Claudiu Komartin e mai mult decît un foarte bun poet douămiist: e un scriitor profund [621893]

Claudiu Komartin e mai mult decît un foarte bun poet douămiist: e un scriitor profund
implicat în via ța literară, cu sim ț justițiar, care are curajul de a rosti răspicat, fără calcule,
ceea ce crede și de a -și asuma, fără sclifoseli, repercusiunile pozi țiilor sale ferme (din păcate,
nu o dată acestea se scurg asupra poeziei lui). Nu în ultimul rînd, poezia tînără îi datorează
mai mult decît oricărui critic sau oricărei institu ții culturale. De aceea, orice carte n ouă a lui
are parte de o primire încordată, atît din partea du șmanilor (folosesc rar cuvîntul, dar el îi
are), cît și din cea a cititorilor săi consecven ți. De la Claudiu Komartin to ți așteptăm de
fiecare dată ceva special. Ceea ce e firesc, dat fiind că p rincipala competi ție, în cazul unui
scriitor de prim -plan, este cu propriile căr ți și cu propriile posibilită ți.
Ieșirea din conven ția propriei poezii
Subintitulat Poeme alese , volumul Maeștrii unei arte muribunde (splendid, îngînat subtil de
fotografiile Anei Toma și apărut într -o foarte frumoasă colec ție de poezie, de la Cartier) este
mai mult decît o antologie. Claudiu Komartin a selectat poeme din ultimii șapte ani, în
intenția de a săpa el însu și o cută adîncă între primele căr ți și textele mai recente . Dacă în
volumele „de tinere țe“ autorul dădea impresia că ar „poetiza, poetiza“ mai insistent decît
alți confrați douămii ști, refuzînd minimalismul sau biografismul nefiltrat, începînd cu Un
anotimp în Berceni (2009) scrisul lui s -a certat mereu cu sine și a căutat să fugă de solu țiile la
îndemînă; poetul a ținut să refuze complacerea în propria manieră, a încercat formule din ce
în ce mai tăioase, mai radicale, a experimentat registre din ce în ce mai abrazive și retorici
din ce în ce mai austere, voit au stere, optînd, în cele din urmă, pentru o poetică a literalită ții, a
privirii lucide, întoarse către o criză existen țială care nu se lasă cosmetizată prin trucurile
rutinate ale poeziei.
Cartea cuprinde, pe lîngă volumele Dezmembrații, pus, în 2015, pe se ama unui ego
experimental, o poetă mexicană (inexistentă) Adriana Carrasco, și Cobalt (2013), nu mai
puțin de 36 de poeme noi, sub titlul douăsprezece secunde pînă la dispari ția luminii. Suficient cît
să fi alcătuit materia unui volum cu totul nou! Dacă au torul, mereu atent la construc ția
propriilor căr ți, nu le -a fixat doar pe acestea între coperte e pentru că a vrut să le pună în
dialog cu textele din celelalte două volume, pentru a se observa abaterea controlată de la o
formulă care risca să se fixeze în propria conven ție (aceea instituită în Păpușarul și alte
insomnii , Circul domestic și Un anotimp în Breceni ). De fapt, poezia recentă a lui Claudiu
Komartin reprezintă acutizarea unei căutări. Toate tu șele îngro șate expresionist, poezia –
urlet, de revoltă, de neputin ță, de spaimă, de decorticare, strat cu strat, a unei apocalipse
personale, psihice și somatice, de derivă, există în stare latentă încă din Cobalt și devin
evidente în Dezmembra ții, cu toată conven ția heteronimică de acolo.

Abia cu poemele din douăsprezece secunde pînă la dispari ția luminii Claudiu Komartin î și
asumă radicalizarea viziunii și mai ales a scriiturii , optînd pentru o poeticitate frustă,
neconven țională, sincopată, în mai mare măsură viscerală decît livrescă. Scenariile poetice,
uneori ample, sînt ostentive, pentru că rolul lor nu e să acopere, să îmblînzească o nevroză,
ci să o irite, să o arate cu degetul; încă din primul poem, sîmbure , se marchează un spa țiu și o
stare care vor reprezenta realitatea cruntă ce î și va iți prezența în spatele fiecărui poem. Într –
un fel, aici, în primele versuri, se semnează pactul cu cititorul: „ce faci cînd intri -n spirala
neputinței, ce/ te faci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci la/ sarcasm? am învă țat că -i cel
mai simplu a șa“. Numai că poetul fuge de simplitate, de rezolvările facile, el nu mai caută în
poezie un spa țiu al împăcării, un echilibru, un paliativ. Dimpotrivă, poezia devine metoda
cea mai exigentă de a asigura permanent luciditatea, de a ține spiritul și conștiința în
tensiune. Poe tul e un fel de maestru al e șecului, pedagogia sa e una sumbră, asumată însă cu
demnitatea autoironiei: „ și acum, copii,/ pentru proba următoare vom analiza cele mai/
utile obiecte în cariera pe care vre ți/ s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, l ama etc“.
Arta sa este arta sinuciderii, cunoa șterea pe care o poate transmite este una evanescentă,
esența ei este destrămarea, nu permanen ța: „totul aici este atît/ de cald și de familiar numai
fiindcă nu are cum să dureze“. „Arta muribundă“ e poezia car e nu mai salvează, nu mai
compensează, nu mai arată calea de ie șire din motivul elementar că ie șire nu există. No exit !
Viziunile lui Claudiu Komartin sînt mai tran șante, pentru că sînt mai pu țin poetizate, în
mod voit mai pu țin estetizate decît cele ale lui Ioan Es. Pop. În poezia actuală, el este
creatorul celor mai întunecate reprezentări ale realului. Intrat în athanorul său, acesta se
carbonizează, î și pierde sevele, devine cenu șă.
Frumuse țea nu mai poate salva lumea
Nici măcar frumuse țea nu mai poate salva lumea aceasta. De fapt, nimic nu mai are for ță
curativă: nici valorile civice (cele două poeme intitulate Patriotic sînt excelente!), nici micile
manifestări de candoare (jocul unor copii în parc), nici poezia, nici afec țiunea. Komartin scrie
versu ri definitive, săpate în piatră, care nu pot fi clintite din suprafa ța lor de nici o
hermeneutică: „Crampa și cearcănul ca forme de cunoa ștere/ foamea, acest ultim avanpost
al frumuse ții. // E întuneric, pe Moldovi ța miroase a tei și a ploaie, ascult/ cu u rechea
ciulită motoarele care pregătesc înăl țarea“. „Înăl țarea“, adică ultima etapă din scenariul
mîntuirii, este aruncată în derizoriu. Sau: „Afec țiunea cuiva,/ Dezarmantă ca o lovitură în
coaie“. În mod clar, decizia este de a duce pînă la capăt experien ța unei crize absolute, de a –
și degusta, cu o claritate morbidă, suferin ța, deriva. Poetul nu mai crede în mizele
generaționiste, de și, în mod clar, atitudinea sa e un simptom general al unei depresii sociale

(„Genera ția mea nu mai e genera ția mea, dacă o fi fost vreodată“) și rescrie celebrul vers al
lui Gertrude Stein („A rose is a rose is a rose is a rose“) într -o formă liminală: „Un mort e un
mort e un mort e un mort“. La această în țelegere, demnă de un Ecclesiast sau un Iov
contemporan, a ajuns prin s cris. Dar Komartin răstoarnă tiparul obi șnuit și refuză să curme
tensiunea, să acorde poeziei posibilitatea de a relativiza fruntariile, de a elasticiza limita. Nu,
poezia, „artă muribundă“, nu mai salvează nimic pentru că nimic nu mai e de salvat. Ea nu
transformă realul, ci îl usucă, îl reduce la esen ță. Iar esen ța e cumplită. În plus, poezia nu
mai este folosită nici ca defulare, ca metodă de a detensiona: „sînt lucruri despre care nu a ș
vorbi nici cu/ pistolul la tîmplă nici dacă pe glon ț/ ar scrie ISU S VINE ȘI TRECE PRIN
TINE“, scrie autorul în politică personală . În alt text, de la etajul nouă nu mai e nimic de văzut ,
ideea revine într -o formă categorică: „că poezia consolatoare, că singurele/ noastre salvări,
că anxietă țile mele î și vor găsi/ un lima n. prostii./ doar un cazan ruginit, un spa țiu
convulsiv/ în care fierbe la foc mic toată/ osînza în care m -am lăfăit ca o șopîrlă/ bor țoasă“.
Poezia ca formă a contempla ției
Ultimele texte ale lui Claudiu Komartin devin, de fapt, spa țiul (concret, nu conve nțional!)
în care se tran șează dilema de esen ță hamletiană (după cum bine observă O. Nimigean pe
coperta a patra): a fi sau a nu fi. Ce este paradoxal e că liturghia sa neagră, exasperările sale,
morbidețea, nevroza, depresia – sînt extrem de vitale. Apoca lipsa lui Komartin este una
foarte intensă, pulsează frenetic, are un dinamism intrinsec, necultivat. Cu cît î și denunță, cît
mai sec, fără să epateze, accesele suicidare, zvîcnirile de con știință, lipsa de încredere în
posibilită țile poeziei, abrutizarea, chiar puseurile autodistructive, cu atît e mai aproape de
miezul vie ții, cu atît trăirea sa e mai acută. Nu caută să explice, nu încearcă să dea, prin
poezie, o formă crizei ; pur și simplu o contemplă. Stă acolo, nu fuge, nu î și abate privirea, nu se
mint e. Uneori contempla ția este cea mai directă și mai severă cale către în țelegere . Iar poezia aceasta
descărnată, directă, furioasă sau blazată, dez -estetizată, ținută, retoric, în proximitatea
compulsivă a trăirii, este un test dur: cel al contempla ției.
Nu cred că aceasta este formula în care se va fixa scrisul lui Claudiu Komartin. Ea
reprezintă nu experimentul livresc, ci soluția-limită de a rămîne în poezie a unui extraordinar
poet, capabil, după cum a demonstrat cu asupra de măsură în căr țile anterioare , să își
estetizeze migălos stările, să î și asume mă ști și roluri histrionice sau dramatice. Să cultive,
altfel spus, poezia ca poezie. De data aceasta, are nevoie nu de un teritoriu bine determinat,
de o conven ție clară, ci de provizoratul experimentalist al literalității, în dauna siguran ței și
confortului pe care i l -ar fi putut oferi literaritatea.
Un poet radicalizat

Foarte interesant este, spuneam la început, modul în care acest discurs ultim, de pe prag,
este anun țat tematic în volumele anterioare. Dezmembra ții, cartea pusă pe seama unei
Adriana Carrasco, era tot proba unei crize, a unei revolte, a unei furii existen țiale. După
mine, un volum excelent! Poetul făcea numai un pas în afara conturului, păstrînd încă, fie și
formal, conven țiile sau stabil ind măcar o conven ție vizibilă (poeta lesbiană, ucisă la 27 de
ani, atmosfera specific sud -americană etc.). Și acolo însă, poezia, alături de pastile, distrugea
orice emo ție. Dar abilitatea lui Komartin de a crea imagini tari, de a nu fugi de metaforă
(figura poate cel mai pu țin frecventată și frecventabilă în poezia ultimelor decenii!) făcea
textele recognoscibile. În Cobalt , poemele trădează încă încrederea în posibilită țile iubirii și
ale poeziei, în confruntarea cu un real searbăd, cînd nu ticălos. Dubi ile există, scepticismul
dă adesea tonul, dar lumea încă poate fi înfrumuse țată, devine suportabilă prin poezie.
Ultimul Caludiu Komartin, cel din Maeștrii unei arte muribunde , este însă un poet radical! Sau
radicalizat!
În orice caz, unul dintre cei mai b uni și mai importan ți poeți ai literaturii noastre de după
1989! Numele lui e obligatoriu în orice tentativă de bună -credință asupra poeziei ultimelor
decenii. De aceea, atacurile care curg asupra lui din partea unor detractori năimi ți sînt pur și
simplu m ostre de malpraxis critic, pe care istoria literară le va înregistra ca atare.

Claudiu Komartin e mai mult decât un foarte bun poet douămiist: e un scriitor profund
implicat în viața literară, cu simț justițiar, care are curajul de a rosti răspicat, fără calcule,
ceea ce crede și de a -și asuma, fără sclifoseli, repercusiunile pozițiilor sale ferme (din păcate,
nu o dată acestea se scurg asupra poeziei lui). Nu în ultimul rând, poezia tânără îi datorează
mai mult decât oricărui critic sau oricărei instituții culturale .
Subintitulat Poeme alese , volumul Maeștrii unei arte muribunde (splendid, îngânat subtil
de fotografiile Anei Toma și apărut într -o foarte frumoasă colecție de poezie, de la Cartier)
este mai mult decât o antologie. Claudiu Komartin a selectat poeme din ultimii șapte ani, în
intenția de a săpa el însuși o cută adâncă între primele cărți și textele mai recente. Dacă în
volumele „de tinerețe” autorul dădea impresia că ar „poetiza, poetiza” mai insistent decât
alți confrați douămiiști, refuzând minimalismul sau biografismul nefiltrat, începând cu Un

anotimp în Berceni (2009) scrisul lui s -a certat mereu cu sine și a căutat să fugă de soluțiile la
îndemână; poetul a ținut să refuze complacerea în propria manieră, a încercat formule din ce
în ce mai tăioase, ma i radicale, a experimentat registre din ce în ce mai abrazive și retorici
din ce în ce mai austere, voit austere, optând, în cele din urmă, pentru o poetică a
literalității , a privirii lucide întoarse către o criză existențială care nu se lasă cosmetizată
prin trucurile rutinate ale poeziei.
Cartea cuprinde, pe lângă volumele Dezmembrații , pus, în 2015, pe seama unui ego
experimental, o poetă mexicană (inexistentă) Adriana Carrasco și Cobalt (2013), nu mai
puțin de 36 de poeme noi, sub titlul douăsprezece s ecunde până la dispariția luminii .
Suficient cât să fi alcătuit materia unui volum cu totul nou! Dacă autorul, mereu atent la
construcția propriilor cărților, nu le -a fixat doar pe acestea între coperte e pentru că a vrut să
le pună în dialog cu textele di n celelalte două volume, pentru a se observa abaterea
controlată de la o formulă care risca să se fixeze în propria convenție (aceea instituită în
Păpușarul și alte insomnii , Circul domestic și Un anotimp în Breceni ). De fapt, poezia
recentă a lui Claudiu Komartin reprezintă acutizarea unei căutări. Toate tușele îngroșate
expresionist, poezia -urlet, de revoltă, de neputință, de spaimă, de decorticare, strat cu strat,
a unei apocalipse personale, psihice și somatice, de derivă – există în stare latentă încă din
Cobalt și devin evidente în Dezmembrații , cu toată convenția heteronimică de acolo.
Abia cu poemele din douăsprezece secunde până la dispariția luminii , Claudiu Komartin
își asumă radicalizarea viziunii și mai ales a scriiturii , optând pentru o poetici tate frustă,
neconvențională, sincopată, în mai mare măsură viscerală decât livrescă. Scenariile poetice,
uneori ample, sunt ostentive, pentru că rolul lor nu e să acopere, să îmblânzească o nevroză,
ci să o irite, să o arate cu degetul; încă din primul po em, sâmbure , se marchează un spațiu și
o stare care vor reprezenta realitatea cruntă ce își va iți prezența în spatele fiecărui poem.
Într-un fel, aici, în primele versuri, se semnează pactul cu cititorul: „ce faci când intri -n
spirala neputinței, ce/ te f aci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci la/ sarcasm? am învățat
că-i cel mai simplu așa.” Numai că poetul fuge de simplitate, de rezolvările facile, el nu mai
caută în poezie un spațiu al împăcării, un echilibru, un paliativ. Dimpotrivă, poezia devine
metoda cea mai exigentă de a asigura permanent luciditatea, de a ține spiritul și conștiința în
tensiune. Poetul e un fel de maestru al eșecului, pedagogia sa e una sumbră, asumată însă cu
demnitatea autoironiei: „și acum, copii,/ pentru proba următoare vo m analiza cele mai/
utile obiecte în cariera pe care vreți/ s -o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.”
Arta sa este arta sinuciderii, cunoașterea pe care o poate transmite este una evanescentă,
esența ei este destrămarea, nu permanența: „to tul aici este atât/ de cald și de familiar numai

fiindcă nu are cum să dureze”. „Arta muribundă” e poezia care nu mai salvează, nu mai
compensează, nu mai arată calea de ieșire din motivul elementar că ieșire nu există. No exit !
Viziunile lui Claudiu Komar tin sunt mai tranșante, pentru că sunt mai puțin poetizate, în
mod voit mai puțin estetizate decât cele ale lui Ioan Es. Pop. În poezia actuală, el este
creatorul celor mai întunecate reprezentări ale realului. Intrat în athanorul său, acesta se
carbonizea ză, își pierde sevele, devine cenușă.
Nici măcar frumusețea nu mai poate salva lumea aceasta. De fapt, nimic nu mai are forță
curativă: nici valorile civice (cele două poeme intitulate Patriotic sunt excelente!), nici micile
manifestări de candoare (jocul unor copii în parc), nici poezia, nici afecțiunea. Komartin scrie
versuri definitive, săpate în piatră, care nu pot fi clintite din suprafața lor de nici o
hermeneutică: „Crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere/ foamea, acest ultim avanpost
al frumuseți i.// E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult/ cu urechea ciulită
motoarele care pregătesc înălțarea”. „Înălțarea”, adică ultima etapă din scenariul mântuirii,
este aruncată în derizoriu.
Ultimele texte ale lui Claudiu Komartin devin, de fapt, spațiul (concret, nu convențional!)
în care se tranșează dilema de esență hamletiană (după cum bine observă O. Nimigean pe
coperta a patra): a fi sau a nu fi. Ce este paradoxal e că liturghia sa neagră, exasperările sale,
morbidețea, nevroza, depres ia – sunt extrem de vitale. Apocalipsa lui Komartin este una
foarte intensă, pulsează frenetic, are un dinamism intrinsec, necultivat. Cu cât își denunță,
cât mai sec, fără să epateze, accesele suicidare, zvâcnirile de conștiință, lipsa de încredere în
posibilitățile poeziei, abrutizarea, chiar puseurile autodistructive, cu atât e mai aproape de
miezul vieții, cu atât trăirea sa e mai acută. Nu caută să explice, nu încearcă să dea, prin
poezie, o formă crizei; pur și simplu o contemplă. Stă acolo, nu fuge, nu își abate privirea,
nu se minte. Uneori contemplația este cea mai directă și mai severă cale către înțelegere . Iar
poezia aceasta descărnată, directă, furioasă sau blazată, dez -estetizată, ținută, retoric, în
proximitatea compulsivă a trăirii, este un t est dur: cel al contemplației.