Mass -media în științele comunicării. Aspecte generale [621809]

4 Capitolul I
Mass -media în științele comunicării. Aspecte generale
Mass -media reprezintă un ansamblu al creațiilor culturale și al tehnologiei care sunt
necesare producerii lor și care creează o reprezentare discursivă, fragmentară și lineară
despre realitatea socială și naturală în care trăim. În același timp, mass -media este și
semnalul pătrunderii simulacrului în viața noastră, a unei realități cu care suntem în contact
nemijlocit, deși consistența sa este una efemeră.

I.1. Definiții, teorii și paradigme
Apariția produselor mediatice în societate este indicatorul de netăgăduit al prezenței
culturii de masă și al potențialului democratic al acestei culturi. Sistemul mass -media
asigura circulația informațiilor, opiniilor și atitudinilor considera te a avea semnificație
socială și reprezintă o adevărată legătură informați onală între diverse părți și segmente
sociale. Mass -media contribuie așadar la cristalizarea și, apoi, la răspândirea opiniei
publice.
În societatea contemporană, presa nu mai mediază între realitate și subiecții umani,
așa cum fac produsele culturale în mod tradițional sau chiar tipăriturile ocazionale, cărțile,
de exemplu. Presa nu mai mediază între două domenii distincte și ierarhizate ontologic, ci
pretinde a fi chiar realitatea sau expresia ontologică, în act, a realității .
Nu e de mirare așadar că î n prezent se consideră că dacă un fapt, o acțiune, o
opinie, o activitate nu are vizibilitate mediatică, adică nu este reflectată de mass -media,
nici nu există. În urma intervenției mass -media în realitate, existența devine o existență
publică, căreia i s -a asigurat vizibilitate publică, fiind într -o dependență directă de
capacitățile comunicative ale actorilor acestui proces: comunicatorii, în sens larg, sau
jurnaliștii, într -un sens mai restrâ ns și mai precis.
Mass -media se constituie într -un sistem prop riu, având drept componente organice
publicul, producătorii și distribuitorii de mesaje, sistemele de control și gestiune, condițiile
socio -istorică interne sau externe în raport cu o comunitate umană – grup, stat, națiune, cu
omenirea în întregul său.

5 Una dintre premisele sau condițiile mondializării o reprezintă expansiunea și
perfecționarea tehnologică a mijloacelor de comunicare. Comunica rea este o nevoie umană
continuă , care a evoluat din punct de vedere al mijloacelor materiale, dar și al strategi ilor,
scopurilor și conținutului mesajelor.
Despre comunicarea de masă se poate vorbi odată cu apariția telegrafului în anul
1840, a telefonului în 1876, a radioului în 1905, a televiziunii, iar mai nou a
calculatorului. În jurul anilor '50 are loc o p roliferare a mijloacelor de difuzare colectivă,
dând naștere la mitul atotputerniciei mass -media. Anchetele întreprinse asupra acestui
subiect au între altele meritul de a face lumină asupra cazului și de a fi zdruncinat imaginea
de omnipotență a mass -media.
Se credea despre aceasta că ar atinge fiecare individ izolat din mulțime și că ar
reuși antrenarea lor chiar și pe căile cele mai iraționale. Această mitologie a fost denunțată
în nenumărate rânduri, Francois Chazel 1976 consideră în acest sens că ea ar răspunde unei
triple erori1: prima este aceea că nu se poate considera că mijloacele de comunicare în
masă ar atinge pe toată lumea, atâta vreme cât unele persoane nu se expun mesajelor; a
doua eroare se referă la imaginea societății ca o colecți e de indivizi atomizați. Acest fapt ne
conduce la ideea că efectele asupra indivizilor ar fi directe și ar atnge fiecare individ în
parte. In realitate, însă, efectele individuale ale mesajelor transmise de surse exterioare nu
sunt directe, ci intermediate de structura socială a grupurilor din care facem parte și a treia
eroar e se referă la credinț a într -o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă
în fața căreia actorii sociali ar fi total neputincioși. Aceasta este o exagerare: există desigur
o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă, dar ea nu este eficace în mod
automat și uniform2.
Lazarsfeld, Berelson și Gaudet în l ucrarea ,,The People's Choice ” remarcă faptul că
electorii care își schimbă intenția de vot o fac mai frecvent la recomandarea sau presiunea
unui prieten decât sub efectul mijloacelor de comunicare în masă. Prin urmare, există un
dezechilibru între influența interpersonală și influența mijloacelor de comunicare în masă,
iar dezechilibru ce se manifestă în favoarea celui dintâi3.

1 Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina, Mass media și societatea. Ed. SNSPA, București, 2003
2 Idem .
3 Paul Lazarsfeld, Hazel Gaudet , The People’s Choice: How the Voter Makes up his Mind in a Presidential
Campaign , New York, Columbia University Press, 1994

6 Totuși mijloacele de comunicare în masă, prin informațiile și comentarile oferite,
rămân una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice, dar mai ales a inițierii
unei solide comunicări publice.
Aceasta deoarece ele p ot oferi simultan aceeași masă de știri unui public larg,
alcătuit din oameni foarte diferiți, dispersați, fără contacte între ei (spre deosebire de
influența interpersonală care se exercit ă asupra unui număr redus de persoane) . Desemenea
pot oferi acestora un centru comun de interes, subiecte de dezbatere similare la un moment
dat și prin informațiile și comentariile puse la dispoziție pot genera reacții identice ale unor
publicuri foarte diferite.
De fapt, informația, împreună cu acțiunea de propagandă care însoțește în mod
obligatoriu acțiunea de informare, dă naștere curentelor de opinie publică și modifică
direcția acestora. Un rol deosebit de important în formarea și orientarea curente lor de
opinie publică îl joacă așa numitele procese intermediare (rolul microgrupurilor, al liderilor
de opinie, al relațiilor și conversațiilor interpersonale) care condiționează (mediază)
influența exercitată de mijloacele de comunicare în masă.
Dată fii nd importanța cu care sunt investite, comunicațiile de masă au fost studiate
sub numeroase aspecte. Acest fapt l -a determinat pe Olivier Burgelin să sintetizeze
eforturile înaintașilor în trei mar i perspective4:
Prima este cea a conținutului care distinge între diversele tipuri de mesaje cum sunt:
informațiile, publicitatea, jocurile etc. care urmărește găsirea sensului, a semnificației
comunicării. În sprijinul acestor demersuri au fost elaborate metode foarte diferite de
cercetare, cele mai importante fii nd analiza de conținut și analiza structurală.
A doua perspectivă vizează ceea ce oamenii numesc campanii, adică tentativele
publicitare sau alte tipuri care prin intermediul mass -media exercită presiuni asupra
publicului, obținând modificări pe termen scurt ale comportamentelor celor expuși.
În al treilea rând ar fi perspectiva tehnico -scriptuală sau a mediumului lansată de
McLuhan prin celebra formulă mediumul este mesajul.
Termenul de comunicare în masă desemnează de obicei o serie de tehnici și rețel e
de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje. Este folosit

4 Gabriel Thoveron , Comunicarea politică azi , Editura Antet, Oradea, 1996

7 adesea ca sinonim pentru mass -media fiind adesa înlocuit și cu mijloace de comunicare
socială, mijloace și tehnici de difuziune colectivă etc.
Conform Dicționar ului de sociologie coordonat de R.Boudon comuni carea de masă
este definită ca: „ ansamblul de modalități , rețele de transmisie, echi pamente individuale și
autonome care permit punerea la dispoziția unui public larg a unei multitudini de mesaje
indiferent de formă sau scop”
Dicționarul de sociologie coordonat de C. Zamfir și L. Vlăsceanu definește
comunicarea de masă ca : „proces de emitere a unui mesaj și de transmit ere a ace stuia într -o
manieră codificată ” în care același emițător dispune de posibilităție de transmitere a
mesajului la un număr foarte mare de receptori potențiali. Tot în acest dicționar mass –
media este definită în următorii termeni: „seturi de tehnici și metode de transmitere, de
către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate
geogra fic”5.
Definițiile citate mai sus ne ajută să înțelegem că cele două expresii „comunicare
de masă” și ,,mass -media” nu sunt echival ente, deși confundarea lor a devenit un stereotip
cotidian.
Astfel, Petru Iluț și Ioan Rotariu înțeleg prin mass -media: „un ansamblu de
mijloace și tehnici care f ac posibilă comunicarea în masă ”, în timp ce aceasta din urmă este
„un proces social complex, proces instituționalizat, organizat și r eglementat în cadrul
societății ”6.
Plecând de la aceste precizări terminologice vom înțelege prin comunicare de masă,
la fel ca Ianovitz și Schultz, acele procedee prin care echipe de specialiști se servesc de
invențiile tehnice, presă, radio, film, pentru a răspândi un conținut simbolic într -un public
numeros, eterogen și dispersat geografic în scopul formării unei opinii publice.
Etimologic, cuvântul prov ine din latinescul opinio care derivă din opinari – a forma
o părere, fiind expresia unei aprecieri subiective față de o situație problematică . Din punct
de vedere psih ologic opinia este studiată ca expresie a manifestă rii și angajării
personalității iar p siholo gia socială privește opinia ca expresie verbală a atitudinilor
sociale .

5 Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu , Dicționar de sociologie , Editura Babei, București, 1998
6 Petru Iluț, Traian Rotariu , Sociologie , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

8 Sociologia este interesată îndeaproape de acele opinii care sunt rezultatul gândirii
unor grupări, colectivități, aspect care depășește cadrul de referință al unui individ și care
desemnează opiniile publicului. În acest context, Ștefan Buzărnescu consideră opinia
publică și comunicarea publică, drept mijlocul de valorizare selectivă a fenomenalității
sociale pe coordonatel e unei actualități problematice .
Pentru Albig , opinia e ste „exprimarea asupra unui punct controversat”, ceea ce
adaugă o trăsătură în plus, și anume că opinia nu există decât în măsura în care poate să
existe și o altă opinie, adică în măsura în care există o nepotriv ire adversativă.
Tot după Albig „opinia pu blică înseamnă pur și simplu opiniile individuale care
rezultă din interacțiunea privind o anumită problemă, în sânul unui grup determinat”.
Această definiție are meritul de a arăta că opinia publicului se formează fie în chip spontan,
fie sub influența pr emenditată a unui persintolog7.
Mihai Gheorghe și D.S.Luminos u, în: ,,Opinia publicului – sursă și scop în
manipulare ” numește opinie publică acea trăire cogn -afectivă circumstanțiat comunicabilă,
cu intensitate cognafectivă variabilă, generică membrilor unui grup sau ai unei comunități,
considerată ca o soluție neunivocă pentru o problemă argumentativă .
O altă definiție dată de B. Hennesy calificân d opinia publică drept „ un complex de
preferințe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de
importanță generală’’8. În concluzie, mass -media și opinia publică sunt legate, de aceea
este foarte utilă abordarea lor împreună .
Începând abia cu secolul al 17 -lea se poate constata reapariția interesului pentru
studierea teoriei comunicării, poate și ca urmare a unei noi atmosfere de deschidere spre
democratizare și libertate de expresie, caracteristică pentru Europa acelei perioad e. Astfel,
Anglia – considerată ca promotor, în acel moment, al gândirii economice – dă și măsura
preocupărilor în domeniul la care ne referim.
În ,,Dominant Trends in English Rhetorical ” Thought Douglas Ehniger identifică
patru direcții de abordare specifice pentru această perioadă: clasică, psiholigică, beletristică
și elocuționistă.

7 Mihai Gheorghe Mihai, Silviu Doru Luminosu, Opinia publicului. Sursă și scop în manipulare , Editura
A92, Iași, 1996
8 Idem.

9 Abordarea clasică consemnează apariții ale unor lucrări ce reprezintă sinteze sau
reluări ale doctrinei clasice d e retorică ciceroniană (Vossius, Institutes of Oratory , 1622;
Farnby, Index Rethoricus , 1625; Lawson, Lectures Concerning Oratory , 1752; Ward, A
System of Oratory , 1759).
O mențiune specială merită lucrarea ,,Dialogues on Eloquenc” (1679), care se
remarcă prin adaptabilitatea teoriei clasice la cerințele lumii moderne, autorul său putând fi
considerat ca primul teoretician important din epoca modernă în domeniul comunicării
umane.
Analizele cu caracter psihologico -epistemologic îi are ca reprezentanți pe G eorge
Campbell cu tratatul său teoretic ,,Philosophy of Rhetoric ” (1776) și Joseph Priestly cu
lucrarea ,,Lectures on Oratory and Criticism ” (1777). Această abordare, care încearcă
reintegrarea doctrinelor clasice în cadrul teoriei moderne a comportamentului uman, are în
vedere procesele psihice și mentale prin care se realizează comunicarea, urmărind efectele
mesajelor asupra receptorului, da r numai pe o bază empirică.
Din perspectiva beletristică se urmărește dezvoltarea standardelor universale de
analiză critică a simbolurilor. Astfel, reprezentanții săi Kames, cu lucrarea ,,Elements of
Criticism ” (1762) și apoi Hugh Blair (1718 -1800) au înc ercat să dezvolte o teorie a criticii
modurilor de exprimare, pe baza unor observații empirice asupra mesajelor și efectelor lor.
Abordarea elocuționistă se referă printre altele și la problema folosirii vocii și
gesturilor – deci a formelor paralingvistic e și non -verbale – în comunicarea orală. De
menționat sunt: Robert Robinson ,,Art of Pronunciation ” (1617); Jo hn Mason ,, An Essay
of Elocution or Pronunciation ” (1748); John Harris ,, The Elements of Speech ” (1733);
Richard Cull ,, Garrick's Mode of Reading The Liturgy ” (1840) etc.
Secolul al IXX -lea reține atenția cu alte câteva contribuții la literatura în domeniul
comunicării, ca de exemplu ,,The Rhetorical Class Book ” (1834), a lui Henry Inns ,, On
Liberty of Thought and Discussion ” (1859), a lui John Stewart Mill sau ,,Philosophy of
Style ” (1871) și a lui Herbert Spencer.
Teoria comunicării în două trepte sau a fluxului în doi pași (two-step flow of
communication theory ) este o teorie asupra efectelor mass media propusă de Paul F.
Lazarsfeld, în ,,The People's Choice ” (1948).

10 Conform modelului fluxului in doi pasi, mass media nu acționează în mod direct
asupra publicului, ci prin intermediul liderilor de opinie, care transmit mesajul mai departe,
cu capacitatea de a influența publicul larg.
Schema fluxului in doi pasi se opune teoriei acului hipodermic (numita și teoria
glonțului magic – magic bullet theory ), care postulează că efectele mass media în conștiința
publicului sunt imediate, uniforme și de întindere. Conform lui Laz arsfeld, media are o
influență mai restrânsă – și filtrată printr -o matrice personală legată de credințe, înclinări,
educație – decât convingerile religioase sau educația familială.
Aceasta teorie explică cum indivizii nu mai sunt văzuți ca entități unifo rme, izolate;
ei intră în relații interpersonale și intergrupale, nu răspund imediat și uniform la mesajele
mass -media. Acest model „sugerează că, cel mai adesea, ideile migrează din radio și ziare
către liderii de opinie și de la aceștia ajung la segmente le mai puțin active politic ale
populației ”9.
Agenda setting (stabilirea agendei) este teoria conform careia mass media
influenteaza publicul in stabilirea prioritatilor sociale, politice si economice pornind de la
subiectele pe care le acopera. Cu alte cuvinte, daca ceva a devenit stire, este important.
Cum blogurile reprezinta o importanta componenta sociala a new media, o consecinta a
acestei teorii este declinul originalitatii in blogosfera romaneasca.
Teoria agenda setting a plecat de la Lippmann c are aprecia că indivizii sunt
dependenți de informația de presă, chiar dacă între realitate și prezentarea mediatică există
distorsiuni. De aceea, semnalele presei aduc pe agenda publicului și a politicienilor
anumite priorități care altfel ar f i intrat pe l iste de așteptare.
Drept urmare, tratarea subiectelor corespunde marjei de interes pe care publicul o
manifestă. Desigur, poate fi invocată și dependența consumatorului de informație și dorința
de a cunoaște un subiect până la epuizare, ceea ce naște nevoi a de informație suplimentară,
construită pir amidal. De fapt, curiozitatea este comună atât pentru reporter, cât și pentru
public. Cel ce lucrează în branșă știe ce se cere, el însuși bazându -se pe opiniile individuale
proxime și stabilindu -și prioritățile funcție de solicitările rezonabile ale publicului.
Opinia individuală se consolidează mai degrabă prin dezbateri informale ale
cetățenilor, iar numărul celor ce se lasă antrenați de astfel de discuții crește pe măsură ce

9 Paul Lazarsfeld, Robert Merton, Mass Communication, Popular Taste and Organized Social Action , 1948

11 momentul alegerilor se apropie. Ce le două agende (respectiv agenda media și agenda
cetățenilor) înregistrează în mod normal o ușoară defazare, cetățenii dezbat problematica la
o anumită distanță după producerea evenimentelor și mai ales cu deosebire după reflectarea
lor în mass -media.
Există o dependență evidentă a consumatorului de informație, mai ales din mediul
urban, de mesajul mediatic (televizat, internet). Simultan, individul resimte nevoia de
orientare. Mass -media devine astfel purtătorul de cuvânt a intenționalității cetățeanului.
Două criterii sunt definite pentru a semnala creșterea în intensitate a unui subiect: atenția
TV este maximă și subiectul captează progresiv interesul.
Toeria ,,paza la barieră” vizeaza influenta preluarii î n mass -media a rezultate lor
sondajelor de opini e publică. Ea se fondează pe asumpția că orice mater ial prezentat pentru
publicare î n mass -media trece printr -un proces de gatekeeping, de acceptare sau de
respingere de catre gatekeeperi.

I.2. Comunicarea publică și tipoligii ale publicului
Vorbind despre comunicare publică, trebuie să avem în vedere faptul că aceasta
poate avea diferite sfere de extindere, existând în consecință multiple forme și cadre de
difuzare, de selecționare a acesteia. Astfel vom constata o seamă de specii interesante
(variat e ca amplitudine și extindere):
Opinia publică a unei epoci – în general, în fiecare epocă sau perioadă există un
corp de opinie conducător sau predominant, un corp de convingeri, credințe, sentimente,
care ocupă la un loc spațiul opiniei publice caracter istice unei epoci; opinia publică
națională a unei națiuni, într -o problemă în care converg opiniile membrilor ei; opinia
publică secțională a unei clase (opinii ale unor clase); opinia publică a unor grupuri sau
categorii socio -profesionale (opiniile stud enților într -o anumiță probelmă ori opiniile unor
grupuri profesionale: medici, juriști, scriitori, etc.); opinia publică a unor micro comunități
sau colectivități (a unui sat, orășel, târg, a unei universități) și opinia publică a populației în
funcție de sex (opinia bărbați lor față de mișcarea feministă).
Procesul de comunicare ia naștere ca urmare a relației de interdependență ce există
între elementele structurale enumerate mai sus. Altfel spus, această relație de

12 interdependență ce se stabilește între elementele structurale face ca orice proces de
comunicare să se desfășoare astfel: există cineva care inițiază comunicarea, emitentul, și
altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul.
Acest mesaj este o co mponentă complexă a procesului de comunicare, datorită
faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența unor
canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului,
de deprinderile de co municare ale emitentului și destinatarului, de contextul fizic și
psihosocial în care are loc comunicarea.
Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed -back -ul,
canalele de comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaționale. Feed -backul este
un mesaj specific prin care Emitentul primește de la Destinatar un anumit răspuns cu
privire la mesajul comunicat.
Canalele de comunicare reprezintă drumurile, căile urmate de mesaje. Există două
tipuri de canale de comunicare: canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor
ierarhice dintr -o organizație și canale neformale stabilite pe relații de prietenie, preferințe,
interes personal.
Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice
care pot ven i în sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex, mijloace
audio -video.
Mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare; există mediu oral
sau mediu scris. Barierele reprezintă perturbațiile ce pot interveni în proc esul de
comunicare. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate încât între
acestea și mesajul primit să existe diferențe vizibile.
În procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce fidelitatea sau
eficiența transfe rului de mesaj. În funcție de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi
clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziției emițătorului și
receptorului, bariere de concepție.
I. Dragan a luat ca și criteriu în determinarea structurilor de opinie publică,
structurile de public: publicul general, cuprinde acele segmente de opinie care susțin
principiile și ideile generale care se vehiculează într -un spațiu social dat; publicul

13 particular, grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat prin interese
comune și împărtășind aceleași valori; publicul special, adică comunități care împărtășesc
valor comune într -un domeniu distinct al spațiului social10.
În determinarea și c aracterizarea comunicării publice, un rol deosebit de important
îl dețin definirea, configurarea categoriei public. Evident, noțiunea de publicuri și
concepția conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcție de interesul
manifestat sau de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană
aparține succesiv sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul
comunicațiilor și contactelor interpersonale.
În Dicționarul de p sihologie, publicul este socotit o ,, categorie sociologică și
statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numeroasă sau foarte
numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte
de vedere (sex, vârstă, grad de in strucție, profesie, apartenență politică, ideologică,
rezidență, etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informații identic e și
simultane la un moment dat ’’11.
Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate distinge între: publicu l de
masă, care este rezultatul unui larg interes, resimțit în toate segmentele de opinie, pentru
receptarea mesajelor.
Această categorie se caracterizează în funcție de comunitatea de interes a
publicului; publicuri dispersate, care valorizează informați a divergent; publicuri
concentrate, care valorizează aproximativ la fel informația și în plus, cooperează între ele
pentru creșterea autorității sursei care emite mesajul; publicuri omogene, care valorizează
convergent același tip de mesaje și manifestă o frecvență ridicată în receptarea acestora;
publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor segmente de opinie relativ eclectice,
interesate constant față de un gen anume de mesaj, dar valorizându -l sensibil diferit;
publicuri locale, determinate pe cr iterii exclusiv spațiale; public participant, când se afirmă
prin participarea nemijlocită la acțiune; public mondial, rezultat din transmisiile în direct a
unor manifestări de anvergură mondială.

10 Ion Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă , Editura „Șansa”, București, 1 996
11 Roland Doron, Francoise Parot , Dictionar de psihologie , Editura Humanitas, București, 1999

14 Cu referire la domeniul politicii, David, Quintric și Schro eder disting trei categorii
a ceea ce au numit public decizional : alegătorii convinși, ostili și ezitanți, funcție de
atituduinile pe care le adoptă12.
O analiză completă a publicurilor, precum și o caraterizare a lor a fost făcută de
Cliff Zukin , care consideră că publicul de masă poate fi descompus în patru grupări: public
atent, public latent, public lipsit de înțelepciune și public apatic13.
Publicul atent reprezintă probabil cam o cincime din totalul populației cu drept de
vot și are cunoștiin ță de existența problemei atunci când mass -media abordează pentru
prima dată aceste subiecte. Acest tip de public este dependent de presă și în general de
utilizarea unei multitudini de informare în masă.
Publicul latent este lipsit de motivația de a căuta informații despre o anumită
problemă. Acesta ar fi în esență activat de manifestarea evenimentelor cărora le acordă
prioritate în mass -media. Odată activat, publicul latent se va comporta asemănător cu
publicul atent în urmărirea informațiilor. In aceste condiții publicul în cauză este considerat
a fi expus atât la media tipărită cât și la media electronică, cu un ușor avantaj pentru cea
din urmă.
Publicul lipsit de înțelepciune care în opinia autorului reprezintă aproximativ o
treime din publicul larg. Es te în mare măsură un receptor pasiv al mesajelor din mass –
media. Indivizii din acest public se vor centra în special pe probleme de etichetare a
problmelor, conținutul mesajelor scăpându -le de fiecare dată. În consecință, indivizii
încadrați în acest grup sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerându -se că pot fi
atinși mai ales printr -o acoperire cât mai intensă a mediei ce vehiculează în special
informație nouă, capabilă să penetreze lipsa de motivație.
Publicul apatic, nu este un public interesat și în consecință va folosi foarte puțin
mass -media. Din această cauză apaticii reprezintă cea mai puțin probabilă țintă a
mesajelor.
O trăsătură importantă a publicului este faptul că ea derivă din structura socială, se
caracterizează print -o accentuată mobilitate și printr -o durată în timp relativ limitată14.

12 Gabriel Thoveron , Comunicarea politică azi , Editura Antet, Oradea, 1996
13 Dan Nimmo, Keith Sanders, Political Communication , Sage Publication, California, 1986
14 Ion Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă , Editura „Șansa”, București, 1996

15 I.3. Manipularea opiniei publice prin mass -media
În termenii psihologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anum e
situație socială este creată premeditat pentru a influența relațiile și comportamentul
persoanelor manipulate în sensul dorit de manipulator. Manipulare acțiune de a determina
un actor social să gândească și să acționeze într -un mod compatibil cu interesele
inițiatorului, iar nu cu in teresele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care
distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie.
Conceptul de opinie publică a fost definit în diferite moduri, de către diverși
sociologi și filozofi, în cât nu se poate vorbi despre o definiție unanim acceptată. Aceasta
deoarece premisele teoretice, cât și sistemul de referință sunt diferite de la un autor la altul.
S-a pus chiar sub semnul îndoielii utilizarea acestui termen în limbajul științific, datori tă
impreciziei, unii considerând opinia publică a fi doar ceea ce măsoară sondajele de opinie,
acestea din urmă fiind văzute la rândul lor, de alții, ca un mijloc de manipulare, opinia
publică evaluată astfel reprezentând doar o mistificare15.
Părintele rel ațiilor publice, unul dintre cei mai importanți 100 de americani ai
secolului al XX -lea datorită contribuției incontestabile aduse dezvoltării domeniului
relațiilor publice, după cum precizează revista Life în 1990, Edward L. Bernays, publică în
anul 1923 ,,Crystallizing Public Opinion ”, primul manual universitar de relații publice, în
care se regăsesc trimiteri la concepțiile lui Walter Lippman.
Această lucrare, considerată a fi încă de actualitate în domeniu, înfățișează opinia
publică, după cum sublinia ză Sam Black, într-o triplă ipostază: ,,ca judecăți prost definite,
instabile și schimbătoare al e indivizilor și grupurilor; ca agregat al opiniilor individuale
când uniforme, când contradictorii, ale bărbaților si femeilor care formează societatea sau
anumite grupur i ale societații și ca opinii uzuale ale persoanelor despre unele aspecte al e
vieții publice si individuale ’’16.
În viziunea lui Edward L. Bernays, „ op inia publică este termenul care definește un
grup difuz, nestatornic și schimbător de judecăți individuale. Opinia publică este rezultanta
opiniilor individuale – când consensuale, când conflictuale – ale oamenilor care alcătuiesc

15 Daniel Derivery, Opinia publică , în Bernard -Pierre (coord.). Larousse. Dicționar de sociologie , Ed.
Univers Enci clopedic București, 1996
16 Septimiu Chelcea, Reflecția sociologică și reflexia jurnalistică . Despre sondajele de opinie și prezentarea
lor în mass -media , Editura Economică, București, 2005

16 societatea sau orice grup social. Pentru a înțelege opinia publică trebuie să ne întoarcem
asupra individului care face parte din grup”17.
De asemenea, referitor la gândirea omului obișnuit, Edward L. Bernays afirma că
aceasta este un cumul de judecăți cu privire la majoritaea subi ectelor cu care intră în
contact viața sa psihică sau mentală. Cu toate că se confruntă zilnic cu ele, aceste judecăți
nu au bază logică sau științifică, cel mai adesea ele fiind expresii dogmatice acceptate sub
autoritatea profesorilor, părinților, biseri cii și liderilor sociali, economici sau de altă natură.
Nici o idee sau opinie nu poate fi un factor izolat, ea este înconjuată și influențată de
precedente, autorități, obiceiuri și de toate celelalte motivații umane18.
Relevându -i latura psihologică și em oțională, psihosociologul american Kimball
Young definește conceptul de opinie publică printr -o „ o apreciere de grup mai mult sau
mai putin rațională”19. Prin urmare, opinia publică este văzută ca un fenomen de psihologie
colectivă, o judecată evaluativă, care apare în situații de criză, când emoționalitatea este
cea care primează, nu factorii individuali.
Definiția opiniei publice elaboarată de Virginia Sedman subliniază că opinia
publică este o „ forță activă sau latentă, derivată dintr -un amestec de gând uri, sentimente și
impresii individuale, care amestec este măsurat prin gradul de influență variabil al
diferitelor opinii în interiorul agregatului”20.
Prin definiția propusă, autoarea scoate în evidență faptul că opinia publică există
atât în mod manifest , cât și latent, că nu este nici unitară, nici morală. Punând accentul pe
legătura dintre opinie și acțiune, Floyd H. Allport considera că „ termenul de opinie
publică designează o situație sau mai mulți indivizi care se exprimă sau pot fi chemați să se
exprime în termeni de aprobare sau de susținere (sau de dezaprobare sau de opoziție) a
unei situații, persoane sau propuneri larg împărtășită de o proporție, intensitate și
constantă, astfel încât rezultă probabilitatea unei acțiuni efective directe sau in directe în
raport cu obiectivul implicat”21.

17 Edward Bernays , Cristalizarea opiniei publice . Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
18 Idem.
19 Septimiu Chelcea, Reflecția sociologică și reflexia jurnalistică . Despre sondajele de opinie și prezentarea
lor în mass -media, Editura Economică, București, 2005
20 Idem.
21 Idem.

17 Ideea principală în viziunea lui Allport, este comunicarea în cadrul unui grup mare
de oameni aflați în aceeași situație care este percepută de aceștia ca fiind problematică și
tranzitorie.
O altă definiție, Doob a analizat opinia publică raportând -o la atitudinile sociale, și
fiind rezultatul interacțiunii indivizilor confruntați cu o problemă importantă pentru ei:
„opinia publică se referă la atitudinile oamenilor față de o problemă dacă sunt membri ai
aceluiaș i grup social” și „opinia publică desemnează comportamentele aceluiași grup social
față de cutare sau cutare problemă”22.
De asemenea, Jürgen Habermas apreciază că opinia publică dobândește atributul
caracterului public numai prin intermediul situării ei î n contextul proceselor de grup, iar
tentativa de a defini opinia publică drept o sumă de opinii individuale trebuie înlocuită prin
analiza relațiilor de grup. Totodată, Leonard W. Dobb a evidențiat existența a patru tipuri
de opinie: opinia publică externă , ce reiese din evaluările membrilor unor grupuri; opinia
internă, care se exteriorizează numai în anumite condiții de asigurare a securității
indivizilor din cadrul grupurilor; opinia manifestă, care este exprimată deschis de către
grupurile majoritare și opinia latentă (convingerile oamenilor), care are o orie ntare opusă
opiniei majorității.
C. Wright Mills în ,,Elita puterii ”, prin contrapunerea „ public și masă ”, dezbate
criteriile necesare pentru definirea opiniei publice. Astfel, autorul precizeaz ă că în cadrul
unui public se poate presupune că există atâția indivizi care exprimă opinii, câți sunt și cei
care le primesc; sistemul de comunicare permite un răspuns imediat și efectiv pentru
oricare opinie exprimată public; orice opinie rezultată din a stfel de discuții își găseste cu
ușurintă o ieșire într -o acțiune concretă, chiar și împotriva puterii, dacă este necesar;
instituțiile puterii nu pătrund în publicurile care beneficiază de o oarecare autonomie23.
Potrivit sociologului francez Gaston Berger , „opinia publică se dezvoltă ca o forță
particulară, acolo unde interesele sunt puternice și situațiile complexe, acolo unde oamenii
sunt direct afectați de consecințele diferitelor acțiuni posibile, fără a avea nici mijloacele,
nici dispoziția de a între prinde un studiu obiectiv și aprofundat asupra probleme. Opinia

22 Jürgen Habermas , Sfera publică și transformarea ei structurală. Studiul unei categorii a societății
burgheze , Editura Univers , București, 1998
23 C. Wright Mills, The Power Elite , 1956

18 este întotdeauna divizată. Atunci când ea tinde să devină unanimă și când opoziția tinde să
dispară, ea se transformă într -o credință profundă, inerentă și constitutivă grupului”24.
În anul 1 962 ,,Dictionnaire de la Langue philosophique ” prezenta cititorilor săi o
definiție a opiniei publice, prin aceasta înțelegându -se „acel sentiment dominant în cadrul
unei comunități sociale, însoțit la subiecți, mai mult sau mai puțin clar, de impresia că acest
sentiment le este comun”, de asemenea, „opinia publică este un arbitru, o conștiință,
aproape că noi spunem că aceasta este un tribunal, lipsit, fără îndoială, de puterea juridică,
dar de temut. Este forul interior al unei națiuni”25.
Spre deosebire de influenț a de tipul convingeri raționale , prin manipulare nu se
urmărește înțelegere mai corectă și mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri
convinabile, recurgându -se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cît și la apelul
la pa lierele emoționale no -raționale. Intențiile reale ale celui care transmite mesajele rămân
insesizabile primitorului acestuia. Din punct de vedere politic manipularea reprezintă o
formă de impunere a intereselor unei clase, grup , puteri, ci prin cele idiol gice , prin
inducere în eroare.
Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situații de divirgență de interese
devine tot mai frecvent în societatea actuală, manipularea, reprezentând un instrument mai
puternic decât utilizarea forței . H. Marcuse este autorul unei analize a manipulării
considerată a fi un instrument esența al societății industriale de masă . El evidențiază
formele particulare pe care manipularea le ia in diferitele sfere ale vieții sociale, începând
cu manipularea politică și sfâr șind cu cea economică orientată spre stimularea artificială a
supraconsumului și a consumului compensatoriu. Idiologie, influență, îndoctrinare,
persuasiune.
Profesorul Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford, din California, a clasificat
manipulările în mici, medii și mari, utilizând drept criteriu amplitudinea modificărilor
efectuate de manipulator într -o anumită situație.
Manipulările mici sunt cele obținute prin modificări minore ale situației sociale. Ele
pot avea efecte surprinzător de grave și de ample la nivelul întregii societăți26.

24 Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice și a mass media . Editura Fundației ,,România de Mâine”,
București, 1996
25 Idem.
26 Patrick Champagne, Opinia publică și dezbaterea publică, Ed itura. Polirom, Iași, 2002

19 Manipulările medii se referă la modificări importante ale situațiilor sociale, cu
efecte care, uneori, depășesc în mod dramatic așteptările, tocmai pentru că enorma putere
de influență a situațiilor sociale asupra c omportamentului uman este subevaluată în cele
mai multe dintre cazuri. Un exemplu de manipulare mare este controlul informațional în
sistemele totalitare27.
În mass -media există foarte multe mesaje manipulatoare, de publicarea cărora se
face vinovat chiar ziaristul. Când cetățeanul trebuie să fie informat asupra unui eveniment,
lui trebuie să i se vorbească despre eveniment, iar nu despre părerea sau atitudinea
ziaristului vis -a-vis de evenimentul respectiv.
Dacă ziaristul încalcă această regulă, atunci el influențează atitudinea cititorului
care nu este prevenit și nici pregătit să analizeze vigilent și critic un punct de vedere care
nu-i aparține. Pentru ca influențarea făcută fără cunoștința cititorului să poată fi considerată
manipulare mai este nevoie d e o condiție: atitudinea transmisă să fie contrară intereselor
celui care este ținta influenței.
Alte motive pentru care jurnaliștii procedează cu premeditare la inocularea unor
atitudini prin inermediul articolelor de informare pot fi de natură economică (promovarea
intereselor unei firme ) sau politică (favorizarea unui actor politic – denigrarea unui
adversar).

27 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoan u, Mass media și societatea . Editura SNSPA, București, 2003