Pr. Lect. Univ. D r. BOLDIȘOR ADRIAN GEORGE [621718]

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
DEPARTAMENTUL DE TEOLOGIE

CULTUL MORȚILOR ÎN EGIPTUL ANTIC

Coordonator științific:
Pr. Lect. Univ. D r. BOLDIȘOR ADRIAN – GEORGE

Absolvent: [anonimizat] – TRAIAN

Sesiunea de licență
Septembrie 2015

2
CUPRINS
CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 2
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 4
CAPITOLUL I – RITUALURI FUNERARE ÎN EGIPTUL ANTIC ………………………….. …………. 8
I. 1. CULTUL MORȚILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 8
I. 2. CLERUL CULTULUI MORȚILOR ………………………….. ………………………….. ……………….. 10
CAPITOLUL II – PRACTICI PENTRU CONSERVAREA TRUPURILOR ………………………… 13
II. 1. PĂSTRAREA CADAVRULUI ………………………….. ………………………….. ………………………. 13
II. 2. MUMIFICAREA ȘI MUMIILE ………………………….. ………………………….. ……………………. 14
II. 3. CARTEA MORȚILOR ȘI IMPORTANȚA EI ………………………….. ………………………….. ….. 18
CAPITOLUL III – MORMÂNTUL ȘI TIPURI DE MORMINTE ………………………….. ………….. 20
III. 1. MORMÂNTUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 20
III. 2. TIPURI DE MORMINTE ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 22
III. 3. PIRAMIDELE – ORAȘELE MORȚILOR ………………………….. ………………………….. ……… 26
III. 4. SA RCOFAGUL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 29
III. 5. MOBILIERUL ȘI OBIECTELE DIN INTERIORUL MORMÂNTULUI …………………….. 31
CAPITOLUL IV – MITURI REFERITOARE LA PRACTICA ÎNMORMÂNTĂRII ……………. 33
IV. 1. ÎNMORMÂNTAREA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 33
IV. 2. TRECEREA NILULUI ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 35
IV. 3. JUDECAREA ȘI CÂNTĂRIREA FAPTELOR ………………………….. ………………………….. .. 38
IV. 4. MITUL LUI OSIRIS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 41

3
CAPI TOLUL V – CONCEPȚIA EGIPTEANĂ DESPRE SUFLET ………………………….. ………… 44
V. 1. IDEEA DE SUFLET ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 44
V. 2. ESHATOLOGIA EGIPTEANĂ ………………………….. ………………………….. …………………….. 46
V. 3. CONCEPȚIA DESPRE NEMURIRE ÎN EGIPTUL ANTIC ………………………….. ………….. 47
V. 3. 1. NEMURIREA FARAONULUI ………………………….. ………………………….. ………………. 47
V. 3. 2. NEMURIREA OAMENILOR SIMPLI ………………………….. ………………………….. …….. 49
V. 3. 3. NEMURIREA CĂPĂTATĂ PRIN MAGIE ………………………….. ………………………….. . 50
CAPITOLUL VI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 52
INFLUENȚA CIVILIZAȚIEI EGIPTENE ASUPRA CIVILIZAȚIILOR MEDITERANEENE …. 52
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 59
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 61
DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE ………………………….. ………………………….. ………… 63
CURRICULUM VITAE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 64

4
INTRODUCERE

Egiptul este locul în care au existat cele mai vechi civilizații din lume. Acest pământ se
află într -o schimbare permanentă, semn că este întotdeauna viu. El ne impresionează prin
numărul considerabil de civilizații cu care s -a confruntat de -a lungul istoriei sale.
Egiptenii au acordat numele țarii lor Kam (negru) din pricina mâlul ui negru pe care îl
lasă în urma Nilul , din cauza revărsărilor lui regulate.
Evreii au numit Egiptul, Pathros care provine de la cuvântul egiptean „Pa -to-ris” –
„regatul de miazăzi. ”
Părinte le istoriei, Herodot susține că „Egiptul este un dar al Nilului”. Nilul se varsă din
Munții Etiopiei, se întinde pe sute de kilometrii și trece prin deșertul african până ajunge la Marea
Mediterană. Pe cele două maluri al e sale viața este înfloritoare. A ici se află „Pământul Negru”,
așa cum îl numesc egiptenii. Inundațiile periodice ale fluviului sunt dirijate de acțiunea omului
pentru a aduce o bogăție agricolă de până la trei rec olte pe an, această bogăție ținând doar până la
„Pământul Kam” – nisipul arid. Prin urmare, civilizația egipteană se aseamănă cu o oază,
protejată de deșert, imensă și circumcisă. Astfel viața de acolo se desfășoară autonom, poporul
rămânând independent și nealterat. Prin urmare, asistăm la înflorirea celei mai vremelnice cultu ri
pe care ne -o amintim: trei milenii de istorie unită, o preistorie care nu poate fi calculată și care
reprezintă o continuă cultură neîntreruptă de alterări care sunt caracterist ice celorlalte civilizații
ale O rientului antic.
Statul egiptean a apărut la sfârșitul secolului al IV -lea î.e.n . și s -a realizat prin unirea
celor două regate: regatul de sud și regatul de nord. A cestea au fost create prin unirea mai multor
centre aflate pe malurile Nilului, condus de un rege care era numit de egipteni un zeu viu , zeul ce
se află pe pământ și îi cârmuia spre fericirea veșnică. Întotdeauna a existat o încercare de
dezmembrare a Egiptului în mai multe țări separate, iar de -a lungul istoriei sale au existat mai
multe încercări de divizare în principa te și regate mici și independent e.
Un răspuns împotriva acestor forțe a dus la o întărire a puterii militare a faraonului.
Tirania faraonului și presiunile ce se exercitau asupra locuitorilor din Valea Nilului nu erau doar
de ordin politic, ci și economic și religios. C onstrângerea asupra populației era executată de
dregătorii faraonului, de nobili, de preoții templelor , dar și de scribi. Aceștia au dat naștere și au
dezvoltat un ansamblu de credințe, datini și rituri care aparțineau vechiului fond mitico – magic

5
care exi stă până la sfârșitul secolului al IV -lea î.d.Hr. la populațiile egiptene. Astfel s -a creat
mitologia egipteană, dar totodată și doctrinele care aparțineau diferitelor școli teologice aflate în
Egipt: școlile teologice din Heliopolis, Teba, Memphis și Herm onthis. Acest lucru a fost lăsat
moștenire de scriitorii greci care au trăit în acea perioadă și care au intuit rolul pe care l -au jucat
credințele, riturile și interdicț iile egiptenilor pentru a menține diviziunea și tirania ce se află între
aceștia.
„Civ ilizația Egiptului a ntic este înconjurată din toate părțile de frontiere naturale: munți,
deșert, mare, lăsând impresia unei lumi închise. Egiptul părea destinat să fie izolat de restul
omenirii. Campaniile militare și relațiile comerciale externe erau puț ine, elementele culturale din
Libia, Nubia și Orientul Apropiat sunt integrate pur și simplu de cultura Egiptului. La această
izolare a contribuit și psihologia egipteanului antic, așa cum poate fi dedusă din documentele
istorice literare și iconografice: foarte atașate de tradițiile sale locale, orgolios de civilizația pe
care și -a creat -o cultivând un sentiment de superioritate morală, față de alte popoare rezistând la
orice formă de asimilare, civilizația și cultura egipteană se caracterizează astfel pri n omogenitate,
uniformitate și un fel de imuabilitate”1.
Cultură și civilizația egipteană a preluat anumite influențe sumeriene, egiptenii au creat
prin economia lor un surplus de produse creându -se astfel o diferență între clasele sociale,
construirea un or așezări urbane, a unei arhitecturi impresionante, apariția unei modalități de
scriere, a une i complexe și dominante religii. Au avut de asemenea multe realizări literare,
artistice și culturale. Egiptenii au adoptat din diferite domenii ale arhitecturii mai multe tipuri de
construcții. S e remarcă construcțiile realizate în cărămidă, modelul corpului navelor,
întrebuințarea sigiliilor în formă de cilindru, temele artistice, dezvoltarea unei metode de scriere
cu ajutorul unor forme. În construcții se utili za piatra, aceasta fiind un material care se găsea în
abundență în Egipt și care a înlocuit treptat cărămida.
Populația egipteană a evoluat pe u n teritoriu cu o întindere mică, suprafața care putea fi
cultivată în Egipt nu era mai mare decât cea a Belgiei din zilele noastre. Locuitorii egipteni n u
aveau o statură foarte înaltă. Ei erau scunzi, se întâln indu-se o medie la bărbați de 1,63 metri , iar
la femei media era de 1,51 metri. A ceștia se înrudeau din punct de vedere lingvistic , dar și fizic,
cu populaț ia aflată în Africa de Nord și cu populația din Africa Centrală.
În perioada neoliticului triburile de vânători nomazi aflate în nordul africii au migrat și
s-au stabilit în Deltă și ulterior în Valea Nilului, deoarece aceste regiuni le ofereau un pământ

1 Ovidiu Drimba, Istoria culturii și a civilizației, Ed. Ștințifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 109.

6
fertil care le dădea șansa să cultive cele necesare supraviețuirii. Egipteanul , din punct de vedere
trupesc era un amestec î ntre hamiți și semiți. Au fost preocupați de agricultură, de construirea
unor unelte care îi ajutau la muncile câmpului , dar și în vânătoare. Așa au devenind sedentari
începând să domesticească animalele precum: boul și asinul.
Civilizația egipteană își are începutul în trei epoci: badariană, amratiană și nagadiană
(gerzeană) care sunt atestate din punct de vedere arheologic și care sunt denumite după numele
dat unor localități unde s -au făcut aceste descoperiri: El -Badari, El -Averah și Nagada sau El –
Gerzch. În perioada „predinastică” s -au produs diferențe sociale aflate între clase: teritoriale,
administrative, economice și poli tice (nome), iar comunitățile s -au împărțit în două state separate
care formau în nordul țării – Egiptul de Jos și în sudul țării , Egiptul de Sus.
În urma unirii Egiptului de Jos cu Egiptul de Sus se naște era istorică a Egiptului care se
va distinge în tr ei perioade: a Regatului Vechi, Mediu și Nou. Egiptologii hotărăsc împărțirea în
mai multe perioade, din c auza precedării regatului vechi de perioada thinită, regatul nou se
pregăteș te să întâmpine perioada saită. A ceste denumiri ale acestor perioade au fo st date după
numele capitalelor Thinis și Sais din acea perioadă, iar între principalele trei ere se întrepătrunde
prima și a doua perioadă intermediară.
Nu este știut cert cărei rase aparțin egiptenii . Este posibil că ei să aparțină rasei
caucaziene sau etiopice sau dacă a existat vreo invazie a acestora din Asia sau din Africa în
Egipt. Mulți scriitori arhaici, Diodor, Herodot dar și Sfânta Scriptură zic că ei ar fi migrat din
Etiopia și că ar fi de origine hamiți și că aparțin rasei negre. Susținător al acestei variante vine și
faraonul Menes din dinastia I care avea reședința la Thini, aproape de Abydos. „Totuși însușirile
fizice ale vechilor egipteni, forma craniului, construcția corpului, culoarea pielii și a părului, așa
cum ni le înfățișează pictur a și mumiile, prezintă mai multă asemănare cu popoarele de rasă
caucaziană, dar limba le este fir din tulpina limbilor semitice, deși mult depărtat de ele. Se prea
poate că populația Egiptului să nu fi întrunit caracterul omogenității de rasă, ci ca ea să î nfățișeze,
din punct de vedere antropologic, acel mănunchi de însușiri caracteristice grupului de popoare
din jurul Mării Mediterane.”2
Herodot îi consideră pe egipteni unul dintre cele mai credincioase popoare. Dintre
vechile popoare antice, egiptenii au dat dovadă de o mare preocupare în ceea ce privește
problemele legate de moarte , dar ș i a ceea ce va urma după moarte. Acest lucru făcându -se
prezent în viața egiptenilor tot mai mult, a influențat atât viața socială , dar și pe cea spirituală.

2 Dr. Irineu Mihălcescu, Istoria religiunilor lumii , Ed. Cugetarea, București, 1946, p. 282.

7
Egiptenii co nsiderau că moartea poate fi manipulată cu ajutorul unor metode magice de înaltă
precizie. Viața pământească văzută din perspectiva egiptenilor este o experiență și o parte
introductivă a vieții veșnice care începea în același timp cu trecerea „pragului” ș i renașterea prin
intermediul morții.
Seneca recomandă remediul prin care omul poate scăpa de frica ce îl cuprinde în
mome ntul în care întâlnește moartea. Acest remediu poate fi dat doar de mintea noastră, de
gândirea noastră care trebuie să se pregătească încă din timp de venirea ei pentru a nu ne teme
atât de moarte cât și de viața veșnică. Singura modalitate de victorie în fața morții este chiar
dobândirea ei, acceptarea destinului uman. După acest filosof, un om înțelept se remarcă în fața
celorlalți după felul în care își trăiește viața până când ajunge în pragul morții. Seneca a
considerat că egiptenii antici știau să accept e moartea cu adevărat, la ei neexistând întrebarea
existențială „ de ce?”.
Ei credeau încă de mult timp că viața efemer ă de pe pământ nu este viața însăși. Aceștia
experimentau moartea prin mistere formându -se drumul pe care îl va urma omul înainte de
venirea morții. Astfel, prin această modalitate se obține o altă metodă de înțelegere și percepție a
omului asupra morții. Egiptenii acordau o deosebită atenție c adavrelor pe care le îmbălsămau,
apoi le așezau cu mare cinste în mormintele de piatră sau în piramide după cum își permiteau.
Diodor din Sicilia susținea că „pentru egipteni casele celor vii erau numai adăposturi vre melnice,
pe când mormintele morților sunt veșnice.”3
Păstrarea și îngrijirea cadavrului este necesară vieții viitoare. Până la înviere, când se vor
transfigura trupurile celor adormiți, defunctul trăiește cu imaginea spirituală care îl însoțește după
moart e (Ka) și se află în apropierea mumiei și mai este găsit sub altă formă, aceea de pasăre sau
flacăra ( Ba) în alte situații mai deosebite. Moartea nu este văzută ca o ruptură între viață de
pământ și cea veșnică, ci reprezintă trecerea de la viața trăită pe pământ și cea viitoare. Faptele
bune sau rele sunt cele care îi oglindesc sufletul egipteanului și sunt hotărâtoare pentru fericirea
sau nefericirea de care el nu se va bucura în viața de apoi.

3 Ibidem, p. 296.

8
CAPITOLUL I
RITUALURI FUNERARE ÎN EGIPTUL ANTIC

I. 1. CULTUL MORȚILOR
Cultul funerar era foarte dezvoltat la egipteni ca urmare a sacrifi ciilor care se aduceau
morților. A tât pentru faraoni cât și pentru nobili existau preoți care se dedicau în totalitate
riturilor funerare. Egiptenii vizitau des mormintele și îndeplineau riturile cultului funerar fie de
frică de relele ce le puteau pricinui cei morți, fie din pietate și dragoste pentru ei.
Ritul funerar constă în rugăciuni, libațiuni (vărsări) de apă , dar mai ales prin aducerea de
ofrande (prinoase) care con stau în: fructe, carne de vită și de pasăre, prăjituri, pânză, haine, bere,
toate acestea fiind așezate pe mese speciale care erau puse înaintea celui mort sau între palmierii
din curtea de intrare a necropolei.
La început, aceste ofrande se aduceau faraon ului care era considerat un zeu viu. A cesta
la rândul său le dădea unui alt zeu, ajungând în cele din urmă la cel răposat. În vremea Imperiului
Vechi nu s -au mai adus ofrandele faraonului , ci unuia din zei.R udele celui mort trebuiau să
pronunțe rugăciuni ș i formule consacrate.
Precum zeii, cei morți trebuie să se bucure de slujire din partea celor vii care le aduceau
hrană și băutură. Între cultul zeilor și cultul morților este necesară o distincție , chiar dacă din
punct de vedere formal aceste două culte p ar asemănătoare. Celor morți nu este necesară
aducerea de jertfe, deoarece nu erau conside rați divinități, însă nici frica de aceștia nu poate să
determine instituirea unui cult special pentru ei.
„Fiul spune tatălui într -un Text al piramidelor: „Scoală -te și primește de la mine pâinea
aceasta”, în timp ce -i pune în mormânt apă și pâine. Acest prinos adus morților se numește „o
ieșire (din mormânt) la auzul vocii.”4
Ofrandele aduse regilor erau într -un număr mult mai mare, iar la mormintele lor se
săvârșeșt e o slujbă a prinoaselor ce cuprindea și o deschidere dinaintea statuilor zeilor.
Încă din timpul vieții, egiptenii se preocupau de prinoasele ce i se vor aduce, iar prin
testament își asigură îndeplinirea cerințelor cultului morților: aducerea de prinoase de pâine sau

4 Constantin Daniel, Cultu ra spirituală a Egiptului antic , Ed. Cartea Romanească, București, 1985, p. 304.

9
de apă, dar și de alte alimente. Cu trecerea timpului, la morminte nu se mai a duceau prinoase de
hrană și apă, deoarece s -a pus accentul pe puterea magică a imaginilor pictate în mormânt sau
modelate în argilă. Chiar și în cele mai modeste morm inte se găseau listele cu alimente și băuturi
pe care forțele magiei le vor preface în realități în lumea de apoi.
Sărbătoarea necropolei reprezenta sărbătoarea prin care cei vii le aduceau prinoase celor
morți. Ulterior, se evocau doar numele prinoaselor care se făceau jertfe de turnare (libațiuni)
înaintea mormântului. În Epoca Tardivă, chiar și aceste libațiuni au fost abandonate puterilor de
prefacere în real ale magiei, scriindu -se texte în care, prin descântece și vrăji, se făceau simbolic
libațiuni z ilnice la morminte.
Înafară de corpul omului propriu -zis, egiptenii distingeau mai multe suflete: sufletul Ba,
care era scris prin hieroglifă simbolizând o pasăre; Akh scris de asemenea cu o hieroglifă
simbolizând o altă pasăre; Ka scris cu o hieroglifă ca re simboliza două brațe întinse în sus pentru
rugă.
Încă din Imperiul Vechi atât rugăciunile cât și descântecele prin care se aduceau jertfe și
prinoase morților erau introduse prin formula: „un prinos (sau o jertfă) dată de rege”. Această
formulă avea ini țial sensul de „regele să fie milostiv și să dea”. O astfel de formulă este întâlnită
și în cultul morților, deoarece orice prinos adus morților este urmat de formula prin care se afirmă
că este dat un dar de către rege. Așa cum regele, care în Egipt repre zenta un zeu viu, era singurul
în stare să fie mediatorul dintre zei și oameni, faraonul putea să facă un dar zeilor, iar aceștia la
rândul lor, să -l trimită celui răposat. „Supraviețuirea în lumea de dincolo era rezervată regelui în
virtutea identificării sale cu Osiris. Fiul în calitate de Horus trebuie, prin urmare, să se îngrijea scă
de tatăl sau defunct și să -i asigure toate cele necesare traiului. Existența aceasta neîntreruptă a
defunctului însă posibilă numai dacă trupul se menține integru: de aici practica mumificării.”5
În Imperiul Nou, acela care dăruiește răposatului este î ntotdeauna alături de rege, un zeu,
iar formula de mai sus devine „un prinos”, pe care regele îl aduce unui anumit zeu pentru că
acesta să îl dăruiască răposatului. Recitarea formulei simbolizează pentru egiptean, actul de
dăruire a jertfei pentru cel răpo sat.
Jertfa adusă răposatului constă în două ulcioare cu apă, mâncăruri, băuturi, daruri care
erau urmate de libațiuni și tămâieri.
Liturghia adusă morților avea ca premisă ideea că viața de dincolo este o continuare a
vieții de aici , iar aducerea de prino ase continuau prânzurile zilnice din această lume. Liturghia

5 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de istorie a religiilor , Trad. din
italian ă de Mihai Elin, Ed. Humanitas, București, 2003, p. 4.

10
prinosului pentru morți începea prin ceremonii de introducere: vărsare de apă și tămâieri, urma
apoi ofranda a șapte feluri de uleiuri, sulimanurile (pentru ochi – fard), verde și negru, bucățile de
pânză, iar la sfârșit se făcea o libațiune și o tămâiere. Se considera că prin puterea harică a apei, a
tămâierii și a uleiului, se conferă celui răposat eliberarea de puterile potrivnice ale demonilor,
viața și transfigurarea. El dobândește puteri de stăpânitor datorită bucăților de pânză, țesută de
zeița Tait a războiului de țesut, care au puteri magice ale zeițelor Neith și Uto.
În urma purificării și a dăruirii vieții, răposatul este pregătit pentru ospăț. Această cină
reprezintă o copi e a ospățului din lumea de aici. S e aduceau pe rând diferite mâncăruri și băuturi
însoțite de devize și aforisme luate din legendă lui Horus, făcându -se astfel comparații și aluzii la
mitul lui.
În liturghiile de aducere de prinos din Imperiul Vechi se înfățișează ades ea „deschiderea
gurii, care se săvârșește prin atingerea gurii cu o mică nuia, este un rit care ajută la dotarea atât a
defunctului, cât și a statuilor cu o viață ascunsă, diferită de cea practică, dar nu mai puțin reală.
Astfel, defunctul devine capabil s ă se bucure de ofrandele a căror revărsare în mormânt este
reprezentată ca o transferare variată din lumea aceasta în lumea de dincolo.”6 Alteori liturghia se
face fără ceremonia deschiderii gurii deoarece se presupune că durează mai mult timp.
Libațiunile au fost abandonate odată cu venirea epocii tardive, executându -se zilnic la
morminte libațiuni prin intermediul textelor care conțineau descântece și vrăji.

I. 2. CLERUL CULTULUI MORȚILOR
La începutul istoriei E giptului, preoții aveau un rol fără prea mare importanță. Regele
era cel care îi numea în funcție și le acorda anumite drepturi, dar acestea fiind limitate în
exercitarea anumitor acte de cult. Prestigiul lor a crescut odată cu venirea marilor faraoni
egipteni, Kheops, Khefren și Mikeri nos. Preoții E giptului își exercitau atribuțiile de patru ori pe
an, pe o perioadă de o lună fiecare, iar în restul anului duceau o viață de laic. Funcția de preot se
moștenea în familie, era conferită de rege sau uneori se putea cumpăra.
Corpul sacerdota l era alcătuit dintr -o ierarhie care cuprindea patruzeci de categ orii de
preoți care erau împă rțiți în două clase mai importante: „preoții -mireni și p reoții -funcționari ai

6 Giovanni Filo ramo, Istoria Religiilor , Volumul I, Trad. de Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, Ed. Polirom,
Iași, 2008, p. 92.

11
templului. P reoții -mireni, care purtau numele de „cei puri” (wabu) indeplineau, de fapt, alte
funcții in viața civilă, dar slujeau cu rândul o lună la templu.”7
„Marele Preot deținea un loc special în sacerdoțiu. Egiptenii îl numeau adesea „Primul
slujitor al zeului”, „Cel mai mare dintre contemplatorii lui Ra”, pe Marele Preot din Heliopolis;
„mai marele meșteșugarilor”, pe Marele Preot al lui Ptah; „cel mare dintre cei Cinci ai casei lui
Thot”, pe Marele Preot din Hermopolis. Marele Preot era totodată și administrator, asumându -și
funcții laice importante. Sub Ramses al II -lea, clerul lui Amon din Teba va dispune de un corp de
armată care îi asigura paza. Desemnat de către ze i (prin mijlocirea unui oracol), Marele Preot era
numit de către rege, care îl alegea dintre marile personalități ale epocii cărora le aprecia serviciile
loiale și pe care voia să le ordoneze.”8
Templul mai avea pentru ceremoniile religioase și un corp de cântăreți vocali dar și
instrumentiști. Preoții ca semn de purificare trebuiau să fie circumciși, obicei practicat azi numai
de evrei și unele triburi din Africa. „Umblau totdeauna tunși, rași, epilați și nu aveau voie să
poarte decât îmbrăcăminte din pânz ă de i n; făceau abluțiuni rituale de două ori pe zi și de două
ori pe noapte; erau obligați la abstinență sexuală pe timpul când erau de servici la templu;
trebuiau să se abțină să consume anumite alimente, îndeosebi pește, sau să călătorească pe mare,
să evite cifra șapte, sau în călătorii să călătorească pe un măgar. Unii aveau atribuții de ordin
cultural, conduceau școlile și atelierele de artă, controlau grupurile de scribi tineri, țineau în
ordine bibliotecile templelor sau redactau ei înșiși lucrări d e morală.”9
Datoria de a purta de grijă cultului morților revine copiilor și în special fiului mai mare,
dar egiptenii nu se bazau doar pe fii lor dar își și încredințau unor oameni plătiți oficierea
ceremoniilor, aceștia fiind numiți preoții morților.
În Imperiul Vechi, acești preoți primeau apelativul de „slujitori ai lui Ka”, erau împărțiți
în patru clase. Cei mai importanți oameni din Imperiul Vechi aveau până la 47 de preoți ai
morților pentru un răposat, aceștia slujind în aceleași familii generații î ntregi. Erau împărțiți, ca și
preoții templelor în patru cete (după expresia Vechiului și Noului Testament), care slujeau fiecare
câte o lună. Acești preoți trebuiau să facă parte din grupul celor puri, pentru că se acorda o
deosebită importanță purității rituale. Trebuiau să fie apoi circumciși. Existau și situații în care
preoți ai unor temple învecinate făceau parte dintre preoții morților.

7 Nicolae Achimescu, Istoria si filosofia religiei la popoarele antice , Ediția a II –a, Ed. Tehnopress, Iasi, 2008, p. 72.
8 Pr. Prof. Dr. Ștefan Reșceanu, Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian Boldișor, Istori a Religiilor – Religiile antice , Ed.
Universitaria, Craiova, 2009, p. 71 .
9 Ovidiu Drimba, op. cit. , p.110.

12
În Imperiul de Mijloc pentru un mormânt exista un singur preot al morților, care își lăsa
moștenire funcția fiului său. Adesea un templu vecin era însărcinat să săvârșească slujba la
mormântul unui răposat.
În Imperiul Nou, funcția de preot al morților era acordată preoților unor temple
învecinate astfel, „faraonii defuncți își aveau și ei preoții lor care le întrețin eau cultul, întru
pomenire, în templele vechilor piramide de lângă Memfis și din alte părți, sau în sanctuarele de la
Teba și Abydos. Și, tot așa, în fiecare necropolă existau preoți a căror obligație era să se ocupe de
sufletele morților.”10
Preotul care s e ocupa cu îmbălsămările purta numele de Ut, purta o mască ca a lui
Anubis și se comporta ca Anubis. Alături de acesta la ritualul îmbălsămării se mai aflau și
Taricheuți, aceștia purtau de asemenea masca lui Anubis sau a lui Horus. Îmbălsămarea se făcea
după un ritual străvechi.
Cultul morților pentru faraon a fost asigurat secole de -a rândul și cuprindea ceremonii,
acte de cult, ofrande regulate. Toate acestea fiind asigurate de preoții acreditați templului, care se
ocupau de mormântul respectivului faraon.

10 Arthur Weigall, Istoria Egiptului antic , Trad. de George Miciacio, Ed. A rtemis, București, 1996, pp. 206 – 207.

13
CAPITOLUL II
PRACTICI PENTRU CONSERVAREA TRUPURILOR

II. 1. PĂSTRAREA CADAVRULUI
Din epoca predinastică, există un întreg ansamblu de rituri ce privea înmormântarea,
cadavrele morților erau conservate de egipteni în speranța că magia și descântecele le vor învia.
La începutul perioadei, cadavrul era așezat în mormânt în poziție chircită, culcat pe partea stângă,
capul îl avea așezat spre sud iar fața era orientată spre vest. Egiptenii au practicat și împărțirea în
bucăți a cadavrului ș i îngroparea lui în nisip pentru ca după terminarea procesului de putrefacție,
scheletul celui răposat să poată fi adunat. Deșertul asigura o conservare naturală a cadavrelor,
prin uscare, proces care a reprezentat un avantaj pentru egipteni, mai ales pent ru cei mai săraci
care nu își permiteau să îi ofere celui decedat condiții mai bune de păstrare, așa cum se întâmpla
cu clasa nobililor. Procedeul tăierii în bucăți era doar o superstiție care avea scopul de a preveni
învierea și revenirea în trup a celui mort, că să nu poată face rău celor rămași în viață. În perioada
aceasta încă nu exista practica mumificării. S -au găsit în unele morminte cadavre de pe ale căror
oase se înlăturase cu totul carnea. Prin înlăturarea cărnii rămânea astfel ceea ce putea dura în
eternitate: scheletul.
În Tibet se întâlnește un procedeu de scheletizare prin care păsările răpitoare erau lăsate
să nimicească carnea de pe oasele celui mort, rămânând doar scheletul.
Nobilii din perioada predinastică își îngropau morții în morminte din piatră, încercau o
mumificare artificială a trupurilor prin scoaterea organelor interne, trupul era învelit în bandaje
îmbibate cu rășină, iar apoi era depus într -un sarcofag din piatră sau într -un sicriu din lemn.
Din dinastia a IV -a, pentru a conserv a o parte din corp, organele interne: inima,
plămânii, stomacul erau înlăturate și închise în vase speciale care poartă numele de vase
canopice , această practică fiind specifică procesului de mumificare și a reprezentat începerea
dezvoltării acestui proces care a păstrat intacte până în zilele noastre o parte din mumiile
egiptene.

14
II. 2. MUMIFICAREA ȘI MUMIILE
Credința egiptenilor că trebuie păstrat cadavrul celui răposat s -a manifestat prin
eforturile depuse de ei pentru conservarea morților prin mumifica rea lor. În dinastia a IV -a
procesul mumificării s -a dezvoltat foarte mult, ei încercau să păstreze forma corpului ca în acesta
să rămână sufletul Ka.
„Egiptenii știau că un strat gros de nisip care împiedică pătrunderea aerului poate
conserva cadavrul în foarte bune condiții. Este foarte probabil ca înainte de a trece la mumificare,
egiptenii să își fi îngropat morții într -un strat înalt de nisip.”11
Cea mai veche mumie găsită aparținea unei femei și datează din a II -a dinastie. A mai
fost găsit un cadavru încă din perioada Imperiului Vechi, acesta fiind mumificat cu un amestec
format din sare și carbonat hidrat de sodiu natural (natron) . Aceste metode nu erau suficiente
pentru a se conserva cadavrul și astfel s -a ajuns la înfășurarea cu legături strânse ale membrelor și
corpului. Pe legături se turna un strat de gips sau erau îmbibate cu rășină care să mențină formele
corpului. La sfârșitul Imperiului Vechi se recurgea la o altă metodă, mumia fiind legată cu feșe și
i se punea o mască pe față. Această tehnic ă folosită a făcut importante progrese chiar dacă
procedeul mumificării nu a avut de suferit datorită modificării din acea epo că până la sfârșitul
Egiptului a ntic.
S-au făcut eforturi pentru ca aspectul mumiei să fie similar ființei omenești în decursul
dinastiei a XXI -a (1085 – 950 î.d.Hr.). Pentru a -i reda mumiei aspectul unui om viu se foloseau
mai multe metode: i se lipea păr castaniu, se puneau ochi artificiali, se farda pielea cu galben la
bărbați și roșu la femei.
Până la săvârșirea mumificării, orga nele interne erau puse în patru vase canopice , iar
după terminarea mumificării, acestea erau puse la locul lor în vase care înfățișau chipul unuia din
fii lui Horus. Într -o anumită epocă organele interne erau aruncate în Nil.
„În procesul mumificării erau folosite cel puțin cincisprezece produse: ceară de albine
(pentru a astupa urechile, nasul, gura), smirnă, scorțișoară, tămâie”12, „ulei de cedru care în
realitate era de ienupăr, gumă – arbust din Orient, boabe de ienupăr, ceapă, vin de palmier și mai
multe feluri de rășină, rumeguș de lemn, smoală și natron, care era agentul principal.”13

11 Constantin Daniel, op. cit ., p. 302.
12 Ovidiu Drimba, op. cit. , p. 142
13 Constantin Daniel, op. cit., p. 312.

15
Modul prin care se făcea îmbălsămarea a fost descris de Herodot și mai târziu de
Diodor din Sicilia. Herodot descrie trei moduri de mumificare, primul fiind cel mai costis itor
decât al doilea , iar cel de -al treilea avea un preț mai scăzut. Omul de rând își încredința rămășițele
efectelor climatice în timp ce micii funcționari puteau să beneficieze de primul mod de
mumificare.
Despre tratarea cadavrelor se găsesc mai multe informații în descrierea făcută de
Herodot: „În primul rând, cu un fier îndoit, prin nări extrag creierul… După aceea, cu o piatră
etiopiană ascuțită, practică o tăietură de -alungul șoldului, extrag toate in testinele și, după ce le –
au purificat și spălat cu vin de palmier, le spală din nou cu arome pisate. Apoi, umplând din nou
cavitatea abdomenului cu smirnă pur măcinată, scorțișoară și alte arome, înafară de tămâie, îl
cos la loc. După ce s -a făcut aceasta pun corpul la sărat acoperindu -l cu nitrat de potasiu, timp
de șaptezeci de zile; nu trebuie să îl lase mai mult în sare. După ce trec șaptezeci de zile, spală
cadavrul și înfășoară tot trupul cu fâșii tăiate dintr -un cearceaf de in, date pe dedesubt cu
cauciuc. Apoi, rudele, după ce -l primesc, comandă un coșciug de lemn după forma trupului lui și
după ce l -au închis acolo pe mort, îl depun într -o cameră mortuară, așezând coșciugul drept
sprijinit de perete.”14
O metodă mai ieftină era aceasta: ”…meșterii, după ce își umplu clistirul cu ulei din
lemn de cedru, îl viră în pântecul mortului, fără să -l mai taie și fără a -i mai scoate mațele,
împingând uleiul prin șezut și împiedicându -l să se scurgă afară. După aceea, țin mortul în
natron câte zile trebuie, ia r în ultima zi dau drumul din pântece uleiului de cedru băgat mai
înainte înăuntru. Uleiul are așa de mare putere încât topește mațele și măruntaiele și le scoate
afară odată cu el. Natronul, la rândul lui, mistuie carnea și din leș nu mai rămâne decăt pie lea și
oasele. După ce -au isprăvit de făcut aceasta, îmbălsămătorii înapoiază mortul în starea în care
se află. Fără să -i mai facă ceva.”15
Pentru cei săraci, îmbălsămarea constă în facerea unei clisme cu hrean, după aceea
cadavrul fiind lăsat șaptezeci de zile în natron.
„Incizia se făcea în partea stângă a abdomenului de către un om însărcinat special –
Parachistul , socotit spurcat de egipt eni. În cavita tea abdominală se pun fâșii de i n care aveau

14 Herodot, Istorii , Volumul II, Traducere, notițe și note de Felicia Vanț -Ștef, Ed. Teora Universitaris, București,
1998, p. 86.
15 Ibidem, p. 98.

16
scopul să o umple. Din Imperiul Nou, pe locul inciziei abdominale se așeză o plăcuță din aur sau
din ceară cu chipul lui Horus, sau al ochiului lui – ochiul Uzat, al lui Horus.”16
„Ca o măsură de prevedere pentru cazul că îmbălsămarea n -ar fi fost perfectă și astfel
mumia nu s -ar fi păstrat, se așezau în mormânt una sau mai multe statui sau statuete, care
reprezentau pe mort și care puteau să țină locul mumiei, servind ca sălaș al dublului , al lui Ka.”17
Diodor din Sicilia face și el o descriere a procesului de mumificare și îmbălsămare
practicat de egipteni, aceatsa desciere fiind mai puțin detaliată față de cea pe care ne -a lăsat -o
Herodot. Prin această metodă prezintă Diodor din Si cilia mumificarea:
„Sînt trei feluri de înmormântări: o înmormântare plină de strălucire, una mijlocie și o
a treia pentru lumea sărmană. Cea dintâi costă un talant de argint, a doua douăzeci de mine, iar
cea din urmă foarte puțin […..]Mai întăi vine aș a numitul „scrib” care, după ce cadavrul a fost
așezat pe pământ, delimitează, pe partea stângă a trupului, tăietura care se cere făcută. Vine
apoi, așa numitul „despicător”, țînând în mână o piatră etiopiană. El face o tăietură –în lung – ,
așa cum cere le gea. Apoi, fără a mai zăbovi, o ia la fugă, urmărit de către cei de față, care -i
aruncă pietre – voind să abată asupra lui răzbunarea[…]După ce s -au strâns în jurul mortului –
pentru a -l îmbălsăma , trupu -i fiind acum despicat -, unul dintre ei își vâră mâna, prin tăietura
făcută și scoate toate măruntaiele, nu însă rinichii și inima. Un altul le purifică, spălându -le cu
vin de palmier și cu alte mirodenii. Vreme de treizeci de zile, aceștia se îngrijesc de leșul
mortului și o fac cu multă luare aminte, f olosind mai întâi uleiul de cedru și alte uleiuri ca
acesta, smirnă și scorțișoară, cum și felurite mirodenii ce pot păstra îndelungă vreme trupul,
împrăștiind și un miros plăcut.”18
Atât Herodot cât și Hiodor din Sicilia vorbesc de trei tipuri de mumificar e în ciuda
diferențelor care există între cele două descrieri. Din prima metodă folosită, cea cu un cost mai
ridicat, ne dăm seama că aceasta era folosită doar de faraoni și de cei mai înalți demnitari, după
complexitatea ei, după valoarea uneiurilor folos ite și numărul lor.
Cu toate acestea, procedeele folosite de egipteni pentru mumificare nu pot fi știute cu
exactitate de cei din zilele noastre, nu se poate realiza păstrarea unui cadavru în condiții atât de
bune așa cum au reușit să facă ei.

16 Ibidem.
17 Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor , Ediția a III -a, Ed. Didactică și pedagogică, București,
1998, p. 113.
18 Diodor din Sicilia, Biblioteca Istorică , Volumul I, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2004, pp. 98 – 100.

17
Apare în Ep oca Tardivă metoda de incizare a podului picioarelor cadavrelor . Mumiei i
se puneau diferite inele mai ales amulete, fiecare cu însemnătatea ei, având scopul de a îndepărta
răul din calea celui decedat.
Mumia lui Tutankhamon conține 143 de obiecte, dintre care cele mai multe sunt
amulete. Acestea erau puse în fâșii ce înfășurau mumia sau lângă mumie, dar legate de aceasta.
Fășile și legăturile de pânză conțineau descântece, rugăciuni, dar și texte din Cartea morților.
„Fără îndoială, Cartea morților este de osebit de pretențioasă pentru înțelegerea vieții
religioase în Egiptul a ntic.
Cartea morților era scrisă pe un sul de papirus care era apoi pus în sarcofag împreună cu
cel decedat. Acest obicei datează din Regatul Nou. Se crede că sub influența egipteană, etiopienii
puneau un pergament sacru, numit Lefafa Sedek (legătura dreptății), în mormânt. Autorul Cărții
morților era considerat zeul hermopolitan Thot.
Scopul cărții era de a fixa un ghid de comportare pentru cei morți în timpul judecății lui
Osiris și de a le asigura fericirea în viața viitoare.”19
Egiptenii considerau mumia ca fiind temelia existenței sale veșnice , dar și a
transfigurării în viața veșnică. Existența veșnică era legată de formulele spirituale care aparțineau
sufletului Ach și Ba, față de acestea, mumia fiind fixă și incapabilă de a putea să părăsească
mormântul. Numai prin unirea cu Ba primește viață veșnică. Mumia este concepută ca un corp
care se află într -o stare de repaus, asemenea somnului, în ea persistă forțe vitale.
Vecinii aflați în nord – estul Egiptului, Iudeii, își înmormântau morții cu trupul învelit,
atât mâinile cât și picioarele fiind înfășurate cu benzi sau mai multe bandelete. Acestea trebuiau
desfăcute ca să poată umbla, asemenea cum s -a procedat și la învierea lui Lazăr .
Urmează ceremonia ce avea ca scop vederea mumiei și alte nouă procesiuni, în total
existând șaptesprezece procesiuni care corespund numărului de mădulare în care a fost secționat
Osiris de către Seth. În desfășurarea acestor procesiuni, se iniția ceremonia deschiderii gurii
urmată de a celor șapte găuri și acestea se întindeau pe o peri oadă de șaptezeci de zile.
„Așezarea cea pură” este numele dat locului îmbălsămării, casei celei frumoase, aceasta
aflându -se lângă mormânt sau necropolă. Egiptenii considerau că trupul care era mumificat
trebuia să fie „în stare de har”, având cea mai frumoasă înfățișare și fiind pregătit pentru înviere,
trebuia să se întoarcă la viață cu chipul său cel mai frumos.

19 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, Istoria Regiliilor – Manual pentru Seminariile teologice , Ed.
IBMBOR , București, 1991, p. 63.

18
„Pentru egipteni mumia înseamnă temelia existenței s ale veșnice și a transfigurării sale
în lumea de apoi. Această existență veșnică era legată de formele spirituale ale sufletului: Ach și
Ba. Totuși mumia nu era concepută ca ceva mort cu totul, ci în ea mai persistau forțe vitale,
latente, la fel ca într -un corp care doarme. Mumia era numită de către vechii egipteni „s’h” un
termen care denumea pe cei nobili (conform semiticului sar – nobil rege).”20

II. 3. CARTEA MORȚILOR ȘI IMPORTANȚA EI
În dinastia a XVIII -a, textele funerare aflate pe sarcofage, pe pereții mormintelor dar și
pe bandeletele care înfășurau mumiile au fost adunate în suluri de papirus. Sulul era așezat în
sarcofag sau așezat printre bandeletele pentru a putea fi găsit de de funct. Această colecție de
scrieri egiptene cu scop funerar constituie colecția numită Cartea morților . Cel mai important
exemplar dintr -o asemenea colecție se află la Londra și are o lungime de 37 de metri.
Cartea morților este asemănătoare cu Textele sa rcofagelor , cuprinsul lor este identic,
dar singura deosebire dintre acestea este faptul că acesta nu este scrisă pe coșciuge. Fiecare
formulă, fiecare descântec din această carte este urmat de un titlu, iar în Textele sarcofagelor
titlul este întâlnit la sfârșit. Cartea morților ne îndemnă despre actele magice ce trebuie împlinite,
asupra regulilor de abstinență, asupra ritualului purificator.
Se prezintă originea formulei magice și ne specifică locul sacru unde aceasta a fost
găsită, de exemplu la Hermopo lis, locul de origine al zeului Thot, sub piciorul statuii care
aparținea zeului, sau că ar fi fost scrisă chiar de însuși zeul Thot. Un alt exemplu de formulă ne
poate fi dat de prințul Hardedef din timpul lui Mikerinos.
Atât din Textele piramidelor cât și din Textele sarcofagelor au fost adoptate capitole în
Cartea morților la care s -au adăugat și noi idei. Se întâlnesc două tipuri de texte care aparțin
Cărții morților și anume: textul scris la Teba și textul scris la Sais în dinastia a XXII -a. Textul
scris la Teba a fost publicat în perioada Imperiului vechi de către egiptologul de origine elvețiană
E. Naville și conține 174 de capitole, iar textul de la Sais care aparține epocii ptolemeice cuprinde
165 de capitole și a fost publicat de R. Lepsius.

20 Constantin Daniel, op. cit., p. 310.

19
Titlul Cărții morților a fost dat de Lepsius, ci nu de egipteni, pentru ei această carte fiind
considerată doar o simplă carte de descântece. Cartea avea ca scop părăsirea de către suflet a
mormântului, motiv pentru a putea pătrunde în viața veșnică ajutat de an umite puteri superioare.
Egiptenii mai numeau Cartea morților „Carte pentru ieșire la lumina zilei” acest titlu
părea potrivit, deoarece se pretindea că aceasta are un sens criptic, fapt care a fost demonstrat de
Czermak. Foarte mulți egiptologi au făcut o paralelă între Cartea morților și Biblie, considerând -o
Scriptura acestora.

20
CAPITOLUL III
MORMÂNTUL ȘI TIPURI DE MORMINTE

III. 1. MORMÂNTUL
Mormântul pentru egipteni are o importanță capitală în viața de apoi a mortului,
deoarece ei considerau că viața de dincolo este o continuare a vieții pământești, de aceea, încă din
timpul vieții, se îngrijeau de locuința veșnică a trupului lor.
„Regii s -au îngrijit foarte devreme de mormintele lor. Construirea unei piramide, chiar
de mărime mi jlocie, nu era un lucru ușor. Se trimeteau adevărate expediții pentru a aduce
blocurile din granit și de alabastru din podișul Ghizeh sau de la Saqqarah.”21
„Mormântul era locașul unde locuia mortul, deci o locuință veșnică”22 sau cum se mai
găsește în textele egiptene „casă frumoasă a entității” sau „casa din necropolă”. Este dată o
asemenea denumire din pricina asemănării mormântului cu o casă pământească, iar felul cum
arăta casa pe exterior ne duce cu gândul la imaginea une i case din Imperiul Vechi. Din această
cauză, în jurul mormintelor găsim grădini cu un lac în mijloc, egiptenii considerau că cel decedat
se va plimba pe marginea lacului.
După apariția doctrinei care susține că sufletele se înălța u la cer, mormintele pie rd din
însemnătate. Dar se consideră că mormântul este în legătură cu Duat, locul unde se duce sufletul
după moarte. De acum, în Imperiul Nou, în interiorul mormintelor se găsesc reprezentări din
Cartea morților.
Împlinirile celui răposat caracterizează mo rmintele, deoarece mormântul este un lăcaș în
care se găsesc sculpturi, picturi cu diferite scene importante din viața celui mort, acestea erau
lăsate moștenire pentru urmași ca să se poată vedea ce a făcut el pe lumea aceasta.
„Locul din mormânt în care se oficiază cultul morților este marcat printr -o poartă falsă
sau printr -o statuie a celui săvârșit, înaintea căreia un spațiu mic este rezervat acestui cult cu o
mică masă pentru ofrande.”23

21 Pierre Montet, Egiptul pe vremea di nastiei Ramses, Ed. Eminescu, București, 1992, p. 446.
22 Constantin Daniel, Gândirea egipteană în texte , Ed. Științifică, București, 1974, p. 86.
23 Ibidem, p. 387.

21
Pentru regi se construia un mic templu care era atașat mormântulu i, dar de frica
jefuitorilor, la începutul dinastiei a XVIII -a templul cultului pentru regele mort era așezat mai
departe de mormânt. Întreținerea vieții regelui s -a considerat a fi asigurată prin cultul funerar,
mumia trebuia să fie așezată în sarcofag.
Mormintele regale sunt săpate în faleză care domina Teba la vest, o faleză care avea o
rețea de văi, toate acestea fiind făcute pentru protecția lor. Cea mai celebră este considerată Valea
Regilor, situată la est. A ici se adăpostesc trupurile a cincizeci și opt de regi. Valea Regilor mai
poartă denumirea de Biban el Moluk sau poarta regilor.
„Mormintele puteau fi săpate la peste 210 m în inima muntelui și la 100 m adâncime –
un adăpost considerat inviolabil. Dar, foamea și mizeria oamenilor au fost mai puter nice de cât
toate opreliștile materiale. Î n aceste morminte se aflau prea multe comori, aur, argint, pietre
prețioase – o zestre bogată pentru lumea cealaltă, despre care obiectele descoperite intacte la
mormântul lui Tutankhamon nu oferă decât o slabă imag ine.”24
„Descoperirea mormântului lui Tutankhamon avea să aducă o lumină nouă și neașteptată
asupra bogăției curții egiptene din anii de la sfârșitul secolului al XIV -lea î. Hr. Mormântul lui
Tutankhamon conținea un amestec de articole, unelte, cum este caz ul altarelor, sarcofagelor sau
măștilor, necesare pentru ritualul funerar și supraviețuirii în continuare a tânărului rege în lumea
de dincolo; dar și articole personale care îi fuseseră familiare faraonului în timpul vieții. Acestea
sunt de fapt cele care umanizează atât de elocvent figura tânărului; podoabele lui și însemnele
regale; marele număr de articole de îmbrăcăminte și materiale textile, o varietate de casete,
tronuri, cufere, scaune, pături ale apartamentelor regale, caleașca regelui și armele ac estuia
(dintre care un pumnal perfect conservat din fierul abia descoperit); o serie întreagă de evantaie,
bețe și bastoane; prețioase uleiuri și produse cosmetice; instrumente muzicale (cele mai celebre
fiind trompetele de argint și cupru); accesoriile pe ntru scris ale faraonului (dar în mod curios nici
un papirus). Este prima oară când se descoperă o comoară de o asemenea strălucire.”25
Mumiile au fost mutate în ascunzători în perioada Ramesside, perioada de sărăcire a
egiptenilor, pentru a li se asigura protecție. Construc țiile mormintelor se aseamănă. E le sunt
formate în principal din trei coridoare, legate între ele, care în pantă pornesc spre cavou. Pe
parcursul coridorului, se găsea un puț adânc care avea dublu rol: colectarea apei care se putea
infiltra și împiedicarea pătrunderii jefuitorilor. În cele mai multe cazuri, se găsea o anticameră
care conducea la încăperea principală a mormântului.

24 Claire Lalouette, Civilizația Egiptului antic , Volumul I, Trad. Maria Beza, Ed. Meridiane, București, 1987, p. 187.
25 Nicholas Reeves, Egiptul antic – Marile descoperiri , Ed. M.A.S.T., București, 2000, p. 164.

22
Sarcofagul era depus într -o cavitate săpată în pământ, plafonul cavoului era susținut cu
ajutorul pilonilor, sălile și coridoarele erau acoperite cu basoreliefuri pictate cu scene ale învierii.
Se găseau și formule al căror scop era necesar pentru călătoria pe celălalt tărâm. Mormintele
conțineau o adevărată bibliotecă a trecerii în lumea veșnică.
Toți egiptenii, probabil, s -au bucurat de o înmormântare pioasă, dar un avantaj i -a
revenit la început doar regelui și membrilor familiei regale, ulterior s -a extins și în cadrul
mulțimii.

III. 2. TIPURI DE MORMINTE
Trebuie arătat faptul că existau mai multe tipuri de mormi nte: pentru dregători și nobili.
Pentru cei oprimați de faraon, jefuiți, săraci, mormântul era reprezentat de o simplă groapă săpată
în nisipul deșertului și de un sicriu și o mumie aflată lângă vasele rituale obligatorii. Pentru
faraoni și cei bogați mormântul era reprezentat de un monument de care se ocupau cu mult timp
înainte, îl împodobeau și îl amenajau încât acesta să fie cât mai luxos. S -a găsit din timpul
Imperiului Vechi o inscripție pe care scria: „Trainic monument peste mormântul omului sun t doar
faptele lui bune”26, deoarece un mormânt trebuia să asigure continuitatea vieții celui decedat.
Fiecare mormânt trebuia să îndeplinească potrivit doctrinei lui Osiris trei condiții
esențiale:
 Mumificarea.
 Sculpturii as emănătoare defunctului (în care intra sufletul Ka pentru a le însufleți ).
 Practicarea cultului funerar de preoți a sufletului Ka, aparținător al defunctului.

„În Imperiul Vechi se disting trei tipuri de morminte:
i. MASTABA – aceste morminte ca și piramidele de toate genurile se compun di n:
a. o cameră funerară – în care se află mumia defunctului;
b. o cameră zidită – care conține statuile ce vor fi împletite de sufletul Ka al
mortului;

26 Constantin Daniel, Maxime sentințe și aforisme din Egiptul antic , Ed. Albatros, București, 1975, p. 81.

23
c. o capelă – ce poate fi destul de departe de camera zidită, în această capelă rudele
și preoții cultului funerar vin să oficieze libațiuni, tămâieri, să aducă ofrande și să desfășoare
ritualul magic ce va da viață celui mort.
ii. HIPOGEELE – (subpământene) era săpat în stâncile de la marginea pustiului, acolo
unde se sfârșește pământul fertil al văii Nilului și a cest tip de mormânt există în fundul unui
culoar sau camere ce pătrunde în munte, un puț vertical care coboară până la camera funerară
unde se află mumia. Puțul de acces la camera funerară era astupat cu pietre, pământ și nisip.
iii. SERDAB – camera zidită – fie o grotă artificială, fie un culoar lung decorat cu picturi
și reliefuri ce trebuiau grație descântecelor și vrăjilor să fie chemate la viață. La o distanță
oarecare există o capelă sau un templu al cultului funerar. De cele mai multe ori micul templu
funerar nu mai există, ci numai mormântul hipogen mai subzistă.”27
Încă de la începutul Imperiului Nou se punea pe mormânt o piatră pe care scria numele
mortului, aceasta fiind înaltă și având o formă alungită. Ulterior, piatra nu mai avea aceiași
formă, pe ac easta fiind reprezentat defunctul împreună cu rudele sale care aduceau prinoase , dar
și jertfe.
„În perioada Imperiului Vechi, în partea de sus a pietrei existau simboluri sacre,
îndeosebi ochiul Uzat (ochiul zeului luminii Horus care a fost scos de Seth și vindecat de zeul
Thot). El seamănă c u un ochi omenesc, cu sprânceana sa și cu o urmă de suliman în unghiul
exterior, este un simbol al vindecării, dar și chipuri ale lui Osiris care se puneau alături.”28
În perioada Imperiului Nou pe pietrele funerare ex istau aceleași simboluri în registrul
superior, iar în registrele de jos se aflau scene de la pregătirea mortului de către zeii Horus,
Anubis, apoi plânsetele lui Nemphis și Isis , dar și scene de la înmormântare.
În dinastia a III -a a apărut piramida în trepte, care reprezintă un tip de monument mai
evoluat. Un astfel de monument a fost construit de arhitectul Imhotep pentru regele Djoser, el
fiind întemeietorul dinastiei a III -a din Saqqara. „Imediat după această primă piramidă, toți regii
au fost îngrop ați înăuntrul unor astfel de construcții. Unii oameni au construit deasupra
mormintelor piramide în miniatură. Piramidele nu erau doar niște clădiri spectaculoase. Ele erau
puternic influențate de religia egipteană și erau construite pentru a ajuta pe regi i morți să se
alăture zeilor în ceruri.”29

27 Constantin Daniel, Civilizația Egiptului antic , Ed. Sport – turizm, București, 1974, p. 280.
28 Ibidem, p. 281.
29 Pr. Prof. Dr. Ștefan Reșceanu, Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian Boldișor, op. cit. , p. 77 .

24
Piramida reprezintă o suprapunere în dife rite etape deasupra unei mastaba păstrate
având impresionante dimensiuni: înălțimea de 61 de metri, laturile bazei fiind dreptunghiulare cu
dimensiunile de 109 metri și 121 metri. Atât camerele funerare ale regelui cât și ale membrilor
familiei sale în număr de unsprezece erau construite în stâncă. Sarcofagul regelui se găsea într -un
puț adânc de 28 de metri.
Piramidele descoperite până în prezent sunt în număr mare, peste 1 00, aflate pe partea
stângă a Nilului, pe marginea de răsărit a platoului Libiei, acesta fiind găsit între câmpia roditoare
a fluviului și deșert. Piramidele se află pe o lungime de aproximativ 70 de kilometri și se
grupează în șase ansambluri: Gizeh, Dash ur, Abusir, Zainet -el-Arian, Abu Roach și Saqqara.
Ca dimensiuni cel impresionant este ansamblul de Gizeh, piramidele din care era alcătuit
acest ansamblu se mai numeau și „Orizontul lui Keops”, „Mare este Khefren”, „Divin este
Mikerinos” .
Baza piramidei l ui Keops are o suprafață mai mare de 5 hectare, cu o înălțime de 147
metri și cu o latură de 237,50 metri, având o platformă de 6m2.
Piramida lui Kefren are o înălțime de 113 metri, iar laturile sunt de 145 metri și 215
metri. Piramida lui Mikerinos are o înălțime de 62 metri.
„Singura intrare în piramidă lui Keops se află pe latura nordică la o înălțime de 16,50
metri. Piramida este construită din 2300000 de blocuri de calcar alb gălbui, dispuse în 220 de
rânduri. Un coridor în pantă duce la camera funera ră a faraonului în care se află și sarcofagul lui
Keops. Situată în centrul piramidei camera funerară este lungă de 10,50 metri, lată de 5 metri și
înaltă de aproape 6 metri, este în întregime din granit, plafonul constând din nouă blocuri, care
cântăresc aproape 400 de tone. Din galeria de intrare se ramifică un coridor care coboară în pantă
până la o adâncime de 31 metri, adâncime sub nivelul bazei piramidei, la un puț destinat inițial să
adăpostească sarcofagul regal. Camera funerară a reginei, canalele de aerisire, cinci spații liber
etajate sunt menite să reducă presiunea masei uriașe de piatră asupra boltei cavoului, completează
această uimitoare operă de știință și tehnică.”30
Arhitectura piramidei lui Keops cuprindea și un templu funerar, având un drum care
ducea la al doilea templu aflat la marginea deșertului. Se mai întâlnesc aici și trei piramide de
dimensiuni mai mici care sunt morminte ale anumitor regine, Sfinxul de la G iseh de lângă
piramidă, se mai întâlnesc și cinci bărci din lemn care se află în gropile făcute în stâncă. Faraonul
Kefren a ordonat să se sculpteze un idol imens în formă de leu cu o lungime de 57 de metri și o

30 Ovidiu Drimba, op. cit. , p. 146.

25
înălțime de 20 de metri, ca simbol de protec ție al mormântului, el se află situat pe o ridicătură de
calcar cu o lungime de 200 de metri. Capul idolului îl preînchipuie pe rege în timp ce acesta
admiră răsăritul soarelui.31
Egiptenii încă din timpul vieții se preocupau de construirea mormintelor lor, maiestoasa
piramidă a lui Keops a fost construită în timp de 30 de ani în care „au muncit fără întrerupere câte
100.000 de oameni”32. „Cele trei piramide nu sunt numai opere de o tehnică uimitoare și nici
operele cele mai monumentale din întreaga istorie a arhitecturii, concepute pentru a adăposti
morminte regale ele sunt rezultatul unor intenții artistice.”33
„Piramidele din E gipt trebuiau ca, prim măreția lor, să copleșească pe supuși. Cu cât
uimeau mai mult prin volum, înălțime, durabilitate sau prin perf ecțiunea execuției, cu atât mai
slăvit era faraonul; ele deveneau astfel mijloace de intimidare a celor exploatați, de menținere și
consolidare a puterii claselor exploatatoare. Aristotel, bazat pe structura de clasă a societății
sclavagiste, a dat cel din tâi explicație materialistă a necesității construirii piramidelor, fără a
preciza însă funcțiunea lor. În operă sa „Politică”, el spune: „Un alt principiu al tiraniei este să
subjuge supușii, astfel ca ei să nu aibă posibilitatea de a întreține o forță arm ată și ca, siliți să
lucreze toată ziua pentru a trăi, să nu aibă timpul să conspire. Aceasta a fost cauză politică pentru
care s -au construit piramidele din Egipt… Scopul acestor construcții a fost să țină poporul sărac și
ocupat.”34
Marea Piramidă prezi ntă diferite particularități, ceea ce o pun deasupra celorlalte. În
primul rând, în interiorul piramidei nu s -a găsit sarcofagul cu mumia faraonului, în al doilea rând
piramida nu are anexe caracteristice acestor tipuri de morminte. Faptul că sarcofagul a fost găsit
gol, dar nu din pricina jefuitorilor de morminte, nu este un caz izolat.
La începutul dinastiei a XVIII -a mormintele au început să fie jefuite din ce în ce mai
mult, regii au preferat tipul de mormânt subteran cu mai multe încăperi aflate în int eriorul
pereților de stâncă, acestea aveau o intrare împodobită în basoreliefuri și statui, toate acestea se
află în mormintele din Valea Regilor și a Reginelor numite de antici Valea Frumuseții.
Până în această perioadă nu a fost folosită atât de multă pi atră în nici o parte a lumii așa
cum au folosit -o egiptenii. „Piramida era locașul etern al faraonului, în schimb locuința sa
temporară – palatul, era construită din cărămidă uscată la soare. Utilizarea acestui material

31 Imaginea Sfinxului a fost distrusa de catre un emir arab din timpul Evului Mediu.
32 Diodor din Sicilia, op. cit. , p. 63.
33 Ovidiu Drimba, op. cit. , p. 147.
34 Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 310.

26
durabil era asociată cu ideea religi oasă de veșnicie pe care piatra o conferea operei. Acest lucru
motivează faptul pentru care nu s -a păstrat nici măcar planul unui palat regal. De asemenea, nici
templele nu puteau fi concepute altfel decât din piatră, căci templul era numit la egipteni cas a
veșniciei.”35
În mormânt există o cameră în care se află sarcofagul, aici, la sfârșitul Imperiului Vechi,
pe zidurile acestor camere se găsesc fresce, basoreliefuri, care conțin imagini cu carne, fructe,
pâine și alte jertfe aduse defunctului. Ulterior, s -a trecut la înfățișarea pe fresce a anumitor scene
din viața celui decedat, formule magice, rugăciuni către zeița funerară Neith. Camera
sarcofagului reprezenta o imagine a cerului, pe tavanul camerei erau pictate stele, în speranța că îl
vor ajuta pe cel decedat să ajungă în lumea de dincolo. Pe cei patru pereți interiori ai camerei
sarcofagului sunt pictate imagini apotropice, având ca scop apărarea celui mort de puterile
demonice: o siluetă în forma unui Ușbești , o făclie care se găsea pictată pe fiecar e dintre cei patru
pereți, stâlpul sjed, un șacal – simbol al animalului sacru pe îl avea zeul Upuant.
„Camera sarcofagului trebuia să aibă o orientare bine definită, dependentă de cea a
mumiei, așezată cu capul spre sud ca să poată privi spre apus. Pe pereții acestor încăperi se
înscriu blesteme împotriva celor care ar profana mormântul sau ar fura ceva din el. Răposatul
dădea asi gurări în aceleași inscripții că nu a comis nici o silnicie când și -a construit mormântul,
nu a folosit părți de mormânt fura te și nu a ocupat mormântul altuia.”36

III. 3. PIRAMIDELE – ORAȘELE MOR ȚILOR
Date despre originea divină și sacră a faraonul ui le avem lăsate de la Imhotep. Tot el ne
vorbește și de dreptul faraonului la un mormânt măreț, care să îi asigure faraonului viața veșnică.
Nu s -a găsit un motiv pentru care egiptenii au ales forma piramidală pentru mormintele
lor. Se poate considera că ei au ales această formă din simpla evoluție a unei movile de pământ
care acoperea orice mormânt, cu timpul a evoluat în formă de mastaba, ulterior în piramidă în
trepte și la final i s -a dat formă piramidei perfect geometrice.
Cosmogonia egipteană ne spune că pământul a apărut sub formă de colină și că aceasta a
ieșit din sânul apelor primordiale. Colina a putut fi transformată p rin intervenția omului și prin
folosirea diferitelor materiale în formă geometrică actuală, aceea de piramidă.

35 Ibidem.
36 Constantin Daniel, Civilizația Egiptului antic , p. 281.

27
Textele piramidelor sunt „un anasamblu de formule rituale, sculptate pe pereți în
interiorul mormintelor ultimului rege din dinastia a V -a, ale regilor din dinastia a VI -a și ale unor
regine care au trăit între 2350 și 2100 î. Hr”37. Textele piramidelor ne menționează o scară sau o
rază de soare, acestea fiind considerate posibilele căi de acces spre regatul lui Ra. Preotul de la
Heliopolis, arhitectul construcției piramidei în trepte, Imhotep, simbolizează prin scările
piramidei drumul pe care îl urcă faraonul, spre cer pe sc ara magică a lui Ra. Iorwerth Eiddon
Stephen Edwards, cercetător al piramidelor, de origine londoneză, prezintă o imagine a legăturii
dintre „raza lui Ra” și piramidă.
„Cuvântul piramidă, în limba greacă, înseamnă „rug”. Această numire poate să traducă o
semnificație veche a monumentului, legată de noțiunea de „lumină”, acea lumină în care era
îmbrăcat, ca incendiat de razele soarelui zeului Ra.”38
Mormântul faraonului este format dintr -o multitudine de construcții, elementul principal
fiind piramida. Egiptologul francez A.E. Mariette descrie piramida ca fiind: „acel mormânt
masiv, închis peste tot, fără ferestre, fără uși, fără nici o deschidere spre exterior; un acoperământ
gigantic și în veci nepătruns, pentru mumia regală.”
Un al doilea element afla t în apropierea piramidei îl constituie templul de sus, care este
unit printr -un coridor de templul de jos. Aceste două temple erau așezate spre răsărit, pe direcția
est-vest, pentru că în momentul ceremoniilor, persoana care oficiază să fie găsit cu fața îndreptată
spre vest către un cavou. Apusul era a semănat cu un imperiu al morții. Din această cauză
mormintele au fost așezate pe partea stângă a Nilului , deoarece în acest loc cobora soarele și
dispărea la orizont.
În momentul desfășurării ceremoniei fune rare, cel decedat trebuia să parcurgă următorul
traseu: templul de jos, drumul de legătură, templul de sus, piramidă.
Templul de jos , este realizat ultimul din componentele ansamblului, după terminarea
construirii piramidei și a templului de sus, acesta fi ind, situat pe malul Nilului. Templul era
format din puține încăperi, fiind destinat ritualului de spălare a cadavrului, al îmbălsămării. Încă
se pot vedea urmele canalelor și a bazinelor folosite pentru scurgerea apei.
Inundațiile Nilului dar și faptul c ă materialele monumentelor vechi au fost folosite la
construirea altor monumente noi, au făcut ca acestea să fie distruse. Templele care s -au păstrat

37 Giovanni Filoramo, Istoria Religiilor , Volumul I, Trad. de Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, p. 68.
38 Georgeta Chițulescu, Traian Chițulescu, Șapte monumente celebre ale arhitecturii antice. Cele șapte minuni , Ed.
Tehnică, București, 1969, p. 40.

28
până în zilele noastre și s -au făcut cercetări asupra lor sunt cele din Gizeh, Saqqarah și templul
aflat î n vecinătatea piramidei lui Kephren.
Drumul de legătura aflat între templul de sus și cel de jos e ra aflat în pantă, închis,
putând fi asemănat cu un coridor . Pereții erau decorați în basorelief uneori găsindu -se și statui
care aparțineau faraonului. Drumu l avea dublu rol: în primul rând, era folosit ca mijloc de
transport pentru a duce materialele de construcție trebuincioase templului de sus dar și piramidei;
în al doilea rând, era folosit ca un drum monumental pentru a putea duce la cavou cadavrul
faraon ului.
Templul de sus este situat în fața piramidei orientată către răsărit, având o structură mai
complexă. Templul era format dintr -o mulțime de încăperi și dintr -o curte interioară, cea mai
importantă încăpere fiind aceea în care se găseau statuile farao nului. Tot în acest templu se
sfârșeau procedurile de îmbălsămare care se întindeau pe o durată de un an, după care cadavrul
mumiei se așeza în sicriu. Tot aici se află și o ușă care era falsă prin care partea Ka a sufletului
putea să iasă din cavou și să comunice cu cei vii dar și să își primească ofrandele.
Piramida era așezată în locul cel mai înalt având în partea centrală și în cea inferioară
numeroase camere și coridoare. După terminarea procesului de îmbălsămare al regelui, acesta era
așezat în sicr iu și după îndeplinirea ceremoniilor funerare are loc depunerea în cavou. Accesul în
piramidă se făcea printr -un coridor aflat în rampă pe prima porțiune, apoi în plan orizontal. Mai
există un alt coridor care ducea la centrul piramidei unde era urmată de o anticameră, era camera
unde se găsea sarcofagul faraonului care era aflată în demisolul piramidei. Ultimul moment al
ceremoniei era reprezentat de depunerea sicriului în sarcofag și pecetluirea acestuia.
În momentul în care preoții , dar și ceilalți part icipanți care asistau la ceremonie
părăseau camera unde se află sarcofagul, mormântul regelui era închis pe veci de blocurile uriașe
de granit care erau suspendate între camera sarcofagului și anticameră. Rampa de acces în
mormânt era blocată de blocuri de piatră pentru a asigura protecția din pricina jefuitorilor.
Intrarea în piramidă era închisă cu o dală pentru a face imposibilă pătrunderea de către
profanatori.
S-au creat „fundații funerare” din grija permanentă pentru îndeplinirea ceremoniilor,
păstrar ea intactă a cavoului și împrospătarea ofrandelor.
Rudele faraonului, preoții, înalții demnitari se înmormântau în jurul piramidei, creându –
se astfel un oraș al defuncților care era condus de sufletul Ka al faraonului decedat. Totul era

29
părăsit în momentul în care și servitorii piramidei treceau la cele veșnice și fundația funerară
capătă o altă destinație.
S-au păstrat puține exemple de complexe funerare într -o stare perfectă, acestea fiind
găsite la faraonul Kephren de la Gizeh.

III. 4. SARCOFAGUL
Sarcofagul este un sicriu din diferite materiale: lemn, marmură, piatră, ceramică, bronz,
ornamentat cu scene din viața persoanei decedate, așezat în cavouri, unde era depusă mumia
defunctului.
„Sarcofagul era piesa cea mai importantă din mobilierul funera r, regele și oamenii foarte
bogați nu se mulțumeau numai cu un sigur sicriu. Mumia lui Prusennes era protejată mai întâi de
o mască de aur, apoi era închisă într -un sarcofag mumiform de granit negru.”39
„Acesta era așezat într -o cutie largă dreptunghiulară decorată pe dinăuntru și pe dinafară
cu divinități care trebuiau să păzească mumia. Mumia era așeza tă într -un sarcofag care asigura
conservarea pentru viața de apoi a celui săvârșit pentru a -și îndeplini menirea . Sarcofagul era
împodobit pe toți pereții să i interiori și exteriori cu formule magice, cu desene ceea ce îi dădea o
putere magică. În epoca predinastică s -au folosit sarcofage din argilă în formă de bazin și de
cuvă, în Imperiul Nou și astfel de coșciuge se foloseau numai pentru cei săraci.”40
Au în ceput să se creeze sarcofage din piatră și lemn. În sarcofagele făcute din piatră se
adăugau unul sau chiar două sarcofage făcute din lemn. În Imperiul Nou au fost folosite până la
un număr de patru sarcofage introduse unele în altele. În Imperiul de mijlo c sarcofagul reprezenta
o ladă sub formă de dreptunghi care avea acoperișul puțin curbat. S -a preluat din arhitectura
templelor în crearea sarcofagelor, astfel unele dintre acestea aveau în pereți coloane și nișe. Pe
pereți se întâlnesc picturi ale zeilor și simboluri sacre. Coșciugul era considerat de egipteni un fel
de locuință în miniatură pentru defunct.
Era necesară existența unei uși. Aceasta a fost pictată de vechii egipteni pe o latură a
dreptunghiului, defunctul fiind așezat în sarcofag pe partea stângă. Ușa avea alături o pictură care
închipuia o pereche de ochi, acest lucru reprezentând chiar ochii mortului. Textele scrise pe
vertic ală, de sus în jos se află pe pereții sarcofagului și conțin formule magice, descântece,

39 Pierre Montet, op. cit. , p. 443.
40 Constantin Daniel, Civilizația Egiptului antic , p. 313.

30
chemări adresate zeilor funerari, aceștia fiind Nephtys și Isis și fii lui Horus care au putere de
protecție asupra celui decedat. Numele zeilor dar și chemările adres ate către aceștia sunt scrise
împrejurul sarcofagului formând un inel care trebuia să îl protejeze pe cel decedat.
Textele puteau fi scrise atât pe pereții interiori dar și pe cei exteriori ai sarcofagului.
„Pe capacul sarcofagului se scriau rugăciuni cătr e Anubis și către Nut, zeița cerului.
Treptat acest capac devine în Imperiul Nou, un fel de cer pentru cel mort în care zeița Nut îl apără
în lumea de apoi.”41
Odată cu venirea Imperiului Nou sarcofagul se aseamănă cu un templu și devine mai
încăpător. Cel decedat este așezat într -un coșciug, pe față îi este pusă o mască , iar pe coșciug este
sculptată mumia care se află în interiorul sarcofagului, precum zeul Osiris .
„Capacul coșciugului este consacrat reprezentării imaginii mortului, reproducând -o pe
aceea a mumiei dinăuntru, înveșmântată în modul cel mai fastuos cu putință ca să fie cât mai
similară cu Osiris. Pe pieptul acestei reprezentări a mortului se pictează amulete, pectorale și
coliere la gât. Spre sfârșitul Imperiului Nou, sarcofagul și capacul lui ajung să fie o reproducere
completă a celui decedat reprezentat cu mâinile alungite de -a lungul corpului. Sarcofagul a
devenit un fel de statuie a celui mort, un fel de corp înlocuitor al celui dinăuntru. Statuia înfățișată
prin sarcofag este un corp în p lină tinerețe și strălucitor, sau atașat apoi acestor sarcofage, niște
aripi alcătuite din pene.”42
Inima este reprezentată pe sarcofag printr -un soare sau scarabeu înaripat. Pe anumite
sarcofage întâlnim picturi legate de mitul lui Osiris , iar pe părțile exterioare sunt prezentate scene
care aparțin Cărții morților, acestea fiind întâlnite și în interiorul sicriului alături de Sokaris , fii lui
Horus , dar și de zeița Nut.
La regii din dinastia a XVIII -a se întâlnesc sarcofage făcute din arg int sau aur, în
perioada Imperiului Nou continuând să se folosească și sicriele din lemn introduse în sarcofage
de piatră.

41 Ibidem, p. 314.
42 Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 315.

31
III. 5. MOBILIE RUL ȘI OBIECTELE DIN INTERIORUL
MORMÂNTULUI
Mormintele egiptenilor aveau o gama variata de obiecte care erau considerate necesare
defunctului pentru a -i putea a -i asigura necesitatea in viața de apoi.
„În interiorul mormântului, alături de sarcofag se puneau numeroase obiecte care
foloseau celui de cedat în viața viitoare. Bogăția și varietatea mobilierului și a obiectelor care erau
puse în mormânt depindeau de posibilitățile fiecăruia. La mumia lui Tutankhamon s -au găsit 143
de obiecte, dintre care majoritatea erau amulete. Pe lângă aceste amulete m ormântul lui
Tutankhamon mai conținea: pături de ceremonie, pături de odihnă, care și bărci, dulapuri și
sipete, fotolii, scaune și taburete, tot felul de arme, toate bastoanele cunoscute în vremea sa,
obiecte de podoabă, jocuri, veselă, obiecte liturgice. ”43
Regele ca suveran, conducător de familie, trebuie să își primească prietenii, rudele , dar
și copiii, din această pricină în interiorul mormântului său se găseau o multitudine de vase,
mâncăruri, fructe, lichide, grâu, toate de trebuință pentru a -i putea întâmpina cum se cuvine.
Sarcofagul era însoțit de vasele canopice în care erau așezate organele defunctului și
erau puse sub paza a patru zei și zeițe.
„Unul din acești zei Amset avea cap de om, Hapi avea cap de cinocefal, Duamtef avea
cap de șacal și Qebensenuf avea cap de șoim. Unii mai rafinați socoteau că acestea nu erau de
ajuns și fabricau mici sicrie din aur și din argint aidoma celor adevărate. Aici se puneau mici
pachete mumificate și aceste patru sicrie erau puse în vase de alabastru.”44
Egipteni i au singurul popor care au crezut că imaginea unei ființe sau a unui lucru deține
însușirile ei. Din această cauză se fabricau statui care îl simbolizau pe cel decedat în timp ce el
muncea. Această imagine este asemenea unui portret, textele prezentând mu nca pe care trebuia să
o facă statuia: „Osiris zice: această statuetă – uchebti, indică să facă toate muncile care
trebuiesc făcute acolo în necropolă cum le -ar face un om pentru propriile interese, adică să facă
să rodească bine câmpiile, să irige taluzur ile, să transporte nisipul de la est la vest și invers, să
smulgă buruienile, întocmai ca pentru propriile interese.”45
Egiptenii au reușit să multiplice statuetele pentru a putea evita muncile grele și au
desenat saci și unelte pe spatele lor. Tot ei au fost cei care au adăugat pe lângă statuetele care îi

43 Pierre Montet, op. cit. , p. 448.
44 Ibidem, p. 449.
45 Ibidem, p. 450.

32
reprezentau pe scribi, muncitori și supraveghetori, unelte , dar ș i obiecte mici pentru ca acestea să
fie de folos statuetelor. S -au confecționat și femei g oale pentru defunct, prinții și regii se bucurau
de compania concubinelor și din această cauză vroiau să păstreze același obicei și în lumea
cealaltă.
Dintre obiectele necesare unui rege putem aminti:
– O masă de aur ce trebuie să îi fie destinată regelui;
– Brățări de diferite tipuri, pentru brațe, glezne, mâini , dar și coapse;
– Amulete, statui, sandale , dar și inele care aparțineau divinităților și erau agățate de
gât;
– Coliere care aveau diferite pietre scumpe alcătuite din perle de diferite dimensiuni și
pandantive din aur;
– Un guler din aur alcătuit din două plăci, simbolizând vulturul cu aripile desfăcute;
– Grumăjer (o parte din armură care era destinată apărării gâtului) c are avea un lanț pe
care se găse a cel mai adesea un scarabeu și zeii egipteni , Nephtys și Isis, pe scarabei se grava cel
mai adesea numele defunctului.
Divinitățile care aveau datoria să îl ocrotească pe cel decedat erau în special Thot și
Anup datorită ro lului pe care îl deținea u în timpul cântăririi faptelor. Vulturii cu aripile desfăcute,
șoimii, capetele de șarpe datorită semnificației pe care acesta o deține, el fiind considerat
păzitorul zăvorului care are puterea de a păstra închise porțile anumitor secțiuni care aparțin
celeilalte lumi. „Pe lângă aceste podoabe se mai adăugau reproduceri în miniatură ale unei
mulțimi de obiecte: bastoane, sceptre, arme, simboluri regale sau divine pe care era bine să le ai
întotdeauna la îndemână.”46
Alegerea material ului necesita o deosebită grijă și o supraveghere îndeaproape ca acesta
va fi bine executat , deoarece era costisitor iar viitorul celui decedat depindea de grija pe care o
avea asupra lucrurilor care îl însoțeau pe lumea cealaltă.
Lumea cealaltă reprezenta un loc plin de obstacole , iar pentru depășirea acestora trebuia
să îți asiguri cele necesare încă din timpul vieții.

46 Ibidem, p. 454.

33
CAPITOLUL IV
MITURI REFERITOARE LA PRACTICA ÎNMORMÂNTĂ RII

IV. 1. ÎNMORMÂNTAREA
Pentru terminarea procesului de mumificare era necesară trecerea de 70 de zile între
deces și înmormântare, după care mormântul trebuia să fie construit. Un caz din istoria E giptului
este consemnat de egiptologi și ne vorbește de înmormântarea unei regine după 272 de zile de la
decesul acesteia. Pentru a împiedica putrefacția era necesară îmbălsămarea imediat după deces.
După aceasta urma ritualul de jelire al defunctului în contracție cu ideea că sufletul urma să
treacă de la viața cea trecătoare , de pe pământ , la viața veșnică. Jelirea putea să fie fă cută
maximum trei zile pentru că altfel era interzisă, deoarece era pusă la îndoială intrarea defunctului
în viața de apoi, așa cum indică colecția „Apophthegmata Patrum”.
Diodor din Sicilia ne descrie tânguirea ce avea loc la moartea u nei persoane într -un mod
inedit. Atunci când le moare un apropiat, rudele și prietenii defunctului își ung capul cu noroi,
încearcă să fie alături de prietenul lor tânguindu -se și vestind tuturor vestea cea rea a pierderii.
Pentru a arăta suferința pricinuită de pierderea persoanei dragi, ei se înfrânează de la mâncăruri
deosebite și de la vin, nu poartă veșminte cu care să iasă în evidență și nu se îmbrățișează.
Diodor din Sicilia numește această ceremonie „trecerea lacului” , o introducere care are
loc în această lume și c ontinuă în lumea cealaltă. Ceremonia cuprinde și trecerea mumiei pe
malul celălalt al Nilului cu ajutorul unei bărci. S -au găsit îndoieli în ceea ce privește descrierea
făcută de Diodor din Sicilia, dar manuscrisele egiptene cuprind consemnarea unor astfel de
ceremonii. Călătoria făcută pe o apă îi ducea în lumea lui Osiris.
„În epoca târzie, înmormântarea influențată de misterele lui Osiris, reproduce scene
similare cu acelea ale cultului lui Osiris. Teatrul religios care a jucat un rol atât de mare în cul tura
egipteană, avea ca figură centrală pe Osiris, cu patimile și mântuirea lui. Unele reprezentări din
morminte arată procesiunea care transportă pe cel răposat cu sarcofagul său spre mormânt. Ea
trebuie să traverseze Nilul, dar întâlnim și transportul pe uscat, într -un fel de sanie pe care este
încărcată o corabie mică similară bărcii zeilor. Tot astfel mortul putea fi dus în locașul său de
veci pe un fel de car cu roți, tras de boi sau chiar de oameni. Boii folosiți trebuiau să fie roșii în

34
Imperiul Vech i, căci roșul era culoarea Egiptului de Jos. În Imperiul Nou, se foloseau vaci
înjugate la carul ce ducea pe cel răposat, vacile erau însă de culoare albă. Cu laptele lor se făceau
libațiuni (jertfe de vărsare) pe drumul spre mormânt.”47
În urmă carului car e ducea sarcofagul, se află preotul morților, el trebuia să meargă cu
spatele către mumie și făcea libațiuni , dar și tămâia. În urma acestuia veneau prietenii, rudele și
femeile care jeleau și își loveau pieptul.
„După aceea veneau sănii cu vasele canopice, cu așa zisele statui Tekenu , ce îl
reprezentau pe cel mort, în care demonii răului trebuiau să se năpustească asupra lor și nu asupra
răposatului – un fel de țapi ispășitori, apoi slujitorii care țineau în mână obiectele ce aveau să
împodobească mormântul.”48
Se practica spargerea vaselor folosite în ritualul înmormântării, se smulgeau plante din
drumul pe care procesiunea l -a parcurs.
Prietenii în număr de nouă, dețineau un important rol în săvârșirea ritualului de
înmormântare, ei aduceau statuile celui decedat, toate cele necesare cultului morților , dar mai ales
sarcofagul și se asigurau că acesta este orientat către direcția potrivită. Sarcofagul trebuia așezat
cu fața spre apus, aplecat către partea de sud, această orientare practicându -se încă din dinastia a
XVII -a. Acest ritual a fost dat de însă și Cartea morților în capitolul 151 și este întâlnită și la
esenieni.
Înainte ca defunctul să fie așezat în mormânt, sarcofagul se pune în picioare pentru a se
face încă o dată ceremonia deschiderii gurii, după ce au fost aduse prinoase celui decedat.
„Preotul îmbracat într -o blană de pantreră, atingea fața și gura mortului cu un topor și cu o
foarfecă, în credința că acesta ar redobândi puterea de a se mișca și de a vorbi. La sfârșit, preotul
sacrifica un animal, înainte de a fi introdus cadavrul în mormân t și de a se închide mormântul.”49
Animalele care îl transportă pe cel răposat la mormânt erau si ele jertfite și în final ritualul
înmormântării se termina cu o masă în amintirea defunctului. „Mulți dintre autorii greci au relatat
faptul că unii egipteni p ăstrează mumiile în casele lor”50, cel mai probabil că obiceiul acesta
aparținea epocii tardive și era folosit pentru a asigura plata anumitor datorii , iar după achitare,
mumia era înmormântată așa cum se cuvine.

47 Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 316.
48 Ibidem.
49 Nicolae Achimescu, op. cit. , p. 86.
50 Constantin Daniel, Gândirea egipteană în texte , p. 13.

35
IV. 2. TRECEREA NILULUI
Trecerea Nilului este considerat ultimul drum parcurs de defunct până la așezarea în
necropolă.
„Era un fel de prolog pe lumea aceasta a judecății lui Osiris, care va avea loc pe lumea
cealaltă.”51 Ceremonia cuprinde și trecerea mumiei pe malul celălalt al Nilului cu ajutorul unei
bărci, acolo aflându -se 42 de judecători care aud cuvintele de laudă dar și criticile aduse
defunctului. Dacă cel răposat este acuzat pe nedrept, el este răsplătit cu cântări de laudă și este dat
sub protecția lui Osiris. Modul de a ajunge în lumea lui Osiris este reprezentat de călătoria făcută
pe o apă.
În Imperiul Nou s -au găsit picturi în care era reprezentat sarcofagul așezat pe o barcă
aproape de o insulă. O altă scenă înfățișează sarcofagul defunctului care este așteptat pe insulă de
Nephtys și Isis. Insula reprezintă locul în care se află mormântul lui Osiris, călătoria simbolizând
drumul parcurs spre Abydos. O altă pictură simbolizează sarcofagul aflat pe spatele unui
crocodil, acest lucru amintind modul de slăvire al lui Osiris de Horus.
Cortegiul funerar era așteptat de o întreagă flotă pe malul Nilului. Bar ca principală era
impunătoare. E a avea proră și pupa curbate spre interior , terminându -se prin flor i de papirus. Ea
avea o cabină spațioasă, acolo se punea sarcofagul defunctului alături de Nephtys și Osiris. Aici
mai întâlnim și un preot care ardea rășină, el avea umerii acoperiți cu o haină făcută din piele de
panteră. Barca ce transporta sarcofagul e ra legată de o altă barcă în care se aflau bocitoarele care
stăteau întoarse spre sarcofag și se loveau peste cap și strigau.
„Tot astfel femeile din familie își exprimau durerea în timpul traversării Nilului.”52 Alte
bărci transportau mobilierul funerar , dar și persoanele care vroiau să îi fie alături celui mort până
la sfârșitul drumului. Existau și oameni care nu vroiau să traverseze r âul, ei rămâneau pe mal și
de acolo îi adresau defunctului un ultim cuvânt: „Să ajungi în pace la apus de Teba”. Văduva
striga cu glas tare: „O fratele meu, soțul meu, prietenul meu, rămâi în locul tău, nu te depărta din
locul în care locuiești. Vai! Te duci să treci Nilul! O marinari nu vă grăbiți, lăsați -l! Voi vă veți
întoarce la casele voastre , dar el se duce la locul c el veșnic.”53
După terminarea trecerii pe partea cealaltă a Nilului, se urcă spre mormânt. A ici se
încropeau tarabe cu obiecte religioase pentru cei care nu au adus suficiente din oraș.

51 Diodor din Sicilia, op. cit., p. 90.
52 Pierre Montet, op. cit. , p. 462.
53 Ibidem, p. 463.

36
Catafalcul, mobilierul și pasagerii sunt debarcați, aceștia fiind mai p uțin numeroși decât
la plecare, ei respectau ordinea. Pentru defunct se înjunghiau o pereche de vaci, conducătorii
corte giului aveau asupra lor un bici. Ei erau urmați de copii, femeile din familia celui decedat,
bocitoare. Copii defunctului mergeau cu un baston în mână, păstrând ordinea și fiind urmați de
muncitorii care transportau cele necesare pentru înhumare.
Drumul parcurs de la malul Nilului spre locul în care va avea loc înhumarea era
anevoios, existau anumite locuri în care trebuiau să împingă cata falcul, în urma lor aflându -se
preotul care îi stropea și îi tămâia. Oamenii vorbeau de prietenul lor, își aduceau aminte de
momentele petrecute împreună cu el, de cât de repede a plecat din lumea celor vii.
Hator lua forma unei vaci pentru a putea să îi primească pe cei nou veniți.
După drumul lung și anevoios, ajung în fața mormântului unde erau o mulțime de
oameni care pregăteau toate necesare pentru înhumarea defunctului, preg ăteau mâncăruri și
puneau apă în ulcioare.
„Lângă stela funerară zeița occide ntului , invizibilă, era prezentă sub forma unui șoim
stând în picioare pe prăjină. Sarcofagul scos de pe catafalc era așezat lângă stelă. Preoții așezau
pe o masă numai cele necesare pentru ospăț: pâine și căni de bere , dar și niște instrumente
ciudate: o teslă, un cuțit mare care are formă unei pene de struț , o imitație de picior de bou.
Aceste instrumente aveau rolul de a anula efectele îmbălsămării și să redea defunctului
posibilitatea folosirii membrelor și organelor sale.”54
După toate acestea, mai era necesară doar coborârea sarcofagului , dar și a mobilierului
funerar în cavou. Sarcofagul mumiform trebuia așezat în cutia dreptunghiulară din piatră
sculptată. Împrejurul sarcofagului se așezau diverse obi ecte: talismane, arme, bastoane.
După acest ritual , peste cutia dreptunghiulară care conținea sarcofagul se așază capacul.
„Lângă sarcofag se așeza lada cu vasele funerare, sipetele cu sertare și tot restul mobilierului. Tot
lângă sarcofag se puneau și proviziile de mâncare și ceea ce se numea „Osiris veg etal” , cu
ajutorul căruia sperau să încurajeze învierea defunctului, căci și Osiris vegetase astfel până în
ziua învierii lui.”55
Acest „Osiris vegetal” a fost alcătuit de egipteni din rame de lemn, avea un fund de
stofă și o formă a lui Osiris mumificat. Un obicei ne arată că acesta era umplut cu un amestec
format din orz și nisip, amestecul trebuia udat mai mult timp , iar după ce orzul creștea și ajunge a

54 Ibidem.
55 Ibidem, p. 467.

37
la o înălțime maximă de 15 centimetri nu se mai uda pentru a fi uscat. După ce se usca, era rupt și
învelit într -o pânză.
După terminarea întregului proces de înmormântare, preoții și cei care îi ajutau se
retrăgeau, ușa era zidită , iar apoi urma ospățul funerar. A cesta era organizat în curtea din
vecinătatea mormântului sau uneori chiar și în mormânt. Exista un harpist care stătea cu fața spre
locul unde era mumia și într -un cântec prezenta ceea ce făcuse mortul: ” Tu chemi în ajutor pe
Ra, Kheper aude și Tum îți răspunde, stăpânul universului face cea ce -ți place ție. Vântul din vest
vine drept spre ține în vânt de nord. Gura ta se îndreaptă spre ugerul vacii Hesat, devii pur
pentru a primi soarele. Te speli în bazinul divin. Toate membrele tale sunt în p erfectă stare. Ești
drept în fața lui Ra, ești vrednic pe lângă Osiris, primești ofrandă în bune condiții, te hrănești ca
și pe pământ, inima ta se simte bine, în necropolă aj ungi în locuința ta în p ace.”56
În onoarea lui Neferhotep considerat tatăl divin, este înălțat un cântec mai melancolic:
„Trupurile se aduc acolo de pe vremea zeului și tânăra generație le ia locul, atâta vreme cât Ra se
va scula dimineața, Tum se va culca la apus.”57
Aceste imne îi sunt adresate defunctului, cei aflați vii trebuie să se bucure în continuare
de viață, de la mormânt ei se întorceau veseli și zgomotoși.
Egiptenii îi priveau pe morți ca pe niște ființe răzbunătoare, cei morți se temeau că le va
fi prădat mormântul de hoți, de indiferența celor care trec pe lângă mormânt. Din timpul vieții,
persoana care își construia mormântul avea grijă ca să îi fie respectate dispozițiile pe care le
dădea. Se credea că exist ă și morți răi. A ceștia erau părăsiți de urmașii lor din pricina răutății lor.
Zeii sunt cei care trebuiau să îi împie dice din săvârșirea răului mai ales asupra celor vii.
Din teama pe care o aveau fata de mort, egiptenii vizitau mormintele acestora. Pentru a
le aduce jertfe, veneau membrii familiei, fie copii, fie văduve. Ofrandele aduse defunctului erau
puse pe o masă s au între palmierii aflați în curtea de la intrare și rosteau: „Mii de pâini și mii de
căni de bere, boi și păsări, grăsime și terebint, rufe și frânghii, din toate lucrurile pure și bune pe
care le aduce Nilul, pe care le crează pământul și din care trăieș te zeul Ka.”58
De cele mai multe ori, cei care veneau și se rugau la mormântul apropiatului lor erau
încercați de multe griji, simțeau nevoia să își arate sentimentul de regret pentru el.
În Imperiul Nou, practica aceasta se schimbă, apropiații îi scriau d ecedatului pe
recipientul cu mâncăruri, practica folosită pentru a fi siguri că defunctul va observa. De exemplu,

56 Ibidem, p. 468.
57 Ibidem, p. 469.
58 Pierre Montet, op. cit. , p. 471.

38
defunctul era atenționat că va fi un complot împotriva nepotului său. Defunctul trebuie să
împiedice asta cu ajutorul membrilor familiei lui , dar și al prietenilor, nepotul său trebuia să ducă
mai departe numele familiei. Cel rămas în viață trebuia să se îngrijească și de bunicii și de părinții
săi.

IV. 3. JUDECAREA ȘI CÂNTĂRIREA FAPTELOR
Viața viitoare este o continuare a lumii de aici în care statul birocrat și tiranic egiptean
trebuia să se întâlnească și acolo. Egiptenii erau conștienți că puțini dinte ei se vor înfățișa în fața
judecătorului fără păcate, dar în același timp ei trebuiau să obțină de la zei iertarea păcatelor.
Drumul care trebuia parcurs în scopul ispășirii se poate găsi și în literatura funerară: „Păcatele
mele sunt șterse, greșelile mele sunt risipite, nelegiuirile mele sunt uitate.”59
Capitolul CXXV din Cartea morților ne vorbește despre mântuirea egiptenilor și despre
judecarea faptelor.
„Sala în care se judeca sufletul sau mai bine zis sala tribunalului se numește sala celor
două adevăruri . Aici Osiris tronează într -o capelă, cele două surori ale lui , Isis și Nephtys , stau în
picioare în spatele lui.”60 În mijlocul capelei se află o balanță, suportul acesteia fiind decorat cu
capul adevărului sau cu capul lui Thot ori cu cel al lui Anubis . În spatele capelei se află
paisprezece asesori, la paza balanței este un monstru în momentul în care Horus , Anubis , Thot,
dar și cele două adevăruri pregătesc cele necesare judecății. În sala judecății este adus de Anubis
cel decedat, acest a fiind îmbrăcat în rochie din i n.
Defunctul se adresează judecătorului și zeilor: „Slavă ție mare zeu, stăpân al celor două
adevăruri, am venit alături de t ine. Fiind adus am văzut perfecțiunea, eu te cunosc, cunosc
numele tău și cunosc numele celor patruzeci și doi de zei care sunt cu tine în această sală a celor
două adevăruri , care t răiesc ca niște păzitori ai celor răi, care se adapă din sângele lor în
această zi în care vor fi cântărite sufletele în fața ființei bune.”61 După adresare, rostește
natațiile: „N-am păcătuit împotriva oamenilor, nu mi -am maltratat oamenii, n -am defăimat p e
Dumnezeul meu, n -am alungat pe cel sărac, n -am lăsat pe nimeni înfometat, n -am dat cu măsură

59 Cartea egipteană a morților , Prefață de Maria Genescu, cap. CXXV, Ed. Sophia, Arad, 1993, p. 174.
60 Pierre Montet, op. cit. , p. 439.
61 Cartea egipteană a morților , cap. CXXV, p. 175.

39
mică, n -am scurtat măsura, n -am luat din greutatea balanței, n -am oprit pe zeu din procesiunea
lui.”62
În urma negațiilor în număr de patruzeci și două, „mortul se adresează celor patruzeci și
doi de zei care constituie tribunalul: Salut vouă, zeilor de aici! Eu vă cunosc, vă știu numele. Nu
voi cădea sub loviturile voastre. Nu veți vorbi de rău despre mine Zeului pe care îl însoțiți… Veți
spune că ma’at îmi revine, în prezența Stăpânului Universului, căci eu am practicat ma’at în
Egipt .”63
Defunctul nu se temea de zeii judecători, el considerând că nu i -a hulit pe aceștia și nici
nu l-a supărat pe rege, di n pricina ascultării pe care a făcut -o față de zei , dar și față de aproape.
„El a mulțumit pe zeu cu ceea ce îi place. A dat pâine flămândului, apă celor cărora le era sete,
veșminte celui gol, a împrumutat luntrea sa celui care vroia să treacă fluviul. El este cel dintre cel
care i se spune: Bun venit! Bun venit! îndată ce este zărit.”64
Nu confesiunea negativă este cea care îi determină defunctului soarta, ci cântărirea
inimii , din care izvorăsc atât faptele bune , dar și faptele rele. Pe un taler al balanței se așează
inima decedatului , iar pe celălalt taler al balanței o statuie sau o pană care o reprezintă pe zeița
Maat , ea fiind considerată zeița adevărului și dreptății. Egiptenii aveau teama că inima i -ar putea
trăda, de aceea există invocația: „O inimă mea, inima mamei mele, inima diferitelor mele vârste,
nu te ridica împotriva mea ca martor la tribunal, nu fa ce să se plece balanța în paguba mea, în
fața păzitorului ei, căci tu ești parte din trupul meu, zeul K hnum care îmi păstrează întregi
membrele. Nu îngădui ca numele meu să miroase urât, nu spune minciuni împotriva mea , în fața
zeului.”65
În urma implorării inimii, rezultatul este constatat de Anubis , care constată echilibrul
dintre cele două talere , iar Thot este cel care consemnă rezultatul, declarând defunctul triumfător
în fața judecății, acesta fiind condus de către zeul Horus la Osiris . Dacă defunctul se face vinovat,
la capătul celălalt al balanței se află un monstru care are cap de crocodil, trunchiul și picioarele de
hipopotam, labele de leu și îi va mânca sufletul.
În Imperiul Nou se credea că inima defunctului putea fi ușurată de păcate prin așezarea
unui scarabeu în dreptul ei.

62 Ibidem.
63 Mircea Eliade, Istoria cr edințelor și ideilor religioase , Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 80.
64 Pierre Montet, op. cit. , p. 441.
65 Cartea egipteană a morților , cap. CXXV, p. 1 76.

40
Egiptenii se considerau curățiți de păcate dacă susțineau că nu au greș it cu nimic
oamenilor și zeilor, fiindcă ei credeau în adevăr, mărturisirea păcatelor eliberându -i de frica
trecerii în lumea veșnică. Fiecare om își dorea să fie numit „-maa kheru” , însă nu i se cuvenea
nimănui acest titlu decât dacă și -au fi susținut cau za în fața tribunalului. „Numeroși egipteni ale
căror nume le citim pe stele ori pe sarcofage, pe pereții mormintelor sunt calificați -maa kheru .
S-a presupus că este o urare pioasă, fie pentru ei înșiși, fie pentru rude și prieteni, dar această
urare nu avea să fie realizată decât în lumea cealaltă așa încât -maa kheru este considerat un
sinonim cu defunctul.”66
Au existat egipteni care au purtat a cest titlu în timpul vieții lor și îi putem aminti pe:
Khufu, Ramses I . Nimeni nu știa cum se putea obține acest titlu de „-maa kheru” . Primul care l -a
purtat a fost Osiris după ce a fost reînviat de soția lui, el urmărise pe cel care l -a ucis, Seth și
obține condamnarea lui în fața tribunalului condus de zeul Ra.
Diodor din Sicilia ne descrie modalitatea prin care egiptenii îndeplineau judecata celui
răposat. Dacă există acuzații i ncriminatorii la adresa defunc tului, judecătorii hotărăsc ca ace stuia
să nu îi fie înmormântat trupul. Această judecată este publică, fără a se fa ce o ceremonie, are loc
spontan și constituie o sumă de păreri la adresa defunctului.
„Se pare că această judecată a răposatului dinaintea celor 42 de zei – judecători era
prefigurată printr -o judecată reală pe pământ înainte de înmormântare. Dat fiind că egiptenii, ca și
vechii greci, considerau drept cea mai mare pedeapsă pentru un om aceea de a fi lipsit de
mormânt și de ceremonia înmormântării. S e instituia un tribunal cu 42 de judecători care hotărau
dacă răposatul merită să i se facă o înmormântare ș i să aibă un loc de veci.”67
Această ceremonie a judecății de pe pământ, care se desfășura înaintea înmormântării ,
nu reprezintă un basm care aparținea lui Diodor din Sicilia, căci în Textele piramidelor ne este
amintit drumul parcurs de defunct în barcă pe celălalt mal al Nilului.
În imperiul Vechi locul în care locuiau cei răposați se numea duat sau dat. Numele de
duat semnifică lumea subterană , aparținătoare a universului egiptean, fiind format din: pământ,
apă, munți, cer și duat. Din acestea cinci sunt formate elementele care compun lumea.
Textele piramidelor localizează duat-ul în cer, locul unde se găsesc lumină torii, el
reprezintă cerul în mi jlocul nopții. În localizarea sa subpământeana, duat se înfrățește cu cerul de
noapte și au în comun bezna și întunericul, cele două elemente fiind în concordanță. Anubis și

66 Pierre Montet, op. cit. , p. 441.
67 Constantin Daniel, Gândirea egipteană în texte , p. 20.

41
Osiris se găsesc în duat , dar și în locul unde se află cei morți, în lumea subterană sau în cerul
luminos.
Picturile aflate în mormintele regilor ne arată pe cei care se află în infernul egiptean.
Soarele își parcurge drumul său prin duat în timp de doisprezece ore, pentru fiecare oră este
reprezentată o imagine a locurilor prin care trece acesta.
Se consideră un om fericit acela care știe ce se este în duat, el va parcurge în siguranță
lumea de apoi și va fi considerat împlinit în lumea celor vii. Apusu l reprezintă împărăția morților,
dar și viață de du pă moarte condusă de Osiris.
Tot ce rămâne după moarte este numele omului care trebuie presărat de fapte bune
pentru a fi transmis dintr -o generație în alta pentru a dăinui în veșnicie.

IV. 4. MITUL LUI OSIRIS
Mitul lui Osiris cuprinde zeitățile Seth, Osiris, Horus, Isis și reprezintă una dintre cele
mai importante legende care aparținea mitologiei egiptene din timpul Noului Regat cu precăder e
în timpul Regatului Mijlociu. „După cum s -a văzut , egiptenii identificau defunctul în procesul
mumificării cu z eul Osiris , numindu -l acest Osiris sau Osiris cutare ”68.
„Astfel Osiris , fiind stăpânul regatului morților – Amenți , oficia judecarea faptelor
acelui săvârșit.”69 Mumificarea constă în exemplul pe care ni -l dă Isis prin reînvierea lui Osiris .
Este important de a prezenta mitul lui Osiris din pricina faptului că mumia decedatului ia locul
lui Osiris .
Mitul lui Osiris este unul dintre cele mai impor tante din mitologia egipteană. A u existat
mai multe variante, iar din această pricină nu se cuno aște exact veridicitatea lui. Osiris este zeul
morții care a înviat prin eforturile și practicile lui Isis.
Ritual ul original nu este foarte cunoscut. Informații găsim în textele funerare ale
egiptenilor. Aflând Ra, zeul soarelui, despre legăturile dintre Geb și Nut, a aruncat un blestem
împotriva ei , încât aceasta să nu poată da naștere de prunci în decurs de un an. Thot era
îndrăgostit de zeiță, iar pentru a o salva de blestemul lui Ra, joacă un joc cu Luna în care câștigă

68 Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 310.
69 Pierre Montet, op. cit. , pp. 439 – 446.

42
zilele ei de lumină. Astfel se naște Osiris în ziua întâi. În momentul nașterii se aude o voce în
care acesta este numit stăpânul tuturor lucrurilor.
„A doua zi s -a născut Arue ris, pe care unii îl numesc Horus cel Bătrân . A treia zi a venit
pe lume Seth, nu la soroc nici pe cale obișnuită, ci țâșnind din pântecul matern. În a patra zi s -a
născut Isis în mijlocul mlaștinilor, iar în a cincea zi s -a născut Nephtys . Osiris și Arueieris au avut
soarele drept tată, Isis a fost fiica lui Hermes , iar Seth și Neph tys au fost zămisliți de Geb. Se
spune că Seth a luat de soție pe Nephtys , iar Isis și Osiris îndrăgostiți unul de altul, se uniseră în
sânul maicii lor mai înainte de a se fi născut.”70
Odată cu urcarea pe tron a lui Osiris , oamenii au primit ajutor din partea zeului pentru că
acesta își dorea să nu mai existe lipsuri, au început să cultive pământul, să respecte divinitatea, să
primească o educație. În lipsa lui Osiris , Seth nu poate să intervină în viața oamenilor și să o
schimbe , deoarece cel care veghe ază asupra lumii este Isis. În momentul în care Osiris se
reîntoarce, Seth încearcă să îi întindă o capcană , fiind însoțit de regină etiopiană Aso.
O legendă ne spune că Osiris are o înălțime de 5 metri, de aceea Seth a poruncit ca să se
construiască o ladă pe măsura acestuia și a ordonat să fie adusă în timpul unei mese. Cei prezenți
acolo au fost uimiți de frumusețea lăzii , iar Seth spune că o va da celui căruia i se va potrivi
întocmai. Cei prezenți încearcă să int re în ladă dar nu reușesc , deoarece nu era pe măsura lor.
Osiris intrând în ladă și mesenii văzând că aceasta i se potrivește au pus capacul și l -au bătut în
cuie turnând peste el plumb topit, apoi lada este lăsată în mare. „Aceste evenimente s -au petrecut
în ziua a șaptesprezecea din luna Athir, cea în care soarele trece prin semnul scorpionului în al
douăzeci și optulea an de domnie a lui Osiris ”.71
La aflarea veștii, Isis s-a întristat , îmbrăcându -se în doliu a cutreierat lumea. A reușit să
găsească lada cu Osiris în Byblos și ajutată fiind de feciorul cel mare al regelui, pun e coșciugul
într-un loc pustiu, iar când rămâne singură îl deschide, se tânguie și îl îmbrățișează cu durere . În
speranța ca nu va fi descoperit, îl lasă într -un loc pustiu , însă Seth îl găsește și îi taie trupul lui
Osiris într-un număr de paisprezece bucăți , împărțindu -l pe întreg pământul. Isis află de cele
petrecute și merge în căutarea bucăților din trupul zeului. Reușește să găsească o singură parte
din trupul lui Osiris în Nil. “Astfel el a inaugurat un nou mod de a exista: dintr -o umbră lipsită de
putere, el a devenit o persoană care știe, o ființă spirituală ini țiată exemplar.”72 „O dată ordinea

70 Plutarh, Despre Isis si Osiris , apud. Victor Kernbach, Miturile esenț iale, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1978, p. 16.
71 Ibidem.
72 Mircea Eliade, op. cit. , p. 73.

43
restabilită, îl gasim pe Osiris în centrul preocupărilor etice și al speranțelor rel igioase. Este
începutul unui progres care a fost descris drept democratizarea lui Osiris.”73
Osiris constituie un model care aparține unei lumi spirituale, deși în urma morții sale
teribile reușește să își păstreze meu verticalitatea prin jertfă de sine. Pentru alcătuirea lui Osiris a
fost nevoie de înțelepciunea lui Thot, cunoștințele medicale ale lui Anubis și puterea magică a lui
Isis. Osiris reprezintă un model pentru preoții Egiptului antic care și -au închipuit o formare
spirituală care a asigurat păstrarea sufetului efemer.

73 Ibidem, p. 72.

44
CAPITOLUL V
CONCEPȚ IA EGIPTEANĂ DESPRE SUFLET

V. 1. IDEEA DE SUFLET
Este de necontestat faptul că egiptenii considerau o parte din ființa omului nemuritoare ,
chiar și după moarte, din această cauză ne -au rămas moștenire uriașele piramide și celebrele
mumii egiptene.
Herodot ne zice despre nemurirea sufletul ui că: „au adus nemurirea sufletului sub forma
metempsihozei , iar mai târziu sub cea a metensomatozei – adică sufletul se poate reîntoarce în
corp în orice moment sau poate lua diferite forme , ca de pildă: miel, berbec, taur, crocodil, șacal,
nufăr”.74
Egiptenii considerau că sufletul nu este alcătuit din aceiași personalitate și unitate pe
care noi o acordăm sufletului muritor. Pentru aceștia sufletul ar fi fost împărțit în mai multe
suflete care îl reprezentau prin diverse subdiviziuni care îi aparține au.
Aceste suflete erau împărțite în mai multe categorii și purtau câte un nume specific
pentru acestea: Ba, Ka, Ran, Ach.
Ba sau Bai – este sufletul propriu -zis ce în timpul vieții sale animă trupul urmând ca
după moarte acesta să treacă într -o altă viață . Este simbolizat sub formă de pasăre, un cocor, care
ulterior a luat chipul unui om și care are rolul de a mijloc i legătura dintre trupul defunctului și cei
rămași în viață. „Reprezentarea sufletului sub chip de pasăre, ar putea fi un indiciu asupra
desti nului acestuia, sufletul urma să își ia zborul după moartea trupului și să trăiască printre zei.
Sufletul putea să ia și forma unei lăcuste , care după concepția egiptenilor era tot pasăre”.75 După
moarte, în sufletul Ba se localizează inima Ib , aceasta fiind o parte veșnică a omului ce semnifică
rațiunea care are capacitatea de a lua decizii. „Forțele care -l fac pe Ba capabil să întrețină viață
permanentă rezidă în indestructibila sa putere de reproducere, pe care o păstrează intactă în lumea
de dincolo, așa cum o avea defunctul pe când trăia.”76

74 Dr. Irineu Mihălcescu, op. cit. , p. 288.
75 Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit. , p. 110.
76 Yves Anud, Răzbunarea faraonilor , Ed. Prietenii Carții, București, 2004, pp. 68 – 69.

45
În cealaltă viață, sufletul Ba era amenințat cu moartea, acest lucru depinzând de
mulțimea ofrandelor care îi erau închinate de cei vii , iar când nu le va mai primi sufletul Ba va
înceta să mai existe. Se mai făceau și descântece , ce se rosteau deasupra unei amulete care
reprezenta un scarabeu, simbol ce aparținea lui Khepra.
„Ka – ar fi un dublu, un chip invizibil, o transformare a conceptului de totem primitiv
sau un principiu vital , strâns legat de co rp, care coboară în mormânt , păstrându -se atât cât se
păstrează trupul. Din credința că soarta sufletului a lui Ka este legată de trup , a luat naștere grija
egiptenilor pentru păstrare în bună stare a trupurilor morților, cât mai multă vreme cu putință, de
aici îmbălsămarea trupurilor, piramidele ca morminte durabile, iar pentru cazul că totuși trupul ar
fi suferit vreo stricăciune, egiptenii au avut grijă să facă statui cât mai asemănătoare cu defuncții
pentru ca să locuiască în ele Ka. Acest suflet Ka trebuia și el să fie bine îng rijit și hrănit ca să nu
vină ca strigoi între oameni”.77
Ka reprezintă componenta sufletului , care după moartea acestuia înlocuiește trupul. Ka
asigură continuitatea vieții defunctului după moarte , dar odată cu putrezirea acestuia Ka se
diminuează , ajungând chiar până la pierderea lui. Marea problemă a egiptenilor era teama că
sufletul Ka îi va părăsi. „Pentru a preveni descompunerea răposatului îl invocă pe Tum, zeu
considerat de natură incoruptibi lă și pe Khefra – viitorul. Interesantă este notația că putrezirea se
produce „sub ochiul lui Shu”, deci este întreținută de prezența lui Shu.”78
Ran – semnifică numele defunctului, care trebuie păstrat cât mai mult timp în amintirea
celor răposați pe pietr ele funerare. „Numele se bazează pe forța creatoare a cuvântului; acordat
individului la nașterea sa, el îi exprimă însușirile și destinul.”79 Egiptenii considerau o crimă
distrugerea numelui defunctului, aceasta se pedepsea foarte aspru.
Ach – semn ifică locul atât al activităților bune , dar și al celor rele. La judecata
defunctului, sufletul trebuia să prezinte inima care urma să fie cântărită pe o balanță.
Egiptenii nu aveau viziunea sufletului doar ca pe o realitate spirituală, ei puneau
accentul pe calitățile fiecărei subdiviziuni, aveau grijă ca sufletul Ba să își atingă țelul , ajungând
la zei, Ka să se păstreze cât mai mult aproape de trup, Ran să rămână mereu în istorie, să nu fie
șters din pricina distrugătorilor , dar și a timpului.

77 Ibidem.
78 Cartea egipteană a morților , Capitolul CXIV, p. 17.
79 Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Raveri, Paolo Scarpi, Manual de istorie a religiilor , Trad. din
italiana de Mihai Elin, p. 50.

46
V. 2. ESH ATOLOGIA EGIPTEANĂ
Atât pentru egipteni , cât și pentru indieni , existența pe pământ reprezenta un moment
neînsemnat în fața vieții veșnice. „Pentru a simboliza ideea că perioada dintre naștere și moarte
nu valorează nimic în raport cu viața anterioară și viitoare a ființei umane, există un mit ce face
analogii cu drum ul Soarelui: Ra sau Amon este ziua, iar Osiris, noaptea. Zorii repr ezintă nașterea,
iar asfințitul moartea”.80
Scrierile care fac parte din diferitele biblioteci ale Egiptului, ne prezintă numeroase
variante ale temei eshatologice în funcție de zona în care se găsesc, de zeitatea specifică acelei
zone. De exemplu, la Memphis se considera că sufletele celor decedați merg către apus, într -un
loc trist, spre zeul funerar Sokaris , care se găsea în deșertul Libiei. În Heliopolis se considera că
sufletele dece daților merg împreună cu zeul Ra în barca acestuia, trecând prin Duat și ajungând
către apus. Locuitorii din Abydos credeau că intrarea în viața veșnică se făcea la apus de acest
oraș, unde Ra, cu barca sa, trecea printr -o crăpătură a muntelui spre împărăția m orților.
Cea mai frecventă versiune a eshatologiei este cea osiriană. Potrivit legendei, Osiris a
fost omorât de Seth, fratele lui ca apoi să fie înviat prin intermediul magiei de Isis, Anubis,
Nephtys. Aceste metode magice reprezentau ritualurile de î nmor mântare care din perspectiva
osiriană trebuiau să îi ofere defunctului viața veșnică. „Călătoria sufletului după moarte avea ca
țintă împărăția lui Osiris, Câmpiile lui Iaru sau Imentet, unde sufletele duceau o viață fericită,
unde se bucurau de condiții m ult mai favorabile decât în viața de aici, întrucât fertilitatea
Câmpiilor lui Iaru era mai mare decât aceea a regiunii Nilului, grânele crescând mai înalte decât
omul și dând roade mai bogate.”81
Egiptenii au susținut ideea că trupul vă supraviețuii chiar și după moarte, de aceea îi era
asigurată hrana defunctului. „La începuturile istoriei Egiptului existau tradiții locale în fiecare
nomă însemnată, privitoare la supraviețuirea după moarte, supraviețuire admisă de mai toate
popoarele aflate într -un stadiu puțin evoluat al dezvoltării lor.
Odată cu unificarea Egiptului , s-a contribuit mult la unificarea concepției despre viața de
după moarte, astfel că spre sfârșitul m ileniului al III -lea î. Hr. a cest proces s -a încheiat și în tot
Egiptul domneau aceleași mituri, credințe la soarta omului după moarte. Acestea puteau varia de

80 Gustave Le Bon, Egiptul, adevar și legendă , Ed. Prietenii Carții, Bucureș ti, 2002, p. 67.
81 Nicolae Achimescu, op. cit. , p. 83.

47
la un centru teologic la altul în mici amănunte, persoana zeilor invocați putea fi alta, dar în mare
exista o coincidență dep lină între concepțiile eshatologice din întregul Egipt.”82
Egiptenii aveau nădejdea că viața de apoi este identică cu viața de pe pământ, oamenii
aveau aceleași pasiuni, dorințe, plăceri, obiceiuri. Mai credeau , asemenea popoarelor primitive,
că viața de ap oi era paralelă cu cea de pe pământ, dar cu foarte puține deosebiri față de viața
pământească. Din această cauză, mormintele defuncților erau împodobite cu toate necesare pentru
a-i servi vieții de dincolo, pentru a -și putea îndeplini dorințele , dar și pof tele pe care le -a avut în
această lume.
„Reprezentările grafice din morminte închipuiau adesea o lume plină de bucurii, de
daruri și satisfacții pe care în viața de aici cel răposat nu le -a avut și din care nu s -a înfruptat.”83
Cel raposat în lumea veșnică trebuia să ducă o viață asemanatoare celei de pe pământ,
trebuia să se ocupe de muncile câmpului, să aibă familie, copii, să respecte îndatoririle față de
ceilalți.
Viața de dincolo nu trebuia să fie mai presus față de cea de pe pământ, aceasta nu îi era
acordată oricui ,ci doar celor care meritau să ajungă aici, defunctul nu putea să se ridice mai
presus de viața pământească, toate acestea se săvârșeau prin intermediul actelor magice care îi
favorizau defunctului trecerea în lumea de dincolo.

V. 3. CONCEPȚIA DESPRE NEMURIRE ÎN EGIPTUL ANTIC
V. 3. 1. NEMURIREA FARAONULUI
În Imperiul Vechi se face o deosebire între soarta ce va urma să o aibă faraonul după
moartea sa dar și soarta supușilor faraonului. Omul de rând după ce moare este îngropat în nisip
și singura alinare îi este ofranda adusă de fiul său.
„Faraonul nu este împiedicat de puterile chtonice ale pământului și ale nisipului,
dimpotrivă duhurile pământului și zeul Num îi dau ajutor ca să pătrundă prin poarta lor în cer.
Călătoria în cer a faraonului se face uneori printr -un zbor, faraonul luând chipul unei păsări, al
unui cărăbuși sau a unei lăcuste, cărora le sare în ajutor vântul furtuna și norii. Zeii apucă apoi în

82 Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 293.
83 Ibidem.

48
brațele lor pe faraonul mort s -au îl ridică pe umerii lor, ba chiar și oamenii sunt chemați să ajute
ascensiunea la cer a faraonului adormit.”84
Preoții din Heliopolis îl considerau pe faraon fiul zeului soarelui Ra. Moartea farao nului
nu îi desparte pe cei doi. Atunci când aceasta se produce faraonul se unește cu tatăl Ra. Prin
această unire, el ia funcția de cancelar, se ocupă de întocmirea poruncilor lui Ra și de citirea
rapoartelor. În lumea de dincolo faraonul continuă să îi slujească stăpânului său. Re gele prin
unirea cu Ra capătă aceiași persoană.
Alături de această concepție legată de destinul faraonului în viața veșnică mai întâlnim și
viziunea în care el ia locul lui Osiris acest concept este fundamentat pe faptul că Osiris trăiește și
ca faraonul trăiește și el luând locul lui Osiris . Această analogie dintre Osiris și faraon este
realizată prin procedee magice, cu ajutorul descântecelor și vrăjilor care îi suprapun pe aceștia. În
ciuda faptului că aceste zeități se află în antiteză , deoarece Ra este zeul luminii, al soarelui și
Osiris este un zeul din infernul egiptean, prin intermediul magiei, al descântecelor, al vrăjilor
aceste două zeități se unesc în persoana faraonului.
Faraonul în concepția egiptenilor este asemănat și cu o stea, după moartea lui înălțându –
se pe bolta cerească, unindu -și sufletul Ba cu un astru. Această asemănare se face cu ajutorul
zeiței Nut, zeița cerului, cea care este creatoarea aștrilor și cea care primește sufletul faraonului în
ceruri, în constelația Orion sau Sah, con stelație care poate fi identificată și cu Osiris și care
domina partea din sud a cerului în Egipt.
Poporul de rând din Imperiul Vechi avea credință că defunctul va trăi în cripta funerară
așa cum a trăit pe pământ. Martori tăcuți ai acestor dorințe ne sunt picturile ce s -au găsit în
morminte, așa cum se poate vedea și dorinț a pe care o aveau încă din timpul vieții, aceea de a sta
lângă marele zeu, „acest mare zeu este faraonul”85 pe care l -au slujit în timpul vieții cu multă
pietate, vroiau să îl slujească și după moarte.
Spre sfârșitul Imperiului Vechi se arată că „marele zeu” lângă care egiptenii vroiau să fie
este însuși zeul Ra, nu faraonul. La sfârșitul dinastiei a V -a găsim în morminte inscripții cu
numele lui Osiris.

84 Ibidem, p. 294.
85 Pierre Montet, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses , p. 470.

49
V. 3. 2. NEMURIREA OAMENILOR SIMPLI
În perioada mijlocitoare dintre Imperiul Vechi și Imperiul de mijloc putem întâlni nu
doar înălțarea spre bolta cerească a faraonului , ci și a omului de rând, faraonul nu mai este
singurul care este înzestrat cu darul nemuririi. Omul este primit de către zei, aceștia îi pun cununa
lui Horus, îl așează în tronul de conducător al unuia dintre cele două Egipturi, îi înmânează un
sceptru sim bol al puterii și al guvernării asupra celor care au ieșit demni la judecata lui Osiris.
Intrarea în viața regală de apoi se face cu ajutorul unor descântece și ritualuri magice prin care
defunctul capătă anumite însemne regale ceea ce îl fac egal cu farao nul.
În interiorul mormintelor se găsesc numeroase fresce pe care sunt înfățișate podoabe
regale și sceptre care nu sunt specifice regi lor în viață, ci doar regilor morții pentru a le întări
celor răposați puterile în lumea de dincolo.
Acesta schimbare a v iziunii asupra vieții de apoi specifică oamenilor, a ajuns să afecteze
chiar și perspectiva preoților. „Extinderea riturilor folosite inițial doar la moartea faraonului, la
poporul întreg a determinat totuși ca teama de viață după moarte, de demonii din ea , de
întunecimea beznei din ea să -i cuprindă pe toți și drept urmare să facă apel într -o măsură mai
mare, la magie, la vrăji și la descântece.”86
În Imperiul de M ijloc s -au pus la îndoială mijloacele magice folosite cu scopul de a
ușura viața de apoi și de a o face frumoasă și plăcută. Un scepticism al vieții de apoi se poate
vedea în Cântecul harpistului: „Nimeni nu mai vine de acolo / Și nu va spune ce -i cu ei. /Inimile
noastre nimeni nu le mângâie, / Cât nu ne vom întâlni cu cei adomiți/ Acolo unde -s dânșii. ”87
Omul era îndrumat spre fericirea în viața pământească și i se spunea să se lepede de
viața de apoi care uneori era pusă la îndoială: „Inima ta să se veselească, /Moartea să o dăm
uitării! /Nu gândi la ziua înhumării tale: /Urmează -ți porunca ini mii! /… /Fă tot ce -ți poruncește
inima/Câtă vreme n -ai părăsit pământul. /Va veni și la tine ziua mâhnirii și a plânsetului, /Dar
plânsul nu -l vei auzi. /Și nu vei învia de hohote, /Iar inima nu -ți va mai bate! /Așadar, veselește –
te! Uită tristețea! /Com oara n -o vei duce în mormânt! /Așadar, veselește -te! Părăsind pământul,
/Pe el nici cum nu te vei mai întoarce.”88 Această perspectivă desființează întru totul ideea
judecății de apoi și a vieții de după moarte.

86 Constantin Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, p. 297.
87 I.S. Katznelson, Miracole vrăjitorești din Egiptul antic – Texte sacre literare , Trad. de Pr. Prof. Univ. Dr.
Alexandru Stan, Ed. Nicora, București, 2013, p. 253.
88 Ibidem, pp. 253 – 254.

50
Folosirea ritualurilor magice nu doar la fara oni ci și la oamenii simpli i -a determinat pe
aceștia să se teamă de lumea de dincolo, de demoni și de aceea, aceștia au început să practice tot
mai mult magia și vrăjitoria.
Această perioadă a Egiptului a ntic ne -a lăsat moștenire o impresionantă literatur ă în
domeniul magiei, vrăjitoriei, al descântecelor care îl ajută pe defunct în lupta să cu primejdiile
vieții de apoi. Cea mai veche colecție de descântece se află în „Cartea celor două căi” . Cartea
datează din dinastia XI – XII, se crede că este originară din Hermonthis , deoarece Thot deținea un
rol principal în scriere.
În această carte, găsim și picturi care înfățișează două maluri ale unui râu de foc: este
înfățișat un mal care duce către pământ , iar cel de -al doilea duce la apă, aici paznicii porți de foc
îngrădesc trecerea. Enunțurile din „Cartea celor două căi” îl feresc pe om de primejdii, ni se
arată și rolul pe care zeul soare Ra îl are în iertarea defunctului, dar și al lui Osiris .
Textele din „Cartea celor două căi” și Textele sarcofag elor ne arată teologia din
Heliopolis, teologia osiriană, dar și credințele tradiționale acelor vremuri. Foarte multe părți din
această carte se găsesc și în Cartea morților .

V. 3. 3. NEMURIREA CĂPĂTATĂ PRIN MAGIE
Ideologia cu privire la viața de apoi în Imperiul nou ca și în Epoca tardivă nu se
deosebește din punct de vedere esențial de cea precedentă, această ideologie fiind exprimată în
special în Cartea morților care este asemănătoare cu Textele sarcofagelor .
„Cultul egiptean întreg era impregnat de m agie. Rugăciunile rituale, turnate în formule
fixe și rostite cu o anumită intonație, erau considerate ca formule magice cu o putere hotărâtoare
asupra zeilor. Mai ales cultul morților avea un puternic caracter magic, toate riturile acestui cult
având ca s cop de a transforma pe defunct, prin puterea magică a formulelor rituale, într -un Osiris.
Adică defunctul trebuia să învieze, așa cum a înviat osiris prin vrăjile zeilor Horus și Anubis, și
să se identifice cu Osiris, trăind viața veșnică și fericită a ace stuia în lumea cealaltă. De
asemenea, încoronarea regilor era o operație magică de divinizare a acestora în înțelesul propriu
al cuvântului. Cu acest prilej, regele primea un nume în care intră și numele zeului său protector.
Poporul cu atât mai mult pract ică magia pe o scară foarte întinsă. De la nici un alt popor din

51
vechime nu ne -au rămas atâtea urme ale practicării magiei ca de la egipteni.”89 Rolul pe care îl
deține magia este dovedit atât de diversitatea amuletelor , dar și de numărul mare al acestora care
se găsesc în interiorul bandeletelor mumiilor și sunt însoțite de descântece din Cartea morților.
Foarte multe muzee păstrează un număr impresionant de amulete și talismane, printre
care aminti m muzeul Luvru din Fra nța, muzeul din Cairo și muzeul din Torino. Amuletele „sunt
mici obiecte confecționate din materiale felurite și având diferite forme. În general, sunt lucrate
în lut lăcuit, din pastă de sticlă, din piatră mai mult sau mai puțin rară, din aur, din argint, din
lemn aurit, etc. Cât despre formă lor, aceasta este determinată de concepțiile vechilor egipteni
despre viața omenească.”90
În „câmpiile de papură”, câmpiile Earu sufletele celor merituoși își găsește odihna și
alinarea, pe aceste câmpii . Defunctul se bucură de tot ce a întâlnit în viața de pe pământ. Se
consideră că în câmpiile Earu se găsește casa lui Osiris . Această câmpie face parte din rândul
celor 14 tărâmuri ale vieții de dincolo și se află pe locul doi. Au fost găsite și hărți ale câmpiilor
Earu , câmpii ce corespund câmpiilor Elizee din Grecia.
Jumătatea epocii care aparținea Imperiului nou se remarcă prin eshatologia egipteană cu
privire la Mitul lui Osiris. Acesta ne prezenta faptul că defunctul se eliberează de suferințe dar și
de teama care a r putea fi cauzată de demoni . Din această pricină defunctul trăiește ziua într -o
lume a întunericului a lui Osiris pentru a se putea bucura de lumina soarelui noaptea. În capitolul
175 din Cartea morților este prezentată viața de apoi printr -un dialog cons tituit de un preot și un
decedat.
Literatura din perioada greco – romană este o compilație a Cărții morților , dar și a unor
texte foarte vechi ce poartă diverse nume: „Cartea Răsuflării” sau „Cartea străbaterii spre
veșnicie”.

89 Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu, op. cit. , pp. 108 – 109.
90 Yves Anud, op. cit. , p. 21.

52
CAPITOLUL VI
INFLUENȚA CIVILIZAȚIEI EGIPTENE ASUPRA
CIVILIZAȚIILOR MEDITERANEENE

Egiptul a ntic a deținut o remarcabilă influență a culturii asupra popoarelor care se aflau
în regiunile din jurul Văii Nilului, dar și asupra altor popoare îndepărtate din Palestina, Siria,
Sahara, Creta dar și Grecia continentală.
„Data dispa riției din istorie a Egiptului a ntic, se suprapune peste cea a nașterii lui Iisus
Hristos, stranie această coincidență prin care sacrificiul Tatălui (Osiris), este continuat prin
sacrificiul Fiului (Iisus) tot în scopul mântuirii neamului omenesc, prin dobândirea verticalității
spirituale pe care o conferă credința.”91
În anul 30 î. Hr. Egiptul era o provincie neînsemnată a Imperiului Roman, datorită
sfârșitului culturii , dar și a civilizației. Astf el, Egiptul a ntic a rămas în istorie din pricina
influenței culturale pe care o deținea asupra popoarelor care se aflau în jurul acestuia și a
popoarelor îndepărtate. Gândirea, știința dar și teologia egiptenilor au avut o importantă influență
asupra grecilor. Orientul Apropiat a preluat de la egipteni chiar și modul în care s -a organizat
învățământul, administrația și justiția, dar și reuși tele în domeniul geometriei și astronomiei care
au fost lăudate de lumea antică.
Grecii au preluat de la egipteni arta, ajungând chi ar până la adoptarea stilului elegant al
mobilierului din vremea aceea. „Egiptenii au scris cele dintâi mici compendii de gândire morală,
scrierea lor hieroglifică este prima și cea mai frumoasă scriere pictografică. Fără invenția
papirusului material de s cris pe care nici un alt popor nu l -a inventat, cultura europeană ar fi
pierdut o moștenire de opere literare, etice și științifice considerabilă, lăsată de antici. Numeroase
divinități, mituri și legende egiptene au fost preluate de fenicieni, evre i, siri eni, greci și romani.
Scrierile lor literare din diverse genuri vor lăsa urme în literaturile antice și în primul rând în cea
ebraică.”92
Orașele state care aparțineau fenicienilor au deținut legături în domeniul culturii încă din
antichitate din cauza așez ării pe coasta răsăriteană a Mării Mediterane. Datează din Imperiul

91 Cartea egipteană a morților , Capitolul CXIV, p. 37.
92 Ovidiu Drimba, op. cit. , pp.161 – 162.

53
Vechi al Egiptului un templu egiptean care se găsește în orașul Byblos. Mitul lui Osiris ne arată
că zeul care stăpânește cealaltă lume, regele și regina dețin un important rol cum ne este subliniat
de Plutarh . În acest mit, după ce Osiris este ucis de către șaptezeci și doi din cei care plănuiau să
îl prindă în frunte cu Seth, aceștia au aru ncat cu plumb topit în chivotul în care Osiris dormea.
După aceea , ei aruncă chivotul în Nil, este adus pe valuri în Marea Mediterană, aproape de
Byblos și este găsit în mijlocul unui pom. Acest pom și în vremea noastră este cinstit de către
locuitorii din Byblos care l -au așezat împreună cu chivotul în templul lui Isis.
„Statul oraș Byblos s -a supus din ce în ce mai mult influenței egiptene, căci s -au găsit
numeroase obiecte egiptene, statuete, amulete, scarabei la Byblos.”93
Se constată astfel o influență a popo rului egiptean în orașul Ugarit. Din textele găsite în
acest oraș suntem informați că E giptul avea o mare faimă printre celelalte popoare antice. „În
poemul Anat se vorbește despre „măritul Egipt”, iar în alt text este numit „mult slăvitul Egipt”.
Influența basoreliefurilor egiptene este net vizibilă într -o stelă găsită la Ras – Șamra provenind
din secolul al XII – lea și care prezintă pe regele din Ugarit în fața lui Eleon , zeul suprem. Zeul
are barbă și poartă o tiară cu coarne, iar adoratorul lui ține în mână o floare de lotus având pe
frunte coroana egipteană cu uraeus.”94
Influența poporului egiptean nu se opreș te doar la detalii iconografice. Personajele au
fost reprezentate printr -o sculptură care înfățișează partea superioară a corpului omenes c, fără
membre și fără cap, acestea fiind reprezentate din profil. În urma reîntemeierii cetăților ce
aparțineau fenicienilor aflați pe coastele Mării Mediterane din cauza distrugerii de către
popoarele numite de către locuitorii Egiptului „popoarele mării ”, cultura poporului egiptean
deține aceiași faimă în fața fenicienilor. Religia poporului fenician era influențată de credințele
egiptenilor. „Zeul egiptean Bes cu față hidoasă și corp de pitic care asistă pe femeile ce nasc și dă
forță virilă bărbaților era adesea reprezentat pe reliefurile funerare feniciene. Pe de altă parte, o
serie de zei și zeițe cu nume semite aduse probabil de hicsoși sunt adorați atât în Egipt cât și în
statele orașe feniciene. Tot astfel zeița Astarte , zeița semită a dragostei și a războiului considerată
uneori soția lui Seth (de obicei Nephtys era socotită nevasta zeului dezordinii Seth), adversarul lui
Osiris .”95
Similitudini se pot identifica și la poporul etrusc. Etruscii ca și egiptenii aveau credința
în viața de după moarte ce o considerau similară cu cea de pe pământ având chiar și texte

93 Constantin Daniel, Arta Egipteană și Civilizațiile Mediteraneene , Ed. Meridiane, București, 1980, p. 34.
94 Ibidem, p. 35.
95 Ibidem, p. 37.

54
funerare ca cele găsite la egipteni în Cartea Morților. „La etrusci ca și la egipteni poziția femeii
era aproape egală cu a bărbatului. Se pare că unii etrusci practicau și ei îmbălsămarea cadavrului,
folosind mijloace asemănătoare celor ale egiptenilor și nu este exclus ca figura sculpturală a
defunctului de pe capacul sarcofa gului să derive, ca o sugestie din figurarea defunctului de pe
sarcofagele de lemn ale mumiilor egiptene.”96
Poporul iudeu face parte dintre vecinii Egiptului și au avut o cultură asemănătoare cu
cea egipteană. Se crede că iudeii au avut drept model de mono teism reforma instaurată de
Amenofis al IV – lea în care acesta recunoștea doar zeul soarelui Aton și îi nega pe toți zeii
egiptenilor. Un lucru sigur reprezintă legătura dintre egipteni și iudei, egiptenii fiind un popor
vechi care i -a găzduit pe iudei ma i multe secole. „Este greu de afirmat cu precizie cât timp au
locuit evreii în Egipt (cca. 400 de ani), dar numai prin această conlocuire a iudeilor cu egiptenii
se poate explica un număr atât de mare de analogii și corespondențe între riturile și datinile
prescrise de Moise și cele egiptene.”97
Sfânta Scriptură ni -l prezintă pe Moise ca pe un învățat în spiritul tradiției egiptene,
această educație aleasă fiindu -i dată de fiica unui faraon.
Numele Moise este de origine egipteană și semnifică modul în care a fost găsit acesta,
adică cel venit pe lume din mlaștină. Precum nașterea în mlaștină, interzicerea consumării
anumitor animale, pești sau păsări, dar și alte obiceiuri cum ar fi circumcizia sau postul sunt de
origine din Egipt.
Cuvântul „Egipt” este întâl nit în Sfânta Scriptură de 680 de ori, acest lucru arată
importanța pe care a deținut -o cultura egipteană pentru poporul iudeu. Egiptul reprezintă locul de
refugiu al iudeilor pentru a putea scăpa de prigonirea popoarelor care vin să îi cucerească în
Pales tina. „După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând:
Scoală -te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce -ți voi spune, fiindcă
Irod are să caute Pruncul ca să -L ucidă. ”98 Numele de „Israel” se găseșt e pentru prima dată
inscripționat pe o stelă triumfală din perioada faraonului Merneptah în care se vorbește despre
distrugerea acestuia. Au existat legături între egipteni și iudei prin căsătoria lui Solomon cu fiica
unui faraon, acest e veniment fiind uni c în istoria E giptului deoarece fiicele faraonilor nu puteau
să se înrudească cu cei de alte popoare. După domnia lui Solomon, regii iudei au început să
folosească numele egiptenilor : „Apoi a răposat Manase cu părinții săi și l -au îngropat în

96 Ovidiu Drimba, op. cit. , p. 162.
97 Constantin Daniel, Arta Egipteană și Civilizațiile Mediteraneene , p. 36.
98 Matei 2, 13.

55
grădina casei lui, iar în locul lui s -a făcut rege Amon, fiul său.”99 Sensul numelui de Amon nu ar
avea legătură cu zeitatea egipteană și acesta ar fi numele unei profesii și anume aceea de
meșteșugar.
„Gândirea etică egipteană a înrâurit scrierile sacre ale iudeilor. C artea „Proverbele lui
Solomon”, cuprinde pasaje întregi din învățăturile lui Amenemope. Această carte a fost întocmită
pentru a educa consilierii regilor din iuda, prin împrumuturi luate din opera egipteană de unde
sunt luate și regule de bună cuviință. De altfel cartea proverbelor, este atribuită tradițional lui
Solomon despre care Biblia spune că era mai presus de toată înțelepciunea egipteană și de
înțelepciunea fiilor răsăritului. Ecleziastul arată de asemenea un paralelism frapant cu celebrul
cântec al harpistului.”100 Se pot vedea și expresii de origine egipteană, de exemplu „casa
veșniciei” cu semnificația de mormânt. Această expresie nu există în limba ebraică dar și de
gândirea poporului iudeu care nu admitea că trupul omului poate dăinui pe veci „căc i pământ ești
și în pământ te vei întoarce.”101
Dogma ce face referire la nemurire nu se află printre primele cărți sfinte ale poporului
iudeu ci se găsește pentru prima dată în cartea lui Iov: „Dar eu știu că Răscumpărătorul meu este
viu și că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă.
Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea și ochii mei Îl vor privi, nu ai
altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine.”102 Aceste versete n e prezintă modul
de gândire al egiptenilor cu privire la viața de dincolo care era acordată de Osiris acelora care în
viața de pe pământ au realizat dreptatea și adevărul.
Un obicei preluat de către evrei de la poporul egiptean poate fi considerat îmbălsă marea
morților, Iacov și Iosif au fost îmbălsămați în Egipt103. Acest obicei s -a păstrat la poporul evreu și
mai târziu, un exemplu fiind Lazăr pe care Mântuitorul Iis us Hristos l -a înviat din morți. La
înmormântarea lui Lazăr s -au folosit feșe, acestea fiin d chiar bandeletele care erau utilizate
pentru mumificarea defunctului.
La înmormântarea Mântuitorului pentru îmbălsămare s -au folosit circa 100 de litrii de
amestec ce conținea smirnă și aloe care au fost aduse de către Nicodim și Iosif, apoi au luat trupul
Său și l -au îngropat în grădina cea nouă, precum faraonii și nu ca ce i săraci care se îngropau în
cimitire comune: „Și a venit și Nicodim, cel care venise la El mai înainte, noaptea, aducând ca la

99 Cartea a II -a Paralelipomena 33, 20.
100 Constantin Daniel, Gândirea egipteană în texte , pp. 86 – 93.
101 Facerea 3, 19.
102 Iov 19, 25 – 27.
103 Facerea 50, 2 – 26.

56
o sută de litre de amestec de smirnă și aloe. Au luat deci trupul lui Iisus și l -au înfășurat în giulgiu
cu miresme, precum este obiceiul de înmormântare la iudei. Iar în locul unde a fost răstignit era o
grădină și în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat. Deci, din pricina
vinerii iudeilor, acolo L -au pus pe Iisus, pentru că mormântul era aproape.”104
Asupra poporului din Grec ia antică , vechiul regat al Egiptul a ntic a exercitat o influență
care a dus la apariția așa numitului miracol grec. În cea mai înflori toare epocă a culturii Greciei
antice, locuitorii au crescut în jurul Mării Mediterane și astfel au împrumutat elemente culturale
și artistice de la civilizațiile mediteraneenilor. Homer ne vorbește î n operă sa, Iliada, despre stima
și respectul pe c are o aveau grecii față de vechii egipteni, dar și în Odiseea ni se spune despre
încercarea de invazie a g recilor asupra pământului egiptean.
Primul gânditor al poporului grec a fost Thales din Milet care s -a născut în 640 î.d.Hr., a
trăit în Egipt unde a învățat tainele matematicii, fi losofiei, dar și ale astronomiei. El este
considerat un prim întemeietor al științelor și al școlii filosofice milesiene. Thales s -a făcut
remarcat în Egipt prin geometria sa, el a reușit cu ajutorul umbrelor piramidelor să le calculeze
înălțimea, aceasta raportându -se la corpul uman și la umbra acestuia. După Thales, au existat
numeroși filosof i din Grecia care au locuit în E gipt. Un exemplu ne mai poate fi dat de Pitagora
care considera că fericirea poate fi atinsă doar cu ajutorul societății și al relațiilor interpersonale,
idee care nu coincidea cu ideile vechilor scribi egipt eni care credeau că fericirea putea fi atinsă
doar prin anumite reguli morale îndeplinite individual și după anumite reguli bine stabilite.
„Admirația cea mai entuziastă pentru Egipt a avut -o Herodot – părintele istoriei care a
afirmat, că egiptenii sunt primii din lume care au creat mitologia, geografia, hidrografia, religia,
riturile, datinile funerare, etc. Este foarte probabil că și Platon să fi făcut o călătorie în E gipt care
ar fi avut loc în 387. A cest lucru ni -l atestă faptul că ne dă date despre c ivilizația egiptenilor,
simpatia pentru lumea de pe malurile Nilului, că o propune drept model și pildă de organizare a
unei societăți perfecte, toate acestea implică un contact personal cu Egiptul. Se observă o
influență egipteană în miturile lui Platon d ar și în societatea ideală concepută de el.”105
Elevul lui Platon, Aristotel , a studiat îndelung civilizația egipteană, afirmând că poporul
acesta este unul dintre cele mai vechi și tot el consideră că modul de organizare statală a fost
creat în Egipt, chiar și împărțirea în caste provine de la vechii egipteni. În urma cuceririi
Egiptului de Alexandru cel Mare în anul 332 î.d.Hr. și formarea unui nou regat numit Lagid ce se
află sub conducerea regilor Ptolemei, se crează unirea dintre cultura egipteană cu cea greacă.

104 Ioan 19, 39 – 42.
105 Constantin Daniel, Arta Egipteană și Civilizațiile Mediteraneene , p. 44.

57
Religia Egiptului a ntic s -a făcut remarcată în fața religiei grecilor încă de la început, din
secolele VII – VIII î.d.Hr. Grecii au asemănat zeii lor cu cei egipteni, acest lucru ne sugerează
faptul că grecii îi cunoșteau pe cei venerați de egipte ni. Se poate remarca influența egipteană în
cultura greacă prin ritualul de celebrare al misterelor lui Eleusis care este identic cu ritualul din
Abydos, unde se organizau ceremonii închinate zeului Osiris. În Eleusis ca și la egipteni moartea
dar și învie rea sufletului erau reprezentate prin grăunțele de grâu care atunci când erau aruncate
pe pământ și udate încolțeau trecând de la moarte la viață. În Delta Nilului, la Sais, se practică o
sărbătoare a lanternelor care simbolizează ajutorul dăruit de către om zeiței Isis pentru a -i putea
găsi trupul cel mort al lui Osiris. Asemănările atât de numeroase dintre cele două religii ne fac să
credem că ideile egiptene au fost răspândite în Grecia cu ajutorul misterelor de la Eleusis acestea
făcând referire la sufl et și la destinul lui în viața de apoi. „Astfe l contactele vechilor greci cu
Egiptul începute în mileniul al II – lea î.d.Hr., întemeierea g reco – egiptean de către regii
Ptolemei, crearea la Alexandria a celui mai mare centru de cultură greacă din lume în jurul
celebrei biblioteci și a învățaților ce lucrau în ea au putut duce la influențe de netăgădui t ale
culturii și civilizației Egiptului a ntic asupra grecilor vechi.”106
Romanii priveau Egiptul ca pe un furnizor de materii prime, Roma primind de la poporu l
egiptean papirus și grâu. Romanii îi considerau pe egipteni inferiori, îi marginalizau și le
interziceau înrolarea în armata romană și obținerea cetățeniei romane. Imperiul Roman a luat
drept model concepția egiptenilor cu privire la divinitatea farao nului și a adoptat -o în imperiu,
acordând regelui drept de suveran peste popor. Zeii care au aparținut Egiptului au fost adoptați și
de romani sub diverse nume, de exemplu Serapis a fost numit la romani Aesculapius , având rol
de zeu al medicinei, cultul zeițe i Isis s-a răspândit în Roma dar și îl alte părți ale imperiului. „Cu
toate că cultul isiac a fost persecutat, totuși zeiței Isis i s -a ridicat un templu la Roma, un altul la
Pompei atașându -i-se respectivul corp sacerdotal dedicat cultului acestei zeițe c ăreia se pare c ă în
secolul al V – lea dp. Hr. Îi erau consacrate la Roma nu mai puțin de șapte temple.”107
Pe teritoriul țării noastre, s -au găsit monede cu inscripția numelor divinităților Isis și
Serapis dar și diferite sculpturi lăsate moștenire de la vechii romani, din secolul I î. Hr. Acestea s –
au făcut remarcate în cetățile Histria, Tomis , dar și Callatis. Cei doi zei se bucură de o admirație
mai mare în cetatea Tomis, admirație adusă de marinarii din Alexandria care ne străbăteau țara în
această perioadă de aur a istoriei noastre.

106 Ibidem, pp. 46 – 52.
107 Ovidiu Drimba, op. cit. , p. 163.

58
Cartea Morților ne impresionează cu un imn adresat vechii c ivilizații a Egiptului a ntic,
imn care prevestește soarta zbuciumată a acestui popor atât de înfloritor, care a avut o cultură
amplă și care s -a făcut remarcat secole de -a rândul: „Va veni un timp când s -ar părea că egiptenii
în zadar au ținut cont, cu pietate, de cultul zeilor ș i că toate sfintele rugăciuni a u fost zadarnice.
Divinitatea va părăs i pământul, se va u rca din nou în cer, abandonând E giptul, vechiul ei sălaș,
lăsându -i fără religie și fără prezența zeilor. Străinii ne vor invada țară și pământurile, nu numai
că locuri le sfinte vor fi neglijate, dar ceea ce este și mai rău – religia, pioșenia cultului zeilor,
vor fi proscrise și chiar pedepsite prin lege. Atunci acest pământ sfințit prin atâtea capele și
temple va fi îngropat în morminte și moarte. O Egipt, Egipt! Din c redințele tale nu vor mai
rămâne decât poveștile pe care în viitor nu le va mai crede nimeni, cuvinte rămase scrijelite în
piatră povestind despre pietate. Scitul, indianul sau alte popoare barbare vor locui Egiptul.”

59
CONCLUZII

Religia Egiptului poate fi considerată cea mai veche și cu cea mai lungă perioadă de
existența din istoria religiilor lumii. În ciuda faptului că această religie a avut o aparență de
unitate, ea poate fi comparată cu un mozaic care îmbina în același timp credințel e și riturile.
Acesta unește credința în nemurirea sufletului, credință care dădea speranța dăinuirii veșnice a
sufletului chiar și după moarte, cu dezvoltarea cultului solar, deținător a numeroase variante și
ideei ale existenței unei divinități supreme, soarele, care îi guvernează pe ceilalți zei.
Religia egiptenilor a avut un apogeu al existenței sale încă de la începutul. În perioada
Regatului Vechi s -a alcătuit un cler, s -a dezvoltat un cult divin, s -au construit numeroase temple
pentru rugăciune unde se aduceau diferite ofrande în memoria răposaților dar și pentru cistirea
divinităților. Regele era principalul conducător al ritualurilor, el se ocupa și de învestirea în
funcțiile de oficianți, își dădea acordul pentru săvârșirea numeroaselor acte de cul t. Cât privește
faraonul, acesta era considerat încă de la naștere fiu al zeilor, în timpul vieții îi conducea pe
egipteni iar după moartea lui i se ridică un templu și i se dedică un întreg cult.
Viața viitoare se face remarcată în rândul egipteni lor, atâ t printre oamenii simpl i cât și
printre cei mai bogați, chiar și în rândul faraonilor. Pentru a trage o linie între faptele care trebuie
săvârșite în timpul vieții pentru a nu călca voia zeilor și a urma poruncile lor, egiptenii se
preocupă tot mai tare de acest aspect al vieții spirituale.
Cultul morților reprezintă înfățișarea originală pe care o poate deține religia Egiptului.
El este unicul cult din istoria antică, cu o mare importanță, care face referire la concepția deținută
de egipteni ce cuprindea n atura omului, dar și nemurirea sufletului. Speranța în viața de după
moarte i -a determinat pe vechii egipteni să construiască monumente funerare care au o frumusețe
deosebită ce se pă strează până în zilele noastre. Egiptenii considerau viața de pe pământ
premergătoare vieții din cer, alături de zei.
Cultul morților deținea și un cler care avea atribuții bine stabilite cu privire la modul de
păstrare, urmat de mumificarea trupului și de procedeele magice folosite pentru a -l ajuta pe
defunct să primească o no tă favorabilă la temuta judecată a lui Osiris, atunci când sufletul său va
fi pus pe balanță, alături de pana adevărului.
Ritualul mumificărilor, care se practică la egipteni, a ajuns la o dezvoltare remarcabilă,
au avut loc încercări de imitare a acestui proces din partea altor popoare dar au fost urmate de un

60
eșec. Această metodă, a mumificării, specifică egiptenilor nu a fost egalată nici până astăzi.
Probabil, mumificarea reprezintă cel mai important aspect al spiritualității lor, fapt care reiese din
numeroasele datini și ritualuri avute în jurul acestei practici. Herodot și Diodor din Sicilia au fost
fascinați de acest ritual pe care îl practicau egiptenii, ei ne -au lăsat moștenire descrierile atât de
amănunțite ale acestei practici și au susținut că p oporul egiptean a avut unul dintre cele mai
frumoase și complexe rituri, sau chiar primul dintre popoarele antice.
Tot din grijă pentru viața de apoi ei au construit adevărate edificii pentru defuncți pe
care le numeau locuințe veșnice și care se pot vedea și în prezent. Se fac remarcate piramidele lui
Keops, Khefren, Mikerinos prin acestea se arată măreția și bogăția pe care o deținea Egiptul
antic. Egiptenii credeau că în viața veșnică omul trebuie să își continue menirea de pe pământ și
să își îndeplinea scă aceleași obligații și obiceiuri pe care obișnuia să le facă. Din acest motiv, în
interiorul piramidelor s -au găsit diverse lucruri, de la obiectele de uz personal până la hrană,
obiecte de mobilier, bărci, arme, diverse statui pe care egiptenii conside rau că le va folosi în viața
de apoi pentru a le ușura munca.
Un rol important îl reprezenta magia, prin intermediul descântecelor defunctul putea
ajunge mai ușor în regatul lui Osiris.
Atunci când vorbim despre religia Egiptului ne putem aminti și de ulti mii ei
mărturisitori care au supraviețuit în Imperiul Roman până în secolul al VI -lea d. Hr. Ei
conștientizau faptul că trăiau în ultima perioadă de existență a vechii religii egiptene.
În concluzie, Egiptul antic a rămas în istorie nu doar prin descoperir ile arheologice care
au scos la lumină măreția acestui popor, dar și prin influența religioasă și culturală care era
exercitată asupra popoarelor învecinate. De exemplu, la Byblos egiptenii și -au făcut simțită
prezența prin construcția de temple, dar și în miturile și credințele religioase de acolo. Asemenea
egiptenilor, etruscii credeau într -o viață similară celei de pe pământ, aveau și eu texte funerare
asemănătoare celor din Cartea morților, practicau îmbălsămarea defunctului, utilizând mijloacele
simila re celor din Egipt. Se remarcă și sculptarea chipului defunctului pe capacul sarcofagului,
această practică fiind specifică civilizației Egiptene.
Urmărind această religie atât de vastă în conținutul ei dar și în semnificații, putem
ajunge la concluzia că toată civilizația antică egipteană a dezvoltat și a creat religia vechilor
egipteni, religie care a acordat o deosebită atenție cultului morților.

61
BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE :
1. Biblia sau Sfânta Scriptură , Tipărită sub îndrumarea si cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. IBMBOR , București,
2005.

II. SCRIERI ANTICE:
1. Cartea egipteană a morților , Prefață de Maria Genescu, Ed. Sophia, Arad, 1993.
2. DIODOR DIN SICILIA, Biblioteca Istorică , Volumul I, Ed. Mega, Cluj -Napoca,
2004.
3. HERODOT, Istorii , Volumul II, Traducere, notițe și note de Felicia Vanț -Ștef, Ed.
Teora Universitaris, București, 1998.
4. PLUTARH, Despre Isis si Osiris , apud. Victor Kernbach, Miturile esențiale , Ed.
Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

III. LUCRĂRI GENERALE :
1. ACHIMESCU, Nicolae, Istoria si filosofia religiei la popoarele antice , Ediția a II –
a, Ed. Tehnopress, Iaș i, 2008.
2. ANUD, Yves, Răzbunarea faraonilor , Ed. Prietenii Carții, București 2004.
3. CHIȚULESCU, Georgeta; CHIȚULESCU, Traian, Șapte monumente celebre ale
arhitecturii antice. Cele șapte minuni , Ed. Tehnică, București, 1969.
4. DANIEL, Constantin, Arta Egipteană și Civilizațiile Mediteraneene , Ed.
Meridiane, București, 1980.
5. IDEM , Civilizația Egiptului a ntic, Ed. Sport -turizm, București, 1974.
6. IDEM , Cultura spirituală a Egiptului a ntic, Ed. Cartea Romanească, București,
1985.

62
7. IDEM , Gândirea egipteană în texte , Ed. Științifică, București, 1974.
8. IDEM , Maxime se ntințe și aforisme din Egiptul a ntic, Ed. Albatros, București,
1975.
9. DRIMBA, Ovidiu, Istoria culturii și a civilizației, Ed. Ștințifică și Enciclopedică,
București, 1985.
10. ELIADE, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase , Ed. Univers
Enciclopedic, București, 1999.
11. FILORAMO, Giovanni (coordonator), Istoria Religiilor , Volumul I, Traducere de
Smaranda Scriitoru și Cornelia Dumitru, Ed. Polirom, Iași, 2008.
12. FILORAMO, Giovanni; MASSENZIO, Marcello; RAVERI, Massimo; SCARPI,
Paolo, Manual de istorie a re ligiilor , Trad ucere din italiană de Mihai Elin, Ed. Humanitas,
București, 2003.
13. GUSTAVE, Le Bon, Egiptul, adevă r și legendă , Ed. Prietenii Carții, București,
2002.
14. KATZNELSON, I.S., Miracole vrăjitorești din Egiptul antic – Texte sacre
literare , Traducere de Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Stan, Ed. Nicora, București, 2013.
15. LALOUETTE, Claire, Civilizația Egiptului antic , Volumul I, Traducere de Maria
Beza, Ed. Meridiane, București, 1987.
16. MIHĂLCESCU, Dr. Irineu, Istoria religiunilor lumii , Ed. Cugetarea, Bucur ești,
1946.
17. MONTET, Pierre, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Ed. Eminescu, București,
1992.
18. REEVES, Nicholas, Egiptul antic – Marile descoperiri , Ed. M.A.S.T., București,
2000.
19. REȘCEANU, Pr. Prof. Dr. Ștefan, BOLDIȘOR, Pr. Lect. Univ. Dr. Adrian, Istoria
Religiilor – Religiile antice , Ed. Universitaria, Craiova, 2009.
20. STAN, Pr. Conf. Dr. Alexandru, RUS, Prof. Dr. Remus, Istoria Regiliilor –
Manu al pentru Seminariile teologice , Ed. I BMBOR, București, 1991.
21. VASILESCU, Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian, Istoria Religiilor , Ediția a III -a, Ed.
Didactică și pedagogică, București, 1998.
22. WEIGALL, Arthur, Istoria Egiptului antic , Traducere de George Miciacio, Ed.
Artemis, București, 1996.

63
Anexa 1

DECLARAȚIE PE PROPRIE RĂSPUNDERE ,

Subsemnatul, ALEXANDRESCU MARIUS – TRAIAN , absolvent al Facultății de
Teologie Ortodoxă din cadrul Universității din Craiova, Departamentul de Teologie, specializarea
de licență TEOLOGIE ORTODOXĂ PASTORALĂ , promoția 2011 – 2015 , candidat la
susținerea publică a lucrării de licență , sesiunea Septembrie 2015, declar pe propria răspundere că
lucrarea de licență cu titlul CULTUL MORȚILOR ÎN EGIPTUL ANTIC , elaborată sub
conducerea științifică a PR. LECT. UNIV. DR. BOLDIȘOR ADRIAN – GEORGE , la
disciplina ISTORIA ȘI FILOSOFIA RELIGIILOR , este rezultatul muncii mele, pe baza
informațiilor obținute din surse bibliografice pe care le -am citat și le -am menționat în note și în
bibliografie. Cunoscând prevederile legale privind falsul în declarații (art.292 Cod penal), declar
că lucrarea nu conține p lagiat, în toate formele lui, nu încalcă drepturile de proprietate
intelectuală ale cuiva, persoană fizică sau juridică și nu a mai fost prezentată, parțial sau în
întregime, vreunei instituții de învățământ superior din țară sau străinătate în vederea obț inerii
unui grad didactic sau titlu științific. Îmi asum responsabilitatea integrală pentru conținutul
lucrării iar în caz contrar, voi suporta consecințele legii.

Craiova,
Dată astăzi, Semnătura,
2.09.2015

64
Anexa 2
CURRICULUM VITAE
INFORMAȚII
PERSONALE Alexandrescu Marius – Traian

C.A. Rosetti, Nr.: 69, 235300 Corabia (Romania)
0743066929
marius.alexandrescu92@gmail.com

EXPERIENȚA
PROFESIONALĂ

EDUCAȚIE ȘI
FORMARE

PROFILUL PERSONAL
15/04/2012 –27/07/201 3 Membru
AIESEC, Craiova (Romania)
Eu mă ocup de promovare și de publicitate când vine vorba de activitatea
pe care o desfășurăm. Fie că suntem pe Facebook, Twitter, pe grupurile de
discuții eu și echipa mea suntem cei ce comunică despre AIESEC, care
creează puntea de legătură între studenți și organizație. De asemenea
scopul meu era să elaborez strategiile de atragere a sponsorilor pentru
proiectele AIESEC și să realizez contractele de parteneriat sau
sponsorizare între AIESEC și companii.

15/09/2007 –15/07/2011 Diplomă de Bacalaureat
Colegiul Național Alexandru Ioan Cuza, Profilul: Șt iințele naturii,
Corabia (Romania)
01/10/2011 –Prezent Facultatea de Teologie Ortodoxă
Universitatea din Craiova, Secția: Teologie Pastorală, Craiova

65
COMPETENȚE
PERSONALE

Limba(i) maternă(e) Română

Alte limbi străine cunoscute ÎNȚELEGERE VORBIRE SCRIERE
Ascultare Citire Participare la
conversație Discurs oral
Engleză B2 B2 B2 B2 B2
Certificat competențe lingvistice
Niveluri: A1 și A2: Utilizator elementar – B1 și B2: Utilizator independent
– C1 și C2: Utilizator experimentat
Cadrul european comun de referință pentru limbi străine
Competențe de comunicare Public Speaking.
Negociere și persuasiune.
Leadership.
Competențe
organizaționale/managerial
e Voluntariatul în AIESEC mi -a dat șansa de a -mi dezvolta abilitățile de
comunicare, dar și manageriale. Am fost pus în situația de a lua decizii care
influențau întreaga organizație. Gândirea analitică, puterea de a lua decizii în
condiții de stres și muncă responsabilă m -au ajutat să mă afirm în cadrul
organizației.

Competențe informatice Certificat ECDL.
Acest atestat m -a ajutat să înțeleg și să stăpânesc calculatorul și să
folosesc pachetul Microsoft Office și internetul.