UNIVERSTITATEA 1 DECEMBRIE 1918 DIN ALBA IULIA [621656]

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETARII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Pr. Prof. Univ. Dr. Simion Todoran

Absolvent: [anonimizat]
2017

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETARII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSTITATEA “1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

Evanghelia ֦Copilǎriei ֞ lui Iisus
(Luca 1 -2)

Alba Iulia
2017

Cuprins

Introducere………………………… …..…………………………………..4
I.1. Maica Domnului – o viațǎ de suferințǎ………… .………… ………… 10
I.1.1. Prin inima ta va trece sabie…………………………… ……… ……………13
I.1.2. Maica durerii și mijlocirii……………………………………… ……. …….14
I.1.3. Mica învingǎtoare…………………………………………………… ……. .16
I.2. Maica Domnului și Femeia Modernǎ………………………………… …….. .17
II. Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos………………… .……… .………. 20
II.1. Nașterea Mântuitorului………………………………………… …… ………23
II.2. Revelația fǎcutǎ pǎstorilor…………………………………………… …..…25
II.3. Reacția pǎstorilor……………………………………………………… ……30
II.4. Circumciziunea și punerea numelui…………………………………………33
III. Aducerea Pruncului Iisus la Templu……………………………………34
III.1. Dreptul Simeon………………………………………………………….…37
III.2. Proorocița Ana……………………………………………………………..40
III.3. Iisus la templu la vârsta de 12 ani………………………………………….43
Concluzii…………….……………………………………………………..47
Bibliografie………………………………………………………….…….49

Evanghelia Copilǎriei lui Iisus

Introducere
În Facere 1, 1 -2, se relateazǎ cǎ: ֦ Întru început a fǎcut Dumnezeu cerul și pǎmântul. Și
pǎmântul era netocmit și gol, întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dum nezeu se purta
pe deasupra apelor ֞ .prin aceste cuvinte începe prima carte a Bibliei, a cǎrei origine se aflǎ în
învǎțǎtura lui Moise, care marchează, cu puternica sa personalitate, întreaga istorie a poporului
iudeu. Este demn de remarcat faptul cǎ în ac est verset nu se spune cum a fost creatǎ lumea.
Poporul iudeu a avut totdeauna sentimentul distanței imense care desparte pe Creator de
creaturǎ. Abia într -un text din a doua carte a Macabeilor, în care se descrie lupta Israelului
contra tiranilor greci, s uccesori ai lui Alexandru Macedon, se gǎsește formulatǎ creația lumii
din nimic1.
În acest prim capitol , se relateazǎ descrierea întregii creații , terminându -se cu omul,
care apǎrea ca o fǎpturǎ printre altele. Trebuie remarcat totuși o diferențǎ. Pentru toate celelalte
fǎpturi afarǎ de om, Dumnezeu poruncește și ele au apǎrut. Apoi Dumnezeu zice: ֦ Sǎ facem om
dupǎ chipul și asemǎnarea Noastrǎ ca sǎ stǎpâneascǎ toate vietǎțile ֞ .Prin urmare, Dumnezeu
dǎ o importanță deosebitǎ omului, ca și când ar voi sǎ -l facǎ reprezentantul Sǎu pe pǎmânt.
Acest lucru este și mai clar în capitolul 2 al Facerii: ֦ Pe câmp nu se afla nici un arbust și iarba
nu înce pu-se a odrǎsli, pentru cǎ Domnul Dumnezeu nu trimise încǎ ploaie pe pǎmânt și nu era
nimeni care sǎ lucreze pǎmântul. Ci numai abur ieșea din pǎmânt și umezea toatǎ fața
pǎmântului. Atunci luând Domnul Dumnezeu țǎrânǎ din pǎmânt a fǎcut pe om și a suflat în fața
lui suflare de viațǎ ș i așa s -a fǎcut omul suflet viu ֞ (Fc. 2, 5 -7).
Adam și Eva trǎiau în raiul desfǎtǎrii în familiaritate cu Dumnezeu. Ei își asumau rolul
de stǎpâni ai creației, pe care Dumnezeu o încredința -se lor. Adam dǎdu -se nume tuturor
viețuitoarelor și prin aceasta el se manifesta ca o fǎpturǎ aparte, destoinic sǎ stǎpâneascǎ, dar și
sǎ iubeascǎ, sǎ însuflețeascǎ și sǎ -i ofere lui Dumnezeu întreaga creație. În mijlocul grǎdinii
raiului se afla pomul vieții și pomul cunoștinț ei binelui și rǎului. De acesta ei nu aveau dreptul
de a se atinge. Vine șarpele ispitind pe Eva îndemnând -o sǎ guste din pom care iar face
asemenea lui Dumnezeu. Mâncând din pom, amândoi se îndepǎrteazǎ de Dumnezeu, în mod
liber. Întrebarea lui Dumnezeu ֦ Unde ești? ֞ ,nu urmǎrește sǎ afle locul unde se ascunde Adam,

1 Aceastǎ idee se regǎsește într -o frazǎ pe care preotul o rostește în vremea Sfintei Liturghii, în rugǎciunea
anaforalei: ֦ Din neființǎ în ființǎ ne -ai adus și pe noi, cei cǎzuți, iarǎși ne -ai ridicat, și nu Te -ai depǎrtat, toate
fǎcându -le, pânǎ ce ne -ai suit la cer, și ne -ai dǎruit Împǎrǎția Ta ce va sǎ fie ֞ .

deoarece nu e vorba de o depǎrtare geograficǎ, ci de starea de pǎcat care îndepǎrteazǎ de
Dumnezeu. Adam în loc sǎ rǎspundǎ milei dumnezeiești, cautǎ sǎ se îndreptǎțeascǎ, la fel și
Eva. Atunc i vine o întreitǎ pedeapsǎ: pentru bǎrbat, pentru femeie și pentru șarpe. Aceastǎ
pedeapsǎ nu este o condamnare. Ea nu vine dintr -o decizie arbitrarǎ a lui Dumnezeu, ci este
rezultatul greșelii. Așa cum a spus șarpele ochii lui Adam s -au deschis, însǎ asup ra unei lumi
în durere, în care pentru a supraviețui, omul va trebui sǎ lucreze, sǎ lupte contra spinilor și a
mǎrǎcinilor pentru a -și câștiga pâinea întru sudoarea frunții, o lume în care femeia va naște în
dureri, o lume în care totul trece, totul moare și în care omul luat din țǎrânǎ se întoarce în țǎrânǎ.
În ceea ce -l privește pe șarpe, pe diavol, târârea sa pe pǎmânt este consideratǎ ca un blestem,
iar Dumnezeu rânduiește o împotrivire, o opoziție, între el și femeie și descendența ei pânǎ ce
va fi zdr obit. În consecințǎ, porțile raiului s -au închis, cǎci dacǎ, dupǎ ce omul a gustat din
pomul binelui și rǎului, ar mai gusta și din pomul Vieții, rǎul ar fi veșnic. Moartea este o
consecințǎ a cǎderii și un remediu și un remediu împotriva rǎului. Ea împiedicǎ rǎul sǎ devinǎ
veșnic.
Astfel, omul creat dupǎ chipul și asemǎnarea lui Dumnezeu, pentru a trǎi veșnic și a se
asemǎna din ce în ce mai mult cu Creatorul lui a cunoscut cǎderea și moartea. Bineînțeles,
pecetea lǎsatǎ asupra lui de prezența lui Du mnezeu nu s -a șters, permanenta stare de neîmplinire
a omului care dorește mereu spre mai mult, spre mai bine, atestǎ nostalgia dupǎ raiul pierdut,
aceastǎ sete de Dumnezeu, acest hǎu nesfârșit pe care absența lui Dumnezeu la lǎsat ca o ranǎ
adâncǎ în inim a omului. Omul, chipul lui Dumnezeu, devine o caricaturǎ schimonositǎ. Darurile
lui Dumnezeu: inteligența, voința, crativitatea sunt deviate de la scopul lor primordial, pânǎ la
punerea lor în slujba rǎului. Iubirea poate atunci sǎ devinǎ gelozie, ambiția de a fi mai bun
devine dorința de putere și de dominare. Cel rǎu, ispititoru l, șarpele din vechime, cel care
dezbinǎ2, tatǎl minciunii devine prințul acestei lumi și face sǎ domneascǎ în ea frica, ura, boala,
suferința și moartea.
Cu toate ac estea, Dumnezeu nu -și pǎrǎsește fǎptura Sa. El face sǎ se iveascǎ printre
oameni Profeți, prin care își face auzit Cuvântul Sǎu. El le dǎ pilde de slujitori credincioși
precum Iov, care devine model de rezistențǎ în fața rǎului și de rǎbdare în f ața încerc ǎrilor3.

2 În greacǎ diabolos = cel care dezbinǎ, cel care desparte.
3 Istoria ne aratǎ cǎ rǎul, care nu vine niciodatǎ de la Dumnezeu, poate totuși servi ca prilej ce îngǎduie slujitorilor
lui Dumnezeu sǎ -și dovedeascǎ fidelitatea și sinceritatea dragostei lor pentru Dumnezeu. Desigur, încercarea poate
fi și prilej de cǎder e, dar ea poate fi o ocazie de manifestare a rǎbdǎrii, a speranței de statornicie în bine, de biruințǎ
asupra rǎului, cǎci omul este liber. Iatǎ de ce îngǎduie Dumnezeu încercarea care pune în valoare și dezvoltǎ
calitǎțile slujitorilor Sǎi, le întǎrește caracterul, le probeazǎ dragostea și credincioșia lor.

Cartea lui Iov nu a fost cititǎ în Vechiul Testament ca un text mesianic, dar lectura
creștinǎ a istoriei lui Iov, a slujitorului drept, pe nedrept chinuit, ne lasǎ sǎ întrevedem venirea
Slujitorului pǎtimitor și biruitor care va red a omului vechea sa frumusețe.
Prin urmare, istoria lui Iov ne dǎ, așadar speranțǎ. Cu toate cǎ chipul lui Dumnezeu în
om a fost întunecat prin pǎcatul lui Adam și a Evei, prin pǎcatul lui Cain și prin pǎcatele
fiecǎruia dintre noi, Iov ne fa ce sǎ nǎdǎjduim în venirea Celui drept și îndurǎtor, rǎbdǎtor și
biruitor, care va respinge cu perseverențǎ și curaj atacurile celui rǎu și -l va învinge ca sǎ -i redea
omului prezența lui Dumnezeu pierdutǎ prin pǎcat și sǎ restabileascǎ chipul lui Dumnezeu în
om în deplina sa frumesețe. Pentru a înfǎptui aceasta, Dumnezeu va trimite între oameni
Modelul Însuși dupǎ care El l -a creat pe om. Aceasta este ceea ce teologii o numesc Întrupare.
Ea s-a împlinit în ziua în care Gavriil, mesagerul lui Dumnezeu, a ven it la o tânǎrǎ fecioarǎ din
Nazaretul Galileii, anume Maria, în ziua Buneivestiri.
Acest eveniment al venirii lui Dumnezeu la noi, îl prǎznuim noi creștinii an de an pe
data de 25 decembrie din cursul anului bisericesc. Festivitǎțile de Crǎci un iau uneori asemenea
proporții, încât riscǎm sǎ uitǎm adevǎratul sens al acestei sǎrbǎtori: aspectul comercial
copleșitor, decorațiile sclipitoare din magazin , din case și chiar de pe strǎzi, folclorul moș –
crǎciunului împins pânǎ la absurd, excesul de mâ ncare și de cadouri. Unii reacționeazǎ bucuroși
la aceastǎ exuberanțǎ și încercǎ sǎ dea un sens social sǎrbǎtorii Crǎciunului. Existǎ mulți tineri
care organizeazǎ agape pentru sǎrmani, bǎtrâni, persoane izolate, orfani, bolnavi.
Dacǎ am înț eles mesajul Crǎciunului care ne Învațǎ sǎ iubim pe sǎrași și sǎ -i slujim, sǎ
ne întoarcem mai înainte de toate cǎtre Hristos. Numai El poate sǎ ne învețe cum sǎ -i iubim cu
adevǎrat pe sǎraci, nu pentru propria noastrǎ slavǎ, nici chiar pentru un ideal soc ial, ci din iubire
fațǎ de om așa cum El însuși a iubit. El S -a fǎcut sclav cu adevǎrat, pentru cǎ și -a început viața
pǎmânteascǎ printr -un act administrativ, fiind înscris ca supus al împǎratului roman. De îndatǎ
ce și -a asumat condiția noastrǎ umanǎ a fo st respins, nu a mai fost loc pentru El în casa de
oaspeți. Pe de altǎ parte, Întruparea Domnului Hristos, este și mesajul Pǎcii! Chiar pentru cei
care L -au uitat sau care nu L -au cunoscut niciodatǎ, Crǎciunul simbolizeazǎ pace pe pǎmânt și
iubire între oameni. Pacea acestei lumi este uneori sinonimǎ cu o perioadǎ de aclamie între douǎ
rǎzboaie. Iisus este Domnul Pǎcii, al unei pǎci fǎrǎ sfârșit. Împǎrǎția Sa nu se va prǎbuși ca
toate celelalte împǎrǎții, domnii, guvernǎri, dictaturi. Pacea lui Iisus ne determinǎ sǎ participǎm
chiar de pe acum la împǎrǎția Sa care va sǎ vinǎ. Sǎ fim martorii acestei împǎcǎri minunate
între cer și pǎm ânt, între Dumnezeu și oameni.

De aceea consider cǎ acest studiu este binevenit, pentru a medita la evenimentul
venirii lui Hristos în lume. În cercetarea mea m -am ocupat în special de relatarea Sfântului
Luca, care este compus cu foart e mare mǎiestrie. Ca și imnograful, adicǎ cel care a reprezentat
icoana Nașterii și imnograful, poetul Roman Melodul, care a alcǎtuit condacul4, Evanghelistul
contemplǎ evenimentul cu agerimea unei priviri trezite prin Duhul Sfânt și îl redǎ în aceastǎ
Lum inǎ care transcende și transfigureazǎ pura narațiune discriptivǎ. Sfântul Evanghelist Luca
situeazǎ din capul locului evenimentul în istorie: edictul împǎratului August, recensǎmântul,
numele guvernatorului Siriei din acea perioadǎ de timp. Apoi plaseazǎ p ersonajele principale
în spațiul geografic: Iosif și Maria se deplaseazǎ din Galileea la Bethleem, cǎci ei sunt din
seminția lui Iuda din casa lui David. Evanghelistul ne înfǎțișeazǎ nașterea lui Iisus în afara
orcǎrei localitǎți, în câmp , vecinǎtatea pǎst orilor pe câmp dând mǎrturie cǎ scena se petrece în
mijlocul naturii. În icoana Nașterii este reprezentatǎ Maica Domnului, stând în fața peșterii în
poziție obișnuitǎ a unei lǎuze. Ea prin nașterea Fiului sǎu, devine Maica lui Dumnezeu5. Mâna
Maicii Preacu rate pare sǎ arate spre Nou Nǎscut, iar prin acest gest cǎlǎuzește tot omul, spre
Fiul lui Dumnezeu. Ea L -a adus pe lume pentru mântuirea neamului omenesc, ca sǎ descopere
oamenilor slava cea mare a lui Dumnezeu.
În cele douǎ episoade ale copilǎriei Domnului care ne sunt relatate de Sfinții
Evangheliști Matei (1 -2), și Luca (1 -2), vedem în ce mǎsurǎ sunt evocate chiar și aluziv pasajele
din Vechiul Testament, la care se va referi tot Noul Testament pentru a identifica simboluri ale
lui Hri stos și cât de prezentǎ este, încǎ din aceste prime momente ale vieții pǎmântești a
Mântuitorului, taina Crucii, taina centralǎ a mântuirii noastre .
Aceste douǎ splendide introduceri ale Evanghelilor de la Matei și de la Luca au o mare
valoare pentru noi, atât în ce privește cunoașterea împrejurǎrilor istorice ale venirii în lume a
lui Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat și mai ales, din punct de vedere teologic. În primul rând,
ele ne spun atât de mult și atât de adânc și de clar, despre identitatea lu i Hristos, Fiul lui
Dumnezeu care vine ca Om ca sǎ mântuiascǎ lumea. Însǎ, ele – și mai ales cea de -a doua , dupǎ
Sfântul Luca, care constituie obiectul acestei lucrǎri – ne spune atât de multe despre Maica
Domnului, despre rolul ei unic în iconomia Mântuir ii, despre slava ei și despre cinstirea ce i se
cuvine a i se aduce de Bisericǎ. Sǎ mai adǎugǎm la acestea și importanța lor liturgicǎ, cu totul
deosebitǎ și unicǎ. Iar în ce privește acest aspect, cel al importanței liturgice, Evanghelia

4 Fecioara astǎzi, pe Cel mai presus de ființǎ naște și pǎmântul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu pǎstorii
slavoslovesc și magii cu steaua cǎlǎtoresc, cǎ pentru noi S -a nǎscut prunc tânǎr, Dumnezeu Cel mai înainte de
veci.
5 Theotokos, cuvânt gre cesc, Maica Domnului sau Nǎscǎtoare de Dumnezeu cum o numesc toate imnele.

lucanicǎ a copil ǎriei exceleazǎ mai ales prin imnele care le cuprinde și care au intrat de la bun
început și pentru totdeauna în tezaurul liturgic al Bisericii.
Motivul pentru care am ales spre cercetare aceastǎ temǎ este pe de -o parte dragostea
care o port studiului Sf intei Scripturi, iar pe de altǎ parte dorința de a -mi lǎmuri acestǎ perioadǎ
din viața pǎmânteascǎ a Mântuitorului Iisus Hristos, destul de puțin cercetatǎ în teologia
româneascǎ. Astfel, se nasc urmǎtoarele înrebǎri, unde nǎdǎjduim ca rǎspunsul sǎ -l ofer im pe
parcursul lucrǎrii: De ce expresia ֦ Evangheliile Copilǎriei lui Iisus ֞ ,?Care a fost rolul Maicii
Preacurate în iconomia mântuirii și ce fel de viațǎ a dus ea lângǎ Fiul ei Dumnezeu. Un al trilea
motiv, ar fi și acesta , cǎ am ajuns la capǎtul stu diilor teologice, iar rânduiala este ca osteneala
anilor de teologie , sǎ fie încununatǎ cu o lucrare dintr -un an umit domeniu, pe o anumitǎ temǎ,
ce poartǎ numele de Lucrare de Licențǎ .
În ceea ce privește stadiul cercetǎrii al acestei lucrǎri, țin sǎ ami ntesc monumentala
lucrare a Preacucernicului Pǎrinte Alexandru Moldovan lector universitar în cadrul Facultǎții
de Teologie din Alba Iulia , intitulatǎ Evanghelia Copilǎriei lui Iisus , Luca 1 -2, lucrare ce a fost
susținutǎ ca Tezǎ de doctorat în cadrul Facultǎții de Teologie ֦Andrei Șaguna ֞ din Sibiu și care
a fost tipǎritǎ la Editura Mega, în anul 2011 . Comentarii patristice: Epifanie Monahul, Simeon
Metafrastul, Maxim Mǎrturisitorul , Trei vieți bizantin ale Maicii Domnului, Ed. a II -a, Sibiu,
2007. Sfântul Efrem Sirul, Imnele Nașterii și Arǎtǎrii Maicii Domnului, Sibiu, Edit. Deisis,
2000. Dar și lucrǎri de specialitate precum: Vasile Mihoc, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica
Domnului, Bucureșt i, Editura Christiana, 1996. Constantin Preda, Cartea neamului lui Iisus
Hristos, București, Edit. IBMBOR, 2006.
Metoda de cercetare este cea analitic -exegeticǎ .
Lucrarea de Licențǎ poartǎ titlui Evanghelia ֦ copilǎriei ֞ lui Iisus și este a lcǎtuitǎ din trei
capitole. Primul capitol intitulat Viața Maicii Domnului -o viațǎ de suferințǎ, aparent pare cǎ nu
are nimic de -a face cu restul lucrǎrii, însǎ este în strânsǎ legǎturǎ. Am considerat sǎ tratez viața
Maicii Domnului din acestǎ perspectivǎ, în primul rând, pentru cǎ nu poți vorbi de prunc dacǎ
nu aminteși de Maica Sa. De ce din perspectiva suferinței, pentru cǎ viața pǎmânteascǎ a Fiului
ei a fost una de suferințǎ, chiar din pruncie. Prin urmare, suferind Fiul inevitabil suferǎ și Maica
Sa. În felul acesta un subcapitol al acestui capitol, am considerat sǎ fie unul practic vorbind
despre faptul cum poate suferința Maicii Preacurate sǎ devinǎ model pentru femeia
contemporanǎ. Adesea omul își arată suferințele ca fiind mai cu neputință de purt at decât sunt
în realitate, iar acest lucru se datorează lipsei de credință. Acest lucru dovedește că omul nu s –
a smerit și nici nu s -a dat pe sine voii lui Dumnezeu. Apoi, viața omului este un timp de cercare,

iar acest lucru se vede limpede din fiecare a spect al vieții omului. Se pare că dragostea este
menită să fie cercată, pentru că doar în acest fel se dovedește a fi adevărată. Astfel, se poate
afirma că dragostea este adevărată, când este cercată. Prin urmare, sabia profețită de Simeon, a
străpuns suf letul Maicii Domnului, pentru a demonstra femeii zilelor noastre, cât de mare a fost
dragostea de mamă față de Fiul ei, și cât de mare a fost credința în Dumnezeul ei. Astfel, în
fiecare miercuri și vineri, Biserica pomenește taina suferinței și a răbdării Mariei, exprimând -o
în stihirile „Crucii și Născătoarei de Dumnezeu”, din Octoihul Mare, identificându -se „cu toată
suferința, cu viața umană din lumea plină de deznădejde și de suferință”.
În capitolul al doilea, intitulat Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos am încercat sǎ
surprind întregul eveniment al venirii lui Mesia în lume, ținând cont de vestirea fǎcutǎ
pǎstorilor, mesjul îngerului, reacția pǎstorilor, circumciziunea și punerea numelui Iisus.
Evenimentul în sine, est e redat în termeni esențiali, fǎrǎ prea multe detalii: nașterea, înfǎșarea
în scutece și așezarea Pruncului în iesle. Textul conține însǎ douǎ detalii demne de subliniat:
Pruncul e numit ֦ Fiul ei Cel Întâi -Nǎscut֞ pe care Sfânta Fecioarǎ îl culcǎ în ֦iesle֞ .În primul
rând, termenul de Întâi -Nǎscut provoacǎ îndoieli, iar în acest sens, Constantin Preda susține cǎ
֦ Acest nǎscut a intrat în lume prin întrupare și deși dumnezeiește era Unul -Nǎscut, fǎcându -se
frate al nostru, el a fost numit primul nǎscut . Fǎcându -se început al înfierii oamenilor și
pregǎtindu -ne și pe noi ca sǎ fim fiii ai lui Dumnezeu, El a fost primul nǎscut, adicǎ primul
nǎscut din cer pentru frații Sǎi oamenii, pe care întruparea și misiunea Sa i -au fǎcut fii ai lui
Dumnezeu. Primul n ǎscut este numit potrivit iconomiei. Dupǎ Dumnezeu, ca Dumnezeu, Iisus
era Unul -Nǎscut, ca Logos din Tatǎl, neavând nici frați dupǎ fire, El nu apare într -o enumerare
cu alții, pentru cǎ era unicul și singurul Fiu al lui Dumnezeu, deoființǎ cu Tatǎl ֞ .În a l doilea
rând, observǎm cǎ Domnul se culcǎ în iesle, vrând dintru început sǎ ne atragǎ atenția asupra
smereniei și asupra stǎrii cǎzute în care ne aflam. O foarte bunǎ precizare în acest sens ne oferǎ
Teofilact al Bulgariei: ֦ Domnul se culcǎ în iesle, di n început învǎțându -ne pe noi smerenia.
Însǎ poate a fǎcut aceasta și ca sǎ arate cu închipuire cǎ a venit în lumea aceasta, ce este loc al
nostru al celor care ne -am asemǎnat dobitoacelor celor necuvântǎtoare. Cǎci precum ieslea este
loc al dobitoacelor, așa și lumea aceasta este loc al nostru. Deci iesle este lumea, iar noi
dobitoacele cele necuvântǎtoare ֞ .
În cel de -al treilea capitol numit Aducerea Pruncului Iisus la templu , am dorit sǎ
identificǎm care este reacția omului când se înt âlnește cu Dumnezeu, așa cum a fost cazul
Dreptulu Simeon care în momentul întâlnirii lui cu Hristos Domnul exclamǎ cuvintele care au
fost preluate și în cultul nostru liturgic: ֦ Acum slobozește pe robul Tǎu Stǎpâne, cǎci vǎzurǎ
ochii mei mântuirea Ta pe care ai gǎtit -o înaintea feței tuturor popoarelor, luminǎ spre

descoperirea neamurilor și slava poporului Tǎu Israil ֞ .În al doilea rând , am urmǎrit în acest
capitol sǎ observǎm care este atitudinea învǎțaților din templu, atunci când Domnul le tâlcuia
Scripturile la vârsta de doisprezece ani, unde din nou provoacǎ mirare, uimire, precum și semne
de întrebare.

I.1. Maica Domnului – o viațǎ de suferințǎ

Când Domnul Iisus urcă pentru ultima dată la Ierusalim, el anunță în mod solemn
în cursul deplasării, ceea ce i se va întâmpla. El le prezice în trei profeții succesive, în ce fel
răscumpărarea oamenilor și intrarea Sa în împărăția Tatălui trebuie să se întâ mple. Astfel, pe
drumul orașului sfânt, El i -a deoparte pe cei doisprezece și le încredințează acestea: „Iată, ne
suim la Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor și a cărturarilor, și -L vor osândi
la moarte” (Matei 20, 18). Apoi, în capito lul 26 versetul 2 din Evanghelia după Matei, Hristos
Domnul mărturisește: „Știți că peste două zile vor fi Paștile și Fiul Omului se va da să fie
răstignit”. La Betania, în casa lui Simon Leprosul, Maria sora Martei unge trupul lui Iisus cu
mir de nard, d e mare preț, la care Iuda indignat, afirmă de ce această risipă. Răspunsul
Domnului Hristos s -a dovedit a fi de fapt profeție, în ceea ce privește pătimirile Sale: „Că ea
turnând acest mir pe trupul Meu, spre îngroparea Mea a făcut -o” (Matei 26, 12).
Aceste cuvinte anunțau într -un mod evident pătimirile Sale, însă cu foarte mare
certitudine și victoria Sa asupra tuturor încercărilor: „dar El a treia zi va învia” (Matei 20, 19).
Cuvintele Domnului Hristos, au produs asupr a Maicii Sale și asupra apostolilor,
impresii foarte diferite. Apostolii, se găseau într -o stare de suflet care merită atenție. Ei simțeau
că ceva înspăimântător o să se întâmple, dar fără să știe de unde și cum se va sfârși. Astfel,
declarațiile lor de dr agoste de la Cina cea de Taină, arată în mod clar incertitudinile lor intime.
În schimb Maria, mama Sa, primește aceste preziceri cu o inimă neșovăitoare în credință și
dispusă la sacrificiu, iar cuvintele îi aduceau certitudinea „că ceasul era aproape, ce asul în care
sabia durerii va străpunge sufletul său”6.
În timp ce prezicerile morții lui Iisus, au avut ca rezultat îndepărtarea apostolilor de
El, aceleași preziceri, o găsesc pe maica Sa gata să împartă cu Fiul ei, într -un sentiment de
credință neșovăitoare, acele ceasuri ale pătimirilor și morții Sale. Suferințele care îl așteptau pe
Fiul său, și convingerea că aceste suferințe se vor răsfrânge și asupra ei „au făcut să crească
dragostea Mariei pentru Isus”7. Acest adevăr pe care îl co nștientizează teologul catolic
Chanoine, în lucrarea sa Viața Mariei, Mama lui Isus , îl identificăm și în cugetările Sfântului
Siluan, unde atunci când gândește despre Maica Domnului afirmă: „precum dragostea Maicii

6 Chanoine Fr. -M. Willam, Viața Mariei, Mama lui Isus, trad. din lb. fr. pr. Alexandru Nicula, pr. Emil Hosu, Cluj –
Napoca, Edit. Viața Creștină, 2002, p. 285.
7 Ibidem, p. 286.

Domnului era nemărginită și de neajuns, așa și durerea ei era nemărginită și de neajuns”8. De
asemenea, această convingere ne este întărită și de Sfântul Ioan Damaschin care, în Dogmatica
sa afirmă: „dar însăși Fericita, care a fost învrednicită cu darurile supranaturale, care a fost
scutită de dureri când a născut, le -a suferit pe acestea în timpul patimii Domnului, suportând
sfâșierea inimii din pricina dragostei de mamă”9.
În aceasta stă miracolul dragostei materne în sufletele nobile, deoarece orice
încercare a copilului, fac e să țâșnească în inima mamei, un nou izvor al dragostei. Această
dragoste pe care Maica Domnului o avea față de Fiul ei, făcea să crească durerea și neliniștea
în inima sa10. Pentru o mamă este o suferință chinuitoare, de a se găsi în prezența fiului său c are
este pe moarte. În acest sens, o stihiră din Octoihul mare, de la utrenia de vineri, de la glasul al
cincilea, arată această durere zdrobitoare a unei mame care își vede fiul în suferință: „Pe cruce
văzându -Te pe Tine Maica Ta, Hristoase, de voie piron it ca un miel fără răutate, a început să
plângă cu jale și se zdrobea cu amar: Cum Te -ai stins, lumina mea? Și cum mori ca un nedrept
între niște făcători de rele, Fiul meu Împărate a toată zidirea?”11.
Primul cuvânt pe care Iisus îl pronu nță pe cruce, a fost rugăciunea pentru dușmani:
„Părinte iartă -le lor că nu știu ce fac” (Luca 23, 34), la care Maica Domnului era părtașă, fiind
în unire cu Fiul său. Maica Sa apleca o privire plină de milă asupra acelor soldați, care -L
insultau pe Fiul s ău, într -o stare de tăcere și de maximă durere, cu alte cuvinte, ea era într -o
stare „neactivă în timpul pătimirilor lui Iisus”12.
Referitor la această afirmație trebuie făcut o observație. A ne imagina că Maica
Domnului s -a abținut din prude nță, pentru a nu ațâța pe soldați, înseamnă a nu cunoaște
suferințele sale în caracterul lor cel mai dureros și în măreția lor cea mai intimă. Astfel, ca
Maica Domnului să se fi ridicat, chiar numai interior, contra suferinței lui Hristos, ar însemna
în oc hii lui Dumnezeu a se opune răscumpărării oamenilor. Acest lucru, înseamnă ca ea să fie
roabă a Domnului și să -și conformeze voința sa, la ceea ce Dumnezeu -Tatăl hotărăște în privința
Fiului, din dragoste pentru oameni.

8 Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. din lb. rusă de ierom. Rafail (Noica), Alba Iulia, Edit.
Reîntregirea, 2009, p. 418.
9 Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, București, Edit. Librăriei Teologice,1938, p. 276.
10 Referitor la a cest lucru pot da mărturie toate mamele, atunci când copilul lor trec printr -o situație delicată în
viață. Cum dragostea maternă amplifică și durerea la care se fac părtașe. Această analogie, ne ajută să înțelegem
prin ce suferințe a putut să treacă Fecioa ra Maria, atunci când se afla la picioarele Fiului său. Chiar dacă ea era
mama lui Dumnezeu și s -ar putea să cugetăm la suferințele Maicii Domnului în metafore sau poate chiar ocolind
acest eveniment, totuși Maica Domnului a fost cât se poate de umană, iar suferințele sale au fost inexplicabile,
văzându -și Fiul în suferință
11 Octoihul Mare, care cuprinde cântările învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele opt glasuri bisericești,
București, Edit. IBMBOR, 2003, p. 406.
12 Chanoine Fr. -M. Willam, op. cit., p. 316.

Omul, nu este capa bil să primească durerea fizică și morală decât în măsura în care el
găsește în aceasta o semnificație și o valoare. Astfel, cu cât mai mult binele pentru care el suferă
este înalt, cu atât mai mult el este capabil să sufere. Asemenea se petrecea și cu Mai ca
Domnului, care nu se mulțumea numai de a suporta suferințele lui Iisus, ci împreună cu Hristos
Domnul, ea își îndrepta privirile dincolo de patimi, spre harurile care vor decurge din aceste
patimi pentru toată omenirea. În acest sens Chanoine afirmă: „M aria a dorit să fie la picioarele
crucii, nu doar pentru a asista la acel oribil spectacol; ea a fost umplută de bucurie la gândul că
fiul său unic era oferit ca jertfă neamului omenesc”13.

I.1.1.Prin inima ta va trece sabie

Într-o stihiră din Octoihul Mare, de la slujba utreniei, auzim cântându -se: „Sabie a
pătruns sufletul tău, Binecuvântată Maică a lui Dumnezeu, când ai văzut pe Fiul tău răstignit și
sufletul încredințându -Și în mâinile cele părintești”14. Versetul 35 de la Luca, d in capitolul 2,
este unul greu de interpretat. Acesta ridică semne de întrebare: de ce această neașteptată referire
adresată Maicii Domnului? La ce se referă sabia din versetul 35?
Simeon i s -a adresat Maicii Domnului prin aceste cuvinte, de oarece împotrivirile de
care va avea parte Iisus vor avea rezonanță și în sufletul Maicii Sale. Sabia este simbolul
uciderilor, al măcelurilor și al morții (Ps. 36, 15; Iez. 14, 17). Cu alte cuvinte, sabia care se va
abate asupra Fiului, o va răni și pe ma ma sa.
Misiunea Maicii Domnului în istoria mântuirii a început cu bucurie, însă acum această
bucurie începe să fie acoperită de umbra patimilor. Imaginea sabiei care străpunge sufletul
Maicii Domnului, a constituit puncte de controverse înt re exegeți. Potrivit lui Origen sabia din
versetul 35 din capitolul 2 de la Luca, ar indica criza sufletească a Sfintei Fecioare, încercată
de îndoială în timpul patimilor lui Hristos. Lui Origen i -au urmat, pe aceeași linie de
interpretare, Amfiloh de Ic oniu, Sfântul Chiril al Alexandriei, Teodot de Ancira, Sofronie și
Sfântul Ioan Damaschin.
Pe de altă parte, Sfântul Ambrozie, a văzut în simbolismul sabiei cuvântul lui
Dumnezeu, care împarte inimile oamenilor, conform textului din Evrei 4, 12: „Căci cuvântul
lui Dumnezeu este viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde

13 Ibidem, p. 319.
14 Octoihul Mare,…, pp. 387 -388.

până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei, și este judecător al
simțirilor și al inimii”. Astfel, alegând acest tip de exegeză, imaginea Maicii Preacurate ar putea
fi cea a unei credincioase care, alături de poporul ei se va confrunta cu cuvântul Fiului, adică
sufletul Maicii Sfinte „va fi în mod profund penetrat de acest cuvânt”15.
Nu putem ne ga faptul că sabia este o metaforă biblică eficace a cuvântului lui
Dumnezeu, însă cu acest sens, această metaforă nu apare în scrierile Sfântului Luca.
În lucrarea părintelui Alexandru Moldovan, întâlnim explicația teologului Heinz
Schurm ann, care afirmă că „metafora sabiei se referă la durerea care va străpunge sufletul
Maicii Domnului”16. El spune că prin această metaforă a sabiei, profetul Simeon, se adresează
direct mamei și ei îi dezvăluie destinul Pruncului. Prin urmare, durerea Maicii Sfinte nu va fi o
suferință cauzată de respingerea lui Mesia de către Israel, ci o suferință personală, „participarea
mamei la suferința cauzată de opoziția de care va avea parte Iisus; va fi o durere de mamă; și
nu o mamă oarecare, pe care o intere sează destinul propriului copil, ci Maica lui Dumnezeu,
care este implicată în acest eveniment dramatic”17.
Se poate observa în cele din urmă, că interpretările aduse acestui citat sunt numeroase
și diferite. Acest citat, reprezintă unul din textele cele mai importante din întreg Noul Testament
în ceea ce o privește pe Maica Domnului. Cuvintele dreptului Simeon nu indică în mod simplu
durerea firească a unei mame în fața destinului dureros al fiului ei. Simeon vorbește însă ca un
profet, și i se adresează direct Maicii Domnului. Cea care începând cu episodul Buneivestiri, a
participat în modul cel mai intim la viața Fiului său, și va participa până în timpul patimilor lui
Hristos. Prin urmare, sabia sugerează „întristarea care a cuprins -o în t impul patimilor”18, ca una
care își vede fiul în suferință și care dorește să i -a din suferința Fiului ei.

I.1.2. Maica durerii și mijlocirii

Am încercat mai sus să aducem o lămurire asupra cuvintelor dreptului Simeon „prin
inima ta va tr ece sabie”, concluzionând că acestea se referă la experiența prin care va trece

15 Alexandru Moldovan, Evanghelia “Copilăriei” lui Iisus, Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2011, p. 387.
16 Ibidem, p. 388.
17 Ibidem.
18 Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, Trei vieți bizantine, trad. și postfață de diac. Ioan
I. Ică jr, Sibiu, Edit. Deisis, 2001, p. 38.

Maica Domnului, aflându -se în calitatea cea mai importantă, dar și cea mai implicată
spectatoare la răstignirea lui Hristos.
Trebuie precizat că acest subiect, referi tor la Maica Domnului, aflată în suferință, în
durere, a devenit temă predilectă în Biserica Apuseană și aproape deloc abordată în spațiul
ortodox19. În Apus pe lângă numeroasele studii, ies în evidență și numeroasele statui sau obiecte
de artă din alta re, în care Fecioara Maria este reprezentată cu sufletul străpuns de sabie. În acest
sens, Pieta lui Michelangelo este cu siguranță cea mai cunoscută încercare artistică de a
surprinde durerea fără margini a Maicii Preacurate ce ține în brațe trupul frânt a lui Hristos. În
opera de artă a lui Michelangelo, acesta o reprezintă pe Fecioara Maria ca pe o femeie tânără
care, nu este marcată de trecerea anilor, iar chipul ei de o frumusețe feciorelnică, trădează
durere, dar și seninătate20. De asemenea, teologul catolic Balthasar afirmă: „Ea suferă împreună
cu Fiul său, și în sufletul ei, ea face experiența morții Lui ”21.
Recentele studii realizate de Margareta Alexiou și Gregory Dobrov, demonstrează că
această temă se regăsește și în poezia bizantină sau chiar în cântecele de jale clasice. Astfel în
condacele poetului Roman Melodul, Maria suspină: „Mi -e inima frântă de dur ere, copilul meu,
și nu pot îndura să stau în odaia mea, când Tu pe cruce ești; eu acasă iar Tu în mormânt, lasă –
mă să vin la Tine! Chipul Tău îmi alină suferința grea” 22. Iar Fiul său îi răspunde: „Lasă
deoparte durerea, maică las -o deoparte. Căci nu se cu vine să jelească aceleia ce e
<<Binecuvântată>>. Nu -ți umbri menirea prin lacrimi. Nu fi asemenea fecioarelor preaînțelepte
care le lipsește înțelegerea, tu ești în odaia nunții Mele” 23.
În momentele crucificării Domnului Hristos, Maica Sa se sfâșia de durere, ea nu s -a
despărțit de El, ci pătimea împreună cu Fiul său. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă în
legătură cu durerea pe care și -a asumat -o Maica Sfântă: „Și voi spune, chiar dacă cuvântul este
îndrăzneț, că suferea mai mult decât El, și lua asupra ei durerile inimii”24. Acest lucru se poate
confirma și în zilele noastre, când copilul se află în suferință, mama este cea care nu doar că
suferă împreună cu el, ci dacă ar putea ar lua asupra ei suferința fiului.

19 În adunarea materialului pentru realizarea acestei lucrări, am rămas stupefiat, deoarece nu am găsit nici un studiu
în limba română care să analizeze acest sub iect, al Maicii Domnului aflată în suferință.
20 Acest lucru ne dovedește că Maica Domnului și -a asumat suferința prin care a trecut, suferind în tăcere și unire
cu Hristos Domnul, dovadă că ea a fost singura care a rămas lângă Fiul ei, în momentul crucifi cării. Astfel,
suferința Fecioarei a fost durere, dar nu a fost dezastru, sau disperare, chiar văzându -și Fiul pe moarte.
21 Hans Urs von Balthasar, The Threefold Garland:The Worlds Salvation in Marys Prayer, Ignatius Press, San
Francisco, 1982, p. 102, apud Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de -a lungul secolelor, trad. din engleză de Silvia
Palade, București, Edit. Humanitas, 1998, p. 129.
22 Jaroslav Pelikan, Fecioara Maria de -a lungul secolelor, trad. din engleză de Silvia Palade, București, Edit.
Human itas, 1998, p. 128.
23 Ibidem, p. 129.
24 Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Mărturisitorul, op. cit., p. 145.

Simeon Metafrast ul este cel care alcătuiește Tânguirea Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu atunci când a îmbrățișat cinstitul trup al Domnului nostru Iisus Hristos. Acesta
gândește acel moment prin care a trebuit să treacă Preasfânta, și pune pe seama Maicii
Domnului cuvin te de tânguire astfel: „Vai mie, Fiule mai vechi decât Maica Ta! Ce tânguiri
funebre și ce imne de îngropare îți voi cânta? Nu mai sunt vasul cu mană, căci mană hrănitoare
de suflet s -a vărsat acum în mormânt. Nu mai sunt rugul nears, că sunt cu totul mist uită de focul
gândit cu mintea al îngropării Tale”25.
Pe lângă această caracteristică a Maicii Domnului, ca maică a durerii, ea a fost văzută
de-a lungul secolelor și ca mijlocitoare, sau mediatoare între Hristos și oameni, ea fiind cea pe
care o proslăvi m și a cărei smerenie o admirăm, ea fiind cea pe care o invocăm cel mai frecvent.
Credinciosul i se adresează Fecioarei Maria ca aceleia care îi poate aduce curățare și vindecare
de păcate și cere să -i dea ajutor împotriva ispitelor diavolului, ceea ce ea face mijlocind între
Hristos și omenire. Însă, pentru ca această mediere să aibă loc, spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul, trebuie ca ambele părți să comunice, să fie o conlucrare între om și Dumnezeu.

I.1.3.Maica învingătoare

În viața Maicii Domnului, alcătuită de Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflăm că Maica
Preacurată nu s -a despărțit de mormântul Fiului ei, văzând și auzind tot ceea ce se petrecea. Cu
toate acestea ea nu și -a pierdut încrederea în Fiul ei, suferea în tăcere și unire cu El. F apt pentru
care ea este și martora învierii lui Hristos. „Fericita Maică a Domnului, robită de dragostea
Fiului ei, și care a rămas fără să se despartă de mormânt, a fost martorul ocular la toate acestea
și a văzut și slăvita înviere”26. Acest lucru a fost posibil, nu doar pentru că a fost Maică
preacurată și sfântă, ci pentru că a rămas cu râvnă în ceasul pătimirii lui Hristos, suferind
compătimire. Lucrul acesta o arată nu doar ca maică în suferință, ci și ca maică învingătoare a
suferinței. Dragostea de f iu i-a dat posibilitatea să sufere, iar această dragoste o face și
învingătoare. Chiar dacă ea suferea, acest lucru nu a însemnat prăbușirea sufletească a ei,
deoarece: „Maria credea nu numai în moartea lui Isus, ci de asemenea în învierea sa la capătul
a trei zile”27.

25 Ibidem, p. 71.
26 Ibidem, p. 163.
27 Chanoine Fr. M. Willam, op. cit., p. 344.

Nedisperând în momentele cele mai grele din viața sa, atunci când și -a văzut Fiul pe
cruce răstignit, ci primind totul în tăcere, ea devine biruitoare a suferinței, asemenea lui Hristos
care prin moartea pe cruce devine biruitorul morții.

I.2. Maica Domnului și Femeia modernă

Numele primei femei menționat în Sfânta Scriptură, Eva, se tâlcuiește Viață, deoarece
prin ea s -a dăruit viață. Ea este mama tuturor celor care s -au născut și se vor naște. Așadar prin
Eva cea veche Dumnezeu a dăruit viață, iar prin Eva cea nouă, care este Maica Domnului, ne
dăruiește viață veșnică, deoarece întruparea Mântuitorului este cea care a deschis calea vieții
veșnice, după cădere. Sfânta Fecioară Maria este cea mai pură jertfă și darul cel mai de preț și
mai curat pe care umanitatea le -a oferit lui Dumnezeu.
Femeia modernă și -a uitat vocația, iar vocația este finețe, tandrețe, sensibilitate,
frumusețe. Bucuria și dragostea sunt completate de asumarea maternității. În afara acestei
vocații, femeia riscă să devină altceva. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul și descoperindu –
și capacități ieșite din comun, personal cred că este o anomalie. Femeia are vocația ei și în
această vocație se și mântuiește.
Din cauza spiritului competitiv, se naște în societate o tensiune între bărbat și femeie.
Paul Evdokimov afirmă: „Lumea fundamental masculină, în care harisma feminină nu joacă
nici un rol, este din ce în ce mai mult o lume fără Dumnezeu, fiindcă este fără Mamă și nu se
poate naște Dumnezeu în ea”28. Și tot în acest sens părintele Gheorghe Holbea afirmă: „Soluția
nu este să transformi femeia în bărbat, sau bărbatul în femeie, ci fiecare să -și împlinească
vocația și așa se ajunge la armonie”29.
Goana după succes este specifică bărbaților. În ceea ce o privește pe femeie, ea ajunge
într-o stare nefirească. Ea trebuie să împlinească aceste lucrări sensibile, atât în viața de familie
cât și în societate, trebuie să meargă pe această vocație a firii femeii sensibilitate, tandrețe,
maternitate, frumusețe lăuntrică, toa tă această gamă a însușirilor pe care Maica Domnului le
are și le împărtășește. O vedem în icoane în câte ipostaze apare: călăuzitoarea, grabnic

28 Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, cu o prefa ță de Oliver Clement, trad. de Gabriela Moldoveanu,
București, Edit. Christiana, 2004, p. 296.
29 http://cuvântul -ortodox .ro-părintele -gheorghe -holbea -despre -maica -domnului -și femeia -modernă, (accesat în –
20. 04. 2017)

ascultătoarea, dulcea sărutare, mângâietoarea. Însă, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului
sunt, de fapt, î mpliniri ale femeii către care trebuie să tindă.
Maica Domnului constituie un model de feminitate și sfințenie pentru femeia modernă.
Mântuirea nu va veni decât prin sfințenie, iar acesta este mai lăuntrică femeii, în condițiile vieții
actuale. În ace st sens Evdochimov afirmă: „În Dumnezeu, existența coincide cu ființa, iar
femeia este mai aptă să unească în sfințenie ființa și existența prin puterea smereniei, fiindcă
<<smerenia este arta dea fi la locul tău>>”30.
Mulți oameni caută neîncetat o cale d e scăpare din această viață lipsită de bucurii și
plină de suferință, și se complac în folosirea diferitelor surogate, în încercări de a se amăgi, sau
în vise fără finalitate. Nu întâmplător toate aspectele vieții de azi au devenit o problemă:
problema soc ietății, problema sexului, problema femeii, problema fericirii. Toate acestea au
devenit o problemă deoarece, „din cauza răspunsurilor și prescripțiilor unui sistem corupt, pe
de-o parte, și datorită faptului că nu avem răspunsuri noi, pe de altă parte, ad esea nu știm cum
și încotro să privim”31.
Astăzi mulți dintre oameni încep să -și de-a seama că răspunsurile autentice sunt
imposibil de găsit fără credință, dar chiar și credința în Dumnezeu îmbracă forme diferite.
Datorită rolului pe care l -a avut în i storie de -a lungul secolelor, Fecioara Maria a
constituit subiecte de reflecție și dezbatere despre ceea ce înseamnă să fii femeie. Fecioara
Maria a constituit funcția ei de întruchipare a acelor calități care și -au găsit expresia în femeie.
Cea care ilust rează cel mai bine relația omului cu Dumnezeu este Maica Domnului. Cu alte
cuvinte chipul Maicii Preacurate ne arată chipul unei femei. Iar părintele Schmeman spune că
„primul dar al lui Hristos dat nouă, prima și cea mai profundă descoperire a învățăturii și a
chemării Sale ne este dată în chipul unei femei”32. Acest lucru tocmai pentru faptul că lumea a
devenit pe de -a-ntregul masculină, guvernată de violență, mândrie, fugă de suferință și căutarea
prin orice mijloace a confortului. Imaginea Maicii Domnulu i se opune acestora și le respinge,
în chipul său găsim smerenie plină de frumusețe și putere, feminitate feciorelnică, mamă prin
excelență, iubire, suferință și biruință a suferinței.
Prin urmare, Maica Sfântă este o femeie pentru toată vremea, în ea găsim chipul femeii
autentice, „Preacurata Maică – afirmă părintele Schmeman – nu cere nimic și totuși, primește
totul. Nu caută nimic, dar le are pe toate. În chipul Fecioarei Maria găsim ceea ce aproape că s –

30 Paul Evdochimov, op. cit., p. 262.
31 Alexander Schmeman, Maica Domnului, trad. Cezar Login, Cluj -Napoca, Edit. Patmos, 2010, p. 23.
32 Ibidem, p. 24 .

a pierdut în lumea noastră mândră, agresivă și masculină: îndurare, inima iubitoare, grija,
încrederea și smerenia. O numim Stăpână a noastră și Împărăteasă a cerului și a pământului,
dar ea se numește pe sine <<roaba Domnului>>. Ea nu încearcă să învețe sau să demonstreze
ceva, dar simpla ei prezență , în lumina și bucuria ei, îndepărtează teama dată de problemele
noastre imaginare… văzând această femeie – Fecioară, Maică, Mijlocitoare, Model – începem
să simțim, să știm – nu cu mintea ci cu inima noastră – ce înseamnă să căutăm Împărăț ia, să o
găsim ș i să trăim actual ֞ 33.
Suferința e văzută ca un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru om. Sfântul Siluan a
considerat suferința ca fiind un instrument de măsură a iubirii omului pentru Dumnezeu. El,
pentru a arăta acest lucru, folosește exemplul M aicii Sfinte, și arătând durerea de nespus când
stătea la picioarele crucii afirmă succint: „cu cât mai mare dragostea cu atât mai mare
suferința”34. Prin urmare, suferința este văzută ca o urmare de neocolit a dorinței arzătoare a
credinciosului pentru via ța în Hristos. Cu alte cuvinte, este condiția „fără de care nu poate exista
părtășie la viața Sa și nici intrare în a Sa împărăție a iubirii”35.
Adesea omul își arată suferințele ca fiind mai cu neputință de purtat decât sunt în
realitate, iar ac est lucru se datorează lipsei de credință. Acest lucru dovedește că omul nu s -a
smerit și nici nu s -a dat pe sine voii lui Dumnezeu. Apoi, viața omului este un timp de cercare,
iar acest lucru se vede limpede din fiecare aspect al vieții omului. Se pare că dragostea este
menită să fie cercată, pentru că doar în acest fel se dovedește a fi adevărată. Astfel, se poate
afirma că dragostea este adevărată, când este cercată. Prin urmare, sabia profețită de Simeon, a
străpuns sufletul Maicii Domnului, pentru a de monstra femeii zilelor noastre, cât de mare a fost
dragostea de mamă față de Fiul ei, și cât de mare a fost credința în Dumnezeul ei. Astfel, în
fiecare miercuri și vineri, Biserica pomenește taina suferinței și a răbdării Mariei, exprimând -o
în stihirile „Crucii și Născătoarei de Dumnezeu”, din Octoihul Mare, identificându -se „cu toată
suferința, cu viața umană din lumea plină de deznădejde și de suferință”36.
Rugăciunea către Maica Domnului mai înainte de ceasul morții37, are rolul de a
demons tra importanța Fecioarei Maria, cea care are grijă de sufletul celui aflat în suferință.
Protectoarea credincioșilor, cea care săvârșește cele mai multe minuni și totodată cea care

33 Arhim. Sofronie, op.cit., p. 419.

35Harry Boosalis, Viața duhovnicească după Sfântul Siluan, trad. de Emil Mărginean, Cluj -Napoca, Edit.
Renașterea, 2014, p. 91.
36 Alexander Schmeman, op. cit., p. 117.
37 Canonul de rugăciune către Maica Domnlui la ieșire cu greu a sufletului, apare în Molitfelnicul de la Bălgrad
1689. În secolul următor apar alte texte neidentificate. Actualele rugăciuni din Molitfelnic sunt puse pe seama
Sfântului Andrei Cretanul, canonul Maicii Domnului nemaifiind folosit în cultul actu al.

vindecă de cele mai multe ori trupurile cuprinse de chinuri, Fecioara Maria , o observăm în
această rugăciune, ca pe o salvare. Ea este cea care spulberă incertitudinea și îndoiala celui
aflat în suferință.
Fecioara Maria, o adolescentă asemenea altora, cu excepția smereniei și a supunerii de
bunăvoie prin acel „Fie” , a făcut posibilă asumarea suferinței. Femeia modernă are nevoie de
smerenie și răbdare a suferinței. Crucea trebuie orientată spre biruința învierii, asemenea Maicii
Preacurate care prin suferință a devenit maică învingătoare. Asumarea suferinței este ce a care
descoperă, în femeie dragostea de mamă, răbdarea și smerenia. În acest sens Tistram Engelhardt
concluzionează: „Suferința suportată cu răbdare nu compensează datoria legalistă a unei
pedepse vremelnice datorate a păcatului. Totuși ne poate ajuta să învățăm smerenia și să
vindecăm efectele păcatului. Așadar rolul suferinței trebuie înțeles în mod terapeutic, iar nu
legalist”38.

38 H. Tristram Engelhardt jr, Fundamentele bioeticii creștine, Perspectiva ortodoxă, trad. Mihail Neamțu, Cezar
Login și diac. Ioan I. Ică jr, prezentare, Sebastian Moldovan, Sibiu, Edit. Deisis, 2005, p. 410.

II. Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos

În fiecare din cele patru Evanghelii, Sfântul Ioan Botezǎtorul este prezentat ca fiind
precursorul activitǎții lui Iisus. De aceea, consider că trebuie să fie și în caz ul studiului de fațǎ
un precursor al cercetǎrii ֦Evangheliei Copilǎrie i֞ 39 lui Iisus .
Propovǎduirea apostolicǎ primarǎ (kerygma) începea cu prezentarea activitǎții
Sfântului Ioan ca Înaintemergǎtor a lui Hristos. Dacǎ pentru ceilalți trei evangheliști legǎtura
dintre Iisus și Ioan își are îceputul în momentul ieșirii la prop ovǎduirea publicǎ o datǎ cu botezul
în Iordan, pentru Sfântul Luca legǎtura dintre aceste douǎ persoane existǎ deja din momentul
vestirii nașterii lor extraordinare. Rolul Sfântului Ioan de precursor a lui Mesia este recunoscut
de autor încǎ din momentul c ând Ioan se afla în pântecele mamei sale, potrivit descierii din
episodul vizitei Mariei la Elisabeta, când Ioan a ֦sǎltat de bucurie în pântecele mamei sale ֞ (Luca
1, 44), dând astfel, mǎrturie despre venirea lui Mesia. Rolul lui Ioan Botezǎtorul era acel a de a
֦merge înaintea Lui cu duhul și cu puterea lui Ilie ֞ (Luca 1, 17).
Pericopa unde se relatezǎ vestea nașterii Sfântului Ioan adusă de înger preotului
Zaharia, este urmată de pericopa unde se relateazǎ vestea întrupǎrii Fiului lui Dumne zeu. Dupǎ
cum afirmǎ pǎrintele profesor Alexandru Moldovan în lucrarea sa, în structura actualǎ a celor
douǎ pericope avem însǎ diferențe majore: ֦ în timp ce în istorisirea despre Iisus circumciziunea
și punerea numelui are un rol secundar, în istorisirea despre Ioan Botezǎtorul aceste momente
constituie tema centralǎ. Numai în cazul lui Iisus autorul ne oferǎ date despre circumstanțele
istorico -cronologice ale nașterii Sale. În ambele cazuri, istorisirea în sine este urmatǎ de o
cântare care celebreazǎ se mnificația nașterii celor douǎ personaje. Dacǎ pentru Ioan, tatǎl sǎu
este cel care proclamǎ semnificația nașterii lui, printr -o cântare (Benedictus – Lc. 1, 68 -79),
demnitatea mesianicǎ a lui Iisus este proclamatǎ în mod solemn de o anghelofonie cu caract er
apocaliptic (Lc. 2, 10 -12)֞ 40. Exegeții recunosc paralelismul celor douǎ pericope, însǎ și faptul

39 Expresia aceasta – pusǎ mereu sub semnul întrebǎrii și discutabilǎ – este totuși, o formulǎ consacratǎ pentru a
indica primele douǎ capitole din Evangheliile dupǎ Matei și Luca. Aceste istorisiri, se numǎrǎ printre paginile cele
mai edificatoare ale Sfintei Scripturi. Ambele istorisiri constitu ie un vehicul al mesajului creștin autentic și au o
mare valoare pentru noi, atât în ce privește cunoașterea împrejurǎrilor istorice ale venirii ân lume a lui Mesia, Fiul
lui Dumnezeu întrupat, cât și, mai ales, din punct de vedere teologic. Ele ne prezin tǎ foarte multe lucruri despre
identitatea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care vine ca Om sǎ mântuiascǎ neamul omenesc. Însǎ, mai ales ce -a
dupǎ Luca, unde ne spune multe și despre Maica Domnului, despre rolul ei unic în iconomia mântuirii, despre
slava e i, și despre cinstirea ce se cuvine, a i se aduce de Bisericǎ. Cu toate acestea, Evanghelia lucanicǎ a copilǎriei
lui Iisus e o scriere eminamente hristologicǎ, și numai indirect, poate fi consideratǎ și mariologicǎ.
40 Alexandru Moldovan, op.cit., pp. 29 7-298.

cǎ ֦istorisirea despre nașterea Mântuitorului depǎșește de departe istorisirea despre nașterea lui
Ioan֞ 41.
În prezentarea scenei Bunei -Vestiri, autorul pune accentul pe identificarea hristologicǎ a
Pruncului zǎmislit. Intenția Evanghelistului în acest text este să identifice Pruncul , pe care -L va
naște Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt: ֦vei chema numele lui Iisus ֞ (v.31) și ֦Fiul lui
Dumnezeu se va chema ֞ (v.35). ֦Va fi mare ֞ (v.32) și nu cum se spune despre Ioan cǎ va fi mare
numai ֦Înaintea Domnului ֞ (15). Iisus va moșteni ֦tronul lui David, pǎrintele Sǎu ֞ (v.32) și ֦Fiul
Celui Pr eaînalt Se va chema ֞ .Prin urmare, Pruncul zǎmislit este identificat ca având o îndoitǎ
origine ֦omeneascǎ, adicǎ va fi Mesia davidic, potrivit vechii profeții a lui Natan (cf. 2. Rg. 7,
9-16), și dumnezeiascǎ, deoarece El este Fiul lui Dumnezeu Întrupat . Este Dumnezeu Însuși
Cel ce a hotǎrât întruparea Fiului Sǎu dintr -o fecioarǎ, iar numele Iisus dat Pruncului este impus
de voința dumnezeiascǎ ֞ 42.
Textul conține și o a doua afirmație, cu caracter mariologic, deoarece vorbește de
zǎmislirea feciorelnicǎ a lui Iisus din Maria. O astfel de zǎmislire nu este niciodatǎ descrisǎ în
sens biologic, deoarce conotația verbel or folosite de autor este clarǎ: ֦ va veni peste tine, se va
pogorî peste tine ֞ (v. 35) și ֦te va umbri ֞ .֦Nici una din aceste douǎ imagini nu implicǎ vreun
fel de raporturi trupești. Ceea ce s -a împlinit în Fecioara Maria este lucrarea Duhului Sfânt, a
puterii creatoare a lui Dumnezeu prezentǎ în ea ֞ 43. În acest caz se observǎ o zǎmislire care a
avut loc fǎrǎ participarea omului. Acest aspect paradoxal a stârnit controverse între iudei și nu
numai, chiar pânǎ în zi de azi. Neputința unor oameni de a înțelege cǎ ceea ce s -a petrecut în
pântecele Fecioarei este un lucru mai presus de fire. De aceea Sfântul Proclu, patriarhul
Constantinopolului, afirmǎ: ֦ Spune -mi mie, Fecioarǎ, cine te -a fǎcut maicǎ mai înainte de
nuntǎ? Cum Maicǎ ai devenit și ai rǎmas Fecioarǎ? Convinge -i pe iudei astupǎ gura
necredincioșilor ֞ 44.
Astfel, Fecioara purtând în pântece ne lumineazǎ cu mai multǎ putere acele evenimente
din viața noastrǎ. La Cununie sau la Hirotonia întru diacon sau preot, când primim aceste taine
care ne deschid calea cǎtre Împǎrǎția cerurilor, sǎvârșim o procesiune cântând: ֦ Isaie
dǎnțuiește! Fecioara a purtat în pântece și a nǎscut Fiu pe Emanuil, pe Dumnezeu și Omul,
Rǎsǎritul este numele Lui , pe care slǎvindu -L, pe Fecioara o fericim ֞ 45. Dumnezeu și Om
totodatǎ, iatǎ întreg sensul întrupǎrii. Fecioara se unește cu Dumneze u, devenind astfel mama

41 Ibidem.
42 Constantin Preda, Cartea Neamului lui Iisus Hristos , București, Edit. IBMBOR, 2006, p. 113.
43 Ibidem, p.114.
44 Sf. Proclu al Constantinopolului, Omilii la Nașterea Domnului, trad. din lb.gr. de Paraschiva Grigoriu , postfațǎ
și anexa de pr. Jan Nicolae, București, Edit. Sofia, 2008, p. 78.
45 Glas 5, Irmos la cea de -a noua odǎ a canonului.

Sa. Dupǎ chipul Fecioarei Maria și noi consimțim și primim pe Dumnezeu, cǎci Dumnezeu Se
întrupeazǎ și în noi toți, prin Duhul Sfânt ֞ 46.
Evanghelistul Luca încadrează evenimentul nașterii lui Iisus în tabloul general a l
istoriei umane, în timpul domniei împǎratului Octavian Augustus (27 î.Hr. – 14 d.Hr.), cu ocazia
unui recensǎmânt al populației, pe când Quirinius guverna în Siria.
Precizarea din v.1 ֦Iar în zilele acelea ֞ ,e cu totul altceva decât un d etaliu cronologic
precis . E posibil sǎ aibǎ în vedere o continuitate cu ceea ce s -a spus în pericopa anterioarǎ.
Faptul cǎ, în locul lui Irod, este menționat acum Cezarul Augustus. Sfântul Luca vrea sǎ arate
cǎ nașterea în condiții modeste a Pruncului Iisu s are o semnificație universalǎ. ֦Prin
recensǎmânt ocupația romanǎ intra în viața populației subjugate, din acest motiv actele de acest
fel au fost acompaniate de rǎscoale și de tulburare în popor. Existǎ tot timpul un Faraon în calea
omului și a popoarelor cǎtre Dumnezeu, însǎ textul nostru vestește un Nou Moise, care vine sǎ –
l elibereze ֞ 47.
Prin urmare, menționarea numelui Cezarului, Sfântul Luca afirmǎ importanța
universalǎ a evenimentului pe care urmeazǎ sǎ ni -l prezinte. Iisus nu e așteptat numai de cei din
neamul Sǎu și nu e numai Cel despre Care au vorbit Prorocii, El e și Cel Care împlinește toate
așteptǎrile umane, cunoscute și necunoscute.

II.1.Nașterea Mântuitorului

Dacǎ Ioan Botezǎtorul, precursorul Mântuitorului se naște într -o atmosferǎ de
bucurie, undeva într -o casǎ, înconjurat de pǎrinți, de vecini și de rude, Iisus se naște în condiții
modeste într -o peșterǎ folositǎ ca staul, undeva la margine a Betleemului.
Când Sfântul Luca trece de la prezentarea circumstanțelor la evenimentul concret al
Nașterii Domnului exprimarea lui devine foarte laconicǎ, susține pǎrintele profesor Alexandru
Moldovan. ֦ Evanghelistul folosește puține cuvinte, devine foarte scurt, concis și lapidar, așa
cum a fost și Sfântul Matei. <<S -au împlinit zilele ca Fecioara Maria sǎ nascǎ. Și L -a nǎscut pe
Fiul ei Cel Întâi -Nǎscut>> (v.6-7). Precizarea aceasta este necesarǎ, deoarece pregǎtește scena
urmǎtoare în care pruncul Iisus este dus la Templu ֞ 48. Este interesant, însǎ Sfântul Luca pare

46 Viu este Dumnezeu, Catehism Ortodox, trad. în lb. românǎ și postfațǎ pr. Jan Nicolae, Alba Iulia, Edit.
Reîntregirea, 2009, p. 48.
47 Alexandru M oldovan, op.cit., p. 302.
48 Ibidem, p. 312

mai preocupat sǎ le vorbeascǎ cititorilor sǎi despre locul în care Feciara Maria L-a pus pe Iisus.
Se îngrijește sǎ precizeze cǎ Pruncul a fost pus în scutece49 și cǎ a fo st așezat într -o iesle, ֦fiindcǎ
pentru ei nu mai era loc la han ֞ .֦ Nu e foarte clar tabloul pe care Luca vrea sǎ -l descrie aici însǎ
detaliile vor fi reluate puțin mai târziu ֞ 50.
Evenimentul în sine, este redat în termeni esențiali, fǎrǎ prea multe detalii: nașterea,
înfǎșarea în scutece și așezarea Pruncului în iesle. Textul conține însǎ douǎ detalii demne de
subliniat: Pruncul e numit ֦ Fiul ei Cel Întâi -Nǎscut֞ 51 pe care Sfânta Fecioarǎ îl culcǎ în ֦iesle֞.
În primul rând, termenul de Întâi -Nǎscut provoacǎ îndoieli, iar în acest sens, Constantin Preda
susține cǎ ֦ Acest nǎscut a intrat în lume prin întrupare și deși dumnezeiește era Unul -Nǎscut,
fǎcându -se frate al nostru, el a fost numit primul nǎ scut. Fǎcându -se început al înfierii oamenilor
și pregǎtindu -ne și pe noi ca sǎ fim fiii ai lui Dumnezeu, El a fost primul nǎscut, adicǎ primul
nǎscut din cer pentru frații Sǎi oamenii, pe care întruparea și misiunea Sa i -au fǎcut fii ai lui
Dumnezeu. Prim ul nǎscut este numit potrivit iconomiei. Dupǎ Dumnezeu, ca Dumnezeu, Iisus
era Unul -Nǎscut, ca Logos din Tatǎl, neavând nici frați dupǎ fire, El nu apare într -o enumerare
cu alții, pentru cǎ era unicul și singurul Fiu al lui Dumnezeu, deoființǎ cu Tatǎl ֞ 52. În al doilea
rând, observǎm cǎ Domnul se culcǎ în iesle, vrând dintru început sǎ ne atragǎ atenția asupra
smereniei și asupra stǎrii cǎzute în care ne aflam. O foarte bunǎ precizare în acest sens ne oferǎ
Teofilact al Bulgariei: ֦ Domnul se culcǎ în ies le, din început învǎțându -ne pe noi smerenia.
Însǎ poate a fǎcut aceasta și ca sǎ arate cu închipuire cǎ a venit în lumea aceasta, ce este loc al
nostru al celor care ne -am asemǎnat dobitoacelor celor necuvântǎtoare. Cǎci precum ieslea este
loc al dobitoac elor, așa și lumea aceasta este loc al nostru. Deci iesle este lumea, iar noi
dobitoacele cele necuvântǎtoare ֞ 53.

49 În fașe.
50 Ibidem.
51 În limbajul biblic, termenul de Întâi -Nǎscut nu implicǎ în mod necesar existența unor frați mai mici, ci se referǎ
exclusiv la prescrpțiile Legii Vechi care -i acordau primului nǎscut de parte bǎrbǎteascǎ o demnitate aparte și
prerogative speciale, sub inc idența chiar a sacralitǎții (cf. Iș. 13, 2; 13, 14). Este și motivul pentru care pruncul
Iisus este adus la Templu (vezi mai departe versetele 22 și 23). În monarhia ereditarǎ, primul nǎscut devine automat
֦Prinț – Moștenitor ֞ (al tronului) și poartǎ aces t titlu (Delfin, Diadoh, Țarevici), chiar dacǎ rǎmâne și unicul născut,
dupǎ cum un suveran se intituleazǎ ab initio, de exemplu, Ferdinand I sau Mihai I, fǎrǎ ca din aceasta sǎ rezulte
necesitatea de a -i urma un al doilea. Ca atare, expresia de fațǎ se c ere interpretatǎ nu numai din unghi legal -juridic,
ci și duhovnicesc, așa cum o face Apostolul Pavel. În Coloseni 1, 15 el vorbește despre Iisus Cel ֦Întâi- Nǎscut a
toatǎ zidirea ֞ adicǎ Fiul nǎscut din Tatǎl mai înainte de toți veci (înainte de crearea lumii). Or e de la sine înțeles
cǎ dupǎ cum Fiul Tatǎlui nu este cap de serie a fǎpturilor, nici Iisus Fiul Mariei nu este cap de serie al unor frați
mai mici. Pavel clarificǎ mai pregnant aceastǎ problemǎ în Romani 8, 29: aleșii lui Dumnezeu (din Bisericǎ )
alcǎtuiesc o familie în care Iisus Hristos devine ֦ Întâiul -Nǎscut între mulți frați ֞ .sensul duhovnicesc este cât se
poate de clar. Vezi și Coloseni 1, 18; Evrei 1, 6; Apocalipsǎ 1, 5. Biblia diortositǎ de Mitropolitul Bartolomeu, p.
1521.
52 Constantin Preda, op.cit., p. 193.
53 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii dupǎ Luca, București, Edit. Sophia, 2007, p. 45.

Prin urmare Nașterea Mântuitorului, are loc într -o iesle, deoarece nu mai era loc de
gǎzduire pentru ei. Termenul grecesc katalyma se întâlnește și în descrierea Cinei celei de Tainǎ
și desemneazǎ camera de oaspeți de la etajul superior al unui imobil54. De aceea a trebuit ca
Maria și Iosif sǎ se mulțumeascǎ sǎ gǎseascǎ loc într -o grotǎ55 din apropierea casei de oaspeți
care era folositǎ de obicei fie pentru locuit, fie pentru adǎpostit animalele domestice.
Textul nu vorbește de prezența animalelor. Boul și asinul au fost introduse mai târziu
de tradiție, fǎcând aluzie la textul din Isaia 1, 3: ֦ Boul își cu noaște stǎpânul și asinul ieslea
Domnului sǎu, dar Israil nu Mǎ cunoaște, poporul Meu nu mǎ pricepe ֞ .De asemenea, nu se
precizeazǎ cǎ Iisus S -a nǎscut iarna.
֦ Pentru a crea și pentru a sublinia importanța valorii simbolice pe care o acordǎ
ieslei, amintite de trei ori în text (Lc. 2, 7; 12; 16), Sfântul Luca spune cǎ nu mai era l oc de
gǎzduire pentru ei. Deși S -a nǎscut în circumstanțe umile, neprimit cu ospita litate de oameni,
Iisus este El Însuși Cel care, înainte de a -Și da viața pentru a rǎscumpǎra lumea din pǎcat, într –
o katalyma (cf. Lc. 22, 11), va institui Sfânta Euharistie, prin care sǎ râmânǎ veșnic prezent în
lume, iar ucenicii sǎ -I perpetueze memoria ֞ 56.
Din punct de vedere duhovnicesc , se naște întrebarea, ce înseamnǎ obârșia în
peșterǎ a Domnului, culcarea în iesle, amestecarea lui în viața oamenilor în timpul înscrierii
plǎtitorilor de dǎri? Un rǎspuns satisfǎcǎtor, pe mǎsura în trebǎrii îl avem în una din omiliile
Sfântului Grigorie de Nyssa: ֦ Nu este limpede cǎ, precum El ne -a scos de sub blestemul Legii
fǎcându -Se pentru noi blestem (Gal. 3, 13) și a luat asupra lui rǎnile noastre, pentru ca prin rana
Lui noi toți sǎ ne vindecǎm (Is. 53, 9), tot așa S -a fǎcut și plǎtitor de dajdie, pentru ca sǎ ne
slobozeascǎ de legǎturile vicleniilor, cǎrora li s -a supus firea omeneascǎ dusǎ sub robia morții ?
Iar vǎzând pe ștera în care Se naște Stǎpânul , sǎ înțelegi viața întunecatǎ și subpǎmânteanǎ a
oamenilor în care vine Cel ce S -a arǎtat celor ce ședeau în latura și în umbra morții (Is. 9, 2),
iar cu scutece Se înfașǎ Cela ce se îmbracǎ cu șirurile pǎcatelor noastre. Iar ieslea în care se
naște Cuvântul este sǎlașul dobitoacelor necuvântǎtoare, pentru ca boul sǎ -și cunoascǎ pe
stǎpânul sǎu, iar asinul ie slea Domnului (Is. 1,3). Bou e cel aflat sub jugul Legii, iar asinul e
animalul de povarǎ încǎrcat cu pǎcatul închinǎrii la idoli ֞ 57.

54 Din punct de vedere etimologic, termenul indicǎ locul unde un cǎlǎtor deshǎma calul sau animalele de povarǎ
pentru a lǎsa bagajele și a rǎmâne peste noapte. Este vorba, probabil, de un caravanserai. Însǎ este imposibil ca o
așezare atât de modestǎ ca Betl eemul sǎ fi avut un caravanserai. Probabil cǎ prin termenul Katalyma, Evanghelistul
se referǎ la o camerǎ mai mare a unei case de oaspeți sau a unui han, unde nu mai aflaserǎ loc și pentru ei.
55 Astfel de grote naturale care erau adaptate și folosite pen tru locuit stau mǎrturie vie pânǎ astǎzi în apropierea
Betleemului.
56 Constantin Preda, op.cit., p. 196.
57 Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împârǎtești, trad. din lb. gr. veche Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Edit.
Sf. Nectarie, 2010, pp. 35 -36.

II.2. Revelația fǎcutǎ pǎstorilor

Scena revelǎrii lui Dumnezeu se desfǎșoarǎ în preajma Betleemului în timpul nopții.
De ce tocmai pǎstorii sunt cei care beneficiazǎ de o asemenea veste dumnezeiascǎ? Existǎ cu
singuranțǎ, o legǎturǎ tradiționalǎ între localitatea Betleem și tema pǎstorul ui. David care se
nǎscuse la Betleem, era purtǎtorul fǎgǎduinței mesianice, iar înainte de a deveni rege a fost
pǎstor (cf. 1Reg. 16, 11; 17, 15). Chiar dacǎ în literatura talmudicǎ de mai târziu pǎstorii aveau
o prostǎ reputație, rolul lor în Evanghelia S fântului Luca este acela de a evidenția mesianitatea
lui Iisus. În acest sens, Efthimie Zigaben, în studiul sǎu Tâlcuire la Sfânta Evanghelie dupǎ
Luca , afirmǎ: ֦ Nu le -a binevestit cǎrturarilor și fariseilor bucuria aceasta, pentru cǎ nu i-ar fi
dat crez are, vicleni și pierzǎtori fiind, ci unor pǎstori fǎrǎ de viclenie și rǎutate care râvneau
vechii petreceri a pa triarhilor. Și întrucât Pǎ stor al poporului avea sǎ fie, unor pǎstori li se face
cunoscut în primul și în primul rând. Se mai aratǎ și un alt lucru cǎ pǎstorii oilor cuvântǎtoare
primesc înaintea celorlalți descoperirea tainelor dumnezeiești ֞ 58.
În timp ce stǎteau de strajǎ noaptea la turmele care se aflau pe câmp, ei sunt
destinatarii unei revelații. Reprezentarea evenimentului pare sǎ excludǎ perioada iernii,
deoarece în acest anotimp nu era posibil ca turmele sǎ stea pe câmp noaptea. Noaptea probabil
are și un sens teologic, referindu -se la un text din Cartea Înțelepciunii lui Solomon: ֦ Cǎci, pe
când lina tǎcere stǎpânea pest e toate și noaptea cu repedea ei curgere ajunsese la calea jumǎtate,
Cuvântul Tǎu cel atotputernic a purces din înaltul cer și din scaunele împǎrǎtești, ca un cumplit
rǎzboinic, în mijlocul acelui pǎmânt hotǎrât pieirii (Sol. 18, 14 -15).
Revelația propriu -zisǎ conține multe elemente care amintesc vestea adusǎ de îngerul
Gavriil lui Zaharia și Fecioarei Maria. ֦ Nașterea lui Iisus este o veste bunǎ59, aducǎtoare de
mare bucurie, deoarece prin ea încep sǎ se împlineascǎ fǎgǎduințele mântuitoare ale lui
Dumnezeu. Beneficiarii acestei mari bucurii nu sunt numai pǎstorii, ci tot poporul, adicǎ
viitoarea comunitate întemeiatǎ de Hristos Înviat ֞ 60.
Mesajul sau revelația fǎcutǎ de cǎtre înger pǎstorilor este foarte dens și ֦ prezintǎ teme
dragi Sfântului Luca ֞ 61. În primul rând , tema bucuriei , care caracterizeazǎ timpul mesianic și
care strǎbate Evanghelia de la un cap la altul : ֦ Cǎ iatǎ vǎ binevestesc vouǎ bucurie mare ֞ .În al
doilea rând, tema lui ֦ astǎzi֞ , care încheie lunga perioadǎ a fǎgǎduințelor și a așteptǎrilor. Este

58 Efthimie Zigaben, Tâlcuire la Sfânta Evanghelie dupǎ Luca, București, Edit. Sophia, 2006, p. 36.
59 De la grecescul evanghelizomai.
60 Constantin preda op.cit., p. 197.
61 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 328.

vorba de acel ֦ astǎzi֞ al timpului mântuirii, un ֦astǎzi֞ valabil nu numai pentru momentul
minunat al nașterii Domnului, ci și un ֦astǎzi֞ vestit fiecǎrui om în timpul Bisericii ֞ 62.
Dacǎ în spatele simbolului ieslei se aflǎ textul din Isaia 1, 3, dacǎ în spatele vestirii
îngerului din Luca 2, 11 se aflǎ textul din Isaia 9, 5, atunci tema veștii celei bune din Luca 2,
10 ar putea face trimitere tot la un text din Cartea Profetului Isaia: ֦ Cât de frumoase sunt pe
munți picioarele trimisului care vestește pacea, a sol ului de veste bună, care dǎ de șt ire
mântuirea, care zice Sionului: Dumnezeul tǎu este împǎrat! ֞ (Is. 52, 7). În acest sens , afirmația
pǎrintelui Alexandru M oldovan este foarte lǎmuritoare: ֦ În textul din Isaia vestea cea bunǎ este
adresatǎ Ierusalimului/Sion, însă Sfântul Luca mutǎ din nou atenția noastrǎ asupra Betleemului,
noua cetate a lui David. Bineînțeles cǎ Luca ar fi putut face trimitere și la textul din Isaia 61, 1 –
2:<< Domnul M -a uns sǎ binevestesc sǎracilor <<. În mod cert acestea erau texte pe care Sfântul
Luca le cunoștea foarte bine, iar noi credem cǎ le -a avut în vedere în redactarea Evangheliei
sale֞ 63.
În aceastǎ pericopǎ , mântu irea este vǎzutǎ ca prezent. În acest mod, se deschide
posibilitatea unei acțiuni liturgice: celebrând amintirea unui eveniment trecut, se poate anticipa,
în formǎ liturgicǎ, viitorul. ֦ Transformarea timpului înseamnǎ așteptarea viitorului, a acelei
împliniri, a acelei ultime comuniuni cu Dumnezeu în care este înțelesul a toate care existǎ:
Amintire – Prezențǎ – Așteptare ֞ 64. Existǎ în cadrul slujbei Sfintei Liturghii o parte pe care
teologii o numesc anamnezǎ, adicǎ aducere aminte sau chemare a în memorie a unor fapte
petrecute în trecut. Anamneza , nu este o simplă aducere aminte, o simplǎ rememorare a unor
fapte pe care le cunoaștem cu mintea. ֦Ea este în același timp, o inserție progres ivǎ a timpului
prezent în illo tempore , în timpul de atunci, când s -au petrecut faptele amintite , în așa fel încât,
noi prin credințǎ și tǎrie, devenim contemporani cu ele, așa cum ele devin contemporane cu
noi֞ 65. Într -adevǎr, cuvântul ֦astǎzi֞ este plin de profunzimi și semnificații, ֦ oprește timpul și
face sǎ intre în istoria lumii , lumea lui Dumnezeu. Ceea ce propovǎduirea primarǎ a Sfinților
Apostoli a vǎzut realizându -se odatǎ cu apariția publicǎ a Mântuitorului la începutul
propovǎduirii Sale este atendatat la evenimentul nașterii Sale ֞ 66.
Împreunǎ cu îngerul care aduce vestea pǎstorilor, se unește deodatǎ ֦ mulțime de
oaste cereascǎ ֞ (v.13). În timp ce îngerul face cunoscutǎ identitatea Pruncului, corul îngeresc
atrage atenția asupra rǎsunetului universal al nașterii lui Hristos. Ei laudǎ pe Dumnezeu pentru

62 Ibidem, p. 329.
63 Ibidem, p. 330.
64 Pr. Alexan der Schmeman, Liturghie și Viațǎ, trad. Pr. Viorel Sava, București, Edit. Basilica, 2014, p. 136.
65Bartolomeu Anania, Cartea deschisǎ a Împǎrǎției, București, Edit. IBMBOR, 2005, p. 195.
66 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 330.

nașterea lui Mesia. ֦ Din aceastǎ oaste cereascǎ fac parte în primul rând îngerii fiecǎrui neam,
care primesc cu mare bu curie întruparea Mântuitorului. Nașterea Mântuitorului nu -i putea lǎsa
indiferenți, de aceea coboarǎ sǎ vesteascǎ dimensiunea cosmicǎ a întrupǎrii și rǎscumpǎrǎrii lui
Hristos֞ 67.
Imnul angelic este alcǎtuit din douǎ stihuri paralele: ֦ Slavǎ lui Dumnezeu întru cei
de sus // pe pǎmânt pace, între oameni bunǎvoire! ֞ 68 (v. 14).
Îngerii aduc slavǎ lui Dumnezeu (cf. Ps. 28, 2; Is. 42, 12) în sensul cǎ recunosc și
laudǎ bunǎtatea și puterea Sa, care s -au manifestat prin nașterea lui Hristos. Expresia ֦întru cei
de sus֞ se referǎ la locuirea lui Dumnezeu dincolo de toate cerurile, acolo unde îngerii
înconjoarǎ tronul lui Dumnezeu (cf. Ps. 148).
Cel de -al doilea stih al imnului , se referǎ la oamenii pe care Dumnezeu îi iubește.
Pacea lui Dumnezeu va fi destinatǎ oamenilor ale cǎror fapte sunt dupǎ voia Lui. Prin urmare,
mesajul îngerilor se referǎ la darul pǎcii mesianice fǎcut de Dumnezeu tuturor oamenilor.
֦Îngerii preaslǎvesc pacea, car e prin Hristos va împǎrǎți pe pǎmânt, acest loc de bǎtǎlie pe care
a cǎzut din înaltul cerului, ca sǎ fie nimicitǎ de Iisus Hristos, steaua cea strǎlucitoare, care rǎsare
de dimineațǎ în zori ֞ 69. Putem afirma , cǎ aceasta este pricina laudei, adusǎ de îngeri, cǎ și pe
pǎmânt s -a fǎcut pacea care domnește în cer. Cu alte cuvinte spus cǎ și pe pǎmânt S -a arǎtat
Fiul lui Dumnezeu, Care e pacea lumii, ֦mijlocitor între Dumnezeu și oameni fǎcându -Se, pace
a fǎcut între cele pǎmântești și cele cerești, unind cele despǎrțite și împǎcând cele aflate în
rǎzboi֞ 70.
Ideea Sântului Luca, de a introduce în istorisire o cântare îngereascǎ de laudǎ care
are ca obiect fapta minunatǎ pe care Domnul a sǎvârșit -o pentru tot poporul, corespunde perfect
ideii prezente în literatura Vechiului Testament, potriv it cǎreia, atunci când îngerii privesc ceea
ce Dumnezeu a fǎcut în creație , dau glas unui imn de laudǎ: ֦ Ceruri, binecuvântați pe Domnul,
lǎudați -l și-l preaînǎlțați în veci! Îngeri ai Domnului, binecuvântați pe Domnul, lǎudați -L și-l
preaînǎlțați în veci !֞ (Cântarea celor trei tineri71, 35-36). Îngerii se mirǎ și -l laudǎ pe Dumnezeu
atunci când acesta aduce la existențǎ lumea și universul: ֦Când stelele se nǎșteau, îngerii Mei
mǎ preaslǎveau în cor ֞ (Iov 38, 7).

67 Constantin Preda, op.cit., p. 199.
68 Acest imn este cunoscut și sub numele de ֦ Gloria in excelsis Deo ֞ .
69 Origen, Comentariu la Evanghelia dupǎ Ioan, PSB 7, București, 1982, p. 161.
70 Efthimie Zigaben, op.cit., p. 37.
71 Cântarea celor trei tineri o auzim cântându -se în Sâmbǎta Mare, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare unitǎ cu
Vecernia, în cadrul paremiilor.

Cântarea îngerilor acompaniazǎ aclamația mesianicǎ a venirii în lume a lui Mesia:
֦Și iarǎși, când Îl aduce în lume pe Cel Întâi -Nǎscut, El zice: Sǎ I se închine Lui toți îngerii lui
Dumnezeu ֞ (Evr. 1, 6). Vorbirea lui Dumnezeu prin Fiul marcheazǎ, de fap t, începutul mântuirii
noastre, care coincide cu Întruparea Sa, oferindu -se astfel omului și posibilitatea cunoașterii
depline a adevǎrului revelat, exprimat prin Fiul. ֦Cu venirea Fiului s -a fǎcut inaugurarea unei
ere mesianici caracterizatǎ prin plenitu dinea revelației divine, era evangheliei, a vorbirii directe
a lui Dumnezeu cu oamenii. În Iisus Hristos , Dumnezeu avea sǎ vorbeascǎ nu numai prin
cuvinte, ci prin întreaga Sa viațǎ de ascultare, prin Patimi, Moarte, Înviere și Înǎlțare,
descoperindu -se în El întreaga Sa bunǎtate și iubire fațǎ de oameni ֞ 72. În aceastǎ atmosferǎ vine
Dumnezeu la fǎptura Sa sǎ o mântuiascǎ și sǎ o înoiascǎ dupǎ chipul Sǎu. Sfântul Atanasie cel
Mare afirmǎ: ֦Deci ce trebuia să facǎ Dumnezeu? Ce altceva, decât sǎ înoiascǎ exi stența lor
dupǎ chipul Sǎu , ca prin aceasta sǎ -L poatǎ cunoaște oamenii iarǎși pe El. dar aceasta cum s -ar
fi putut întâmpla astfel, decât venind Însuși Chipul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus
Hristos. Cǎci prin oameni nu era cu putințǎ, de vreme ce ei au fost fǎcuți dupǎ chipul lor. Dar
nici prin îngeri cǎ nu sunt chipuri. De aceea a venit Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, care în
calitate de Chip al Tatǎlui sǎ poatǎ rezidi pe omul cel dupǎ chipul lui ֞ 73.
Înaintea pǎstorilor, învǎluiți de slava Domnului, apare acum o mulțime de oaste
cereascǎ. Îngerii lui Dumnezeu devin acum ֦actorii֞ unei slujbe cerești care celebreazǎ intrarea
Fiului lui Dumnezeu în istorie. Asemǎnarea formalǎ cu textul din Luca 19, 38 care prezintǎ
niște cuvinte rostite de Sfinții Apostoli cu prilejul intrǎrii lui Iisus în Ierusalim, înainte de
patimi, face probabi lǎ ipoteza potrivit cǎreia avem de -a face cu un gen literar tipic imnelor care
sunt puse la începutul unei slujbe.
Cântarea îngerilor este atât de scurtǎ încât cu greu ar putea fi pusǎ pe același plan cu
Magnificat sau cu Benedictus , cu toat e cǎ începe ca și celelalte cântǎri74, o preocupare care
caracterizeazǎ comunitatea creștinǎ din Ierusalim, descrisǎ în Fapte 2, 46 -47: ֦ Și zi de zi într –
un cuget stǎruind în Templu, și -n casǎ frângând pâinea, împreunǎ și luau hrana întru bucurie și
întru curǎția inimii, lǎudându -L pe Dumnezeu și având har la tot poporul ֞ .
Prin urmare, și evenimentul Nașterii Mântuitorului, ca și cel al Zǎmislirii, are în
cuprinsul Evangheliei Copilǎriei, imnul sǎu. Acesta e Gloria in excelsis Deo , care a f ost cântat
de îngeri în noaptea de Crǎciun. ֦ Cântǎrile din Evanghelie reprezintǎ, un preambul al slujbei de

72 Pr. Stelian Tofanǎ, Iisus Hristos Arhiereu veșnic dupǎ Epistola cǎtre Evrei, Cluj-Napoca, Presa Universitarǎ
Clujeanǎ, 2000, pp. 97 -98.
73 Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre Întruparea Cuvântului, Trei cuvinte
împotriva arienilor, trad. din lb. gr. veche, studiu introductiv și note, de pr. Dumitru Stǎniloae, București, 2010, p.
158.
74 Cu tema laudei la adresa Domnului.

Crǎciun, ca și celebrare plinǎ de bucurie a evenimentului Nașterii Domnului. Din acest motiv,
aceste cântǎri au intrat foarte devreme în cultul Bis ericii creștine, ocupând în rânduiala acestora
un loc privilegiat: cântarea Maicii Domnului (Magnificat) și cântarea dreptului Simeon ( Nuc
dimittis ) fac parte din rânduiala laudelor bisericești, iar cântarea îngerilor75 se cântǎ la începutul
Sfintei Liturgii, în cadrul Doxologiei mari ֞ 76.
Acest imn, cântat sau recitit la începutul Sfintei Liturghii, constituie o trimitere cu
caracter liturgic la sǎrbǎtoarea Crǎciunului, care apare, iatǎ, în cadrul ce lei mai importante
slujbe a Bisericii, subliniind în același timp și continuitatea ître Crǎciun și Paști, în interiorul
istoriei mântuirii. Fericitul Augustin distingea, în vremea sa, douǎ moduri de a celebra un
eveniment al istoriei mântuirii: sub formǎ d e mister și sub formǎ de simplǎ aniversare. Sub
formǎ de simplǎ aniversare, nu se cere altceva decât sǎ indicǎm cu ajutorul unei solemnitǎți
religioase ziua din an în care are loc amintirea evenimentului însuși. Sub formǎ de mister, nu
numai cǎ se comemora un eveniment, ci se și actualiza, în așa fel încât oamenii sǎ înțeleagǎ
semnificația sa sǎ -l primescǎ cu sfințenie.

II.3. Reacția pǎstorilor

În partea finalǎ a episodului, Sfântul Luca înregistreazǎ o reacție întreitǎ a
protagoniștilor, fațǎ de acest eveniment al Nașterii Mântuitorului. În primul rând este reacția
pǎstorilor care merg la Betleem ca sǎ constate ce le descoperi se îngerul Domnului și în același
timp sǎ vesteascǎ ceea ce au vǎzut. În lumina descoperirii divine, toți recunosc în acest Prunc
pe Mesia. Primi martori ai evenimentului devin propovǎduitori. Vorbirea pǎstorilor înseamnǎ
laudǎ la adresa Domnului. Prin urm are, pǎstorii care pânǎ acum au fost martori tǎcuți ai
evenimentului, devin protagoniști ai istorisirii77. În al doilea rând, este înregistratǎ atitudinea

75 Cântǎrii îngerilor i -au fost adǎugate, încǎ din sec.II, unele laude la adresa Domnului: Te lǎudǎm, Te
binecuvântǎm, ne închinǎm Ție, Te slǎvim pe tine pentru slava Ta cea mare, – expresii de laudǎ folosite în cadru l
cultului iudaic și în cuprinsul Noului Testament, urmate puțin mai târziu, de o serie de laude la adresa
Mântuitorului Hristos: Doamne Dumnezeule, Mielușelul lui Dumnezeu, Cel ce ridici pǎcatele lumii – și acestea
preluate tot din cuprinsul Noului Testam ent, și astfel dezvoltat, textul a fost introdus în cult, în sec VI, în rânduiala
slujbei de Crǎciun mai întâi, iar apoi și în celelalte slujbe unde a rǎmas pânǎ astǎzi cu numele de ֦ Doxologia Mare ֞ .
76 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 328.
77 Descoperire a lui Dumnezeu se transmite acum prin intermediul cuvintelor omenești. E limpede: istorisirea
lucanicǎ depǎșește faptul istoric, devenind prefigurare și paradigmǎ. Pǎstorii nu sunt prezenți în actul adorǎrii
pruncului, ci se insistǎ pe faptul cǎ ei au prim it cuvintele îngerului și -au lǎsat turmele pe câmp și au venit sǎ vadǎ
lucrul acesta ce s -a fǎcut. Au fǎcut experiența credinței, iar acum sunt în mǎsurǎ sǎ le transmitǎ și altora. Sfântul
Luca ține sǎ precizeze cǎ au fost câțiva care au auzit spusele pǎst orilor. În consecințǎ, auditoriul se lǎrgește, e inutil
sǎ ne întrebǎm cine sunt cei care au auzit cuvintele pǎstorilor: pot fi viitoarele mulțimi de oameni care vor asculta

oamenilor care se minunau de cele auzite de la pǎstori. Aici avem o paralelǎ clarǎ cu episodul
circumc iziunii și al punerii numelui lui Ioan Botezǎtorul. Însǎ, în timp ce toți cei care au auzit
și au vǎzut cu ochii lor evenimentele care au acompaniat nașterea lui Ioan punându -le în inima
lor, acum între cei care sunt martori la evenimentul Nașterii Domnulu i, numai despre Sfânta
Fecioarǎ se spune cǎ l -a pǎstrat în inima ei și cǎ a meditat asupra lui (2, 19). Adicǎ numai ea
serbeazǎ în inima ei ceea ce a vǎzut și a auzit. ֦ Pentru ceilalți privitori și ascultǎtori evenimentul
nu devine prilejul unei încercǎr i de a -l înțelege. Poate cǎ Luca vrea sǎ -i prezinte aici, cu
anticipație, pe cei despre care va vorbi mai târziu în 8, 13 : <<aceia care primesc cu bucurie
cuvântul care îl aud, dar nu au rǎdǎcinǎ, ei cred pânǎ la o vreme>> ֞ 78.
Prin urmare, toți se mirau de cele ce le spuneau pǎstorii. Mirarea este sentimentul
care se manifestǎ mereu în primele douǎ capitole ale Evangheliei copilǎriei lui Iisus. În acest
sens, pǎrintele Alexandru Moldovan afirmǎ cǎ: ֦ Nu treb uie sǎ interpretǎm în sens negativ acest
sentiment ca pe o incapacitate de înțelege. Mirarea este reacția fireascǎ aomului în fața
minunilor lui Dumnezeu, mirarea este prima reacție a omului în fața supranaturalului.
Descoperirea trebuie aprofundatǎ, omul nu poate rǎmâne la acest sentiment ֞ 79.
În al treilea rând, Sfântul Luca consemneazǎ atitudinea Fecioarei Maria, care pǎstra
toate aceste cuvinte punându -le în inima sa (v.19). În ceea ce privește reacția Fecioarei Maria,
ea poate fi co nsideratǎ o atitudine exemplarǎ și profundǎ . Aceastǎ reacție este caracterizatǎ de
Sfântul Luca prin douǎ verbe: a pǎstra și a pǎzi. Fecioara Maria cugeta la toate evenimentele,
mai ales la Vestea cea Bunǎ adusǎ de îngerul Gavriil și încerca sǎ -i descifrez e însemnǎtatea.
֦Ea a devenit un model pentru toți credincioșii, deoarece nu a înțeles imediat care este planul lui
Dumnezeu cu ea, de aceea trebuia mai întâi sǎ -l înțeleagǎ și sǎ -l interpreteze. Fecioara Maria,
înțelege ceea ce a auzit și a vǎzut ֞ 80. Efthimie Zigaben explicând expresia ֦punându -le întru
inima sa֞ afirmǎ: ֦ adicǎ punându -le în sine cap la cap cu binevestirea cea de la început a lui
Gavriil, cu zǎmislirea ce fǎrǎ de sǎmânțǎ, cu sarcina cea fǎrǎ de durere și cu nașterea cea fǎrǎ
de str icǎciune , a dobândit încetul cu încetul mai desǎvârșitǎ încredințare ֞ 81.
Se pare cǎ un singur personaj constituie puntea de legǎturǎ dintre istorisirea despre
copilǎria lui Iisus și activitatea Sa publicǎ, iar acest personaj este Maica D omnului ea este

cuvintele lui Iisus sau mai degrabǎ comunitatea creștinǎ primarǎ care reflecta asu pra fundamentului credinței sale.
Alexandru Moldovan, op.cit., p. 345.
78 Ibidem, p. 346.
79 Ibidem, p. 347.
80 Constantin Preda, op.cit., p. 203.
81 Efthimie Zigaben, op.cit., p. 38.

singura persoanǎ pomenitǎ în primele douǎ capitole ale Evangheliei și care va apǎrea pe
parcursul activitǎții publice a Domnului.
Se cuvine sǎ ne aplecǎm asupra expresiei ֦pǎstra în inima ei ֞ ,însǎ pentru o înțelegere
mai concretǎ sǎ încercǎm sǎ abordǎm câteva texte paralele. În cartea Facerii 37, 11, dupǎ visul
lui Iosif , în care o revelație de Sus este îmbrǎcatǎ în simboluri cerești pentru a -i reprezenta pe
membri familiei sale se spune: ֦ Frații lui îl invidiau, dar tatǎl sǎu punea la inimǎ spusele lui
Iosif֞ .Deasemenea, în Cartea Profetului Daniel 2, 29 se spune cǎ regele Nabucodonosor se
gândea în așternutul sǎu la un vismisterios pe care l -a avut dar pe care nu și -l mai amintea.
Daniel însuși pǎstreazǎ cuvântul Domnului în inima lui (Daniel 7, 28). În Testamen tul lui Levi
6,2, dupǎ ce un înger a deschis porțile cerului și i -a arǎtat lui Levi Templul cel sfânt și tronul
slavei Celui Preaînalt și dupǎ ce Levi a fost condus sǎ gǎseascǎ misteriosul scut, se spune cǎ
Levi a pǎstrat aceste evenimente în inima lui. Prin urmare, atitudinea Maicii Domnului descrie
comportamentul Sfintei Fecioare, adicǎ încercarea de a înțelege semnificația evenimentelor
care au acompaniat nașterea lui Iisus. ֦Atitudinea Maicii Domnului este o atitudine corectǎ
înaintea Tainei. Sfânta Fec ioarǎ nu pǎstreazǎ în mod pasiv cuvintele și faptele trǎite pentru a le
putea povesti mai târziu, ci pentru a le pǎtrunde înțelesul adânc ֞ 82.
Sfântul Luca încheie acest episod în stilul sǎu propriu prezentând plecarea
protagoniștilor. A semenea îngerilor și pǎstorii, dupǎ ce L -au aflat pe Prunc, Îl preaslǎvesc pe
Dumnezeu. Sau întors probabil la turmele lor, slǎvind și lǎudând pe Dumnezeu.
Cu aceastǎ precizare se încheie episodul Nașterii Domnului. La început, context ul
acestui episod este regal: este menționat Octavian Augustus, este menționat Betleemul, cetatea
regelui David, însǎ privirea cititorului este condusǎ spre un Prunc nou -nǎscut, înfǎșat în scutece
și culcat în iesle. Semnul indicat de înger pǎstorilor ne i ntroduce în profunzimea tainei
Crǎciunului. Acest prunc, culcat într -o iesle reprezintǎ schimbarea esențialǎ în istoria
oamenilor. El este Mesia, Mântuitorul, Hristos -Domnul. Așadar deșertarea de slavǎ și sǎrǎcie a
fost calea urmatǎ de Domnul pentru a se d escoperii lumii și oamenilor, calea prin care El și -a
împlinit fǎgǎduințele de odinioarǎ ֞ 83.

82 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 350.
83 Ibidem, p. 351.

II.4. Circumciziunea și punerea numelui lui Iisus

Atunci când pǎstorii ies din scenǎ, are loc actul circumciziunii și al punerii numelui84
lui Iisus. În cazul Sfântului Ioan Botezǎtorul, circumciziunea și punerea numelui constituie
momentul culminant al acestuia , în cazul Domnului Hristos acst moment reprezintǎ o notițǎ
marginalǎ, fiind prezentat într -un singur verset (v.21). În cazul Sfântului Ioan, pǎrinții acestui
joacǎ un rol important, în timp ce în cazul Domnului Hristos, nici mǎcar nu sunt pomeniți.
Copilǎria Mântuitorului este marcatǎ d e puține amintiri: circumciziunea și punerea numelui (2,
21), aducerea la templu (v. 22 -40), pelerinajul la Ierusalim cu prilejul Paștelui iudaic (v. 41 -50)
și întoarcerea și stabilirea în Nazaret (v.51 -52).
Așadar circumciziunea este pomenitǎ doar în treacǎt în cazul lui Iisus, ֦parcǎ în
opoziție cu ceea ce s -a spus despre Ioan Botezǎtorul ֞ 85. Ritualul acesta este foarte vechi, iar în
Israel a dobândit o importanțǎ religioasǎ care a depǎșit gra nițele Țǎrii Sfinte. Tǎierea trupului
indicǎ apartenența Pruncului la Poporul Legǎmântului, însǎ era și un semn care trebuia sǎ -i
aminteascǎ noului fiu a lui Avraam de vocația Sa specialǎ. Tradiția creștinǎ a vǎzut acest lucru
ca o prefigurare a Tainei Sfâ ntului Botez. Cu ocazia circumciziunii nou -nǎscutului i se punea
numele86.
Actul acesta al circumciziunii, se poate interpreta în mai multe feluri. De pildǎ,
întrucât Iisus este fiul lui Dumnezeu întrupat, s -ar putea spune cǎ actul tǎierii Sa le împrejur ne
poate duce cu gândul la solidaritatea lui cu umanitatea cǎzutǎ. Astfel, am putea cita în sprijinul
acestei idei textul din Romani 8, 3 -4: ֦ Dumnezeu, trimițându -l pe Fiul Sǎu într -un trup
asemǎnǎtor cu acela al pǎcatului și pentru pǎcat. El a osândit pǎcatul în trup, pentru ca dreptatea
legii sǎ se plineascǎ întru noi, cei ce nu ne purtǎm dupǎ trup, ci potrivit duhului ֞ .
Sfântul Chiril al Alexandriei oferǎ o interpretare interesantǎ a actului circumciziunii
lui Iisus: ֦ În ziu a a opta Iisus a fost tǎiat împrejur și i s -a pus numele. Dupǎ tǎierea împrejur a

84 Circumciziunea este un act de cult extraordinar instituit de Dumnezeu ca semn al legǎmântului încheiat cu
patriarhul Avraam pe când acesta avea vârsta de 99 de ani (Facere 17, 1). Prin acest act Dumnezeu încheie
legǎmântul cu Avraam care va fi tatǎ a multor popoare. Iniț ial circumciziunea s -a aplicat patriarhului Avraam care
nu avea urmaș legitim și tuturor membrilor de parte bǎrbǎteascǎ care formau familia sa (Facere 17, 13).
Nerespectarea circumciziunii – pe care uneori o sǎvârșea chiar mama copilului (Ieșire 4, 25) – se pedepsea cu
moartea, deoarece se încǎlca legǎmântul cel veșnic. Potrivit Vechiului Testament, circumciziunea se fǎcea la opt
zile dupǎ naștere (Facere 17, 14), iar mai târziu ea se va sǎvârși numai la fiii lui Israel, de sex bǎrbǎtesc, operație
care va f i îmbinatǎ cu punerea numelui. Pr. prof. Dumitru Abrudan și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu,
Arheologie Biblicǎ, București, Edit. IBMBOR, 1994, p. 254.
85 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 353.
86 Lucru care se petrece și în cazul Botezului creștin.

lui Iisus ritualul acesta a fost abolit prin instituirea Botezului, pentru care circumciziunea a
însemnat o prefigurare, din acest motiv noi nu mai primim tǎierea împrejur în trup. Mi se pare
cǎ tǎierea împrejur a avut trei scopuri diferite: în primul rând îi deosebea pe fii lui Avraam
printr -un fel de semn și sigiliu și îi distingea de cei de alt neam. Apoi prefigura în sine harul și
eficacitatea Sfântului Botez: odinioarǎ un prunc de parte bǎrbǎteascǎ era tǎiat împrejur, fiind
inclus prin acest ritual în poporul lui Dumnezeu, în virtutea acestui sigiliu, acum o persoanǎ
botezatǎ în numele lui Hristos devine membrǎ a familiei celor înfiați de Dumnezeu . În al treilea
rând, tâie rea împrejur este simbolul celor credincioși care s -au desǎvâșit prin har și au înlǎturat
de la ei plǎcerea trupului și a patimilor prin durerosul act chirurgical al credinței și al
ascezei֞87.
În concluzie, consider cǎ este bine venit un citat din profetul Ieremia care pune
pecetea la tot ceea ce am spus: ֦ Iatǎ vin zile – zice Domnul – când Mǎ voi rǎzbuna pe toți cei
ce doar în trup sunt tǎiați împrejur: pe Egipt și pe Idumeea și pe Edom și pe fii lui Amon și pe
fii lui Moab și pe cei ce -și rad fața de jur -împrejur la trup, dar cei din casa lui Israil sunt la inimǎ
netǎiați -împrejur֞ (Ieremia 9, 22 -25).

87 San Cirillo di Alessandria, Commento a Luca, omelia 3, în La Bibbia Comentata dai Padri , pp. 81 -82, apud,
Alexandru Moldovan, op.cit., pp. 356 -357.

III. Aducerea Pruncului Iisus la Templu

Circumciziunea pecetluiește deplina apartenențǎ a lui Iisus la descendența lui
Avraam, ca semn al legǎmntului dintre Dumnezeu și poporul Sǎu. Numele care este dat
pruncului cu acest prilejn nu este altul decât cel indicat de înger în moment ul Buneivestiri. El
se referǎ la misiunea lui Iisus ca Mântuitor, dupǎ cum fusese descoperit pǎstorilor din Betleem
de cǎtre înger.
Sfântul Luca, introduce un nou episod prin cuvintele: ֦și când s -au împlinit zilele
curǎțirii lor ֞ (v. 22). El menționeazǎ ritul curǎțirii lor, deși Legea lui Moise (cf. Lev. 12, 1 -8),
se referǎ numai la mamǎ care dupǎ patruzeci de zile de la nașterea unui bǎiat trebuia sǎ se
prezinte la templu pentru ritualul de curǎțire88. Între diferitele explicații car e se pot da pluralului
lor, cea mai simplǎ constǎ în a considera cǎ Sfântul Luca89, a asociat ritualului de curǎție a
Mariei gestul prezentǎrii lui Iisus la templu. Întâi-nǎscutul de parte bǎrbǎteascǎ90 era închinat
lui Dumnezeu (cf. Ieș. 13, 11 ș.u). Legea însǎ prevedea și rǎscumpǎrarea întâi -nǎscutului
(cf.Num. 8, 14 -16), prin plata a cinci sicli de argint91. ֦Sfântul Luca nu menționeazǎ aceastǎ
ultimǎ dispoziție a Legii (a rǎscumpǎrǎrii), în schimb, i ntroduce prezentarea lui Iisus la templu,
rit pe care în Vechiul Testament nu existǎ dispoziții normative. În calitatea Sa de Fiu al lui
Dumnezeu Întrupat, El nu este rǎscumparǎt, deoarece El <<Se va chema Sfântul lui
Dumnezeu>> (v. 23), dupǎ cum îngerul îi spusese Fecioarei Maria (1, 35). Relația dintre
Pruncul Iisus și Dumnezeu Tatǎl este una filialǎ, El este de o ființǎ cu Dumnezeu, Unul din
Treime și de aceea nu este rǎscumpǎrat ֞ 92. În acest sens, Efthimie Zigaben, afirmǎ: ֦ Doar
Hristos a deschis în chip mai presus de fire pântece nedeschis încǎ și l -a pǎzit închis dupǎ
rânduiala firii, fiindcǎ singur a fost sfânt Domnului în deplinul înțeles al cuvântului: dupǎ
Dumnezeu, ca Fiu al Lui, iar dupǎ omenitate, ca unit cu Fiul Lui. Așa încât, chiar dacǎ pe ntru
zisul temei a fost datǎ pentru toți întâi nǎscuții legiuirea cu pricina, totuși ea îl privește cu
adevǎrat numai pe Hristos ֞ 93.
Sfântul Luca nu este atât de interesant de ritul curǎției Mariei, cât mai ales de
prezentarea lui Iisus ca Prunc, la templu. Gestul prezentǎrii, Pruncului Iisus la templu trebuie
înțeles în sensul oferirii Fiulu i ca dar de jertfǎ Tatǎlui S ǎu, dar și ca împlinire a legii. Pǎrintele

88 Potrivit leviticului, sângele din timpul nașterii o fǎcea pe mamǎ sǎ se afle într -o stare de necurǎție ritual ǎ.
89 Fiinnd pǎgân convertit, cunoștea prea puțin ritualul iudaic.
90 Fie om sau animal.
91 Valoarea a douǎzeci de zile lucrǎtoare.
92 Constantin Preda, op. cit., p. 208.
93 Efthimie Zigaben, op.cit., p. 40.

profesor John Behr, afirmǎ într -o omilia de -a sa la preznicul Întâmpinǎrii Domnului
urmǎtoarele: ֦ Acum, respectând Legea mozaicǎ, la patruzeci de zile dupǎ naștere, Hristos,
întâiul nǎscut, este adus la Templu ca sǎ împlineascǎ Legea și Legea sǎ fie împlinitǎ de El. Fiind
adus la Templu, El este întâmpinat de bǎtrânul Simeon și de prorocița Ana: acum cele vechi
trec și cele noi vin. Locul unde se întâlnesc, unde cele vechi întâlnesc cele noi și cele noi sunt
decoperite, este în templu, locul în care Iisus este adus ca jertfǎ ֞ 94. Fiul este condus în templu,
locul prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului Sǎu. Prin urmare, Iisus intrǎ ca om pentru
prima datǎ în casa Tatǎlui Sǎu.
În tradiția li turgicǎ a Bisericii Ortodoxe, în fiecare an, pe 2 februarie se prǎznuiește
Întâmpinarea Domnului. Aceastǎ denumire a sǎrbǎtorii evidențiazǎ accentul care se pune pe
Persoana dumnezeiescului Prunc95.
În versetul 24, Sfântul Luca vorbește d e jertfirea unei perechi de turturele sau de
porunbei, ceea ce caracterizeazǎ condiția umilǎ a pǎrinților dupǎ trup. ֦Aceastǎ jertfǎ nu se
referǎ la curǎția mamei, ci mai ales la închinarea Pruncului Iisus, la consacrarea Sa, asemenea
pruncului Samuel, Tatǎlui, pentru a edifica Templul persoanei Sale divino -umane.
Evanghelistul face trimitere, probabil, la jertfa ca nazir eu, închinatǎ lui Dumnezeu (cf. Num. 6,
10). Insistența autorului cu privire la împlinirea Legii nu se referǎ atât la respectarea ei, cât mai
ales la pregǎtirea urmǎtoarei etape din istoria mântuirii: trecerea de la Lege la Hristos ֞ 96.
Țin sǎ precizez, cǎ legǎtura dintre ritualul de purificare al mamei și rǎscumpǎrarea
întâilor -nǎscuți este prezentǎ numai în acest text. Aceastǎ împletire de evenimente diferite,
exprimatǎ prin enigmatica expresie ֦ zilele curǎțirii lor ֞ ,o leagǎ într -un m od unic pe Maica
Domnului de Pruncul ei, prezentându -i împreunǎ într -un ritual liturgic înaintea Domnului. Ei
sunt uniți în jertfǎ, acesta fiind motivul pentru care au venit la templu. ֦ Tocmai în jertfa Fiului
se va împlini – așa cum se va exprima a doua profeție a bǎtrânului Simeon – comuniunea dintre
ei. Cuvintele profetului, ale celui care vede în Duh o asociazǎ pe Maica Domnului destinului
Fiului ei, care va fi semn de împotrivire în Israel. Toate aceste detalii sunt cuprinse în iconomia
pericopei Lc. 2, 22 -40, a cǎrui scop este descoperirea mântuirii lui Dumnezeu , în sfârșit
realizatǎ și vizibilǎ în Pruncul de curând nǎscut ֞ 97.

94 Pr. prof. John Behr, Crucea lucreazǎ în lume, trad. din lb. englezǎ Dragoș Dâscǎ și Adela Lungu, Iași, Edit.
Doxologia, 2016, p. 146.
95 Cf. Pr. prof. Ene Braniște, Liturgica generalǎ, vol. I, Galați, 2002, p. 136 ș.u.
96 Constantin Preda, op.cit., p. 209.
97 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 368.

III. 1. Dreptul Simeon98

Nu se prezintǎ nimic despre originile lui Simeon, dar se insistǎ pe faptul cǎ era drept
și temǎtor de Dumnezeu și cǎ poseda o religiozitate profundǎ, cǎ Duhul Sfânt era peste el și cǎ
avea darul profeției.
În istoria lucanicǎ Dreptul Simeon are rolul de a împlini prezentarea o ficialǎ a lui
Mesia cǎtre Israel și cǎtre oamenii care se aflau în Sfântul Locaș. Iisus își face intrarea în
Templu în brațele pǎrinților Sǎi, iar Simeon, care reprezintǎ în mod simbolic ceea ce era mai
bun în Israel, îl ia pe Iisus în brațele sale și le p rezintǎ celor prezenți destinul și misiunea Sa
viitoare. ֦ Evanghelistul ține sǎ precizeze de mai multe ori cǎ gestul bǎtrânului nu e întâmplǎtor
și cǎ a fost determinat de imboldul Duhului Sfânt. Duhul Domnului era peste acest om așa cum
a fost asupra lu i Zaharia (1, 67), asupra Elisabetei și asupra lui Ioan Botezǎtorul (1, 41) ֞ 99.
Sfântul Luca îl prezintǎ pe dreptul Simeon ca pe un proroc iluminat de Duhul Sfânt și
care ֦ prin Duhul Sfânt, a vǎzut în Pruncul Iisus pe Mântuitorul lumii pe care îl aștepta și care
nu putea fi decât Dumnezeu , ca și Cel care L -a trimis în lume ca om, în vederea tuturor
popoarelor ֞ 100. Întreaga sa viațǎ nu a fost decât o așteptare a lui Mesia, iar acum are bucuria de
a-L vedea cu ochii. În acest prunc își aflǎ împlinirea toate speranțele poporului Israel.
Așteptarea lui nu a fost zadarnicǎ, așa cum nu a fost zadarnicǎ rugǎciunea preotu lui Zaharia.
֦Prin ochii lui bǎtrânului Simeon, Sfântul Luca aruncǎ o privire retrospe ctivǎ asupra istoriei lui
Israel: a fost un drum lung, așteptarea a fost și ea îndelungatǎ, marcatǎ de momente de speranțǎ
dar și de deznǎdejde. Ziua mângâierii lui Isr ael s -a lǎsat așteptatǎ, dar cei care au știut sǎ o
aștepte au fost mângâiați. Cuvintele profetului Isaia au ecou în acest sens: <<Mângâiați,
mângâiați, pe poporul Meu, zice Domnul. Voi preoți, grǎiți cǎtre inima Ierusalimului, alinați -l
și spuneți -i cǎ su ferința lui a luat sfârșit, cǎ pǎcatele i s -au dezlegat cǎ mila domnului e
incomparabil mai mare decât suma pǎcatelor pe care poporul le -a sǎvârșit>> (Isaia 40, 1 -2)101.
Bǎtrânul Simeon descoperǎ identitatea Pruncului pe baza profețiilor din C artea Isaia,
profeții care constitue fondul de bazǎ al pericopei din Lc. 2, 22 -40. Textul lucanic vorbește
despre ֦mângâierea lui Israel ֞ ,vorbește despre ֦mântuirea lui Dumnezeu ֞ ,manifestate în acest

98 Dreptu l Simeon nu trebuie confundat cu marele rabin Simon ben Hillel. Întrucât i se promisese cǎ nu va muri
pânǎ nu -L va vedea pe Iisus, îndemnat de Duhul Sfânt, Simeon s -a dus l -a templu atunci când bǎtrânul Iosif și
Fecioara Maria L -au adus la templu la patru zeci de zile. Sosind acolo chiar când Iisus era la templu, L -a luat în
brațe, rostind o rugǎciune profeticǎ. Pr. Dumitru Bondalici, Enciclopedia marilor personalitǎți din Vechiul și Noul
Testament, Ed. a II -a, Sibiu, Edit. Andreiana, 2010, p. 562.
99 Alexan dru Moldovan, op.cit., p. 369.
100 Pr. prof. Dumitru Stǎniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, p. 21.
101 Alexandru Moldovan, op.cit., pp. 369 -370.

Prunc, ֦luminǎ a popoarelor ֞ și ֦slava lui Isra el֞ .Bǎtrânul Simeon proclamǎ mǎreția pruncului
Iisus, însǎ imediat vorbește și despre perspectiva suferinței și a refuzului de care El se va lovi
printre ֦ai Sǎi֞ . Cuvintele Domnului descoperǎ un viitor de luminǎ și de slavǎ, dar prin
intermediul unei experiențe dureroase.
Comentând episodul Întâmpinǎrii Domnului, Fericitul Augustin afirmǎ: ֦ Dreptul
Simeon L -a vǎzut pe Hristos cu inima, deoarece L -a cunoscut deși era Prunc nou -nǎscut, și L –
a vǎzut și cu ochii trupului pentru cǎ L -a luat în brațele sale. Vǎzându -L în ambele moduri,
recunoscându -L ca pe Fiul lui Dumnezeu și ținându -L în brațele sale ca Prunc nǎ scut din Sfânta
Fecioarǎ, a zis: Acum slobozește în pace, pe robul Tǎu, Stǎpâne, dupǎ cuvântul Tǎu, cǎ vǎzurǎ
ochii mei mântuirea Ta . Cugetați la cuvintele bǎtrânului. Dorea sǎ trǎiascǎ pânǎ când va putea
sǎ vadǎ cu ochii trupului, ceea c e întrevedea prin credințǎ. A primit în brațele sale un Prunc și
recunoscând în acel Prunc pe Domnul Întrupat, a zis: Ochii mei vǎzurǎ mântuirea Ta ֞ 102.
De asemenea, scriitorul bisericesc Origen afirmǎ cǎ: ֦ Dreptul Simeon vede în Iisus
eliberarea din lanțurile robiei. Bǎtrânul știa cǎ nimeni nu -l poate elibera pe om din legǎturile
pǎcatului cu speranța unei vieți viitoare, fǎrǎ numai cel care a fost vestit de prooroci și pe Care
acum îl ținea în brațele sale . De aceea zice: Acum slobozește în pace pe robul Tǎu, Stǎpâne:
Într-adevǎr, pânǎ când nu -L am pe Hristos, pânǎ când nu -l țin pe Hristos în brațele mele, eu
sunt prizonier și nu pot scǎpa din lanțurile mele. Acest lucru e adevǎrat nu numai pentru Simeon,
ci și pentru toți oamenii. Oricine lasǎ aceastǎ lume, oricine este eliberat din legǎturile pǎcatului
și din casa celor care sunt robiți de pǎcat, pentru a se îndepǎrta de acesta și a împǎrǎți cu Hristos,
trebuie sǎ -l aibǎ pe Iisus în brațele sale și sǎ -L ținǎ strâns la pieptul sǎu, numai atunci va intra
întru bucurie ֞ 103.
Prin urmare, în Hristos -Domnul toți își aflǎ mântuirea, Israel și Neamurile. Scriptura
obișnuiește sǎ -L numeascǎ pe Hristosul Domnului mântuire, precum spune și dreptul Simeo n:
Au vǎzut ochii mei mântuirea Ta. Sǎ ne supunem lui Dumnezeu pen tru cǎ de la El vine
mântuirea.
Cântarea dreptului Simeon se compune din douǎ pǎrți: o binecuvântare și o profeție.
Prima parte a imnului se deschide printr -o motivație, car e la rândul ei oferǎ o dublǎ explicație
a termenului mântuire. Simeon i se adreseazǎ lui Dumnezeu ca un rob credincios Legii, înzestrat
cu darul așteptǎrii împlinirii fǎgǎduinței, ca și patriarhul Avraam. ֦ Acum în opoziție emfaticǎ,

102 Augustino, Discorsi 277, 18, 17, în La Bibblia Comentata dai Padri, p. 86, apud, Alex andru Moldovan, op.cit.,
p. 372.
103 Origen, Omelie sul Vangelo di Luca 15, 1 -3, în La Bibbia Comentata dai Padri, p.86, apud, Alexandru
Moldovan, op.cit., 378.

la începutul frazei s e referǎ indiscutabil la prezența lui Hristos, slobozește pe robul tǎu, în sensul
de a elibera, dezlega, dupǎ cuvântul Tǎu, adicǎ potrivit fǎgǎduinței. Pacea pe care bǎtrânul
Simeon o întrevede și o dorește nu este lipsitǎ de conotație hristologicǎ. Simeon îi poate cere
lui Dumnezeu ca el sǎ treacǎ în pace, mulțumit, din aceastǎ lume la cea veșnicǎ. Acum
slobozește -mǎ deplin din aceastǎ viațǎ, precum mi -ai zis cândva, când mǎ nedumeream cu
privire la taina înomenirii. În pacea gândurilor, pentru cǎ acum gân durile despre dumnezeiasca
înomenire, care mǎ tulburau, s -au împǎcat ֞ 104.
Cel de -al doilea stih al imnului , indicǎ motivația ֦ pentru cǎ ochii mei au vǎzut
mântuirea Ta ֞ (v.30). Dreptul simeon a fost martorul întrupǎrii Domnului Hristos, de aceea
înomenirea Domnului o numește mântuire, deoarece pentru mântuirea oamenilor s -a fǎcut.
֦Vǎzuse cu ochii începutǎ mîntuirea lumii, a cǎrei așteptare întreținea într -o tensiune vi ața lui și
își împlinise datoria încredințatǎ lui de Dumnezeu de a da mǎrturie pentru începutul ei ֞ 105.
Printr -o opoziție dublǎ, Sfântul Luca ilustreazǎ rolul istoric și mântuitor al lui
Hristos, Domnul și Mântuitorul. Iisus este luminǎ spre descoperirea neamurilor și slava
poporului Tǎu Israel.
Cuvintele dreptului Simeo n, sintetizeazǎ foarte bine perspectiva Evanghelistului,
exprimatǎ de -a lungul întregii sale opere , Iisus este centrul istoriei mântuirii, împlinirea tuturor
fǎgǎduințelor veterotestamentare, dar și un nou început, la care sunt chemate sǎ participe toate
neamurile pentru a deveni unicul popor a lui Dumnezeu.
Versetul 33 subliniazǎ reacția Fecioarei Maria și a Dreptului Iosif. Orice nouǎ
revelație referitoare la misiunea Fiului provoacǎ mirare pǎrinților, care cu siguranțǎ nu au
cunoscut de la începutîntrg planul lui Dumnezeu fațǎ de ei. Dupǎ ce a binecuvântat pe
Dumnezeu și I -a mulțumit pentru momentele ce i -au fost date sǎ le trǎiascǎ, dreptul Simeon îi
binecuvinteazǎ acum pe pǎrinți i Pruncului, bucurându -se împreunǎ cu ei pentru privilegiul de
a avea un astfel de prunc .
Cea de-a doua parte a profeției lui Simeon conține profeția despre neacceptarea lui
Mesia de cǎtre Israil. Cuvintele adresate de bǎtrânul Simeon Fecioarei Maria106: ֦Acesta este
pus spre cǎderea și spre ridicarea multora din Israel ֞ ,subliniazǎ rolul decisiv pe care Iisus îl
avea în destinul poporului Sǎu. ֦El va scoate adevǎrul la luminǎ și -i va provoca pe toți cei care –
L vor cunoaște, îi va aduce într -o stare de crizǎ, care sǎ le permitǎ luarea unei hotǎrâri de care

104 Constantin Preda, op.cit., pp. 211 -212.
105 Pr. prof. Dumitru Stǎniloae, op.cit., p. 21.
106 Foarte probabil în curtea exterioarǎ a templului, unde era admisǎ prezența femeilor.

va depinde cǎderea sau ridicarea lor , viața sau moartea, a fi cu sau împotriva lui Dumnezeu.
Dupǎ întruparea lui Hristos nu mai este posibilǎ indiferența. Pentru fiecare persoanǎ existǎ o
alternativǎ: aproape de Dumnezeu sau departe de El. pentru cei care -l vor accepta pe Iisus
Hristos, El le va fi cauza învierii și mântuirii lor, iar pentru cei care -L vor refuza, El le va fi
cǎderea și condamnarea lor veșnicǎ. Hristos va fi așadar, un semn care va stârni împotriviri,
chiar dacǎ El este semnul dat de Dumnezeu poporului Sǎu, mulți îl vor contesta și-L vor
refuza֞107.
Prin urmare, gândurile din multe inimi , se vor descoperi în fața judecǎții divine.
Cugetele celor ce bǎnuiau cǎ nu este Maica lui, cǎ precum mulți, vǎzând lucrurile Lui care se
potriveau omenitǎții, ziceau cǎ doar om es te fiul Mariei, alții vǎzându -le pe cele pe cele potrivite
dumnezeirii, bǎnuiau cǎ este doar Dumnezeu și cǎ nu e Maica lui. Și atunci vǎzând -o amarnic
îndureratǎ și necǎjitǎ foarte și biruitǎ de cǎtre fire, au crezut cǎ Maica Lui este și au descoperit,
adicǎ au dat în vileag, cugetele cele bǎnuielnice ale inimii lor ֞ 108. Venirea Sa în lume a avut
efecte contradictorii asupra poporului ales . Nu toți din Israel s -au înǎlțat prin El, cei mai mulți
i s-au împotrivit și L -au rǎstignit pe cr uce prin necredința în dumnezeirea Lui. Fecioara Maria
și ea a fost pǎrtașǎ la suferințele Fiului109. Imaginea sabiei este elocventǎ prin ea însǎși: este
simbolul unei suferințe profunde, care va culmina cu încercarea crucii, dar care transpare din
întreaga activitate publicǎ a lui Iisus. ֦ aceastǎ imagine a sabiei constituie singura notǎ de durere
din întreaga relatare lucanicǎ a copilǎriei lui Iisus, care de altfel, este impregnatǎ de motivul
bucuriei mesianice ֞ 110.

III.2. Pro orocița Ana111

Șirul primilor martori ai lui Iisus Hristos se încheie cu o figurǎ femininǎ și anume
proorocița Ana. Sfântul Luca ne vorbește de strǎmoșii acesteia, despre vârsta și situația ei
familialǎ și despre slujirea ei, în toatǎ vremea în locașul sfânt. Ana e un model de viațǎ consacrat
lui Dumnezeu, la fel ca și Iudita din Vechiul Testament.

107 Constantin Preda, op.cit., p. 214.
108 Efthimie Zigaben, op.cit., p. 45.
109 Vezi capitolul I al lucrǎrii de fațǎ.
110 Constantin Preda, op.cit., p. 215.
111 Numele ei înseamnǎ grație, har, favoare. Asemenea lui Simeon și ea slujea Domnului zi și noapte în post și
rugǎciune, ducând o viațǎ sfântǎ, sensibilizatǎ duhovnicește, fǎrǎ sǎ se depǎrteze de Templu.

Acțiunea profeticǎ a Anei este personalǎ, ea vestindu -L pe Hristos celor care erau de
fațǎ. Sfântul Luca, o amintește pentru a ne indica modelul și zelul cu care trebuie fǎcutǎ vestirea
Evangheliei tuturor celor care o așteaptǎ, dar mai ales celor care o ignorǎ.
Se pare cǎ în tradiția localǎ ierusalimiteanǎ s -au pǎstra t amintiri în ceea ce privește
figura proorociței Ana. În susținerea acestei idei ne stau mǎrturie datele de naturǎ biograficǎ
din v. 36. Ana era un personaj foarte cunoscut celor care mergeau la templu. ֦ Ea nu are nevoie
de un imbold de la Duhul Sfânt, p entru a fi de fațǎ la aducerea Pruncului, deoarece ea își
petrecea mai tot timpul acolo, deși nu ne putem gândi la o formǎ de viațǎ monahalǎ constituitǎ
în jurul Templului din Ierusalim. Ana trǎise cu bǎrbatul ei numai șapte ani, iar de optzeci și
patru de ani era vǎduvǎ. În mod limpede Evanghelistul dorește sǎ ne -o prezinte ca model al
vǎduviei creștine ֞ 112.
Bucurându -se de asistența Duhului Sfânt, ca și bǎtrânul Simeon, Ana este
proorocițǎ deja înainte de întâlnirea cu Iisus, însǎ nu putem spune cǎ darul ei profetic s -a
manifestat public înainte de acest moment. Ana e și ea prezentǎ în momentul în care grupul era
adunat în jurul Pruncului Iisus. Autorul nu pune în gura Anei nici un cuvânt, ci doar
menționeazǎ cǎ aceastǎ femeie îi mulțumea lui Dumnezeu pentru acel ceas binecuvântat și le
vorbea tuturor despre prunc.
Sfântul Luca insistǎ pe aspectul ascetic al acestei femei, o viațǎ dedicatǎ în
întregime lui Dumnezeu. Ren unțarea la gândul de a -și întemeia o altǎ familie dupǎ moartea
bǎrbatului ei era motivatǎ, în iudaism, de hotǎrârea de a -i rǎmâne fidelǎ soțului decedat, însǎ
acum aceastǎ renunțare dobândește o orintare vǎdit religioasǎ . ֦ ritmul vieții sale este în armon ie
cu ritmul slujbelor de la Templu. Și totuși nu putem spune cǎ Ana fǎcea parte din rândul
femeilor dedicate slujirii de la Templu sau numai cǎ ea frecventa cu regularitate slujbele de la
Sfântul Locaș. Pentru Sfântul Luca e important sǎ sublinieze faptu l cǎ postul și rugǎciunea
constituie conținutul vieții sale ֞ 113.
Ana e proorocițǎ. Vechiul Testament cunoaște unele femei care au avut daru
profetic: Miriam, sora lui Moise și a lui Aaron, Debora și Hulda, însǎ ֦ Ana e deja semnul
conc ret al erei mesianice, timp în care prin lucrarea Duhului Sfânt, darul profetic va fi
generalizat ֞ 114. Pentru Noul Testament, ֦Ana reprezintǎ idealul vǎduviei creștine ֞ 115. Detaliu
despre vǎduvia ei scoate în evidență nu atât fidelitatea fațǎ de soțul ei decedat, ci mai degrabǎ

112 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 393
113 Ibidem, p. 394.
114 Ibidem.
115 Ibide m.

aspectul religios al consacrǎrii ei lui Dumnezeu, este scoasǎ în evidențǎ valoarea religios moralǎ
a acestei femei care nu și -a mai dorit sǎ aibǎ un bǎrbat, lucru care era recomandat vǎduvelor
tinere (I Timotei 5, 14).
Dupǎ elocventa prezentare a Anei, cititorul se ateaptă în zadar la un imn de laudǎ din
partea ei. În intențiile autorului, proorocița Ana acoperǎ rolul binecunoscut în tradiția ebraicǎ
al celui de -al doilea martor. Intervenția ei corespunde binecuvântǎrii lui Simeon, ca și ân cazul
pǎstorilor, constitue un mesaj care i -a fost descoperit de curând. Cuvântul ei nu se adreseazǎ
tuturor în general, ci numai acelora care aște aptǎ mântuirea lui Israel.
Evanghelistul spune cǎ dupǎ ce s -au sǎvârșit toate cele prescrise de legea mozaicǎ,
pruncul și pǎrinții lui s -au întors în cetatea Nazaret. ֦ În tradiția evanghelicǎ Iisus va fi cunoscut
ca un galilean, sau ca n azarinean. Întoarcerea la Nazaret deschide lunga perioadǎ a vieții
ascunse a lui Iisus, despre care tradiția nu a pǎstrat nici o informație, în afarǎ de episodul întrǎrii
lui Iisus în Templu la vârsta de doisprezece ani. Sfântul Luca a încercat sǎ umple un gol cu
câteva precizǎri rezumative și cu o pericopǎ care ca un fel de preludiu al vieții publice a
Mântuitorului, care -L prezintǎ pe Iisus în templul din Ierusalim, cu prilejul sǎrbǎtorii Paștilor,
vorbind despre filiația Sa divinǎ ֞ 116.
Trebuie sǎ precizǎm cǎ acest episod se încheie cu urmǎtoarele cuvinte ֦ Iar copilul
creștea și se întǎrea cu duhul, plin de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste El ֞ (v.40).
Prin urmare, Evanghelistul Luca adaugǎ douǎ trǎsǎturi esențiale care vor caracteriza în viitor
comportamentul Sǎu în mijlocul oamenilor: înțelepciunea, o înțelepciune pe care și -o va
demonstra în scena urmǎtoare, și harul lui Dumnezeu era cu El , acesta se va arǎta pe parcursul
activitǎții Sale publice: ֦ Și toți îl încuviințau și se mirau de cuvintele harului ce ieșeau din gura
Lui֞ (Lc. 4, 22). ֦ Sfântul Luca descrie, creșterea fizicǎ și psihicǎ a Pruncului, dar și creșterea
Sa în harul lui Du mnezeu, sub bunǎvoirea Tatǎlui Ceresc ֞ 117.
Aceste cuvinte anticipeazǎ ceea ce Sfântul Luca va spune puțin mai târziu cu ocazia
manifestǎrii publice a Domnului în sinagoga din Nazaret. În același timp , aceste cuvinte îl vor
ajuta pe cititor sǎ înțeleagǎ mai bine istorisirea care va urma, despre prezența lui Iisus, la vârsta
de 12 ani la Templu.

116 Ibidem, p. 395.
117 Ibidem, p. 397.

III. 3. Iisus la Templu la vârsta de 12 ani

Oare de ce a pǎstrat Evanghelistul acest episod, între atâtea alte posibile amintiri ale
copilǎriei lui Iisus, așezându -l ca o concluzie a primelor douǎ capitole ale Evangheliei sale, asta
cu atât mai mult cǎ nu e vorba despre un copil, ci d espre un copilandru (adolescent), care la
vârsta de doisprezece ani demonstreazǎ multǎ maturitate în fața legii mozaice ?
Trebuie precizat, încǎ de la început, cǎ perspectiva pericopei noastre nu e una
biograficǎ, ci teologicǎ, și mai cu seamǎ hristologicǎ, scopul principal al evanghelistului fiind
acela de a mǎrturisi cǎ Iisus, nǎscut prin lucrarea Sfântului Duh, este în realitate, Fiul lui
Dumnezeu.
Apare o dificultate a textului, care nu e numai de naturǎ psihologicǎ: existǎ probleme
și la nivelul stucturii ei și cu privire la așezarea ei în contextul Evangheliei copilǎriei. Luca 2,
41-52 pare o pericopǎ strǎinǎ de ceea ce precede. Unii exegeți s -au întrebat dacǎ apelativul
Evanghelia copilǎriei, aplicat primelor douǎ capitole ale Evangheliei lucanice, s -ar potrivi și
acestei pericope?
Pericopa 2, 41 -52 ar fi un episod independent, care la origini nu trata înțelepciunea
copilului Iisus, ci necesitatea de a fi ֦întru cele ale Tatǎlui Sǎu ֞ .Raymond E. Brown, considerǎ
cǎ e vorba despre o pericopǎ strǎinǎ care are ca obiect tinerețea lui Iisus, introdusǎ într -un al
doilea stadiu al redactǎrii în complexul istorisirii despre copilǎria Mântuitorului. Pentru ca acest
adaos sǎ nu parǎ prea artificial, ֦Luca a creat, probabil, o corespondențǎ între începutul și
sfârșitul pericop ei 2, 41 -52, cu începutul pericopei 2, 22 -40֞ 118.
Prin urmare, se pare cǎ aceastǎ pericopǎ a fost la început independentǎ de restul
capitolelor 1 -2. ֦ Istoria despre copilǎria Mântuitorului s -ar fi încheiat în mod firesc în 2, 40,
care repro pune refrenul despre creșterea Copilului , într -un paralelism evident cu ceea ce se
spune în 1, 80 despre Ioan Botezǎtorul. Scena aducerii Pruncului Iisus la templu din Ierusalim,
cu prezența celor doi profeți (Simeon și Ana) ar avea o corespondențǎ cu înce putul istorisirii
(Lc. 1, 5), care se desfǎșoarǎ în același loc (templu din Ierusalim) și cu prezentarea a douǎ
personaje (preotul Zaharia și soția sa Elisabeta) animate de aceeași religiozitate profundǎ. Astfel
Evanghelia copilǎriei lui Iisus s -ar încheia în același mod în care a început ֞ 119.

118 Raymond E. Brown, La Nascita del Messia secondo Matteo e Luca, pp. 651 -652, apud, Alexandru Moldovan,
op.cit., p. 405.
119 Alexandru Moldovan, op. cit., p. 406.

Episodul conclusiv din Lc. 2, 41 -52 prezintǎ douǎ puncte culminante evident: în
primul dintre ele ni se descrie într -un mod exemplar înțelepciunea Copilului Iisus, astfel cǎ ceea
ce s-a spus în v. 40 are acum un exemplu concret. Templul din Ierusalim este redat naturii și
scopului sǎu, acela de a fi loc al prezenței și al Revelației divine și loc în care se împǎrtǎșește
învǎțǎtura.
Devotați tradițeie iudaic e, pǎrinții lui Iisus s -au suit la Ierusalim pentru a celebra
sǎrbǎtoarea Paștilor. Dupǎ o zi de cǎlǎtorie își dau seama cǎ Iisus lipsește din grup. Îl cautǎ
printre rude dar fǎrǎ succes. ֦ Apare aici un detaliu demn de luat în seamǎ, care determinǎ
istori sirea lucanicǎ: Iisus avea rude și cunoscuți, existǎ, deci, un cerc de apropiați care au pǎstrat
amintirea acestui eveniment, care nu putea fi cunoscut la început de un grup mai mare de
persoane. Pentru prima datǎ aceste persoane dobândesc o înțelegere des pre acel Iisus depre care
vor spune mai târziu, cǎ nu e în toate mințile ֞ 120.
Întrebarea Sfintei Fecioare lasǎ sǎ se întrevadǎ angoasa pe care au simțit -o pǎrinții
Sǎi, cǎutându -l. Uimirea pǎrinților lui Iisus reprezintǎ reacția fireascǎ a omului în fața puterii
divine. Ei realizeazǎ încǎ odatǎ cǎ Iisus vine dintr -o altǎ lume. ֦ Neînțelegerea lor se manifestǎ,
în mod evident, în întrebarea Sfintei Fecioare: <<Fiule de ce ne -ai fǎcut una ca asta? Iatǎ, tatǎl
Tǎu și eu Te -am cǎutat îngrijora ți>>. Rǎspunsul lui Iisus este pregǎtit și din punct de vedere
literar de expresiile: Fiule și tatǎl Tǎu ֞ 121.
Sfântul Efrem Sirul, afirmǎ urmǎtoarele: ֦ Dacǎ în virtutea faptului cǎ unii sunt
chemați frații Domnului, oamenii se gândesc cǎ aceștia ar fi copii Mariei, vedeți cǎ și Iisus a
fost numit de mama Sa fiul lui Iosif. Înger ul i-a poruncit lui Iosif s -o ia pe Maria în grija sa,
pentru înlǎtura orice suspiciune din partea rǎuvoitorilor și în special pentru ca el sǎ o poatǎ
ocroti în cazul în care cei care se scandalizau la gândul cǎ ea arǎmas însǎrcinatǎ vroiau sǎ o
ucidǎ. Era un motiv de scandal ca o fecioarǎ sǎ nascǎ un fiu, pentru cǎ erau convinși cǎ din
cauza acestei nașteri cetatea lor urma sǎ fie distrusǎ și cǎ domnia lor și preoția lor urmau sǎ fie
abolite֞ 122.
Uimirea pǎrinților lui Iisus este reacția fireascǎ a celui care se aflǎ în fața tainei, adicǎ
înaintea unui fapt care de pǎșește așteptǎrile și puterea lui de înțelegere, iar Sfântul Luca insistǎ
pe acest aspect: ֦ Și ei nu au înțeles cuvântul pe care l -a grǎit cǎtre ei ֞ (Lc. 2, 50). Aceastǎ
neînțelegere îi va caracteriza și pe ucenicii lui Iisuspuțin mai târziu, dar pe ad versarii lui Iisus,

120 Ibidem, p. 412.
121 Ibidem, p. 414.
122 Efrem Siro, Comento al Diatessaron 2, 7 în La Bibbia Comentata dai Padri, p. 94, apud, Alexandru Moldovan,
op.cit., p. 414.

cǎrturarii și fariseii. ֦ Referirea la neînțelegerea pǎrinților în fața rǎspunsului lui Iisus îi
amintește cititorului de situațiile asemǎnǎtoare relatate anterior, dar poate cǎ reproduce și
ezitǎrile ucenicilor în a accepta, a înțeleg e și în a da crezare vestirii învierii Domnului: mesajul
pe care propovǎduitorii creștini l -au gǎsit întotdeauna greu de transmis lumii ֞ 123.
֦Cum se face cǎ mǎ cǎutați? ֞ .Întrebarea e deja un rǎspuns care -i obligǎ pe pǎrinții lui
Iisus sǎ depǎșeascǎ problema raporturilor naturale dintre pǎrinte și copil pentru a intra în logica
unui alt tip de relație. ֦Oare nu știați cǎ în cele ale Tatǎlui Meu trebuie sǎ fiu? ֞ .Este p rimul
cuvânt a lui Iisus menționat în Evanghelie, cuvânt care exprimǎ în mod clar filiația Sa divinǎ .
Supunerea lui Iisus fațǎ de planul lui Dumnezeu este exprimatǎ încǎ o datǎ prin expresia trebuie,
care apare aici pentru prima datǎ și care va caracteriza și alte fapte a lui Iisus, dar în mod special
Patimile și Învierea. ֦Pronunțând încǎ din copilǎrie, acel trebuie, Iisus pune întreaga Sa existențǎ
sub voia lui Dumnezeu, devenind astfel expresia cea mai fidelǎ a vocației Sale: ascultarea
desǎvârșitǎ fațǎ de Tatǎl, trǎitǎ pe tot parcursul vieții Sale terene ֞ 124.
Comentând cuvintele lui Iisus Origen afirmǎ: Iisus se afla în templu ridicat de
strǎmoșul Sǎu, Solomon. El afirmă cǎ se aflǎ în templul Tatǎlui Sǎu, Acel Tată pe care ni L -a
descop erit și despre care a spus cǎ -i este Fiu֞ 125.
Prin urmare, primul cuvânt pe care -l auzim din gura lui Iisus reprezintǎ o declarație
oficialǎ a filiației Sale divine. Primele cuvinte rostite de Iisus în Evanghelie și transmise
posteritǎții – rostite într -un moment imortant al copilǎriei Sale – dovedesc foarte limpede cǎ
deja foarte devreme era prezent în Iisus ceea ce doar mai târziu oamenii au realizat ca fiind
aspectul cel mai propriu și mai profund al vieții Sale: radicalismul ascultǎrii Sale ca Fiu al lui
Dumnezeu. ֦ Rǎspunsul lui Iisus dat mamei Sale și formulat sub formǎ de întrebare, pare destul
de ambiguu, acest rǎspuns face trimitere la un adevǎr evident al existenței Sale. Expresia <<a
fi întru cele ale Tatǎlui Meu>> , se referǎ l a templu ca locuințǎ a lui Dumnezeu și ca loc
privilegiat al prezenței Sale. Totuși în acest episod, templul nu e prezentat ca loc al jertfelor, ci
ca loc de rugǎciune, ca loc unde se împǎrtǎșea tinerilor învǎțǎtura despre Dumnezeu, așa cum
a fost mai târz iu și pentru comunitatea creștinǎ din Ierusalim. A fi în cele ale Tatǎlui înseamnǎ
a trǎi dedicat în mod exclusiv cuvântului lui Dumnezeu, acesta fiind caracteristica principalǎ a
comportamentului viitor al lui Iisus și cererea lui constantǎ ֞ 126.

123 Alexandru Moldovan, op.cit., p. 416.
124 Ibidem, p. 418.
125 Origen, Omelie sul Vangelo di Luca 18, 5, în La Bibbia Comentata dai Padri, p. 94, ap ud, Alexandru
Moldovan, op. cit., p. 418.
126 Alexandru Moldovan, op.cit., pp. 419 -420.

În acest episod, Sfânta Fecioarǎ Maria rǎmâne prototipul credinciosului. Ea nu a
înțeles cuvintele Fiului ei, ea i -a vorbit despre Iosif și despre grija p ǎrinteascǎ, iar Iisus i -a
rǎspuns vorbindu -i despre Tatǎl Sǎu și despre necesitatea de a fi întru cele ale Tatǎlui Sǎu. Cu
toate acestea Maica Domnului nu respinge cuvântul Fiului ei, ci încearcǎ printr -o atentǎ reflecție
și meditație sǎ -i pǎtrundǎ înțelesurile adânci. Fecioara Maria dupǎ reproșul pe care -l face Fiului
ei, revine la atitudinea de dinainte, în care pǎstreazǎ toate evenimentele care acompaniazǎ
copilǎria lui Iisus în inima ei.
Sfântul Luca ne prezintǎ copilandrul Iisus, Care înainteazǎ spre completa Sa
maturizare umanǎ, fizicǎ și spiritualǎ, pentru a deveni Omul pe care -L vom întâlni, ceva mai
târziu, pe malul Iordanului, primind la botezul din mâinile Înaintem ergǎtorului.

Concluzii

Adesea omul își arată suferințele ca fiind mai cu neputință de purtat decât sunt în
realitate, iar acest lucru se datorează lipsei de credință. Acest lucru dovedește că omul nu s -a
smerit și nici nu s -a dat pe sine voii lui Dumnezeu. Apoi, viața omului est e un timp de cercare,
iar acest lucru se vede limpede din fiecare aspect al vieții omului. Se pare că dragostea este
menită să fie cercată, pentru că doar în acest fel se dovedește a fi adevărată. Astfel, se poate
afirma că dragostea este adevărată, când e ste cercată. Prin urmare, sabia profețită de Simeon, a
străpuns sufletul Maicii Domnului, pentru a demonstra femeii zilelor noastre, cât de mare a fost
dragostea de mamă față de Fiul ei, și cât de mare a fost credința în Dumnezeul ei. Astfel, în
fiecare mi ercuri și vineri, Biserica pomenește taina suferinței și a răbdării Mariei, exprimând -o
în stihirile „Crucii și Născătoarei de Dumnezeu”, din Octoihul Mare, identificându -se „cu toată
suferința, cu viața umană din lumea plină de deznădejde și de suferință” .
Rugăciunea către Maica Domnului mai înainte de ceasul morții, are rolul de a
demonstra importanța Fecioarei Maria, cea care are grijă de sufletul celui aflat în suferință.
Protectoarea credincioșilor, cea care săvârșește cele mai mul te minuni și totodată cea care
vindecă de cele mai multe ori trupurile cuprinse de chinuri, Fecioara Maria, o observăm în
această rugăciune, ca pe o salvare. Ea este cea care spulberă incertitudinea și îndoiala celui
aflat în suferință.
Fecioara Maria, o adolescentă asemenea altora, cu excepția smereniei și a supunerii
de bunăvoie prin acel „Fie”, a făcut posibilă asumarea suferinței. Femeia modernă are nevoie
de smerenie și răbdare a suferinței. Crucea trebuie orientată spre biruința învierii, asemenea
Maicii Preacurate care prin suferință a devenit maică învingătoare. Asumarea suferinței este cea
care descoperă, în femeie dragostea de mamă, răbdarea și smerenia. În acest sens Tistram
Engelhardt concluzionează: „Suferința suportată cu răbdare nu compensează datoria legalistă a
unei pedepse vremelnice datorate a păcatului. Totuși ne poate ajuta să învățăm smerenia și să
vindecăm efectele păcatului. Așadar rolul suferinței trebuie înțeles în mod terapeutic, iar nu
legalist”.
Expresia aceasta – pusǎ mereu sub semnul întrebǎrii și discutabilǎ – este totuși, o
formulǎ consacratǎ pentru a indica primele douǎ capitole din Evangheliile dupǎ Matei și Luca.
Aceste istorisiri, se numǎrǎ printre paginile cele mai edificatoa re ale Sfintei Scripturi. Ambele
istorisiri constituie un vehicul al mesajului creștin autentic și au o mare valoare pentru noi, atât
în ce privește cunoașterea împrejurǎrilor istorice ale venirii ân lume a lui Mesia, Fiul lui

Dumnezeu întrupat, cât și, mai ales, din punct de vedere teologic. Ele ne prezintǎ foarte multe
lucruri despre identitatea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care vine ca Om sǎ mântuiascǎ neamul
omenesc. Însǎ, mai ales ce -a dupǎ Luca, unde ne spune multe și despre Maica Domnului, despr e
rolul ei unic în iconomia mântuirii, despre slava ei, și despre cinstirea ce se cuvine, a i se aduce
de Bisericǎ. Cu toate acestea, Evanghelia lucanicǎ a copilǎriei lui Iisus e o scriere eminamente
hristologicǎ, și numai indirect, poate fi consideratǎ și mariologicǎ.
În ceea ce privește episodul nașterii Domnului Hristos, la început, contextul acestuia
este regal: este menționat Octavian Augustus, este menționat Betleemul, cetatea regelui David,
însǎ privirea cititorului este condusǎ spre un Prunc nou -nǎscut, înfǎșat în scutece și culcat în
iesle. Semnul indicat de înger pǎstorilor ne introduce în profunzimea tainei Crǎciunului. Acest
prunc, culcat într -o iesle reprezintǎ schimbarea esențialǎ în istoria oamenilor. El este Mesia,
Mântu itorul, Hristos -Domnul. Așadar deșertarea de slavǎ și sǎrǎcie a fost calea urmatǎ de
Domnul pentru a se descoperii lumii și oamenilor, calea prin care El și -a împlinit fǎgǎduințele
de odinioarǎ ֞ .
În cel de -al treilea capitol unde am vorbit despre aducerea la templu a Domnului
Hristos, atât cât a fost prunc cât și la vârsta de doisprezece ani, unde apare în acest episod și
Maica Domnului, putem concluziona cǎ, Sfânta Fecioarǎ Maria rǎmâne prototipul
credinciosului. Ea nu a înțeles cuvintele Fiului ei, ea i -a vorbit despre Iosif și despre grija
pǎrinteascǎ, iar Iisus i -a rǎspuns vorbindu -i despre Tatǎl Sǎu și despre necesitatea de a fi întru
cele ale Tatǎlui Sǎu. Cu toate acestea Mai ca Domnului nu respinge cuvântul Fiului ei, ci
încearcǎ printr -o atentǎ reflecție și meditație sǎ -i pǎtrundǎ înțelesurile adânci. Fecioara Maria
dupǎ reproșul pe care -l face Fiului ei, revine la atitudinea de dinainte, în care pǎstreazǎ toate
evenimentele care acompaniazǎ copilǎria lui Iisus în inima ei.
Sfântul Luca ne prezintǎ copilandrul Iisus, Care înainteazǎ spre completa Sa
maturizare umanǎ, fizicǎ și spiritualǎ, pentru a deveni Omul pe care -L vom întâlni, ceva mai
târziu, pe malul Iordanului, primind la botezul din mâinile Înaintemergǎtorului.
În concluzie, tradiția destul de tardivǎ despre pictorul Luca ar putea avea susținere.
Opera sa, care a fost numitǎ cea mai mare icoanǎ a tuturor timpurilor, ne oferǎ prin
particularitǎțile sale reprezentative, posibilitatea de a arunca o privire în sufletul acestui om
destul de puțin cunoscut, care s -a așezat pe sine în fundalul operei sale, iar aceasta a descoperit
mult mai mult despre el decât ar fi putut face biografia cea mai completǎ. Sfântul Luca rǎmâne
pentru totdeauna un slujitor al cuvântului care și -a legat destinul de propovǎduirea acestuia.
Asfel, ca scriitor, el este slujitor al cuvântului, ca istoric, el este omul istoriei mântuirii, iar ca
narator el este pro povǎduitoral veștii celei bune. Locul sǎu este fǎrǎ îndoialǎ, în Bisericǎ, însǎ

apropierea sa de lume conferǎ istorisirii sale evanghelice accente particulare: rolul Bisericii ca
instituție mediatoare este pe primul plan, unitatea Bisericii ca instituție e ste și ea importantǎ,
legǎtura Bisericii cu Vechiul Israil poporul în sânul cǎruia Dumnezeu a pregǎtit mântuirea și în
același timp efortul Bisericii de a deveni autonomǎ pentru a -și gǎsi propria identitate în misiune,
sunt toate aspecte evident la autorul Evangheliei a treia.

Bibliografie

***Sfânta Scriptură, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită
de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al
Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Cluj -Napoca, Edit. Renașterea, 2009.
***Octoihul Mare, care cuprinde cântările învierii pentru toate zilele săptămânii pe cele
opt glasuri bisericești, București, Edit. IBMBOR, 2003.
*** Viu este Dumnezeu, Cat ehism Ortodox, trad. în lb. românǎ și postfațǎ pr. Jan
Nicolae, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2009.
***Octoihul Mic, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2002.
1. Abrudan, Dumitru și Diac. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologie Biblicǎ,
București, Edit. IBMBOR, 1994.
2. Anania, Bartolom eu, Cartea deschisǎ a Împǎrǎției, București, Edit. IBMBOR, 2005 .
3. Behr, John , Crucea lucreazǎ în lume, trad. din lb. englezǎ Dragoș Dâscǎ și Adela
Lungu, Iași, Edit. Doxologia, 2016 .
4. Boosalis, Harry, Viața duhovnicească după Sfântul Siluan, trad. de Emil Mărginean,
Cluj-Napoca, Edit. Renașterea, 2014.
5. Braniște, Ene , Liturgica generalǎ, vol. I, Galați, 2002 .
6. Cantalamessa, Raniero, Urcușul pe Muntele Sinai, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea,
2008.
7. Engelhardt, H. Tristram, Fundamentele Bioeticii Creștine, Perspectiva ortodoxă,
trad. Mihail Neamțu, Cezar Login și Ioan I. Ică jr, Sibiu, Edit. Deisis, 2005.
8. Epifanie Monahul , Simeon Metafrastul , Maxim Mărturisitorul, Trei vieți bizantine
ale Maicii Domnului, trad. și postfață de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu. Edit. Deisis, 2001.
9. Evdokimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, cu o prefață de Oliver Clement, trad.
Gabriela Modoveanu, București, Edit. Christiana, 2004.
10. Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericeascǎ, în PSB 13, București, Edit. IBMBOR,
1987.
11. Fericitul Augustin, Confessiones, în PSB 64, București, Edit. IBMBOR, 1985.

12. Mihoc, Vasile, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului , București, Edit.
Christiana, 1996.
13. Moldovan, Alexandru, Evanghelia „copilăriei lui Iisus”, Cluj-Napoca, Edit. Mega,
2011.
14. Nicolae Cabasila, Scriei. Tâlcuirea dumnezeiești Liturghii și Despre viața în
Hristos, București, Edit. IBMBOR, 2001.
15. Pelikan, Jaroslav, Fecioara Maria de -a lungul secolelor. Locul ei în istoria culturii,
trad. din engleză de Silvia Palade, București, Edit. Humanitas, 1998.
16. Origen, Comentariu la Evanghelia dupǎ Ioan, PSB 7, București, 1982 .
17. Preda, Const antin, Cartea Neamului lui Iisus Hristos , București, Edit. IBMBOR,
2006 .
18. Willam, Chanoine, Viața Mariei, Mama lui Isus, trad. din lb. franceză pr. Alexandru
Nicula, pr. Emil Hosu, Cluj -Napoca, Edit. Viața creștină, 2002.
19. Saharov, Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Iero. Rafail (Noica), Alba Iulia,
Edit. Reîntregirea, 2009.
20. Schmemanm, Alexander, Maica Domnului, trad. Cezar Login, Cluj -Napoca, Edit.
Patmos, 2010.
21. Schmeman, Alexander , Liturghie și Viațǎ, trad. Pr. Viorel Sava, București, Edit.
Basilica, 2014 .
22. Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete, București, Edit. Paideia, 1996.
23. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, București, Edit. Li brăriei
Teologice, 1938.
24. Sf. Proclu al Constantinopolului, Omilii la Nașterea Domnului, trad. din lb.gr. de
Paraschiva Grigoriu, postfațǎ și anexa de pr. Jan Nicolae, București, Edit. Sofia, 2008.
25. Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii dupǎ Luca, București, Edit.
Sophia, 2007.
26. Sf. Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Atonitul…, Scrieri II, Sibiu, Edit.
Deisis, 2005.

27. Sf. Grigorie Palama, Nicola e Cabasila, Teofan al Niceei, Maica Domnului în
Teologia sec. XX și în spiritualitatea isihastǎ a sec. XIV, Sibiu, Edit. Deisis, 2008.
28. Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Împârǎtești, trad. din lb. gr. veche de
Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Edit. Sf. Nectarie, 2010.
29. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, București, Edit. IBMBOR, 2011.
30. Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, Tratat despre Întruparea
Cuvântului, Trei cuvinte împotriva arienilor, trad. din lb. gr. veche, studiu introductiv și note,
de pr. Dumitru Stǎniloae, București, 2010 .
31. Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Dialogul cu iudeul Trifon, în Apologeți de limbǎ
greacǎ, PSB 2, București, Edit. IBMBOR, 1980.
32. Sf. Maxim Mǎrturisitorul, Viața Maicii Domnului, Sibiu, Edit. Deisis, 1998.
33. Stǎniloae, Dumitru , Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991 .
34. Stǎniloae, Dumitru, Teologia Dogmaticǎ, vol. II, București, Edit. IBMBOR, 2003.
35. Tofanǎ, Stelian , Iisus Hristos Arhiereu veșnic dupǎ Epistola cǎtre Evrei, Cluj-
Napoca, Presa Universitarǎ Clujeanǎ, 2000 .
36. Tofanǎ, Stelian, Cercetare noutestamentarǎ româneascǎ: ghid bibliografic, Cluj-
Napoca, Edit. Alma -Mater, 2004.
37. Toniolo, Ermanno M., Acatistul Maicii Domnului explicat: imnul și structurile lui
mistagogice, Sibiu, Edit. Deisis, 2009.
38. Teoclit, Dionisiatul, Maica Domnului în teologia și imnografia Sfinților Pǎrinți,
București, Edit. Bizantinǎ, 2002.
39. Tertulian, Tratate dogmatice și apologetice, Ed. biligvǎ, Iași, Edit. Polirom, 2007.
40. Todoran, Simion, Studii biblice neotestamentare, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea,
2002 .
41. Zigaben, Efthimie , Tâlcuire la Sfânta Evanghelie dupǎ Luca, București, Edit.
Sophia, 2006 .

Studii și articole

1. Marcu, Grigorie T., Elemente de istorie anticǎ profanǎ în scrierile Sfântului
Evanghelist Luca, în Ortodoxia, nr. 3, 1961, pp. 331 -367.
2. Marcu, Grigorie T., Frații Domnului, în Îndrumǎtorul Bisericesc, Sibiu, Tipografia
Reîntregirea, 1962, pp. 121-124.
3. Marcu, Grigorie T., Întruparea, prilej de gânduri pentru teologi și preoți, în Rev.
Teologicǎ, nr. 11 -12, 1942, pp. 469576.
4. Marcu, Grigorie T., Maica Domnului în Noul Testament, Îndrumǎtor Bisericesc, Sibiu,
Tipografia Reîntregirea, 1962, pp. 143-146.
5. Mihoc, Vasile, Sfânta Evanghelie dupǎ Luca, în Iisus Biruitorul, nr. 2, 1995.
6. Onișor, Remus, Istorie Sfântǎ și teologie în Luca 1 -2, în Mitropolia Ardealului, nr. 4,
1990, pp. 21 -31.
7. Todoran, Simion, Bunǎvoirea între oameni în lumina Noului Testam ent, în Glasul
Bisericii, nr. 9 -10, 1982,pp. 706 -715.

Alte surse

1. http://cuvântul -ortodox .ro-părintele -gheorghe -holbea -despre -maica -domnului -și
femeia -modernă, (accesat în – 20. 04. 2017 )

DECLARAȚIE,

Subsemnatul, Cacuci Ovidiu , declar pe propria răspundere că la elaborarea
lucrării cu tema Evanghelia Copilǎriei lui Iisus (Luca 1 -2), nu am folosit alte
lucrări decât cele menționate în aparatul bibliografic și că lucrarea îmi aparține în
întregime.

Semnătura,