Decizia Curții Constituționale a României nr. 62320161, privind constituționalitatea [621648]

Decizia Curții Constituționale a României nr. 623/20161, privind „constituționalitatea
condiționată” a unor prevederi ale legii nr. 77/2016 (numită generic a "dării în plată"), pe lângă
multe alte controverse pe care le-a iscat2, a reînviat o discuție veche, peste care deja se așternuse
praful istoriei și al uitării (generate inexorabil de apariția noului Cod Civil din 2009) privind
existența sau inexistența revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune în ambianța
reglementărilor din vechiul Cod civil din 1864, precum și privind temeiul de drept pozitiv al acestei
teorii3. Interesul acestei investigații trece dincolo de sfera restrânsă a acestei „dări în plată” sui
generis, reglementată de Legea nr. 77/2016, și prezintă importanță pentru toate contractele, cu
executare eșalonată în timp și durată mare de executare, încheiate înainte de 1 octombrie 2011, data
intrării în vigoare a noului Cod civil, întrucât articolul 3 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în
aplicare a noului Cod civil (Legea nr. 287/2009) enunță principiul ultraactivității legii vechi asupra
efectelor actelor juridice încheiate sub imperiul acesteia și există încă un „stoc” considerabil de
contracte, mai ales de împrumut bancar, încheiate până în anul 2010 și care vor produce efecte încă
20 sau 25 de ani. Întrebarea care se naște în prezent, dincolo de aplicarea concretă a prevederilor
Legii nr. 77/2016, este: putem aplica teoria revizuirii judiciare pentru impreviziune în cazul tuturor
contractelor, cu executare eșalonată în timp, reglementate de vechiul Cod civil?
Curtea Constituțională a arătat în considerentele deciziei nr. 623/2016, la pct. 95-101, cu o
fermitate destul de stranie pentru cunoscătorii discuțiilor pe tema impreviziunii din doctrina noastră
juridică interbelică sau de după anul 19904, că revizuirea judiciară a contractelor pentru
impreviziune s-a bucurat de aplicare în jurisprudența noastră interbelică și în cea „postdecembristă”,
fiind o excepție aparentă de la principiul autonomiei de voință, că impreviziunea se bazează pe
buna-credință și echitatea în executarea contractelor, stipulate de articolul 970 Cod civil din 1864,
fiind un principiu complementar principiului general al for ței obligatorii a contractului între părți
(pacta sunt servanda ), enunțat de articolul 969 Cod civil din 1864.
Contestatarii acestui punct de vedere au de partea lor o vastă doctrină și jurisprudență de
drept civil, din România și din Franța5, care nu au recunoscut niciodată în mod semnificativ această
funcție adaptativă a bunei-credințe în contracte.6 În jurisprudența de drept civil din România,
cazurile concrete identificate de aplicare a teoriei revizuirii judiciare pentru impreviziune sub
imperiul codului civil din 1864 au fost cu totul izolate, atipice în perioada interbelică7 și s-au referit
1 Publicată în Monitorul Oficial nr. 53 din 18 ianuarie 2017
2 A se vedea în acest sens, printre altele: V . Stoica, O lectură constituțională, dincoace și dincolo de Legea dării în
plată, Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017, pp. 185-213; R. Stanciu, Constatarea judiciară a dării în plată și
acțiunea în regres – aplicarea în practică a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale a României, Revista Română
de Drept Privat, nr. 1/2017, pp. 158-184; I. Regenbogen, Alte condiții pentru stingerea creanțelor bancare prin darea în
plată, Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017, pp. 129-137; A.-M. Murgoci-Luca, Scurtă analiză a practicii
instanțelor judecătorești după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, Revista Română de Drept Privat,
nr. 1/2017, pp. 78-87; M. Avram, Mai există darea în plată forțată, după Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016?,
Revista Română de Drept Privat, nr. 1/2017, pp. 15-23
3 A se vedea în acest sens C. Zamșa, Privire comparativă asupra impreviziunii în sistemul vechiului și actualului Cod
civil cu trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2017, pp. 222-
224
4 A se vedea comentariul autoarei C.E. Zamșa asupra art. 1.271 din noul Cod civil în F.-A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici; I. Macovei (coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012,
pp. 1329-1331, și lucrarea contemporană de referință privin impreviziunea sub imperiul vechiului Cod civil – C.E.
Zamșa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină și jurisprudență, Ed. Hamangiu, București, 2006
5 P. Malaurie, L. Aynes, O. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, trad. D. Dănișor a ediției a 3-a (2007) din limba
franceză, Wolters Kluwer, București, 2009, pp. 396-399
6 I.-F. Popa, Impreviziunea și creditele oferite consumatorilor. Constituie darea în plată și conversia valutară remedii
ale impreviziunii?, Revista Română de Drept Privat nr. 1/2017, pp. 117-118; C. Zamșa, loc. cit. supra, p. 222
7 I.F. Popa, loc. cit. supra, p.117, notele 40 și 41
1

mai ales la revizuirea chiriilor în contractele de locațiune pe termen lung și izolat la contractele
bancare8.
Pentru a vedea de unde vine această ostilitate față de revizuirea judiciară a contractelor
pentru impreviziune în dreptul nostru civil anterior Codului intrat în vigoare în 2011, trebuie să ne
aruncăm privirea în sistemul de drept civil, căruia îi suntem tributari de peste 150 de ani: sistemul
de drept civil francez. În Franța, redactorii Codului civil din 1804 nu au prevăzut nimic concret
despre impreviziune, probabil sub influența traumelor generate de instabilitatea produsă de
Revoluția Franceză, iar relativa stabilitate economică și socială a secolului al XIX-lea nu a impus
jurisprudenței să se pronunțe.9
Decizia de referință în dreptul civil francez privind impreviziunea este cea a secției civile a
Curții de Casație din 6 martie 1876, care a desființat hotărârea instanțelor de fond privind majorarea
de la echivalentul a 15 centime la nivelul de 30 de centime pentru fiecare 190 de ari (1.900 mp) a
redevenței de irigare din canalul Craponne, redevență stabilită cu peste trei secole înainte, în secolul
al XVI-lea, instanța supremă dând o valoare absolută autonomiei de voință a părților.10 Spre
deosebire de dreptul civil, în mod oarecum paradoxal, dreptul administrativ francez recunoaște
indirect impreviziunea din anul 1916, când Consiliul de Stat, instanța supremă în materie
administrativă, a obligat concedentul (orașul Bordeaux) să plătească o indemnizație concesionarului
Gaz de Bordeaux în cazul în care nu majora tarifele din contractul de concesiune, permise a fi
practicate de concesionar față de utilizatorii finali, pentru a ține cont de majorarea prețului materiei
prime (cărbune) ca urmare a războiului, această discrepanță între cele două ramuri de drept fiind
explicată prin necesitatea asigurării continuității serviciului public ca element specific dreptului
administrativ.11
Doctrina de drept civil francez nu a rămas însă deloc străină de discuțiile privind necesitatea
și utilitatea aplicării teoriei impreviziunii, argumentelor clasice privind supremația și absolutismul
autonomiei de voință a părților și forței obligatorii a contractului fiindu-le opuse argumente care țin
de respectarea voinței prezumate a părților (teoria „dispariției” cauzei pentru prestația uneia dintre
părți, teoria încheierii contractului sub rezerva ca lucrurile să rămână neschimbate – rebus sic
stantibus) sau de rațiuni de echitate sau de utilitate economică și socială a contractului12 care ar
impune cel puțin o obligație a părților de a renegocia contractul, întemeiată pe îndatorirea de bună-
credință în executarea contractelor din articolul 1134 alin. (3) Cod civil francez.13
Doctrina din România a reflectat cu destulă fidelitate „frământările” privind impreviziunea
din Franța. Ultimul mare tratat de teorie generală a obligațiilor sub imperiul vechiului Cod civil a
sintetizat evoluția doctrinei și jurisprudenței de drept civil14 de la noi și din Franța, arătând că
respingerea cu fermitate a revizuirii judiciare stricto sensu a contractelor pentru impreviziune pare a
fi desuetă în prezent, buna-credință și solidaritatea contractuală fiind temeiurile care ar permite
revizuirea judiciară a contractelor în caz de impreviziune, contractul trebuind adaptat în dinamica sa
la evoluțiile din mediul economic și social15. Autorul a detectat indicii puternice ale acestei tendințe
a practicii judiciare și a doctrinei din România de a admite revizuirea judiciară a contractelor pentru
impreviziune, chiar dacă exemplele concrete de la acea dată erau mai ales în domeniul indexării
chiriilor.16
Este de remarcat însă că, tocmai în acest context al revizuirii judiciare a contractelor pentru
8 Ibidem; C. E. Zamșa, op. cit., pp. 231-233, C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. II, Ed. All Beck, București, 1999,
p. 468
9 P. Malaurie, L. Aynes, O. Stoffel-Munck, op. cit., p. 397
10Ibidem
11Ibidem, p. 398
12Ibidem, pp. 398-399
13Y . Picod, Le devoir de loyauté dans l'exécution du contrat, LGDJ, Paris, 1989, pp. 199-229
14L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp. 533-541
15Ibidem, p. 540
16A se vedea doctrina și jurisprudența indicate de L. Pop, op. cit., p. 539, notele 4 și 5
2

impreviziune, autorul susmenționat simte nevoia să arate că principiul nominalismului monetar,
care păruse să fundamenteze tocmai neaplicarea revizuirii, nu este unul de ordine publică ci are
caracter supletiv încă de pe vremea lui Dimitrie Alexandresco și Constantin Hamangiu17, iar Codul
nostru civil conține un text (art. 1579 alin. 3), împrumutat din art. 1822 din Codul civil italian din
acea epocă și care lipsea din Codul civil francez din 1804, care pare să consacre un principiu al
„valorismului” care se opune nominalismului monetar.18
În dreptul comparat, principiul bunei-credințe în contracte are, pe lângă funcțiile
interpretativă, de completare și de moderare, și această valență adaptativă care se concretizează în
impreviziune. Teoria funcțiilor bunei-credințe a apărut ca o încercare de a limita activismul judiciar,
încercând să concretizeze principiul în dimensiunea sa instituțională și formală19. În dreptul civil
francez și în cel belgian, funcția primară a bunei-credințe este de interpretare a contractelor, mai
exact de interpretare a acestora conform intenției comune a părților, ceea ce , din perspectivă
istorică, este o formă de corectare a contractului, mai ales prin raportare la regula mai veche care
favoriza interpretarea literală.20
Funcția adaptativă a bunei-credințe este ilustrată prin teoria impreviziunii, care permite
modificarea și reechilibrarea unui contract atunci când intervin în cursul executării contractului
circumstanțe neprevăzute , care fac ca executarea să nu mai corespundă intenției inițiale a părților.21
Articolul 970 din vechiul Cod civil, similar modelului său din articolul Cod civil francez,
prevedea următoarele: Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea
ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației, după
natura sa. Dacă privim spre compara ție articolul 242 din Codul civil german de la 1896
(Bundesgesetzbuch – BGB ), acesta are un înțeles aproape identic: Debitorul are îndatorirea să își
execute obligația conform cerințelor bunei credințe, ținând cont de uzanțele încetățenite.22 Într-o
viziune pozitivistă, aceste texte legale similare ar fi trebuit să ducă la efecte juridice similare. În
Germania însă impreviziunea (numită "dispariția fundamentelor tranzacției" – Wegfall der
Geschäftsgrundlage ), întemeiată tocmai pe art. 242 Cod civil german, este recunoscută
jurisprudențial din 1923, iar în Franța sau în România a rămas la stadiul de doctrină izolată și
practică accidentală, tradiția franceză trăgându-și originile de la decizia Casației din 187 6 în cauza
Canal de Craponne .
O posibilă explicație pentru această evoluție divergentă a două mari sisteme de drept civil,
cum sunt cel francez (c ăruia îi suntem tributari și noi de peste 150 de ani) și cel german, pornind de
la un text legal similar, poate fi tocmai natura diferit ă a acestor sisteme în ansamblul lor și
momentele istorice diferite ale codific ării și consolidării jurisprudenței pe baza acestor codific ări.
Conceptul de bună-credință în contracte este exprimat în dreptul german prin noțiunea Treu
und Glauben, care tradusă literal înseamnă fidelitate și credință . Noțiunea este mai veche decât
Codul civil german, fiind folosită încă din perioada medievală, în contextul relațiilor comerciale, ca
sinonim pentru latinul bona fides23. Textul legal de referință în ceea ce privește aplicarea bunei-
17A se vedea L. Pop, op. cit., pp. 536-537, nota 5
18Ibidem, p. 537
19 Pentru detalii privind funcțiile bunei-credințe în contracte, a se vedea M. Floare, Buna și reaua-credință în
negocierea și executarea contractelor de drept comun în noul Cod civil și în dreptul comparat, Ed. Universul Juridic,
București, 2015, pp. 87-89
20 C. Masse, Rapport général în Travaux de l'Association Henri Capitant – Journées Louisianaises 1992 – La bonne
foi – t. XLIII, Litec, Paris, 1994 , p. 224; M.E. Storme, Good Faith and the Contents of Contracts in European Private
Law, Electronic Journal of Comparative Law, vol. 1, nr. 7/2003 , p.4
21 B. Lefebvre, La bonne foi: notion protéiforme, Revue de Droit de l'Université de Sherbrooke (Québec), vol. 26, nr.
2/1996, p. 352
22 Traducerea noastră după versiunea în limba engleză a Codului civil german, disponibil ă la https://www.gesetze-im-
internet.de/englisch_bgb/german_civil_code.pdf
23 S. Whittaker, R. Zimmermann, Good faith in European contract law: surveying the legal landscape în S.Whittaker,
R. Zimmermann (coordonatori), Good Faith in European Contract Law, Cambridge University Press, Cambridge, 2000,
p. 18
3

credințe în dreptul contractual german este art. 242 din Codul civil german, completat de art. 157
C.civ. german, în materia interpretării contractelor, care proclamă că acestea vor fi interpretate
conform cerințelor bunei-credințe, cu luarea în considerare a uzanțelor obișnuite.24 Textele
respective nu sunt deloc mai generoase decât cele din Codul civil francez din 1804 sau din vechiul
Cod civil român de la 1864. Ceea ce a diferit substanțial între aceste sisteme de drept a fost modul și
amplitudinea aplicării acestui concept în practică, dreptul civil francez dându-i importanță practică
abia în a doua jumătate a secolului trecut, iar jurisprudența română ignorându-l, în mare parte, cu
succes ca și concept autonom în materie contractuală până în primul deceniu al acestui secol.25
Motivele pentru care buna-credință și implicit funcția sa adaptativă în materie contractuală
au cunoscut o valorizare atât de diferită și „desincronizată” temporal în marile sisteme de drept civil
francez și german se datorează naturii diferite a codurilor care au stat la baza acestora. Codul civil
francez din 1804 se baza pe principii flexibile, enunțate succint, cunoscând și un principiu general
al răspunderii civile delictuale, care a permis intervenția judiciară în situații care altfel ar fi impus
recurgerea la un concept flexibil cum e buna-credință. Codul civil german din 1896 s-a dorit a fi o
reglementare exhaustivă, săracă în „norme de cauciuc”, astfel că nevoile sociale au impus, la
apariția unui context socio-economic diferit de cel de la data elaborării codului civil dar la mai puțin
de 30 de ani după acel moment, recurgerea la una dintre puținele „supape de siguranță” pe care le
conținea respectivul cod, principiul bunei-credințe în executarea contractelor.
Consacrarea legislativă a unui concept flexibil cum este buna-credință constituie o veritabilă
„delegare" de puteri normative către judecători.26 Buna-credință este utilizată de judecător pentru a
tempera rigoarea regulii generale, la fel ca și alte concepte cum sunt urgența sau forța majoră.
Dreptul are nevoie de astfel de „supape de siguranță" pentru a evita excesele unei reglementări prea
meticuloase sau tehniciste în scopul menținerii unui just echilibru între adevărul juridic și realitatea
faptică.27
Obligația de bună-credință din articolul 242 BGB se referă expres doar la modul de
executare a obligațiilor. Instanțele judecătorești sunt cele care au tranformat acest text legal într-un
principiu general care guvernează și transformă întregul drept german al contractelor. Articolul 242
a devenit un punct de plecare pentru numeroase noi „doctrine” și pentru modificarea sau suprimarea
altora vechi.28 Concizia nespecifică29 a art. 242 ar induce senzația că este vorba de un concept cu
totul secundar. Doctrina și jurisprudența create pe baza acestui așa-zis „paragraf regal”30 de
aproximativ 20 de cuvinte au atins însă o întindere terifiantă, ediția a 11-a a comentariului
Staudinger din 1961 ai secolului trecut atingând 1553 de pagini doar cu privire la acesta.31
Rolul creator și de „supapă de siguranță” al bunei-credințe în dreptul civil german este
astăzi unanim recunoscut, conceptul servind drept fundament ce permitea ancorarea în textul
codului pentru o serie de teorii și „doctrine”, care în timp s-au autonomizat și s-au desprins din
„leagănul” originar al bunei-credințe, devenind astăzi concepte de sine-stătătoare, cu o reglementare
24 Ibidem
25M. Floare, op. cit., pp. 91-92
26 M.A. Grégoire, Économie subjective c. Utilité et intérêt du contrat – Réflexions sur les notions de liberté, de
responsabilité et de commutativité contractuelles, à la suite de la codification du devoir de bonne foi, La Revue
juridique Thémis ( Québec), vol. 44, nr. 1/2010, p. 37
27 C. Gabet, La vérité, l'apparence et la rétroactivité en matière immobili ère în La verité – Rapport annuel 2004 de la
Cour de Cassation, La documentation Française, 2004, pp. 63-64
28 R. Zimmermann, The Law of Obligations – Roman Foundations of the Civilian Tradition, Juta & Co Ltd, Cape
Town, 1992, p. 675
29 B. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, The German Law of Contract – A Comparative Treatise, Second Edition,
Hart Publishing, Oxford and Portland, 2006 , pp. 18-19
30 M. Auer, "Good Faith" and Its German Sources: A Structural Framework for the "Good Faith" Debate in General
Contract Law under the Uniform Commercial Code , 2000, p. 9, disponibil la
http://www.gbv.de/dms/spk/sbb/toc/387388486.pdf , consultat la 28 iunie 2017
31 M.W. Hesselink, The New European Private Law, Essays on the Future of Private Law in Europe, Kluwer Law
International, The Hague, London, Boston, 2002, p. 217
4

expresă în Codul civil sau în legile speciale și păstrând doar o legătură istorică cu buna-credință.
Acest fenomen creator și de autonomizare ulterioară a permis reducerea volumului comentariilor
Staudinger pe marginea art. 242 B.G.B., edițiile recente având „doar” circa 500 de pagini32.
Abordarea germană a bunei-credințe în executarea contractelor poate fi caracterizată de
împărțirea tripartită a funcțiilor bunei-credințe și de încadrarea acestora în Fallgrupen, categorii de
cazuri în continuă dezvoltare în care principiul a fost aplicat. Instanțele determină ce impune buna-
credință în circumstanțele specifice ale fiecărui caz, dar judecătorul nu poate ajunge să judece pur și
simplu în echitate, ci trebuie să determine cerințele bunei-credințe într-o manieră cât mai obiectivă
posibil.33 Prin contribuția îngemănată a doctrinei și jurisprudenței sunt raționalizate, obiectivate și
clasificate deciziile de speță, într-o manieră inductivă, doctrina reacționând la deciziile de caz și
încercând să le regrupeze într-un sistem coerent, rațional și previzibil. Din acest efort a rezultat
sistemul bunei-credințe, un ansamblu coerent și inteligibil de îndatoriri specifice, interdicții, reguli
și doctrine care alcătuiesc conținutul acestei norme deschise.34
O astfel de situație în care instanțele s-au simțit nevoite să intervină sunt cazurile de
impreviziune, „corectând” forța obligatorie a contractelor în lipsa unor prevederi legale favorabile,
Codul civil german din 1896 fiind redactat într-o epocă a stabilității, a optimismului și în spiritul
pozitivismului legal de la sfârșitul secolului al XIX-lea.35
Funcția creatoare de jurisprudență și de urmărire a echității substanțiale pe care i-o conferă
dreptul contractual german bunei-credințe a dus la crearea jurisprudențială a teoriei „dispariției
fundamentelor tranzacției", echivalentă impreviziunii din dreptul nostru, teorie născută în perioada
de hiperinflație de după primul război mondial, dar care și-a găsit aplicarea și în perioada
posterioară unificării Germaniei, pentru a ajusta unele contracte la modificările spectaculoase și
neașteptate ale circumstanțelor economice sau politice.36
În Germania, revizuirea judiciară a contractelor pentru impreviziune, întemeiată pe
îndatorirea de bună-credință, a cunoscut o largă și timpurie aplicare, în acest sens fiind o decizie a
Curții Imperiale din 28 noiembrie 1923, care utiliza acest concept pentru a abandona principiul
nominalismului monetar în condițiile de impreviziune generate de hiperinflația din Germania de
după primul război mondial (1 marcă de aur echivala cu 522 de miliarde de mărci de hârtie în luna
noiembrie 1923)37.
Impreviziunea este astăzi recunoscută autonom în sistemele de drept civil moderne, cum
sunt cel german, care a codificat-o în cadrul revizuirii din anul 2002, jurisprudența anterioară a
„dispariției fundamentelor tranzacției" datând din perioada interbelică, sau cel olandez, unde a fost
consacrată de art. 6:258 din noul Cod civil, intrat parțial în vigoare în 199238.
Sistemul nostru de drept civil beneficia de peste 150 de ani în articolul 970 Cod civil de un
text asemănător art. 242 BGB, o parte a doctrinei39 din primul deceniu al acestui secol fiind
favorabilă, pornind de la anumite aplicații izolate dar perfect justificate ale principiului, unei
generalizări a revizuirii judiciare a contractelor pentru impreviziune, întemeiată pe funcția
adaptativă a bunei-credințe în contracte și pe principiul demonstrativ al solidarismului contractual.
Nevoia socială presantă pentru această instituție a apărut mai ales în etapa de tranziție de la
vechiul Cod civil din 1864 la noul Cod civil, adoptat în anul 2009 dar intrat în vigoare abia la 1
octombrie 2011, acesta din urmă reglementând explicit impreviziunea conform viziunii moderne
din dreptul comparat. În perioada 2006-2010, sub imperiul vechiului Cod civil, s-au încheiat însă
32 B. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 120
33 M.W. Hesselink, op. cit., pp. 196-197
34 Ibidem
35 B. Markesinis, H. Unberath, A. Johnston, op. cit., p. 131
36 M. Auer, art. precitat, p. 33
37 S. Whittaker, R. Zimmermann, loc. cit. supra, pp. 19-21
38 D. Dankers-Hagenaars, Rapport néerlandais, Travaux de l'Association Henri Capitant – Journées Louisianaises
1992 – La bonne foi – t. XLIII, Litec, Paris, 1994 , pp. 316-317
39A se vedea în acest sens L. Pop, op. cit., pp. 538-540; C.E. Zamșa, op. cit. 2006
5

extrem de multe contracte bancare de împrumut, pe durate de 20, 30 sau mergând chiar până la 40
de ani. Pe fondul crizei financiare și economice mondiale începute în anii 2008-2009 și ale cărei
efecte se resimt și în prezent, în aceste contracte au început să se manifeste simptomele clasice ale
impreviziunii, prestațiile periodice ale debitorilor devenind extrem de oneroase pentru aceștia
pentru diverse motive pe care nu le-au anticipat la data încheierii contractului: devalorizarea masivă
a monedei naționale, în care își primeau salariile, față de moneda creditului (peste 100% în cazul
francului elvețian, în decurs de câțiva ani, din 2008 până în 2015), scăderea veniturilor datorită
pierderii sau schimbării locului de muncă pe fondul manifestărilor crizei economice la nivel
național, devalorizarea bunurilor imobile din a căror valorificare s-ar fi putut achita creditul etc.
În aceste condiții, în lipsa unei temei explicit al impreviziunii cum este art. 1.271 din noul
Cod civil, temeiul implicit al revizuirii contractelor pentru impreviziune, articolul 970 din Codul
civil din 1864, poate fi reactivat într-un sens creator, sub „imboldul” considerentelor Deciziei nr.
623/2016 a Curții Constituționale, chiar în lipsa unei jurisprudențe naționale anterioare foarte
bogate și relevante privind revizuirea judiciară a contractelor de împrumut. Jurisprudența nu poate
să rămână „înghețată” la nivelul anului 2009, instanțele fiind chemate și astăzi să soluționeze cauze
cu aplicarea vechiului Cod civil. Doctrina și dreptul comparat oferă suficiente argumente pentru o
astfel de abordare creatoare a impreviziunii în contractele încheiate anterior datei de 1 octombrie
2011, judecătorul modern nefiind un simplu funcționar care completează formulare prestabilite ci
fiind chemat să aplice principiile generale ale dreptului civil, printre care și cel al bunei-credințe în
executarea contractelor și al solidarismului contractual, într-o manieră modernă și racordată la
tendințele dreptului privat european. Dacă rămânem tributari unui pozitivism juridic prost înțeles,
aceasta ar însemna că jurisprudența actuală în aplicarea vechiului Cod civil ar trebui să rămână la
nivelul anului 1864, când acesta a fost adoptat, evoluțiile ulterioare ale societății, doctrinei și
dreptului comparat fiind irelevelante.
Concluzia noastră, după acest scurt periplu prin dreptul comparat și prin doctrina privitoare
la impreziune sub imperiul vechiului Cod civil din 1864, este că această teorie s-a bucurat de o
recepție destul de izolată în doctrina noastră și cu totul marginală în jurisprudență. Dreptul nostru
civil avea însă de multă vreme, prin reglementarea din articolul 970, „ingredientele” legale necesare
pentru o aplicare mult mai viguroasă a acesteie teorii moderne. Lipsa de curaj a jurisprudenței în
adoptarea de soluții radicale pe baza unor reglementări legale de principiu se poate explica și prin
lipsa unei presiuni sociale în favoarea acestei idei. Ca să răspundem întrebării din titlul acestui
articol, impreviziune sub vechiul Cod civil nu a fost, dar ar fi putut să fie. Lipsa unei doctrine și
jurisprudențe anterioare favorabile nu credem că sunt însă argumente decisive împotriva
reconsiderării retrospective a impreviziunii în noile litigii în care se face încă aplicarea vechiului
Cod civil din 1864, aplicare întemeiată pe articolul 970 și pe funcția adaptativă a bunei-credințe în
executarea contractelor.
6