3 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012ESEU ALIONA GRATI Institutul de FilologieMOLDOVENII ÎN OCHII OCCIDENTALILOR. EXERCIȚIU IMAGOLOGIC… [621532]

3 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012ESEU
ALIONA GRATI
Institutul de FilologieMOLDOVENII ÎN OCHII OCCIDENTALILOR.
EXERCIȚIU IMAGOLOGIC
Abstract
Those who wrote about their trips to Moldova, the Englishman Tony Hawks, the Italian
journalist Nicola Baldassare and the Canadian writer Stephen Heninghan, literature is a sensible
way of knowledge and representation. This kind of literature fits inters – and transdisciplinary
approach, therefore, it takes advantage of new theoretical openings. We tried to put in question
the most important concepts which are being operated by the promoters of Cultural studies
such as representation of ethnic otherness , identity and globalization . That is why we do not
lay great emphasis on aesthetics, but we will analyze texts in the context of mentality external
factors. Our interest is focused mainly on images which make up the portrait of Moldovan
society members, a portrait seen from the outside and it includes temporal sequence of the
last 20 years.
Keywords: imagology, otherness, foreign writers, ethnographic portrait, image of
Moldovans, identity, globalization.
De la întemeierea Moldovei medievale încoace, pe distanța cuprinsă între Ceahlău
și Cetatea Albă s-au perindat diverși călători, soli în trecere sau în misiune, iezuiți,
misionari catolici, erudiți în căutarea vestigiilor romane, diplomați aventurieri, negustori
sau martori ocazionali veniți din Vest. Am putea spune că, înregistrându-și în scris
impresiile și mărturiile despre acest pământ situat la intersecția sferelor de influență ale
Ungariei, Poloniei și Hoardei de Aur, toți aceștia au pus începuturile unei elementare
imagologii a moldoveanului. În drum spre Constantinopol sau spre alte artere importante
ale regiunii, un Francois de la Pavie, Jacques Bongars sau Pierre Lescalopier (francezi),
John Newberie (englez), Alessandro Guagnini (italian), Erasm Otwinowski și Bartolomeo
Paprocki (polonezi), Ivan Peresvetov sau un Trifon Korobeinikov (ruși) vor aduna, în
caiete și jurnale de călătorie, elementele unui prim portret etnic al românilor din Vlahia
minor văzuți din exterior. La un loc cu datele cronicarilor noștri, în primul rând, cu cele
adunate în Descriptio Moldaviae de Dimitrie Cantemir pentru Academia de la Berlin, acest
repertoriu de imagini a crescut tulpina pe care de-a lungul anilor se vor altoi fantasme,
proiecții, investiri simbolice sau stereotipuri mentale legate de moldoveni.
Evul Mediu, presupus glorios, a fost poate singura perioadă când moldoveanul este
văzut în linii mari viteaz, războinic, onest, strateg, cutezător, încrezător în sine și tenace,
căci în epocile care urmează imaginea lui lent va retrograda. Apărându-și independența
în fața marilor puteri politice ale timpului, Moldova lui Bogdan și a succesorilor săi,
mai cu seamă cea a lui Ștefan cel Mare, alimentează imaginarul exaltat al artiștilor.

4 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012În secolele următoare istoria este necruțătoare cu moldovenii, impuși să măsoare mereu
cămașa de forță a vecinilor ostili. Această precumpănitoare stare de lucruri se răsfrânge
asupra sufletului etnic, cultivându-i în timp pasivitatea, rezistența defensivă, resemnată,
pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie. În 1848, călătorul francez Hippolyte Desprez
menționează în articolul La Moldo -Valachie et le mouvement roumain următoarele:
„Țăranul român nu este răutăcios, nici pizmaș; el n-are simțământul răzbunării și în epocile
în care ar fi fost în stare să-și răzbune pe boierii lui – ca în 1821, el s-a mulțumit să-i ia
în bătaie de joc, imitând purtarea și portul lor, limba lor, expunând moleșirea lor pentru
batjocura obștească”. Profesorul german Klaus Heitman, fin cunoscător al firii românilor,
remarcă o anumită impregnare de melancolie care se exprimă și în muzica populară, dar
și o anumită nepăsare stoică, oriental-fatalistă față de viață, care determină încrederea și
supunerea necondiționată în fața destinului.
Basarabenii constituie un caz reprezentativ în acest sens. În șirul de inoportunități
istorice aceștia s-au modelat departe de avânturile înălțătoare, îndrăznețe, pe care le
vedem la alte popoare din Occident, ei neavând parte nici măcar de acele sufluri de
libertate pe care Brătianu, Rosetti sau Kogălniceanu le-au importat din Franța în celelalte
regiuni populate cu români. Toate câte s-au întâmplat, începând cu anexarea din 1812 și
încheind cu opresiunea regimului totalitar din URSS, dau o culoare particulară înfățișării
moldovenilor basarabeni. Tocmai acest specific circumscris resemnării, pesimismului și
inactivității le sare în ochi călătorilor din Vest chiar și după neașteptata, și s-ar părea
definitivă pentru reabilitarea demnității naționale, rupere de imperiul sovietic, soldată cu
instituirea unei formațiuni statale independente.
Poate pentru că mai întotdeauna Moldova dintre Nistru și Prut a fost un ținut de
margine, o provincie săracă, aceasta a avut parte de mai puțini vizitatori entuziasmați și de
foarte puțini dintre cei care au scris despre aceste călătorii. Cele câteva nume memorabile
de autori care și-au înregistrat pe hârtie impresiile despre acest spațiu țin de perioada
interbelică și sunt ale unor scriitori români din Regat: Mihai Sadoveanu ( Drumuri
basarabene ), Geo Bogza ( Basarabia , țară de pământ ), Ionel Teodoreanu ( La Medeleni ),
Gib Mihăiescu ( Rusoaica ). La contribuțiile acestora se adaugă, desigur, lucrările mai
puțin literare ale unor publiciști, geografi sau militari1. În perioada postbelică ar trebui
să căutăm date despre «Советская Молдавия» prin notițele unor vecini din interiorul
uniunii sovietice, mai ales printre cei care au gustat din deliciile bahice ale cramelor din
Cricova. Se pare că doar după destrămarea imperiului occidentalii au prins curiozitate
pentru această margine a fostului spațiu totalitar, fiind atrași de ineditul realităților de aici,
inaccesibile până nu demult.
În acest studiu va fi vorba de trei autori străini care, după ce au vizitat Republica
Moldova, au scris despre aceasta. Englezul Tony Hawks face cunoștință cu proaspăta
republică independentă în 1998, doi ani mai târziu îi apare romanul Tenis cu moldoveni . Nicola
Baldassare, publicist italian, stă la Chișinău puțin timp prin 2007 și apoi un an întreg în 2010.
În rezultatul acestei experiențe îi apar mai multe note de călătorie, memorii, reportaje, mici
povestiri, portrete etnografice, publicate de-a lungul a câtorva ani pe un site italian dedicat
Moldovei dintre Prut și Nistru. Toate aceste materiale sunt adunate în două cărți: Îți explic
eu ce-i asta Moldova , 2008 și Un an în Moldova . Jurnalul semiserios al aflării mele în țara
dulcilor coline , 2011. Al treilea autor vizat este scriitorul canadian Stephen Heininghan care,
în anul 1994, muncește timp de câteva luni la Chișinău în calitate de profesor de engleză,

5 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012mai târziu înregistrându-și impresiile într-un roman-eseu intitulat Provincia pierdută . Aventuri
într-o familie moldovenească , 2005.
Toți trei scriitori adoptă un gen de literatură de frontieră, cu numeroase valențe, de
la cele literare la cele etnografice. Pentru acești călători erudiți literatura este o modalitate
sensibilă de cunoaștere și reprezentare. Datele observate de ei nu sunt descrise cu detașare
și neutralitate, autorii se implică emoțional, în felul acesta apropiind cunoașterea alterității
de literatură. Acestui gen de literatură i se potrivește o abordare inter- și transdisciplinară,
de aceea profitând de noile deschideri teoretice, am încercat să punem în discuție cele mai
importante concepte cu care operează promotorii Cultural studies cum sunt reprezentarea
alterității etnice , identitate și globalizare . Iată de ce nu vom insista mult asupra aspectului
estetic, ci vom analiza textele în contextul factorilor de mentalitate externi. În demersul
nostru de investigare a situațiilor, emoțiilor, ideilor ne va preocupa, în mod firesc, și
relevanța literară.
Chiar dacă nu-și propun neapărat să facă asta, scriitorii reușesc să contureze o
etnoimagine a locuitorilor R. Moldova, analizându-le, mai mult sau mai puțin, originea
etnică, trăsăturile psihosomatice, vestimentația, arhitectura ambientului, credințele
și obiceiurile etc. Se poate spune că acești scriitori străini definesc specificul local și
național al moldovenilor într-un exercițiu de experimentare a alterității . Interesul nostru
se orientează în special asupra imaginilor care alcătuiesc portretul membrilor societății
moldovenești, un portret văzut din exterior ce cuprinde secvența temporală din ultimii
20 de ani.
***
Tony Hawks este primul scriitor englez care își propune să exploreze proaspăta
republică suverană și independentă Moldova, diagnosticând, într-un roman-relatări de
călătorie intitulat Tenis cu moldoveni , înclinația către pesimism, lipsa de perspectivă
și pasivitatea inertă a unei covârșitoare părți a cetățenilor ei. Pe fundalul unei aparente
euforii naționale generale, străinul invocă reticența ca fiind „o caracteristică națională”
a moldovenilor. Chiar dacă călătoria englezului nu mai este determinată, ca pe timpuri, de
interesul cultural sau economic, și nici măcar de obiectivele geopoliticii contemporane,
acesta nu poate să facă abstracție de realitatea „suspendată”, în care se pomenește în urma
unei întreprinderi excentrice, realitate ostilă atât pentru el, cât și pentru moldovenii sortiți,
irevocabil la acel moment, să-și ducă existența în cușca noii formațiuni politice. Impresiile
de moment se dezvoltă într-o construcție literară de sens care descoperă, dincolo de
predispoziția spre glumă anunțată de titlu, drama moldovenilor de etnie română aruncați
mereu în tot felul de evenimente distrugătoare.
Trama romanului pornește de la un pariu încheiat de Tony Hawks cu amicii săi
prin care el își propune să joace și să câștige câte o partidă de tenis cu fiecare din cei
unsprezece fotbaliști moldoveni care tocmai rataseră un meci în fața Angliei. În cazul
pierderii pariului, Hawks se obligă să interpreteze, gol-pușcă, imnul național al Moldovei
pe una din străzile centrale ale Londrei. Intenția inițială de a ține un jurnal care să puncteze
traseul realizării pariului recidivează, pe parcurs Hawks reușind să configureze o anumită
etnoimagine a celor cu care pățania l-a făcut să conviețuiască un număr de zile. Rezultatul
a atras atenția europenilor, orientați de ceva timp spre țările din fostul spațiu totalitar,
cu atât mai mult că, în situația dată, curiozitatea lor era înlesnită de o narațiune antrenantă

6 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012cu caracter de roman de aventuri. Transmisă mai întâi în serial la radio, apoi apărând într-o
carte în 2000, romanul a devenit îndată un bestseller , nominalizat la premiul Samuel
Jonhnson pentru nonficțiune.
Apariția romanului în variantă română în 2003, datorată editurii Cartier,
nu a stârnit reacții similare din partea moldovenilor. Contribuția englezului nu poate fi totuși
subestimată, mai ales dacă ții cont de faptul că este unul din foarte puținele texte literare,
semnat de un străin, despre aproximativ primii cinci ani de independență moldovenească
(Hawks a vizitat R.M. în 1998). Imaginea creată de occidental prezintă interes și pentru
că exprimă în mentalitatea colectivă și interesele poporului din care acesta face parte,
plasându-ne în orizontul lor de interpretare. Moldoveanul se poate vedea dintr-o parte în
toată splendoarea și mizeria sa, cu diferențele și asemănările sale, cu ceea ce îi este intim
și distant, întrevăzând, la rândul lui, în imaginea propusă, splendoarea și mizeria vecinului
său din alte zone ale continentului european.
De menționat că Hawks nu abordează identitatea de moldovean din perspectiva
unei viziuni tradiționale „tari”, ca un dat esențial, absolut, dar nici nu o extrapolează în
domeniul propagandei politice, ci o reconstituie la nivelul vieții cotidiene în aspectele ei
diferite, determinate contextual: modurile dominante de gândire, simțire și comportament,
obiceiurile, vestimentația, gastronomia, practicile religioase etc. În același timp, acesta
nu face abstracție de clișeele rămase din deceniile de confruntare politică dintre lumea
capitalistă și lagărul sovietic. De cealaltă parte, moldovenii, cu excepția unor intelectuali,
de regulă cred despre vizitatorii occidentali că sunt neapărat niște saci plini cu bani, numai
buni să dea de pomană celor oropsiți de sărăcie sovietică și dornici să prospere economic
după modelul capitaliștilor. „«Dă-mi bani – e tot ce vreau», mi s-a părut că acesta ar
putea fi imnul moldovenilor”, își notează Hawks. Din acest joc comparativ echilibrat al
autoimaginilor și heteroimaginilor s-ar desprinde euristic reprezentările identitare ale
europeanului contemporan, dar și rețelele posibile de interconectare a marginii la culturile
care fac civilizația europeană în condițiile integrării și globalizării postmoderne.
Experimentul cunoașterii reciproce este pe atât de interesant pe cât în momentul în
care Hawks își propune să-și realizeze planul năstrușnic, Republica Moldova este pentru
el o adevărată terra incognita : „Nu știam nimic despre Moldova, despre posibilitățile de
a juca tenis acolo, despre situația ei politică, despre cerințele legate de obținerea vizei,
despre monedă, limbă, componență etnică sau dacă locuitorii săi se vor purta frumos
cu un burghez decadent venit din Vest, agitând o rachetă de tenis în fața fotbaliștilor
săi”. Tot ce știe la început Hawks despre Moldova erau „numele celor unsprezece bărbați
notate pe coperta ziarului meu”. După o succintă documentare în bibliotecă britanicul
cunoaște mai multe informații credibile decât majoritatea celor vizați în aproape zece ani
de independență. El află că Moldova este o „țară înghesuită între România și Ucraina”
în care se vorbesc două limbi: româna și rusa. Aceasta, „ca multe dintre alte părți ale
Europei de Est, se pare că a fost unul dintre acele teritorii ale căror popoare au fost ușor de
subjugat de către o anumită putere dominantă a zilei. Până la constituirea sa ca Republica
Moldova independentă, în 1991, controlul politic asupra acestui pământ s-a schimbat
după fiecare conflict european major. Principalii jucători au fost Imperiul Otoman și cel
Rusesc. După Primul Război Mondial, teritoriul cunoscut în acea vreme drept Basarabia
a votat să devină parte a României, dar a fost luată înapoi de ruși după cel de-al Doilea
Război Mondial, devenind «Republica Sovietică Socialistă Moldovenească». În această

7 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012perioadă, majoritatea etnică a moldovenilor vorbitori de română a cunoscut un mare
aflux de ruși și ucraineni, care au sosit aici pentru a industrializa orașele, pentru a întări
puterea comunismului ca mod de viață și, în general, pentru a face ca totul să fie mizerabil
(subl. n.)”.
Depășind prima impresie despre moldoveni ca „monștri” birocratici care „nu mă
lăsau fără o invitație”, cu puține cunoștințe de limbă română și cu o vagă promisiune
că va fi ghidat în preria societății moldave de cineva pe nume Corina, Hawks purcede
la drum. Trece rapid peste teama firească în fața unui viitor incert și poate amenințător,
înarmându-se cu autoironie și tupeu, sugerându-și, pe deasupra, că reiterează experiența
de un secol în urmă a emigranților britanici în căutarea unei vieți mai interesante în
Lumea Nouă. Odată formulate aspectele filosofic și axiologic ale experimentului ajustat
la imperativele postmodernității de respect față de alteritatea celuilalt, nimic nu ar mai
putea clătina încrederea „colonialistului soft”, mai rafinat culturalicește și mai dezinteresat
economic decât predecesorii săi să lumineze, ca „unul dintre pionierii lumii”, colțurile
mai întunecate ale Europei: „Intenția mea era să dovedesc că o atitudine pozitivă și un
aspect optimist vor da rezultate, cu condiția ca încrederea să fie susținută”. Însă această
„țară estică stranie” se va supune mai greu gesturilor filantropice ale occidentalului.
Primul contact cu „aborigenii” are loc chiar în aeroport și, ca un semn rău pentru
întreaga întreprindere, nu este unul agreabil. Un individ în salopetă pătată cu ulei îl
admonestează pentru „cutezanța” de a filma un avion vechi ca imperiul țarist, aruncându-i
o privire „severă”, „fioroasă”, „înfricoșătoare”, însoțită de gesturi exagerat „demonstrative”.
Comportamentul taximetristului care îi solicită o taxă dublă pentru serviciul său, primirea
„iritatei” de la recepția hotelului, camera care arăta ca o „celulă” îl determină să exclame:
„Doamne! Ce mi-am luat pe cap!”. Dacă pe un moldovean imaginea Chișinăului anilor
’90 văzut de la etajul unsprezece în lumina clară a dimineții l-ar provoca să fredoneze
melodia apologetică «Мой белый город, ты цветок из камня» („Orașul meu alb, ești o
floare din piatră” – un fragment dintr-un hit al anilor ’60-’70), pe englez cadrul urban lipsit
în totalitate de pitoresc l-a lăsat… „surprinzător de optimist”. Descrierea e neîndurător de
exactă: „Imediat sub mine era o piață, în centrul căreia se afla statuia unui soldat eroic
într-o poză triumfală: maxilare pătrate și un pumn gata de luptă, un simbol anacronic
al puterii disciplinate. Troleibuze supraaglomerate și mașini Lada, prost echipate din
punct de vedere mecanic, se chinuiau să înainteze cu zgomot. Pe latura îndepărtată a
pieței era o clădire guvernamentală sau vreun sediu de învățământ, în spatele căruia se
ridica un dom azuriu al unei biserici ortodoxe. Crucea de aur și vârful făceau să-ți muți
privirea de la panorama gri alcătuită din blocuri de apartamente neînsuflețite și monotone,
răspândite dedesubtul ei”. În altă parte: „un oraș cu o arhitectură amestecată, eclectică.
Clădiri minunate cu două etaje din secolele XIX-XX, înfrumusețate cu porticuri ornate,
flancate de structuri din anii ’60, asemănătoare unor cutii”. Vestigiile socialismului
anacronic se fac vizibile oriunde, fie în proiectarea clădirilor social-culturale („Opera,
manifestare stupidă a arhitecturii sovietice a anilor ’60”; „Filarmonica era un alt exemplu
de arhitectură sovietică austeră. (…) Singura concesie estetică erau candelabrul imens
ce atârna din tavan și câteva portrete de mâna a doua ale unor compozitori faimoși,
atârnate de pereți”), fie în abordarea monumentelor („În stânga am văzut o statuie mare
în stilul artei socialist-realiste – un bărbat uriaș, ce semăna cu un grec semiîmbrăcat, ținea
o rachetă de tenis în mână, sugerând parcă faptul că acesta era un lucru care va oferi soluția

8 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012la toate problemele umanității”). Transportul public – microbuzele și troleibuzele „pline
ochi cu pasageri contorsionați”, nevoiți să asculte muzică pop rusească – trădează sărăcia
lucie, dar și indiferența autorităților față de cetățeni. Oamenii care populează acest peisaj
dezolant se integrează perfect în el: încruntați, posaci, grăbiți, nervoși, învinși, epuizați de
viață, arătând „de parcă ar vrea să se sinucidă”, în discuții preferând o „abordare precaută
a oricărei efuziuni emoționale”.
În câteva zile, Hawks are posibilitatea să viziteze Chișinăul, Soroca, situl Orheiul
Vechi și chiar regiunea transnistreană, surprinzând instantaneu aspecte din viață cotidiană
a moldovenilor de diferite etnii: română, rusă, romă. Drept moldoveni de etnie română
tipici sunt prezentați membrii familiei-gazdă: „I-am îndrăgit imediat foarte mult. Grigore
avea cam patruzeci de ani, era brunet, grăsuț și purta o mustață bine îngrijită. Soția lui,
Dina, avea o frumusețe elegantă, care, credeam eu, trebuia s-o fi făcut o adevărată pradă
pentru ochii trecătorilor. Bunătatea i se citea pe față. M-au salutat cu căldură și, deși
obosiți, ochii lor străluceau într-o lumină vie, lucru absent de pe fețele multora dintre cei
pe care i-am întâlnit pe parcursul întregii zile. (…) Copiii lor stăteau mândri lângă ei:
Adrian, de 17 ani, și cea mai dulce fetiță, de 11 ani, Elena”. Gazdele, doi medici muncind
într-un spital pentru copii în stare deplorabilă și slab dotat tehnic, păstrează datele unei
generații născute în fosta URSS. Ei reprezintă o parte a societății de cea mai bună calitate,
căci provin din satele moldovenești în care codul moral s-a respectat în ciuda hibridizării
ideologice și identitare. Grigore și Dina sunt afectuoși, ospitalieri, familiști, prietenoși,
participativi, săritori la nevoie chiar dacă sunt mereu obosiți, epuizați de problemele
cotidiene și activitatea la spital. Printre puținele lor „vicii” se numără necunoașterea limbii
engleze și, mai ales, resemnarea lor descurajantă. De altfel, în treacăt fie spus, cu fiecare
nouă cunoștință, Hawks reiterează problema deficienței de comunicare, punând pe seama
celuilalt vina de a nu cunoaște limba engleză. Refrenul care trebuie cu adevărat luat în
seamă, căci susține una din semnificațiile importante ale romanului, constituie reflecțiile
englezului cu implicații profunde în istorie privind pesimismul și resemnarea fatalistă,
timiditatea și inerția ca însemne mai ales ale majorității românești din R. Moldova.
Suspiciunea o caracterizează pe Corina care, deși a călătorit mult în Vest, rămâne,
„irevocabil, o moldoveancă autentică! Grijulie, circumspectă, controlând totul”. Iulian,
traducătorul și ghidul lui Hawks pe perioada aflării acestuia în R. Moldova, este catalogat
drept un „sfert de bărbat”, muncind pentru excentricul comanditar fără implicare, fără
tragere de inimă. Mereu posac, negativist, neîncrezător în reușita unei acțiuni mai
îndrăznețe, acesta își proiectează viitorul în altă parte decât țara sa, cumulând datele unui
autostereotip al moldoveanului tânăr contemporan : „Cred că visul lui Iulian nu este să
caute frumusețea în țara sa, ci să facă tot posibilul să scape de ea”. Tinerii nu-și găsesc
menirea într-un stat ce se menține în structurile comuniste, unde mafia și poliția (fără mari
deosebiri între acestea) „controlează totul”, unde corupția și sistemul birocratic blochează
inițiativele private cu excepția celor favorizate de clasa politică aflată la conducere. Până
și fotbaliștii călătorind mereu pe alte meridiane nu arată mai plini de viață, „spatele
tricourilor lor îi reducea la simple numere”.
Credibilitatea filosofiei pozitive a occidentalului este pusă la îndoială și de
adolescentul gazdelor, Adrian, care îi traduce englezului balada Miorița . La remarca
celuia din urmă privitor la cele relatate ca fiind o „poveste foarte negativistă”, tânărul
invocă învățămintele ortodoxismului care recomandă acceptarea fără rezerve a sorții.

9 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012Mai târziu, o altă informație despre faptul că dacii, trăitori cândva pe aceste meleaguri,
considerau moartea cea mai mare onoare pentru ei, completează această subliminală
acceptare necondiționată a sfârșitului. Adept al hedonismului, Hawks se opune ori de
câte ori se ciocnește de asemenea manifestări de stoicism irațional: „Doisprezece călugări
trăiau acolo în cele mai aspre condiții. Fiecare avea doar o celulă îngustă, în care dormea.
Ca să alegi de bună știință asemenea mod de viață, fie că ai o credință excepțională, fie
că ești prost, fie că amândouă. Zi după zi, noapte după noapte, se rugau cu fervoare,
încercând să comunice cu Dumnezeu și să-i audă vocea, o voce care, cu certitudine, ar fi
spus: «Uite ce e, nu trebuie să treceți prin toate necazurile astea! Mai bine mâncați o pizza
și vă veți simți mai bine!»”. Acest scepticism general – „felul de viață moldovenesc” –
suscită revolta occidentalului care simte necesitatea poziționării pe contrasens: „Când eu
nu eram așa! Cât de mult tânjeam după un respiro din acest decor ordonat și disciplinat!
Vroiam o scânteie de pasiune, vroiam să cunosc un temperament expansiv sau să fiu
martorul unei joie de vivre .” Prin revolta sa străinul denunță obișnuința moldovenilor cu
starea proastă a lucrurilor, instalarea lor confortabilă în disconfort.
În programul de orientare pozitivă se înscriu probabil și practicile dionisiace
ale naratorului. Pe placul ambelor părți, băutura lui Bahus apropie spiritele diferite și
facilitează comunicarea. Dar chiar și atitudinea față de actul de îmbătare este un prilej
de a evidenția diferențele. Din reflecțiile englezului ar reieși că pentru el consumul de
alcool e un pur parti -pris hedonist, iar la estici îmbătarea indică dorința disperată de
a depăși condiția de membru al unei societăți care conservă un mod de viață deplorabil.
Toți moldovenii vârstnici întâlniți de Hawks își poartă viciul ca pe un stigmat: „Moldova a
fost crama fostului stat comunist, iar Cricova a fost pivnița . După câte se zice, Iuri Gagarin,
legendarul prim om în spațiu, a scris în Cartea vizitatorilor, după ce a vizitat Cricova, în
1966: «E mai ușor să înfrângi puterea gravitației decât atracția acestor pivnițe cu vin»”.
În casa austeră a medicului Grigore se găseau mai întotdeauna tot felul de băuturi, de la
vin și șampanie la tărie și coniac. Țiganii din Soroca își etalează ospitalitatea servindu-i
străinului o „gamă impresionantă de șampanie și coniac”. Protestul împotriva depozitelor
personale impunătoare de băutură atinge cote maxime atunci când englezul se pomenește
în pivnița odiosului transnistrean, proprietar al F. C. Tiligul din Tiraspol, bandit și totodată
persoană în funcție administrativă, poreclit de Hawks „Fundul universului”.
Băutura se configurează ca o justificare a vieții politice și morale din societatea
moldovenească. Cetățeanului român turmentat de la Caragiale i se suprapune cetățeanul
moldovean alcoolizat al lui Hawks care ingurgitează cantități mari de băutură ca un
condamnat la moarte, amintind fatalismul anihilant din renumitul tablou brugelian:
„M-am așezat la una dintre cele patru mese libere. Celălalt consumator, un bătrân ghemuit
peste o votcă, la celălalt capăt al barului, a ridicat ochii și m-a privit cu suspiciune. S-a
adunat, apoi a aruncat pe gât votca cu o mișcare rapidă și a mărșăluit afară (…) peste
câteva minute a intrat agale un alt bărbat. (…) A apucat paharul, și-a turnat băutura pe gât,
s-a întors și a ieșit afară. Toată tranzacția nu a durat mai mult de treizeci de secunde. Alți
băutori au urmat la intervale regulate. Timpul cel mai scurt l-a deținut un individ mare, cu
o haină din piele, care a reușit să comande, să dea pe gât băutura și să iasă din bar exact
în șaptesprezece secunde. Eu eram acolo de cincisprezece minute și mai aveam jumătate
de halbă de bere. (…) Băutura lor nu era una socială. Nu era nicio plăcere în ea. Oamenii
intrau în acest bar ca să demoleze băuturile. Nu ca să treacă timpul. Nici măcar un semn

10 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012din cap, cu care să evidențieze recunoașterea prezenței unei alte persoane. Doar o fixare
rapidă și, apoi, iar afară. Soră, dă-mi ceva să-mi alin durerea!” Pasajul concurează cu cele
mai expresive momente ale teatrului epic brechtian, proiectând o umanitate alienată.
În schimb, pe fundalul resemnării devorante, manifestările de vulgaritate
energică a banditului-mafiot, un alt personaj cu care Hawks se ciocnește în aventura sa
rmoldovenească, se evidențiază oripilant. Romanul oferă o întreagă galerie de bandiți,
portretele lor, alcătuite din succinte, dar relevante observații caracterologice, fiind demne de
pana unui artist al orgoliilor provinciale. Pe alocuri, autorul face spectacol din infirmitățile
fizice și sufletești ale acestor pseudooameni. Omniprezenți, vulgari, impunători, stăpâni
pe situație, trăind în belșug, fără nici un scrupul, bandiții anilor ’90 sunt adevărații
beneficiari ai independenței. De reținut, aceștia apar la Hawks ca având origine rusă sau,
cel puțin, utilizând ca limbă de comunicare limba rusă. În felul acesta, vecinătatea cu
Puterea de la Răsărit este demonizată. Primul contact cu lumea interlopă are loc chiar la
intrarea în Chișinău, pe șoseaua care duce în direcția impozantului edificiul arhitectural
„Porțile orașului”. Paralela nu pare a fi întâmplătoare, ieșirea furioasă a banditului pe
nume Televizorul având semnificația unei cărți de vizită în această lume nouă pentru
străini. E o lume abandonată derivei în care mafia deține cele mai profitabile afaceri, iar
cei mai orgolioși dintre ei patronează echipe de fotbal. Cum e Zelenâi, unul dintre cei mai
cunoscuți mafioți moldoveni și președintele F. C. Constructorul . Ambiționat să-și ducă
planul până la capăt, Hawks își propune să-i vorbească acestei autorități de renume în
cercurile care stăpâneau noul stat. Vizita la el e mai degrabă un bun prilej de documentare
în vederea realizării artistice a portretului de bandit postsovietic. Iată câteva repere „Acest
bărbat avea o mare reputație. Afacerile sale colaterale. În lumea fotbalului se spune ca
i-a bătut pe toți arbitrii ale căror decizii nu i-au plăcut. (…) În mod clar, Zelionâi avea
un eu enorm. Era deci ceea ce căutam (…) un bărbat imens, împătimit după bere. Avea
în jur de cincizeci de ani și o față ridată și aproape strâmbă. (…) Ne-am dat mâinile și
am unit așa două stiluri de viață diferite. Al meu, amabil și creativ; al său, poruncitor și
agresiv. Simțindu-mă groaznic, am încercat din greu să-i strâng mâna cu tărie. Rezultatul
a fost o contorsionare a mușchilor mei faciali, care m-a făcut să semăn cu cineva care se
apropie de o criză de apoplexie”. La întrebarea pe ce bani îi plătește pe fotbaliști, Zelenâi
răspunde fără menajamentele pe care un om normal le-ar avea în fața camerei de luat
vederi ce înregistrează pentru telespectatorii din Regatul Unit: „Răspunsul lui Zelionâi
era nerușinat de cinstit. El îi plătea cu banii spălați din propriile buzunare: «În aceasta
țara, a continuat, nu poți face bani în mod oficial, pentru că i-ai pierde pe toți pe taxe».
(…) Avea șarm. După ce a început să se relaxeze, a fost o gazdă genială și îmi era greu să-
mi imaginez că ar putea avea și o latură crudă sau violentă. Am realizat apoi că șarmul era
arma esențială pentru a atinge puterea adevărată. Dictatorul fără scrupule trebuie să știe
să manipuleze, să ducă de nas pe potențialul său adversar într-o falsă idee de securitate.
O poate face foarte ușor din spatele ecranului de fum al cordialității politicoase”.
Focar adevărat de răspândire a banditismului i se pare lui Hawks regiunea
transnistreană, un peisaj demonizat, marcat de conflicte, unde e nevoit să se deplaseze
pentru a juca cu doi dintre fotbaliștii selecționatei Moldovei. Această „gură a iadului”, loc
eficient pentru spălare a banilor și de păstrare a structurii KGB, păzit de gardieni îmbrăcați
în uniforme sovietice, unde „nimeni nu are nimic bun să transmită cuiva”, este reprezentată
de abominabilul Grigori Korzun, un soi de Ostap Bender autohton, supranumit de Hawks

11 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012„Fundul universului”. Și acesta este patronul unei echipe de fotbal, F. C. Tiligul din Tiraspol,
dar și proprietarul unui hotel de prost gust, „stil gotic, cu turnulețe și capete ciudate de
balauri”, edificat în mijlocul unei pustietăți dezolante, având la subsol un „paradis bahic”
în care adună mai tot patrimoniul regiunii, în timp ce concetățenii lui trăiesc în sărăcie:
„Unii monștri egoiști depozitează totul în pivnițele lor”. Transnistria lui Korzun i se arată
englezului ca un film de groază, stârnind imaginarul cel mai sumbru: „Era locul în care
nici măcar Scooby Doo nu ar fi intrat, oricâte «Scooby Snack»-uri ar fi primit”.
În fine, lui Hawks îi reușește nu doar un jurnal de călătorii, interesant atât pentru
un studiu de imagologie stricto senso , de reprezentare a moldovenilor ca alteritate
noneuropeană pentru englezi, cât și din perspectivă literară, dat fiind faptul că proiecțiile
au fost trăite . Estompându-și orgoliul de occidental prin săgeți autoironice, Hawks
percepe resemnarea ca diferență prin grila valorilor etice și chiar sentimentale, dar nu le
ignoră pe cele estetice. Autorul concepe textul său și ca pe un roman al firii românului
basarabean și, prin extensie, europeanului sud-estic așa cum se manifestă aceasta în primii
ani de cădere a Cortinei de fier și de destrămare a monoliticului bloc comunist. Mânuitorul
condeiului găsește în formula memorabilă a romanului de aventuri modalitatea de
a înregistra rezultatul întâlnirii lui cu ciudatul tărâm, asigurându-și un loc deosebit printre
ceilalți vizitatori.
***
Italianul Nicola Baldassare semnează două cărți despre Republica Moldova în
care adună mai multe materiale: note de călătorie, memorii, reportaje, povestiri, portrete
etnografice, publicate de-a lungul a câtorva ani pe un site italian dedicat Republicii
Moldova. Titlurile Te la do io la Moldova (Îți explic eu ce-i asta Moldova , Pescara, 2008)
și Un anno in Moldova . Diario semiserio di un italiano nel paese delle dolci colline
(Un an în Moldova . Jurnalul semiserios al aflării mele în țara dulcilor coline , Chișinău,
2011)** anunță predispoziția spre jovialitate a autorului care a ales să cartografieze
„o limbă de pământ strivită între România și Ucraina”, situată la marginea Europei și
necunoscută de nimeni. După toate probabilitățile, relația sentimentală (de câțiva ani
Baldassare conviețuiește cu o moldoveancă) îi determină atitudinea și spectrul descrierilor,
nici pe departe amintind, spre exemplu, Basarabia barbară și terifiantă a lui Geo Bogza.
Simțindu-se oarecum un om al casei, legat prin rubedenie de acest ținut, italianul creionează
un tablou poetic familiar, cu o țară extraordinară a „dulcilor coline” și „populația sa,
harnică și cordială”. În plus, această parte a lumii interzisă, ascunsă până nu demult în
spatele Cortinei de fier, promite publicistului exotism ideologic, noi teme de dezbatere și
valori alternative: „A fost o alegere bizară, dar în același timp interesantă și stimulatoare.
În acest jurnal îmi notez considerațiunile, impresiile, observațiile asupra stilului de viață al
moldovenilor și a felului lor de a se îmbrăca. În decursul unui an am contactat cu oamenii
din orașele și satele lor, le-am ascultat poveștile și aspirațiile, le-am admirat proiectele.
Unele episoade au fost povestite cu un pic de umor, în altele însa am subliniat seriozitatea
și dramatismul ce le caracterizează. În acest jurnal este deci toată Moldova în aspectele
ei cele mai curioase și ascunse, el fiind și mărturia unui respect pentru această țară cu
adevărat extraordinară”.
Cărțile scriitorului se constituie din constelații de observații personale de ordin
politic, istoric, ideologic, economic sau etnic, mai mult sau mai puțin literaturizate, în care

12 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012inocența și entuziasmul descoperirilor sunt subordonate scopului pragmatic de a prezenta
publicului italian o alteritate : „Câți italieni știu unde se află Moldova? Aș zice că puțini…
Mulți asociază Moldova cu «badantele» dacă nu cu ceva și mai dezavantajos”. Pentru
a reconstitui narațiunea moldovenilor, acesta nu merge la bibliotecă, nu (doar) studiul
academic unilateral îl interesează (documentarea nelipsind), ci poveștile personale ale
indivizilor și istoriile grupurilor, din care va aduna o sumă de reprezentări despre sine
ale acestora. Pe alocuri el improvizează mici povestiri autonome cu personaje antologice
expresive, dovedind, pe lângă entuziasmul empatic, o percepție estetizantă. Astfel că
imaginea moldovenilor se constituie multireferențial, într-un dialog permanent dintre
impresiile, memoria, imaginația italianului și proiecțiile localnicilor .
Baldassare anunță o nouă sensibilitate și o altă etapă de percepere de către
străini a realității de aici. Contribuția sa diferă de tradiția textuală la această temă prin
modul de abordare alimentat de discuțiile actuale referitoare la globalizare și cooperare
transfrontalieră, probând cunoștințe în varii domenii ce au ca obiectiv de cercetare spațiile
de frontieră: limologie, border studies , imagologie, etnopsihologie etc. Având acest
eșafodaj teoretic postmodern, Domnia sa are tot temeiul să creadă că aduce aici o politică
civilizatoare atunci când se expune cu îndrăzneală asupra celor mai bolnăvicioase aspecte
din viața și cultura acestui stat.
De menționat, călătorul nu circumscrie ținutul interriveran în geografia imaginară
românească, ci într-una marcată de o hibridizare a culturilor. Potrivit italianului, condiția
istorică de a avea o topografie incertă cu frontiere permeabile mai ales pentru slavii care
au găsit aici în toate timpurile o „punte de acces spre Europa continentală” a determinat
mozaicul etnic și cultural al R. Moldova. Evenimentele din secolul trecut au fost definitive
pentru portretul etnografic al moldovenilor, căci noul stat rămâne încă, zice Baldassare,
o mică parte din fosta „galaxie sovietică”, care s-a trezit „dintr-odată ruptă de la sânul
mănos al Rusiei”, de a cărei materie primă rămâne total dependentă, astfel constrânsă
să călătorească în noua lume capitalistă aidoma unui „vas de lut” alături de „alte vase,
dar de fier”. În „vasul de lut” apar fisuri imediat, criza economică din anii ’90 duce la
o migrație biblică spre Rusia și Ucraina, pe de o parte, și spre Occident, pe de alta. Totuși
frecventarea unor alte culturi și mentalități, crede italianul, constituie fenomene benefice,
căci sute de mii de moldoveni, care la moment trăiesc și muncesc peste hotare, speră că
va veni ziua când vor putea să se întoarcă acasă, unde își vor putea porni propria afacere
și crește copii în liniște și pace. Chiar dacă, menționează publicistul, năzuințele lor rămân
încă prizonierele „corupției locale și a clasei conducătoare bătrâne și incapabile de a se
reînnoi”, moldovenii au șansa să iasă din starea actuală de convalescența.
Baldassare se străduiește să evite stereotipurile negative și să proiecteze portretul,
dacă nu simpatic, cel puțin convenabil al Celuilalt, însă acest portret rămâne tributar
gândirii tradiționale. Imaginea moldoveanului autentic este preponderent folclorizantă,
încadrată în ruralitate. Adevăratul spirit al moldovenilor poate fi cunoscut, susține
occidentalul nedesprins de prejudecățile comune, la sat, acolo unde s-au păstrat tradițiile și
deprinderile care îi caracterizează. În mediu mirific desfășurat între casa și satul socrilor săi
el urmărește tradiții, obiceiuri, bucătăria cu hedonismul unui călător dezinteresat economic
sau politic, pornit la o vârstă respectabilă („în ajunul bătrâneții”) în căutarea unor noi
surse de adrenalină. În tradiția deja cunoscută Baldassare descrie obiceiuri de nuntă, botez
și înmormântare, adăugând abundente comentarii subiective. Se miră, se entuziasmează,

13 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012admiră, râde. Îl atrag mai ales momentele pe care le percepe drept ciudățenii. Îl amuză,
spre exemplu, faptul că la botez preotul ciupește șuvițe de păr din capul copilului, arzându-
le la focul unei lumânări, ceea ce i se pare un obicei barbar. Nu înțelege de ce după naștere
mamele sunt neapărat bântuite de diavolul care ar trebui alungat. Se distrează analizând
semnificațiile scuipatului la moldoveni, în special, este menționat cel pentru dezlegare
„de deochi” al cumetrelor. V orbește despre straniile ritualuri ale înmormântărilor, despre
mulțimea de mese de pomenire ce îi sărăcesc pe cei rămași în viață. Se amuză pe seama
numărului mare de sărbători de iarnă, pe care le descrie cu ironie, în special pe cele legate
de numele sfinților. Descrie un fapt curios pentru el, constituind un adevărat eveniment al
satelor moldovenești, despre căruțele cu evreii care ofereau sineală, fluiere pentru copii și
apă gazată („căruțele cu minuni”) în schimbul unor haine vechi. Rămâne uimit de faptul
că moldovenii de la sate sunt mereu gata să împrumute bani rudelor lor, niciodată cu gând
de a cere o dobândă.
Orașul este reprezentat ca un spațiu hibrid, încremenit între formele de viață
rurală și înnoirile civilizației. Dincolo de predispoziția binevoitoare și empatia vizibilă,
Baldassare percepe existența de aici în raport cu o lume considerată de el normală, cea a
civilizației europene. El semnalează mai multe abateri, dar adesea face asta cu un aer de
glumă, evitând condamnările. Situațiile bătătoare la ochi prin stupiditatea lor îi stârnesc
comentarii umoristice. Pomenește incovenientele călătoriei sale în renumitele „marșrutce”
din Chișinău înghesuind oameni ca într-o cutie. I se pare caraghios și necivilizat ca în
troleibuze și autobuze să existe persoane speciale care să alerge după fiecare pasager
pentru a-i percepe taxa de călătorie, iar când e rugat în maxi-taxi să transmită banii
către șofer, crede că vecinii săi pasageri vor să-i dea pomană. Descrie cu haz mai ales
comportamentul șoferilor din traficul urban: „Moldoveanul, de obicei liniștit și pașnic,
la volan devine agresiv și lipsit de bunele maniere”, iar conducătorii „marșrutcilor” sunt
în genere un fel de agenți 007 care au permisiunea să distrugă pe oricine s-ar afla în
calea lor. Astfel că a participa la traficul chișinăuean înseamnă a-ți proba capacitățile de
supraviețuire în jocul infernal al „ruletei rusești”.
Un leitmotiv ce structurează acest discurs bipolar pornind chiar de la titlul uneia din
cărți este expresia „Moldova – țara dulcilor coline”, căreia i se asociază alte teme. Iată un
exemplu: „Moldova este țara dulcilor coline și a divorțurilor”. Publicistul analizează acest
fenomen și ajunge la concluzia că principala cauză sunt căsătoriile precoce. Deși sunt
săraci, moldovenii se căsătoresc la 20-30 de ani. De aici și numărul mare de divorțuri. Iată
încă un exemplu: „Moldova este țara dulcilor coline și a străbuneilor”, pentru că foarte
mulți bătrâni au strănepoți. Un alt aspect care îl impresionează este capacitatea de a se
sacrifica a femeilor moldovence. A văzut deseori parcul plin de copii însoțiți de mămici de
20-22 de ani. Întrebarea imediată a occidentalului a fost: „Dar unde le sunt tații?”.
Un subiect de glume și ironii constituie retorica națională și demagogia construită
în jurul monumentului lui Ștefan cel Mare: „Moldovenii îl venerează pe Ștefan cel Mare.
La monumentul lui vin aproape zilnic delegații care depun flori. Motive pentru asta se
găsesc: a) ziua lui de naștere; b) ziua morții lui; 3) ziua căsătoriei lui; 4) ziua în care
a căzut de pe cal; 5) ziua în care s-a vindecat; 6) ziua în care fiului său i-a apărut primul
dinte; 7) ziua în care și-a cunoscut soția; 8) ziua în care a mâncat pentru prima dată sarmale
etc. În fiecare zi, vreun canal de televiziune transmite reportaje despre diferitele ceremonii
de comemorare a «Sfântului»”. Ironia italianului se amplifică povestind un semibanc/

14 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012semilegendă despre „Blestemul lui Ștefan cel Mare”. Potrivit acestei povești orice străin
care vine în Moldova are probleme de digestie. Cauza acestei incomodități se trage încă
de pe timpul lui Ștefan cel Mare care, fiind pe patul de moarte, o fi pronunțat un blestem la
adresa străinilor. Legenda zice, potrivit variantei italianului, că „Orice străin care pe viitor
va călca sfântul pământ al Moldovei să fie lovit de blestem și constrâns să trăiască într-un
spațiu strâmt cu pantalonii în mână”. Poveștii haioase i se adaugă un comentariu aproape
sarcastic, Baldassare împărtășindu-și gândul năstrușnic ce îl bântuie de fiecare dată când
trece pe lângă monumentul respectiv: „Ar fi bine să se pună în spada lui Ștefan un sul de
hârtie igienică care să le amintească străinilor că au venit în Moldova”.
Eroul moldav a avut o spadă „ forte cu care i-a înfrânt pe turci, dar se pare că
demagogia politicienilor moldavi e mai puternică decât spada domnitorului”, în timp ce
pensionarii „nu-și pot cumpăra o tigaie antiaderentă” după o viață de muncă, în vreme ce
tinerii pleacă la muncă peste hotare în condiții primejdioase, în paralel cu faptul creșterii
enorme a prețurilor la mărfurile de primă necesitate, care depășesc cu mult capacitatea de
cumpărare a salariaților bugetari. Italianul este stupefiat de priveliștea vilelor de lux în care
trăiesc polițiștii plătiți cu salariul lunar de o mie de lei. Deși mereu este întrebat în legătură
cu mafia italiană judecată în spiritul renumitului serial, Baldassare consideră că adevăratul
banditism e în Moldova: „O castă de oameni șmecheri și fără onestitate prosperă, restul
populației este săracă și lipsită de drepturile ei”.
Evenimentele zbuciumate care s-au produs de-a lungul a două secole au făcut ca
acest pământ să fie locuit de mai multe etnii. Cu toate acestea nu se poate spune despre
R. Moldova că ar fi un „paradis interetnic”. Potrivit italianului, în Moldova reprezentanții
diferitor etnii își duc existența încapsulați în propria lor lume. Mai ales rușii trăiesc
ca o lume în interiorul altei lumi, închiși într-o insularitate familiară: vorbesc rusește,
mănâncă specialități rusești, își duc copii la școala rusă. Fiind invitat la prânz de o familie
de ruși, Baldassare constată uimit că gazdele lui își percep apartamentul ca pe „o limbă
din pământul rusesc sau ca pe o navă de război în mijlocul apelor inamice, după modelul
ambasadei ruse din centrul Chișinăului”. Rușii locuiesc și muncesc în Moldova, dar
se simt „de parcă s-ar afla în Novosibirsk. Trăiesc într-o realitate virtuală, se cred încă
parte din fost URSS. Sunt ca japonezii descoperiți în anii ’60 în pădurile din Borneo care
mai luptau încă împotriva SUA. Nimeni nu-i anunțase că războiul s-a terminat demult”.
Semnificativă în acest sens este povestirea, intitulată Coșmarul lui Boris , care descoperă
complexele etnicilor ruși instalați cu traiul în R. Moldova:
„Boris Sergheievici se simțea rus din cap până-n picioare, până în măduva oaselor.
Familia lui s-a transferat în Chișinău din Rostov în îndepărtatul an 1950 pentru a moderniza
rețeaua telefonică din Moldova. Părinții, proaspeți absolvenți ai institutului, au primit
îndată un apartament de la stat. Peste câțiva ani s-a născut Boris. A fost crescut și educat
ca un rus adevărat, rămânând așa tot timpul. De-a lungul anilor a refuzat cu încăpăținare
să învețe măcar un cuvânt în limba localnicilor, considerând-o inferioară, de necomparat
cu limba lui Pușkin și Tolstoi. Își considera apariția sa la Chișinău o întâmplare, simțindu-se
de facto un fiu al măreței Rusii. Și-a luat nevastă rusoaică, avea prieteni doar ruși, mânca
borș acru, pelmeni și blinî. Era un rus cu toate actele în regulă! Peste câțiva ani a divorțat,
iar copii i-au plecat în Rusia, lăsându-l de unul singur în vechiul apartament de la Botanica.
Acum Boris ducea o viață monotonă, așteptând răbdător pensionarea.

15 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012Într-o dimineață, ascultând ca de obicei radioul, constată mirat că limba în care
vorbea crainicul era româna. Nu-și făcu griji și deschise televizorul la obișnuitul Canal
1 rusesc . Dar mare îi fu mirarea când apăru postul România 1, iar crainicul vorbea tot
româna. Căută cu frenezie alte posturi de televiziune rusești, dar dădea doar de cele
românești. «Ce dracu se întâmplă?», își zise, gândind că e o defecțiune la distribuitor. Se
spălă, își bău ceaiul obișnuit și ieși din casă. Afară observă cu mirare că toate denumirile
de firme, magazine și baruri nu sunt scrise în două limbi: rusă și română, ci doar în
română. Au dispărut informațiile scrise cu caractere chirilice! Descoperi că și barul în
care obișnuia să bea o bere-două se chema „O cafea sau o bere cu Igor”. La întrebarea
privind cauza dispariției caracterelor chirilice, barmanul Igor îi răspunse într-o română
impecabilă: «Inscripția în chirilice? Care inscripție?» Ieși pușcă afară și căută stupefiat un
telefon public. O telefonă pe Tatiana, noua sa prietenă, de la care se așteptă să audă replica
obișnuită: «Privet, Boricica, moi liubimîi», dar auzi «Alo, Boris, ce faci, dragul meu?».
«O Gospodi! (Doamne Dumnezeule!)», strigă Boris disperat, agățând receptorul cu
senzația tot mai clară că și-a ieșit din minți. Se îndreptă cu pași nehotărâți spre chioșcul de
unde cumpăra de obicei Комсомольская правда , dar și acolo văzu doar reviste românești:
România liberă , Evenimentul zilei ș.a. Ceru revista. « Komsomoliskaia pravda ? Nu avem!
Plecați la Moscova dacă vreți s-o citiți», îi răspunse chicotind vânzătorul. Atunci el a
decis să cumpere Jurnal de Chișinău , dar, când încercă să achite banii, auzi ceva ce îl
înspăimântă: «Nu aveți lei românești? Leii moldovenești nu mai sunt în circulație». Boris
deschise revista și văzu scris cu litere mari: «Moldova așteaptă cu mare nerăbdare sosirea
președintelui României». În altă parte: «Azi la Chișinău a sosit Președintele României
într-o vizită de lucru. A fost întâmpinat la aeroport de către reprezentanții Moldovei de la
București». Amețit și transpirat de tot, se îndreptă spre serviciu, dar acolo fu întâmpinat
de un coleg care îl anunță că directorul dorește să-ți vorbească imediat. Șeful îi zise cu
reproș: «Ooo, Boris Sergheevici! Chiar pe dumneavoastră vă căutam. De la sediul nostru
din București ne-a parvenit o circulară conform căreia dumneavoastră sunteți singurul
moldovean din Moldova care nu vorbește româna! E o rușine pentru dumneavoastră,
pentru departamentul nostru și pentru țară! La sfârșitul acestei luni va trebui să susțineți
un examen la limba română în fața unei comisii care va veni de la București. Vă avertizăm
că, în cazul în care nu susțineți proba, veți fi concediat și veți pierde orice drept la banii
pentru pensie». Era prea de tot pentru sărmanul Boris care a început să urle cu disperare
«Nooooooooooo!!!». Și în acest moment el se trezi. Plângea și se holba la pijamaua udă
leoarcă. Îi veni gândul salvator: «A fost un coșmar tâmpit!». Săltă din pat, alergă spre
fereastră, deschise larg geamurile și privi în jos. Denumirile firmelor scrise în rusă erau
la locul lor. Trase aer în piept adânc, apoi plecă la baie. De acolo răzbătu prin clipocitul
apei o melodie care se răspândi îndată în întreaga casă: «Ne slâșnî v sadu daje șorohi…
podmoscovnâe vecera…»”
Promotor al unui nou discurs, Baldassare are o soluție pentru restabilirea relațiilor
interetnice din R. Moldova. Potrivit lui, Moldova este o zonă de graniță, impregnând acest
specific comunității locale, care e multietnică și multiculturală. Argumentele nu întârzie să
apară: fiind prinsă între rădăcinile sale românești și trecutul sovietic, comunitatea de aici
constituie un popor, dar nu și o națiune din simplul motiv că aceasta „nu și-ar fi dezvoltat

16 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012o identitate națională independentă de acești doi poli, rămânând implacabil o țară de graniță
în cadrul altei granițe. Este un loc al influențelor străine, venite din toate părțile”. Autorul
îl citează în acest sens pe George Friedman: „Există națiuni fără stat, cum ar fi curzii.
Moldova este un stat fără națiune”. Concluzia italianului eliberat de ideologia naționalistă
este că „atâta timp cât există această anomalie culturală și etnică din care cauză populația
nu se simte pe deplin moldavă, renunțând la o anacronică și inutilă apartenență etnică,
Moldova nu va fi o națiune”. Întâmplător sau nu, numele de moldovean dat de european
identității noastre liminare coincide cu cel din proiectul sovieticilor, actualizat de mai noii
moldoveniști autohtoni.
Insistăm asupra faptului că această perspectivă aparține unui promotor al rețetei
eurointegrării , diferită de cea a moldovenilor de etnie română care cunosc implicațiile
bolșevico-sovietice la construirea identității imperialiste de moldovean interpretată ca
etapă de trecere la cea de homo sovieticus și prevăd capcanele implantării agresive ale
multiculturalismului și globalismului în R. Moldova. Mai mult, îi putem reproșa lui
Baldassare că a evitat să se expună referitor la artele de aici. Un minimum exercițiu
de cunoaștere a literaturii, spre exemplu, i-ar aduce străinului dovada că cele mai
valoroase contribuții au ținut legătura cu tradiția literaturi naționale. Certitudinea unei
literaturi constituite istoric este garantul dialogului egal cu alte culturi. Ce șanse are
literatura unui Cutcovețchi, Bucov sau Lupan să reziste unui exercițiu dialogic onorant
pentru moldoveni?
Având experiența coabitării cu moldovenii, călătorul italian își asumă
responsabilitatea de a da sfaturi conaționalilor săi dornici a se transfera cu traiul în
această parte a lumii. Pentru aceștia are cel puțin zece sfaturi: „1. Să învețe cât mai
repede limba localnicilor, altfel se vor simți izolați; 2. Să se integreze în comunitate, să
nu să se izoleze frecventând doar italienii; 3. Să se apropie cu mult respect de tradițiile și
deprinderile de viață ale moldovenilor. Să evite atitudinea de «italian superior» proprie
multor conaționali; 4. Să nu critice totul și pe toți, odată ce s-a decis să trăiască aici;
5. Să nu încerce să îi «italienizeze» pe moldoveni, ci să-i înțeleagă așa cum sunt ei; 6.
Să țină minte că punctul slab al moldovenilor este suspiciunea. Ei nu prea sunt capabili
să râdă de ei înșiși, autoironia în Moldova e o materie necunoscută; 7. Să țină cont de
faptul că moldovenii sunt foarte serioși și formali, uneori întrec orice măsură în acest
sens. Dar acesta este modul lor de a fi. Trebuie să fim conștienți de faptul că regulile
de bon ton sunt diferite la popoare diferite”. Cea ce urmează este în același registru:
nimeni nu are temei să se considere centrul universului și, respectiv să se măsoare cu
ceilalți în ciocniri rebele. Întâlnirea cu o ființă deosebită de tine sau cu o altă cultură
este un pretext pentru îmbogățire spirituală. Ceva mai târziu, fiind mirat de faptul că
tinerii moldoveni consideră benefică și justă orice influență occidentală, Baldassare
concluzionează: „Unde e scris că stilul de viață, cultura și valorile occidentale sunt cele
mai bune din lume? Cultura moldovenilor e, bineînțeles, diferită de a noastră, dar nu e
inferioară ei, ei nu au un Dumnezeu inferior Dumnezeului nostru. Ei au trăit evenimente
istorice și politice diferite, prin urmare prezintă interes. Societatea moldavă constituie
un magnific laborator social de care eu sunt fascinat, găsind în fiecare zi ceva nou și
interesant”. Citatul lui Cicerone se potrivește cât se poate mai bine discursului: „Patria
ta e acolo unde te simți bine”.

17 Metaliteratură , anul XII, nr. 3-4 (30), 2012Note
Andras, Carmen, România și imaginile ei în literatura de călătorie britanică . Un spațiu
de frontieră culturală , Editura Dacia, Colecția „Mundus Imagnalis”, V ol. 6, 2003.
Baldassare, Nicola, Te la do io la Moldova , Edizioni dell’Impossibile, Pescara, 2008.
Baldassare, Nicola, Un anno in Moldova . Diario semiserio di un italiano nel paese
delle dolci colline , Chișinău, 2011.
Bezviconi, Gh., Călători ruși în țările noastre (sec. XV-XVIII), în Comunicări și note
în Analele românosovietice, 1957, nr. 1, p. 48.
Bogza, Geo, Basarabia , țară de pământ , București, Editura Aria, 1991.
Braga, Corin (coord.), Concepte și metode în cercetarea imaginarului . Dezbaterile
Phantasma , Polirom, Iași, 2007.
Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei , traducere din limba latină de G. Pascu, ediția
a II-a, Editura Tipografiile Române Unite, București, 1936.
Constantinescu, Romanița (coord.), Identitate de frontieră în România lărgită .
Perspective comparate , Polirom, Iași, 2008.
Constantinescu, Romanița, Pași pe graniță . Studii despre imaginarul românesc al
frontierei , Polirom, Iași, 2009.
Ciocoi, Tatiana, Tony Hawks : asediul miturilor identitare ale moldovenilor . În rev.
Metaliteratură , nr. 5-6, 2011, p. 35-39.
Hawks, Tony, Tenis cu moldoveni , traducere din engleză de Camelia Boca, Cartier,
Chișinău, 2003.
Heitmann, Klaus, Mihai Sadoveanu , călător prin Basarabia , prezentare și traducere
din limba germană de Dumitru Hâncu, România literară , nr. 50/21-27, 2005.
Nemoianu, Virgil, Globalism , multiculturalism și literatura comparată , în Vatra , nr. 3,
2000, p. 13-21.
Popescu, Paul D., Călători străini despre Prahova , Prahova, Biblioteca Județeană
„Nicolae Iorga”, 2000.
Todorav, Tzvetan, Noi și ceilalți . Despre diversitate , traducere de Alexandru Vlad,
Institutul European, Iași, 1999.
Todorov, Tzvetan, Omul dezrădăcinat , Institutul European, Iași, 1999.
Vrabie, Diana, Orașul Bălți (perioada interbelică ) în viziunea unor scriitori
(Geo Bogza – un oraș din infern și Ionel Teodoreanu – La Medeleni ), în revista Limba română ,
Nr. 5-6, anul XXII, 2012.
* Publicistul Dimitrie Iov, inspector general al Artelor pentru Basarabia, deputat și
prefect de Soroca, a semnat două lucrări: Moldova de la Nistru (București, 1943) și Priveliști
basarabene (Editura națională Gh. Mecu); geograful Ion Simionescu este autorul unui studiu
– Pitorescul României (vol. II): În lungul graniței ; ofițerul Ștefan Georgescu-Olenin a scris
eseul Sub cerul țării și sub cer străin . Urmare la Neajlov , Haskovo și Sliven , Basarabia ,
Ukraina , Matuska Rossiia , SSSR (Madrid, 1976).
** Traducerea din italiană a textului lui Nicola Baldassare de Alexei Cotelea