JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 22017 [621505]

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

553
MIRCEA CĂRTĂRESCU: ASPECTS OF THE EROTICIZED POETRY

Silvia -Maria Munteanu
PhD, Technic al College „Dimitrie Ghika” of Comănești

Abstract: This studyanalyzes the way in which the erotic poetry of Mircea Cartarescu, the poet,
reveals another type of intimacy: the place of the ideal woman is now taken by a dull, common young
woman, wearing excessive make -up or, on the contrary, by a Ŗ witheredŗ housewife, irreversibly
anchored into the mediocrity of daily routine. The projective image of the body mingles to the extreme
limit with other objects and things, thus eliciting an obsessive reality in which love makes the ordinary
become accept able. What is missing is the ecstatic dimension of the Eros, the sexual intercourses that
we witness instead trigger animal Ŕ like visions, which paradoxically can be subscribed to normality.
The human and the artificial are equally suffering from the quot idianřs aggressions.

Keywords: commonplace, Eros, lack of mistery, poetry, woman.

Motto :„Legătura dintre poezie și limbaj seamănă
cu cea dintre erotism și sexualitateŗ. (Octavio Paz)

Postmodernismul poate fi considerat, așa cum aprecia Ioana Em. Petrescu1, un model
cultural a cărui deviză o constituie re -descoperirea valorii individualului și, implicit, a
individului prin reunificarea holonilor, acele particule dinamice al căror sens poate fi descifrat
numai în raport cu întregul din care fac part e. Astfel, individul trebuie privit ca parte
indestructibilă a universului, pe care încearcă să -l recreeze prin întoarcerea la primordii și
acest traseu este reversibil doar în perimetrul artei/literaturii. De aici, reiese și caracterul
mântuitor al litera turii, în corelație cu sensul ei primordial pierdut de -a lungul timpului.
Aidoma universului, textul literar este conceput ca o țesătură în care fiecare individ -holon
joacă un rol important, se construiește o ierarhie în care fiecare își definește poziția și face
parte din unitatea întregului. Textura postmodernă aspiră prin această nouă modalitate de a
concepe individualul să pătrundă esența universului, revelând -o deopotrivă autorului și
cititorului:„Într -o lume a proliferării limbajelor formale și a unif ormizării vorbirii curente,
funcția de a menține vii și de a dezvolta zonele cele mai fecunde, creative ale oricărei limbi
vii, naturale o are în primul rând poezia‖2. Într -un astfel de context, regăsirea intimității și
întoarcerea la Eros asigură supravie țuirea discursului liric: tentația erotizării a captivat și non –
umanul, derizoriul, contingentul, angajate parcă în procesul de descifrare a misterelor
universului.
Lirica de dragoste a lui Mircea Cărtărescu propune o „metafizică a corporalului‖3, în care
voluptatea și intimitatea sunt estetizate prin focalizarea pe cerebral, nu pe afectiv,
amalgamând sentimentele umane cu sfera tehnologicului sau vegetalului. Viziunile conțin un
amestec de banal și senzațional, sentimentalismul e trucat, erosul este himeri c, fantast,
suferința și senzualitatea sunt multiplicate în formule ludice și ironice: „doamne, m -ai chinuit,
m-am chinuit pentru tine/ și am vărsat și am plâns isteric, și mi -am băgat unghiile în podul
palmei pentru tineŗ (Femeie, femeie, femeie…4) Spectacolul lingvistic atenuează gravitatea

1Cf. Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză , Cluj-Napoca, Editura Casa Cărții de Știință, 2003
2 Alexandru Mușina, „Supraviețuirea prin ficțiune‖, în Supraviețuirea prin ficțiune , Brașov, Editura Aula, 2005, p. 62.
3 Nicolae Manolescu, „Mircea Cărtărescu‖, în Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu , I. Poezia, op. cit ., p. 400.
4 Mircea Cărtărescu, Aer cu diamante , București, Humanitas, 2010, p. 23. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

554
emoțiilor transmise, eliberând tensiunea lăuntrică de dramatism și transformând plânsul în râs
sau oftatul într -un surâs: „Ea va revalorifica, va recicla în totalitate formele poetice anterioare,
învestindu -le, mai cu seamă prin procedee textuale (metatext, intertext, hipertext etc), cu un
sens nou‖5.
Descoperim la poetul postmodern o nouă filosofie despre dialectica timp -Eros.
Sentimentul dezamăgirii acoperă dimensiunea prin care umanul tindea să depășească
temporalul și să acceadă la nemurire. Încă un mit al literaturii este spulberat de luciditatea
celui care nu mai crede „o frumoasă minciună‖6:
„dragostea sexuală m -a dezamăgit.
Și filosofia timpului m -a dezamăgitŗ (Norul cu mufe7).
Cele două sentințe au rezul tat din re -descoperirea adevărului: timpul și dragostea, implicit
sexul, nu mai sunt, ca la Vasile Voiculescu, unica vecie dată nouă , ci sunt concret -tangibile și
pasagere, muritoare.
Lipsită de atributul sacralității, femeia (de)căzută în profanul postmo dern nu mai
întruchipează idealul de frumusețe, ingenuitate și unicitate cu care o înzestrau poeții până
acum. Apare în scenă ex -iubita, care nu se distinge prin nimic de celelalte ființe feminine:
destinul său este banal și amintirea ei va fi ignorată. Am orul etern era doar o poveste, în care
nimeni nu trebuie să mai creadă:
„Ea e o fată de peste blocuri și mări
acum e măritată, gravidă, n -are nicio importanță.
Amorul nostru nemuritor s -a dus dracului.
Acum nu mai sunt steluțe în genele ei.
Acum nu mai e nicio steluță în genele ei.
Așa, ca să știți, dragii moșuluiŗ (Steluțe în genele ei8).
Poveștile sunt pentru copii, cei care mai cred în existența moșului; depășind acest stadiu,
este necesar să rămânem cu picioarele pe pământ, să cunoaștem realitatea și s ă acceptăm
efemerul ca pe ceva firesc. Ancorat în realitatea artificială, Eros pare a -și fi pierdut puterea
magică și dragostea a devenit perisabilă.
Formula autenticității de natură textuală reduce feminitatea la imaginar: „…acum tu ești
doar o torsiune de degete, o rupere de tendoane acum tu ești doar un lac de sânge unde -a fost
cineva căsăpit pe zăpada dumnezeiască din bucurești, acum tu ești doar o fostă colegă de
facultate o fostă dulce colegă de facultate, din facultate, din tinerețe/ acum, tu ești o
superstiție, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de fețeŗ (Femeie, femeie, femeie…9). E un
imaginar macabru, ce micșorează femeia la componentele biologice (degete, tendoane, sânge)
pentru a camufla durerea celui căsăpit din iubire. Imaginea fostei iubite se dispersează în eter
și-n alte chipuri feminine, marcând uniformizarea și identitatea multiplă. După consumarea
poveștii de amor, femeia cade în dizgrație; demascând -o, eul poetic nu mai resimte starea de
grație, ci ac cidentalul, fugitivul și superficialul.
„Verva demitizantă‖10, ce-l caracterizează pe Mircea Cărtărescu, determină femeia să
coboare de pe piedestal în stradă și, de aici, este recuperată prin discursul cotidianului. Chipul
angelic de odinioară este înlocui t de zonele erogene, care -l incită pe privitor. Limbajul
nepoetic (fund, sâni) se pierde în tonalitatea jucăușă a pescărușilor de catifea și plușul care
mută accentul de pe vizual pe tactil, sugerând emoția și erotismul:
„ah, doamne, ce fund avea!

5Idem , „Poezia. O previziune‖, în Pururi tânăr, înfășurat în pixeli , ed. cit ., p. 77.
6Idem , „Apus de mămăligă‖, în Baroane! , București, Humanitas, 2005, p. 63.
7Idem , Dragostea , ed. cit ., p. 36.
8Ibidem , p. 66.
9Idem , Aer cu diamante , ed. cit ., p. 29.
10 Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism , Boldea, Iulian, De la modernism la pos tmodernism , Târgu -Mureș,
Editura Universității „Petru Maior‖, 2011 , p. 195. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

555
crăpau p e el pescărușii de catifea.
iar sânului ca și plușul
i se vedea prin tricou țumburușulŗ (I♥ny11).
Alteori, portretul iubitei se conturează din păr violet , gene lungi și gură cărnoasă , un
amestec de livresc și trivial, scoțând în evidență artificialul (neonu l, genele false, țeava de
aluminiu, cerceii de plastic negru) care inhibă pasiunea.
„și sub neon părul tău să devină violet, violet
în cea mai pură tradiție simbolistă
și genele să -ți fie lungi, lungi
în cea mai pură tradiție romantică
și gura ta să fie că rnoasă și gustul gingiilor tale să fie cel știut
și vertebrele tale să fie dure
și bețele cortului să fie din țeavă de aluminiu
m-aștept să porți cerceii tăi de plastic negru în formă de frunză răsucită
m-aștept să fii pasionată, pasionată în cortul polone zŗ (Blues după Magritte12).
Realitatea descrisă nu are nimic poetic sau romantic, având în vedere că idila se va
consuma într -un cort susținut de bețe din țeavă de aluminiu. Este evidentă aici vulgaritatea și
decăderea amorului cultivat în lirica de dragost e, mai ales de către romantici.
Misterul feminin s -a evaporat pentru acest eu liric hiperlucid, care descrie o femeie reală,
banală, cea care se culcă demachiată și adoarme ghemuită. Contemplând -o, bărbatul
descoperă că fără mască frumusețea -i pălește: sau mai are o mască cu pleoape imense și
ovale, cu buza flască? Niciuna dintre cele două măști nu -l ajută să recunoască adevăratul chip
– cel machiat din timpul zilei sau cel demachiat:
„adormi ghemuită pe perna cu broderie
sub plapuma de satin flăcărie
iar fața
demachiată pare de -a dreptul o mască
având pleoape imense, ovale și buza flască,
și iar dimineața

în pielea ta roză cu sticliri albăstrii,
și-n chiloțeii tăi înflorați, cilibii,
cu prosopul persan peste șale
intri la baie, te speli pe dinți cu mentol
pe ochi dai cu apă și fa, cu lux dai pe umărul gol
cu obao sub brațele goaleŗ (Doar încă o zi13).
La lumina zilei, privirea evită chipul și se îndreaptă spre corpul femeii, fiind atras de piele
și chiloțeii incitanți. Dar femeia nu face nimic deosebit, doa r se spală pe față, pe dinți, pe ochi,
pe umeri și brațe. Ritualul de dimineață stă tot sub semnul banalului, evocând o intimitate
casnică.
Nu lipsește din peisajul erotic nici ipostaza dragostei domestice, când femeia devine un
animal de companie sau o ju cărie pufoasă, care este alintată cu apelativul cri -cri, trimițând
lectorul cu gândul la romanul lui V. Alecsandri. Asocierea bizară de nume proprii (Coran,
cartea sfântă a musulmanilor și Bosch, firmă de scule electrocasnice) relevă discrepanța sacru –
profan și invazia tehnologizării în lumea în care trăim:
„pisică, iubită, soție
în papuci pufoși

11 Mircea Cărtărescu, Plurivers 2 , ed. cit ., p. 229.
12Idem , Dragostea, ed. cit. , p. 82.
13Idem , Plurivers 2 , ed. cit ., p. 103. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

556
oh,, cri -cri,
din Coran și din Bosch

tu vii,
vii să -ți lipești de mine palmele sidefii…

e atât de bine, oh Doamne
atât de bine cu tine!ŗ (După o cununie la Ŕ21ᵒ totul se dovedește a fi perfect14)
Și în acest univers artificial, senzația tactilă umană rămâne unică, de aici exuberanța și
starea de bine pe care le repetă, cu intonație exclamativă, poetul.
Trăirea carnală este superioară celei spirituale, căci erotis mul cărtărescian nu exclude
sexualitatea și explorarea corporalității celeilalte ființe. Cunoașterea trebuie să fie deplină,
trupurile să se atingă până la contopire; vizualul face loc palpabilului, iar lumina întunericului.
Prin senzația de pipăit, fie cu geana, fie cu degetele sau palma, cuplul de îndrăgostiți se
apropie și se descoperă unul pe altul.
„să clipești din geană pe obrazul meu
și să râzi în întunericul negru
să-ți pipăi șira spinării cu degetele
să-ți simt în palmă părul aspru…ŗ (Dragă Cri15)
Paradisul intimității constituie refugiul omului postmodern din infernul societății de
consum, unde lumea virtuală și artificioasă acaparează lumea vie. Dorința de acuplare
înseamnă mai mult decât dragoste fizică; este izbânda vitalității asupra inumanulu i
tehnologizat ca într -un ritual de renaștere în ritmurile naturii ce învie cu fiecare dimineață:
„aș vrea să facem dragoste mii de nopți
și de dimineți, și de amieze,
primăvara, vara, toamna și iarnaŗ (Poem de citit la un Martini roșu, cu lămâie16).
Drago stea face banalul vieții suportabil. Poetul și -ar dori să trăiască cu intensitate
dragostea, ce pare a defini ființa în totalitatea ei: „dragostea este și ceremonie și reprezentare,
dar și ceva în plus: o purificare, cum spuneau provensalii, care transform ă subiectul și
obiectul întâlnirii erotice în ființe unice. Dragostea este metafora finală a sexualității. Piatra ei
de temelie este libertatea: misterul persoanei‖17.
Starea de dragoste pune stăpânire pe microuniversul eului liric, în stare să respire
dragoste în tot ceea ce -l înconjoară. Fiecare acțiune este subordonată dragostei: trăirea,
cunoașterea, visarea, atingerea, mângâierea, gândirea, iubirea, presimțirea, mâncarea,
ființarea, solicitarea, zărirea. Percepția dragostei este multiplă: cerebrală, sen zuală,
sentimentală, omniprezentă:
„căci tot ce trăiești este dragoste
și tot ce cunoști este dragoste
și tot ce visezi este dragoste
și tot ce atingi este dragoste
și tot ce mângâi este dragoste
și tot ce gândești este dragoste
și tot ce iubești este dragoste
și tot ce presimți este dragoste
și tot ce mănânci este dragoste
și tot ce însemni este dragoste

14Idem , Dragostea , ed. cit ., p. 91.
15Ibidem , p. 6.
16Ibidem , p. 100.
17 Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste și erotism (traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu), București, Humanitas,
1998, p. 73. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

557
și tot ce pretinzi este dragoste
și tot ce zărești este dragosteŗ (Dragoste18).
Repetiția obsesivă a lexemului „dragoste‖ denotă forța limbajului poet ic de a exprima în
cuvinte seducția jocului erotic. Tehnica acumulării amplifică starea poetică, aprofundează
tensiunea eului și relevă o maximă încordare a spiritului. Asaltat de atâta dragoste, poetul pare
a fi atins condiția androgină, experimentând ace astă avalanșă de percepții și simțiri eterogene.
Scenariul erotic este compus dintr -un el și o ea, ipostaziați în funcție de sex, vârstă și
înfățișare. Eul poetic privește detașat, ironic parodia vieții pe care a jucat -o sau o va juca și el:
femeia -obiect este cântărită în raport cu vârsta, evidențiind efemeritatea femeii, care se
ofilește repede și nu mai are căutare. Se face aluzie (obscenă) la femeia experimentată
(maturitate sexuală marcată prin lexemul muiere ), pe care o dorește orice puști, visând să fie
inițiat în tainele amorului:
„femeile sunt interesante
până în 20 și peste 30 Ŕ ei, da
cam 5 înainte și 5 după
ce puști nu -și dorește, când nici nu știe cu ce seamănă «obectu» -ăla,
o muiere de 30 de ani?
ce chelios la 35 Ŕ 40 nu vrea o fâșneață?
când ai grasă, vrei slabă Ŕ căci femeile sunt interesante
puțin sub siluetă și puțin peste Ŕ
când ai avut o lascivă, parc -ai vrea, nu știu cum,
o rușinoasă, care să -ți spună să stingi lumina…ŗ (Femeile19)
Nu ezită să arunce o săgeată înțepătoare și asupra bărb atului, care se trece și el sub povara
celor 35 – 40 de ani, rămâne fără podoabă capilară, dar cu gândul la femei tinere și focoase: o
fâșneață care să -i ridice moralul. Limbajul colocvial risipește magia iubirii și pune în lumină
ființa masculină capricio asă, mereu nemulțumită de ceea ce are, dornică să încerce toate
tipurile de senzații. Femeia este privită numai din prisma defectelor, ce o îndepărtează de la
tiparul femeii -manechin, un ideal de frumusețe fizică dominant în cultura de masă (grasă,
slabă, puțin sub/ peste siluetă). Arta amorului cere ca femeia să joace anumite roluri: aici sunt
menționate femeia lascivă și cea rușinoasă, polarități ce seduc la adăpostul luminii sau al
întunericului. Primatul acuplării schematizează ființele, le reduce la in stinctualitate, ele
diferențiindu -se numai în funcție de gen.
Sexul este prezentat ca un fapt ordinar, fără aura romanțioasă din ficțiune sau cea
eclatantă din televiziune, care -i conferă o dimensiune extatică:
„sexu -i complet aiurea în cărți și în filme -patima
fucking 'n' sucking
nebunie
când e de fapt atât de dulce și trist
și corpurile sunt atât de cuminți
e și fucking 'n' sucking
dar în general
și mai tot timpul
e…altfel, e…ŗ (Miros de frunze uscate20)
Banalitatea actului sexual transpare din utilizarea jargonului, cu tentă virulentă și vulgară.
Acuplarea trimite spre latura animalică, golită de pasiune și înclinată către instinctual.
Finalitatea actului provoacă o senzație oximoronică atât de dulce și t rist, lăsând un gust amar

18 Mircea Cărtărescu, Dragostea , ed. cit ., p. 176.
19Idem , Nimic , ed. cit ., p. 17.
20Ibidem , p. 28. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

558
celui care și -ar fi dorit mai mult decât posesiunea trupului celuilalt. Repetiția sintagmei de
jargon marchează și o distanțare a eului față de plăcerile imediate ale existenței.
Discursul poetic de esență erotică este străbătut d e ludic și (auto)ironie, reproș și
neîncredere în Celălalt, teamă și tristețe, luciditate și sarcasm, reliefând un eu postmodern
care nu se lasă înșelat de sentimentalisme, nu mai crede în basme și acceptă lumea așa cum
este: „când ai nevoie de dragoste nu ți se dă dragoste.
când trebuie să iubești nu ești iubit.
când ești singur nu poți să scapi de singurătate.
când ești nefericit nu are sens să o spui.
când vrei să strângi în brațe nu ai pe cine.
când vrei să dai telefon toți sînt plecați.
când ești la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să -i pese vreodată? ‖ (Când ai nevoie de dragoste21)
Viața trăită hic et nunc este revalorizată prin actul poetic; realitatea, banalul, singurătatea,
nefericirea, absența iubirii, convențiile sociale, ap arențele capătă statut artistic, dovedind că
poeticitatea înseamnă un joc al construcției și deconstrucției cotidianului inepuizabil.
Iubirea, dominantă a umanului, atrage ca un magnet universul elementelor create
artificial, lipsite de viață, imaginând hi bridizări ciudate sau acuplări eterogene. Refuzând
solemnitatea metaforică, care mizează pe sugestie, ambiguitate și revelarea eului originar,
poetul postmodern își intitulează un poem cu o propoziție banală „O motocicletă parcată sub
stele‖22. Astfel, obli gă lectorul la un dialog al aluziilor și al descifrării, procedeul este
denudat, semn al tratării din exterior. Spiritul ludic se vădește a fi consecința maximei
lucidități, guvernând orice inițiativă a poetului.
Mircea Cărtărescu prezintă un spațiu citadi n monoton, situat „lângă vitrina magazinului
de reparat televizoare/din gangŗ . Poetul așază alături obiecte concrete (televizoare, bec,
ghivece, casete AGFA), realități butaforice (rafturi de cornier, cabluri), fantezii („mi -e sete de
dragosteŗ ), totul înt r-un labirint textual ce -și are propria logică.
Discursul liric este organizat pe baza antitezei dintre om și obiect (creat de acesta –
motocicleta), dintre natural și artificial. Există aici un univers material, de o concretețe
deconcertantă, al tehnicii și civilizației citadine ( „televizoare, bec, carcase de televizoare,
casete AGFA, cabluriŗ ), termeni considerați, în general nepoetici, evidențiind lipsa de
perspective, realitatea rigidă, limitată la orizontul material, lipsit de spiritual. Chiar element ele
de floră „ghivece de asparagus și cactușiŗ nu pot induce ideea unei realități plăcute.
Oximoronul „lucesc tulbureŗ întregește ideea indiferenței, lipsei de viață a mediului.
Monologul liric al motocicletei surprinde pregnanta conștiință a artificiului „sunt palidă,
slăbităŗ ; universul căruia îi aparține determină izolarea, solitudinea: „îmi populează
singurătatea căci mă simt singurăŗ . Motivul oglinzii face posibilă proiecția fulgurantă însă, a
astralului, la care are acces motocicleta: „în oglinda ret rovizoare roiesc galaxiile, aburesc
steleleŗ . Lexemele din câmpul semantic al astralului „galaxiile, steleleŗ sunt asociate cu cele
din câmpul semantic al tehnicii „radiosurseleŗ . Comparația „ca niște criminali de la locul
fapteiŗ vizează o realitate dură, agresivă, în concordanță cu tonul anterior.
În contrast cu artificialul este prezentat omul, desemnat prin pronumele personal de
persoana a III -a „ei‖, care atestă prezența unor anonimi superiori individualizați prin această
nemurire, neconcretizare. Ver sul „ce-o însemna să faci dragoste, căci ei vorbesc doar de
astaŗ concentrează preocuparea de bază a omului în virtutea instinctului său genetic de
procreare. Elementele naturale ale teluricului „șosele, dealurile, copaciiŗ și ale astralului
„norii, soarel e, picăturile de ploaie, curcubeulŗ se armonizează pentru a crea senzația de
trăire a vieții din plin. Interjecția „ah‖ și personificările umanizează acest personaj liric.

21 Mircea Cărtărescu, Dublu album , București, Humanitas, 2009, p. 7.
22Ibidem , p. 77. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

559
Structura „cilindrii mei îmi ticăieŗ evidențiază fenomenul de redundanță sintactică tipică
exprimării orale, colocviale.
Versul „ei intră în motel și fac dragoste‖ descrie un spațiu citadin anost și fermecător,
pulsând între viciu și nostalgie, cu locuri, mirosuri, senzații și emoții, sublime sau de mahala.
Limbajul metonimic „cilindrii m ei îmi ticăie nebuneșteŗ duce la un erotomorfism al
teluricului. Prin lexemul „Stăpânii‖ poetul, operând la nivelul metagrafelor, individualizează
la modul generic și ilustrează puterea pe care o au asupra universului, implicit asupra
obiectelor create de ei. Această atitudine de subordonare este evidențiată și de sintagma „și
mă târăsc pe șosele‖. Cuvântul „liberi‖ vizează libertatea ca stare supremă a omului. Omul are
două valori la care tinde motocicleta: iubirea și libertatea.
Interogația retorică „dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule?ŗ traduce ideea
incompatibilității omului cu libertatea în condițiile constrângerii generate de natura sa
moleculară, de niște încorsetări biologice imposibil de depășit. Sentimentul și parodia se
instituie la nivelul construcției poetice, ca spațiu al iluziei gratuite. Versul „Și apoi în gang,
lângă vreo dacie prăfuităŗ vizează derizoriul – destinul ingrat al motocicletei.
Obiectul tinde spre uman și își manifestă dorul intens de a -și depăși limitele artifi ciale,
atracția spre viața celulară nu numai în virtutea cunoașterii dragostei ( „mi-e sete de dragoste,
dacă aș putea iubi măcar vreun stecker cu prelungitor din vitrina astaŗ ). Versurile „ Mi-aș
aluneca degetele pe pielea lui de plastic alb dac -aș vrea/ și dac-aș avea degete, dac -aș putea
să trăiesc/ măcar și în câmpul bioelectric al cactusului…ŗ sintetizează gesturi erotice
transpuse din lumea tehnică într -un plan al imaginarului construit pe reveria acestei ipostaze
feminoide. Vulnerabilitatea artificia lului în raport cu naturalul reiese din vaierul „curând,
curând o să morŗ . Golit spiritual, artificialul suportă indirect agresivitatea gratuită, ca tară
umană.
Neavând acces la cunoaștere, la o altă realitate, la pătrunderea sensului existenței,
personaj ul liric se resemnează ajungând să -și iubească propria existență (asemenea umanului)
indiferent de rutină, de efemeritate: „rulând contra vântului prin stropii de ploaie și gazul de
eșapament/ mâncând kilometri./ asta o însemna să faci dragoste?/ oricum as ta e consolarea
mea, e meseria mea, e dragostea mea,/ pentru asta merită să fii singurŗ. Interogația retorică
induce ideea dragostei ca domeniu al acuității simțurilor. Poetul simte materialul, organicul,
visceralul în aceeași măsură în care numește indici bilul, subliminalul, diafanitatea,
reprezentând „ Totul, cu bucurie și neîncredere, căci lumea nu există, deși e fermecătoare‖23.
Limbajul cărtărescian devine spectacol în sine, pentru că imaginația poetului nu e doar
lexicală (împrăștie și amalgamează regul ile gramaticale, sintaxa, frazarea după tiparul limbii
vorbite, mixând registre stilistice, tipuri de discurs, sarcasmul „dac -aș putea să trăiesc/ măcar
și în câmpul bioelectric al cactusuluiŗ cu nostalgia „oricum asta e consolarea meaŗ și
idealitatea „se simt liberiŗ cu satira „dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule?ŗ ),
ci erudită și fantastă, de unde rezultă un puzzle textual provocator, trimițând simultan la lume
și text, la real și artificiu. În universul poeziei sale, totul e prezent și, în același timp, iluzie, un
sentimentalism trucat sub povara cotidianității: „Invazia banalului, cotidianului, falsei
trivialități este controlată cu mare atenție și răspunde unui scop estetic limpede. Trivial în
poezie nu este decât lipsa ideii‖24.
La Mircea Cărtărescu, poemul erotic este, în fapt, un poem „al iubirii și al istoriei poeziei
de iubire, poem al spiritului ludic transgresând totul în iluzie și artificiu, poem, evident, al
dedublărilor care pulverizează punctul de sprijin din real , în fine, poem al unei lumi
mirabolante, în care lamentația, invocația, patetismul apar în exces doar pentru că deasupra se
află o conștiință ironică‖25. Este abordat un lirism al rolurilor, în care vocea lirică, detectabilă

23 Mircea A. Diaconu, Poezia postmodernă , op. cit ., p. 39.
24 Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu , op. cit ., p. 402.
25 Mircea A. Diaconu, op. cit., p. 57. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press

JOURNAL OF ROMANIAN LITERARY STUDIES Issue no. 1 2/2017

560
prin acea persoana I a verbelor și pronumelor la singular sau plural, operează cele mai
neobișnuite ipostazieri și antropomorfizări, derulând un joc textual căruia realitatea i se
supune. Remarcăm biografismul, ce presupune perspectiva prozaică și transcrierea
cotidianului. din cuvinte , nu din emoții: „Simțurile sunt și nu sunt din această lume. Prin ele
poezia aruncă o punte între avedea și a crede. Pe această punte imaginația capătă trup, iar
trupurile devin imagini‖26.

BIBLIOGRAPHY

Boldea, Iulian, De la modernism la postmodernism , Târgu -Mureș, Editura Universității
„Petru Maior‖, 2011
Cărtărescu, Mircea, Aer cu diamante , București, Humanitas, 2010
Cărtărescu, Mircea, Baroane! , București, Humanitas, 2005
Cărtărescu, Mircea, Dragostea (poeme, 1964 – 1987), București, Humanitas, 1994
Cărtărescu, Mircea, Dublu album , București, Humanitas, 2009
Cărtărescu, Mircea, Nimic – poeme (1988 – 1992), București, Humanitas, 2010
Cărtărescu, Mircea, Plurivers 2 (volum antologic, postfață de Paul Cernat), București,
Humanitas, 2003
Cărtărescu, Mirc ea, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli (din periodice), București,
Humanitas, 2003
Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă , Brașov, Editura Aula, 2002
Manolescu, Nicolae, „Mircea Cărtărescu‖, în Literatura română postbelică. Lista lui
Manolescu. 1. Poezia , Brașov, Editura Aula, 2001
Mușina, Alexandru, „Supraviețuirea prin ficțiune‖, în Supraviețuirea prin ficțiune ,
Brașov, Editura Aula, 2005
Paz, Octavio, Dubla flacără. Dragoste și erotism (traducere din spaniolă de Cornelia
Rădulescu), București, Humanitas, 1998
Petrescu, Ioana Em., Modernism/Postmodernism. O ipoteză , Cluj -Napoca, Editura Casa
Cărții de Știință, 2003

26 Octavio Paz, op. cit. , p. 6. Provided by Diacronia.ro for IP 188.25.67.223 (2019-05-09 18:41:26 UTC)BDD-A27490 © 2017 Arhipelag XXI Press
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)