Programul de studii: Geografie EVOLUȚIA SPAȚIULUI CONSTRUIT ÎN SECTORUL 6 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI Îndrumător științific: Conf. Dr. Demeter Traian… [621367]

UNIVERSITATEA DIN BUCURE ȘTI
Facultatea de Geografie
Domeniul: Geografie
Programul de studii: Geografie

EVOLUȚIA SPAȚIULUI CONSTRUIT ÎN SECTORUL 6
AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

Îndrumător științific:
Conf. Dr. Demeter Traian

Absolvent: [anonimizat],
2018

Cuprins

Introducere
Partea I – Elemente de favorabilitate și restrictivitate în evoluția spațiului construit în Sectorul 6
al Municipiului București
1. Localizare
2. Relieful
3. Elemente climatice
4. Hidrografia
5. Geologie și soluri
6. Vegetația și fauna
Partea a II -a – Evolu ția spațiului construit în Sectorul 6 al Municipiului București
1. Abordari anterioare
2. Metodologie
3. Factorii care au influențat evoluția spațiului construit
3.1. Factorul politic în evoluț ia sectorului 6
3.2. Elemente socio -demografice
3.2.1 . Presiunea demografică asupra evoluției spaț iului construit
3.2.2. Schimburi locative – cauzele ș i urmă rile acestora
3.3. Elemente economice
4. Dinamica spațiului construit
4.1. Trecutul și evoluția așeză rii până la 1800
4.2. Evoluția spațiului construit în secolul XIX
4.3. Evoluția spațiului construit între 1900 și 1989
4.4. Evoluția spațiului construit între 1989 și 2018
4.4.1. Caractere teritoriale – mărime, formă, structură , cartiere
4.4.2. Insule de case printre blocuri
4.4.3. Diversitatea locuinț elor și dinamica arhitecturii urbane
4.4.4. Marile ansambluri residenț iale
Concluzie
Bibliografie

Introducere
Organizarea spațială cu semnificații socio rezidențiale semnificative este generată de o
serie de etape ale evoluției spațiului construit, în care se reconstituie spații noi prin înlocuirea
clădirilor vechi (cu zone de producție cu fabrici, ansambluri rez idențiale, cartiere întregi, izolate
etc.), dar și prin extinderea spre periferie a teritoriului.
Toate componentele acestui țesut urban reflectă tipare de dezvoltare, crize și explozii
demografice și implicit economice , care expun un mozaic care poate releva istoria arealului.

În București se construiește peste tot atât în centru cât și la margine Dar Orașul este vast și
reconstrucția încă nu sa terminat de aceea și se mai întâmplă ca la să fi întâmpinat ici și colo de
căsuțe mici cu un văr uite și înconjurate de verdeață care reamintesc orașul de altădată
(Vătămanu, 2007 )
Partea I – Elemente de favorabilitate și restrictivitate în evoluția spațiului construit

1. Localizare
Sectorul 6 este o subdiviziune a M unicipiului București, care este localizat în partea de
sud a țării, având coordonatele geografice de 26 °5’48” longitudine estică și 44°24’49” latitudine
nordică.

Fig. 1 Localizare

repere geografice importante pentru poziționarea orașului sunt Dunărea (62 de km de la
București la Giurgiu, 48 de km în linie dreaptă București -Dunăre la cotul flamânda) și Carpații

(la Circa 90 km). Coordonatele punctului extrem vestic pe șoseaua de cent ură la intersecția cu
Bulevardul Păcii es te de 255810 longitudine estică (Gherasim, 2007).
Situat în vestul Municipiului București pe o suprafață de 37 km2, Sectorul 6 este al doilea
ca extindere și se învecinează la nord cu Sectorul 1 (de la Podul Cotroceni ș i Calea Plevnei spre
Giulești), la sud cu Sectorul 5 (de la Palatul Cotroceni spre Drumul Sării și Bulevardul Ghencea),
iar în extremitatea sa vestică cu Județul Ilfov.
Sectorul se întinde c ătre vest, urmând bulevardele Ghencea, Iuliu Maniu (f ost Armata
Poporului) și Splaiul Independen ței, pe 7 -8 km, pân ă la canalul dinspre Arge ș. Între aceste
„tentacule“ sunt acum înglobate în vatra ora șului vechi sate ce au fost modernizate (Militari,
Crânga și, Giule ști, Ciurel).
Întemeietorii orașului au ales un spaț iu din mijlocul Câmpiei Române, nu departe de
poala dealur ilor subcarpatice, aproape de pă durea masiv ă, în m arginea ei dinspre întinsa stepă a
Bărăganului ș i spre drumul cel ma i scurt către vadul dunărean de la Giurgiu (Mihăilescu, 2003).
2. Re lieful
Arealul de studiu este situat în Câmpia Română, subdiviziunea Câmpia Vlăsiei , mai
precis în Câmpia B ucureștilor – Câmpia Colentinei, cât și Câmpia Cotroceni (Ciorogârla)
Principalul factor care condiționează evoluția spațiului construit și care reprezintă suportul
tuturor activităților antropice este relieful.
În ceea ce privește Câmpia Vlăsiei, particularitățile morfografice și morfometrice sunt
următoarele: densitatea scăzută a fragmentării reliefului (0,01 -0,40 m/km2), înclinarea ușoară de
1-3 a interfluviilor spre sud -est, procese morfodinamice lente, altitudini relative și absolute
reduse .
Mod ificările semnificative ale reliefului au fost condiționate de schimbările climatice și
tectonice de -a lungul erelor geologice și de activitățile umane ce au dus la dezvoltarea așezării în
ultimele patru secole. Activitățile antropice care și -au pus amprenta p e suprafața terestră sunt
următoarele: sistematizarea și dezvoltarea așezării prin canalizarea Dâmboviței, folosirea
materialelor de construcții (fapt care a dus la crearea gropilor), obținerea apei industriale și
potabile, amenajarea căilor de comunicație (fact care a dus la formare a de poduri, deblee și
ramblee), luc rările de îmbunătățiri funciare (Iancu et. al, 1977).
Formele de relief au determinat o varia tă compartimentare a suburbiilor, în întreaga
evoluție a spațiului construit, precum și o mare par te a tipurilor de locuire (Majuru, 2007).
Există un fenomen de creștere altitudinală a reliefului, condiționat de factori naturali
(geomorfologici, neotectonici, hidrobiologici, eolian) și antropici. Factorii neotectonici sunt
reapariția sau reînălțarea t eraselor Dâmboviței datorită influenței anteclizei nord -bulgare din
sudul Câmpiei Române și energia de relief crescută.

Factorii geomorfologici sunt extinderea largă a domeniilor interfluviale cvasiorizontale
sau orizontale în Ferentari, câmpurile Drumul Taberei (prelungirea Ghencea), Giulești și
Dinamo; fragmentarea redusă a reliefului deoarece unica vale cu scurgere permanentă este
Dâmbovița; procese geomorfologice lente din cauza regimului climatic de stepă ; procese de
torențialitate, șiroire și sufoziune pe râul Dâmbovița în zona Roșu – Crângași.
Factorii hidrobiologici sunt: depunerile de aluviuni peste l uncile inundabile; colmatarea
treptată și dispariția unor cuvete lacustre, gârle și belciuge cu materiale aluvio -coluviale și
materiale organic e (vegetație hidrofilă precum papură, brădiș, rogoz etc.).
În ultimii 300 de ani, deoarece râul are o tendință de a -și atinge profilul de echilibru, albia
minoră s -a adâncit, iar lunca înaltă s -a transformat în terasa I sau în terasa de luncă, fapt care a
dus la creșterea altitudinilor relative, având implicații economice favorabile pentru dezvoltarea
așezării, amenajarea obiectivelor social -economice și căilor de comunicație. Dintotdeauna
terasele au reprezentat zone favorabile dezvoltării așezărilor uman e și mai ales agriculturii,
aceasta din urmă fiind motorul evoluției așezărilor din cele mai vechi timpuri.
Factorii antropici sunt următorii: ridicarea terenului pentru protecție împotriva
inundațiilor sau igrasiei înainte de a se construi locuințe indiv iduale; existența fundației și
rembleierii în procesele de construire a bulevardelor, străzilor, dru murilor, aleilor si trotuarelor;
apariția gropii Ciurel din cauza exploatării lut ului pentru chirpici (Iancu et. al, 1977).
Eroziunea picăturilor de ploaie („splash erosion” în literatura americană) sau
pluviodenudarea apare în momentul în care picăturile de ploaie, în căderea lor, lovesc (izbesc)
suprafața solului, dislocând particule, pe care, însă, le transportă ae rian pe distanțe mici, sub
1,5m
În mod natural, vegetația ar trebui să reducă în mare măsură efectele negative ale
proceselor erozionale și ale proceselor de deplasare în masă, dar în zonele urbane acest rol se
pierde treptat din cauza activităților antropice. Fiind îndepărtată de pe suprafețe extinse,
posibilitatea de reducere sau chiar stabilizare a proceselor geomorfologice actuale prin
intermediul covorului vegetal este foarte scăzută, nu poate diminua impactul pică turii de ploaie
asupra solului ( teza doct2 ).
Multe dintre suburbii și mahalal e erau adesea izolate unele de altele prin vas te maidane,
islazuri , mlaștini , lacuri și baltacuri, grinduri , păduri sau terenuri cultivate cu legume , viță de vie
și pomi fructiferi (Majuru, 2007).
3. Elemente climatice
Partea central ă a Câmpiei Române apar ține climei temperate continentale, atenuat ă
intermitent de influen țe central și sud -europene. Influen ța vestului se traduce în precipita țiile
anuale medii care dep ășesc 500 mm anual, favorabile cre șterii p ădurii de stejar cu arbori d in ce

în ce mai de și și mai înal ți către nord -vest și vest, direc ție în care sporesc precipita țiile.
Apropierea sudului aduce relativ frecvent ierni mai potolite și desprim ăvărări timpurii. Cum îns ă
nici o piedic ă nu st ă în calea vântului din est și nord -est, invazia aerului rece continental
(anticiclonul siberian) sau a celui boreal (anticiclonul scandinav) este și ea nestingherit ă. Nu
acela și lucru se poate spune îns ă despre curen ții aerieni din direc ția Oceanului Atlantic și a M ării
Mediterane, în calea acestora interpunându -se Alpii Dinarici, Carpa ții și Stara Planina.
De aici, frecven ța mare în Câmpia Român ă Central ă a iernilor aspre, cu coborârea
temperaturii medii din unele zile ale lunii ianuarie sub –15oC și a valor ilor absolute cele mai
scăzute în jur de -30oC (Filaret) și tot astfel se constat ă supraînc ălzirea curent ă din timpul verii,
cu temperaturi medii în luna iulie în tre 21,4o și 22,7o la Bucure ști (Mihăilescu, 2003).
Repartiția și particularitățile elementelor și fenomenelor meteorologice sunt generate de
factori precum diversitatea și repartiția zonelor funcționale din interiorul sectorului, dar și
morfologia locală a reliefului . În o rice spațiu înalt sau jos, acoperit cu vegetație sau clădit, apare
un ansamblu de nuanțe clim atice.
În zona periferică, schimburile de aer cu exteriorul este mai intens, intensitatea amprentei
urbane a microclimatelor fiind mai redusă. Modificările termice locale sunt generate de
funționalitatea și structura mediului urban.
De-a lungul sectorul ui 6, de la est la vest, se produce un fenomen de tranziție de la
climatul părții centrale a orașului la împrejurimile rurale, cele din urmă fiind caracterizate prin
predominarea vilelor, caselor doar cu un singur nivel și cu curți largi (chiar și de peste 400 m2),
cu utilizare mixtă a terenurilor, fiind existente chiar și întreprinderi industriale izolate și spații
libere sau cultivate, care nu constituie bariere sau obstacole evidente pentru masele de aer și
influențele ce pot schimba nuanțele climatice.
Există particularități climatice legate de prezența râului Dâmbovița, din cauza cantonării
cețurilor și pâclei sa u canalizării curenților de aer , precum reducerea duratei de strălucire a
Soarelui, frecvența ploilor sub formă de averse și scăderea numărul ui de zine senine.
De asemenea, există particularități speciale legate de regimul de înălțime al clădirilor
deoarece s-au construit în ultimele decenii cartiere marginale reprezentate de adevărate
ansambluri sau complexe rezidențiale, caracterizate prin c onstrucții înalte, cu regim de peste 8
etaje, uneori formând chiar culoare de canalizare a curenților spre interiorul zonei urbane.
Arterele largi de circulație permit ventilarea continuă a aerului de -a lungul lor (Iancu et. al,
1977).
Influențele climatice predominante sunt cele de ex cesivitate, cu ierni aspre și v eri
fierbinți, exi stând amplitudini termice de 70o-75oC. Datorită influențelor vestice și sudice există
toamne călduroase și lungi, ierni blânde uneori și primăveri timpurii.

Temperatura medie multianuală calculată pe perioada ……, are valori cuprinse între .. și
…Temperatura medie lunară cea mai scăzută e înregistrată în luna ianuarie, pe când cea mai
ridicată în luna iulie. Minima absolută înregistrată a temperaturii a fost de -17.22°C ( în ianuarie
2006), pe când cea maximă absolută a fost de peste 40°C în iulie 2007.
Amplitudinile cele mai mari sunt iarna (34o-35o), pe când cele mai mici sunt vara (20o-
30o). Înghețul are o durată medie de 90 -100 de zile și prima dată se situează în noiembrie,
ultimul fiind la începutul lunii aprilie. Dar având în vedere amplasarea sectorului 6 în zona de
stepă, se înregistrează chiar și 46 de zile tropicale. Pe baza acestor parametri reiese caracteristica
de insulă de căldură a arealului față de î mprejurimi.
Fiind un sector cu o mare extindere limitrofă , în această zonă circulația maselor de aer
este normală, favorizând menținerea unei atmosfere stabile, capabilă să anihileze sau chiar să
absoarbă efectele surselor poluante, dar nu radical.
În general, în Municipiul București se resimt vânturile de est (21,2 %), de vest (16,3%),
nord-est (14,2%) și sud -vest (11,2%) , frecvența calmului atmosferic fiin d de 19%. Anual sunt în
jur de 14 zile cu vânturi tari, iar frecvența acestora scade de la perife rie spre centru chiar și cu
6%. Cele mai mari viteze ale vântului se înregistrează iarna, atunci când au loc fenomene
meteorologice extreme, precum viscolul.
Media anuală a precipitațiilor este de 585 mm. Cele mai multe precipitații cad în iunie și
pot avea caracter torențial (90 mm), iar cele mai scăzute în martie (15 mm). În ultimii ani,
cantitățile de precipitații medii anuale și zilele cu precipitații au crescut. Numărul mediu al
zilelor cu ninsoare este de 23 pe an, pe când numărul zilelor c u strat de zăpadă este de 32.
Se pot remarca trei microclimate: un microclimat condiționat de densitatea ridicată a
clădirilor cu temperaturi ridicate și calm atmosferic; un microclimat caracteristic zonei râului
Dâmbovița cu cețuri și umiditate accentua tă; precum și cel din zonele rezidențiale periferice care
se aseamană cu microclimatele exterioare orașului, unde se înregistrează temperaturi mai reduse
și vânturi mai puternice ( zona pre lungire a Ghencea, Roșu) (Bălan , 1985 ).
4. Hidrografia
Sectorul 6 a l Municipiului București este situat în bazinul inferior al Argeșului, nota
dominantă fiind dată de râuri, lacuri ș i ape subterane, unități acvati ce care au o alimentare
preponderent alogenă. Cartierele riverane sunt Crângași, Regie, precum și partea nordică a
cartierului Militari (Iancu et. al, 1977).
Râul Dâmbovița reprezi ntă artera hidrografică principa lă a Sectorului 6 al Municipiului
București și îndeplinește funcții multiple în procesul de evoluție și dezvoltare a Sectorului 6,
printre care cea mai importantă a fos t și este alimentarea cu apă (Bălan , 1985).

Dâmbovița a reprezentat principala sursă de alimentare cu apă potabilă până la sfârșitul
secolului al XIX -lea. Din păcate, extinderea și evoluția spațiului construit pe malurile râului au
depreciat calitatea apei.
Există informații precum existența unor ”sacagii”, care ameliorau apa scoasă din vadurile
Dâmboviței prin tratare cu piat ră acră sau limpezire în putini , ca mai apoi să o împ artă
locuitorilor contra -cost (Suditu, 2016).
Lucrările de rectificare a malurilor Dâmboviței au început în 1868 și au fost efectuate pe
10 km lungime, prin îndreptarea meandrelor și adâncirea albiei cu până la 6 m. Până la
efectuarea acestor lucrări au existat numeroase înmlăștiniri și inundații, dar care au fost
reprimate odată cu cons truirea unui stăvilar la Ciurel (Bălan , 1985).

orașul sa dezvoltat mai mult pe partea stângă a Dâmboviței caracter întâlnit în regiunea denumită
vlăsia adică pe malul stâng al Apelor pătura de loess est e mai subțiată și Deci apa freatica se
găsește la adâncime mai mică, pe lângă faptul că locuințele sunt mai puțin expuse crivățului
dominant. pe partea dreaptă a Dâmboviței orașul s+a extins mai puțin Din cauza stratului de
loess care merge până la 12 m gr osime și poate și din cauză că aici terenul prezintă pante mai
puțin uniforme, deși denivelările nu au diferențe mai mari de 15 m părțile cele mai joase au
aproximativ cota 70 m deasupra nivelului mării iar cele mai ridicate puncte au 90 m. (Pippidi, ).

Până spre sfâr șitul secolului al XIX -lea, Dâmbovi ța, cu inunda țiile ei periodice,
reprezenta o mare problemă pentru locuitori. Cu ea st ăteau în cea mai strâns ă legătură
alimentarea cu ap ă, canalizarea, s ănătatea public ă (epidemii – devenite endemii – de ti fos,
dezinterie, malarie). Dup ă aprecieri din 1906, Dâmbovi ța putea avea la Bucure ști un debit de
125-200 m 3/s, suficient ca s ă provoace inunda ții adeseori catastrofale, ceea ce îi obliga pe
cetățeni s ă-și țină la îndemân ă bărci legate de belciuge, ca s ă aibă cu ce s ă circule în timpul
apelor mari.
Prin 1880 se pusese pentru prima dat ă problema canaliz ării și rectific ării Dâmbovi ței. Un
inginer, N. Cucu, prezentase un plan curajos: strângerea apei din Arge ș, Sabar, Colentina în albia
Dâmbovi ței, care, tr ansformat ă într-un canal navigabil – avea s ă lege Capitala de Dun ăre.
Proiectul cerea îns ă un capital de care nu dispunea comuna, și nici statul.
S-a ajuns astfel la „ șanțul“ de azi, cu ap ă puțină, căci prisosul fusese deviat în Ciorogârla.
Un st ăvilar, la Ciurel, ap ăra și de surpriza cre șterilor neobi șnuite. Lucr ările de canalizare
asigurau totodat ă colectarea apelor menajere și industriale. În aceste condi ții, apa râului devenise
cu totul nepotabil ă, și o bucat ă de timp popula ția – firește, tot cea din mahalale – a trebuit să se
aprovizioneze din pu țuri, sau de la pompele publice, de unde tot sacagiii o transportau la

domiciliu. Risipa apei era destul de mare, c ăci apa nu folosea numai la b ăut, ci și la udatul
grădinilor, în scopuri menajere, în industr ie. Ea nu ajungea deci și pentru mahalalele periferice,
în primul rând cele situate dincolo de centur ă, aici popula ția continuând s ă foloseasc ă apa din
puțuri sau de la pompele de cartier (Mihăilescu, 2003).
Alte lucrări semnificative sunt amenajările urb anistice legate de magistralele de metrou,
îndiguiri, crearea Lacului Morii prin barare, realizarea unor infrastructuri etc. (Iojă, 2009).
Fiind o zonă de câmpie, cu depozite sedimentare și apă freatică la adâncimi reduse, au
existat puțuri săpate în curți încă de la jumătatea secolului XVII, iar în perioada interbelică (după
înrăutățirea calității apei în timpul primul război), acestea au a coperit două treimi din consum
(Iancu et. al, 1977).
Apele subterane sunt condiționate de particularitățile geol ogice și morfologice, putând fi
delimitate două complexe acvifere subterane semnificative: un strat cu adâncime de 20 -30 m
care furnizează apă de calitate și un strat situat la adâncimi mai mari,la baza marnelor, dar cu o
calitate mult superioa ră complexul ui anterior (Bălan , 1985).
Pânza de ap ă freatic ă se găsește foarte aproape de suprafa ță, ceea ce a înlesnit o populare
timpurie relativ deas ă, sub forma unor sate nu prea împr ăștiate pretutindeni, de preferin ță, însă,
pe câmpuri . Rezervele de ap ă din pietri șurile noi și din cele vechi – de adâncime – au fost destul
de abundente ca s ă contribuie la necesarul de ap ă al unei aglomer ări urbane de câteva sute de mii
de locuitori, cât aveau Bucure știi înaintea primului r ăzboi mondial (Mihăilescu, 2003).
În sectorul 6 există 3 lacuri: Lacul Morii, Lacul Dâmbovița și Lacul Drumul Taberei.
Lacul Drumul Taberei este un lac artificial de agrement amplasat în parcul Drumul
Taberei din cartierul omonim. Lacul a fost realizat dintr -o cuva de beton impermeabil și este
alcatuit din două tronsoane separate de un podeț de beton. (www.primarie6.ro ).

5. Geologie
Studiile geologice recente, întemeiate pe numeroase foraje f ăcute în toat ă Câmpia
Român ă, au confirmat scufundarea temeliei acesteia (Platforma Moesic ă epihercinic ă) în direc ția
nord, unde cade spre larga „Depresiune pericarpatic ă“ printr -o flexur ă, care trece, orientat ă vest-
est, nu departe de vatra ora șului Bucure ști. Dup ă depunerile – dominant calcaroase – din Triasic,
Jurasic și Cretacic, a început formarea Depresiunii pericarpatice, adânc ă de peste 3000 m, în
sudul Ploie știlor. Astfel, umplutura acestei fose tectonice – constituit ă din nisipuri, pietri șuri,
marne, argile și, la suprafa ță, din loessuri și depozite loessoide , acumulat ă aici din Miocen până
în Cuaternar, scade în grosime c ătre sud, unde, în apropierea Dun ării, nu dep ășește 80 m (fa ță de
peste 3000 m în poala Subcarpa ților) .

Numeroasele gropi de nisip care au existat pân ă spre mijlocul vetrei de azi a ora șului
constituie și ele o dovad ă că aceast ă materie prim ă la îndemân ă a fost folosit ă, cu secole în urm ă,
chiar când lemnul p ădurii se afla în apropierea imediat ă. Pentru construc țiile de alt ădată –
aproape toate numai parter și multe din paiant ă – se punea problema rezisten ței loessului sau
depozitelor loessoide la presiune, iar tehnica actual ă – firește, cu cheltuieli în plus – permite
evitarea consecin țelor tas ării păturii de suprafa ță, precum și așezarea funda țiilor la adâncimea
pânzei freatice, pe nisipuri și pietri șuri.
Rămâne tot atât de dificil ă ca și în trecut, dar și cu efecte incomparabil mai grave,
problema cutremurelor de p ământ. Flexura platformei epiherciniene c ătre avanfosa pericarpatic ă
trece spre nord în apropierea Capitalei, iar întreg spa țiul dintre Dun ăre și Carpa ți, până în
Vrancea cu celebrul ei epicentru, este dislocat într -o rețea de fracturi, la a dâncimi diferite.
Cutremurele sim țite și în Bucure știi sutelor de ani din urm ă, dar mai puternice decât oricând
(apreciate astfel, poate, și din cauza pagubelor mari), ce le din 1940 și mai ales cel din 4 martie
1977: cel pu țin 30 blocuri de 8 -10 etaje d ărâmate, sl ăbirea sau ruinarea alt or sute, peste 1400 de
victime în întreg orașul. Blocurile nou construite dup ă 1950, când s -a ținut seam ă de
eventualitatea unor seisme de peste 7 grade magnitudine pe scara Richter, au rezistat aproape
fără excep ție.
Spre deosebire de sectorul estic (B ărăganul) și cel din vest (de peste Arge ș), ceea ce
numim Câmpia Român ă Central ă sau Bucure șteană (dintre Arge șul Inferior și o linie de la
vărsarea Dâmbovi ței, prin Frunz ănești și Urziceni, la ie șirea Buz ăului din dealuri) este partea cea
mai complex ă, prin structur ă și fragmentare, din întreaga Câmpie Român ă. Acest sector începe
din poala dealurilor subcarpatice, la o altitudine absolut ă cupri nsă între 200 și 500 m, pe un front
de peste 120 km lungime, și se termin ă sub 50 m în „grui“ (interfluviu de confluen ță), la v ărsarea
Dâmbovi ței în Arge ș, unde Câmpul Burnasului o domin ă cu peste 30 m.
Dar, oricât de important ă ar fi prin orientarea și înclinarea ei pentru a șezarea re țelei de
drumuri, panta nu este totul. Gradul și modul de fragmentare ale reliefului neted de câmpie
intervin și ele în condi țiile de utilizare a terenului (Mihăilescu, 2003).

6. Vegetația și fauna
Formele de teren , bogate în umezeală ( cu râul și lacurile ce nu seacă nici măcar în vreme
de mare secetă) și vegetația modestă, cu sate prin salbe și păduri, sunt tipice regiunii care
corespunde centrului Câmpiei Munteniei. Arealul este situat între două regiuni de stepă
(Burnasul și Bărăganul).
După faza rătă cirii râurilor pe brațele Argeșului Dâmboviței și Ialomiței și pe măsura
adâncirii acestora în depozitele de pietrișuri și nisipuri și în cuvertura lor de loessuri sau depozite

loessoide , vegetația de pădure și cea ierboasă din dealuri până la Dunăre dă naștere solurilor prin
amestecul cu materialul parental . Cele încorporate pe câmpuri sau în aluviunile luncilor sunt încă
o dov adă că acoperirea cu vegetație și formarea solurilor s -au făcut în multe etape . Pentru ce
urmărim este suficient să cunoaștem însă situația vegetației și a solurilor d oar d in ultimele două
secole , de când se poate vorbi de spațiul construit din S ectorul 6 a Municipiului București .
Pe măsura utilizării solurilor în agricultură , fertilitatea acestora a scăzut în ultimul secol .
O fâșie largă de cernoziomuri puternic levigat e predomină, ceea ce înseamnă existența de lungă
durată a unui climat de tranziție între cel de pădure și cel de stepă ce face trecerea către
cerno ziomurile mod erat sau slab levig ate comune întregii zone Mostiștea . Acestea acoperă o
suprafață egală cu aceea a solurilor de pădure , iar solurile brune și roșcate forestiere reprezintă
nota pedologică specifică a teritoriul ui Sectorului 6 și că dovedesc existența clim atelor actuale de
pădure și stepă de aici .
Vegetația spontană dezvoltată pe aceste soluri aparține p ădurii de stejar , stepe i și între ele
– silvostepei . La sfârșitul secolului al XVIII -lea pădurea înaltă de stejari cu foarte rare exemplare
de fag acoperea masiv zone mult mai compacte și mai întinse în tot nordul Câmpiei centrale.
Codrii Vlăsiei au o semnificație puternică deoarece v ârau groaza în călători, iar satele din acea
perioadă istorică erau de tip adunat , practicând agricultura în luminișuri , formâ nd o rețea relativ
rară și erau legate între ele prin poteci și drumuri de țară ne pietruite . Apoi în lungul Dâmboviței
pădure a a fost tăiată pe larg î n zone foarte mari , dar s -a refăcut încet prin tufișuri .

La jumătatea secolului XIX, pădurea înaltă cu a fost redus ă aproximativ la jumătatea
celei de la sfârșitul secolului al XVIII -lea. Pădurile foarte întinse de altădată e rau mai ales în
apropierea orașului o serie de insule , unele încă destul de mari . Se poate spune că București
dispuneau de foarte mult material lemnos până spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Fertilitatea
solurilor de pădure și mai ales a celor de stepă au asigu rat recolte destul de abundente, iar
turmele de oi și cirezile de vite mari erau suficiente ca să contribuie substanțial la înt reținerea
unei populații aglomerate (Mihăilescu, 2003).

configurația spațială a fost modelată schimbată și transformată de lucrări edilitare necesare
pentru un oraș capitală supus unor restricții fizico geografice precum incendii generatoare de
noi spații pentru construcții viiturile Dâmboviței dintre anii 1864 1865 afectând o treime din
oraș cutremurele de pământ din anii 1712 1802 1829 secetele prelungite (Nae, 2009).

Partea a II -a – Evoluția spațiului construit
1. Abordari anterioare

2. Metodologie
Se va analiza cronologic evoluția spațiului construit pe teritoriul Sectorului 6 din Municipiul
București …..
3. Factorii care au influențat evoluția spațiului construit
3.1. Factorul politic în evoluția sectorului 6
Factorii geografici atât generali , cât și locali explic ă localizarea și posibilitatea dezvoltării
sectorului și orașului, dar pentru în țelegerea or ganizării actuale și a modului de extindere , trebuie
luate în calcul cauze precum : contextul politic, economic și social -cultural , omul și obiceiurile
sale; adică arealul trebuie văzut ca un produs antropogeografic, un organism care cre ște datorită
condițiilor în care se dezvoltă (Mihăilescu, 2003) .
În fiecare epocă, spațiul construit din Sectorul 6 a fost rezultatul activităților
complementare, dar dezechilibrate, atât a actorilor privați, cât și publici. Pe teritoriul actual al
sectorului 6, spațiul construit a rezultat din o serie de intervenții normative și constructive,
începând din perioada modernă și comunistă , până în prezent. Fiecare spațiu c onstruit reflectă
într-o oarecare m ăsură i deologiile politice și logicile economice care au influențat dezvoltare a
urbană și extinderea orașului (Suditu, 2016).
Începutul construirii în arealul Sectorului 6 al Capitalei reprezintă rezultatul vieții politi ce
(atracția Curții Domnești lângă Dâmboviț a). Specializarea pe străzi la centru ( cât și la margine,
dar și pe mahalale), factorii fizico -geografici locali, regimul proprietății , deosebiri le sociale și
preferința izolării au umplut golurile dintre cele mai mari artere de circulație, principalele zone
de concentrare și așezările de sate , dar și mahalale -sate, ducând însă și la neregularitatea rețelei
stradale și la contrastele puternice între locuințe, ca și la cel e dintre spațiul clădit și neclă dit
(Mihăilescu, 2003).
Din perspectiva teritorială, evenimentele istorice cu un impact major asupra spațiului
construit și societății au fost coloca țiunile, național izarea, demolările și emigrarea (Suditu, 2016).
În 1798 , Bucureștiul a fost împărțit prima oa ră în cinci pl ăși care grupau 67 de cartiere .
Aceasta a fost prima rânduiala administrativă a Bucureștiului . Odată cu regulamentele organice
din 1831 -1832 , plăș ile se transformă în culori , vopsele sa u boteie, și ele tot în număr de 5
(Majuru, 2007).
Un moment semnificativ favorabil extinderii spațiului construit a fost promulgarea unui
”Credit funciar urban ” în 1874, pentru acordarea împrumuturilor, deoarece astfel cererea a fost
mare și locuințele s -au multiplicat rapid.
Primele reglementări serioase care au influențat extinderea spațiului construit la sfârșit
de secol XIX și început de secol XX, promulgate în ordine cronologică, au fost: Legea privind
societățile orășenești pentru credit funciare (1873 ), regulamentul privind salubritatea

construcții lor și noul regulament de construcții ( 1878 ), fixarea înălțimilor orașului pe bulevardele
mari (1881 ), regulamentul de construcții ( 1890 ), legea pentru înființa rea Casei O rașului (1893 ),
legea pentru mă rginirea orașului (1895 ), concursul internațional de s istematizare (1906 ),
înființarea societății comunale pentru construirea de locuințe în București (1910 ), proiectul
regulamentului pentru parcelări (1915 ), aprobarea planului de sistematizare și promovarea legii
pentru încurajarea construcțiilor de clădiri (1921 ), aprobarea noului regulament de construcții
(1928 ).
Un eveniment major în extinderea spațiului construit pe teritoriul sectorului 6 de astăzi a
fost dezvoltarea accelerată a orașului după devenirea Capitalei României Mari în anul 1918. Au
avut loc schimbări urbanistice, demografice și economice. Importanța sa administrativă și
politică au dus la mărirea numprului de funcționari publici din administrație și la creșterea
producției, prin extinderea spațiilor industriale.
Un eveniment major în evo luția spațiului construit este inițiativa legislativă socialistă a
deputatului Nicolae Lupu din 1919, care a dus la creșterea interesului privind densificarea
organizată și reglementată a construcțiilor după primul război mondial, chiar dacă a avut caracte r
bolșevic.
Astfel, s -a propus limitarea numărului de camere și obligarea proprietarilor să cedeze
restul camerelor care nu sunt folosite spre a fi cumpărate cu preț redus de către cei care doresc să
se instaleze în oraș, totul pentru a rezolva criza de l ocuințe și obținerea de spații libere pentru a fi
construite. Acest proiect a fost blocat din cauza caracterului său bolșevic și de evenimentele din
statele vecine asociate cu acesta.
Primul plan general de sistematizare a fost realizat de Cincinat Sfințes cu și a fost
promulgat la 18 aprilie 1921. Acesta a fost completat și modificat de numeroase ori. Orașul nu a
mai fost împărțit în ocoale (construcții concentrice), ci în zone funcționale (zonele cartierelor de
vile, industriale, verzi, militară). Dintre a ceste zone funcționale, semnificativă în evoluția
spațiului construit în scetorul 6 este menționarea existenței unei regiuni militare în vestul
orașului, care mai apoi s -a extins. De asemenea, acest plan a pus și regula alinierii construcțiilor
noi.
În anul 1926 a fost promulgată o lege pentru organizarea administrație i comunale a
orașului București , prin care comunele Militari și Grivița să devină comune suburbane, orașul
fiind împărțit în două zone, una periferică și una centrală, cea din urmă având 4 sectoa re dispuse
sub forma unor felii de tort din centru până la periferie , fără să se țină cont de zonarea
funcțională anterioară.
O lege nouă privind organizarea Municipiului București a fost adoptată în 1939. Aceasta
a încurajat construirea spațiilor sub formă de cartiere la periferie și în comunele suburbane.

Astfel, construirea era aprobată doar după obținerea unui certificat de r egim de înălțime și
aliniere.
Din cauza exi stenței unei permanente crize de locuințe, a u existat legi de încurajare a
creșterii spațiului construit prin scutiri fiscale, care au dus la apariția multor construcții noi dar și
la terminarea în grabă a celor începute, de către cooperativele implicate în activitățile de
construire sau asociațiile de construcție (Suditu, 2016).
perioada de după cel de al doilea război mondial avea să marcheze în mod profund și
iremediabil situația locativă în orașe inclusiv muni cipiul București punct contextul politic și
ideologic a favorizat construcția de locuințe de o calitate îndoielnică fără respectarea unor
standarde de construcții și a unor norme de locuit în beneficiul cantității și a numărului mare de
locuințe grație pro gramului de industrializare rapidă și de creștere a populației urbane (Nae,
2009).
Cele 4 sectoare și primăriile lor vor p reda ștafeta în septembrie 1950 raioanelor în număr
de opt care la rândul lor s e vor preschimba în 8 sectoare. D in august 1979 , număru l sectoarelor
se va restrânge de la 8 la 6 prin comasarea sectoarelor 1 și 8 , respectiv 2 și 3. În prezent , sectorul
6 este format din vechiul raion ” 16 februarie ” (Majuru, 2007).
Conform hotărârii CC al PMR referitoare la modul de împărțire administrativăa orașului
în raioane, au de venit cartiere ale sectorului 6: Tudor Vladimirescu, Militari, Roșu și Crângași,
Giulești Țigănie și Giulești Sârbi.
Formele de locuire și de mobilitate urbană s-au remodelat prin uniformizare și
naționalizarea proprietății, cât și prin comunizarea societății. În timpul comunismului, locuințele
erau evaluate în termeni de destinație -confort sau metri pătrați disponibili.
Dinamica urbană a urmat regulile egalitarismului comunist de fond și de formă. Decizia
instalări i locatarilor aparținea Sfatului Popular. Schimbarea survenită în ideologia și un formele
de proprietate asupra terenurilor intravilane a condus la modif icarea modelelor de locuire și
dezvolta re urbană în perioada comunistă. În noul regim , activitățile de planificare urbană nu mai
pot fi bazate pe o negociere între interesul public și cel privat .
O statistică prezentată într -unul dintre studiile de fundamentare a actualului plan urbanistic,
în 2003 , încadra București ul în mai multe tipuri de habitate.
În actualul Plan urbanistic general al Bucureștiului (aprobat în 2000) este prezentată o
statistică care încadrează structura fondului de locuințe din Sectorul 6 în două tipuri de habitate.
Unul dintre acestea este tipul urban cu evoluție pl anificată de tip ansambluri de locuințe
colective și placări (1950 -1990), menționându -se marile ansambluri de bl.ocuri de apartamente
construite între 1964 -1990 în Dr umul Taberei, Giuleș ti, Crângași și Militari. Un alt tip este cel al

dezvol tării de spații rezidențiale recente, realizate în zonele periferice exterioare și pe terenurile
vechilor zone indu striale din zonele pericentrale (Suditu, 2016).

3.2. Elemente socio -demografice
3.2.1. Presiunea demografică asupra evoluției spațiului construit
În secolul al 18 -lea și până la 1830 , orașul București a avut o populație densă, dar fluctuantă.
Populația a tot crescu t în ciuda epidemiilor calamităților și războaielor din această epocă
(Majuru, 2007).
Din 1831 se dovede ște o continuă creștere a populaț iei orașului, iar această creștere se
accentueaz ă spre timpurile noastre. Neregularitatea mișcării populației era cauza tă de lupte,
incendii sau slaba apărare sanitară în vremuri le de molimă (Mihăilescu, 2003).
Respectând modelul dezvoltării orașelor europen e, structurarea rezidențială ce reflecta o
structurare socială și economică a îngăduit în toate perioadele istorice dezvoltarea după logici
coerente din spre centru l orașului spre periferie . Spațiul construit a evoluat în raport cu modurile
de viață, cu aspirațiile și referințele social e din fiecare perioadă istorică (Suditu, 2016).
Popula ția Unirea Principatelor (1859), ob ținerea independen ței (1877), promovarea
politic ă (regat, din simplu principat) și orientarea țării către centrul și estul Europei au provocat o
creștere apreciabil ă și a popula ției Bucure știlor (de la circa 178.000, în 1877, la peste 340.000, în
1912). Nici num ărul total, nici reparti ția neegal ă pe cartiere, nici concep ția de via ță și treptele
pregătirii profesionale a diferitelor neam uri (inclusiv autohtonii), nici, mai ales, apartenen ța la
clase sociale deosebite, nu se dovedesc f ără importan ță pentru gradul, felul ocup ării și utiliz ării
unui teritoriu, deci, în spe ță, pentru aspectul, structura și funcțiunile ora șului Bucure ști.
Periferia arealului studiat a fost întotdeauna supus ă presiunilor demografice din partea
străinilor din toate colțurile țării, dar și mai ales a țăranilor din satele vecine sau îndepărtate .
Creșterile anuale extraordinare nu se pot explica deci decât prin imigr ări masive în ora ș. Sunt de
luat în considera ție: afluxul de s ăteni dinspre valea de jos a Arge șului, dinspre dealuri și din
Oltenia; sporirea num ărului de muncitori și func ționari , cerut ă de întreprinderile industriale,
comerciale, financiare, culturale, mai ales dup ă 1877, în urma intensific ării rela țiilor cu centrul și
restul Europei.
De când există date, cu anumite excep ții (precum perioadele de molime, războaie ,
revolu ții), popula ția a crescut neregulat și în general încet. Comparat ă cu alte ora șe, aceast ă
creștere este relativ normal ă, având în vedere starea sanitar ă a Capitalei; deoarece , pe lângă
creșterea continu ă a nou-născuților, este tot continu ă și neregulat ă cea a mor ților. Un bilanț între
cifra n ăscuților și a mor ților reflectă u n raport relati v normal între n ăscuți și decedați. Ca măsură
pentru îndreptarea stă rii sanitare, cel mai însemnat l ucru a fost canalizarea Dâmboviței și secarea

bălților în 1880. De atunci s -a observat că nu au mai existat excedente de morți (Mihăilescu,
2003).
Populația orașului a crescut semnificativ continuu, ritmul mediu anual de creștere fiind de
1,48% între 1899 și 1912, dar chiar și de 2,90% între 1912 și 1930. În ultima perioadă (1912 –
1930), comunele suburban e au fosta anexate, fapt care a dus la dublarea ritmului de creștere a
populației urbane și tot odată la densificarea construcțiilor.
Aceste comune au fost dotate tehnico -edilitar și au fost instalate întreprinderi industrial e,
ceea ce a determinat o vânzare rapidă a loturilor de case. În 1930, cea mai populată comună
suburbană a fost Militari (cu 8093 de locuitori), care apoi a fost înglobată în oraș, acum existând
cartierul cu același nume. De la 1930 până la 1941, creșterea demogr afică în Militari a fost de
69% (Suditu, 2016).
Au existat perioade în care mortalitatea a fost mai mare din cauza bolilor, ceea ce a dus la
scăderea numărului populației, precum în cartierul Ciurel, unde a fost o criză generală cauzată de
tuberculoază în 1929 (Pippidi, ).

În perioada comunistă s -a încercat controlarea și limitarea migrației intense spre oraș. Pentru
a reduce rata migrațiilor și mai ales pentru atenuarea fluxurilor tinerilor, autoritățile au intervenit
printr -o hotărâre care lăsa numai u rmătoarele categorii să se mute în București: în urma unei
căsători ei cu un locuitor din oraș, în cazul în care părinții doresc să se mute în casele copiilor,
pentru a avea grijă de nepoți, cât și cei care au un loc de muncă definitiv, clar stabili te (Suditu,
2016).

3.2.2. Schimburi locative – cauzele și urmările acestora
Pentru fiecare epocă istorico -ideologică traversată de această unitate administrativă sunt
specifice anumite resorturi și mecanisme ale mobilităților rezidențiale și sociale.
Mobilitățile pot fi corelate cu dinamica fondului de locuințe, cu evoluția ideologiilor (și
practicilor lor de segregare), sau chiar cu normele juridice și economice.
Noua orientare cultural ă, politic ă, economic ă a țării în primii 40 de ani dup ă obținerea
independen ței era firesc s ă provoace „muta ții“ în ocupa țiile locuitorilor și o alt ă distribu ție a lor
spațială, dup ă locul de munc ă. Pe de o parte, marile concentr ări semnificative au fost centrele de
servire a popula ției cu alimente și bunuri de mare consum și pe de alta parte noile centre (de la
simple ateliere, la fabrici, uzine și antrepozite) în noua periferie (de o parte și de alta a fostei linii
de centur ă) (Suditu, 2016).
În anii primului râzboi mondial (1916 -1918), popula ția Bucure știlor sc ăzuse sub 300.000
(plec ări în Moldova, pierderi pe câmpul de lupt ă), dar înc ă din 1918 -1919 pornise afluxul spre

capitala statului, dublat ca teritoriu și popula ție. Despre un efect sensibil al acestei „imigr ări“
masive se poate vorbi îns ă numai dup ă 1920, când criza d e locuin țe atinse se paroxismul.
Planul vetrei ora șului cuprins ă în poligonul geometric fixat la sfâr șitul secolului al XIX –
lea, lucrat de c ăpitanul Mihai Pântea și publicat în 1920, reflect ă tocmai situa ția anterioar ă,
imedia tă „invaziei“ din toat ă țara spre capitala noului stat. Înaintarea „spontan ă“ se f ăcuse, și de
data aceasta, tot dup ă vechiul sistem, cam în felul urm ător: la oarecare dep ărtare de ultima cas ă
de pe șoselele radiare principale, se punea temelia unei noi a șezări, adeseori o cârcium ă, cu sau
fără birt lâng ă ea; se ad ăugau repede câteva case de țară sau ceva mai r ăsărite și astfel se n ăștea
un nou cartier în care intervenea ulterior „urbanismul“ modern. În acest fel, continua s ă înainteze
tentacular vatra ora șului Bucure ști (Mihăilescu, 2003).

La formarea Bucureștiului au contribuit o serie de factori de natură economică
dezvoltarea producției și a Comerțului în noile condiții istorice,era singura localitate urbană din
regiunea centrală a Câmpiei Române, afla tă la intersecția drumurilor ce traversau Muntenia de la
est la vest și de la nord la sud, militară -supraveghea rutele comerciale și avanpostul sudic al
Târgoviștei. se va mai adăuga și factorul politic cu un rol covârșitor în evoluția orașului
(Gherasim, 2007).
3.3. Elemente economice
După cel de -al doilea război mondial, sectoarele semnficative de activitate erau industria,
comerțul și administrația, fapt care a dus la o deplasare continuă a unui număr mare de persoane
spre capitală, din toate părțile ță rii.
La sfârșitul secolului al XIX -lea, dezvoltarea întreprinderilor industriale în zona periferică a
dus la construirea de cartiere muncitorești și totodată schimbări rezidențiale sau moduri de
locuire noi.
Astfel, periferia devine mai atractivă decât centrul și spațiul construit se extinde mai rapid.
Exemple în această situație sunt: Uzina Hidraulică Grozăvești, Fabrica de Bere Luther, atelierele
CFR, Fabrica de bere Bragadiru.
În perioada interbelică, ritmul construcțiilor a crescut odată cu schimbarea Guvernului în
1929, fapt care a dus la o orientare diferită a politicii economice, astfel încât contextul economic
să fie favorabil construirii.
Toate avantajele acordate de stat, precum scutirea taxelor și impozitelor pentru construire, a
dus la un fenomen de construire rapidă, care a dus implicit la atragerea a numeroase capitaluri
spre partea de vest a orașului. Dar acest lucru a avut loc și din cauza instabilității economice
(criza economică din 1929 -1933), care s -a reflectat în neîncred erea în valoarea monedei, mulți

considerând că este mai sigur să -și plaseze banii în construcții și terenuri favorabile construirii,
fiind îngrijorați de riscul devalorizării monetare.
Creșterea economică reflectată prin expansiunea comerțului și a industr iilor au indus o
mobilitate socială intensă în epocă. Începând cu anii 1930, centrul va concura cu zonele
periferice rezidențiale, din cauza prețurilor accesibile ale locuințelor cu grad de confort similar.
Despre cartierul Grivița de la acea vreme se cu noaște faptul că locuitorii acestuia erau
preponderent muncitori la Regia Monopolurilor De Stat, CFR, întreprinderile metalurgice sau
chimice din apropiere. Populația din sud -vest era săracă, fapt care s -a reflectat în calitate
infrastructurii, dimensiunil e construcțiilor și extinderea spațiului construit.
Din anii 50, creșterea puterii de polarizare și a influenței orașului a avut loc datorită
accentuării activităților industriale și administrative. Bucureștiul devenise un centru promițător al
oportunită ților personale și profesionale, deoarece economia rural ă nu mai asigură un trai decent
(Suditu, 2016).
De acum se poate vorbi de schimb ări evidente și de mare amploare în dezvoltarea
urbanistic ă a Bucure știlor, deci de schimb ări profunde în structura și în func țiunile lui. Faptul
fundamental care a provocat, în ritm pu țin obi șnuit, aceste schimb ări, a fost industrializarea
dirijat ă a țării în general și a Capitalei în mod special.
Chiar cre șterea bruscă popula ției acesteia din 1948 până în 1977 trebuia pusă în leg ătură,
dacă nu exclusiv, în primul rând tot cu impetuoasa dezvoltare industrial ă. Cele mai importante
fabrici și uzine se aflau înainte de 1948 la periferia ora șului (mai precis, în zona lui exterioar ă),
iar dup ă aceast ă dată tot aici continuau s ă apară și să creasc ă până în comunele suburbane
(Mihăilescu, 2003 ).
În fine, tot pentru ora șul exterior se mai pune o problem ă: care este limita ra țional ă de
creștere a num ărului de întreprinderi industriale și a dezvolt ării industri ei bucure ștene în totalul
ei, pentru a nu stingheri celelalte func țiuni ale unei mari aglomer ări urbane .
Orașul București se înscrie pe harta țării ca cel mai de seamă centrul economic care dispune
de numeroase și variate întreprinderi industriale . Vechile întreprinderi din teritori ul actual al
sectorului 6 sunt S emănătoarea , întreprinderi ale i ndustriei alimentare (produse lactate ,
panificație , conserve , produse zaharoase , industrializarea vinurilor și rachi urilor ), industria
ușoară (țesături , tricot aje, confecții , pielărie , încălțăminte ) etc.
Uzina metalurgică Grivița , cât și fabrica de mașini , unelte și agregate Grivița Roșie
produc eau diferite utilaje pentru industria petrolieră și chimică , locomotive diesel hidraulice. Se
furnizau agriculturii numeroase semănători mecanice , combine pentru recoltarea păioaselor și
pentru porumb prin uzina de mașini agricole Semănătoarea. În cadrul i ndustriei materialelor de

construcție acti va întreprinderea București -Militari, care realiza prefabricate din beton (Cucu et.
al, 1971).
Forța de munc ă – atât cea calificat ă, cât și cea necalificat ă – provine în cea mai mare
parte din ora șul propriu -zis (în primul rând din cartierele muncitore ști ale ora șului exterior), apoi
din comunele suburbane ori din alte comune r urale aflate la o dep ărtare ce poate fi str ăbătută cu
trenul, autobuzul sau bicicl eta în 40 -50 de minute . Aceasta înseamn ă o „pendulare“ în intervale
sub 10 ore între ora ș și localit ăți din zona periurban ă, cu func ție – în m ăsuri deosebite – de
„dormitor“. Locuitorii acestora nu pot fi numi ți naveti ști, căci timpul necesar pentru deplasare
este adeseori mai mic de 40 -50 minute. A fost evaluat îns ă la peste 128.000, pentru 1970,
numărul adev ăraților „naveti ști“ care zilnic str ăbat 50 -60 km pân ă să ajung ă la locul muncii, în
fabrici sau în șantiere de construc ții. Muncitorii – cei mai mul ți, califica ți – vin îns ă și mai de
departe (Dobrogea, Moldova, Transilvania, Muntenia vestic ă și Oltenia), domiciliind timp mai
îndelungat în apropierea locului unde sunt ang ajați (Mihăilescu, 2003).
printre sectoarele economice care s -au detașat se numără sectoarele de Tehnologia Informației și
a comunicațiilor și a pieței de retail (hipermarketuri supermarketuri cash and carry magazin de
proximitate ). ponderea unităților industriale este semnificativă constituind un se ca al doilea
mare grup Industrial edificat după anul 1948 (semănătoarea acum relocată faberrom u m e b
bucur frigocom Sau zona industrială păcii) (Nae, 2009). (Nae, 2009).
În fine, această unitate administra tivă este una reprezentativă ca în tindere în partea de vest a
orașului cu po tențial de dezvoltare și atractivitate pentru investiții importante (Nae, 2009).
4. Dinamica spațiului construit
4.1. Trecutul și evoluția așezării până în 1800
Din Epoca Bronzului datează numeroase așezări descoperite în Militari și Ciurel
(Gherasim, 2007).
până în anul 1770 nu este consemnat nici un plan al Bucureștiului singurele documente
cartografice pe care este reprezentat fiind hărțile iar Bucureștiul este localizat pe acestea cu
semne simbolice de cetate capitală sau mitropolie (Gherasim, 2007).

harta lu i este cea mai valoroasă din cele întocmite în secolul 18 pentru analiza spațiului
construit în orașul București și în zona periurbană a acestuia. pe această hartă e
cartografiat satul Grozăvești, un patrulater format de Calea Crângași Calea Giulești roșu
Ciurel Institutul Pastor Granit ului Bulevardul Constructorilor (Gherasim, 2007).

Cu câteva veacuri în urmă existau 1574 Numai patru drumuri mari ș i o puzderie de ulițe fiind
intens circulat e drumurile mare erau așternute cu urși adică cu trunchiuri de copaci așezate
deasupra gropilor băltoace lor și noroiului (Vătămanu, ).

odinioară un sat de păstori și Plugari al moșului Bucur De unde vin moșia lui și coborât ori lui,
Bucureștii, localitatea însăși nefiind decât moșia Bucureștilor a oamenilor coborâț i din acest moș
care este bucur. aici Dâmbovița este largă și pe vremuri Ea făcea pe amândouă malurile sale
ochiuri de ape care puteau să oprească înaintarea repede a unui năvălitor (Iorga)

La 9 septembrie 1459, Principele valahiei Vlad Țepeș se află în cetatea Bucureștilor de
lângă râul Dâmbovița , unde a sem nat câteva acte de ordin intern. U nul dintre ele s -a păstrat până
astăzi și este punctul oficial de plecare a istoriei Bucureștiului , fiind prima atestare documentară
a orașului (Majuru, 2007).
În general, indiferent de perioadă, cu fiecare nouă epocă , extinderea orașul ui a avut loc
prin înglobarea în țesutul urban a așezărilor umane din vecinătate sau pe baza construcții lor noi
de la marginea spațiului construit.
Deoarece orașul nu a fost fort ificat cu ziduri care să impună concentrarea construcțiilor și
regimul de înălțime, acesta s -a extins în permanență. Zonele construite au tot fost transforma te
prin înlocuirea selectivă a vechilor imobile texturi urbane și structuri socio -rezidențiale, cu altele
ce corespund modelelor și nevoilor no ilor epoci.
În fiecare perioadă istorică s -au construit clădiri cu arhitect uri și structuri diferite, străzile
au avut atribuții și mărimi adecvate nevoilor vremii, structura orașului diversificându -se după
mode lul societății urbane ce îi corespundea (Suditu, 2016).
În jurul Târgului Bucureștilor apar treptat noi așezări sătești ce vor deveni mahalale după
anul 1600. Î ntre 1700 și 1800 se dublează suprafața orașuui grație mulțimii de negustori care se
așează la periferiile sale . În vestul orașului, alături de mahala ua Izvor se desfășurau așezări foarte
mari precum Mihai Vodă și Spirea din Deal , dar și mici aglomerări din dealul Cotroceni, Sf.
Elefterie Ve chi și Deal ul Grozăvești lor (Majuru, 2007).
Din 1631 până la jumătatea secolului al XIX -lea, boierii au fost scutiți de taxe, care au
fost lăsate pe umerii târgoveți lor, lucru care a făcut ca așeza rea să stagneze.
Până în secolul XIX, nu s -a construit pe actualul areal al sectorului 6 deoarece extinderea
către vest a orașului a fost limitată de către cursul râului Dâmbovița, deoarece avea o luncă
umedă, largă și foarte meandrată.
Ca orice a șezare de r ăspântie în teren deschis, și vatra ora șului Bucure ști s-a dezvoltat
spontan dup ă un plan radiar concentric . Pe planurile mai vechi ale ora șului (Ernst și Purcel de la

sfârșitul secolului al XVIII -lea, Borroczyn de la jum ătatea secolului al XIX -lea), dar chiar și cu
ajutorul celor actuale, se observ ă vechile șosele de centur ă, care pot fi „reconstituite“ și pentru
secolele al XV -lea – al XVIII -lea.
O dat ă cu cre șterea în suprafa ță a vetrei, ap ăreau noi centuri, cu bariere unde se pl ăteau
taxe pentru m ărfurile intrate în târg. Situa ția aceasta a durat pân ă la sfâr șitul secolului al XIX -lea,
de când a disp ărut ori s -a atenuat foarte mult sistemul drumurilor circulare de margine (care
urmăreau și alt scop, niciodat ă atins, acela de a opri întindere a nem ăsurat ă a vetrei ora șului)
(Mihăilescu, 2003).

în 1830 se hotărâ seră 10 bariere ale orașului fiecare barieră avea o pază pusă sub comanda unui căpitan
(Vătămanu,).
4.2. Evoluția spațiului construit în secolul XIX
Rețeaua stradală a sectorului a pornit din jurul răspântiei de drumuri ce taie Lunca
Dâmboviței, în centrul Câmpiei Munteniei, având în componență ochiuri sau noduri neregulate și
egale, dar desimea construcțiilor se rărește de la est la vest, rămânând sp ații largi neconstruite în
unele locuri, mai ales între străzi și limita administrativă a sectorului 6 (Mihăi lescu, 2003).
Secolul al XIX-lea este reprezentat prin țesuturi urbane dezordonate, alcătuite din parcele
și străzi cu formă geometrică variabilă, prin morfologiile cartierelor dezvoltate în jurul bisericilor
sau prin locuințe vechi , specifice grupurilor privilegiate sau marginalizate din oraș.
Clădirile variază de la vechi case boierești în extremitatea estică, până la case ale
populației mai sărace din fostele mahalale din vecinătatea centrului sau chiar case în paragină
aflate în zonele comerciale de la răspân tiile dinspre marginea orașului (Suditu, 2016).

La jumătatea secolului XIX, întregul ansamblu construit în vestul Bucureștiului din afara
intravilanului oficial constituia Polul sărăciei Extreme. se întâlneau aici pe mari întinderi
cocioabe bordeie și case scunde sărăcăcioase care dădeau mahalalelor un aspect deplorabil, chiar
sub nivelul unui sat bine o rganizat.
Pe harta Romaniei Meridionale din 1864 în zona Grozăvești la moară erau câteva grupuri de case
în afara orașului. astfel se disting clar separate de oraș satele Giulești Sârbi și Giulești țigănie azi
cartierul dintre drumul Săbăreni și Calea Giuleștim, bodia pe malul sudic al lacului Morii,
Crângași la nord de Calea Crângași, Ciurellu în cartierul dintre Lacul Morii și compl exul sport iv
Sportul Studențesc (Gherasim, 2007).
Sectorul vestic al „Ora șului Vechi“ , care a stat la baza evoluției spațiului construit în
arealul actual al Sectorului 6, se afla situat între șoselele de centur ă Basarab (Orhideelor și
Titulescu), Groz ăvești, Pand uri, Buze ști, Berzei, Vasile Pârvan, Ha șdeu, Izvor.

Aici se întindea – după planul Borroczyn – partea cea mai pu țin construit ă a ceea ce s-a
convenit a se numi Orașul Vechi. Sunt trasate în ăuntrul acestui sector vestic dou ă artere radiare
de prim ordin: calea Plevnei, drum foarte larg de „p ământ“ cum i se spunea (pentru c ă, fiind de
margine, nu merita s ă fie podit cu grinzi, ca Podul Mogo șoaiei de pild ă) și Calea Grivi ței
(Drumul Târgovi ștei) și dou ă transversale, care se pierdeau în lunca Dâmbovi ței, transformându –
se mai mult în ni ște poteci (Mihăilescu, 2003).
La începutul secolului al XVIII nu existau reguli de construire care să condiționeze
edificarea orașului după un plan bine stabilit de autorități, astfel că fiecare îsi construia locuința
unde avea loc, fie pe terenuri libere de la ma rginea exterioară, ori în spațiile libere existente în
interiorul așezării.
Totuși, după tratatul de pace Kuciuk -Kainargi, din 1774, s -a discutat despre o
reglementare a cadrului de dezvoltare urbană, deoarece prevederile acestuia au făcut din orașul
București de la acea vreme un cadru favorabil pentru desfășurarea activităților comerciale, fiind
prima etapă în transformarea acestuia într -un centru semnificativ economic și politic. Acest lucru
a dus implicit la extinderea spațiului construit, deoarece a condiționat o creștere demografică
deosebită, prin migrații.
Un exemplu în acest sens este acțiunea de atribuire de terenuri și colonizarea periferiei cu
grădinari bulgar i ortodocși în Giulești Sârbi, care au fugit din țara de origine din cauza presiunii
otomane. După ce Pavel Kiseleff a fost ales ca guvernator al Munteniei, întreaga Muntenie a fost
marcată de practicile europene din punct de vedere economic, cultural și s ocial, deoarece s -a
elaborat pentru prima dată un regulament clar privind dezvoltarea orașului.
Primul regulament aprobat privind dezvoltarea orașului a fost numit ”Regulament pentru
stabilirea sănătății și paza bunei orânduiali în Poliția Bucureștilor ”, având ca principale scopuri
organizarea și sistematizarea orașul ui în dezvoltarea sa ulterioară, fixând limitele acestuia și
oprind extinderea haotică a spațiului construit. Acest eveniment a reprezentat deschiderea căii
reformării sistematice a Bucureștiu lui. Începutul construirii pe arealul S ectorului 6 are legă tură
cu extinderea centrului su b formă de mahalale cu populație săracă care se ocupă cu agricultura
sau servirea boierilor.
Străzile aveau lărgimi oscilante, fără regularitate, reprezentând niște zigzaguri printre
case, maidane, vii, terenuri cultivate, cocioabe, biserici.
În această perioadă, semnificative pentru evoluția spațiului construit au fost ordonările de
străzi și proiectele urbanistice care au înlocuit vechile mahalale parțial sau tota l. A fost creat un
bulevard circular care a emulat limita administrativă a orașului, cât și maniera de organizare a
spațiului din perimetrele dezvoltate prin extinderea controlată și ordonată din zonele pericentrale,
care au stat la baza extinderii Sectoru lui 6.

Richard Kunisch, o personalitate în literatura și politica europeană de la jumătatea
secolului al XIX -lea, care a locuit 10 luni în București, a afirma t că orașul București nu
reprezintă decât un amalgam de sate îndesate unele într -altele. Nu este o afirmație falsă, deoarece
s-a putut deduce faptul că astfel de fragmente vechi au fost urbanizate și prinse în evoluția
spațiului construit fără a se transforma în totalitate, un bun exemplu fiind situația extremităților
din nord (cartierul Giulești), sud (Prelungirea Ghencea) sau vest (zona Preciziei), unde există
insule de case sau zone parcă rămase în urma urbanizării prea rapide, la care s -au adapta t cu greu
(Suditu, 2016).
În ochiurile re țelei de str ăzi radiare și concentrice se înscrie haotic pe planurile ora șului
Bucure ști de acum 120 circa 200 de ani, atenuat ă, dar înc ă vizibil ă și pe planurile cele mai
recente, re țeaua de „uli țe“ secundare, strâmbe sau cu mari varia ții de l ărgime în lungul lor,
întrerupte de maidane și totu și oarecum organizat ă: anume o orientare spre noduri de concentrare
(răspântii), de obicei în apropierea bisericilor, a unor fântâni sau mici „târguri“ de cartier
(băcănii, cârciumi, ateliere de croitorie, cizm ărie, frizerie, tâmpl ărie etc.) (Mihăilescu, 2003).
Spațiul constr uit nu a fost reprezentat la început doar de mahalale și locuințe
sărăcăcioase, de asemenea, s -au construit și vile. În a doua j umătate a secolului XIX s -a cons truit
un întreg parc de astfel de vile, la est de actuala limită a sectorului, care a fost denum it ”cartierul
ofițerilor”, în apropierea Palatului Cotroceni. Acestea aveau un aspect și o arhitectură deosebită,
deoarece a fost destinat funcționarilor regali și cadrelor superioare din Ministerul de Război,
lucru care a dus de la sine o îmbunătățire a c ondițiilor tehnico -edilitare. Acesta a fost doar
începutul, deoarece a urmat construcția altor cartiere de acest tip peste Dâmbovița.
În această perioadă au fost împroprietăriți veteranii și țăranii clăcași, pe terenurile
secularizate de la margine care c orespund cartierelor Giulești, Crângași și Militari. Cartierele
Militari și Grivița au luat ființă în urma împroprietăririi soldaților demobilizați după Războiul de
Independență.
Toate cartierele periferice ale S ectorului 6 au fost de fapt niște sate care au fost înglobate
treptat în perimetrul orașului.
Evoluția spațiului construit a urmat inițial un model radial, extinderea efectuându -se de -a
lungul celor mai vechi și mari artere principale de circulație dinspre zonele din vecinătatea
vestică a centrulu i spre periferie. Forma spațiului construit s -a schimbat radical odată cu apariția
și diversificarea ulterioară a multiplelor centre ale ansamblurilor rezidențiale situate în jurul
zonelor centrale , care mai apoi s -au extins din ce în ce mai mult, în conco rdanță cu politicile noi
de locuire ce reflectă dive rse perioade istorice (Suditu, 2016).
Chiar și pân ă la începutul secolului al XX -lea, influen ța satului se sim țea înc ă destul de
clar în construc țiile și în felul de trai al unei bune p ărți din periferia orașului (uneori, și mai spre

interior) , dup ă primul r ăzboi mondial, preocup ările de sistematizare, nu numai în centru, dar și
către margine , cât și cererile în cre ștere de alimente perisabile provoac ă, pe de o parte,
supravegherea construc țiilor și a ame najărilor edilitare (principiile urbanismului modern intr ă
temeinic în deprinderea arhitec ților no ștri), iar pe de alta, valorificarea și organizarea mai atent ă
a terenului din „regiunea urban ă“ a Bucure știlor (Mihăilescu, 2003).
comparând planul ofițerilor uși de la 1770 cu cel din 1791, Gherasim Cezar constată că pe lunca
și pe câmpul din dreapta Dâmboviței apar mai multe clădiri care sunt înconjurate de grădini.
rezultă că dezvoltarea orașului spre vest de Dâmbovița a început în ultimele dec enii ale secolului
al XVIII -lea (Gherasim, 2007).
4.3. Evoluția spațiului construit între 1900 și 1989

lucrările edilitare de modernizare a orașului au marcat fizionomia acestuia în diferite
epoci urbanistice conferindu i o specificitate geografică: perioada 1920 -1948 perioada
1948 -1977 perioada 1977 -1989 și perioada postsocialistă, de după 1989 (Nae, 2009).

În tot sectorul există numeroase contraste sau neregularități precum disproporția între
suprafața neclădită și cea clădită (contrast de la extremitatea estică la cea vestică, spre periferie;
contrast e între forma, înălțimea și suprafața clădiri lor pe aceeași stradă; mai multă uniformitate
la periferie); contrast între străzile noi și cele vechi , neregularitate în trasarea rețelei stradale și a
cartierelor din cauza lipsei unei planificări serioase a spaț iului construit în secolul XIX.
În general, cartierele și zonele Sectorului 6 nu au ho tare clare deoarece străzi le sunt
strâmbe și strâmte, tăiate de mai multe străzi drepte și mai puține largi (Mihăilescu, 2003).
La începutul secolului XX, prin extinderea orașului au fost înglobate atât terenuri cu
construcții , cât și fără construcții , soluția urbanistică la cererea ridicată de locuințe fiind punerea
în folosință a terenuril or disponibile și construirea pe loturi obținute prin p arcelarea terenurilor
municipalității sau ale proprietarilor privați .
Satele și casele izolate de la periferie sunt înglobate cu încetul în interiorul capitalei, iar
spațiile libere și grădinile încep a fi acoperite cu clădiri, existând și probleme, operația nefiind
tocmai ușoară în cartierele mlăștinoase din preajma Dâmboviței , supuse riscului de inundații.
Acolo s -au păstrat până chiar după Prim ul Război Mondial multe maidanuri, străzi intortoch eate
cu case mici și fundături. C reșterea cea mai impresionantă a Bucureștilor s -a îndeplinit spre
nord-vest, dincotro veneau și legăturile noastre economice cele mai importante , precum Calea
Griviței sau Calea Moșilor (Mihăilescu, 1942).

Dar cele mai evidente schimb ări de structur ă și func țiuni s -au petrecut în periferie, care
oficial începea dincolo de șoselele de centur ă. Aici, str ăzile drepte în plan geometric, atât de
frumoase pe plan, în realitate erau foarte frecvent simple culoare nepavate, cu b ălți și noroaie
după ploaie, limitate cu garduri aproximativ rare, cu case modeste sau cu maidane cu molozuri și
gunoaie. Numai în cartierele mai compact construite, casele cu un singur nivel erau rânduite pe
marginea str ăzilor – nu totdeauna cu trotuare – cu o latur ă spre uli ță și cu fa ța spre curt ea lung ă și
strâmt ă (Mihăilescu, 2003).
Spațiul rezidențial este un spațiu recent care s -a reconstruit după un mare incendiu din
1847 aproape în totalitate. Peste 90% din fondul total de locuințe a fost ridicat în ultima sută de
ani (Sudit u, 2016). În ceea ce prive ște materialul de construc ție, acum 100 de ani erau dominante
cărămida, piatra și betonul (70,7% în ora șul propriu -zis); restul, paiant ă și lemn (Mihăilescu,
2003).
Secolul XX este o perioadă de schimbări radicale, dar nu foarte bine planificate, deoarece
au dus la dezechilibre și dezordine în compoziția urbană anterioară. Aceste schimbări s -au
evidențiat prin dinamismul și diversitatea unor modele ideologice și urba nistice care au încercat
conservarea elementelor vechi (Suditu, 2016).

fizionomia urbană actuală a capitalei reprezintă efectul direct al evoluției sale istorico geografice
și poartă amprenta marilor companii de construcții de la început de secol 20 1920 1940 1948
odată cu această campanie apar primele parcelări cu locuințe mici de 1 2 niveluri fiecare acestea
erau izolate cuplate pe lot, în zona intermediar rezidențială în special (Nae, 2009).
Modernizarea a avut multe particularități ce au influențat evoluția spațiului construit : modificări
pozitive în p ărțile lcele mai la vedere; p ăstrarea vechilor forme de organizare a spa țiului
geografic și de acoperire cu str ăzi și case în rest, adic ă pe cea mai întins ă suprafa ță a arealului;
dispropor ție între te ritoriul cl ădit și cel necl ădit; contraste între dimensiunile și stilul locuin țelor;
spații verzi (gr ădini, parcuri) și maidane în num ăr și cu întindere mai mare c ătre șoselele de
centur ă, unde îns ă întreprinderile industriale, în cre ștere, introduceau o n otă nouă, atât prin
construc țiile lor, cât și prin apari ția cartierelor muncitore ști sistematizate, dar în general lipsite de
confort și de aspect atr ăgător (Mihăilescu, 2003).
construcțiile erau scutite de impozite în mod diferențiat , apar firme de proiectare și antreprenori
privați în construcția de locuințe dar și societăți de construcție. pentru acele timpuri cele mai
importante societăți erau societatea Comunală de locuințe ieftine înființat ă în 1910 și societatea
clădirea româneas că înființată în 1919 (Nae, 2009).

Marii patroni ai întreprinderilor cu mulți angajați au fost primii care s -au mobilizat pentru
a rezolva criza de locuințe de după primul război mondial, criză a populației active cu venituri
reduse (muncitori), care treb uia neapărat cazată. Legea obliga societățile cu capital social mare
să-și construiască imobile pro prii pentru birouri și personal (Suditu, 2016).
În special cartierele muncitore ști, construite în jurul fabricilor, pe planuri geometrice, dar
modeste ca dimensiuni și confort al gospod ăriilor, reflectau înc ă atmosfera semirural ă a periferiei
bucure ștene de alt ădată. Aduceau îns ă și trăsături specifice, derivate din raporturile între patroni
și lucr ători. De aici și dificultatea de a trage o linie precis ă între vechea și noua periferie a
Sectorului 6 (Mihăilescu, 2003).
Obligația de a construi nu le revenea doar proprietarilor întreprinderilor economice, ci și
persoanelor care dețineau mai mult de două terenuri virane cu o suprafață mai mare de 1000 m2.
Aceștia e rau obligați până la 1 ianuarie 1933 să în ceapă construirea de l ocuințe pe terenuri le
libere , iar dacă nu puteau din cauza lipsurilor financiare, trebuiau să le parcelez e și să le vândă .
Spațiul construit din comunele suburbane din partea vestică a orașului aproape s -a dublat
din 1930 până în 1941. Pe fondul schimbărilor demografice și economice din perioada
interbelică, fosta mahala s -a modificat, devenind o zonă rezide nțială intermediară.
Întotdeauna au existat proprietari și speculanți care au lotizat terenuri la depărtare de zona
construită și cu dotări tehnico -edilitare, în câmp și le -au vândut cu plata în rate, iar cumpărătorii
niciodată nu au lipsit . Astfel s -au creat cea mai mare parte a cartierelor Sectorului 6 al
Municipiului București.
Spațiu l construit existent și azi poartă încă amprenta dezvoltării din perioada ce precedă
comunismul. Spațiul construit înainte de 1945, care mai poate fi observat și azi, este ascuns de
blocurile sub formă de paravane, alungite sau izolate, din lungul arterolor mari de circulație.
Acesta reflectă istoria locului în perioada antebelică prin situare, arhitectură și dimensiuni. Până
în anii 1940 a funcționat ”Societat ea Comunală Pentru Construcția De Locuințe Ieftine ”, care
cumpăra terenuri libere pentru realizarea lotizărilor, ca mai apoi să se construiască locuințe
ieftine, colective sau individuale (Suditu, 2016).
Se constată, ca urmare a campaniei de construc ții dintre 1920 și 1948, în primul rând , o
mai accentuat ă diferen țiere a cartierelor decât la începutul secolului al XX -lea. În general,
întreaga fost ă periferie agricol ă fusese parcelat ă și transformat ă – mai ales dup ă 1920 – în
cartiere muncitore ști, de m eseria și ori de mici func ționari.
În nord -vest, cartierele proiectate la începutul secolului al XX -lea (alc ătuite din case –
parter, în lungul re țelei de str ăzi și prev ăzute cu mici cur ți și grădini) au intrat dup ă 1920 într -un
ritm de construire atât de accelerat, încât ajunseser ă până aproape de C alea Grivi ței și în jurul

întreprinderilor industriale (noile ateliere CFR, rafin ăria de pet rol Steaua Român ă, cărămidării)
(Mihăilescu, 2003).
Spațiul construit s -a dez voltat tentacular, de -a lungul marilor bulevarde care duc spre
periferie și se transformă în adevărate căi de comunicație cu comunele din jur, precum
Bulervadul Iuliu Maniu.
În cea de a doua jumătate a secolului trecut a avut loc o transfo rmare radicală a spațiului
construit, datorită fenomenelor de extindere și înmulțire a componentelor sale. Reorgani zarea
orașului și implicit atenț ia acordată acțiunilor ubanistice au fost impuse de dezvoltarea orașului și
totodată de complexitatea vieții sociale, nevoile populației în creștere și mai ales de progresele
tehnice (Suditu, 2016)

începând cu anul 1948 se vor construi locuințe mici cu patru opt apartamente. perioada
1952 1955 a fost considerată ca fiind epoca marilor blocuri turn sau bară cu 6 10 etaje
(Nae, 2009).

Motorul extinderii spa țiului construit spre periferie este reprezentat atât de posesorii
averilor obținute prin activități licite sau ilicite legate de război (proprietari ai întreprinderilor
industriale), cât și de angajații acestora, muncitorii industriali din fabrici, veniți mai ales din
vecinătatea orașului.
Astfel, comunismul a adus locuirea colectivă, demolări pentru lărgirea și placarea
bulevardelor sau piețelor de referință, au fost demolate cartierele pavilionare cu sl abă calitate
arhitecturală, acestea reprezentând de fapt foste sate care au fost înglobate administrativ din
zonele exterioare, totul pentru a se construi marile ansambluri rezidențiale (în cadrul acestora pot
fi observate vechile trame stradale ale fostel or state, un exemplu relevant fiind marele ansamblu
rezidențial Militari, care conține și case izolate ce au supraviețuit între blocuri sub forma unor
”insule de case”).
Sate precum Gr ozăvești și parțial Militari au dispărut prin demolare după anii 1970
pentru a se construi marile cartiere de blocuri , ca mai apoi să urmeze modificări socio –
profesionale puternice care să le transforme în adevărate zone urbane .
Au existat sate din periferia S ectorului 6 care au scăpat de efectele comunismului,
precum sistemat izarea, acestea re prezentând astăzi structuri urbane omogene. Locuințele
individuale, cu caractere rurale, există în porțiunile din vechiul cartier Militari situat e între Strada
Liniei și Bulevardul Timișoara , la vest de autobaza Militari sau la nord de Bulevardul Uverturii
și strada Dreptății, Prelungirea Ghencea, Giulești la nord de Strada Butuceni și Giu lești-Sârbi
(Suditu, 2016).

În timpul comunismului , Sectorul 6 a pierdut b iserici precum Sf. Nicolae -Sârbi, Crângași
1 și Crângași 2 , care au fost ma scate cu blocuri . În cimitirul Crângași au fost scoși morții ș i au
fost aruncați cu patru sute de cruci și troițe vechi în noroiul străzii (Dragomir, 2008 ).
Sectorul vestic (Militari) c uprins între cartierul Drumul Taberei și malul drept al
Dâmbovi ței,trebuie socotit al doilea mare sector industrial bucure ștean, în bun ă parte ap ărut și
dezvoltat dup ă 1948. Era format din dou ă grupe mari de fabrici și uzine: una imediat în vestul
Șoselei Groz ăvești – și anume între Dâmbovi ța la nord (Uzina „Sem ănătoarea“ de ma șini
agricol e) și Str. Bujoreni la sud (Fabrica de confec ții „Bucure ști“); ceea ce înseamn ă circa 200 ha
acoperite de construc țiile și instala țiile întreprinderilor industriale respective. Fabrica de confec ții
„Bucure ști” a înlocuit clădirile joase – mai mult o serie de ateliere de alt ădată – prin construc ții
masive și înalte (mai multe etaje) care se în șiră în lungul B -dului Iuliu Maniu.
După ea, se în șiră pe ambele p ărți ale bulevardului blocurile moderne, cu 6 -12 etaje,
construite dup ă aceleași sisteme ca și pe alte artere mari radiare. Pe stânga cum vine dinspre
oraș, sunt blocuri ceva mai joase și relativ mai vechi, în linie întrerupt ă numai de str ăzile laterale;
pe dreapta, altele mai noi – unele abia începute –, cu flancul de c ărămidă aparent ă, colorat ă, către
strad ă, și cu spa ții verzi între ele.
Aici acestea au înl ăturat cu totul vechile magazine și atel iere din casele -parter de
altădată, pe locul lor fiind ridicate noile locuin țe colective, dar numai pe artera principal ă, căci în
spatele blocurilor înalte se reg ăsesc gospod ăriile semirurale (unele dintre ele – ca în cazul
Groz ăveștilor și Ciurelului – în foste sate). Ș irul blocurilor de 10 -12 niveluri, întrerupt pe stânga
de construc ția fabricii de produse lactate, ține pân ă la înt âlnirea cu Str. Valea Cascadelor, unde
se afl ă, pe o parte, Autogara Militari, într -o clădire nou ă, plăcută; pe alta, un mare depou de
autobuze. Autobuzele cârmesc pe Str. Valea Cascadelor și intr ă pe noul b ulevard larg și asfaltat
al Preciziei: în lungul lui s-a dezvoltat a doua grup ă de industrii din acest sector. Toate au fost
asociate cu spa ții verzi: Tehnica lemnului (IPROFIL), Fabrica de prefabricate, Uzina de
prelucrare a metalelor. Apoi, pe stânga, mergând c ătre ora ș, alte incinte industriale, între care
fabric a de băuturi r ăcoritoare, CICO. Tot pe stânga se vedeau încă suprafe țe arate, iar mai în
fund câteva gospod ării semirurale dintr -un vechi cartier periferic.
Între B -dul P ăcii, Canalul Arge ș și Dâmbovi ța (pân ă la limita vestic ă a grupei de fabr ici
și uzine) se p ăstreaz ă încă structura și casele unui vechi cartier de lâng ă comuna rural ă Roșu,
străbătut îns ă astăzi de artere noi sau modernizate (B -dul Uverturii, Calea Apeductului, B -dul
1864). În schimb, la sudul B -dului Iuliu Maniu (în trecut, pe aceast ă secțiune, al P ăcii) a fost
construit între 1950 și 1977 înc ă unul dintre noile mari cartiere moderne ale capitalei, Drumul
Taberei, comparabil cu Balta Alb ă. Noul cartier se afl ă în Câmpul Cotrocenilor (unde, pe
vremuri, a fost tab ăra oștilor lui Tudor Vladimirescu), rezervat c ăzărmilor, taberelor și diferitelor

institu ții militare, ori care serveau armata. Este str ăbătut de dou ă artere principale radiare
(Drumul Taberei și Timi șoara) și mai multe transversale nord -sud (Str. Romancierilor, construit ă
numai pe o parte, cu blocuri de 5 -10 etaje, alternând cu spa ții verzi), Str. Bra șov, care prin Str.
Lujerului iese în B -dul Iuliu Maniu; Str. Bistra, care, pe lâng ă incinte industriale, face leg ătura
258 cu B -dul Iuliu Maniu, fost Armata Poporul ui; în fine, în marginea estic ă, B-dul Geniului și
Drumul S ării, reprezentând limita noului cartier fa ță de ora șul interior (Ora șul Vechi).
Artera magistral ă a cartierului este Drumul Taberei, adev ărată esplanad ă largă cu mai
multe canale de circulare a v ehiculelor (mijlocul rezervat autobuzelor), trotuare foarte largi,
încadrate între copaci și spa țiile verzi din fa ța blocurilor de 5 -10 etaje, unele în șir, altele cu
flancul la strad ă. Atât de aerisita „esplanad ă“ se termin ă, dup ă întâlnirea cu Str. Roman cierilor,
în câmpul liber, str ăbătut de stâlpii de tensiune care duc la complexele industriale din B -dul
Preciziei, vizibile în zare. Urmând c ătre nord, Str. Romancierilor ajunge în Strada Timi șoara,
mai strâmt ă decât Drumul Taberei, totu și larg ă cât un bulevard. Ș i aici blocurile pân ă la 10 etaje
se înșiră despărțite între ele de str ăzile secundare.
Fiecare bloc de pe Strada Timi șoara – al cărei și mai vechi nume, Bujoreni, a mai r ămas
pe unii pere ți – are lungimi în jurul a 100 m, a șa că pe mai bine de 2,5 km ai str ăzii există cam 50
de numere. În stânga Str ăzii Timi șoara, mai de -a dreptul prin Str. Lujerului ( unde sunt blocuri cu
10-12 etaje), sau mai pe ocolite prin str ăzile cu nume nea șteptate (Compasului, Atmosferei,
Bolidului, Cupolei), se trece printre vechi gospod ării semirurale și se ajunge în B -dul Iuliu
Maniu .
În spatele blocurilor noi de pe B -dul Iuliu Maniu, lâng ă întâlnirea acestuia cu Str. Dealul
Țugulea, se g ăsește un mare complex comercial și o pia ță liberă cu tarabe acoperite. Pornind
chiar de la aceast ă piață de cartier, în sus, pe Str. Dealul Ț ugulea se pătrunde din nou în vechea
mahala periferic ă, îns ă cu insule de locuin țe și amenaj ări edilitare evoluate, datorate unor
interven ții mai vechi ori actuale. La început, c ătre B -dul Iuliu Maniu, câteva vili șoare, apoi
gospod ării semirurale, întinse spa ții verzi (gr ădini și culturi), urmeaz ă brusc blocuri de 4 -10
etaje, un num ăr de vile relativ mari și apoi o școală general ă, într -o clădire nou ă, luminoas ă și o
curte vast ă, care trece și pe B -dul Uverturii, unde d ă Str. Dealul Ț ugulea. Acest bulevard, care
duce în comuna Ro șu, tăind canalul dinspre Arge ș, este într -adev ăr bulevard ca l ărgime,
amenajare și frecven ță a autovehiculelor; îns ă prin gospod ăriile carel încadreaz ă a rămas arte ră
de cartier periferic, de și la un nivel pu țin mai ridicat.
Str. Dezrobirii era socotit ă tipică pentru întreg cartierul: trotuare strâmte, mai mult
nepavate decât pavate, cu partea carosabil ă largă; locuin țe în general de nivel mijlociu, în cur ți și
grădini cuprinz ătoare; câteva locuri necl ădite, cultivate cu porumb; garduri de obicei din

scânduri sau prefabricate; din strad ă ulicioare strâmbe (Intrarea Agudului, Intrarea Golfului), cu
case cochete în fundul lor, ca un fel de refugii.
Deși locuin țele su nt relativ distan țate, numai între B -dul Uverturii și Str. Dâmbovi ței se
numără 300 de corpuri de cl ădire pe o distan ță de circa 1 km lungime. Aceea și este situa ția îns ă
cu case mai evoluate (unele cu autoturism în curte, telefon și anten ă de televiziune) pe Str.
Dâmbovi ței, unde se v ăd și câteva blocuri mai înalte; iar aproape, pe Str. Virtu ții, care duce la
Uzinele „Sem ănătoarea“, blocuri verzui, cu 4 etaje, cu peluze și ronduri de flori în curte. Este
vorba de „C ăminul pentru nefamili ști“, lucr ători la Semănătoarea. Condi ții similare de locuire se
constat ă și pe Str. Virtu ții, larg ă, asfaltat ă și foarte circulat ă. Str. Virtu ții iese în C ărămidarii de
Sus, vechi sat înglobat în ora ș (Mihăilescu, 2003).

elemente importante ale peisajului Urban marchează s emne de eterogenitate rezidențială:
case de vârste diferite sau case vile mai noi în cartierul roșu sau mai vechi la periferie unde
aspectul semi rural este predominant cartierul Giulești Sârbi și marile ansambluri rezidențiale
M.A.R. cu 4 -12 etaje Drumul Taberei Militari Crângași construite în perioada comunistă 1950
1989 conferind rolul unei zone rezidențiale tradiționale (Nae, 2009).

au existat construcții ilegale ale cetățenilor de etnie romă veniți din afara orașului care au
fost instalate în zonele p eriferice precum strada Valea Cascadelor Valea Oltului sau în
cartierul Militari strada Fabricii (Nae, 2009).

4.4. Evoluția spațiului construit între 1989 și 2018

4.4.1. Caractere teritoriale – mărime, formă, structură , cartiere

deschiderea Socială și ideologică post decembristă a antrenat mari schimbări În
compoziția design -ului Urban acutizarea diferențelor sociale și a standardului de
viață în unele zone ale orașului implicit fenomene de dezorganizare Socială. aceste
mutații se regăsesc punctual Din păcate în permanentizarea locuirii în imobile
colective În Marile ansambluri comuniste, în proporția mare de proprietari
rezidențial, atașamentul rezidențial sau declinul unor cartiere și transformarea lor în
ghetto -uri (Nae, 2009).

Periferia, care începe dincolo de vechile șosele de centur ă, ofer ă cele mai accentuate
contraste: cartiere mai mult decât modeste, cu aspect rural sau semirural, cartiere muncitore ști

vechi pe lâng ă întreprinderile industriale dinainte de 1944 și – dominându -le prin în ălțimea și
masivitatea lor – cartiere de blocuri cu 6 -12 etaj e, înzestrate cu confort modern, între
impres ionante incinte industriale noi (Mihăilescu, 2003).

cartierul este o fracțiune a unui oraș cu o fizionomie proprie și caracteriza tă de anumite trăsături
distincte conferind o anumită unitate și individualitate (Nae, 2009).

Privit de sus, în ansamblul s ău, acolo unde se vede câmpul cultivat, peisajul Sectorului 6
actual are aspectul unei întinse mase de cl ădiri foarte diferite ca înălțime și masivitate; drumuri
încâlcite între marile artere radiare, care dau întregului un caracter tentacular; spa ții verzi în
propor ție înc ă uimitor de mare (Mihăilescu, 2003).
Fiecare i zone sau subzone îi corespund anumite caracteristici, printre care cele
morfologice, vechimea și calitatea locuirii.
Caracteristicile m orfologice se referă la tipul de proprietate și volumetria. Astfel, tipul
parcelarului a rezulta t din evoluția în timp sau a fost creat prin acțiuni urbanistice sau de
parcelare a terenuri lor libere. V olumetria privește regimul de construcție continuu sau
discontinuu , regimul de înălțime , caracteristicile spațiilor libere
Vechimea construcțiilor exprimă atât capacitatea locuințelor de a satisface necesitățile
actuale de locuire , cât și perio ada de amortizare a acestora. C alitatea construcției este definită
prin arhitectură , calitate a materialelor, rezistență, nivelul de izol are fonică și termică , nivelul de
dotare teh nico-edilitară al clădirilor (Suditu, 2016).
4.4.2. Insule de case printre blocuri
În toate sectoarele Municipiului București a supraviețuit o parte din ”vechiul București”
în fragmente insulare situate în spatele blo curilor lungi de -a lungul marilor artere de comunicație
internă.
Aceste relicve urbane scăpate de demolare se mai găsesc izolate printre b locuri în țesutul
urban actual. Din vechiul sat Militari au scăpat de la dem olare câteva case din mijlocul
cartierului și din zonele periferice nordice ale acestuia (zona Bd. Anul 1864 și zona Dezrobirii
sau Orșova ), precum și de-a lungul străzilor Răsăritului , Cupolei , Valea Lungă și Moinești
situate dincolo de S trada Liniei și de calea ferată. De asemenea, a ceste zone rur -urbane se mai
află în prezent în nordul cartierului Drumul Taberei pe străzile Leaota, Nenițescu , Corcodușului,
Bostanilor , Petuniei și Furtunei.
Aceste insule de case vernaculare au fost conectate la Bulevardul Emil B odnăraș (în
prezent Bulevardul Timișoara ) după construirea marelui a nsamblu rezidențial Drumul Taberei și
sunt considerate acum parte a acestui cartier (Suditu, 2016).

4.4.3. Diversit atea spațiilor construit e și dinamica arhitecturii urbane

cartierele Sectorului 6 prezintă caracteristici morfologice urbane autentic mixte,
relevate prin amestecul mai multor categorii sociale cât și prin coexistența
activităților industriale a zonelor industriale dezafectate sau a terenurilor virane.
Acesteia poartă cu e le urmele trecutului lor Industrial, cu parcelări mixte, fie case
individuale, adesea fără infrastructură de bază, fie terenuri virane, instalații, garaje și
ateliere, în mare parte dezafectate (Nae, 2009).

Dinamica arhitecturii urbane și implicit divers itatea locuințelor au rezultat din gruparea
terito riala a categoriilor asemănătoare de oameni, cum ar fi cele de marginalizați sau privilegiați,
ușor de identificat în cartiere cu estetică diferită. Astfel, cei cu o stare financiară peste medie au
preferat cartierele de vile, apartamentele spațioase de bloc sau casele mari, pe când cei
marginalizați au fost împinși spre periferie și au trăit în con diții la nivelul lor financiar.
Formele de locuire din prezent reflectă raporturile economice dintre grupurile sociale și
spațiul geografic ocupat de acestea, pe care îl și organizează , cât și raporturile teritoriale dintre
anumite structuri ale societății urbane (Suditu, 2016).
În finele comnuismului, eforturile s-au orientat spre comasarea noilor activități
productive în cadrul platformelor i ndustriale deja construite, iar p e de altă parte spre real izarea
unor ansamblu de locuit compact inserat în trama stradală existentă , care să asigure o relație
organică între fondul construit valoros ce se menține și noile ansambluri perimetrale (Lăzărescu
et al., 1977).
S-au ivit atunci ca sele de credit pentru locuin țe, asocierile de proprietari, ori diferite alte
forme de investire a capitalului care – în limitele planului general de sistematizare a Capitalei –
au început ridicarea blocurilor de 3 -4 etaje pân ă la 10 etaje, din beton armat.
În primii ani a rezistat a șa-numitul stil românesc, dar repede s -a impus cel cunoscut pe
atunci sub numele de cubist – monoton și urât –, cu vremea îns ă mai diversificat. Au fost
deschise noi bulevarde ( importantă diinf iuțeala cu care au înaintat spre margine construc țiile
noi). A fost astfel foarte greu ca lucr ările edilitare s ă țină pasul cu foarte viul ritm al
construc țiilor și parcel ărilor. Canalizarea, introducerea apei la domiciliu, luminatul, pavarea nu s –
au dovedit pretutindeni în armonie cu noile fa țade și cu dimensiunile caselor (Mihăilescu, 2003).
Spațiul construit bucureștean poate fi împărți t în trei mari zone cu caracteristici de h abitat
relativ omogene , fiecare dintre ele cuprinzând subzone de habitat. Astfel s e identifică o zonă
centrală, una intermediară și una exterioară. În ceea ce privește spațiul construit doar din arealul
Sector ului 6, ne vom opri doar la zonele existente a ici, adică zona intermediară și cea exterioară.

Zona intermediară este reprezentată de vechea zonă a parcuri lor rezidențiale și a zonei
locuinț elor în parcelare prestabilită, destinat ă reprezentanților clasei medii, cât și funcționarilo r
sau grupurilor sociale mai sărace.
Zona parcurilor rezidențiale este formată din spații cu parcuri sau parimetre pavilionare
construite dincolo de limitele din 1989. Acestea s -au inserat printre cartierele existente, umplând
interstițiile neconstruite dintre zonele ridicate anterior de -a lungul artelor de circulație principale ,
ori au fost create fragmentat pe terenuri libere din centura exterioară. Drept exemple avem
cartierele Militari, Ciurel -Lacul Morii, Mihăilești și Domnești.
Zona exterioară este reprezentată de marile ansambluri rezidențiale , zonele pavilionare
periferice cu anteceden ță rurală , cât și dezvoltă rile rezidențiale recente . Zonele pavilionare
periferice cu antecedență rurală sunt de fapt foste sate înglobate administrativ în Secto rul 6 al
Municipiului București, dar în exteriorul cartierelor de blocuri, dar care au probleme și lipsuri în
ceea ce privește infrastructura tehnico -edilitară. Astfe l, caracterul rural se remarcă, mai ales în
zonele din nord -vestul Sectorului 6, precum Gi ulești-Țigănie sau Giulești Sârbi (Suditu, 2016).
În prezent, în structura spațiilor rezidențiale se pot întâlni, în zone atât omogene, cât și de
amestec, locuințe individuale , locuințe tip din cadrul parcelă rilor, case mici rurale sau vile,
mixte, locuințe cuplate sau înșirate de tip vagon , locuințe colective precum imobile de raport și
apartamente în blocuri .
Apreciind cu aproxima ție num ărul mediu de niveluri al imobilelor din cartierele
Sectorului 6 al Municipiului București, se începea înainte de 1948 prin casele joase (4 -6 m
înălțime) ale periferiei din vestul Ș oselei Groz ăvești și Drumul S ării. Ast ăzi, unde s-a construit
cartierul Drumul Taberei, admi țând în medie 7 niveluri, în ălțimea medie a imobilelor atinge 20 –
25 m ( de cinci ori mai m ult decât în trecut) (Mihăilescu, 2003).

4.4.4. Marile ansambluri rezidentiale
extinderea urbană se manifestă atunci când gradul de ocupare a terenurilor și rata consumului în
condițiile suburbanizării sunt mai rapide decât creșterea populației pe perioada da tă punct pentru
cazul european expansiunea spațială a orașelor este mult mai dinamică dacă acestea au beneficiat
de resurse financiare și programe europene regionale punct în mod similar expansiunea urbană a
Bucureștiului sa desfășurat destul de rapid în m od special după anul 1990 coerența design -ului
urban este asigurată de un plan urbanistic general care reglementează amplasarea și realizarea
construcțiilor și a utilităților publice (Nae, 2009).
Marile cartiere de blocuri sau marile ansambluri rezidențiale s -au ridicat pe terenuri
obținute prin demolări (Militari) sau pe terenuri libere (Drumul Taberei) și se caracterizează
printr -o omogenitate arhitec turală și de confort.

Acestea sunt diferite din cauza perioadelor diferite de construcție, ca racteristicilor tehnice
sau localizarea acestora în rapo rt cu marile axe de circulație (Suditu, 2016).

la periferie au apărut cartiere de case și vile unele izolate sau neintegrate în peisajul Urban lipsite
de drumuri de acces sau rețele de utilități publ ice. marile companii private sau orientat spre
investiții în interiorul orașului exploatând la maximum terenurile uneori cu sacrificarea unor
spații verzi prin construirea locuințelor pe verticală de tip turn astfel de exemple se regăsesc la
sud de cartier ul Drumul Taberei în zona prelungirea Ghencea . nae
există contraste vizibile între modul de locuire tradițional periferic și cel Modern prin creșterea
suprafeței construibile și absorbția zonelor limitrofe ale orașului prin intermediul unor
regulamente de urbanism și operațiuni funciare profitabile . există un mod de locuire hibrid într e
modul de viață autentic urban și unul rural în general posibil de adoptat de o clasă mijlocie în
ascensiune sau de o casă bogată ca alternativă la un mod de locuire consider at perimat (Nae,
2009).
Ansamblurile rezidențiale sunt diferite ca formă, densitate a construcțiilor și regim de
înălțime. Senna Park din Grozăvești are blocuri de 4 -5 etaje, Quadra Parl din Regie are blocuri
de 6 -11 etaje, West Park de lângă Lacul Morii are 10 blocuri de 4 -5 eta je, iar Winmarkt
Residence de pe strada Lujerului are blocuri de 10 -21 etaje (Nae, 2009).

BIBLIOGRAFIE

1. Bălan et al., 1985, București: monografie, Ed. Sport -Turism, București
2. Bilciurescu V., 2003, București și bucureșteni de ieri și de azi, Ed. Paideia, București
3. Cucu V., 1971, Capitalele lumii, Ed. Enciclopedică Română, București
4. Dragomir S., 2008, Un București mai puțin cunoscut, Ed. Lucman, București

5. Gherasim C., 2007, Bucureștiul reflectat în documente cartografice, Ed. Universitară,
București
6. Iancu et al., 1977, Geografia Municipiului București și a Județului Ilfov, Ed. Societatea de
Științe Geografice din R.S.R. România, București
7. Iorga N., 2008, Istoria Bucureștilor, Ed. Vremea București, București
8. Lăzărescu C., 1977, Urbanismul în România, Ed. Tehnică, București
9. Majuru A., 2007, BUCUREȘTI. Povestea unei geografii umane, Ed. Institutul Cultural
Român, București
10. Mihăilescu V., 1942, București, Revista ”Natura”. Anul XXI – Nr. 3, București
11. Mihăilescu V., 2003, Evoluția geografică a unu i oraș – BUCUREȘTI, Ed. Paideia, București
12. Nae M., 2009, București – dezvoltare urbană și calitatea vieții, Ed. Universitară, București
13. Suditu B., 2016, Bucureștiul în locuințe și locuitori de la începuturi până mai ieri (1459 –
1989) Ed. Compania, București
14. Vătămanu N., 2007, Odinioară în București, Ed. Domino, București
15. ***Strategia de dezvoltare a Sectorului 6 București (2014 -2023), Primăria Sectorului 6 al
Municipiului București, 2014