Sculptura anul I [621362]

Recenzia nr 2
Nistor Marian
Sculptura anul I
Renasterea tarzie Italia:
Roma și Toscana la începutul secolului al XVI-lea:
Inceputul secolului al-XVI-lea – Cinquecento este cea mai glorioa-
sa perioada a artei Italiene din toate timpurile.Este epoca lui Leonardo
da Vinci,Michelangelo,Rafael,Titian,Correggio,Giorgione si in alte tari,
Dürer,Holbein si multi alti maestri.
Renastera Timpurie a fost epoca infloritoare a artei.Florenta in epoca
lui Giotto,a tinut sa-i incredinteze proiesctul campanilei pentru catedra-
la Florentei.Exista un orgoliu al oraselor care isi disputau serviciile celor
mai mari artisti pentru infrumusetarea edificiilor si erau stimulati puter –
nic.In regiunile feudale din nord,unde orasele erau mai putin indepen-
dente nu erau gidate acelasi spirit de rivalitate ca cele din sud.
Artistii italieni foloseau matematica pentru a preciza legile perspectivei
si anatomia pentru a cunoaste structura corpului uman. Cu astfel de am-
biții, cei mai înzestrați dintre artiști nu puteau fi
mulțumiți de condiția lor socială.Un indemn care il impingea spre creeati
tot mai valoroase,obligand oamenii din jurul lor sa nu mai vada in el
doar un anteprenor respectabil ci un om exceptional si unic,era un fel de
provocare pentru artist.
Construirea unui edificiu splendid, comandarea unui
mormânt somptuos sau a unui mare ansamblu de fresce, oferirea
unui tablou pentru altarul principal al unei biserici importante, toate
însemnau înainte de orice un mijloc sigur de a-și perpetua numele și
de a-și imortaliza trecerea prin această lume.

Conflictul între exigențele clientului și idealul artistului nu
este nicăieri atât de vădit ca în domeniul arhitecturii. Acești artiști
erudiți erau dornici mai ales să ridice temple și arcuri de triumf, în
timp ce lor li se cerea să construiască palate și biserici.
In anul 1506, o hotarare a lui Papa Iuliu al II-lea a fost de a dărâma
venerabila bazilică San Pietro, construită chiar pe locul unde se afla
mormântul sfântului, și de a pune să fie
reconstruită într-un stil care constituia o sfidare față de cele mai vechi
tradiții și chiar față de ceremonia religioasă.
Donato Bramante un arhitect ce a trait in anii (1444-1514),i-a fost in-
credintanta reconstruirea bazilica San Pietro. Este vorba de o capelă,
un tempietto, cum a numit-o el, care trebuia să fie înconjurată de cur –
tea unei mănăstiri în același stil. Așadar, acestui arhitect îi încredințase
Papa dificila sarcină de a concepe noua biserică San Pietro, urmând ca
ea să reprezinte una dintre minunile creștinătății.
Dar planul lui Bramante nu avea să fie dus la bun sfârșit. Ridicarea
imensului edificiu cerea fonduri considerabile și, în dorința de a face
rost de ele, papalitatea a precipitat într-o oarecare măsură criza care
avea să ducă la Reformă.
Tot la Florența au apărut cele mai mari genii din această generație. De
la Giotto la Masaccio iar superioritatea lor era acceptată de întreaga
Italie.
Leonardo Da Vinci (1452-1519),originar din Toscana și-a făcut ucenicia
în unul dintre cele mai bune ateliere florentine, cel al pictorului și
sculptorului Andrea del Verrocchio (1435-1488).
Profesorul Verrocchio se bucura de un renume atât de mare, încât
orașul Veneția i-a comandat monumentul lui Bartolomeo Colleoni.
Este sigur că tânărul Leonardo putea să învețe destul în atelierul
unde erau făurite astfel de capodopere. Se iniția în procedeele de
turnare a bronzului și în prelucrarea metalelor; învăța să elaboreze
picturi sau sculpturi prin studii de nuduri sau drapări, prin studiul
plantelor și animalelor.

În plus, se familiariza cu perspectiva și cu mânuirea culorilor.
Atelierul lui Verrocchio a format pictori și sculptori de mare valoare.
Dar Leonardo era mult mai mult decât un artist înzestrat. Era un spirit de
geniu, a cărui putere extraordinară va stârni veșnic uimirea.
Cu cât studiem mai mult aceste manuscrise, cu atât ne minunăm mai
tare că o ființă umană a putut să exceleze în toate aceste domenii atât
de diferite, aducându-și contribuția la fiecare dintre ele.
Leonardo considera că artistul trebuie să exploreze lumea vizibilă cu
toată grija și înțelegerea de care e în stare.De peste 30 de ori a luat parte
asupra disectiei unui cadavru,a studiat si miscarea valurilor si a curen-
tilor marini,a observat si analizat zborul insectelor si a pasarilor,astfel a
ajuns sa realizeze planuri a unor aparate zburatoare,a studiat forma stan-
cilor,norilor,a copacilor si aplantelor si a fost printre primii care au de-
scoperit misterul cresterii embrionului.Contemporanii il considerau pe
Leonardo un om ciudat si misterios. Toți îl admirau pe marele artist dar,
cu toate acestea, puțini dintre contemporanii lui erau în stare să conștien-
tizeze importanța concepțiilor și întinderii
cunoașterii sale. Era stângaci, căpătase obiceiul să scrie de la dreapta la
stânga, astfel încât notele sale pot fi citite doar într-o oglindă.
Adevărul e că în scrierile sale găsim cuvintele: „Soarele nu se mișcă,,. Ele
indică foarte bine faptul că Leonardo a anticipat teoriile lui Copernic și
Galilei, teorii care aveau să provoace persecuția îndreptată împotriva
acestuia din urmă. Ambiția unor artiști precum Leonardo a fost de a
demonstra că pictura este o artă liberală și că munca manuală pe care o
implică nu e mai puțin importantă decât actul de a scrie în cazul poeziei.
Poate că dorința de a nu fi considerat un furnizor căruia oricine îi putea
face o comandă explică, într-o anumită măsură, faptul că Leonardo lăsa
deseori o pictură neterminată, în ciuda cererilor insistente ale clientului.
Leonardo lăsa deseori o pictură neterminată, în ciuda cererilor insis-
tente ale clientului. Socotea că numai el avea dreptul să hotărască mo-
mentul în care opera lui trebuie să fie considerată terminată și refuza s-o
livreze până nu era mulțumit de ea.

A murit în Franța, în 1519, mai mult admirat decât înțeles cu adevărat.
Acest mare observator al naturii știa mai multe decât toți predecesorii
săi despre felul nostru de a privi. Avea o viziune foarte clară asupra unei
probleme noi pe care i-o punea artistului cucerirea lumii vizibile, prob-
lemă la fel de grea ca aceea de a împăca desenul cu aranjamentul com-
poziției. Cu atâtea rafinamente tehnice, Leonardo ar fi putut să facă o
operă de pură virtuozitate. Dar a făcut o capodoperă, pentru că a știut ex-
act unde să se oprească și și-a echilibrat performanțele îndrăznețe printr-
o redare aproape miraculoasă a epidermei, a reliefului mâinilor, a cutelor
stofei.
Operele din Quattrocento, concepute în spiritul lui Masaccio, prezintă
o trăsătură comună: figurile lor au ceva dur, ceva rigid. Lucru ciudat,
aceasta nu este consecința unei lipse de răbdare sau de știință; e imposibil
să pui mai multă pasiune în imitarea naturii decât a făcut Van Eyck.
Un alt mare florentin a contribuit și el la strălucitorul Cinquecento.
Michelangelo Buonarroti (1475-1564) s-a născut la douăzeci și trei de
ani după Leonardo și i-a supraviețuit patruzeci și cinci de ani. În cursul
lungii sale existențe, el avea să asiste la o schimbare completă în situația
socială a artistului. La vârsta de treisprezece ani, a intrat ca ucenic pentru
trei ani în atelierul unuia dintre principalii maeștri florentini de la sfârșit
de Quattrocento, Domenico Ghirlandaio (1449-1494). Acesta era unul
dintre acei pictori care ne atrag mai mult prin pitorescul scenelor prezen-
tate decât prin grandoarea concepției lor.
Michelangelo a lucrat pentru familia Medici,rudele sfintei Ana,care vin
in vizita si o felicita pentru nasterea Fecioarei sunt doamne din societatea
florentină, în vizită protocolară într-un apartament de la sfârșitul secolu-
lui al XV-lea. În atelierul lui Ghirlandaio, tânărul Michelangelo putea să
învețe cu siguranță toate rețetele meseriei, o tehnică serioasă a frescei și a
desenului. În loc să asimileze stilul simplu al lui Ghirlandaio, a început
să-i studieze pe marii maeștri din trecut Giotto, Masaccio, Donatello,
sculptorii greci și romani ale căror opere se aflau în colecțiile familiei
Medici.

Dar, la fel ca Leonardo, nu se putea mulțumi cu o știință superficială
și, prin disecție și prin studiul desenat după modelul viu, a ajuns la o
cunoaștere aprofundată a corpului omenesc.
Aceasta era pentru Michelangelo problema esențială; toate eforturile lui
erau consacrate rezolvării ei, rezolvării ei depline. Și a ajuns să deseneze
cu cea mai mare ușurință orice atitudine și orice mișcare.
Pe la treizeci de ani, era în general recunoscut ca unul dintre principalii
maeștri ai timpului, egal, în maniera sa, lui Leonardo. Orașul Florența i-a
făcut onoarea de a-i comanda, în același timp ca și lui Leonardo, o pic-
tură ilustrând un episod din istoria florentină, operă destinată sălii mare-
lui consiliu al Palatului Comunal.
Competiția acestor două genii constituie un moment solemn al istoriei
artei, și întreg orașul a urmărit cu pasiune progresele lucrărilor lor. Din
nefericire, niciuna dintre aceste două lucrări nu a fost dusă la bun sfârșit.
În 1506, Leonardo s-a întors la Milano și Michelangelo a fost chemat
la Roma de Papa Iuliu al II-lea, care dorea să-i încredințeze executarea
monumentului său funerar, operă pe care o dorea demnă de un suveran
pontif. Michelangelo, profund dezamăgit, era plin de îngrijorare. Bănuia
existența unui complot împotriva lui și chiar își suspecta rivalii în prim-
ul rând pe Bramante, arhitectul viitoarei bazilici San Pietro că voiau să-l
otrăvească.
Când Michelangelo s-a întors la Roma, Papa i-a încredințat o nouă co-
mandă. O capelă de la Vatican, construită sub pontificatul lui Sixt al IV-
lea, numită din acest motiv Capela Sixtină fusese împodobită cu fresce de
către pictori din generația precedentă: Botticelli, Ghirlandaio și alții.
Michelangelo a lucrat singur timp de patru ani După pregătiri și schițe
detaliate, Michelangelo trebuia să le transfere pe tavan și să le picteze,
lucrând întins pe spate. Această poziție i-a devenit aproape naturală și
ajunsese, când primea o scrisoare, s-o țină cu brațele în sus, aplecat pe
spate. Pe pereți, la o anumită înălțime, se succed episoade din viața lui
Moise și a lui Hristos, în stilul generației precedente. Dar, când ridici
privirea, te crezi transportat în alt univers, într-un univers la o scară de-
pășind-o pe cea omenească.

În părțile inferioare ale bolții, între ferestre.Michelangelo a pictat figuri
din Vechiul Testament, profeți care au anunțat poporului evreu venirea
lui Mesia, și sibile care, după o tradiție antică, preziseseră păgânilor veni-
rea lui Hristos. Dar, ca și cum toate aceste invenții nu ar fi fost de ajuns, a
umplut cu o mulțime de figuri ancadramentele scenelor.
O reproducere fotografică te poate face să crezi că tavanul Capelei Six-
tine este supraîncărcat și lipsit de echilibru. Dar, în fața operei, această im-
presie dispare. Întreaga măiestrie de desenator a lui Michelangelo se man-
ifestă în aceste nuduri cu atitudini complicate. Acești atleți tineri rămân
grațioși, în pofida mișcărilor lor zbuciumate. Se știe cu câtă minuțiozitate
studia Michelangelo fiecare detaliu și cu câtă grijă desena mai întâi fiecare
figură.
După ce a terminat de pictat, în 1512 tavanul Capelei Sixtine, Michelan-
gelo s-a întors la blocurile lui de marmură pentru a începe mormântul lui
Iuliu al II-lea. Munca enormă la Capela Sixtină nu i-a epuizat deloc imag-
inația lui Michelangelo și se pare că a revenit la tehnica lui preferată cu o
putere creatoare și mai mare. Faima lui Michelangelo era deja mare
înainte de șederea sa la Roma. Dar, după lucrările executate pentru Iuliu
al II-lea, devine uriașă, așa cum nu mai cunoscuse vreodată un artist.
Michelangelo devenea din ce în ce mai trist. Era admirat, dar toți se
temeau de caracterul lui violent, care se manifesta atât față de cei puter –
nici, cât și față de oamenii de rând. Ajuns la șaptezeci și șapte de ani, i-a
reproșat într-o zi unuia dintre compatrioți că i-a adresat o scrisoare cu
mențiunea: „Sculptorului Michelangelo. „Spune-i ,,scria el să nu-și mai
adreseze scrisorile sculptorului Michelangelo, pentru că aici nu e
cunoscut decât ca Michelangelo Buonarroti. N-am fost niciodată
pictor sau sculptor, pentru că nu am avut un atelier, deși am lucrat
pentru pap, dar am făcut-o doar constrâns.
În 1504, în timp ce Michelangelo și Leonardo se aflau în competiție pen-
tru decorarea Palatului Comunal, un tânăr artist sosea la Florența, venit
din orășelul Urbino, din Umbria. Numele lui era Raffaello Sanzio, zis Ra-
fael (1483-1520).

Iși făcuse ucenicia în atelierul lui Pietro Vannucci (Perugino), șeful școlii
umbriene (1446-1523). Ca și Ghirlandaio, maestrul lui Michelangelo, și ca
Verrocchio, maestrul lui Leonardo, Perugino era unul dintre artiștii cei
mai apreciați din generația lui și folosea o întreagă echipă de asistenți pen-
tru a-l ajuta la executarea tuturor comenzilor.
Rafael a asimilat foarte repede maniera maestrului sau. Sosit la Florența,
artistul s-a pomenit în fața unor concurenți redutabili. Leonardo și Mi-
chelangelo, mai în vârstă decât el, cu treizeci și unu și respectiv opt ani,
ridicaseră arta la un nivel extraordinar de înalt. Nu avea nici cunoștințele
imense ale lui Leonardo, nici forța lui Michelangelo,dar era hotarat sa-i
egaleze. Reacțiile lor descumpăneau pe toată lumea, caracterul lui Rafael,
plin de amabilitate, atrăgea simpatia personajelor influente.
În ochii celor mai mulți, Rafael este pictorul suavelor Madone, atât de
celebre, încât abia dacă ne amintim că sunt niște picturi. Imaginea Sfin-
tei Fecioare creată de Rafael a fost adoptată de generații la rând, la fel ca
imaginea lui Dumnezeu Tatăl creată de Michelangelo.
După ce a stat câțiva ani la Florența, Rafael a plecat la Roma. A sosit
acolo probabil în 1508, în perioada în care Michelangelo începea să pic-
teze tavanul Capelei Sixtine. Iuliu al II-lea i-a încredințat curând decorar –
ea câtorva încăperi de la Vatican. În aceste camere – stanze, de unde și
denumirea de „stanțe,, Rafael a pictat o întreagă serie de fresce, cu o mare
măiestrie.
Rafael a fost întotdeauna admirat pentru această măiestrie inegalabilă în
aranjarea figurilor, pentru știința uimitoare a compoziției. Michelangelo
a ajuns la cea mai înaltă expresie a corpului uman; Rafael a atins ceea ce
generația precedentă căutase cu atâta trudă: dispunerea într-o armonie
perfectă a figurilor în mișcare firească. Rafael, ca și maestrul lui, Perugino,
nu era adeptul imitației fidele a naturii urmărită de majoritatea pictorilor
din Quattrocento. O astfel de perfecțiune a asigurat celebritatea lui Rafael
de-a lungul secolelor.
Rafael a primit sarcina unei constructii dupa moartea lui Bramante,in
1514,devenind arhitect,facand planuri de biserici,vile,palate studiind ru-
inele Romei antice.Dar spre deosebire de marele lui rival Michelangelo,

relatiile sale cu oamenii erau lesnicioase si amentinut un atelier activ.
Amabilitatea sa i-a făcut pe savanții și demnitarii de la curtea papală să-l
trateze ca pe egalul lor. Ba chiar ar fi urmat să fie făcut cardinal. Dar a
murit, în ziua în care împlinea treizeci și șapte de ani, aproape la fel de
tânăr ca Mozart, după ce realizase în scurta sa existență opere extraordi-
nar de diverse.