Curs Efarpt Kts1738672602 [621307]
1
UNIVERSITATEA "ALEXAND RU IOAN CUZA" din Ia și
FACULTATEA DE EDUCA ȚIE FIZIC Ă ȘI SPORT
Autor,
Conf.univ.dr . Veronica POPESCU
Referenți,
Prof.univ.dr. Veronica B ĂLTEANU
Conf.univ.dr. C ătălin Ilie ȘTIRBU
– CURS –
EXERCI ȚIUL FIZIC ADAPTAT ÎN RECUPERAREA
POSTTRAUMATIC Ă
Program MASTER: KINETOTERAPIA ÎN TR AUMATOLOGIA SPORTIV Ă
2014
2
Obiectivul general al cursului
Cursul „ Exerciț iul fizic adaptat în recuperarea
posttraumatic ă”, se adreseaz ă stundenț ilor din cadrul Programului
de Master – Kinetoterapia în traumatologia sportiv ă. Cursul, prin
conținutul său, aduce un aport consistent de no țiuni, principii,
metode, în formarea și aprofundarea cuno ștințelor profesionale ale
viitorilor speciali ști.
3 Cuprins
Curs 1 EVOLU ȚIA ISTORIC Ă A EXERCI ȚIILOR
FIZICE………………………………………………………………
6
1.1. Evolu ția istorică a exercițiilor fizice………………… 6
1.2. Evolu ția istorică a exercițiilor fizice în România.. 7
1.3. Corela ția istoric ă dintre exerci țiul fizic și
kinetoterapie……………………………………………………….. 12
Curs 2 CARACTERISTICILE GENERALE ALE
EXERCI ȚIULUI FIZIC …………………………………….. 18
2.1. Conceptualizarea
și caracteristicile generale ale
exercițiului fizic…………………………………………………… 18
2.2. Implica țiile exerci țiului fizic în procesul
formativ……………………………………………………………… 23
2.3. Beneficiile practic ării exercițiului fizic…………….. 24
Curs 3 EXERCI ȚIUL FIZIC TERAPEUTIC ……………….. 30
3.1. Exerci țiul fizic – mijloc de baz ă în recuperarea
posttraumatic ă…………………………………………………….. 30
3.2. Bazele exerci țiului fizic te rapeutic…………………… 33
Curs 4 REALIZAREA PROGRAMELOR DE
RECUPERARE …………………………………………………. 40
4.1. Principii de baz ă în realizarea exerci țiilor fizice
terapeutice / programelor de recuperare………………….. 40
4.2. Bazele procedurale ale exerci țiului fizic
terapeutic……………………………………………………………. 45
Curs 5 TRAUMATOLOGIE GENERAL Ă ȘI
SPORTIV Ă……………………………………………………….. 50
5.1. Traumatologie general ă – clasificare și delimitări
conceptuale…………………………………………………………. 50
5.2. Traumatologie sportiv ă – caracteristici generale
și delimitări conceptuale……………………………………….. 52
5.3. Considera ții generale asupra traumatologiei
sportive………………………………………………………………. 55
5.4. Modalit ăți practice de prevenire a
traum
atismelor sportive………………………………………… 61
5.5. Rolul și importan ța exerci țiului fizic în
recuperarea posttraumatic ă în sportul de performan ță 62
Curs 6 CLASIFICAREA TRAUMATISMELOR ÎN
SPORTUL DE PERFORMANȚĂ ………………………. 66
6.1. Clasificarea general ă a traumatismelor în sportul
4 de performan ță…………………………………………………….. 66
6.2. Traumatismele p ărților moi (mu șchi)……………….. 69
Curs 7 TRAUMATISMELE ÎN ACTIVITATEA
SPORTIV Ă, DE LA NIVELUL
ARTICULA ȚIILOR ȘI OASELOR …………………….
83
7.1. Traumatismele articula țiilor……………………………. 83
7.2. Traumatismele oaselor…………………………………… 95
Curs 8 FUNC ȚIONALITATEA COLOANEI
VERTEBRALE ………………………………………………… 99
8.1. Func ționalitatea și traumatismele coloanei
vertebrale……………………………………………………………. 99
8.2.Traumatismele de la nivelul coloanei vertebrale în activitatea sportiv ă de performan ță……………………. 102
8.3. Obiective și metode de recuperare dup ă
producerea traumatismelor la sportivii de performan ță………………………………………………………… 104
Curs 9 ROLUL EXERCI ȚIULUI FIZIC ÎN
RECUPERAREA POSTTRAUMATIC Ă……………. 111
9.1. Exerci țiul fizic în recuperarea postraumatica……. 111
9.2.Metode și mijloace de recuperare posttraumatică 116
Curs 10 EVALUAREA ȘI STABILIREA
PROGRAMULUI DE RE CUPERARE PRIN
EXERCI ȚII FIZICE ADAPTATE ……………………… 121
10.1. Evaluarea poten țialulu
i motric și stabilirea
programului de recuperare……………………………………. 121
10.2. Metode de evaluare și de recuperare a
traumatismelor în sportul de performan ță………………..
127
Curs 11 PREVENIREA ȘI RECUPERAREA
TRAUMATISMELOR ÎN SPORTUL DE
PERFORMAN ȚĂ………………………………………………
134
11.1. Prevenirea traumatismelor în sportul de performanță ………………………………………………………… 134
11.2. Prevenirea leziunilor……………………………………. 135
11.3. Recuperarea traumatismele musculo-scheletice din sportul de performan ță……………………………………. 136
11.4. Principii de baz ă în recuperarea traumatismelor
acute………………………………………………………………….. 138
11.5. Procesul de recuperare al traumatismelor, în
sportul de performan ță…………………………………………. 139
Curs 12 FACTORI DETERMINAN ȚI AI RECUPER ĂRII
5 POSTRAUMATICE LA SPORTIVII DE
PERFORMAN ȚĂ………………………………………………
144
12.1. Factorii care influen țează recuperarea
posttraumatic ă…………………………………………………….. 144
12.2. Caracteristicile genera le ale unui traumatism
produs în activitatea sportiv ă de performan ță………….. 145
12.3. Caracteristicile programului de reintegrare în
activitatea sportiv ă……………………………………………….. 147
12.4. MODEL – Program de recuperare
posttraumatic ă a entorsei de glezn ă (fotbal)…………….. 148
Curs 13 RECUPERAREA POSTTRAUMATIC Ă A
LIGAMENTULUI ÎNCRUCI ȘAT ANTERIOR
ÎN ACTIVITATEA SPORTIV Ă DE
PERFORMAN ȚĂ…………………………………………… 155
13.1. Recuperarea posttraumatic ă a a leziunilor de
ligament incruci șat anterior (genunchi) în handbal…… 155
13.2. Metode de identificare a leziunilor de ligament
încrucișat anterior………………………………………………… 157
13.3. Recuperarea posttraumatic ă 159
13.4. Evoluț ia recuperă rii posttraumatice a
ligamentului încruci șat anterior……………………………… 167
Curs 14 14. PROGRAM DE RECUPERARE
POSTTRAUMATIC Ă ÎN ACTIVITATEA
SPORTIV Ă DE PERFORMAN ȚĂ – MODEL …….. 170
14.1. Program kinetic de tr atam
ent în recuperarea
cotului posttraumatic…………………………………………… 170
Bibliografie…………………………………………………………. 184
6 CURS 1
EVOLUȚIA ISTORIC Ă A EXERCI ȚIILOR FIZICE
Introducere
Cunoa șterea evolu ției istorice a exerciț iilor fizice, presupune
conștinetizarea importan ței acestora și a elementelor definitorii care
ne asigura de fundamentul științific pe care se bazeaz ă. Astfel,
aceste elemente certific ă faptul c ă exerciț iile fizice contribuie la
menținerea stării de sănătate, la dezvoltarea fizic ă armonioas ă și la
recuperarea st ării de sănătate sau ameliorarea acesteia și prin
dovezile istorice care sus țin și demonstrează importan ța practică rii
acestora de-a lungul evolu ției istorice.
Obiectivele cursului:
– însușirea noțiunilor teoretice privind apariț ia și evoluția
exerciț iilor fizice;
– cunoaș terea beneficiilor obț inute în urma practic ării
exerciț iilor fizice în scop curativ și terapeutic.
Conținut
1.1. E
voluția istorică a exercițiilor fizice
Istoria exerciț iilor fizice nu este contemplativ ă, reflexivă, sau
doar comparativ ă și descriptiv ă, ea se dore ște a fi formativ ă,
educativă și prospectiv ă. Ca atare, realit ățile prezente ale acestei
problematici complexe și sistematice au o explica ție care trebuie
cunoscută în esența ei. Cât priveș te strategia dezvolt ării acestui
domeniu în România și în lume, a prefigur ării liniilor sale principale
de perspectiv ă imediată sau pe termen mediu și lung, o astfel de
operaț ie futurologic ă, de predicț ie nu poate fi f ăcută în afara datelor
concrete și actuale, premise sigure ș i unice ale unor op țiuni reale.
Interrelația exerciț iu fizic – civiliza ție – cultur ă – sanogenez ă
și echilibru ecologic, ca dovad ă a faptul ui c ă omul rămâne marele
său obiectiv, în planul amelior ării acestuia în toate componentele
ce-l definesc. Aceasta, în general, ș i cea a domeniului nostru, în
particular, se supun legilor economice, sociale, politice, ce au suferit
modificări profunde în dialectica lor milenar ă, influen țând
fenomenele suprastructurii în care se încadreaz ă și exercițiul fizic.
7 Periodizarea actual ă a istoriei renun ță la materialismul
istoric, care considera c ă studierea dezvolt ării forț elor de produc ție
și relațiilor de produc ție ar fi singura care ar oferi o în țelegere și o
explicație științifică a procesului evoluț iei sociat ății omene ști.
Potrivit acestei concep ții filosofice, modific ărilor produse în baza
economic ă a societății le corespund atâtea perioade de dezvoltare în
evoluția societății omene ști și, implicit, în istoria ei universal ă, sau a
domeniilor ei de manifestare (militar ă, politică, științifică, culturală,
sportivă etc.). ( Alexe, N. – Istoria exerci țiilor fizice (2006),
Bucureș ti pag.8-9)
Corespunz ător acestor modific ări în structura economic ă a
societății s-au diferen țiat următoarele perioade: perioada comunei
primitive; perioada orânduirii sc lavagiste; perioada orânduirii
feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada orânduirii
socialiste.
Incoștiența acestei periodiz ării const ă în aceea c ă ea
diferențiază etape inegale ca timp pentru societatea omeneasc ă, care
își are marile sale inegalit ăți, ritmurile proprii de dezvoltare atât de
diferențiate.
Evident, asupra hotarelor care separ ă aceste etape sunt înc ă
discuții în lumea istoricilor, important ă fiind nu încadrarea cu
exactitate a unei școli, doctrine, idei sau practici privind exerci țiile
fizice într-o etap ă sau alta, ci eviden țierea conținutului și a efectelor
lor, dobândite și integrate în viaț a societății umane.
1.2. Evolu ția istorică a exercițiilor fizice în România
Exercițiile fizice în istoria poporu lui român sunt tot atât de
vechi pe cât durata acesteia de la origini și până în prezent.
Primul izvor al acestui trecut îl constituie poezia popular ă,
baladele eroice, cântecele, doinele, tot a șa cum
Poemele homerice
pentru greci, Les chansons de geste pentru epoca cavalerismului,
Niebeliengenlied pentru popoarele germane, Sagos și Edda pentru
cele nordice au constituit sursele cunoaș terii începuturilor practic ării
exerciț iilor fizice în spaț iile lor geografice și spirituale.
Al doilea izvor îl constituie jocurile populare, diferen țiate în
întreceri și dansuri, realizate în zilele de s ărbătoare sau cu ocazii
aniversare.
8 Preluate de fiecare generaț ie în succesiunea lor cronologic ă
atât jocurile cât și întrecerile, precum și transcrierea lor în versuri
sau în proz ă, în basm, în cântece l ăutărești, ele s-au amplificat și s-
au adaptat timpului, moravurilor, disponibilit ăților, ajungând astfel
până în timpurile noastre. Balada popular ă a lui Radu Șerban
Basarab, Mihul copilul, R adu Calomfirescu, balada Vidra, Ghi ță
Cătănuță, Frații Jderi, Dumbrava Ro șie (după V. Alecsandri) și
Scrisoarea a III-a (după M. Eminescu), balada Movila lui Burcel, a
Kirei Kiralina demonstreaz ă virtuțiile motrice ale oamenilor de pe
acest pământ în trânt ă, călărie, înot, aruncare, ridicarea armelor
grele etc. Ca și celelalte popoare, în toat ă evoluția sa milenar ă,
poporul roman, rezultat din cele dou ă etnii pe care destinul istoric
le-a întâlnit în spa țiul carpato – danubiano – pontic – dacii și
romanii – au avut cultura, obiceiurile, datinile și exerciț iile fizice, ca
și întrecerile corporale proprii, relativ asem ănătoare cu ale
populațiilor din jur.
Forța militară a triburilor geto – dacice, rezisten ța pe care ele
au opus-o înaint ării legiunilor romane, pân ă la cucerirea Daciei în
urma celui de-al r ăzboi daco – roman (106 d. Hr.), au imprimat un
caracter r ăzboinic exerci țiilor fizice, bazate pe for ță și îndemânare.
Amfiteatrul de la Sa rmisegetuza era amenin țat pentru 12.000 de
spectatori, pe când, în cetățile dobrogene, influenț a Greciei clasice a
fost puternic ă și directă , modelul efebului constituind obiectivul
principal al procesului educa țional.
În evul mediu și în epoca modern ă au predominat jocurile pe
care sociologul roman Tr. Herseni le-a studiat ș i le-a sistematizat în
jocuri de echip ă și jocuri de ansamblu, ambe le structurate de reguli
conform c ărora jucă torii acționează pe cont propriu (tip “oin ă”).
Jocurile pot fi diferen țiate și după calitatea motric ă de bază
și în special, dup ă mișcarea natural ă pe care o con ține preponderent
– alergare, s ărituri, trânt ă, arunc are, îndemânare, jocurile de oin ă.
Jocul cu mingea “oina“ sau “hoina”, echivalentul jocului popular
francez longue paume, sau “poarca”, ce seam ănă cu la crosse ,
demonstrează că imaginația popular ă este asem ănătoare în diferite
zone geografice, ea explicând si militudinile regulilor atunci când
obiectul de joc este mingea.
9 Dansurile, care formează tezaurul folclorului românesc,
prezintă interes nu numai din punct de vedere istoric și etnografic, ci
și din cel al culturii motrice, la modalit ății de exprimare a
sentimentelor prin gesturi și activități coordonate ale corpului uman.
Relația dintre coregarfie, adic ă dintre mi șcare, și melos, sau
acordurile muzicale, ritmul, direc țiile, coordonarea segmentelor și
eleganța mișcărilor reprezint ă o formă superioar ă de exprimare
complexă a stă rilor suflete ști prin mi șcare, sugerat ă de fraza
muzicală. Hora, Sârba sau Brâul, Învârtita, sau Ciuleandra,
Călușarii sunt dansuri distincte ca ritm, configura ție, desen,
amplitudine, costuma ție și structur ă motrică, întrucât valorific ă și
angrnează diferit membrele inferioare și superioare, ca și torsul
uman.
În România, exerci țiile fizice utilizate în scop terapeutic s-au
dezvoltat mai mult în leg ătură cu educa ția fizică. Învățămân tul
teoretic și practice al acestei discipline, dominat de concep țiile și
tehnica suedeză , era incomplet și neadaptat la necesit ățile noastre.
Gimnastica medical ă se aplica pe un num ăr restrâns de cazuri. În
1948, prin reforma înv ățământului, catedra de gimnastic ă medicală
devine catedr ă de cultură fizică medicală .
Instituționalizarea practic ării exerci țiilor fizice
Valorificarea exerciț iilor fizice în spaț iul public, îndeosebi în
școală , este un proces îndelungat, datând din secolul al XVIII-lea și
având o dinamic ă relativ sinuoas ă impusă de lupta între doctrinele
generale de apari ția sistemelor na ționale de gimnastic ă din secolul al
XIX –lea . Ea a fost semnalată și în România, lucrarea lui
D.Ionescu, Istoricul gimnasticii, educa ției fizice la noi, apărută în
1939, constituind în acest sens, cea mai complet ă sursă de
informație.
Primele informa ții ne parvin din Hrisovul lui Alexandru
Ipsilante, voie vod fanariot, om de cultur ă, care dorea s ă
îmbunătățească starea școlii române ști prin crearea unor institu ții de
învățământ la Buz ău și Craiova, pe l ăngă cea superioar ă de la
București – Sf. Sava. În programa acestor școli sunt incluse ș i
referiri la necesitatea exerci țiilor corporale efectuate de 1-12 ori pe
săptămână, inclusiv în zilele de s ărbătoare.
10 Știri despre locul exerci țiilor fizice în planul de studii al
Colegiului Sf. Sava din Bucure ști și al Școlii centrale din Craiova ne
parvin înc ă din 1832, când , corespunz ător prevederilor
Regulamentului Organic, se aprob ă angajarea a doi profesori de
gimnastic ă renumera ți din bugetul școlilor respective.
Dar, actul de introducere a gimnasticii, al ături de muzic ă, în
cadrul disciplinelor obligat orii în liceu îl reprezint ă Legea
instrucției, din 1864 (atr.113). Actul nu are îns ă acoperire practic ă
pentru că lipseau cadrele specializate în acest domeniu.Rolul de
organizator al înv ățământului gimnazial în România îi va reveni
ardeleanului G. Moceanu (1831 – 1908), chemat și încurajat de V.
A. Ureche, ca ș i de generalul Emilin Florescu ș i Carol Davila,
personalit ăți oficiale de frunte ale țării. El va sluji domeniului timp
de trei decenii, încât pe dr ept cuvânt poate fi socotit p ărintele
gimnasticii școlare române ști.
Organizator remarcabil, pedagog înn ăscut, cunoscând tehnica
exerciț iilor de gimnastic ă, ca și dansurile popular e, G. Moceanu a
avut și o bogat ă activitate publicistic ă, reflectat ă îndeosebi în
lucrarea sa de baz ă – scrisă de B. P. Ha șdeu. Mai m ult, el a educat și
a instruit o pleiad ă întreagă de succesori (N. Velescu, S. Petrescu,
A. Bogav). (Alexe, N. –Istoria exerci țiilor fizice (2006) Bucure ști
pag.54-55)
Activitatea lui Moceanu din Vechiul Regat se desfăș oară
paralel cu cea din Transilvania , unde profesorul din Media ș, Ștefan
Ludwing Roth, încă din 1822, a pus bazele Turverein, multiplicat
apoi în Bra șov, Sibiu, Sighi șoara și Bistrița. Tot acum apar ș i
primele asocia ții și cluburi sportive în ț ară, din care cea mai
important ă a fost Societatea central ă română de arme, gimnastic ă și
dare la semn (1867), care a propagat timp de dou ă decenii
gimnastica, scrima ș i, în special tragerea la țintă.
Exerciț iul fizic reprezintă o acț iune preponderent corporal ă,
efectuată sistematic și conștient în vederea perfec ționării dezvolt ării
fizice și a capacităților motrice. La baza oric ărui exerciț iu stă la o
anum
ită intenție, deliberat conceput ă pentru a corespunde cerin ței
înfăptuirii obiectivelor educa ției fizice școlare. Acest element
intențional diferen țiază exerciț iul fizic – conceput ca mijloc al
educației fizice – de celelalte mi șcări și acțiuni fizice (corporale)
11 efectuate de oameni în diversele activități cotidiene (jocurile
copiilor, activitatea productiv ă, viața cotidian ă).
Reținem deci c ă primul element definitoriu al exerci țiului
fizic este cel al conceperii și utilizării lui în deplin ă concordanță cu
intenția educa țională, cu necesitatea optimiz ării procesului de
înfăptuire a obiectivelor educa ției fizice.
Un alt element definitoriu al exerci țiului fizic este cel al
repetării lui sistematice, potrivit unor norme și reguli metodice bine
determinate.
Altă notă caracteristic ă a exerciț iului fizic este c ă, paralel cu
influențele asupra sferei biologice, el ac ționează și în direc ția
stimulării și îmbogățirii vie ții spirituale a elevilor (efectuarea
exerciț iului solicit ă și memoria, aten ția, gândirea etc., al ături de
voință , de declan șarea unor emo ții și sentimente, adeseori cu totul
remarcabile). Exerci țiul fizic solicită , din partea celor ce-l practic ă,
efort fizic, reflectat în contrac ție musculară , în activitatea marilor
funcțiuni ale organism
ului – cu deosebire a circula ției și respiraț iei,
în reglarea întregului metabolis m uman. Depunerea acestui efort
reprezintă, de asemenea, o not ă caracteristic ă a exercițiului fizic.
Pentru educa ția fizică școlară, exerciț iul fizic trebuie
considerat ca instrument didactic de baz ă, menit s ă ajute
programarea curent ă și de perspectiv ă a conținutului acesteia,
oferind înv ățătorului și elevului instrumente simple (elementare) sau
complexe pentru a realiza obiectiv ele instructiv – educative urm ărite
în lecții.
Independent de varietatea lor, exerci țiile fizice provin din
două surse principale: au fost crea te special pentru a servii educa ției
fizice sau reproduc (sub forma unor structuri optime) mi șcările
naturale ale omului folosite în via ța de toate zilele (mersul,
alergarea, s ăritura, aruncarea etc.).
În activitatea practic ă exerciț iile fizice sunt grupate și
clasificate dup ă o serie de criterii. Una din clasifică rile cele mai
răspândite grupează exerciț iile d upă criteriul ponderii lor asupra
dezvoltării calităților motrice. Corespunz ător acesteia, exerci țiile
sunt clasificate în exerciț ii pentru dezvoltarea vitezei, a îndemână rii,
a rezisten ței, a forț ei, a suple ții etc.
12 Altă calsificare împarte exerciț iile după caracterul succesiunii
mișcărilor lor componente. În cadrul acestei clasific ări se disting
exerciț ii de tip ciclic, aciclic ș i combinat. ( Ciclic – alergarea, mersul
etc.; aciclic – mișcările din cadrul jocurilor sportive; combinat –
săriturile în lungime, arunc ările cu elan etc.).
Important de subliniat este ș i faptul că, de obicei, exerciț iile
fizice nu se folosesc în mod izolat, ci combinate între ele.
1.3. Corela ția istoric ă dintre exerci țiul fizic si
kinetoterapie
Domeniul medical al Kinetol ogiei, este cunoscut mai bine
sub denumirea de ‚Kinetoterapie', care are la baz ă exerciț iul fizic
sub toate formele lui. Informa țiile scrise despre terapia prin mi șcare
nu au‚ decât' apro ape 5 000 de ani și de asemenea este neîndoielnic
că ființa umană sesizase cu mult timp înainte beneficiile pe care i le
aduceau exerci țiile fizice pentru refacerea st ării de sănătate și sub un
anumit aspect, se poate spune c ă terapia prin mi șcare care s-a n ăscut
odată cu homo-sapiens.
Primele referiri la un sistem de posturi și mișcări cu scop
terapeutic se g ăsesc în scrierile chineze ști de acum 4 700 de ani.
Este vorba de sistemul Gong Fu de calmare a durerilor și a altor
simptome, cauzate de entorse, deficien țe ale coloanei vertebrale,
unele probleme chirurgicale etc. În "Vedele" indiene de acum
aproape 3 000 de ani se vorbe ște pe larg de exerciț iile fizice
terapeutice recomandate în ca zul reumatismului cronic, dar și a altor
boli.
Greciei antice, îns ă îi revine meritul și cinstea de a fi
considerată leaganul exerci țiului fizic – al gimnasticii profilactice și
terapeutice. Herodicus, profesorul lui Hipocrate, este primul medic
grec care se preocupa ș i scria despre valoarea exerci țiului fizic,
metodă terapeutic ă pe care ș i-a aplicat-o lui însu și, vindecându-se
de o boala incurabil ă. Hipocrate nu numai c ă dezvolta ideea și
practica exerci țiilor fizice, dar el este primul care sesizeaz ă relațiile
mișcare – mu șchi, imobilizare – atrofie muscular ă, precum și
valoarea exerciț iului fizic pentru refacerea for ței musculare; ba mai
mult, el vede în Kinetoterapie cel mai bun remediu chiar și pentru
13 bolile mintale. Hipocrate poate fi astfel considerat primul medic
care a intuit și aplicat no țiunea de recuperare func țională.
De altfel, este binecunoscut c ă în Grecia antic ă exista o
preocupare deosebită pentru cultivarea calit ăților fizice ale corpului
omenesc, participarea la diverse jocuri sportive fiind considerat ă o
activitate esen țială, închinată zeilor pe care îi venerau, importan ța,
culminând cu celebrele olimpiade din patru în patru ani în cinstea
zeiței Atena. Bineîn țeles, este de neconceput o astfel de participare
fără o bună cunoaștere a valorii diverselor exerci ții fizice și a unor
programe de antrenament diversificate. În aceste exerci ții și
programe recunoa ștem bazele nu numai ale an trenamentului sportiv
de performan ță, dar și ale Kinetologiei profilactice. Hipocrate
afirma, fără echivoc în cartea sa ‚Despre articula ții' că‚ organele nu-
și conservă capacitatea lor func țională decât gra ție utilizării lor ș i a
unui exerci țiu adecvat.
Astăzi Kinetoterapia sau terapia prin mi șcare nu mai poate
acoperi, decât o parte din rolu l ce îi revine în asisten ța medical ă.
Termenul de "terapie" a devenit de altfel prea restrictiv, chiar în
înțelesul lui general. Dorin ța de a accentua faptul că asistența
medicală poate să fie diferen țiată în concep ție, mijloace și metode în
funcție de obiectivul urm ărit, a dus la diferen țierea Kinetoterapiei în
profilactic ă, terapeutic ă și de recuperare.
Exercițiile fizice au fost practicate în scop profilactic și
curativ din timpuri foarte vechi. De la popoarele antice ale
Egiptului, Chinei și Indiei ne-au r ămas numeroase documente care
arată că în cadrul medicinii empirice se foloseau anumite procedee
de mișcare pentru p ăstrarea și întărirea sănătății sau pentru
tratamentul unor tulbur ări ale organismului.
La greci și romani, medici celebri ca Herodicus, Hipocrat,
Antilus și Filostrat, Celsius, Galenus și Oribasius considerau
gimnastica parte din medicin ă. Grecii înț elegeau prin gimnastic ă
totalitatea exerci țiilor fizice cunoscute ș i practicate în antichitate.
Acest înțeles îl găsim și în timpul Rena șterii, la Mercurialis, în
opera sa “De arte gimnastica” (1569).
Herodicus a fost primul medic grec care s-a preocupat ș i a
scris despre valoarea exerci țiului fizic ca metod ă terapeutic ă.
14 Pehr Henric Ling, creatorul gimnasticii suedeze, a împ ărțit
gimnastica în patru ramuri: educativ ă sau pedagogic ă, militară,
estetică și medical ă. Gimnastica începe s ă se dezvolte ca disciplin ă
independent ă.
Gustaf Zander ș i-a construit pe baza gimnasticii medicale
aparatele sale de mecanoterapie.
Thure Brand a pus bazele gimnasticii ginecologice.
În Rusia, P. F. Leshaft pune bazele unei noi metode de
gimnastic ă medicală.
Fiziologia pavlovist ă contribuie în mare m ăsură la înțelegerea
efectelor exerci țiilor fizice ș i la aplicarea corect ă a gimnasticii
medicale.
Gimnastica medical ă este principalul mijloc specific al
kinetoterapiei, exerci țiul fizic constituind elementul de baz ă sau
unitatea sa func țională. Unele exerciț ii s-au perfec ționat devenind
procedee care se aplică la fel în toate cazurile analoge, iar unele
complexe de exerci ții și procedee au ajuns s ă constituie forme
speciale de gimnastic ă medical, care se aplic ă după metode
diferențiate. Aceste exerci ții, procedee și metode, de origine și
vechime foarte variate, sunt dife rite între ele atât din punct de
vedere al valorii teoretice, cât și al aplicativit ății practice.
Primul criteriu folosit pentru gruparea elemen
telor
gimnasticii medicale este de natur ă tehnică și ne permite
cunoașterea unor forme fundamentale de exerci ții fizice, anume cele
statice și dinamice. În kinetoterapie, lucrul muscular static are o
deosebită importan ță și o aplicativitate mult ma i mare decât în toate
celelalte ramuri al e gimnasticii. Totu și, exercițiile dinamice î și
păstrează rolul dominant și în kinetoterapie, criteriul tehnic
clasificându-le în pasive și active. De și exerciț iile pasive nu- și
găsesc utilitatea practic ă în celelalte ramuri ale gimnasticii, în
kinetoterapie aceste exerciț ii au importan ța și efectele lor care nu
pot fi ignorate sau contestate. Exerci țiile active sunt libere sau
executate la aparate, cu aparate sau cu ajutor viu.
Sub toate formele de gimnastic ă, dar mai ales în cele cu
caracter sportiv, se pune baz ă pe creșterea treptat ă a efortului,
pornind de la mi șcarea activ ă liberă spre mișcarea cu îngreuiere.
15 În gimnastica medical ă dispunem de procedee și metode nu
numai de cre ștere a efortului, ci și de scădere a lui sub nivelul mediu
al mișcării active libere, pân ă la efortul minimal sau nul, constituit
de mișcarea pasiv ă.
Efectele exerci țiilor fizice pot fi: generale și locale, rapide
sau lente, trec ătoare sau permanente, imedia te sau târzii, individuale
sau colective, profilactice și terapeutice etc.
Exercițiile, procedeele și metodele de gimnastic ă medicală se
pot clasifica func ție de măsura în care acestea pot contribui la
exercitarea eficace ș i cu predominan ță a unuia sau a altuia dintre
aparatele ș i sistemele corpului sau a marilor func țiuni organice.
Dispunem de cele mai numeroase ș i mai bune mijloace de
exercitare a elementelor ap aratului neuromuscular. Mu șchii pot fi
exercitați în scopul cre șterii volumului, for ței și rezisten ței, a
elasticității sau vitezei lor de contrac ție. Articula țiile sunt mobilizate
metodic prin exerci ții și procedee speciale de gimnastic ă articulară .
Asupra oaselor putem exercita influen țe lente printr-un antrenament
de foarte lung ă durată .
Când com
ponentele nervoase sau psihice ale mi șcării sunt
tulburate, folosim metode de recuperare și reeducare neuromotorie
și psihimotorie. Reeducarea se referă de cele mai multe ori la
mișcările utilitare ale corpului (în sp ecial ale membrelor inferioare
și superioare) pentru rec ăpătarea unor func ții motorii esen țiale.
Pentru aceasta folosim o serie de exerci ții fizice cu caracter aplicativ
care pot fi simple sau comple xe. Cele simple se refer ă la
deprinderile motrice de baz ă, ca: mersul și alergarea, târârea,
trecerea peste sau pe sub obstacole, s ăriturile, purtarea de greutăți,
aruncările și prinderile, c ățărările.
În afară de exerciț iile fizice enun țate până aici (mijloace mai
mult sau mai pu țin specifice kinetoterapiei) folosim și exerciț ii
fizice simple, împrumutate din diferite ramuri ale gimnasticii,
jocurilor, sporturilor și turismului, care sunt practicate dup ă
principiile și regulile medico-pedagogice ale kinetoterapiei.
Pe baza principiului de combin are a mijloacelor profilactice
și terapeutice, in cadrul unor tratam ente complexe, putem asocia la
mijloacele gimnasticii medicale condi țiile de igien ă, regimurile
alimentare, agen ții fizici naturali și artificiali, mijloacele și metodele
16 terapeutice, precum ș i alți factori care înt ăresc acțiunea și măresc
eficacitatea mijloacelor ei specifice.
Pentru ob ținerea unor efecte profilactice și terapeutice
complexe, se dezvolt ă forme ș i metode speciale de gimnastic ă
medicală, determinate de particularit ățile unor grupe de afec țiuni
sau de necesit ățile clinice individuale.
Exercițiile de gimnastic ă constau din pozi ții și mișcări.
Poziț iile se men țin prin lucru musc ular static, iar mi șcările se
execută prin lucru muscular dinamic. Aceast ă împărțire corespunde
diviziunii func țiilor aparatului locomotor în func ții de sprijin ș i
funcții de mișcare. În gimnastica medical ă pozițiile au o deosebit ă
însemnătate și se cercetează mai amănunțit decât în celelalte ramuri
ale gimnasticii.
Mișcarea, fie ea cât de simpl ă, reprezint ă o multitudine de
acte reflexe condi ționa
te; este o serie de procese ce se modific ă de
nenumărate ori într-o frac țiune de secund ă.
În orice ac țiune, aparatul locomoto r are un rol deosebit,
deoarece determin ă caracterul miș cărilor. De particularit ățile
anatomo-fiziologice ale aparatului locomotor depind o serie de
elemente ale formei miș cărilor, cum ar fi: amplitudinea, viteza și
forța mișcărilor.
În acest sens trebuie luate în considera ție elemente ca:
mobilitatea articular ă, lungimea segmentelor, elasticitatea grupelor
musculare, toate acestea determinând caracterul miș cării. (Albu,
1971). Exerciț iul fizic urm ărește fie cre șterea forței musculare, fie
mobilizarea articular ă, fie coordonarea neuromotoare sau abilitatea.
(Kiss, 2007).
Rezumat
Exercițiile fizice au fost practicate în scop profilactic și
curativ din timpuri foarte vechi. De la popoarele antice ale
Egiptului, Chinei și Indiei au ră mas documente care arată că în
cadrul medicinii empirice se folo seau anumite procedee de mi șcare
pentru păstrarea și întărirea sănătății. În România, exerci țiile fizice
utilizate în scop terapeutic s-au dezvoltat mai mult în leg ătură cu
educația fizică. Învățământul teoretic și practice al acestei
discipline, dominat de concep țiile și tehnica suedeză , era incomplet
17 și neadaptat la necesit ățile noastre. Gimnastica medical ă se aplica pe
un număr restrâns de cazuri.
Concepte și termeni de reț inut: exerciț iul fizic, evolu ție istorică,
exerciț iul fizic terapeutic.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere
În ce perioad ă istorică au apărut exerciț iile fizice?
Care sunt țările și personalitățile care au sus ținut și au
promovat exerciț iul fizic terapeutic?
Recomand ări bibliografice
1. Alexe, N . (2006) – Istoria exerci țiilor fizice, Editura
Fundației România de Mâine, Bucure ști.
2. Cârstea, Gh., (2002) – Teoria educaț iei fizice ș i sportului,
Editura Universul, Bucure ști.
3. Plass, F., Hagron E., (2001) – Kinetoterapie activ ă, Editura
Polirom, Iaș i.
4. Sbenghe, T. (1987) – Kinetologie profilactic ă, terapeutic ă și
de recuperare, Editura Medical ă, București.
18 CURS 2
CARACTERISTICILE GENERALE ALE EXERCI ȚIULUI FIZIC
Introducere
Exercițiul fizic presupune o ac țiune conș tientă efectuată cu
implicarea aparat ului locomotor ș i condiționată de procesele psihice
și funcționale.
În cadrul formal, exerci țiile fizice reprezint ă mijlocul de baz ă
prin care sunt realizate obiectivele educaț iei fizice școlare:
menținerea și întărirea stării de sănătate a popula ției școlare,
dezvoltare fizic ă armonioas ă și recuperarea unor deficien țe instalate.
Pe lâng ă influențele fizice ale exerci țiului fizic, sunt
implicate procesele cognitive și psihice, ceea ce determin ă
flexibilitatea gândirii dez voltând creativitatea.
Obiective cursului:
– delimitarea rolului și importan ța exerciț iului fizic în
formarea personalit ății umane;
– cunoașterea beneficiilor obț inute în urma practic ării
exerciț iilor fizice.
Conținut
2.1. C
onceptualizarea ș i caracteristicile generale ale
exerciț iului fizic
Exercițiul fizic reprezint ă mijlocul prin care se realizeaz ă
orice activitate de tip motric indiferent în ce categorie se încadreaz ă.
Exercițiile reprezint ă principala grup ă de instrumente
didactice. Acestea, sunt concepute în structuri precise cu rol de a înlesni p ătrunderea treptat ă, pe etape raț ional concepute, în
problematica disciplinelor propuse spre însu șire.
Exercitiile sunt “modele” standardizate și au influen țe pe
plan informativ ș i formativ.
Dupa Gh. Cârstea, exerci țiului fizic îndeplineste urmatoarele
sarcini:
– perfecționează spiritul de observa ție, gândirea și
imaginația;
19 – formează deprinderea ș i obișnuinț a de munc ă
independent ă;
– formează capacitatea de discernamânt și generalizare;
– asigura un bagaj de instrumente necesare corel ării
relațiilor existente între diferite fenomene.
Exerciț iul fizic , dupa I. Șiclovan, se define ște ca fiind
“repetarea sistematic ă și conștientă a unei actiuni în scopul
formării și perfecț ionării unei priceperi sau deprinderi ”. Astfel,
exerciț iul fizic este o ac țiune cu caracter preponderent corporal, este
repetat în mod sistematic și conștient – deliberat conceput și aplicat
în mod voluntar, în scopul realiz ării obiectivelor precizate pentru
activitatea motric ă respectiv ă.
Repetarea exerci țiului fizic, într-un mod știintific, constituie
o condiție esențială pentru ob ținerea rezultatului propus. Astfel,
repetarea trebuie sa fie facut ă dupa reguli metodologice stricte în
funcție de scopul propus.
Exercițiul fizic este un act motric specializat denumit și “gest
motric” și își are originea în actul motric general al omului, efectuat
în scopul obț inerii unei rela ții optime cu mediul cu care
interacționează.
Exercițiul
fizic presupune con știentizare și repetare
sistematic ă în vederea realiz ării obiectivelor propuse de
kinetoterapie sau de educatie fizic ă școlară.
Astfel, caracteristicile generale ale exerci țiului fizic sunt:
– este un act motric repetat sistematic și conștient în vederea
îndeplinirii obiectivelor educa ției fizice școlare, în antrenamentul
sportiv și în recuperarea posttraumtică ;
– este un act motric specializat – “ gest motric ”;
– influen țează sfera biologică cât și cea psihologic ă /
spirituală – solicită atenț ia, memoria, gândirea, voin ța, perseveren ța;
– efctuarea exerci țiului fizic presupune depunerea de efort
fizic, reflectat în contrac ția musculară în activitatea marilor
funcțiuni ale organismului.
Conținutul și forma exerci țiului fizic
Elementele care definesc conținut
ul exercițiului fizic sunt
următoarele:
– mișcările corpului (sau ale segmentelor acestora);
20 – efortul fizic – caracterizat prin volum, intensitate și
complexitate;
– efortul psihic solicitat în efectuarea exerci țiului fizic
repectiv.
Aprecierea con ținutului exerci țiului fizic se face prin prisma
celor trei elemente menț ionate – volum, intensitate, complexitate,
corelate cu al ți factori: durata execută rii, vârsta subiec ților,
conținutul programelor propuse, gradul de dificultate al
traumatismului (în cazul recuper ării posttraumatice) etc. În tot
procesul de refacere, se va av ea în vedere finalitatea / efectul
programelor de exerci ții propuse.
Forma exerci țiului fizic rezult ă din modul în care se succed
mișcările componente. Pentru apre cierea formei se iau în
considerare urm ătoarele elemente:
– poziț ia corpului și segmentelor, iniț ială și finală sau față de
obiect sau aparat;
– direcția;
– amplitudinea;
– relația între segmente;
– tempoul;
– ritmul; – sistemul de dispunere fa ță de partener.
Caracteristicile exerci țiilor fizice din punct de vedere al formei:
– spațiale – poziț ii, direcții, amplitudine, distan ță etc.;
– temporale – ritm, tempou, durat ă;
– spațio-temporale – determinate de viteza cu care se
execută;
– dinamice – determinate de for țele care influen țează
mișcarea; forțele pot fi interne – reprezentate de for ța
mu
sculară, rezistența ligamentelor etc. și forțele externe –
reprezentate de rezisten ța mediului sau rezisten ța
sprijinului etc.
Clasificarea exerci țiilor fizice, î n funcție de scopul urm ărit:
– după acțiunea asupra dezvoltă rii unor segmente ș i grupe
musculare ale corpului: exerciț ii fizice pentru trunchi,
spate, membre superioare, membre inferioare etc.;
21 – după poziția față de aparat: exerci ții fizice la aparate, cu
aparate, pe aparate etc.;
– după influența asupra dezvolt ării calităților motrice:
exerciț ii pentru dezvoltarea vitezei, îndemân ării,
rezistenței, forței;
– după influența asupra componentelor antrenamentului
sportiv: exerci ții pentru preg ătirea fizic ă, tehnică, tactică;
– după caracterul succesiunii mi șcărilor componente:
exerciț ii fizice ciclice, aciclice și combinate;
– după natura efortului fizic: exerci ții fizice statice,
dinamice și mixte;
– după intensitatea efortului fizic: exerci ții fizice maximale,
submaximale, medii etc.
Miscarea omului / motricitatea – este reprezentat ă de
totalitatea actelor motrice ef ectuate de om pentru relaț ionarea sa cu
mediul natural si social, inclus iv prin efectuarea deprinderilor
specific unor probe sportive. Preciză m ca aceste actele motrice se
realizează doar cu ajutorul mu șchilor scheletici.
Mișcarea omului es
te clasificat ă în ciclic ă, aciclică ,
voluntară, involuntar ă, automat ă, activă, pasivă, uniform ă,
accelerate.
Motricitatea se compune din urmatoarele elemenete:
Act motric – un gest simplu realizat cu ajutorul mu șchilor
scheletici, în mod voluntar, pentru efectuarea unei ac țiuni
sau activități motrice; termenul poate sa indice și acte
reflexe, instinctual ș i automatizate. Exerci țiul fizic este un
act motric special.
Actiunea motric ă – un ansamblu de acte motrice care
realizează un tot unitar în scopul rezolv ării unei sarcini
immediate. (Ex. mers, alergare, saritura etc.);
Activitatea motric ă – ansamblu de ac țiuni motrice
încadrate într-un sist em de reguli, idei și forme de
organizare în vederea obț inerii unui efect complex de
adaptare a organismului și de perfec ționare a dinamicii
acestuia. Ex. activitatea de educa ție fizică, antrenamentul
sportiv, activitatea competi țională.
22 In legatura cu activitatea motrica sunt implicate urmatoarele
noțiuni:
disciplină sportivă – ansamblu ramurilor și probelor
sportive cu structur ă, tip de efort, condi ții, mod de
reglementare și de evaluare asemanatoare (atletism,
gimnastica, jocuri sportiv e, sporturi de iarna);
ramură sportivă – un sistem de exerci ții fizice care s-
au statornicit în timp și se realizeaz ă în concurs dupa
reguli precise și condiții specifice (atletism,
gimnastica, jocuri sportive etc.);
proba sportiv ă – un exerci țiu fizic complex care face
parte dintr-o ramur ă sportivă. Ex. alergari – alergare
de viteză. Gimnastica – paralele etc.
Dezvoltarea fizic ă
Acțiunea și rezultatul îndreptat spre influen țarea creșterii
corecte și armonioase a organismului uman, concretizat ă în indici
morfologici (somatici) și functionali, calitativi și proporț ionali, cat
mai apropia ți de valorile specifice organismului sanatos la diferite
vârste.
Nivelul calitativ al indicilor morfo-func ționali este un rezultat
cumulativ al factorilor ereditari și de mediu natural ș i predominant
social. Practicarea exerci țiilor fizice are un rol esen țial în
influențarea dezvolt ării fizice.
Orga
nismul uman cre ște și se dezvolt ă pană la o anumit ă
vârsta, acest fenomen poate fi influenț at datorit ă procesului de
practicare ș tiințific a exerciț iilor fizice.
In acest sens se urmaresc urmatoarele obiective prioritare:
Armonie între indicii morfologici (somatici) și cei
funcționali;
Proporționalitate între indicii somatici
(antropometrici);
Proporționalitate între indicii funcț ionali.
Exercițiul fizic ac ționează asupra dezvolt ării fizice în sens
profilactic, preventiv sau terapeutic.
Capacitatea motrica, se compune din:
deprinderi si priceperi motrice de baza și utilitar
aplicative;
23 deprinderi și priceperi motrice specific anumitor
ramuri de sport ;
calități motrice.
Capacitatea motrica se clasific ă astfel:
Generală – este constituită din calit ăți motrice de bază
(viteză, îndemânare, rezistent ă, forță ), deprinderi motrice
de bază și utilitar aplicative (mers, alergare, sarituri,
aruncare-prindere, transport de greut ăți, escaladare, târâre,
cățărare, etc)
Specifică – se compune din calit ăți motrice specifice și
deprinderi motrice specific unor ramuri sportive.
Imbunataț irea capacit ății motrice generale ș i specifice
constituie obiectivul prioritar specific proceselor de educa ție fizică
și antrenament sportiv.
2.2. Implica țiile exerci țiului fizic în procesul formativ
Exercițiul fizic reprezintă acț iunea motric ă voluntar ă,
deliberat conceput ă și sistematic repetat ă, în cadrul unui proces
educativ organizat, în scopul realiz ării unor obiective instructiv –
educative concrete în leg ătură cu formarea și perfecționarea
priceperilor, deprinderilor și calităților motrice cu educarea
multilateral ă a personalității. Ac țiunea este vol
untară, implicând
atitudinea activ – con știentă a practican ților, efortul lor de voin ță
pentru a dep ăși dificultățile ivite în realizarea obiectivelor propuse,
dorința de a efectua actul motric, de a presta efortul solicitat.
Mișcările din structura exerci țiului sunt selec ționate, urm ărind
efecte precise, direc ționând cât mai exact (analitic – selectiv, global
– integrativ) influenț ele asupra organismului.
Exercițiul fizic se utilizeaz ă în cadrul procesului de
învățământ sau în activitatea independent ă a elevilor, înfă ptuită pe
baza recomand ărilor profesorului. Numai în aceste condi ții
influențele lui pot fi precis și deliberat determinate, r ăsfrângându-se
favorabil asupra dezvolt ării organismului. Inten ția educativ ă
deliberat stabilit ă diferențiază exercițiul fizic, ca instrument
didactic, de mi șcările și acțiunile m otrice efectuate de individ în
cadrul diferitelor activit ăți.
24 Exercițiile fizice sunt construite pe baza unor principii și
reguli care asigur ă orientarea precis ă a influen țelor în direc ția
dezvoltării corecte ș i proporț ionate a organismului, a însu șirii unui
sistem de cuno ștințe, priceperi și deprinderi motrice, a dezvolt ării
calităților motrice și a trăsăturilor de voin ță și de caracter. Structura
motrică, volumul, intensitatea și complexitatea efortului, ritmul ș i
încordarea muscular ă, solicitate pentru efectu area lor, pot fi stabilite
și dozate cu exactitate, ( senza țiile, percep țiile, memoria, emo țiile și
sentimentele etc.).
Exercițiile fizice au unele particularit ăți care le deosebesc de
corespondentul lor didactic di n cadrul obiectelor de înv ățământ,
dintre acestea subliniem: valoarea mult mai accentuat ă și mai
complexă a influen țelor integrative (cumulative – asociate
influențelor biomotrice); influen țele multiple realizate prin acela și
exerciț iu; aceea și influen ță obținută prin exerci ții cu structuri
diferite. Caracteristicile amintite au o semnifica ție deosebită în
tehnologia utiliz ării exercițiilor: cânt ărirea atent ă a exerciț iilor alese
pentru realizarea obiectivelor urm ărite într-o lec ție; organizarea
diferențiată a modalităților de repetare a exerci țiilor în func ție de
efectul scontat (calitatea motric ă, deprindere sau pricepere motric ă);
folosirea corect ă a corela țiilor dintre volum, intensitate și
complexitate.
2.3. Beneficiile practic ării exerci țiilor fizice
Exercițiile fizice exercit ă asupra corpul
ui tână r o serie de
influențe binefă cătoare. Acestea au fost studiate și grupate dup ă
diferite criterii în: influen țe locale și generale, imediate și tardive,
rapide sau lente, trec ătoare sau stabile etc. Consider ăm că împărțirea
în efecte morfogenetice, fiziologice și educative este mai util ă.
Aceste efecte au pentru copiii s ănătoși o valoare profilactic ă
recunoscut ă, iar pentru unele categorii de bolnavi, covalescen ți și
deficienți o valoare terapeutic ă apreciabil ă.
Efectele morfogenetice. Exercițiul fizic este un important
factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului
locomotor: oase, periost, articula ții, mușchi, tendoane, fascii. Aceste
efecte sunt cu atât mai favorabile, cu cât exercitarea corpului începe
mai de timpuriu și continuă pe o durat ă cât mai lung ă.
25 În virtutea legilor osteogenezei, oasele pot fi influen țate în
ceea ce prive ște forma ș i structura lor de factori mecanici, statici și
dinamici (Delpech, Wolff). Prin poziț iile și mișcările din care este
alcătuit orice exerci țiu fizic, putem aplica asupra oaselor diverse
acțiuni mecanice (presiuni, trac țiuni etc.), care pot s ă influențeze
cerșterea în lungime și grosime. Știind că înălțimea corpului
depinde de cre șterea în lungime a oaselor, ne d ăm seama de
importanța pe care o poate avea posibilitatea de a influen ța, în sens
pozitiv sau negativ, nutri ția cartilajelor osteoformatoare. Prin
utilizarea exerciț iilor fizice se poate pr eveni osteoporaza de
inactivitate prin afluxul de sânge.
Practicarea constant ă a exerciț iilor fizice determin ă existența
și forma articulațiilor. De amplitudinea mi șcărilor depinde
întinderea suprafe ței articulare. Grosimea cartilajului articular
corespunde presiunii exercitate asupra suprafe ței articulare.
Lungimea și grosimea capsulei ș i ligamentelor depind de tensiunile
ce se produc în articula ție.
Articulațiile devin mai rezistente la cei ce fac timp îndelungat
exerciț ii fizice ș i mai slabe la cei ce duc o via ță sedentară .
Mobilizarea prin exerci ții fizice este singura metodă care poate reda
mobilitatea și stabilitatea normal ă unei articula ții bolnave.
Mușchii sunt prin excelen ță organe active ale mi șcării.
Forma, lungimea, grosimea și proprietățile lor func ționale
fundamentale, mecanismele biochimice și nervoase ale contrac ției,
ca și structura intim ă a fibrei musculare sunt determinate de
caracterul mi șcărilor pe care le execut ă. Se admite c ă activitatea
musculară poate simula sau frâna cre șterea și dezvoltarea corpului,
în funcție de natura și intensitatea efortului. Exerci țiile fizice de
întindere și extensie, efectuate excentric și în afara segmentelor de
contracție a mușchilor, fă cute în ritm vioi și cu amplitudine mare,
determină intensificarea și generalizarea circula ției sângelui,
activează schimburile nutritive în între gul organism, stimulînd astfel
creșterea și dezvoltarea armonioas ă. Exercițiile de scurtare și flexie,
efectuate lent și cu mare încordare, localizate la r ădăcina
membrelor, sau concentric și înăuntrul segmentului de contrac ție al
mușchilor, frâneaz ă procesele de creș tere. De asemeni, exerci țiile
fizice influen țează forma ș i orientarea mu șchilor, producâ
nd
26 hipertrofie musculară . Efectele exerciț iului fizic asupra mu șchilor
constituie baza kinetoterapiei prin corectarea și menținerea postural ă
a corpului, dezvolt ă funcțiile motorii normale și le recuperează pe
cele deficitare, cresc for ța și rezistența musculară .
În general exerci țiile fizice dinamice, ample și de scurt ă
durată , executate frecvent, alternate cu mi șcări de relaxare și
respirații profunde, sunt stimulatoare ; exerciț iile statice grele,
mișcările de for ță și rezisten ță, practicate timp îndelungat, sunt
inhibitoare . Exercițiile de respira ție și sporturile care dezvolt ă
aparatul respirator favorizeaz ă creș terea, iar exerciț iile care
blochează toracele o frâneaz ă.
Influențele activit ății musculare asupra creș terii corpului se
explică prin acț iunea mecanic ă și fiziologic ă locală asu pra oaselor ș i
prin acț iunea metabolică generă asupra întregului organism.
Performan țele sportive care necesit ă eforturi mari și susținute
demonstreaza c ă exerciț iile fizice, practicate cu regularitate,
realizează o morfologie corporal ă specifică sportului practicat, o
anumită “tipologie sportiv ă”, care nu ne mai îng ăduie să confundă m
un campion de înot cu un gimnas t, sau maratonist cu un vâsla ș.
Aceste trasform ări “sportive” în aspectul global al corpului sunt și
mai concludente, dac ă compară m pe oricare dintre sportivii de mai
sus cu un tân ăr de aceeaș i vârstă , dar nesportiv.
Efectele fiziologice. Dacă pentru a ob ține efecte
morfogenetice este nevoi e de eforturi lungi și grele, efectele
fiziologice se ob țin mult mai u șor și mai repede. Orice exerci țiu
fizic produce reacț ii fiziologice rapide și trecă toare. Exerciț iile
fizice produc efecte fiziologice stab ile numai printr-un antrenament
metodic și de lungă durată.
Exercițiile fizice dezvolt ă funcțiile apar
atului respirator . În
timpul efortului se m ărește frecven ța și profunzimea respira ției;
crește ventila ția și sporesc schimburile de gaze, atât în pl ămâni cât
și în ț esuturi. Prin antrenament se m ărește toracele și capacitatea
vitală, se amplific ă mișcările respiratorii ș i crește coeficientul de
utilizare a oxigenului.
Aparatul cardiovascular își dezvoltă de asemenea func țiile;
în efort cordul bate mai frecvent și mai puternic; sângele curge mai
repede prin vase, asigurân d schimburi crescute în mu șchi și organe;
27 cantitatea de sânge intrat în circula ție crește, iar compoziț ia lui se
îmbunătătește. Fiziologii au demonstrat c ă antrenamentul fizic
dezvoltă funcțiile pulmonare și cardiovasculare, care se adapteaz ă
progresiv și devin mai economice, atât în efort, cât și în repaus.
Efectele fiziologice descrise demonstrez ă influen ța
exerciț iilor fizice asupra sinergiei func ționale. Înfă ptuirea acesteia
este condi ționată de antrenarea metodic ă a aparatelor ș i sistemelor
organismului.
Efectele func ționale apar ca o consecin ță a celor
morfogenetice. Astfel, la nivelul unității neuromioartrokinetice
mențin mobilitatea și stabilitatea articular ă, amelioreaz ă
proprietățile mu șchilor (troficitate, elastic itate, excitabilitate), cresc
debitul sanguin muscular (are loc dilatarea capilarelor), produc
modificări biochimice (scad cantita tea de potasiu, cresc cantit ățile
de sodiu, calciu, magneziu, fier, glicogen, fosfolipide, fosfocreatin ă,
ultimele 3 asigurând cre șterea potenț ialului energetic al mu șchilor),
realizează coordonarea mi șcărilor și precizia gesturilor.
Efectele educative. Exerci țiile fizice au un rol activ nu numai
în ceea ce prive ște perfecționarea func țiilor statice și dinam
ice ale
aparatului de sprijin și mișcare, ci și în dezvoltarea func țiunilor
cognitive și psihice.
Influențele exerci țiilor fizice asupra dezvolt ării intelectuale,
afective și voliț ionale asupra form ării caracterului și personalității
sunt cunoscute. Ele influen țează viața psihică, ascut sim țurile,
lărgesc câmpul de cunoa ștere, dezvolt ă spiritul de observa ție,
capacitatea de analiz ă și sinteză , stimuleaz ă gândirea ș i judecata.
Efortul fizic leag ă strâns procesele de intuire și de reprezentare,
întărind conș tiința eului ș i unitatea psihofizic ă. Viața sportiv ă
dezvoltă curajul, hot ărârea și voi nța. În competi ții, efortul muscular
este întotdeauna de un efort de voin ță tot atât de intens, și în acest
fel – voind înve ți să vrei.
Efectele educative ale exerciț iilor fizice ar necesita un studiu
mai atent și mai bine documentat, pentru a sprijini și mai mult
noțiunea larg ă de educa ție prin mi șcare. Dezvoltarea fizic ă și
psihică sunt în aparen ță două aspecte ale cre șterii și dezvoltării
individuale, dar evolu ția lor în acelea și perioade de timp, ca și
28 legăturile ce se formeaz ă între ele, reprezint ă nu numai o solu ție
economic ă a naturii, ci și un proces biologic unitar.
Efectele profilactice obținute în urma practic ării exercițiilor
fizice au ca scop prevenirea îmboln ăvirilor și a stă rilor de
disconfort, de men ținere și stimulare a stă rii de sănătate, asigurând
creșterea normal ă și dezvoltarea fizic ă armonioas ă a corpului.
Efectele terapeutice apar ca o consecin ță a aplică rii
programelor de exerci ții care sunt alese în func ție de stadiul bolii,
vârstă, sex, temperament ș i constau în ref acerea volumului și
proprietăților mu șchilor, cre șterea mobilit ății articulare, educarea
neuromotorie, recuperarea tulbur ărilor de coordonare și echilibru,
corectarea posturii. Astfel, în func ție de segmentul de vârst ă sau
categoria de popula ție care practic ă exerciț iile fizice, acestea
necesită precauție în cazul femeilor îns ărcinate, la vârstnici
exerciț iile
au o durat ă de 8-12 minute executate de 2 ori pe zi, la
persoanele cu profesii care necesit ă utilizarea unor pozi ții
monotone, se recomand ă exerciț ii fizice compensatorii . Influențele
și efectele exerci țiilor fizice terapeutice sunt:
– locale sau / și generale;
– imediate sau / și tardive;
– de scurtă durată sau / și de lungă durată ;
– fiziologice;
– educative-reeducative.
Efectele psihice constau în posibilit ățile proprii de
recuperare, încredere în sine, încredere în kinetoterapeut etc.
Efectele sociale constau în reintegrarea subiectului în mediul
familial, socio-profesional sau sportiv.
Rezumat
Exercițiile fizice sunt conceput e pe baza unor principii și
reguli care asigur ă orientarea precis ă a influen țelor în direc ția
dezvoltării corecte ș i armonioase a organismului, a însu șirii unui
sistem de cuno ștințe, priceperi și deprinderi motrice, a dezvolt ării
calităților motrice și a trăsăturilor de voin ță și de caracter. Structura
motrică, volumul, intensitatea, complexitatea efortului și ritmul sunt
stabilite și dozate cu exactitate, (senza țiile, percep țiile, memoria,
emoțiile ș i sentimentele etc.).
29 Exercițiile fizice au unele particularit ăți care le deosebesc de
corespondentul lor didactic di n cadrul obiectelor de înv ățământ,
dintre acestea subliniem: valoarea mult mai accentuat ă și mai
complexă a influen țelor integrative (cumulative – asociate
influențelor biomotrice); influen țele multiple realizate prin acela și
exerciț iu; aceea și influen ță obținută prin exerci ții cu structuri
diferite.
Concepte și termeni de reț inut: rolul formativ ș i beneficiile
practicării exerciț iilor fizice.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere
Precizaț i care sunt influen țele și beneficiile exerci țiilor
fizice
Definiți și exemplifica ți ce este motricitatea, actul și
acțiunea motric ă.
Definiți și exemplifica ți dezvoltarea fizic ă și capacitatea
motrică.
Recomand ări bibliografice
1. Alexe, N . (2006) – Istoria exerci țiilor fizice, Editura
Fundației România de Mâine, Bucure ști.
2. Cârstea, Gh., (2002) – Teoria educa ției fizice și sportului,
Editura Universul, Bucure ști.
3. Sbenghe T. (1987) – Kinetologie profilactic ă, terapeutică
și de recuperare, Editura Medical ă, București.
30 CURS 3
EXERCI ȚIUL FIZIC TERAPEUTIC
Introducere
Exercițiul fizic terapeutic reprezint ă mijlocul de baz ă în
realizarea programelor de recuperare ș i presupune o adaptare a
conținutului și formei la specificul tr aumatismelor sau deficienț elor
instalate. Astfel, exerci țiile fizice care sunt incluse în alc ătuirea unui
programelor terapeutic de recuperare prezint ă anumite caracteristici
și criterii care trebuie avute în ve dere pe parcursul perioadei de
recuperare posttraumatic ă.
Obiective cursului:
– delimitarea conceptual ă a exercițiilor fizice terapeutice;
– delimitarea rolului și importan ța exerciț iului fizic terapeutic
în recuperarea psttraumatică ;
– stabilirea orient ărilor metodice privind efectuarea
exerciț iilor fizice.
Conținut
3.1. Exerciț iul fizic – mijloc de baz ă în recuperarea
posttraumatic ă.
Exercițiul fizic reprezint ă unitatea func țională de bază a
kinetoterapiei și a fost practicat în scop profilactic și curativ din cele
mai vechi timpuri, perfec ționându-se în urma unor îndelungate
experiențe, ajungându-se astă zi la complexe de exerci ții și proce dee
cu aplicații specifice și diferențiate.
Exercițiul fizic ofer ă efecte-complexe profilactice și
terapeutice.
Exercițiile fizice folosite în kinetoterapie pot fi sistematizate
după cinci criterii.
Primul criteriu folosit este de natur ă tehnică , grupând
exerciț iile fizice in:
– exerciț ii statice care cuprind pozi țiile și contrac țiile
izometrice;
– exerciț iile dinamice care cuprind mi șcări pasive, active
libere ș i cu rezisten ță externă.
31 Al doilea criteriu de sistematizare este criteriul metodic.
După acest criteriu, exerciț iile se împart în statice și dinamice .
Al treilea criteriu grupează exerciț iile fizice, procedeele și
metodele de kinetoterapie dup ă efectele pe care le au asupra
aparatelor și sistemelor. Astfel, sunt constituite metode specifice
pentru aparatul locomo tor, gimnastica articular ă, gimnastica
respiratorie, pentru aparatul card io vascular, aparatul digestiv și
sistemul nervos .
Al patrulea criteriu constituie exerci țiile aplicative prin care
se reeduc ă deprinderile motrice de baz ă, mers, alergare, târâre,
cățărare.
Al cincilea criteriu îl constitue mecanoterapia și gimnastica
electrică (electroterapia).
Ling, creatorul gimnas ticii suedeze a împ ărțit gimnastica în
patru ramuri:
educativă sau pedagogic ă;
militară;
estetică;
medicală.
Conținutul și forma exerci țiului fizic terapeutic
Exercițiul fizic are con ținut și formă, care îi determin ă
deosebirile fa ță de alte m
anifestări din natur ă și societate.
Elementele care definesc con ținutul exerci țiului fizic sunt:
Mișcările corpului sau ale segmentelor acestuia.
Efortul fizic (determinat și caracterizat prin volum,
intensitate, frecven ță și complexitate).
Efortul psihic (voli țional, moral, de angrenare a
tuturor proceselor psihice solicitate).
Aprecierea con ținutului se face prin prisma celor trei
elemente men ționate (volum, intensitate, complexitate), corelate cu
alți factori (durata execut ării, vârsta subiec ților, con ținutul
programelor etc.) și ținându-se cont de finalitate (efect).
Aprecierea formei se face în func ție de urm ătoarele elemente:
– poziția inițială și finală a corpului;
– direcția de efectuare a miș cărilor;
– amplitudinea mi șcării;
32 – relația reciproc ă dintre segmentele antrenate în
efectuarea mi șcărilor;
– tempoul și ritmul de executare al mi șcărilor.
Din punct de vedere al formei, exerciț iul fizic terapeutic are
următoarele caracteristici:
– spațiale (poziții, direcții, amplitudine, distan ță etc.);
– temporale (ritm, tempo, durat ă etc.);
– spațio-temporale (determinate de viteza de executare);
– dinamice (determinate de for țele care influen țează
mișcarea – interne și externe).
În kinoterapia articular ă predomin ă preocuparea de a
exercita, înt ări sau mobiliza metodic articula țiile în limitele formei
și funcțiilor lor normale. În timpul exerci țiilor articulare are loc
mobilizarea articula ției dar și stimularea func țiilor musculare și
nervoase.
Clasificarea exerci țiilor fizice terapeutice:
– după ponderea asupra dezvoltă rii unor segmente și
grupe musculare: exerci ții fizice pentr
u trunchi, spate,
membre superioare, membre inferioare etc.;
– după poziția față de aparate: exerci ții fizice la aparate,
cu aparate, pe aparate etc.;
– după influența asupra dezvoltă rii calităților motrice:
exerciț ii pentru dezvoltarea vitezei, îndemân ării,
rezistenței, forței etc.;
– după influența asupra componentelor antrenamentului
sportiv: exerci ții fizice pentru preg ătirea tehnic ă,
pregătirea tactic ă, pregătirea fizic ă etc.;
– după caracterul succesiunii miș cărilor componente:
exerciț ii fizice ciclice, aciclice, combinate;
– după natura efortului fizic: exerci ții fizice statice,
dinamice, mixte;
– după intensitatea efortului fizic: exerci ții fizice
maximale, submaximale, medii etc.
Metoda de lucru folosit ă în kinetoterapie, presupune:
– cunoașterea datelor anatomice ș i funcționale ale
articulației;
– cercetarea metodic ă a mobilității articulare;
33 – executarea exerciț iilor pasive, active libere ș i active cu
rezistență.
Indicații metodice pentru efectuarea exerci țiilor fizice
terapeutice
Executarea corect ă a kinoterapiei articulare presupune
folosirea corect ă a prizei și a contraprizei.
Mișcările pasive se execut ă lent, fă ră a brusca, dar ferm și de
mai multe ori in acela și sens. Pacientul trebuie să aibă mușchii
relaxați și să nu opun ă nici o rezisten ță activă sau reflexă .
Articulația șoldului permite un mare num ăr de mișcări: flexie,
extensie, abduc ție-adducție, rotația internă, externă, circumduc ție.
Flexia se poate efectua cu genunc hiul întins sau cu genunchiul
flexat. Cu genunchiul flexat, unghiul este mai mare. Abduc ția sau
depărtarea membrelor inferioare se poate face cu genunchii întin și
sau cu ei îndoi ți. Abducția este mai ampl ă dacă se execut ă cu
articulațiile coxofemurale în flexie. Adduc ția sau apropierea
membrelor inferioare este o revenire din abduc ție, mișcarea poate fi
continuată dinc
olo de linia median ă prin incruci șarea membrelor.
Rotaț ia internă și externă a ș oldurilor se execut ă mai bine cu
articulațiile șoldurilor și genunchilor la ungh i drept. In rota ție
internă, piciorul se duce înafar ă, iar în rotaț ie extern ă se duce
înăuntru. Circumduc ția se execută cu genunchii întin și sau cu ei
îndoiți. Din pozi ția culcat ventral, se poate executa extensia cu
genunchii întin și și îndoiți. Din aceea și poziție cu genunchii îndoi ți
(gambele verticale) se execut ă depărtarea și apropierea picioarelor,
care este de fapt o rota ție internă și externă a șoldurilor.
3.2. Bazele exerci țiului fizic terapeutic
De-a lungul timpului au ex istat confuzii între concep țiile de
tehnică, exercițiu, metod ă, procedeu dar, în prezent, acestea sunt din
ce în ce mai precis definite.
Elementele de baz ă, tehnicile de lucru, constituie ”alfabetul”
kinetoterapiei (mi șcarea pasiv ă, imobilizarea, posturarea, izometria,
mișcarea activ ă etc.). Asamblarea într-un anumit fel a unor tehnici
conduce la realizarea exerci țiului fizic . Exercițiile fizice, prin
perfecționare și standardizare devin procedee. Procedeele sunt
executate în acela și fel într-o situaț ie dată. Un complex de exerci ții
34 fizice sau procedee constituie o metod ă, utilizată întotdeauna cu un
scop precis. În func ție de acest scop exerci țiul fizic poate fi:
terapeutic, sportiv, de între ținere, ergonomic etc.
Exerciț iul fizic este primul element kinetologic care are o
structură completă ca descriere și o execuție procedural ă, precum și
un sens terapeutic. Exerciț iul fizic st ă la baza oric ărei metode
kinetologice, care este constituit ă dintr-o suit ă, legată sau nu, de
diferite exerciț ii fizice.
Exercițiul fizic terapeutic este o ”ac țiune fizic ă făcută
sistematic și repetat, în scopul dobândirii sau perfec ționării unor
deprinderi sau îndemân ări” care are o structur ă complet ă ca
descriere ș i execuție procedurală , precum și un sens terapeutic.
Clasificarea exerciț iului fizic terapeutic , în func ție de
diversitatea mi șcărilor din care sunt alcă tuite, ia în considerare
următoarele criterii:
Structurile anatomice ale corpului – poartă denum irea
segmentului, articula ției sau mu șchiului / grupelor musculare
implicate.
Complexitatea mi șcărilor efectuate :
– exerciț ii simple – se adresează unui singur segment /
articulație / mușchi și se efectuaz ă în jurul unui singur ax,
pe o direc ție (dar putând fi efectuate în ambele sensuri și
cu amplitudini diferite) și implicit într-un singur plan;
– exerciț ii compuse – includ mi șcările, în cadrul timpilor
succesivi ai unui exerciț iu, efectuate de acela și segment /
articulație / mușchi, dar în diferite planuri;
– exerciț ii combinate – cuprind miș cările, în cadrul aceluia și
timp al exerci țiului, efectuate cu dou ă sau mai multe
segmente / articula ții / mușchi, dar în acela și plan;
– exerciț ii complexe – cuprind mi șcările, în cadrul aceluia și
timp al exerci țiului, efectuate cu dou ă sau mai multe
segmente / articula ții / mușchi dar în planuri diferite.
Gradul de
implicare al executantului în efectuarea
exerciț iilor:
– exerciț ii pasive – mi șcările sunt efectuate în totalitate prin
eforturi externe depuse de alte persoane sau de aparatur ă
și instalații speciale;
35 – exerciț ii semi-active:
– pasivo-active – în care prima secvență motrică este
realizată cu ajutor extern, iar urm ătoarea de c ătre
executant;
– activo-pasive – în care prima secvență motrică este
realizată de că tre executant, iar urm ătoarea cu ajutor
extern;
– exerciț ii active – miș cările sunt efectuate în totalitate prin
depunerea unor eforturi interne:
– libere – rezistenț a este dat ă de greutatea proprie a
segmentelor corpului;
– cu rezisten ță:
– în perechi: mi șcările sunt efectuate cu rezisten ța opusă de
un partener;
– cu obiecte: mi șcările sunt efectuate cu rezisten ța opusă de
greutatea diferitelor obiecte (bastoane, mingi, coard ă,
gantere etc.);
– “cu” și “la” aparate: mi șcările sunt efectuate cu rezisten ța
dată atât de greutatea segmentelor corpului, cât ș i de
greutatea aparatelor (masa de kinetoterapie, scara fix ă,
banca degi
mnastică, scaunul, haltere, bara de perete,
cadrul metalic, etc).
Felul activit ății musculare :
– exerciț ii dinamice – activitatea muscular ă are caracter
izotonic (excentrice sau concentrice);
– exerciț ii statice – activitatea muscular ă are caracter
izometric;
– exerciț ii mixte – activitatea muscular ă are ori caracter
auxotonic (combinat izotonic-izometric, ca și în
contracțiile pliometrice), ori include și activitate de
relaxare muscular ă voluntară .
Scopul urm ărit:
– exerciț ii pentru însu șirea bazelor generale ale mi șcărilor;
– exerciț ii pentru influen țarea selectiv ă și analitic ă a
aparatului locomoto r (dezvoltare fizic ă armonioas ă);
– exerciț ii pentru adaptarea organismului la efort;
36 – exerciț ii metodice (pentru înv ățarea, consolidarea,
perfecționarea priceperilor ș i deprinderilor motrice);
– exerciț ii pentru dezvoltarea capacit ăților motrice (forță,
rezistență, control, coordonare, echilibru, mobilitate,
viteză);
– exerciț ii pentru prevenirea efectelor negative ale
inactivității motrice;
– exerciț ii pentru corectarea deficien țelor fizice;
– exerciț ii pentru readaptarea func țiilor organismului
(cardio-respiratorii, endocrino-metabolice, digestive,
obstetrico-ginecologice, psihice) și a posibilit ăților de
mișcare (aparat neuro-mio-artro-kinetic);
– exerciț ii pentru ameliorarea calit ății vieții.
Efectul exerci țiilor fizice asupra organismului din punct
de vedere medical:
– exerciț ii profilactice – asigur ă întărirea și menținerea
sănătății organismului:
pentru kinetoprofilaxie primar ă (atunci când înc ă nu s-
a instalat în organism nici un proces patologic – “adevărata profilaxie”);
pentr
u kinetoprofilaxie secundar ă (atunci când există
în organism un proces patologic local, dar se are în vedere men ținerea nivelului func țional maxim în
structurile neafectate);
pentru kinetoprofilaxie ter țiară (atunci când procesul
patologic a fost rezolvat, cu sau f ără sechele,
urmărindu-se ca patologia s ă nu recidiveze).
– exerciț ii terapeutice – tratarea afec țiunii diagnosticate în
timpul perioadei acute;
– exerciț ii de recuperare – a funcț iilor afectate în urma
îmbolnăvirilor, traumatismelor sau
intervențiilorchirurgicale, precum și readaptarea
persoanelor pentru via ța profesională si socială.
Exercițiul fizic terapeutic este structural format din trei
părți:
1. Poziț ia inițială (de plecare) ș i mișcările efectuate în cadrul
acestei posturi;
37 2. Tipul de contrac ție muscular ă (concentric, excentric ă,
izometric ă) necesară în cadrul exerci țiului;
3. Elementele care determin ă un stimul senzorial, cu scopul de
facilitare sau inhibare a r ăspunsului.
Aceste trei p ărți ale exerciț iului fizic terapeutic nu au înc ă o
terminologie precizat ă. Școala de kinetoterapie de la Boston
denumește prima parte – ”activitate”, pe cea de-a doua – ”tehnic ă” și
pe cea de-a treia –”elemente”, cons iderându-le într-un sistem unitar
ATE:
A – ”activitate”: descrierea pozi țiilor și mișcărilor (în
afara utiliz ării foto / video) ce foloseste dou ă procedee:
– procedeul descriptiv: prezentarea pozi țiilor și mișcărilor
prin cuvinte (oral, scris);
– procedeul grafic: prezentarea pozi țiilor și mișcărilor prin
imagini desenate.
Cele două procedee se pot folosi fie separat, fie împreun ă, ele
complectându-se reciproc.
T – ”tehnic ă”: tehnicile kinetologice prin ele însele sunt
lipsite de finalitate, exerci țiul fizic fiind structura complet ă ca
descriere și execuție procedural ă, ce are și un sens terapeutic.
Tehnicile de baz ă reprezint ă elementele constitutive ale unui
exerciț iu fizic, dup ă cum literele ordonate într-un anumit mod
formează un cuvânt ca
re are un sens. În descrierea exerciț iului fizic,
la partea de „Tehnici” se face coresponden ța dintre obiectivul
exerciț iului și cu ce tehnici se efectueaz ă timpii exerci țiului
(kinetice, akinetice).
E – ”elemente”: în aceast ă parte se descriu manevrele care
declanșează stimuli senzitivi meni ți să mărească sau să reducă
răspunsul motor, elementele de dozare a efortului și eventualele
indicaț ii metodice. “Elementele” facilitatorii sau inhibitorii se vor
clasifica în func ție de receptorii puș i în acțiune, de unde pornesc
semnalele senzitive:
– ”elemente” proprioceptive:
– întinderea (“stretch”): întinderea rapid ă (faciliteaz ă /
amplifică mișcarea), întinderea prelungit ă (efect inhibitor
pentru musculatura agonist ă);
38 – rezistența unei mi șcări crește recrutarea de motoneuroni
alfa ș i gama;
– vibrația: facilitaz ă mușchiului vibrat și inhibă mușchiului
antagonist;
– tracțiunea: m ărește amplitudinea de mi șcare și scade
durerile articulare;
– accelerația: crește tonusului muscular;
– rotația ritmică, repetată: diminueaz ă impulsurile venite
prin sistemul reticular activator, cu efect de relaxare.
Rularea, pendularea, leg ănarea, balansarea, rostogolirea
unui segment sau a întregului corp exercit ă efecte
relaxante.
– “elemente” exteroceptive:
– atingerea u șoară (manual sau cu calup de ghea ță): mărește
răspunsul fazic;
– periajul: utilizat în 3 scopuri – scă derea intensității durerii,
creșterea reflexului miotatic, reducerea secre ției sudorale;
– temperatura: c ăldura schim bă propriet ățile fizice ale
țesuturilor (cre șteri moderate ale fluxului sangvin,
reducerea durerii); temperaturile sc ăzute reduc edemul,
spasmul muscular ș i durerea;
– tapotarea u șoară paravertebral ă: scade tonusu lui muscular
și calmeaz ă în general.
– ”elemente” combinate proprio și exteroceptive:
– contactele manual: se au în vedere parametrii acestora –
durata, locul ș i presiunea exercitat ă;
– presiunea pe tendoanele lungi: scade tensiunea muscular.
– ”elemente” telereceptive: v ăzul, olfac ția (faciliteaz ă
sistemul nervos vegetativ).
Exemplu de ATE:
A: aș ezat, extensia piciorului (cu localizare pe genunchi);
T: contrac ție concentric ă / excentrică ;
E: rezisten ța gravitaț iei și presiunea mâinii kinetoterapeutului
pentru tonifierea cvadricepsului.
39 Rezumat
Exerciț iul fizic este primul element kinetologic care are o
structură completă ca descriere și o execuție procedural ă, precum și
un sens terapeutic. Exerciț iul fizic st ă la baza oric ărei metode
kinetologice, care este constituit ă dintr-o suit ă de diferite exerci ții
fizice și reprezint ă o ”acțiune fizic ă făcută sistematic și repetat, în
scopul dobândirii sau perfec ționării unor deprinderi sau îndemân ări”
care are o structur ă completă ca descriere și execuție procedurală ,
precum și un sens terapeutic.
Concepte și termeni de reț inut: exerciț iul fizic terapeutic –
caracteristici, orientari metodice și criterii de realizare.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere
Precizaț i prin ce se caracterizeaz ă exercițiile fizice
terapeutice;
Clasificați și exemplifica ți exerciț iile fizice terapeutice.
Recomand ări bibliografice
1. Bălteanu, V. (1994) – Curs de kinetoterapie, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, Ia și.
2. Pasztai, Zoltan (2001) – Kinetoterapia în recuperarea
funcțională posttraumatic ă a aparatului locomotor, Editura
Universității Oradea, Oradea.
3. Sbenghe T. (1987) – Kinetologie profilactic ă, terapeutic ă
și de recuperare, Editura Medical ă, București.
40 CURS 4
REALIZAREA PROGRAME LOR DE RECUPERARE
Introducere
Diversitatea exerciț iilor fizice ne ofer ă posibilitatea de a
soluționa cât mai multe probleme de s ănătate apărute în urma unor
traumatisme sau deficien țe fizice. În recuperarea posttraumatic ă se
impune necesitatea respect ării unor principii prin care se realizează
obiectivul terapeutic propus.
Obiective cursului:
– cunoaș terea și aplicarea princip iilor în realizarea
programelor terapeutice de recuperare;
– cunoaș terea bazelor procedurale ale exerci țiului fizic
terapeutic.
Conținut
4.1. Principii de baz ă în realizarea exerci țiilor fizice
terapeutice / programelor de recuperare
Pe parcursul realiz ării exerciț iilor fizice terapeutice, se vor
respecta urm ătoarele principii:
– exerciț iile se execut ă lent, fă ră bruscă ri, ritmic;
– exerciț iile trebuie s ă se bazeze pe pozi ții inițiale (de
plecare) stabile, solide, menite s ă faciliteze travaliul
mușchilor și să permită apoi o recuperare cât mai bun ă a
acestui trav
aliu;
– progresivitatea exerci țiilor va fi lent ă, de la stadiile cele
mai joase de for ță musculară , redoare sau incoordonare
trecîndu-se treptat spre exerci țiile care cer for ță,
amplitudine sau coordonare aproape normale. Nu se vor
sări aceste etape .
– scoaterea treptat ă a ajutorului dat unei mi șcări de
musculatur ă accesorie;
– se va urm ări ca exerci țiile de tonifiere muscular ă să se
execute întotd eauna pe toată amplitudinea de mi șcare
articulară posibilă;
41 – cu cât un exerci țiu a cerut o contracț ie musculară mai
intensă cu atît pauza de relaxare care urmeaz ă va fi mai
lungă, pentru refacerea circula ției. Din alternan ța
exerciț iu-relaxare se creeaz ă ritmul exerci țiului.
– orice exerciț iu trebuie s ă se execute în limitele maxime
posibile unghiului de mi șcare a segmentului. Numai în
acest fel vor intra ac țiune toate fibrele musculare, iar
amplitudinea mi șcării se va mentine sau va redeveni
normală.
Dintre aceste principii, dou ă sunt de prim ă importan ță:
1. Poziția inițială (PI).
2. Principiul progresivit ății.
1. Poziția inițială (PI). Observaț iile clinice au demonstrat c ă o
mare parte din nereu șite sau întârzierea apari ției efectelor pozitive
ale exerciț iilor fizice terapeutice se datoreaz ă posturilor inadecvate
de plecare (PI). Obținerea unei stabilități optime a corpului ș i / sau
segmentului în timpul exerci țiului, este o condi ție de baz ă. Poziția
inițială de „stînd cu picioarele îndep ărtate" este mai stabil ă față de
poziția „stînd cu picioarele apropiate", pentru orice exerciț iu de
trunchi sau membre. Dar dac ă acest exerci țiu reclam ă mișcarea
înainte a braț elor, stabilitatea se obț ine mai ales dac ă se duce un
picior mai înainte. Men ținând pozi ția de „stînd cu picioarele în
linie" cadrul exerci țiului cu bra țele înainte, echilibrul va fi men ținut
de mișcări ale gleznelor, de mi șcări în plan sagital ale coloanei
lombare bazinului, care nu întotdeauna sînt dorite.
Există însă o excep ție de la acest principiu, și anume în
cadrul exerciț iilor de coordonare neuromuscular ă, cînd pozi ția
inițială este aleas ă tocmai ca s ă creeze dificult ăți în men ținerea
echilibrului, c ăci prin dezechilibr ări și reechilibr ări succesive se va
obți
ne în final coordonarea neuromuscular ă.
2. Principiul progresivit ății, reprezintă necesitatea și
modalitatea exerci țiilor fizice de a fi continuu în corela ție cu
capacitatea func țională a structurilor implicate în exerciț iu,
capacitatea func țională care cre ște treptat, odat ă cu aplicarea
repetată a exerciți fizic terapeutic.
42 Principiul progresivit ății se aplic ă în exerci țiile pentru
tonifiere muscular ă, pentru cre șterea amplitudinii mi șcării, ca și
pentru coordonare.
a) Progresivitatea pentru creș terea tonusului muscular,
se realizeaz ă prin mai multe metode :
– creșterea progresiv ă a lungimii sau greut ății brațului
pîrghiei (rezisten ței). Aceasta metod ă se utilizeaz ă î n
exerciț iile simple cu rezistent ă, în care aceasta este
aplicată treptat tot mai distal de articula ția în mișcare. De
exemplu, în flexia cotului rezisten ța aplicată la mijlocul
antebrațului este mai mic ă decit cea aplicat ă extremitatea
distală . Așadar, o rezistență este cu atît mai mare, cu cît
punctul de aplicare este mai distal de centrul de mi șcare.
– scoaterea treptat ă a ajutorului dat unei mi șcări de
musculatura accesorie.
Exemplu:
Ex.1 Tonifierea musculaturii abdominale
P.I.: Decubit dorsal, me mbrele inferioare r ăsturnate peste
cap, vîrfurile degetelor picioarelor ating du șumeaua; membrele
superioare se sprijin ă cu palm ele pe dușumea, membrele superioare
părăsesc dușumeaua, membrele superioare ajung la vertical ă.
Cînd palmele se sprijineau pe sol, marele dorsal, rotundul
mare și pectoralul mare ajutau men ținerea flexiei coloanei
toracolombare; membrele superioare ajunse la vertical ă lasă pe
seama musculaturii abdominale to t efortul flexiei coloanei.
– Creș terea amplitudinii unei mi șcări executate contra
gravitației sau cu o greutate ad ăugată
Ex.2 Tonifierea musculaturii abdominale
P.I.: Decubit dorsal;
Forfecarea pe vertical ă a membrelor inferioare. Progresiv se
crește amplitudinea de forfecare.
– Asocierea unor miș cări în subsidiar la un exerci țiu care
antreneaz ă grupul muscular principal.
Ex.3 Tonifierea musculaturii dorsolombare
P.I.: Decubit ventral.
43 Ridicarea trunchiului se asociaz ă cu ridicarea unui membru
inferior, apoi ridicarea ambelor membre inferioare, etape de so-
licitare tot mai mare pentru musculatura paravertebral ă.
– Modificarea ritmului unei mi șcări.
O miș care lentă solicită mai mult musculatura decît aceea și
mișcare executat ă rapid, aceasta cînd avem de-a face cu o contrac ție
excentrică; în cazul unei contrac ții concentrice, orice schimbare de
ritm (lent sau rapid) care se abat e de la ritmul optim, natural, al
mișcării respective cre ște solicitarea muscular ă.
– Succesiunea contracț ie statică / contracț ie dinamic ă.
Ex.4 Tonifierea cvadricepsului
P.I.: Culcat cu sprijin pe coate. Izometria cvadricepsului, apoi, cu un sul sub genunchi (care
flectează genunchiul la oca 30°) se extinde gamba.
– Succesiunea mi șcare în pozi ție fără efectul gravita ției – miș-
care cu implicarea gravita ției (Această mișcare se aplic ă în cazul
mușchilor cu for ță între 2 ș i 3.)
– Creș terea greut ății (sarcinii) care reprezint ă rezisten ța
aplicată
– Prelungirea duratei în timp a exerci țiului după c
e se trece de
perioada de adaptare, cînd apare impresia c ă efortul este din ce în ce
mai ușor
b) Progresivitatea pentru cre șterea amplitudinii, constă în
următoarele sisteme de aplicare:
– modificarea ritmului mi șcărilor care se execut ă pe toată am-
plitudinea posibil ă;
– adăugarea unei serii de mici și ritmice mi șcări la limitele
sectorului de mobilitate articular ă;
– introducerea unor tensiuni prelungite pe direc ția mișcării ce
trebuie recuperată . Această forțare susținută nu trebuie s ă producă
durere important ă.
c) Progresivitatea pentru îmbun ătățirea coordon ării,
cuprinde o serie de met ode general valabile, dar și metode cu
specificitate pentru trunchi și membrele inferioare:
– se trece progresiv de la mi șcări ale articula țiilor mari spre
mișcări ale celor mai mici;
44 – creș terea preciziei în executarea unei mi șcări. De exemplu,
la un hemiplegic, de la o flexie necoordonat ă a membrului superior,
se ajunge la ducerea mîinii la gur ă, apoi a mâinii cu o lingură etc.
– combinarea mi șcărilor diverselor articula ții și segmente.
Exemplu:
– genuflexiune, cu ridicarea bra țului homolateral; o variant ă
de tehnică este și executarea unor mi șcări asimetrice.
Următoarele exerciț ii sînt utilizabile în coordonarea
membrelor inferioare și a trunchiului:
– diminuarea treptată a poligonului de susț inere: picioare
depărtate — picioare lipite — ridicare pe vîrfuri — într-un picior —
într-un picior pe vîrf sau mers pe banchet ă — pe o stinghie etc.
– creș terea dificult ății de a men ține în echilibru o pozi ție prin
ridicarea centrului de greu tate al corpului (bra țele deasupra capului),
mișcarea liber ă a diverselor articula ții ale membrelor superioare,
perturbînd echilibrul; ridicarea în ălțimii băncii sau a bîrnei pe care
se execută mersul (efect psihologic care perturbeaz ă echilibrul).
– utilizarea de s ărituri ușoare pe un picior, alternativ, cu opriri
bruște în anumite pozi ții sau pa și înainte, lateral, în spate — ca de
dans —, cu flectarea și întinderea cîte unui ge
nunchi etc.
Există o metodă de progresivitate valabil ă pentru orice tip de
exerciț iu și pentru orice obiectiv: progresivitatea în timp, prin
creșterea treptat ă a duratei exerci țiului. Durata trebuie apreciat ă la
nivelul unei zile, deoarece se refer ă atît la durata unei ședințe, cît și
la durata tuturor ședințelor dintr-o zi.
Exercițiul fizic poate antrena un segment, o parte a corpului,
avînd drept scop refacerea func ției motorii a acelui segment
(exercițiu local specific), sau poate antrena corpul în treg, avînd de
obicei ca obiectiv an trenarea unor func ții generale ale organismului,
ca antrenarea cardiovascular ă, creșterea metabolismului,
reechilibrarea endocrin ă și psihică , dezvoltarea armonioas ă generală
etc. Este necesar ca exerci țiul fizic să aibă un scop ș i să fie construit
în vederea unei finalitati func ționale sau ( și) anatomice.
In același timp, un exerci țiu fizic poate reprezenta o metod ă
kinetică, singur, dar mai ales în asociere cu alte exerci ții. Iată de ce
nu putem fi de acord cu acei autori ai unor c ărți de kinetoterapie
care înșiră o serie interminabil ă de exerci ții fizice, exerci ții pe care
45 le preiau unul de la altul ș i cărora cu u șurință le poți descoperi
originea în gimnastica suedez ă Ling sau neosuedez ă Balk, Falk,
Bukh etc. De și exerciț iul fizic prin el însu și are un sens, nu putem
alcătui un program kinetologic prin exerciț ii fizice date la
întîmplare. La fel vom lega exerciț iile fizice, pentru a le face
eficace, sub form ă de metode kinetologice, care vor reprezenta
cărămizile din care specialistul va crea metodologia adecvat ă unui
program, cu obiectiv terapeutic bine precizat, pentru un anumit
pacient.
Kinetoterapeutul, care este elementul fundamental al reu șitei
orică rui program kinetologic, trebuie s ă cunoască toate aspectele
teoretice și practice ale exerci țiului fizic, pentru a le aplica creator,
cu toată competen ța. Din acest motiv vom e xpune în continuare
bazele procedurale ale exerci țiului fizic, considerate prin sistemul
ATE descris mai sus.
4.2. Bazele procedurale ale exerciț iului fizic terapeutic
Bazele sau unit ățile procedurale ale exerci țiului fizic,
indiferent de finalitatea lui, se structureaz ă în trei p ărți, cărora ne
vom permite s ă le modific ăm puțin denumirile în ordirea în care le
tratăm mai jos :
Poziția și mișcarea
Orice exerciț iu începe prin poziț ionarea corpului ș i a
segmentelor sale. Din aceast ă „
poziție inițială" se va derula
mișcarea, care se va termina tot în pozi ția inițială, deși teoretic
scopul exerciț iului poate fi atins cind mi șcarea a deplasat corpul sau
segmentele și într-o alt ă poziție decît cea iniț ială. Intre postur ă și
mișcare exist ă în permanen ță o relaț ie indivizibil ă. După cum
spunea Sherrington, „postura urmeaz ă mișcarea ca o umbr ă", dar și
reciproca acestei este la fel de valabil ă.
In aplicarea corect ă a acestei „probleme" procedurale (pozi ție
și mișcare pozi țională), kinetoterapeutul, cunoscînd obiectivul
terapeutic urm ărit, ca și capacitatea anatamofunc țională a
pacientului, va trebui s ă țină seama și să rezolve in cadrul
exerciț iului următoarele aspecte:
46 1. Suprafața bazei de susț inere a corpului în timpul
exerciț iului. Cu cît aceasta va fi mai mare, cu atît pozi ția va fi mai
stabilă și nu va implica reacț ii de menținere a echilibrului.
2. Distanța dintre centrul de greutate al corpului și suprafaț a
de susținere: cu cît distan ța este mai mic ă, stabilitatea va fi mai
mare; în plus, cu cît perpendiculara din centrul de greutate cade mai
în centrul suprafe ței de sprijin, cu atît stab ilitatea posturii este mai
mare.
3. Numărul de articula ții care vor intra în schema de mi șcare,
dar și numărul de articula ții care suport ă greutatea corpului
influențeaza echilibrul ș i stabilitatea.
4. Lungimea bra țului pârghiei în mi șcarea comandat ă;
5. Modific ările de tonus muscular – în anumite grupe
musculare – pe care le induc reflexul de postur ă și mișcarea
respectivă. în funcție de necesit ăți se va urm ări promovarea sau, din
contră, inhibarea acestor reflexe. Astfel:
a) reflexele medulare;
b) reflexele tonice devin impor tante atunci cînd musculatura
este foarte slab ă sau exist ă pacienți cu disfunc ții ale SNC (de exem-
plu, utilizarea reflexelor tonice ale extremit ăților la pozi ția capului).
c) reacț iile proprioceptive ș i de echilibru, ca r ăspuns la
schimbările de pozi ție ale corpului, pentru m
enținerea proiec ției
centrului de greutate în interiorul suprafeț ei de sprijin.
6. rezisten ța care se va opune mi șcării, respectiv contrac ției
musculare: f ără gravitație, cu gravita ție, cu gravita ție asistată (cu
rezistență suplimentar ă gravitației). Reamintim c ă rezistența opusă
mușchiului în contrac ție crește feed-back-ul proprioceptiv al fusului
muscular și al buclei gama.
7. Nivelul de lungime în care mu șchiul este pus în acț iune (în
zona scurtată — medie — lungit ă). Pentru mu șchii tonici (posturali)
este preferată poziționarea în zona de lungime medie spre scurtat ă.
Pentru un mu șchi cu fibre în majoritate tonice, cu for ță slabă,
rezistența (în izometrie) se face cel mai bine în pozi ție scurtată , căci
reflexul de întindere este f acilitat la acest nivel. Rezisten ța aplicată
la un astfel de m
ușchi; cînd este în zona alungit ă, va declan șa
influențele inhibitorii ale aferentelo r secundare venite de la
47 receptorii iar capacitatea mu șchiului tonic de a se contracta scade
foarte mult.
Mușchii fazici vor fi lucra ți în zona alungit ă spre zona medie.
Influența reflexului miotatic la ace ști mușchi prin men ținerea
întinderii fusului este f acilitatorie pentru contrac ție, și nu inhibitorie.
8. Poziț ia și mișcarea pozi țională vor ț ine seama de tipul
contracției musculare solicitate (izometric ă — concentric ă —
excentrică).
Există diferențe de posturare în vederea unei contrac ții
izometrice s ău izotonice; Pentru contrac țiile izoimetrice se prefer ă
poziții care încarc ă articulația (prin greutatea corpului) sau permit
kinetoterapeutului compresiunea în axa segmentelor. Pentru
contracțiile izototonice se vor utiliza pozi ții care las ă articulațiile
libere ș i permit chiar tracț iuni ușoare în ax ale segmentelor.
9. Mișcarea membrelor va ț ine seama de cele trei modalit ăți
de performare:
– cu articula ția mijlocie imobil ă;
– cu articula țlatia m ijlocie flectîndu-se;
– cu articula ția mijlocie extinzîndu-se.
Se realizeaz ă astfel scheme de mi șcare de complexitate
diferită.
10. Prezen ța durerii sau a altui disconfort oblig ă la alegerea
unei pozții și mișcări care să nu eviden țieze disconfortul.
Pozițiile Inițiale (de pornire).
Există două tipuri de pozi ții inițiale:
A. Poziții fundamentale;
B. Poziții derivate.
A. Poziții fundamentale .
Există cinci poziț ii fundamentale:
– ortostatic ă,
– aș ezat,
– pe genunchi,
– culcat, – atârnat. a) Poziț ia Ortostatic ă (stînd în picioare). Pozi ția este
verticală, bărbia orizontal ă, privirea înainte, umerii coborî ți și retrași
48 către înapoi, bra țele atârnă pe lingă corp, cu palmele „privind"
coapsele, degetele flectate; genunchii întinș i, picioarele „privesc"
drept înainte, u șor îndepărtate. Ca variant ă, călcîiele se ating, iar
picioarele se îndep ărtează, la un unghi sub 45°. Tot corpul este
relaxat.
b) Poziț ia Așezat. Pacientul este a șezat pe un scaun, a c ărui
dimensiune trebuie s ă asigure flexia șoldului și genunchiului la 90°;
genunchii u șor îndepărtați, picioarele, pe podea, „privesc" înainte ;
capul, trunchiul, bra țele, ca la poziț ia ortostatică .
c) Poziț ia pe Genunchi. Aceea și poziț ie ca la ortostatism
pînă la genunchi, pe care corpul se sprijin ă, aceștia fiind u șor
îndepă rtați; picioarele sint in flexie plantar ă maximă; dacă poziț ia
este luată la marginea patului șau saltelei, picioarele sînt în afar ă, în
poziție intermediar ă.
d) Poziț ia Culcat (decubit): cînd este dorsal , picioare le sînt
apropiate, avind vîrfurile în sus; membrele superioare de-a lungul
corpului, cu palmele „privind" coapsele, sau pe suprafa ța de sprijin
cînd încep exerci țiile; de regul ă capul se sprijin ă pe o pern ă mică.
e) Poziț ia Atîrnat: picioarele în flexie plantar ă, nu ating solul;
corpul sta drept „în atîrnat" bra țele susțin corpul și sînt întinse;
mâinile care prind bara pot avea pozi ții în prona țioe sau supina ție, în
funcție de obiectivul exerci țiului.
B. Poziții devivate. Din cele cinci pozi ții fundamentale re-
zultă o foarte largă gamă de posturi derivate, prin modific ări ale
poziției brațelor, membrelor inferioare sau trunchiului. Sunt
codificate deja aproape 100 de astfel, de pozi ții derivate, din care
vom prezenta pe cele mai des folosite.
Poziț ii, derivate din postura ortostatic ă, care se ob țin prin
schimbarea poziț iei brațelor, de unde deriv ă diferite variante
posturale:
– mîinile pe șolduri (pe crestele iliace, cu degetele înainte și
policele posterior, cotul flectat este abdus);
– mîinile la um ăr (degetele pe um ăr, coatele pe lîng ă
trunchi);
– brațele „în cruce", mâinile la piept (bra țele abd use la 90ᵒ;
coatele complet flectate, palmele, „privesc" în jos, fiind la
nivelul pieptului);
49 – membrele superioare „în cru ce (membrele, intinse sint
ridicate la nivelul um ărului „în cruce").
Rezumat
Exercițiul fizic reprezent ă un mijloc kinetic, singur, dar mai
ales în asociere cu alte exerci ții. Pentru a avea eficien ță, exerciț iile
fizice vor fi combinate ș i concretizate într-un program terapeutic,
urmărind principiile și scopul terapeutic propus. Astfel, exerci țiile
judicios alese ș i dozate, vor reprezenta c ărămizile din care
specialistul va crea metodologia adecvat ă unui program, cu obiectiv
terapeutic bine precizat, pentru un anumit pacient.
Concepte și termeni de re ținut: principii, baze procedurale ale
exerciț iului fizic terapeutic / adapta t, realizarea programelor de
recuperare posttraumatic ă.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– enumerarea ș i exemplificarea princip iilor care stau la baza
realizării programelor de recuperare;
– precizaț i prin ce se caracterizeaz ă bazele procedurale ale
exerciț iilor fizice terapeutice.
Bibliografie selectiv ă:
1. Baciu, C. (1981) – Aparatul locomotor, Editura Medical ă,
București.
2. Bălteanu, V. (1994) – Curs de kinetoterapie, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, Ia și.
3. Pasztai, Zoltan (2001) – Kinetoterapia în recuperarea
funcțională posttraumatică a aparatului locomotor, Editura
Universității Oradea, Oradea.
4. Tache G. O., 2001 – Ghid de medicin ă fizică și recuperare
medical ă, Editura Scripta, Bucure ști.
50 CURS 5
TRAUMATOLOGIE GENERAL Ă ȘI SPORTIV Ă
Introducere
Pentru realizarea ș i aplicarea corect ă a programelor de
recuperare este necesar s ă se cunoasc ă mecanismul de producere cât
și simptomatologia general ă a traumatismelor. Astfel, se impune
cunoașterea pricipalelor caracteristici ale traumatologiei generale
cât și a traumatologiei sportive. Activitatea sportivă presupune
eforturi variante de diferite intensit ăți și complexitate specific ă în
cadrul antrenamentelor și în competi ții. Astfel, recuperarea
sportivilor de performan ță, în urma producerii unui traumatism,
necesită o atenție deosebit ă datorită faptului c ă sportivii trebuie s ă
fie readuși pe terenul de antrenamen t într-un timp cât mai scurt și
complet ref ăcuți din punct de vedere locomotor și funcțional.
Obiective:
– clasificarea ș i delimitarea conceptual ă a traumatologiei;
– clasificarea și delimitarea conceptual ă a traumatologiei
sportive.
Conținut
5.1. Traumatologie general ă – clasificare ș i delimit ări
conceptuale
„Traumatismul reprezint ă ansamblul consecin țelor locale și
sistemice ale acț iunii unui agent traumatizant (vulnerabil) asupra
orga
nismului.” (Barac, O. și colab., 2004, pag. 138).
Traumatologia reprezint ă acea ramura a medicinei care se
ocupă cu prevenirea, studiul și tratamentul traumatismelor.
Sunt câț iva termeni care trebuie cunoscu ți atunci când vine
vorba de un traumatism: focarul lezional, sindromul lezinoal,
sindromul reac țional și politraumatismul. Focarul lezional este
reprezentat de ansamblul modific ărilor locale produse de agentul
traumatizant. Sindromul lezional reprezint ă consecin țele sistemice
imediate produse de focarul lezional. Sindromul reac țional este
reacț ia general ă nespecific ă, adaptativ compen satorie, de ap ărare
prin care organismul încearc ă să facă față agresiunii traumatice. În
51 anumite conjuncturi se ajunge la șoc traumatic. Politraumatismul
este definit de asocierea a cel pu țin două leziuni traumatice majore
(viscerale sau periferice), leziuni care pot avea un risc vital în
evoluția imediat ă sau secundar ă. Politraumatismul trebuie
diferențiat de traumatismele cu leziuni asociate sau combinate.
Leziunile asociate sunt leziuni care intereseaz ă două sau mai multe
regiuni topografice ale organismului. Spre deosebire de politraumatisme, în leziunile asociate nu sunt interesate func țiile
vitale. Leziuni combinate sunt leziuni determinate de ac țiunea
simultană a două sau mai multe tipuri de factori noxici (arsur ă și
inhalație de fum; arsur ă, inhalaț ie și cădere etc.). Politraumatismele
survin în cazul unor accidente rutiere, accidente de munc ă,
accidente sportive, cataclisme, explozii, pe câmpul de lupt ă etc.
După tipul agentului vulner ant traumatismele se clasifică în:
traumatisme mecanice (cele mai frecvente);
traumatisme termice;
traumatisme electrice;
traumatisme chimice;
traumatisme de iradiere;
traumatisme dup ă explozii atomice;
traumatisme combinate (pro duse de mai multe tipuri
de agenți vulneran ți).
După numărul structurilor anatomice traumatizate,
traumatismele pot fi:
unice;
multiple;
asociate;
politraumatisme.
După etiologie, traumatismelepot fi:
accidente:
– de circula ție;
– de m
uncă;
– în sport;
– casnice.
agresiuni,
autoagresiuni,
52 iatrogene (prin manopere medico-chirurgicale
neadecvate).
După existența sau nu a solu ției de continui tate tegumentar ă,
traumatismele îmbrac ă diferite forme:
contuzii (traumatisme închise);
plăgi (traumatisme deschise).
Statistici generale ale traumatismelor
În urma unui studiu efectuat între 15 martie și 15 iunie 1951,
în spitalul Brâncovenesc din Bucure ști, dintr-un num ăr total de
accidente s-au putut clasifica 4 mari categorii:
1) Accidente de munc ă 24.7%
2) Accidente de circulaț ie 23.4%
3) Accidente de sport 20.7%
4) Accidente diverse 31.2%
Deși exerciț iu fizic terapeutic și kinetoterapia are
aplicativitate în toate cele patru categorii, în continuarea vom
aborda traumatismele din sport deoarece aceast ă ramură este direct
legată de recuperarea medical ă prin exerci ții fizice terapeutice.
5.2. Traumatologie sportivă – caracteristici generale și
delimită ri conceptuale
Traumatologia sportiv ă este parte integrant ă din
traumatologia general ă și se ocup ă cu traumatismele care apar în
activitatea sportiv ă, caracteristice sau nu acesteia.
În urma multor studii efectuate în domeniul traumatologiei
spotive, majoritatea speciali știlor au observat o strâns ă legătură între
numărul, felul traumatismelor sportive și caracteristicile fiec ărei
ramuri sportive. „Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice,
specificul regulamentului discip linei respective, echipamentul și
aparatura folosit ă, condiții de mediu și organizatorice, sunt printre
multiplele cauze care fac s ă varieze nu numai procentajul de
traumatisme sportive, ci ș i felul și localizarea lor:
cap și gât – 2-1%
membre superioare – 21.25%
trunchi – 3.35%
abdomen – 15.6%
membre inferioare – 57.7%” (Dr ăgan, I., 2002).
53 Localizarea traumatismelor este legat ă în primul rând de
specificul ramurii sportive, atfel:
capul și gâtul sunt mai frecvent interesate la patinatori
(36%) ș i hocheiș ti (28%);
membrele superioare la gimna ști (71%),hochei ști
(28%), schiori (27%) și atleți (15%);
membrele inferioare la juc ătorii de fotbal (65.7%),
atleți (56.2%), schiori (37%) și hocheiș ti (11.6%).”
(Doboșiu C., Baciu, C. și Tomescu, D.)
Aspecte caracteristice care se pot întâlni în traumatologia
sportivă sunt:
cauzele și mecanismele de producere sunt specifice
practicării unor sporturi (factori predispozan ți,
favorizan ți și declanșatori); acestea depind de sportiv,
de antrenor, de gre șelile în organizarea competi țiilor,
de carențe alimentare, echipament spotiv neadecvat
etc.;
mijloacele terapeutice specifice trebuie s ă țină seama
de toți factorii interesa ți în instruirea sportiv ă;
scopul final ș i obligatoriu al tratamentului este
refacerea total ă anatomic ă și funcțională a sportivului,
spre deosebire de ceilal ți indivizi la care pot r ămâne
mici deficien țe care să se reducă în timp;
timpul de vindecare trebuie s ă fie mult redus, având în
vedere că orice întrerupere mai mare a preg ătirii
sportive scade sim țito
r potențialul și capacitatea de
efort;
repausul general trebuie acord at numain în cazurile în
care este absolut necesa r, cel mai frecvent fiind
repausul segmentar, pentru a putea men ține la cote
ridicate condi ția fizică;
mijloacele de tratament trebuie s ă fie cât mai eficiente
și cât mai pu țin traumatizante pentru sportiv, mai ales
psihic;
diagnosticarea trebuie să fie foarte exact ă, complet ă și
rapidă, pentru a se putea interveni cât mai precoce cu
54 un tratament specific, complex și intensiv în vederea
recuperarii grabnice a sportivului;
pe lângă vindecarea complet ă a segmentului afectat,
recuperarea func țională a sportivului implic ă și
refacerea capacit ății de efort;
unele traumatisme sportive prezint ă forme anatomo-
clinice specifice numai sportivilor, neîntâlnindu-se la
alți indivizi.
Clasificarea traumatismelor specifice activit ății sportive de
performan ță poate fi realizată astfel:
1. Microtraumatisme – sunt afec țiuni de suprasolicitare
provocată de agen ți traumatici de intensitate mic ă, dar frecvent
repetaț i, care dep ășesc poten țialul de regenerare a țesuturilor
afectate și care produc microleziuni anatomice.
Structurile anatomice sunt supuse, în general, unui proces
fiziologic de uzur ă care este compensat de alt proces – de regenerare
celulară . Când între cele doua procese, de uzur ă și de regenerare, se
produce un dezechilibru în defavoarea regener ării, aceste conduce la
început la apari ția unor tulbur ări reversibile în structura intim ă a
celulelor, apoi la tulbur ări funcționale. Când procesele de uzur ă
fiziologic ă le depășesc pe cele de regenerare, atunci asist ăm la
instalarea fenomenelor favorizante produceri i macrotraumatismelor.
Simtomatologia acestor afec țiuni se caracterizeaz ă prin
apariția durerilor la efectuarea efortului fizic, dureri care au de
obicei un caracter progresiv, de și prezintă și perioade de remisiuni.
Afecț iunile microtraumatice se localizeaz ă în special la
formațiunile osteo-cartilaginoase și tendino-ligamentare sub form ă
de: ligamentite, tendinite, osteocondrite, capsulite, periostite, epifizite etc. 2. Macrotraumatisme – sunt afec țiuni produse de agen ți
vulneranț i unici, bine identifica ți de către cel accidentat, de cauz ă
internă sau extern ă, cu o intensitate agresiv ă medie sau mare.
Macrotraumatismul produs de o cauz ă externă poate fi de exemplu o
lovitură dată de către adversar cu o parte a corpului sau prin lovirea
de un corp intermediar, fie el dur, elastic, ascu țit
etc.Macrotraumatismul cauzat de un factor intern const ă într-o
contracție musculară bruscă și puternică , care produce ruperea
55 mușchiului sau tendonului, de exemplu: într-o mi șcare articular ă
peste limitele fiziologice, care afecteaz ă aparatul capsulo-ligamentar
sau într-o mi șcare greșită în contact cu solul sau cu adversarul în
poziții articulare ce produc for țarea acestora.
Producerea macrotraumatis mului poate atrage dup ă sine o
leziune anatomic ă evidentă (fractură, fisură , smulgeri, dezinser ții,
ruptură de muș chi sau tendon etc.), fie o tulburare func țională
important ă (entorsă, contractur ă muscular ă, elongație nervoas ă,
luxație).
Cauzele care determin ă producerea unor traumatisme în
practica sporturilor sunt împ ărțite în dou ă categorii dup ă
următoarele criterii:
După factorii implica ți în producerea traumatismului:
– factori predispozan ți: deficienț e fizice, organice
congenitale sau dobândite;
– factori favorizan ți: existen ța unei boli interne sau
infecțioase, a unei caren țe alimentare sau vitaminice,
desfășurarea efortului în condi ții m
eteorologice grele,
echipament și aparate sportiv e necorespunz ătoare;
– factori declanș atori : starea de oboseal ă a sportivului,
greșelile metodice ale antrenorului, gre șelile în procesul
de refacere, jocul dur al adversarului, preg ătirea fizic ă
necorespunz ătoare etc.
După originea traumatismelor, sunt factori lega ți de:
– sportiv;
– antrenor;
– condițiile mediului extern în care se desfăș oara
antrenamentul, competi ția;
– deficiențele organizatorice.
5.3. Considera ții generale asupra traumatologiei sportive
Traumatologia sportiv ă este parte a traumatologiei generale
ce se ocup ă de traumatismele ce survin în timpul practic ării
diferitelor discipline sportive.
Traumatismul ap ărut în practica sportiv ă este definit ca fiind
rezultatul for țelorexterne reprezentate de agen ți mecanici (lovituri,
presiuni, tracț iuni) care produc contuzii, pl ăgi sau fracturi.
56 Traumatismul sportiv reprezintă “orice traum ă intenționată
sau neinten ționată care acț ionează asupra corpului uman, rezultat ă
în urma particip ării la orice activitate care necesit ă efort fizic,
efectuată în scop recrea țional sau competi țional.” (Avr ămescu Taina
– Recuprarea func țională în traumatologia sportiv ă).
Aspecte caracteristice ale traumatologiei sportive :
cauzele și mecanismele de producer e ale traumatis melor sunt
specifice practic ării sporturilor, depinz ând de sportivi de
antrenor, de gre șelile de organizare a competi țiilor, de
carențe alimentare, defecte de echipament sportiv s.a.
scopul final obligatoriu al pr ogramului de recuperare este
refacerea integral ă anatomic ă și funcțională a sportivului,
spre deosebire de indivizii nesportivi care pot r ămâne cu
mici deficien țe care să se corecteze în timp.
timpul de vindecare trebuie s ă fie mult redus, având în
vedere că orice întrerupere mai mare a preg ătirii sportive
scade sim țitor poten țialul și capacitatea de efort.
repausul general este indicat numai în cazuri excep ționale,
folosindu-se frecvent repausul segmentar pentru a putea
menține un minimum de preg ătire fizică.
mijloacele de tratare și mai ales metodele de administrare a
medicamentelor trebuie s ă fie eficiente, cât mai pu țin
traumatizante organic și mai ales psihic.
stabilirea diagnosticului trebuie s ă fie exact ă, complex ă și
rapidă pentru a se putea aplica un tratament specific,
complex și intensiv în vederea recuper ării grabnice a
sportivului.
recuperarea func țională a sportivului traumatizat implic ă nu
numai vindecarea perfect ă a segmentului lezat ci și refacerea
întregii capacit ăți de efort , acestea realizându-se numai
printr-o colaborere strâns ă între kinetoterapeut și antrenor.
unele traumatisme sportive prezint ă forme anatomo-clinice
specifice numai sportivilor, neîntâlnindu-se la alț i indivizi.
obiectivul principal al traumatologiei sportive este nu atât
tratarea unor afec țiuni traumatice în stadiul mai ales
reversibil ci în special pr evenirea produceriilor prin
diagnosticarea ș i aplicarea tratamentului în stadiul preclinic.
57 Cauzele care determin ă producerea traumatismelor în
practica sportiv ă se împart în:
după rolul lor în producerea traumatismului :
1. factori predispozan ți;
2. factori favorizan ți;
3. factori declan șatori.
după originea lor : cauze care pot fi legate de:
1. sportivul accidentat de adversar;
2. condițiile mediului exterior în care s-a efectuat
antrenamentul sau concursul;
3. deficiențele organizatorice.
Factorii predispozan ți se referă la prezen ța unor deficien țe
fizice organice, congenitale sau dobâ ndite observate la sportiv dup ă
producerea accidentului.
Factorii favorizan ți sunt reprezenta ți de prezen ța la
sportivul în cauz ă, a unei boli interne sau infec țioase, a unei caren țe
alimentare sau vitaminice, desf ășurarea efortului în condi ții
meteorologice grele, echipament sau echipament sportiv necorespunz ător.
Factori declan șatori – starea de oboseal ă a sportivului,
greșelile metodice ale antrenorului, gre șeli în procesul de refacere,
jocul dur al adversarului, preg ătire fizică necorespunză toare etc.
La rândul lor, cauzele sau factorii care favorizeaz ă apariția
traumatismelor sportive se clasifică în:
– factori extrinseci, f ără legătură cu sportivul;
– factori intrinseci lega ți de caracterele anatomice și
biomecanice ale sportivului.
Erori de antrenament – condi ționare și pregătire
Cele mai frecvente erori de an trenament întâlnite în practica
sportivă se datoreaz ă în principal antrenor ului fiind vorba de
abordarea unei metodici gre șite în diferite perioade de preg ătire ale
sportivului. În ceea ce prive ște condiționarea și pregătirea este important ă
analiza modului de antrenament al sportivului, putând fi vorba de o
intensitate crescut ă sau un volum excesiv.
Gre șelile metodice caracterizate prin antrenarea inegal ă a
anumitor grupe agoniste în detrimentul grupelor antagoniste pot fi
58 responsabile de apari ția unor traumatisme. Astfel num ărul mare de
traumatisme ce survin în unele discipline sportive cu prec ădere la
musculatura posterioar ă a coapsei se datoreaz ă unei neglijen țe de
tonus și forță a acestor grupe cu antrenarea prioritară a
cvadricepsului.
Planificarea programului de antrenament cu mai mult ă
atenție precum și îmbunătățirea metodicii acestuia pot duce la
scăderea factorilor de risc extrinseci .
Condi ții climaterice, pot avea o influen ță imortant ă asupra
organismului, în special în tipurile extreme de climat, sau în sezonul
cald, când agresiunile termice, neînsoț ite de o hidratare adecvat ă,
pot deveni stresante pentru compe titori, mai ales în sporturile de
rezistență (ciclism ,maraton) în care pierderile cutanate și pulmonare
de lichide pot dep ăși 2 l/oră.
Temperatura sc ăzută a mediului înconjur ător, umiditatea
crescută a aerului ș i mai ales asocierea acestora, scad elasticitatea
musculară. Odată cu creș terea temperaturii, scade vâscozitatea
colagenului, for ța musculară se reduce cu scă derea temperaturii iar
schimbările presiunii atmosferice modific ă procesul de oxigenare
tisulară .
Kinesiologia
sportului. Ținând cont de faptul c ă fiecare
sport realizeaz ă stresuri unice kinesiologice și biomecanice asupra
lanțului kinetic implicat în mi șcările musculare, respectarea
metodelor de optimizare a mecan ismelor sportului duce la
prevenirea leziunilor ce pot ap ărea. Este important s ă fie identificate
leziunile specifice pentru o anumit ă activitate sportiv ă și să fie
amplificat ă funcția lanțului kinetic legat ă de părțile corpului cu risc
de a fi traumatizate. Terenul de antrenament sau joc. Calitățile terenului de
antrenament sau joc din punct de vedere al compozi ției suprafe ței,
duritatea sau elasticitatea sunt de osebit de importante în anumite
discipline sportive în raport cu anum ite tipuri de leziuni ce pot fi
produse. Schimbarea brusc ă a suprafeț ei de desf ășurare a
antrenamentelor predispune la traumatisme, aceasta datorându-se nu numai diferen ței de impact ci și feedback-lui de la nivelul mu șchilor
și articulațiilor care va fi diferit. În acest mod organismul va avea
59 nevoie de o serie de antrenamente pentru a– și putea controla
diferența de încă rcare și schimbările poziției articula țiilor.
Echipamentul inadecvat. Echipamentul sportiv are deseori
un rol semnificativ în apari ția unor leziuni. Utilizarea unui
echipament necorespunz ător cum ar fi greutatea prea mare a
rachetei sau tensionarea excesiv ă a corzilor acesteia în tenisul de
câmp pot conduce la apari ția microtraumatismelorde suprasolicitare.
Pe de altă parte pentru a reduce intensitatea șocului de contact ce
trece prin corp sunt extrem de importante utilizarea de înc ălțăminte
adecvată și suprafață de joc optim ă.
Nutri ție incorectă . Poate fi implicat ă în geneza fracturilor
de stres (alimentaț ie săracă în calciu) sau a crampelor musculare. Se
datorează de obicei unei subalimenta ții, sau unei alimenta ții
monotone (sandvi șuri, produse de patiserie etc.) ș i sărace în
vitamine hidrosolubile, înspecial B și C sau deshidrat ării produs ă în
urma efortului fizic prin pierderi de ap ă și electroli ți.
Vârsta. Unii autori au legat vârsta de inciden ța
traumatismelor, ajungând la concluzia c ă mai predispuș i l a
traumatisme sunt adolescen ții și adulții tineri. O explica ție poate fi
și faptul c ă rezistența la rupere a mu șchilor este de două ori mai
mare la copii.
Sexul. În general 2/3 dintre persoa nele traumatizate în timpul
activității sportive sunt b ărbați. Bărbații și femeile sunt implica ți în
activitatea sportiv ă de performan ță într-un num ăr aproximativ egal
dar bărbații au o tendin ță mai mare spre agresivitate practic ă în
general sporturi mai dure și ca urmare, expunerea la risc este mai
mare.
Factori constitu ționali – relaț ia dintre statur ă și greutate
corporală. O înălțime sau o greutate excesiv ă care depaseaste
valorile standard sunt strâns lega te atât de macrotraumatisme cât și
de traumatismele de suprasolic itare din cadrul sportului de
performan ță, afectând în principal articula țiile portante, cu
localizare frecvent ă la nivelul articulaț iei genunchiului.
Lungimea exagerat ă a membrelor poate produce în acț iuni de
schimbare rapid ă a direcției un stres suplimentar asupra articula țiilor
memb
relor.
60 Activitatea fizic ă. S-a încercat demonstrarea faptului c ă
relația dintre o activitate fizic ă susținută și un nivel sc ăzut de
traumatisme sportive se datoreaz ă rezultatelor fitnessului și tonifierii
musculare. Totu și riscul de r ănire crește odată cu intensificarea
activității fizice.
Anatomia și biomecanica articulară . Anatomia și
biomecanica idiopatic ă la nivelul orică rei articula ții conduce la
apariția traumatismelor locale. De exemplu, osteoartrita este mai
comună în rândul femeilor decât în cel al b ărbaților datorit ă
diferențelor în anatomia genunchiului.
Malaliniamentul /variantele anatomice în lan țul kinetic.
Malaliniamentul și variantele anatomice cum ar fi prona ția
excesivă a antepiciorului, piciorul cav, torsiunea excesiv ă a tibiei,
deviațiile în var/valg, diferen țele de lungime între membrele
inferioare mai mari de 2cm ș i anteversia excesiv ă a femurului pot
determina probleme biomecanic e ce stau la baza apari ției unor
leziuni traumatice.
For ța muscular ă, dezechilibru muscular, mobilitate
articular ă. Aplicarea unui stres suplim entar asupra sportivului,
peste limitele fiziologice ale st ructurilor respective, conduce la
traumatisme musculo-scheletale. Un efect asem ănător îl are și
prezența unei forț e musculare sc ăzute sau a dezechilibrelor
musculare între membrele inferioa re. Aceste dezechilibre musculare
sunt adesea sechele ale unor trau matisme mai vechi, nerecuperate
corespunz ător.
Pe de alt ă parte sportivii care au dezvoltat o mas ă muscular ă
mai mare vor exercita un stres suplimentar asupra structurilor de
susținere, prezentând o predispozi ție mai mare la traumatisme.
Una din cele mai r ăspândite axiome în sport este aceea dup ă
care sportivii “puternici” suferă mai puține accidente. Din studiile
realizate nu reiese c ă forța musculară în sine (sau lipsa ei) poate fi
legată de accident ări ci mai degrab ă diferențele de forță între
segmentele simetrice ale corpului. Asimetriile de for ță sau deficitul
de forță pot să explice rezultatele in suficiente ale recuper ării după
traumatisme la unii musculare.
Laxitatea ligamentar ă. Studiile asupra laxit ății ligamentare
a dus la rezultate controversate. De exemplu, o rela ție între laxitatea
61 ligamentar ă a genunchiului și traumatismele ulterioare de genunchi
în sport au fost confirmate și mai apoi infirmate de alte studii.
Hipermobilitatea periferic ă ce a fost m ăsurată cu ajutorul
fleximetrului nu a condus la rezultate îngrijor ătoare cu privire la
traumatismele suferite de gi mnaste. Oricum instabilitatea
funcțională a gleznei conduce la viitoare traumatisme la acest nivel,
iar antrenamentele de coordo nare ale gleznei în vederea
îmbunătățirii stabilit ății funcționale, au condus la sc ăderea
incidenței entorselor de glezn ă în rândul juc ătorilor de rugby cu
traumatisme anterioare. O laxitate excesivă poate cauza instabilitate
și de aceea cre ște riscul de traumatism.
Traumatisme preexistente (antecedente personale
patologice). Anumite afec țiuni cum ar fracturile, întinderile,
dizlocările, entorsele produc efecte se cundare în timp, iar riscul unei
recidive depinde de tipul de spor t practicat. De exemplu tratamentul
inadecvat dup ă un traumatism ligamentar la nivelul genunchiului
poate conduce la instabilitatea genunchiului și la osteoartrit ă
posttraumatic ă, o accidentare minor ă în rugby este adesea urmat ă de
accidentare grav ă în următoarele 2 luni. Un traumatism anterior
conduce la dezechilibre musculare fie între membrele inferioare sau
superioare fie între grupele de mu șchi flexori și extensori.
Coordonarea poate fi de asemenea efectuată dacă programul de
reabilitare nu a fost adecvat.
Comparativ cu sportivii experimenta ți, începătorii sunt mai
predispuși la traumatisme în multe disciplie sportive. Aparent
începătorilor le lipseș te coordonarea specif
ică de a presta anumite
tipuri de activități în siguran ță.
Cunoa șterea cauzelor care pot duce la apari ția unor
traumatisme în practica sportiv ă are o deosebit ă importan ță nu
numai pentru precizarea corect ă a diagnosticului, ci mai ales pentru
luarea precoce a unor m ăsuri în vederea prevenirii producerii lor.
5.4. Modalităț i practice de prevenir e a traumatismelor
sportive.
Încălzire fizic ă eficientă înaintea oric ărui efort, care s ă
includă și exerciții de stretching (reduc cu până la 40-
50% riscurile accidentarilor);
62 cunoașterea temeinic ă a regulilor / metodologiei de
antrenament a sportului practic at, a tacticii de joc etc.;
o pregătire psihic ă corectă și eficient adaptat ă
sportivului și activității sportive practicate;
pregătire fizică susținută și menținerea unei condi ții
fizice bune – talentul NU poate substitui preg ătirea
fizică;
folosirea echipamentelor "adaptate" nevoilor fiec ărui
sportiv – testate obligatoriu mult înainte de competi ție;
folosirea dispozitivele de protecț ie permise de
regulament;
verificarea periodic ă la medic și efectuarea tuturor
testelor necesare;
cunoașterea punctelor forte și a punctelor slabe ale
sportivului și cât de mult poate rezista la un efort fizic
prelungit;
consultarea medicului și respectarea indica țiilor
acestuia la apari ția celei mai mici probleme de
sănătate;
revenire progresivă și bine dozat ă după o pauză sau
întrerupere a antrenamentu lui sportiv din diferite
cauze.
5.5. Rolul și importan ța exercițiului fizic în recuperarea
posttraumatic ă în sportul de performan ță.
Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este în
continuă ascensiune, iar num ărul celor care iubesc sportul și doresc
realizarea de performan țe sportive cât mai competitive pe plan
internațional au crescut foarte mult în ultimul timp. În paralel,
numărul sportivilor accidenta ți în timpul procesului de instruire și
pregătire, precum și în timpul competi țiilor sportive, au crescut ș i
ele îngrijoră tor de mult.
Majoritatea speciali știlor indic ă o strâns ă legătură între
numărul și felul traumatismelor sportive și caracteristicile fiec ărei
discipline sportive. Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice,
specificul regulamentului discip linei respective, echipamentul și
aparatura folosit ă, condițiile de mediu și organizatorice sunt printre
63 multiplele cauze care fac s ă varieze nu numai procentajul de
traumatisme sportive, ci ș i felul și localizarea lor.
Sporturile cu cele mai numeroa se traumatisme sportive sunt:
fotbalul – 14,40%, handbalul – 10,40%, rugbyul – 10,20%,
atletismul și gimnastica – fiecare câte 8,50%.
Ca localizare, 2,10% au fost situate la cap și gât, 21,25% la
membrele superioare, 3,35% la trunchi, 15,60% la abdomen și
57,70% la nivelul membrelor inferioare.
Parte important ă a aparatului locomo tor, coloana vertebral ă
intervine atât în repaus, pentru sus ținerea și axarea corpului, cât și în
dinamică, prin multitudinea de mi șcări pe care le permite.
Traumatismele coloanei vertebrale produc leziuni grave, atât
prin complexitatea lor, cât ș i prin complica țiile neurologice ce apar
la 40% din leziunile cervicale și 15 – 20% din fracturile toraco-
lombare.
Cauze ale traumatismelor:
45% accidente de trafic rutier;
20% accidente de munc ă;
15% accidente de sport;
15% traumatisme directe prin arme de foc.
Medicina sportiv ă a făcut progrese remarcabile în ultimele
decenii, concomitent cu evoluț ia sportului pe plan interna țional, atât
în planul activit ăților sportive de amatori, cu coresponden ță în
jocurile olimpice, cât și în disciplinele spor tive în care activeaz ă în
competiții sportivi profesioni ști.
Kinetoterapia este cea mai nou ă component ă a medicinii
sportive și reprezint ă m etodologia activ ă de baz ă pentru
consolidarea sau refacerea func țiilor unor p ărți ale corpului uman
afectate de boal ă sau de traumatisme.
Scopul kinetoterapiei este cel terapeutic. Acest scop este
realizat în mare mă sură cu ajutorul gimnasticii medicale.
Gimnastica medical ă dispune de exerci ții fizice cu efecte terapeutice
specifice și nespecifice. Dintre efectele specifice ale exerci țiilor
fizice putem enumera: refacerea volumului și proprietăților
mușchilor, când acestea sunt di minuate, redarea mobilit ății normale
a articula țiilor cu mi șcări reduse, reeducarea neuromotorie în
tulburările de coordonare și echilibru și altele.
64 Pe baza efectelor plastice ale exerciț iilor fizice se dezvolt ă cu
vigoare o „gimnastic ă de corectare a deficien țelor fizice”, iar pe
baza efectelor fiziologice ș i educative se dezvolt ă „gimnastica de
educare ș i reeducare func țională”.
Exercițiile de gimnastic ă medicală sunt utilizate destul de
frecvent pentru efectele lor nespecifi ce, de stimulare sau de relaxare,
de echilibrare și sinergie func țională, necesare în tratamentul unor
tulburări ale marilor func ții organice ș i psihice.
Domeniile de aplicare în scop curativo-profilactic a
exerciț iilor fizice sunt vaste și numeroase. Gimnastica medical ă este
folosită din ce în ce mai mult în toate ra murile clinice ale medicinii:
pediatrie, ortopedie, chirurgie și traumatologie; medicina intern ă,
medicina profesional ă și reumatologie, neurologie și psihiatrie.
Putem vorbi de „aplica ții speciale ale gimnasticii medicale”
(folosite mai rar) în ginecologie și obstetric ă, oftalmologie etc.
Influențele exerciț iilor fizice asupra marilor aparate, sisteme
și funcții ale organismului constituie un ul dintre criteriile obiective
pe care ne putem sprijini în sistematizarea și gruparea exerci țiilor,
procedeelor și metodelor de gimnastic ă medicală .
Ca urmare a practic ării sistematice a exerci țiului fizic apar în
orga
nism efecte locale sau generale, imediate sau tardive, trec ătoare
sau de durat ă, care îmbun ătățesc structura și funcționalitatea
corpului uman.
În accepțiunea sa cea mai larg ă, kinetoterapia aduce în
discuție mișcarea, sistematizat ă sub form ă de exerci ții fizice, având
ca obiectiv un scop terapeutic. Sfera de cuprindere a specialit ăților
medicale care beneficiază de aportul kinetoterapiei, vizând
restabilirea sau men ținerea stă rii de sănătate, este extrem de larg ă,
contraindica țiile interesând doar bolile sau c azurile în care pacientul
este în situa ție de risc vital.
Rezumat
Practicarea sportului, chiar de la vârste fragede, este în
continuă ascensiune, iar num ărul celor care iubesc sportul și doresc
realizarea de performan țe sportive cât mai competitive pe plan
internațional au crescut foarte mult în ultimul timp. În paralel,
numărul sportivilor accidenta ți în timpul procesului de instruire și
65 pregătire, precum și în timpul competi țiilor sportive, au crescut ș i
ele îngrijor ător de mult datorate cauzelor diverse. Cunoa șterea
cauzelor care pot duce la apari ția unor traumatisme în practica
sportivă are o deosebit ă importan ță nu numai pentru precizarea
corectă a diagnosticului, ci mai ales pentru luarea precoce a unor
măsuri în vederea prevenirii producerii lor.
Concepte și termeni de reț inut: traumatologie general ă,
traumatologie sportiv ă, cauzele producerii traumatismelor în sport.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– delimitarea conceptual ă a traumatologiei generale și
sportive;
– clasificarea ș i traumatismelor generale;
– cauzele producerii traumatismelor în sport; – rolul exerciț iului fizic în recupe rarea posttraumatic ă a
sportivilor.
Bibliografie selectiv ă
1. Barac, O. și colab. (2004) – “ Curs de chirurgie generală ”,
Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu.
2. Baciu, C. (1981) – Aparatul locomotor, Editura Medical ă,
București.
3. Bălteanu, V. (1994) – Curs de kinetoterapie, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, Ia și.
4. Drăgan, I (2002) – ”Medicin ă sportivă”, editura medical ă,
București.
5. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. (2008) –
„Traumatologie sportiv ă”, Editura Tineretului, Ia și.
66 CURS 6
CLASIFICAREA TRAUMATI SMELOR ÎN SPORTUL
DE PERFORMAN ȚĂ
Introducere
Sportul de performan ță presupune o suprasolicitare a
aparatului locomotor și a întregii func ționalități a organismului
sportivului, în func ție de tipul de efort din competi ție și
antrenament. Datorit ă unor solicit ări intense sau altor cauze, apar
traumatismele care au o localizare diversă . Astfel, se impune
cunoașterea acestora pentru a veni în ajutorul kinetoterapeutului în
alcătuirea programului de recuperare cât și pe parcursul recuper ării
sportivului.
Obiective:
– cunoașterea traumatismelor generale din activitatea sportiv ă
de performan ță;
– clasificarea și exemplificarea trauma tismelor de la nivel
muscular (p ărților moi).
Conținut
6.1. Clasificarea general ă a traumatismelor în sportul de
performan ță
Traumatologia sportiv ă este parte din traumatologia general ă
și se ocup ă cu traumatismele care apar în activitatea sportiv ă,
caracteristice sau nu acesteia. De obicei, prin traumatism se în țelege
apariția unei leziuni în urma ac țiunii unui agent traumatic.
Există câteva diferen țe între traumatologia sportiv ă și
traum
atologia general ă. La traumatologia sportiv ă traumatismele
apar la tineri, iar în cazul traumatologiei generale traumatismele apar la oameni mai vârstnici.
Cauzele traumatismului la sportiv i depind în primul rând de
sportul practicat, de antrenament, în timp ce la nesportiv cauzele
depind de întâmplare.
Tratamentul sportivilor se face mai repede decât la
nesportivi, pentru a scurta timpul de întrerupere. Mijloacele de
tratament alese pentru sportivi trebuie întotdeauna s ă fie cât mai
67 eficiente și dacă se poate invazive. Tratamentul medicamentos la
sportivi trebuie s ă țină cont că multe medicamente antiinflamatoare
sunt pe lista doping (gluco corticoizi). Recuperarea func țională la
sportivi presupune vindecarea perfect ă, fără nici un fel de sechele, a
leziunii.
Principalul obiectiv la sportiv i este prevenirea, profilaxia
traumatismelor, realizat ă simplu prin corectit udinea antrenamentelor
(toate etapele lui – înc ălzire, parte fundamental ă, refacere).
Traumatismele la sportivi sunt:
– extrinseci: traumatisme pure cu agent traumatic bine
determinat;
– intrinseci : traumatisme specifice activit ății sportive
determinate de suprasolicitare.
O altă clasificare a traumatismelo r la sportivi este în func ție
de existen ța agentului cauzal:
– macrotraumatisme : agent traumatic bine determinat;
– microtraumatisme : afecțiuni de suprasolicitare;
– afecț iuni sechelare post-traumatice ș i dismetabolice :
sechele post-macro și microtraumatisme;
– afecț iuni hiperfunc ționale ale aparatului locomotor care
reprezintă forma localizat ă la nivelul locomotorului
asupra antrenamentului.
Cauzele care duc la apari ția traumatismelor în activitatea
sportivă sunt împărțite:
după rolul pe care îl au în de terminarea traumatismului:
– cauze predispozante;
– cauze favorizante;
– cauze determinante.
după originea lor:
– cauze legate de sportiv;
– cauze legate de advers
ar;
– cauze legate de condi țiile de mediu;
– cauze legate de organizare.
după locul de unde provin:
– cauze extrinseci;
– cauze intrinseci (contrac ții musculare foarte violente).
68 Factorii favorizan ți ai traumatismelor sportive și ai
reducerii performan ței sportivului :
a) Factori extrinseci (fă ră legătură cu sportivul):
– erori de antrenament – condi ționare și pregătire;
– climat, lichide și hidratare;
– kineziologia sportului;
– factori de risc ai anumitor sporturi;
– echipament;
– terenul de antrenament sau competi ție.
b) Factori intrinseci (lega ți de caracterele anatomice și
biomecanice ale sportivului):
– malaliament/ varia ții anatomice;
– discrepan țe în lungimea picioarelor;
– mușchi cu for ța redusă (asimetriile de for ță);
– flexibilitate redus ă;
– dezechilibre musculare;
– deprinderi neuro-musculare reduse;
– disfuncții ale lanțului kinetic.
În prevenirea leziunilor este important ă respectarea
principiilor psihologiei sportului, potrivit c ărora sportivul înva ță să
se concentreze, s ă se relaxeze și să se a
pere de stres. Un rol
important revine tehnicilo r imagistice care faciliteaz ă engramele
neuro-musculare și citirea motorie.
În practica sportului de performan ță se eviden țiază o strânsă
interdependen ță între num ărul și felul traumatismelor sportive ș i
caracteristicile fie ărei ramuri sportive. Tipul de effort,
caracteristicile biomecanice (te hnica probelor/jocului sportiv),
specificul regulamentului ramurii sportive respective, echipamentul
și aparatura folosită , condiț iile de mediu și organizatorice , sunt
cause care determin ă apariția diversificat ă a traumatismelor în sport,
cât și localizarea lor.
Clasificarea traumatismelor în sport :
A. Traumatismele p ărților moi : contuzia, pl ăgile, crampa
musculară, contractura musculară , leziunile musculare, miozitele,
mioentezitele, entezitele, tendin itele, tenosinovita, aponevrozita
plantară, rupturile de aponevroză , ruptura de tendon, lombalgia prin
69 suprasolicitare, epicondilita medial ă a humerusului, pubialgia
fotbalistului.
B. Traumatismele articula țiilor: luxația, entorsa, bursita,
hidartroza, leziunile meniscurilor genunchiului, corpii articulari,
chisturile, osteoporoza epifizar ă, artrozele, maladia Hoffa.
C. Traumatismele oaselor : apofizitele, periostitele, fractura
de stres.
6.2. Traumatismele p ărților moi
Traumatismele p ărților moi pot surveni la nivelul pielii,
țesutului adipos, mu șchilor, aponevrozelor, pe riostului, tendoanelor
sau ligamentelor.
Contuzia – se caracterizeaz ă prin strivirea p ărților moi (piele,
țesut adipos, mu șchi), prin lovire sau presare f ără ruperea
tegumentului. Poate fi localizat ă oriunde pe suprafa ța corpului și are
ca tablou clinic durerea însoț ită uneori de o echimoz ă, iar în cazuri
mai grave se poate forma un hematom difuz, a că rui evoluție este, în
general, favorabil ă. În cazul contuziilor nu este necesar ă
întreruperea activit ății sportive.
Plăgile sunt rupturi ale ț esuturilor în urma unor accidente sau
intervenții chirurgicale, cu apari ția soluției de continuitate. În
funcție de cât de afectate sunt țesuturile subdiacente pl ăgile pot f i
superficiale (când afecteaz ă învelișul cutanat și, cel mult, țesuturile
imediat subdiacente) sau profunde (c ând ajunge la artere, nervi sau
viscere). Poate fi localizat oriunde pe suprafa ța membrului inferior,
în funcție de zona unde a avut loc accidentarea.
Crampa muscular ă – face parte din grupa leziunilor
musculare intrinsece, având dr ept cauze o serie de factori
perturbatori (anomalii ale metabolismului fibrei musculare, deficitul sau lipsa ATP-ului, deshidratarea sau reducerea concentra ției
intracelulare de calciu, anomalii ale func ției nervului motor etc.) și
”constă în contrac ții involuntare spasmodice ale mu șchiului
scheletic afectat, care apar în timpul sau imediat dup ă un efort fizic”
(Drăgan, I,– Medicină sportivă , 2002, pag.249).
Crampa musculară poate ap ărea în timpul sau imediat dup ă
efortul fizic.
70 Simptomul principal este durerea, care este înso țită de o
contracțe involuntară și deosbit de puternic ă a unui mu șchi sau a
unui grup de mu șchi, ce conduce în final la impoten ță funcțională.
Poate apărea la nivelul orcă rui mușchi scheletic îns ă cel mai
frecvent sunt afectaț i mușchii: gastrocnemieni, abductorii coapsei și
mușchii mici ai mâinilor și picioarelor.
La palpare se poate constata scurtarea muș chiului interesat,
repetate zvâcnituri contractile și ondulări lente ale suprafe ței
tegumentului.
Măsuri care trebuie luate constau în alungirea pasiv ă, lentă a
mușchiului interesat.
Prevenire apari ției crampei musculare constă în introducerea
cu regularitate în progra mul de antrenament exerci ții de stretching și
o medica ție bogată în Na, Cl, Mg, Zn, conform recomand ării
medicului.
Contractura muscular ă este reprezentat ă de o ”hipertrofie a
unui mușchi sau a unor grupe musculare, caracterizat ă printr-un
tonus mult crescut care provoac ă o tensiune i
ntramuscular ă crescută
și constant ă, care preseaz ă pe vasele și capilarele intramusculare
determinând o deficien ță circulatorie intramuscular ă ce duce la o
hipoxie muscular ă. Acumularea de CO2 în mu șchi provoacă
durere”(acidoz ă excesivă). Durerea se instalează progresiv, apare o
tumefacție sub form ă de ”gâlm ă” ce nu dispare la repaus iar la
palpare se constată un fascicul muscular indurat și dureros, care în
cazul trat ării superficiale sau nediagnostic ării poate constitui
punctul de plecare al unei viitoare leziuni musculare.
Cauzele apari ției contracturii musculare.
Contractura primară constă într-o tetanizare reflex ă,
consecință a acumul ării de toxine a metabo lismului de efort pe
fondul unei deshidrat ări și a unor tulbur ări de excitabilitate. În
condițiile efortului sportiv sus ținut și solicitant, acidoza excesivă de
la nivelul celulei musculare ajunge s ă perturbe schimburile ionice
transmembranare ale acesteia. A șadar, contractura primar ă se
constituie într-un "semnal" de ap ărare al mu șchiului. Durerea se
instalează progresiv, pe măsura continu ării efortului, sportivul
descriind ca o contrac ție sub form ă de "gâlm ă" ce nu dispare în
repaos. La palpare se constat ă un fascicul muscular indurat și
71 dureros. În cazul nediagnostic ării sau trat ării superficiale,
contractura primar ă poate constitui punctul de plecare al unei leziuni
musculare.
Leziunile musculare sunt macrotraumatisme de origine
internă produsă de o contrac ție bruscă a unui mu șchi, în condi ții
favorizante ș i predispozante.
Cauze predispozante :
– existența unei spasmofilii,
– existența unei circula ții sanguine deficitare,
– deficiențe biologice, umorale care depind de un
metobolism modificat al mucozaharidelor, acidului salic,
hipovitaminoze etc.
Cauze favorizante:
– efortul brusc și violent f ără o încălzire prealabil ă, în
condițiile unui climat rece și umed. Cladatus și Kirshberg
au demonstart c ă forța musculară se reduce direct
proporțional cu sc ăderea temperaturii ș i că schimbările
presiunii atmosferice modific ă procesul de oxigenare
tisulară .
– prezența produșilor de catabolism (rezulta ți din travaliul
muscular), care produc o diminuare a elasticit ății
musculare ș i a coordon ării grupelor m
usculare;
– greșelile metodice caracterizate prin antrenarea inegal ă a
anumitor grupe agoniste, în detrimentul grupelor
antagoniste. Num ărul mare de leziuni musculare ce apar
în practicarea unor sporturi (rugby, atletism, fotbal, etc) sunt la nivelul musculaturii posterioare a coapselor datorate unor mari diferen țe de tonus și forță a acestor
grupe , rezultată din neglijarea antrenă rii lor. Rupturile
musculare apar datorit ă acestei lipse de sinergism între
travaliul mu șchilor agoni ști și antagoni ști.
– carențele alimentare;
– condiții meteorologice deosebite;
– echipamentul spor tiv necorespunz ător;
– excesele ș i viața nesportiv ă;
– greșeli în procesul de refacere al organismului.
72 Sportivul este predispus la aceste leziuni musculare la
începutul antrenamen tului sau competi ției când sportivul nu a f ăcut
o încălzire corespunz ătoare, astfel încât organismul s ău să fie
pregătit să suporte un efort mai mare.
Clasificarea leziunilor musculare:
– fibrilară – sunt lezate câteva fibre,
– fasciculară – sunt interesate câteva fascicole ale
mușchiului,
– fibrofascicular ă – reuneș te unul-dou ă fascicule rupte,
– leziune total ă – leziunea intereseaz ă o mare parte sau în
totalitate corpul muscular.
Simptomatologie general ă.
Durere vie la nivelul mu șchiului și incapacitatea func țională
a segmentului anatomic din care face parte mu șchiul respectiv;
Pentru leziunile fibrilare ș i fasciculare :
– durere vie cu caracter de arsură bruscă ,
– atitudinea antalgic ă,
– prezența unui punct dureros la palpare,
– tumefierea regiunii,
– echimoză locală ,
– apariția hematomului.
Pentru ruptur ă musc
ulară totală, durere vie ca o t ăietură de
cuțit, însoțită de denivelarea pus ă în eviden ță prin palpare.
Localizarea frecven ă a traumatismelor se află la nivelul
mușchilor membrelor inferioare – ischio-gambieri, cvadriceps
femural, adductorii coapsei, tricepsul sural.
Terapie / Recuperare.
În primele 48 de ore se recomandă crioterapia (comprese
reci, masaj cu ghea ță), după ce în prealabil tegumentul a fost
protejat cu un strat gras împotriva deger ării, calmante, medica ție
relaxantă, medicație antiflogistic ă.
După primele 48 de ore se face ecomiografia și în funcție de
gravitatea leziunii se recomand ă repaosul segmentar cu sau f ără
aparat gipsat, continuarea medica ției antiflogistice pân ă în ziua a – 7
– a, menținerea medica ției relaxante 8 – 10 zile, aplicarea din ziua 4
a unguientelor antiinflamatoare și introducerea ,medica ției
trofostimulente. Manevrele de masa j sunt INTERZISE în primele 15
73 zile. În cazul rupturilor musculare, sportivul va fi supus interven ției
chirurgicale.
Recidivele apar datorit ă reintră rii în antrenament și competiții
înainte de vindecarea complet ă.
Hernia muscular ă (miocelul) se caracterizeaz ă, spre
deosebire de întinderea sau ruptura muscular ă, de o ruptur ă a
aponevrozei de înveli ș a mușchiului, fibrele putând r ămâne intacte.
Apare în timpul unor eforturi repeta te, de obicei la nivelul punctelor
slabe ale aponevrozei (reprezentate de orificiile prin care trec
vasele, nervii), ”din cauza trac țiunilor puternice pe care fibrele
musculare le exercită asupra aponevrozei pe care se inser ă sau prin
mărirea excesiv ă a diametrelor corpului c ărnos muscular” (Dobo șiu,
C., Baciu, C. și Tomescu, D. – Traumatologie sportivă , pag. 99).
La nivelul membrului in ferior gambierul anterior și
cvadricepsul prezint ă cel mai frecvent aceast ă leziune. Durerile apar
în cazul unei hernii printr-un or ificiu mic, deoarece marginile
aponevrozei ștranguleaz ă masa muscular ă. Hernie se reduce la
contracția musculară sau se poate reduce cu degetele mâinii.
Miozita reprezintă inflama ția țesutului muscular striat
provocată de suprasolicitarea unor muș chi. Spre deosebire de
leziunile musculare, miozita ar e un debut lent iar sediul afec țiunii îl
reprezintă grupa m
usculară cea mai supus ă solicitărilor. Este
caracterizat ă de o durere difuz ă, instalată lent, dar care cre ște în
intensitate și persistă uneori și după încetarea efortului, cre șterea
temperaturii locale, hipotoni e sau uneori o contractur ă cu important
răsunet func țional. În cazuri cronice corpul muscular este
transformat în mare parte în țesut fibros, dureros, o adevă rată
cicatrice muscular ă, care reduce considerabil elasticitatea și
contractilitatea mu șchiului. Este prezent ă în special la nivelul
mușchiului cvadriceps. Se recomand ă repaus segmentar, tratament
medicamentos și fizioterapeutic la fel ca în cazul leziunilor
musculare fibrilare.
Mioentezitele sunt leziuni la nivelul inser țiilor mușchilor pe
os sau cel al jonc țiunii musculotendinoase sau
musculoaponevrotice, printre cele mai frecvente fiind cele ale
dreptului abdominal.
74 Durerea este localizat ă la 1,5 – 2 cm deasupra semifizei
pubiene și la 1 – 2 cm de linia median ă, uneori pe marginea extern ă
a porțiunii musculotendinoase a mu șchiului drept abdominal, unde
la palpare se simte o mic ă zonă indurată. Durerea este persistent ă la
nivelul regiunii suprasimifizare la mi șcările de alergare, șutare a
balonului și mai ales la flexia membru lui inferior pe trunchi.
Terapie / Recuperare
Tratament medicamentos antiinflamator, antalgic și
miorelaxant; tratament fizioterapeutic: laserterapie, ioniz ări cu
novocaină și diaplus, repaosul musculaturii regiunii abdominale.
Entezitele sunt suferin țe care apar în zonele terminale (de
inserț ie) musculo-tendinoase. Prin su prasolicitare se pot produce
microleziuni în por țiunea mio-tendinoas ă sau tendo-perioastal ă a
formațiunilor de inser ție. Acestea caracterizaz ă prin durere, uneori
un uș or edem sau foarte discre te fenomene inflamatorii.
Se manifestă sub form ă de durere, edem discret sau uș oare
fenomene inflamatorii.
Terapie / Recuperare.
Masaj cu ghea ță în primele 48 de ore, antiinflamatoare,
sedative, laser-terapie și ionizări cu novocain ă, repaus segmentar.
Tendinita reprezint ă inflamația tendonul ui. C linic subiectiv,
afecț iunea se caracterizează prin durere iar obiectiv prin modifică ri
de formă și consisten ță. Afecț iunea poate surveni brusc, în urma
unui traumatism, sau lent, în urma condi ții favorizante (modific ări
metabolice locale – tulbur ări circulatorii, tulbur ări endocrine etc.,
deprinderi biomecanice gre șite, greșeli metodice de preg ătire,
oboseala, supraanrenamentul, suprasolicitarea segmentului
respectiv, caren țe alimentare) și cel mai adesea cele dou ă concură și
favorizează apariția tendinitei. La inspec ție se poate observa o
deformare a regiunii respective sub forma unei tumefac ții de diferite
mărimi iar prin palpare se pune în eviden ță o zonă împă stată, dură,
dureroasă, însoțită uneori de crepita ții. La întinderea pasiv ă, și mai
ales activ ă a tendonului respectiv apare o durere localizat ă și difuză
iar mișcarea activ ă de sens contrar a segm entului respectiv este
foarte durer
oasă, chiar imposibil ă.
Formele anatomo-clinice frecvent întâlnite sunt:
75 tendinita achilian ă, cu debut și simptomatologie
complexă. Durerile sunt accentuate de efort, evolu ția
este insidioas ă, perioadele de acalmie alternând cu
perioadele de acutizare determinate de eforturi intense.
tendinita complexului tendinos "laba de gâsc ă"
întâlnită mai frecvent la atle ți, gimnaști, baschetbali ști,
fotbaliști este o form ă particular ă de inflama ție a
tendonului distal com un al semitendinosului și
semimembranosului la nivelul genunchiului;
tendinita mu șchiului deltoid și mușchiului supraspinos
întâlnită la înotători, produce "um ărul dureros" al
acestora;
tendinita patelar ă și tendinita tendonul ui cvadricipital
întâlnite mai des la lupt ători, schiori, baschetbali ști,
atleți.
Bursita reprezint ă inflamația bursei (forma țiuni saciforme,
delimitate de o membran ă asemănătoare sinovialei, localizate în
vecinătatea articula țiilor sau acolo unde pielea, mu șchiul sau
tendonul preseaz ă pe o prem
inență osoasă) determinat ă de uzajul
repetitiv, traumatism, infec ție sau boli inflamatorii sistemice.
Afectează mai ales bursele trohanteriene, prepatelare, infrapatelare
și periachiliene. Semnele clinice în func ție de stadiile afec țiunii
sunt: în stadiul acut – edem, c ăldură locală, eritem, sensibilitate,
mișcări dureroase ale articula ției, iar în stadiu l cronic – durere
continuă, ruptura tendoanelor ș i ligamentelor din apropiere prin
slăbirea lor. De obicei bursita și tendinita apar împreun ă.
Fig.1. Bursita
Bursita apare datorit ă unor mi șcări repetitive și presiune
excesivă. Cotul și genunchiul sunt cele ma i afectate de aceasta
76 afecț iune. Inflamarea bursei poate fi cauzat ă de alte condi ții
inflamatorii, cum ar fi artrita reumatoid ă. Deși mai puț in probabil ă,
scolioza poate cauza bursita la nivelul umerilor de și acest tip de
bursită este cauzată de suprasolicitarea articula ției umarului și a
mușchilor adiacen ți. Traumatismele sunt o alta cauz ă de apariție a
bursitei. Inflamarea irit ă bursa care nu mai încape în spa țiul mic
original, dintre os si muș chi sau tendonul func țional. Cand osul
crește presiunea asupra bursei, apare bursita. Uneori motivul este
necunoscut, el putând fi asociat cu unel e boli cronice sistemice.
Simptomatologia bursitei variază de la durere locală la
nivelul articula ției și imposibilitatea de miș care, pân ă la durere
arzătoare în jurul bursei inflamat e. Astfel, durerea este accentuat ă în
timpul și după efectuarea unei activit ăți, iar bursa ș i articulația din
imediata apropiere, vor fi in țepenite a doua zi.
Cele mai frecvente exemple de bursită sunt:
bursita prepatelar ă, bursita infrapatelar ă, bursita
trohanterian ă – produce durere la nivelul șoldului,
bursita olecranian ă – caracterizat ă prin durere si
inflamrea cotului,
bursita subacromial ă – durere la nivelul umarului.
Diagnosticul bursitei
După examenul fizic, care orienteaz ă medicul spre un
diagnostic prezumtiv de bursit ă, se efectueaz ă o serie de examene
paraclinice, pentru confimarea sau infirmarea diagnosticului.
Acestea sunt:
studii de laborator : viteza de sedimentare a eritrocitelor,
analiza lichidului sinovial prin as pirare, pentru a exclude cauzele
infectioase si reumatoide, coloratia Gram si cultura lichidului sinovial, pentru identificarea oricarui agent patogen.
examene imagistice , cum ar fi radiografia simplă plană –
este utilă pentru identificarea osteofitelo r si a altor patologii osoase
care pot duce la inflamarea bursei, pot arata epansamentele articulare; s canarea osoas ă nu este un test sensibil pentru bursita,
dar este afectat ă in cazul in care diagnosticul este neclar, pentru
excluderea altor cauze de durere; rezonanța magnetic ă si computer
tomografia nu sunt de obicei necesare datorită tabloului caracteristic
77 al bursitei. Ecografia p ărților moi identific ă modificările de la acest
nivel și ne poate ajuta în stabilirea diagnosticului.
Tratamentul bursitei
Bursita care nu este infectat ă se poate trata cu ghea ță, repaus,
fizioterapie, medicamente antiinflamatorii și analgezice. Dac ă
bursita este cauzată de fricț iunea crescută a structurilor adiacente,
un bandaj compresiv este contrai ndicat, deoarece compresiunea ar
crea și mai mult ă fricțiune la mi șcare (pasiva sau activa). Terapia
avansată prin tehnici de masaj poate fi utilizat ă pentru a ajuta la
procesul inflamator al bursitei.
Bursita infectat ă necesită investiga ții suplimentare și terapie
cu antibiotice. În cazul în care tot tratamentul co nservator nu d ă
rezultate, se apeleaz ă la terapia chirurgical ă. Intr-o bursectomie,
bursa este extirpat ă fie prin endoscopie, fie prin chirurgie deschis ă.
Bursa creș te la loc dupa cateva sapt ămâni, dar far ă procesul
inflamator.
Pentru prevenirea bur sitelor se recomandă , în timpul
antrenamentelor și competi țiilor, folosirea ap ărătorilor pentru aceste
zone mai frecvent trau matizabile (genunchi, șold, cot etc.). Ca
frecvență s-au întâlnit bursite retroolecraniene, prepatelare,
troha
nteriene.
Tenosinovita este o ”afec țiune de tip inflamator nespecific și
metabolic, ap ărută la nivelul unui tendon ș i a tecii sinoviale a
acestuia” (Dră gan, I – Medicină sportivă , 2002, pag 253).
Cauzele care favorizeaz ă și declanșează apariția afecțiunii
sunt asem ănătoare cu cele ale tendin itei, cu deosebirea c ă afectarea
nu se mai limiteaz ă la tendon, ci implic ă și sinoviala, lucru ce face
ca simptomatologia să difere.
Tenosinovita se reg ăsește sub dou ă forme: acut ă și cronică.
Tinosinovita acut ă, în care zona tendonului afectat este
tumefiată, fluctuent ă la palpare din cauza lichidului intrasinovial,
dureroasă la mișcările active, pasive și active cu rezisten ță,
hipertermie cutanat ă regională . Odată cu evolu ția bolii ș i în funcție
de tratament, lichidul se resoarbe, r ăm
ânând straturile
semigelatinoase de fibrin ă, care fac trecerea la forma cronic ă
(uscată ). În acest stadiu tumefacț ia locală este mai mic ă și mai dură.
78 Tratamentul în formele acute: crioterapia asociat ă cu
rontgenterapia, medica ție antiinflamatoare și trofostimulent ă și, de
la caz la caz, imobilizarea gipsată a regiunii pentru 10-15 zile.
Forme anatomo-clinice ale tenosinovitei:
tenosinovita gambierului anterior și gambierul
lateral , întâlnite la alerg ătorii de fond, cicliș ti,
fotbaliști, tenosinovita peronierilor laterali este
localizată la nivelul treimii infero-laterale a gambei,
retromaleolar;
tenosinovita extensorilor și flexorilor mâinii întâlnit ă
frecvent la gimna ști, aruncătorii de disc și greutate,
canotori, motocicli ști, cu simptome pe fa ța anterioară
a antebra țului (în cazul flexorilor), și pe cea
posterioar ă (în cazul extensorilor);
tenosinovita flexorilor piciorului întâlnită la alergătorii
de marș, cu simptomatologia specific ă pe fața dorsală
a piciorului.
Aponevrozita plantar ă reprezint ă o inflama ție a aponevrozei
plantare determinată de suprasolicitarea prin înc ărcări sau tension ări
mari a acesteia, ce poate duce la ruperea sau dezinser ția parțială.
Refacerea prin cicatrizare reduce calit ățile func țional
e iar dac ă
înglobeaz ă terminații nervoase, se instaleaz ă un sindrom dureros.
Tabloul clinic este caracterizat prin dureri și noduli la nivelul
aponevroze plantare, în special pe partea intern ă.
Rupturile de aponevroz ă
Cele mai frecvente localiz ări se întâlnesc la urm ătoarele
nivele:
aponevroza plantar ă în zona inser ției posterioare,
calcaneene, fiind întâlnite la s ăritorii în lungime ș i
triplusalt, alerg ători de garduri și se manifest ă prin dureri
ale că lcâiului, cu jen ă sau impoten ță funcțională;
aponevroza solear ă, la inserția gemenilor gambieri și
apare la alerg ătorii de vitez ă, voleibali ști, handbali ști,
baschetbali ști, este foarte dureroas ă și determin ă frecvent
incapacitatea func țională;
aponevroza fasciei lata se întâlne ște la halterofili,
gim
naști, fotbali ști și se manifest ă prin dureri la nivelul
79 regiunii externe a coapsei, înso țită de impoten ță
funcțională.
Tratament / Recuperare. Menajarea segmentar ă, imobilizare
gipsată în anumite cazuri, medica ție antiinflamatoare,
trofostimulent ă și proceduri fizioterapice cicatrizante.
Rupturile de aponevroze se produc în urma unor tesionă ri și
încărcări foarte mari. Cele mai frecven te sunt la nivelul aponevrozei
plantare, aponevrozei solear ă, aponevrozei fasciei lata.
Ruptura de tendon este o afecț iune care survine destul de
frecvent, mai ales în activitatea sportivă de performan ță. Ea se
produce, de obicei, în plin efort fizic, la o miș care brusc ă, pe fondul
unor procese degenerative progresive, care evolueaz ă asimtomatic.
Momentul producerii este eviden țiat printr-o durere vie și impoten ță
funcțională iar examenul local și ecografic eviden țiază depresiunea
ce întrerupe continuitatea reliefului tendonului și zone de edem la
nivelul celor dou ă capete. Când ruptura se produce aproape de
inserț ia osoasă, poate fi înso țită de smulgere osoasă . Se recomandă
ca după producerea traumatismului, sportivul s ă fie transportat în
cel mai scu
rt timp la spital.
Cele mai frecvente rupturi de tendon apar la urm ătoarele
nivele:
tendonul lui Achile – durere violent ă însoțită de
imposibilitatea ridic ării și menținerii pe vârfurile
picioarelor. Tratamentul chirurgical este urmat de o prim ă
imobilizare în equin 30 de zile și a doua în unghi drept de
mers 30 de zile, urmat de kinetoterapie și fizioterapie;
tendonul extensor al inelarului la nivelul falangelor,
întâlnit la voleibali ști, portarii de fotbal, handbali ști,
baschetbali ști. În acest caz se urmeaz ă același tratament
ca la ruptura de tendon Achilian.
tendonul cvadricipital – prin interven ție chirurgical ă se
restabilește continuitatea între rotul ă și tendonul rotulian,
după care vor urma 30 de zile de imobilizare ș i recuperare
prin toate mijloacele;
tendonul por țiunii lungi a bicepsului brahial – după
suturare, segmentu l se imobilizeaz ă timp de 25-30 de
80 zile, după care urmeaz ă recuperarea prin kinetoterapie și
fizioterapie.
Lombalgia prin suprasolicitare . Poate surveni în urm ătoarele
ramuri sportive: haltere, înot (stilul fluture), canotaj, popice, lupte.
Se resimt dureri spontane sau pr ovocate în zone restrânse sau
extinse.
Tratamentul lombalgiilor prin suprasolicitare constă într-un
repaos segmentar de 5-7 zile, aplica ții locale cu unguiente
miorelaxante și antalgice, medica ție decontracturant ă și
antiinflamatoare.
Epicondilita medial ă a humerusului (cotul dureros al
jucătorilor de tenis de câmp). Este o afecț iune microtraumatică
cauzată de tracț iuni bru ște și violente asupra inser țiilor
epicondiliene ale mu șchilor supinatori ai antebra țului. În stadiu
incipient produce o entezit ă a inserț iilor osoase, iar în stadiul tardiv
se produce un proces de periostit ă. Această afecțiune este întâlnit ă și
la aruncătorii de suliță și se caracterizeaz ă prin apari ția durerilor vii
în regiunea latero-extern ă a cotului, accentuate mai ales de mi șcările
de supina ție a antebra țului.
Tratament
ul constă în medica ția antalgic ă, antiinflamatoare,
trofostimulentă , laserterapie și repaos segmentar de cel pu țin 7 zile.
Această afecțiune se mai poate întâlni la portarii de handbal și de la
polo pe ap ă.
Pubialgia reprezint ă o durere de origine inflamatorie a
simfizei pubiene. Afec țiunea survine în urma microtraumatismelor
repetate la nivelul regiunii ingh ino-crurale, ca urmare a solicit ărilor
mecanice repetate ale membrelo r inferioare. Este specific ă
jucătorului de fotbal, ru gbi, hochei pe ghea ță, care folose ște mai
frecvent procedeul de lovire cu latul, suprasolicitând mu șchii
adductori la nivelul inse ției pe simfiza pubian ă, prin deschiderea
bazinului. Se manifest ă prin durere la nivelul simfizei pubiene în
timpul antrenamentului și în timpul competi țiilor desfăș urate pe
terenuri grele (noroi, z ăpadă, minge grea și udă).
Se recomand ă medicație antalgic ă, antiinflamatoare (în cazuri
grave, infiltra ții locale cu corticoizi). La aceastea se adaug ă
necesitatea curelor balneare bianuale timp de 2-3 ani consecutiv.
81 Sindromul de com partiment (de loj ă) ”este definit printr-o
ischemie muscular ă de efort provocat ă de o cre ștere anormal ă a
presiunii într-o loj ă osteo-aponevrotic ă puțin sau deloc extensibil ă”.
(Borza, Iconia – Traumatologie sportiv ă, 2009, pag 158).
Acest sindrom apare în sp ecial la nivelul gambei și poate afecta
oricare din cele patru loje, îns ă lojaantero-extern ă este de departe pe
primul loc ca ș i localizare anatomic ă, putând fi, în 50% din cazuri,
bilateral. Repezint ă aprox. 10% din patologia microtraumatic ă a
sportivului și este mai frecvent ă la bărbații în jurul vârstei de 25 ani,
care practic ă sporturile de rezisten ță (ciclism, mar șul etc.). Tabloul
clinic este caracterizat de durere, care scade la repaus, edem, uneori
discret deficit neurologic senzitivo-motor iar în cazurile grave
impotență funcțională, în urma necrozei musculare.
Rezumat
Traumatismele din cadrul activit ătții sportive de performan ță
sunt inerente dar nu obligator ii. Acest aspect este sus ținut de cauzele
care le produc și de zestrea genetică a fiecărui sportiv.
Traumatismele p ărților moi, sunt determinate de un mecanism
intrinsec sau extrinsec și pentru ca recuperarea să fie o reu șită este
nevoie de realizarea și aplicarea unui program terapeutic adecvat
ținându-se cont de felul mecan ismului care l-a produs cât și de
timpul necesar recuper ării.
Concepte și termeni de re ținut: clasificarea traumatologiei
sportive, cauzele producerii trauma tismelor în sport, clasificarea
traumatismelor de la nivel muscular.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– clasificarea traumatism elor din activitatea sportiv ă;
– clasificarea ș i exemplificarea trauma tismelor de la nivelul
părților moi (mu șchi).
Bibliografie selectiv ă
1. Borza, Iconia (2009) – “ Traumatologie sportivă ”, Editura
Mirton, Timi șoara.
82 2. Drăgan, I (2002) – ” Medicină sportivă ”, Editura Medical ă,
București.
3. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. (2002) –
„Traumatologie sportiv ă”, Editura Tineretului, Cultur ă Fizică
și Sport, Ia și.
4. Sursa 1: Contractura musculară – simptomele și obțiunile lor
terapeutice: http://forum.7p.ro/Contractura-
musculara.aspx?g=posts &t=9210#ixzz1yF8iz8om
83 CURS 7
TRAUMATISMELE ÎN ACTIVITATEA SPORTIV Ă
DE LA NIVELUL ARTICULAȚ IILOR ȘI OASELOR
Introducere
Traumatismele datorate diferitor cauze în urma practic ării
sportului de performan ță, scot din activitate sportivul pentru o
perioadă mai scurtă sau mai lung ă de timp, în func ție de gravitatea
traumatismului, corectitudine a conceperii programului de
recuperare, stabilirea corect ă a diagnosticului, de corectitudinea
aplicării programului kinetic cât și de calitatea colabor ării dintre
sportiv-kinetoterapeut și antrenor. Traumatismele de la nivelul
articulațiilor și oaselor presupun, de cel e mai multe ori, oprirea
procesului de antrenament ceea ce determin ă pierderea abilit ăților
sportivului. Din acest motiv, kinetoterapeutul trebuie s ă adapteze
cele mai eficiente programe care co nduc la recuperarea sportivului
în cel mai scurt timp și și va determina evoluț ia terapeutic ă a
sportivului.
Obiective:
– cunoașterea traumatismelor generale din activitatea sportiv ă
de performan ță;
– clasificarea și exemplificarea trauma tismelor de la nivel
oaselor ș i articulațiilor.
Conținut
7.1. Traumatismele articula țiilor
Luxația este o leziune articular ă complex ă caracterizat ă prin
”deplasarea a doua extremit ăți osoase ale unei articulaț ii care atrage
pierderea contactului normal a celor dou ă suprafețe articulare”
(sursa internet 1). Se înso țește de ruptura capsulei articulare și de
afectarea ligamentelor periarticulare, structuri ce asigur ă stabilitatea
articulației. Deasemenea tegumentele, mu șchii, tendoanele, vasele,
nervii, precum și formaț iunile fibroase din imediata vecin ătate
articulară pot suferi leziuni de o gravitate variabil ă. Luxația se
produce, de cele mai multe ori, din cauza unui șoc puternic sau
datorită unei mișcări bruste, for țate, anormale. Spre deosebire de
84 entorsă, implică doua elemente grave: dislocarea suprafe țelor
articulare cu toate consecin țele ce decurg din aceast ă situație și
afectări periarticulare extinse.
Diagnosticul este stabilit pe baza unor semne subiective
(durere și impoten ță funcțională) și obiective (deformarea regiunii,
imobilitatea articular ă, modificarea rapoartelor anatomice între
oasele componente).
În funcție de gravitatea traumatismului, luxa ția poate fi
totală, când nu mai este legatur ă între cele doua extremit ăți osoase
sau parțială (subluxație), când osul deplasat a alunecat într-o parte,
însă rămâne încă în contact pe o anumit ă suprafață cu celălalt os al
articulației.
La nivelul membrului inferior putem întâlni luxa ții ale
șoldului (în urma unui traumatism viol ent sau, de cele mai multe ori,
congenital), ale genunchiului (m ai rar), ale rotulei (cel mai
frecvent), ale peroneului, ale piciorului (ex.: subastragalian ă).
Astfel, enumer ăm și exemplific ăm cele mai frecvente luxa ții:
luxația scapulo-humeral ă – se produce în urma unei c ăderi
sau a unei mi șcări executate brusc care determin ă ruperea
formațiunii capsulo-ligamentare. Bra țul se află în abducție iar
regiunea subacromial ă este scobit ă. Acest tip de luxa ție poate
determina complica ții vasculare sau nervoase (hematoame,
paralizii). Tratamentul const ă în reducerea luxa ției prin
manevra Hipocrat, Kocher și imobilizare cel puț in 11 zile,
urmat de recuperare prin adaptarea exerci țiilor fizice.
luxația acromio-clavicular ă – se produce în urma c ăderii pe
umăr. Se imobilizeaz ă zona, iar dup ă 15 zile se începe
recuperarea prin exerci ții fizice.
luxația cotului – se produce prin trau matisme directe, cu
localizare postero-extern (cel mai frecvent). Cotul afectat
este deformat, cu olecranul deplasat în sus și înafară ,
antebrațul mai scurt. Imobilizarea se p ăstrează o perioad ă cât
mai scurtă (6-8 zile), iar recuperarea prin exerciț ii fizice se
începe cât mai repede pân ă la recuperarea elasicit ății și
tonicității musculare.
Recuperarea începe imediat dup ă imobilizare, prin contrac ții
izometrice ale musculatur ii segmentelor adiacente ș i prin miș cări ale
85 articulațiilor vecine. Dup ă finalizarea perioadei de imobilizare se fac
mișcări active ș i cu îngreuieri, pân ă la restabilirea complet ă a
amplitudinii și tonicității musculare.
Entorsa este foarte frecvent ă în sportul de performan ță și
constă în afecț iuni ale aparatului locomotor. Este un traumatism
articular care const ă în leziuni capsulo-ligamentare, nervoase și
vasculare, determinate de o dinamic ă suprasolicitant ă care depășește
capacitatea de rezisten ță a structurilor respective.
Imediat după accident, la un interval variabil ca durat ă se
instalează triada simtomatic ă – durere, tumefac ție, impoten ță
funcțională.
Gradele de gravitate ale entorsei:
entorsa u șoară (gradul I) se caracterizeaz ă prin leziuni mici
ale aparatului capsulo-ligam entar, distensii cu fenomene
clinice limitate la leziune , dureri localizate, impoten ță
funcțională relativă.
entorsa medie (gradul II) prezintă leziuni capsul o-
ligamentare par țiale, dureri mai accentuate, un eddem
pronunțat, impoten ță funcțională parțială.
entorsă gravă (gradul III) însoțită de ruptur ă ligamentar ă
totală sau smulgerea ligamentului împreun ă c u u n f r a g m e n t
osos. Sportivul acuz ă dureri violente spontane la palparea
ligamentului lezat cu tendință de generalizare regional ă,
tumefiere articular ă pronunțată dată de edem, impoten ță
funcțională.
Ca urmare a studiilor de specialitate, s-a constatat c ă cele mai
frecvente entorse apar la nivelul gleznei și genunchiului, iar ramuri
sportive cu cele mai frecvente ento rse sunt fotbalul, gimnastica,
handbalul, atletismul, luptele, judo și rugby-ul.
Entorsa gleznei . Elementele componente articulare sunt
extremitățíle inferioare ale tibiei și peroneului, articulate prin
ligamentul interosos de capul astragalului. Toate sunt men ținute de
capsula articulară , bine înt ărită posterior ș i anterior de ligamentul
lateral intern și un ligament lateral extern compus din trei ligamente
distincte: peroneostragalian ante rior, perone oastragalian posterior și
peroneocalcanean.
86 Precizarea celor trei forme de gravitate se realizeaz ă prin
examen clinic și radiologic.
Entorsa u șoara – caracteristici:
– existența unui punct sau zone dureroase, în zona
ligamentului extern și mai rar în zona ligamentului intern;
– durerea se poate localiza pe to t ligamentul sau numai pe
unul din fascicolele componente;
– pot exista puncte dureroase pe fa șa anterioara sau
posterioar ă a articula ției, durerile crescând în intensitate
la mișcare sau la palpare;
– edem moderat care coresp unde zonei dureroase.
Entorsa de gravitate me die – caracteristici:
– durerea și edemul care poate interesa întreaga gleznă ,
echimoze ș i dureri foarte mari la mici mi șcări de lateralitate;
– leziunea ligamentului in terosos care determin ă depărtarea
extremităților inferioare tibioperoniere (diastaza), greu de
menținut prin aparat gipsat, ceea ce impune intervenț ia
chirurgical ă.
Entorsa grav ă – caracteristici:
– gleznă globuloas ă cu edem foarte puternic, tegumente
calde, echimoze întinse cu total ă impoten ță funcțională și care
prezintă un mare grad de mobilitate anormal ă în sensul lateralit ății.
Tratamentul entorselor de glezn ă
In prim
ele 48 de ore se recomand ă masaj/aplica ții cu ghea ță
și pansament compresiv.
În cazul entorselor u șoare în timpul repaosului segmentar de
5-7 zile se aplic ă unguente antalgice și antiflogistice.
In cazul entorselor medii, se imobilizeaz ă glezna într-o
gheată gipsată pentru 7-15 zile, perioad ă în care se administreaz ă
antiinflamatoare, miorelaxante iar, dup ă reducerea imobiliz ării se
introduce tratamentul fizioterapeutic recuperator și kinetoterapie. În
cazurile de diastazis imobili zarea este mai îndelungat ă, iar gipsul se
schimbă mai des pentru a se asigura conten ție permanent ă.
În cazul entorselor grave, cu leziuni totale sau par țiale ale
aparatului capsulo-ligamentar și coexisten ța unui diastazis, se
impune un tratament chirurgical.
87 Entorsa genunchiului constă în situația în care se produce
leziunea capsulo-ligamentar ă a articula ției genunchiului și este
determinat ă de unele mi șcări suprasolicitante sau prea energice ce
tind să deplaseze extremit ățile articulare dincol o de limitele posibile
ale unor axe normal existente.
Entorsa u șoară de genunchi se caracterizeaz ă printr-o durere
la mișcări sau la palpare în zona lezat ă și interesează de cele mai
multe ori ligamentul lateral intern și mai puț in ligamentul lateral
extern sau capsula posterioara. În acest caz nu se constat ă edem,
echimoze, lichid articular ș i nici vreo mi șcare anormal ă.
Entorsa moderat ă de genunchi, prezint ă o durere mai
accentuat ă, un edem moderat, posibile echimoze regionale și
mișcări moderate de lateralitate.
Entorsa grav ă de genunchi se caracterizeaz ă printr-un
genunchi globulos, edema țiat, cu o cantitate apreciabil ă de lichid
articular, cu mobilitate anormal ă mare ș i dureroas ă. Acest tip de
entorsă se soluționează chirurgical.
Tratamentul entorselor de genunchi
În cazul entorselor u șoare se recomand ă masajul
ușor/aplicații cu ghea ță în primele 48 de ore, laserterapia și ionizări
cu novocain ă, antiinflamatoare și repaos segmentar pentru 5-7 zile.
În cazul entorselor moderate , în plus, este recomandat ca
articulația genunchiului s ă fie imobilizat ă în atelă gipsată sau burlan
gipsat timp de 10-20 de zile (în func ție de gradul leziunilor
ligamentare), kinetoterapie ș i repaos segmentar minimum 21 de zile.
In cazul entorselor grave se recomand ă interven ția
chirurgical ă pentru refacerea ligamentelor rupte. Postoperator se
aplică o imobilizare de 25 de zile, uramt ă de recuperare
fizioterapeutic ă și kinetoterapie.
Instabilitatea posttraumatic ă a genunchiului este o
complicație majoră a entorselor de genunchi. Modific ările care apar
în acest caz sunt hipotonia și hipotrofia cvadricepsului și
ischiogambierilor. Urm ătoarea etap ă se caracterizeaz ă prin apari ția
hidartrozei și în final apar elementele degenerative ca modific ări de
tip artrozic ale cart ilajului articular.
Tratamentul instabilit ății genunchiului , debutează cu tratarea
rupt
urilor ligamentare dup ă care se continu ă cu recuperarea prin
88 kinetoterapie.În caz c ă nu se poate realiza o stabilizare eficient ă a
articulației se recurge la tratamentul chirurgical care vizeaz ă
reconstruirea elementelor articulare ce determin ă instabilitatea.
Entorsa cotului, prezintă forme clinice mai u șoare sau mai
severe.
În cazul entorselor uș oare se regăsesc leziuni minore în
aparatul capsulo-ligamentare, mai ales pe partea intern ă și se
manifestă prin durere spontan ă și la palpare asociat ă uneori cu un
edem local discret sau mai evident. La mi șcarea de lateralitate
executată pasiv se accentueaz ă durerea în zona lezională .
În cazul entorselor mai severe , pe lâng ă durere, există un
edem evident care cuprinde aproap e tot cotul, iar lateral-intern
există o echimoz ă și o creștere a temperaturii locale. Este necesar ă
radiografia articula ției deoarece exist ă posibilitatea existen ței unei
fracturi.
Tratamentul ento rselor cotului începe cu aplica ții reci ș i
masaje cu gheață , după care, în formele u șoare se imobilizeaz ă
articulațiile în atel ă gipsată 8-10 zile, care dup ă a treia zi se scoate
zilnic și se fac mi șcări pasive de
flexie-extensie la care se adaug ă
ionizări cu novocain ă și laser-terapia. În cazurile de entors ă cu
rupturi de capsul ă articulară se intervine chirurgical iar imobilizarea
post-operatorie se men ține 14-21 de zile în aparat gipsat, îns ă, după
a cincea zi de la opera ție se poate suprima pentru a efectua u șoare
mișcări pasive și corect dozate.
Entorsa pumnului. Articulația radiocarpian ă, cu un grad
mare de mi șcare, este distorsionat ă în anumite ramuri sportive (box,
lupte, judo, volei, fotbal), entorsa fiind semnalat ă prin durere
localizată (pe liniile de inser ție capsulară ) și edem local. În entorsele
radiocarpiene dac ă există un punct dureros pe sau în apropiere de
scafoidul carpian, trebuie f ăcută radiografia pentru a stabili dac ă
există sau nu o fractur ă de scafoid, pseudoartroza acestuia
producând mari neajunsuri în cazurile nedepistate și netratate.
Tratamentul entorselor de pumn este aceea și ca și la celălalte
entorse.
Entorsa halucelui se produce prin flexie sau extensie
asociată cu abduc ția exagerat ă. Acest traumatism se întâlneș te în
judo, arte mar țiale, ru
gby, fotbal.
89 Semnele clinice sunt durerea, tumefierea cu sau f ără
echimoze ș i impoten ță funcțională.
Tratamentul pentru forme u șoare const ă în imobilizarea cu
benzi de leucoplast pentru 10-12 zile, iar pentru cel ălalte forme
imobilizarea se face în gips de me rs pentru 18-21 de zile urmat ă de
un tratament fizioterapeutic.
Hidartroza reprezintă ”acumularea unei cantit ăți apreciabile
de exudat în cavitatea articular ă” (sursa internet 2) Localizarea cea
mai întâlnit ă este la nivelul genunchiului și se pare c ă este debutul
unisimptomatic a unor afec țiuni articulare determinate de
suprasolicitare (nu exist ă un traumatism determinant în
antecedente).
Tratamentul hidartrozei constă în repaos segmentar,
fizioterapie resorbant ă și sedativă, aplicații locale cu anticongestive
și medicamente antiinflamatoare.
Leziuni meniscale ale genunchiului sunt afec țiuni care
intereseaz ă formațiunile fibrocartilaginoase care se interpun între
condilii femurali și platourile tibiale. Sunt cel mai frecvent întâlnite
în sporturi ca: fotbal, handbal, sc hi, baschet, rugby, lupte etc. iar
probabilitatea ca s ă fie afectat meniscul intern fa ță de cel extern este
de 4 ori mai mare (meniscul intern este mai solicitat ca cel extern
deoarece condilul femural intern este mai coborât decât cel extern).
Din punct de vedere func țional, meniscurile se deplaseaz ă cu
mișcările condililor femurali. Mi șcările de flexie-extensie a
genunchilor imprim ă meniscurilor o deplasare antero-posterioar ă.
Prin studiul mi șcărilor genunchiului, se observ ă că în timpul
mersului, compon entele articula ției genunchiului efectueaz ă o
mișcare de alunecare și rotaț ie, în timp ce în ortostatism se produce
o blocare a articula ției.
Majoritatea rupturilor meniscurilo r interne se produc în urma
unei forț e interne, care impune genunchiului semiflectat o mi șcare
de extensie bruscă cu rotație internă. Această situație se întâlne ște în
majoritatea ramurilor sportive cand sportivul se afl ă în sprijin pe un
picior cu genunc
hiul flectat imprimându-i-se o mi șcare
dezechilibrat ă, care duce la extensia bruscă a genunchiului și la o
rotație internă.
90
Fig.2. Construc ția anatomic ă a meniscului
Factorii predispozan ți și favorizan ți care conduc la apari ția
meniscurilor, sunt:
– deformațiile congenitale;
– preexisten ța unui proces reumatismal degenerativ;
– jocul dur al adversarilor;
– suprafeșe de joc necorespunz ătoare;
– execuții tehnice incorecte.
Diagnosticul rupturii de menisc se stabile ște după
următoarele semne orientative:
– blocajul cu repetiț ie;
– hidartroza persistent ă;
– hipotrofia și hipotonia coapsei;
– durerea la nivelul meniscului interesat
91
Fig.3. Meniscul median
Tratamentul cel mai eficient este cel operator. Programul de
recuperare este foarte important datorit ă complexit ății și intensității
cu care se lucreaz ă, drept urmare trebuie s ă fie foarte atent alc ătuit și
realizat.
Corpi articulari se traduc clinic prin prezenț a unor blocaje în
articulație, urmat ă de o hidartroz ă moderat ă. Blocajul survine în
urma interpunerii acestor corp i (fragmente de menisc, buc ăți din
ligamentul încruci șat, mici fracturi parcelare, depozite de fibrin ă
etc.) între suprafe țele articulare. Artcula țiile afectate cel mai
frecvent sunt: articula ția genunchiului și mai rar articula ția gleznei.
Artrozele repezintă alteră ri degenerative ale cartilajelor
articulare cu proliferarea țesutului osos subdiacent. Apar în urma
traumatismelor și a solicitărilor îndelungate. Apari ția afecțiunii duce
la modific ări structurale ce se traduc prin suferin ța articula ției
(redoare, durere, deform ări). Eroziunile și ulceraț iile, ce las ă osul
gol, apar, de obicei, în zonele articulare care suport ă cea mai mare
încărcare. Ca simptome sunt semnalate dureri de intensitate
crescândă, mai ales în timpul mi șcării, însoțite de hidartr oză,
crepitații specifice ș i modific ări de consisten ță ale țesuturilor
capsulo-ligamentare. Radiologic se poate eviden ția procesul
degenerativ. Articula ția cea mai predispus ă artrozei este articlua ția
genunchiului datorit ă solicitărilor intense, urmat ă apoi de articula ția
șoldului și a gleznei (secundar ă traumatismelor tibio-tarsiene și celei
subastragaliene).
În practica sportiv ă, ramurile sportive în care s-au întâlnit
mai multe artroze, au fost: haltere, rugby, fotbal, polo, box, volei,
92 tenis de câmp, etc.. Ca localizare, cel mai frecvent s-au întâlnit la
nivelul genunchiului, um ărului, cotului.
Artroza genunchiului este mai frecvent întâlnit ă la fotbali ști,
rugbyști, schiori, cicliș ti.
Simptomatologia este determinat ă de dureri care cresc în
intensitate înso țită de hidartroz ă, discretă "împăstare" a
formațiunilor capsulo-ligamentare și crepitații specifice, înso țite sau
nu de durere în timpul mi șcării. În timp se instaleaz ă o hipotrofie la
nivelul mu șchiului cvadriceps. Radiografic se observ ă participarea
rotulei la procesul degenerativ.
Artroza genunchiului odat ă instalată trebuie tratată pe termen
lung. În perioadele de inactivitate se recomand ă cura balneară .
Artroza gleznei este de cele mai multe ori secundar ă
traumatismelor articula ției tibiotarsiene și celei subastragaliene.
Clinic, durerile apar la începutul activit ății sportive și s eremit pe
timpul efortului fizic, pentru a reapare dup ă încetarea acestuia. La
palpare se percep zone dureroase pe fa ța anterioar ă, posterioară sau
în imediata vecin ătate a maleolelor. În articula ție poate exista o
anumită cantitate de lichid, care împreun ă cu edemul pot determina
creșterea volumului articula ției, cu ș tergerea cont ururilor osoase, iar
mișcările de adduc ție și abducție ale piciorului pot fi dureroase.
Radiografic, se observ ă osteofite mari pe vârfurile maleolare sau în
zonele de inserț ie a capsulo-sinovialei pe astragal.
Artroza cotului este determinat ă de microtraumatisme
repetate și de traumatisme majore soldate cu entorse, luxa ții și
fracturi articulare.
Simptomatologia presupune dureri care sunt înso țite uneori
de o discret ă edemațiere, limitarea mi șcărilor de flexie-extensie,
crepitații. Radiologic se poate observa pensarea interliniei, banda de
osteoscleroz ă în vecin ătatea sprafe țelor articulare, osteofitoza
periarticular ă, corpi oso și și osteocartilagino și în fundurile de sac
articular, calcifieri ale ligamentelor articulare.
Artroza pumnului include leziunile degenerative ale
articulațiilor: radiocarpian ă, intercarpian ă, mediocarpian ă
carpometacarpian ă.
Simptomatologia este determinat ă de "pumnul boxerului"
caracterizat de dureri aproap e permanente, cu exacerb ări la
93 eforturile de lovire și deformări multiple la nivelul articula țiilor
interesate.
Chisturile sunt forma țiuni fibroconjunctive, capitonate în
interior cu o membran ă secretant ă. Ele se pot dezvolta din tecile
sinoviale ale diferite lor tendoane sau din țesutul capsulo-sinovial al
diferitelor articula ții. Cele mai frecvente ch isturi se întâlnesc în
regiunea radiocarpian ă, generate din tecile sinoviale ale tendonului
sau din capsulosinoviil e multiplelor articula ții locale. De asemeni se
întâlnesc chisturi la nivelul regi unii poplitee, chisturile meniscale (
menisc extern) ș i mai rar chisturile regiunii tarsiene, ale tendoanelor
peroniere.
Clinic, chisturile se prezint ă sub forma unor tumori care pot
avea diferite m ărimi, bine delimitate, nedur eroase, fluctuante, f[r[
elemente inflamatorii.
Tratamentul chisturilor constă în punc ții evacuatoare și
introducerea de substan țe corticoide ș i în unele cazuri cu instila ții cu
hidrocortizon. În cazul chisturilor de menisc, acestea trebuie
excizate cu tot cu menisc.
Osteoporoza epifizar ă constă în apariția unor pseudochisturi
și constă în limitarea activit ății articulare. În fo rmele avansate, se
întâlnește o scleroză extinsă, fiind prezent ă mai rar în artrozele de
genunchi ș i constă într-un lichid foarte vâscos
Simptomatologie:
– durere provocat ă la mișcare și care cedeaz ă în repaos;
– im
potența funcțională de grade variabile;
– puncte dureroase la presiune;
– crepitații și tumefierea variabil ă a articula ției.
Radiografia arat ă micșorarea spa țiului articular, osteofitoz ă
marginală, osteoscleroz ă și geode în zonele de sprijin.
Maladia Hoffa denumită și iritația pachetului gras
subrotulian, este o afec țiune des întâlnită , în special în sport
(atletism, gimnastic ă, jocuri). Trebuie f ăcută o distinc ție clară între
maladia Hoffa care poate ap ărea și fă ră o cauz ă anume
(traumuatisme sau suprasolicit ări) și maladia Hoffa (iritaț ia
pachetului gras surotulian) din sport.
94
Fig.4. Maladia Hoffa
”Fenomenele se traduc printr-o durere la efort (mai ales la
coborâri, ateriz ări, alergări) în zona subrotulian ă, de o parte și de
lata a tendonului rotulian, durere ce se accentueaz ă la palpare. Se
simte bine cre șterea de volum a pachetului gras, precum și
consistența lui mai împ ăstată, determinat ă de hipertrofia real ă a
pachetului gras sau uneori de pr ocesul edematos congestiv al
formațiunii”(sursa internet 3). Temperatura locală poate fi mai
ridicată și, rareori, este posibil ă o acumulare de lichid articular, caz
în care procesul inflamator poate s ă intereseze ș i sinoviala.
Tratament:
– odihna si evitarea activitatilo r care ar putea agrava
afecț iunea (sportivul nu trebuie sa coboare, s ă alerge sau
să sară)
– administrarea de antiinflamatoare și calmante pentru
atenuarea durerii;
– infiltrații cu corticosteroizi;
– gheață sau crioterapie pentru reducerea durerii și
inflamației;
– diverse tehnici de fizioterapie (ultrasunete și stimulare
nervoasă electrică transcutanat ă);
– exerciț ii pentru tonifierea m usculaturii și consolidarea
grupurilor de mu șchi din jurul tendonului;
– izolarea cu o band ă specială a suprafeț ei superioare a
rotulei pentru a m ări spațiul dintre structurile suprafe țelor
95 inferioare ale acesteia. In acest mod se va diminua stresul
și presiunea asupra țesutului adipos.
Periartrita, ”boala favorizată de îmbătranire a ț esuturilor,
afectează, în general, subiec ții vârstnici sau, mai rar, subiec ții tineri
și sportivi. Ele afectează bursele seroase periarticulare (spa țiile de
alunecare), capsula articulară (țesutul fibros care înconjoar ă
articulația), ligamentele, tendoanele și tecile lor, chiar mu șchii
învecinați ai articula ție” (sursa internet 4). La membrului inferior
periartrita poate s ă apară la nivelul șoldului. Este determinat ă, în
general, de o tendinit ă a mușchilor fesieri, responsabil ă de durere
atunci când subiectul dep ărtează coapsa de axa corpului, sau de o
tendinită a mușchilor abductori, frecvent ă la sportivi (rugby,
fotbal).
7.2. Traumatismele oaselor
Traumatismele în sport pot ap ărea și la nivelul oaselor și a
periostului (înveli șul osos). Traumatismele osoase pot fi de natur ă
internă și sunt determinate de o contrac ție bruscă și puternic ă a unor
grupe musculare și suprasolicitarea mu șchilor sau de natur ă externă,
determinate de lovitura unui adve rsar/coechipier sau de un obiect
dur. În func ție de intensitatea, direcț ia și suprafața de acțiune a for ței
traumatizante este implicat peri ostul (contuzii simple, hematoame
subperiostale) și/sau osul, sub forma unor fisuri, fracturi sau a unor
deranjamente trabeculare.
Apofizita este inflama ția apofizelor, suprafeț e osoase
proeminente pe care se inser ă un muș chi sau un grup muscular.
Apare în urma solicit ărilor îndelungate pe zona de inser ție și se
manifestă prin durere la palpare și în timpul solicit ărilor, iar zona
este ușor edemațiată.
Apofizita tibial ă antero-superioar ă, sau boala Osgood-
Schlatter, este determinat ă de tracț iuni repetate și viole nte ale
tendonului rotulian asupra inser ției sale de pe nucleui de osificare
antero-superior al tibiei. Această afecț iune se întâlne ște la tineri
între 12-15 ani care practic ă atletism, gimnastic ă, fotbal, patinaj ș.a.
Regiunea apofizei este u șor edema țiată și dureroas ă la palpare, dar
mai ales în timpul solicit ărilor
96 Periostita reprezintă o inflama ție acută sau cronic ă a
periostului (membrana conjunctivă care înconjoar ă un os) și a osului
subdiacent. Se înt ălnește foarte frecvent la sportivi, mai ales cei care
practică cursele de fond.
Această afecț iune corespunde unui sindrom de surmenaj
microtraumatic, tensiuni anormale la nivelul osului provocate de o
suprasolicitare a inser țiilor mușchilor. În istoricul afecț iunii se
regăsesc o serie de factori favorizan ți: mersul pe distan țe lungi,
mersul pe un teren dur , accidentat cu o proast ă amortizare a t ălpilor,
reluarea prea rapid ă a activității sportive după o perioad ă de repaus,
încălțăminte neadecvat ă, o stăpânire deficitar ă a gesturilor etc.
Simptomatic se manifest ă prin durere, care survine mai ales
în efort și se calmeaz ă la repaus, temperatura local ă crește ușor iar la
palpare se poate observa uneori tumefac ție.
Sediul cel mai frecvent al pe riostitei este la nivelul tibiei și
mai specific, pe faț a antero-intern ă sau pe marginea intern ă a tibiei.
Fractura ”reprezint ă o întrerupere completă sa
u
incomplet ă a continuit ății osoase, cu sau f ără deplasarea
fragmentelor osoase" (Botez, P.– Ortopedie , 2008, pag. 73).
În func ție de mecanismul de pro ducere a fracturii acestea pot
fi:
– fracturi determinate de un accident traumatic: prin
traumatism direct sau prin traumatism indirect (la distan ță
de locul de impact: torsiune , inflexiune, compresiune,
tracțiune și asocieri între ele);
– fracturi ”de oboseală ”: datorită unor solicit ări repetate pe
aceeași zonă pot apărea fisuri care în final conduc la
apariția fraturii; foarte frecvente la sportivi (dansatori,
atleți etc.)
– fracturi pe os patologic: fractura apare pe fondul unor fragilizări excesive, patologice ale osului.
Cele mai frecvente localiz ări ale fracturilor la membrul
inferior sunt: de ș old, de col femural, de rotul ă, de stres a tibiei, a
gleznei etc. Leziunile osteocondrale reprezintă de fapt epifizite care
afectează cartilajul articular și uneori osul subcondral, cauzate de
necroze localizate. Se mai folosesc ș i termenii de osteocondrit ă
97 disecantă sau fractur ă transcondral ă, care caracterizeaz ă aceeași
afecț iune.
Este frecvent ă la băieți între 4-12 ani cauzat ă de precaritatea
circulației sangvine la nivelul osul ui subcondral în perioada
pușeelor de cre ștere sau la sportivi datorit ă unui singur eveniment
traumatic sau, mai frecvent, a unor microtraumatisme repetitive.
Zonele cele mai afectate sunt: genunchiul, glezna (domul
astragalian), șoldul (Boala Legg-Perthes-Calve).
Tabloul clinic este dominat de durere, episoade de blocaj (în
cazul în care afec țiunea se soldeaz ă cu prezen ța unui corp liber
cartilaginos intraarticular, deta șat din zona de fractur ă), limitarea
mișcărilor, tumefac ție, laxitate articular ă. În cazul în care
fragmentul de osos necrozat ajunge în cavitatea articular ă, el poate
provoca ulterior o artroz ă precoce.
Rezumat
Clasificarea și exemplificarea traumatismelor articula țiilor și
oaselor care se produc în activitatea sportiv ă de performan ță este
necesar s ă fie cunoscut ă pentru a realiza un program terapeutic
adecvat și care să conducă la realizarea scopului terapeutic propus.
Traumatismele oaselor și articula țiilor, la fel ca traumatismele
părților moi, sunt determinate de un mecanism intrinsec sau
extrinsec și pentru ca
recuperarea s ă fie o reuș ită este nevoie de
realizarea și aplicarea unui program terapeutic corect adaptat.
Concepte și termeni de re ținut: clasificarea traumatologiei
sportive, cauzele producerii trauma tismelor în sport, clasificarea
traumatismelor de la nivel osos ș i articular.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– clasificarea traumatism elor din activitatea sportiv ă;
– clasificarea ș i exemplificarea trauma tismelor de la nivelul
artiuculațiilor și oaselor.
Bibliografie selectiv ă
1. Botez, P. (2008) – ” Ortopedie ”, Casa de Editură Denus, Ia și.
98 2. Drăgan, I (2002) – ” Medicină sportivă ”, Editura Medical ă,
București.
3. Sursa 1: Luxa ția – generalit ăți și tratament: http://www.luxatie-
tratament-umar-brat-mana-glezna-sold-genunchi-rotula.ro/
4. Sursă 2: http://www.scribd.com/doc/82696941/146/Hidrartroza
5. Suport de curs la disciplina “ Medicină sportivă ”, de la
Universitatea de Medicin ă și Farmacie ”Victor Babe ș”,
Timișoara, specializarea Balneofiziokinetoterapie și
Recuperare: http://www.scribd.com/doc/51012874/MEDICINA-
SPORTIVA-modificat (sursa 3)
6. Sursa 4: http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-
medical/periartrita_2035
99 CURS 8
FUNC ȚIONALITATEA COLOAN EI VERTEBRALE
Introducere
Coloana vertebrală reprezint ă axul principal de sus ținere al
corpului și care asigur ă buna func ționalitate a organelor vitale.
Traumatismele de la nivelul coloanei vertebrale, în func ție de
gravitatea lor, determin ă în unele cazuri, scoaterea sportivului,
pentru o anumit ă perioadă, din activitatea sportiv ă de antrenament și
competițională. Astfel, pentru a evita sau diminua perioada de
inactivitate a sportivului, este necesar s ă fie cunoscute aspectele
legate de func ționalitatea coloanei vertebrale cât și modalit ățile
eficiente de realizare a programelor de recuperare care s ă
îndeplineasc ă obiectivul terapeutic propus.
Obiective:
– cunoașterea traumatismelor și funcționalității coloanei
vertebrale;
– cunoașterea obiectivelor și metodelor de recuperare a
traumatismelor de la nive lul coloanei vertebrale.
– cunoaș terea metodelor kinetice folosite în recuperare.
Conținut
8.1. Func ționalitatea și traumatismele coloanei vertebrale
Trunchiul are un rol important în asigurarea mobilit ății
tuturor segmentelor co rpului omenesc, în principal în rela ție cu
posturile de baz ă, precum ș i cu ortostatismul, atât în condi ții statice,
cât și dinamice, îndeplinirea acestor func ții revenind c
oloanei
vertebrale și grupelor musculare ce acț ionează asupra trunchiului. În
acest context, coloana vertebral ă reprezint ă axul de sus ținere al
corpului, caracterizat prin rezisten ță și suplețe. Aceast ă rezistență
este asigurat ă în principal de structurile osoase vertebrale, al ături de
care particip ă, cu rol de atenuare, curburile din plan sagital și
tonusul muscular postural. În ceea ce prive ște suplețea articular ă,
asigurarea acesteia se reg ăsește în particularit ățile anatomo-
funcționale ale articula țiilor dintre vertebre.
100 Discurile intervertebrale suport ă presiuni foarte mari, în
funcție de pozi ția trunchiului ș i de încărcătura la care sunt supuse.
La nivelul coloan ei vertebrale, mi șcările au caracter plurisegmentar,
prin însumarea mi șcărilor intervertebrale al e segmentului respectiv.
Practic, coloana vertebral ă îndepline ște rol dublu: static (sus ține
capul, gâtul și trunchiul, de care sunt legate membrele) ș i dinamic
(manifestat prin capacitatea de mi șcare pe care o asigur ă mobilitatea
articulațiilor intervertebrale, acestea având limite de amplitudine
diferite de la o regiune la alta).
După Lapièrre (1986), mi șcările la nivelul coloanei
vertebrale sunt influen țate de mai mulț i factori:
– forma corpurilor vertebrale;
– indicele discului vertebral, care cu cât este mai mic
permite o mai mare mobilitate;
– forma ș i orientarea apofizelor articulare;
– gradul de înclinare a apofizelor spinoase.
Cauzele apariț iei traumatismelor de la nivelul coloanei
vertebrale
Coloana vertebrală reprezint ă o parte vital ă a corpului uman,
formată din vertebre și ligamente, al c ărei rol este de a sus ține
corpul (permi țând toate mi șcările posibile) ș i de a pr oteja măduva
spinării – structura ce transmite impulsuri nervoase și controleaz ă
toate mișcările și senzațiile corpului.
Traumatismele coloanei se produc cel mai frecvent prin
mecanism indirect (93%). Multe traumatisme se produc prin
acțiunea concomitent ă a mai multor solicit ări, iar gravitatea
leziunilor depinde mai curând de combinaț ia forț elor.
Hiperflexia – mișcarea de înclinare excesiv ă realizată anterior
de un ax transvers ce tr ece prin segmentul de mi șcare. Hiperflexia
solicită prin flexie – compre siune coloana corpurilor și discurilor
intervertebrale producând fracturi prin tasare cu grade variabile de
cuneiformizare anterioar ă a corpului vertebral.
Hiperextensia – se realizeaz ă prin înclinarea exagerat ă
posterior de axul transvers al se gmentului, ca o imagine în oglind ă a
hiperflexiei. Acest mecanism este caracteristic pentru coloana cervicală . În hiperextensie se solicit ă coloana arcurilor vertebrale
101 prin extensie – compresie, realiz ând fracturi uni sau bilaterale ale
elementelor osoase ale arcului. Ce l mai frecvent primele cervicale.
Compresiunea pur ă (verticală ) – solicit ă în ax vertical
elementele coloanei anterioare ale segmen tului. Compresiunea
verticală produce fractura corpului vertebral cu deplasarea
centrifugă a fragmentelor.
Hiperflexia lateral ă – solicită segmentul față de un ax antero-
posterior, realizând o înclinare exagerat ă spre dreapta sau spre
stânga. Dep ășirea pragului de rezisten ță a structurilor segmentului
produce leziuni prin compresie în jum ătatea concav ă a coloanei și
leziuni ligamentare prin trac țiune în jum ătatea convex ă, putând
merge pân ă la dislocarea articula ției zygapofizare.
Forfecarea – este rezultatul unui mecanism de transla ție care
deplaseaz ă în planuri paralele o vertebr ă peste alta, distrugând
unitatea segmentului. Aici poate apare forfecarea con ținutului
canalului vertebral. Acest meca nism apare în accidentele de
circulație, când apar mi șcări rapide de hiperextensie urmat ă de
hiperflexie.
Torsiunea – este mecanismul care ac ționează producând
distorsiunea prin rota ție a segmentului motor. Realizeaz ă fracturi în
felie a corpului vertebral asociate cu disloca ții ale articula țiilor
intervertebrale sau grade diferite de entorse complicate cu leziuni
medulare și radiculare.
Caracterul stabil al unei fracturi sau luxa ții vertebrale
depi
nde de integritatea sist emului ligamentar posterior.
Leziunile stabile sunt fracturi prin compresie cu o tasare
anterioară mai mică de 1/3 din în ălțimea corpului vertebral. Au un
prognostic bun.
Fracturile cominutive cu deplas ări mari și fracturile –
dislocație sunt considerate instabile. Leziunile instabile necesit ă
fixare intern ă sau externă .
În cadrul patologiei traumatis melor coloanei pot apare o
multitudine de grade ș i tipuri de leziuni care se organizeaz ă în două
mari sindroame posttraumatice medul are cu deficit motor complet și
cu deficit motor inco mplet. În faza ini țială ambele se pot manifesta
sub forma șocului spinal.
102 8.2. Traumatismele de la nive lul coloanei vertebrale în
activitatea sportiv ă de performan ță
Lombalgia prin suprasolicitare (spatele dureros) – afec țiune
de suprasolicitare caracteristic ă pentru caiac și canotaj. Este o
apofizită interspinoas ă determinată de solicitarea excesiv ă a
ligamentelor interspinoase în timpul mi șcării de hiperextensie,
solicitare ce produce ini țial leziune în structura ligamentar ă, apoi la
nivelul apofizelor (începe durerea) și în final poate determina
artroza la nivelul articulaț iilor interspinoase.
Apare în multe sporturi, cum ar fi: haltere, înot (în special în
stilul fluture), canotaj, popice, lupte, la toate jocurile în care exist ă
mișcarea de extensie la nivelul um ărului ș i spatelui.
A fost izolat ă ca entitate, din marea clas ă a suferin țelor
lombare, ținând seama de câteva caracteristici proprii: apari ția
durerilor legate strict de o solicitare drastic ă sau mai multe solicit ări
însumate, durere bine localizat ă care se lini ștește la repaus, durere a
regiunii lombare a c ărei radiografie nu eviden țiază modific ări
osteoarticulare, congenitale sau câ știgate.
Se manifestă prin durere accentuată de efort, care dispare în
repaus (ini țial). Caracteristic durerii de acest tip este meteo-
dependen ța.
Simptomatologia este simpl ă și clară : dureri spontane sau
provocate în z
one mai restrânse sau mai extinse, care nu sunt legate
de schimb ările meteorologice, iar radiografia și investiga țiile de
laborator nu ofer ă date suplimentare. Modific ările morfologice
(microlezionale) pot apar ține fibrelor musculare, inserț iilor
musculare și microleziunilor multiplelor forma țiuni capsulare sau
ligamentare.
Evoluția prezint ă perioade de acutizare ritmate, mai ales de
efortul fizic intens, întrerupte de perioade de remisiune când efortul
devine minim.
Investigații: examenul radiologic când apar modific ări la
nivelul structurilor articulare.
Tratament:
– repaus segmentar 5 – 7 zile;
– medicație antalgic ă, antiinflamatoare local ă; miorelaxante
și decontracturante; ioniză ri cu novocain ă;
103 – tratament kinetic: recuperare – tonifiere muscular ă.
Hernia de disc lombară (luxația nucleului pulpos a discului
vertebral)
Se caracterizeaz ă prin ruperea inelului fibros de la marginea
discului vertebral, permi țând hernierea materialului nucleului
pulpos, care va interesa r ădăcinile nervoase. Dup ă modul de
severitate al conflictului disc-r ădăcină nervoasă se descriu trei stadii
de hernie de disc lombar ă:
– stadiul 1 – cu iritarea ră dăcinii (durere pe traiect
radicular);
– stadiul 2 – compresia r ădăcinii (durere ș i parestezii pe
traiect radicular cu modific ări ale reflexelor
osteotendinoase);
– stadiul 3 – paralizia r ădăcinii ( dureri, parestezii, parez ă/
paralizie pe membrul inferior).
Etiologie – debutul este brutal, legat de un factor declanș ator
(efort fizic mare, frig et c) sau insidios, progresiv.
Orice pacient cu hernie de disc lombar ă prezintă clinic
următoarele simptome:
– rahidian – vertebral (durere, contractur ă muscular ă
paravertebral ă, tulburări de static ă vertebral ă – scolioz ă,
cifoză – și tulburări de dinam ică vertebral ă – limitarea
mișcărilor de flexie, extensie, inflexiuni laterale);
– radicular – suma semnelor și simptomelor ce exprim ă
suferința a una sau mai multor r ădăcini (durere radicular ă,
tulburări de sensibilitate ș i neuromotorii);
– dural – semne cu expresie clinic ă rezultate din cre șterea
presiunii la care este supus lichidul cefalorahidian;
– miofascial – dureri localizate în țesutul moale, identificate
la palpare;
– neuropsihic – totalitatea modific ărilor comportamentale și
de reactivitate neuropsihic ă a pacientului.
Principalele traiecte radiculare la nivelul membrului inferior
sunt:
– L2, L3 – fa ța laterală și anterioar ă a coapsei, pân ă în
treimea ei inferioar ă;
104 – L4 – faț a antero-extern ă a șoldului, coapsa anterior (de-a
lungul muș chiului croitor), fa ța internă a genunchiului;
este corelata cu reflexul osteotendinos rotulian;
– L5 – fesa, fa ța posterioară a coapsei pân ă la capul
peroneului, loja antero-extern ă a gambei, în jurul maleolei
externe, faț a dorsală a piciorului pân ă la haluce și spaț iul
interdigital I;
– S1 – fesa, fa ța posterioar ă a coapsei pân ă în spațiul
popliteu, fa ța posterioar ă a gambei pân ă la nivelul
tendonului achilian și călcâiului, jum ătatea extern ă a
plantei, ultimele trei degete.
8.3. Obiective și metode de recuperare dup ă producerea
traumatismelor la sportivii de performan ță
Metodele aplicate în kinetoterapie reprezint ă baza recuper ării
medicale, principala form ă de refacere a func țiilor diminuate în
urma unor boli sau traumatisme.
Obiectivele generale urmărite, indiferent de diagnostic, sunt:
– refacerea st ării de sănătate;
– redobândirea calit ăților fizice pierdute;
– redobândirea total ă a posibilit ăților de practicare a
sportului respectiv.
Obiectivele recuper ării posttraumatice sunt:
refacerea for ței de c
ontracție a mușchilor hipotoni,
hipotrofici, cu for ța de contrac ție redusă fie în urma
unor procese patologice musculo-articulare reumatice
sau posttraumatice, fie datorit ă neutilizării lor un timp
mai îndelungat în condiț ii de imobilizare sau de
nefuncționare în anumite circumstan țe fiziopatologice
(durere, inflama ție, contractur ă);
refacerea rezisten ței musculare îndeosebi pentru
mușchii de for ța și rezisten ța antigravitaț ionali, cu
sarcini statice și rezistive deosebite; în mod frecvent
această problemă se referă la grupe musculare întinse,
ceea ce presupune participarea la realizarea acestei
funcții nu numai a musculaturii, ci și a sistemului
cardiocirculator și respirator;
105 refacerea mobilităț ii articula țiilor afectate .
Metode kinetice folosite în recuperare.
1. Kinetoterapia activ ă liberă reprezint ă mișcări voluntare
realizate prin contrac ții musculare dinamice, izotone, cu mobiliz ări
ale segmentelor articulare. Mi șcările active libere sunt executate
fără nici o for ță ajutătoare și fără opoziție sau rezistenț e exterioare,
cu excepția forț ei gravitaționale.
Obiectivele urm ărite prin mi șcări voluntare libere sunt:
relaxarea; cre șterea mobilit ății articulare prin distensie; ob ținerea
unei mai bune coordonă ri musculare.
Kinetoterapia activ ă liberă relaxant ă poate porni dintr-o
poziție inițială folosind for ța gravitaț iei și printr-o mi șcare uniform
încetinită să atingă o poziție statică. Relaxarea m ai poate fi ob ținută
și printr-o activitate muscular ă mai mare din start decât for ța
gravitației.
Kinetoterapia activ ă de distensie urmărește atingerea limitei
amplitudinii mi șcării, o mai mare fl exibilitate prin mi șcări fie
rapide, fie lente.
Pentru ob ținerea unei coordon ări a miș cărilor, coordonare
diminuată sau perturbat ă în urma inactivit ății prelungite în cazul
unor transpozi ții musculare sau tendinoase, kinetoterapia activ ă
liberă folosește seturi de mi șcări ordonate ș i cât mai precise, de
dificultate progresiv ă, până la obținerea unei coordon ări rapide,
automatizate și cu grad mare de precizie.
2. Kinetoterapia activ ă asistată are ca obiective:
– descărcarea articula ției când mobilizarea acesteia în
condiții de desc ărcare este esen țială pentru tratament;
– activitatea musculaturii de for ță mică ce nu poate f
i
obținută fără suspendare sau ajutor;
– exersarea numai a mu șchiilor agoni ști, când este
contraindicat ă activarea sau dezvoltarea antagoni știlor;
– realizarea, men ținerea sau amplificarea mobilit ății,
coordonă rii și relaxării.
Realizarea unor miș cări cu forță muscular ă redusă este
posibilă prin suspendare sau prin reducerea greut ății corpului sau a
unor segmente ale corpului (suspe ndarea în chingi sau la suprafa ța
apei). Forț a ajutătoare poate fi asigurată de kinetoterapeut, de corzi
106 elastice sau contragreut ăți pe scripe ți (pasiv) sau de for ța proprie a
membrelor, utilizarea unui baston (activ).
3. Kinetoterapia activă cu opunere de rezisten ță: se
folosesc exerci ții dinamice, cu deplasare, împotriva unei for țe de
opoziție, superioară unei simple deplas ări fiziologice. Rezisten ța
opusă poate fi realizat ă în diferite mobilit ăți:
– hidrokinetoterapie activ ă contra rezisten ței în cad ă sau
bazine, utilizând ca for ță de opozi ție fie forț a hidrostatic ă
verticală ascendent ă a apei, fie forț a de coeziune a masei
de lichid și vâscozitatea apei sau prin adausuri de palete
flotoare care m ăresc suprafa ța și volumul segmentului ce
se deplasează prin masa de lichid; rezisten ța poate fi
mărită de asemenea prin m ărirea vitezei de execu ție a
mișcărilor;
– rezistența realizat ă prin greut ăți atașate la nivelul
mușchilor: s ăculeți cu nisip, bile de plum b, mingi
medicinale, gantere, discuri metalice;
– rezistența prin arcuri sau corzi elastice;
– rezistența manuală opusă de kinetoterapeut sau de bolnav
însuși prin membrele sau pr in greutatea corpului.
Tehnicile de kinetoterapie activ ă contrarezisten ței sunt
utilizate în principal pentru cre șterea forț ei și rezistenț ei musculare.
Kinetoterapia rezistiv ă mai poate fi utilizat ă și pentru:
menținerea și dezvoltarea mobilit ății articulare; ameliorarea
troficității mușchilor, țesuturilor articulare ș i periarticulare (din care
unele fără vasculariza ție proprie, ca meniscurile, cartilajul articular)
și țesuturilor osoase.
4. Kinetoterapia activ ă statică (izometric ă) reprezint ă o
formă articulară a contracț iilor musculare care nu sunt înso țite de
mișcare, de deplasarea segmentelor articulare, ci doar de o cre ștere a
tensiunii în fibrele musculare, care nu- și modific ă lungimea. De
obicei, se dezvolt ă contracț ii izometrice în cazul unor rezisten țe care
depășesc forț a mușchiului respectiv (obiecte imobile sau rezisten țe
supramaximale).
Exercițiile izometrice scurte repetate, cu durata de 6 secunde,
aplicate zilnic în seturi de mai multe contrac ții (3 – 20), durata
107 pauzelor de 20 de secunde, au efect e superioare celor unice, atât în
ceea ce priveș te creșterea forței musculare, cât și hipertrofia.
În aplicarea tehnicilor izometrice, o importan ță deosebită o
au lungimea mu șchiului la care se execut ă contracțiile și unghiul
articular. Pentru a activa și antrena un num ăr cât mai mare de fibre
musculare este necesar ca exerci țiile să fie aplicate la mai multe
unghiuri articulare sau lungimi ale mu șchiului (scurte, medii ș i
lungi).
Avantajele exerciț iilor izometrice sunt:
– efecte bune în ceea ce prive ște creșterea forț ei musculare,
hipertrofia musculară și rezistența muscular ă;
– nu solicit ă articulația, putând fi aplicate în cazuri de
imobilizare (fracturi, articula ții dureroase, inflamate);
– efecte mai rapide și mai intense de cre ștere a for ței
musculare în compara ție cu exerciț iile dinamice;
– se aplică relativ u șor, fă ră să necesite aparatur ă sau
instalații speciale.
Dezavantaj
ele exerciț iilor izometrice sunt:
– punerea în tensiune susț inută a mușchiului blocheaz ă
circulația musculară și determin ă creș teri ale tensiunii
diastolice, atât în timpul contrac ției, cât și după efort;
– nu se amelioreaz ă mobilitatea articular ă și nutriț ia
țesuturilor articulare;
– nu dezvolt ă tensiune în toate grupe le de fibre ale unui
mușchi.
Pentru cre șterea for ței și rezistenț ei musculare sunt de
preferat tehnicile izomet rice; pentru hipertrofie și creșterea
volumului muscular sunt de prefer at tehnicile dinamice progresive
sau regresive.
5. Kinetoterapia pasiv ă este definit ă ca mobilizare în scop
terapeutic f ără interven ția pacientului, efectuat ă cu o for ță
exterioară, fie manual de c ătre kinetoterapeut, fie prin mijloace
mecanice.
Metodele de kinetoterapie pasivă au efecte deosebit de
importante în diferite situaț ii patologice:
– menținerea mobilit ății articulare și a troficit ății țesuturilor
articulare (îndeosebi a celor f ără vasculariza ție proprie –
108 cartilaj, meniscuri); în situa ții patologice m ăresc
amplitudinea mi șcărilor articulare prin asuplizarea
structurilor capsulo-ligamentare și teno-musculare;
– menținerea troficității și excitabilit ății mușchilor prin
scurtare și întindere reduce contracturile și retracturile sau
retracturile musculare prin întindere prelungit ă; activeaz ă
circulația musculară ; întinderea bruscă produce contracț ie
reflexă, întinderea lent ă produce relaxare;
– au efecte asupra func țiilor metabolice, respiratorii,
digestive, endocrine.
Indicații ale kinetoterapiei pasive :
– inactivitatea muscular ă completă sau hipoactivitatea;
– creșterea amplitudinilor articulare prin distensie și
asuplizarea ț esuturilor moi;
– stimulare proprioceptiv ă pentru refacerea sensibilit ății
kinestezice dup ă imobilizări prelungite.
6. Masajul reprezint ă un ansamblu de tehnici ce pot fi
incluse în kinetoterapia pasiv ă.
Principalele efecte ale masajului manual se exercit ă asupra
mai multor structuri și funcții, cum ar fi:
a. asu
pra pielii :
– prin manevre de tip netezire și vibrație se produc efecte
sedative;
– prin fră mântare, fric țiune și percuție se produc efecte
excitante accentuate locale, cât și generale.
b. asupra țesutului conjunctiv și perimuscular , fibrelor de
colagen, elastice ale acestor țesuturi, mai ales prin
manevre de fr ământare, accentuând metabolismul
țesutului conjunctiv și ameliorând elastic itatea planurilor
superificiale cutanate, subcutanate și perimusculare.
c. asupra musculaturii accesibile de la nivelul trunchiului și
membrelor, având ca efect o ameliorare a circula ției
musculare, o cre ștere a metabolismului fibrelor
musculare, o mai bun ă eliminare a cataboli ților musculari
și o creștere a pragului de ex citabilitate a fibrelor
musculare.
109 d. asupra circula ției veno-limfatice de întoarcere la nivelul
membrelor.
În condiții fiziopatologice algice sau inflamatorii, masajul are
următoarele efecte:
– analgetice prin modificarea metabolismului celular,
ameliorarea circula ției locale, eliminarea cataboli ților;
– antiinflamatorii;
– vasodilatatoare și de resorb ție a edemelor.
Contracturile musculare reflexe în durere sau dup ă efort sunt
influențate favorabil de masajul sedativ și decontracturant vibrator.
Manevrele fundamentale sunt: netezirea, fric țiunea,
frământatul, tapotamentul și vibrațiile, denumiri sugestive c ăpătate
după felul mișcărilor executate de masor.
Manevrele secundare sau ajut ătoare pot fi aplicate împreun ă
cu cele fundamentale: cernutul ș i rulatul, presiunile, trac țiunile și
tensiunile, scutur ările.
Rezumat
Clasificarea și exemplificarea func ționalității și
traumatismelor coloanei vertebrale asigur ă o orientare metodic ă
eficientă în realizarea programelor de recuperare posttraumatic ă de
la acest nivel, determinând realizar ea scopului terapeutic propus.
Evidențierea și exem plificarea metodelor kinetice aduc o contribu ție
însemnată în aprofundarea și soluționarea problemelor de recuparare
a coloanei vertebrale.
Concepte și termeni de re ținut: clasificarea traumatismelor de la
nivelelul coloanei vertebrale, metode kinetice, orient ări metodice.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– clasificarea traumatismelor de la nivelul coloanei
vertebrale;
– delimitarea metodic ă a exercițiilor kinetice;
– conceperea programelor de recuperare a func ționalității
coloanei vertebrale.
110
Bibliografie selectiv ă
1. Arseni, C., Stanciu, M. (1970) – Discopatiile vertebrale
lombare, Editura Medical ă, București.
2. Bălteanu, V. – Elemente de recuperare a traumatismelor la
sportivii de performan ță, curs IDD, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaș i.
3. Botez, P. (2008) – ” Ortopedie ”, Casa de Editură Denus, Ia și.
4. Borza, Iconia (2009) – “ Traumatologie sportivă ”, Editura
Mirton, Timi șoara.
5. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. (2002) –
„Traumatologie sportiv ă”, Editura Tineretului, Cultur ă Fizică
și Sport, Ia și.
6. Dumitru, D. (1984) – Reeducarea func țională în afecțiunile
coloanei vertebrale, Editura Sport – Turism, Bucure ști.
7. Drăgan, I (2002) – ” Medicină sportivă ”, Editura Medical ă,
București.
8. Șdic, L. (1982) – Kinetoterapia în r ecuperarea algiilor și a
tulburărilor de statică vertebral ă, Editura Medical ă,
București.
111 CURS 9
ROLUL EXERCI ȚIULUI FIZIC ÎN RECUPERAREA
POSTTRAUMATIC Ă
Introducere
Exercițiul fizic reprezint ă principalul mijloc utilizat în
programele de recuperare posttraumatic ă și poate fi adaptat în
funcție de caracteristic ile traumatismului și specificul anatomic și
funcțional al sportivului. Pentru a avea eficien ța dorită, includerea
exerciț iului fizic în programul terapeutic trebuie s ă respecte
principiile pedogagice de baz ă (progresivită ii, continuit ății etc.).
Obiective:
– cunoaș terea caracteristicilor exerci țiului fizic ș i criterii de
adaptare a lui la programul terapeutic;
– cunoaș terea rolului și a influen țelor terapeutice a
exerciț iului fizic.
Conținut
9.1. Exerci țiul fizic în recuperarea posttraumatic ă
Exercițiul fizic reprezint ă un act motric repetat sistematic și
conștient în vederea îndeplinirii obiectivelor educa ției fizice și
sportului, fiind mijlocul specific principal, de baz ă. (Cârstea
Gheorghe). Exerci țiul fizic are la baz ă o inten ție deliberat
concepută, fapt care-l deosebe ște de alte acte și acțiuni motrice din
viața cotidian ă. Se m
ai numește și „gest motric”, adică act motric
specializat.
Exercițiul fizic se repetă sistematic, dup ă reguli metodice
precise, în func ție de obiectivele vizate, influen țând astfel atât sfera
biologică cât și pe cea spiritual ă (efectuarea lui solicit ă atenția,
memoria, gândirea, voin ța etc.). Efectuarea sa presupune efort fizic,
reflectat în contrac ția musculară , în activitatea marilor func țiuni ale
organismului etc.
Elementele care definesc con ținutul exerciț iului fizic sunt:
– mișcările corpului (sau ale segmentelor acestuia);
– efortul fizic (determinat ș i caracterizat prin volum,
intensitate și complexitate);
112 – efortul psihic (solicitat de efectuarea exerci țiului fizic
respectiv).
Aprecierea con ținutului se face prin prisma celor trei
elemente men ționate (volum, intensitate, complexitate), corelate cu
alți factori (durata execut ării, vârsta subiec ților, con ținutul
programelor etc.) și ținându-se cont de finalitate (efect).
Forma exerci țiului fizic este dat ă de modul în care se succed
mișcările componente, aspectul exterior al acestuia: pozi ția corpului
și a segmentelor (ini țială și finală), direcț ia (amplitudinea), rela ția
între segmente, tempoul, ritmul, sistemul de dispunere fa ță de
adversari ș i parteneri etc.
Din punct de vedere al formei, exerci țiul fizic are
următoarele caracteristici:
– spațiale (poziții, direcții, amplitudine, distan ță etc.);
– temporale (ritm, tempo, durat ă etc.);
– spațio-temporale (determinate de viteza de executare);
– dinamice (determinate de for țele care influen țează
mișcarea – interne și externe).
Exercițiile fizice pot fi clasificate:
– după ponde
rea asupra dezvolt ării unor segmente și grupe
musculare: exerci ții fizice pentru trunchi, spate, membre
superioare, membre inferioare etc.;
– după poziț ia față de aparate: exerci ții fizice la aparate, cu
aparate, pe aparate etc.;
– după influența asupra dezvolt ării calităților motrice:
exerciț ii pentru dezvoltarea vitezei, îndemân ării,
rezistenței, forței etc.;
– după influența asupra componentelor antrenamentului
sportiv: exerci ții fizice pentru preg ătirea tehnic ă,
pregătirea tactic ă, pregătirea fizic ă etc.;
– după caracterul succesiunii mi șcărilor componente:
exerciț ii fizice ciclice, aciclice, combinate;
– după natura efortului fizic: exerci ții fizice statice,
dinamice, mixte;
– după intensitatea efortului fizic: exerci ții fizice maximale,
submaximale, medii etc.
113 Traumatismul reprezint ă ansamblul manifest ărilor locale
sau generale provocate printr-o ac țiune violent ă asupra
organismului, datorit ă unor stimuli care dep ășesc capacitatea de
toleranță a subiectului.
În activitatea sportiv ă, traumatismele sunt frecvente, ca
rezultat al întinderilor sau prin suprasolicitarea mu șchilor,
tendoanelor sau ligamentelor.
Kinetoterapia parcurge traseul de la patologic la normal, în
timp ce educa ția fizică intervine de la normal la performan ță.
Exercițiile fizice se reg ăsesc în tehnici și metode în care
mișcarea selec ționată vizează un anumit obiectiv terapeutic.
Noțiunea de metod ă este considerat ă globală și orientat ă
selectiv sub aspectul scopului terapeutic.
Tehnicile au un con ținut mai redus și pot fi incluse în toate
metodele care vizează cadrul terapeutic care îl ofer ă.
Exercițiul fizic terapeutic este un proces de perfec ționare a
unei activități motorii, obț inute prin repetarea la un anumit nivel de
solicitare fizic ă, respectând regulile de dozare și gradare a efortului.
În kinetoterapie programul de exerci ții fizice se structureaz ă
în trei părți. În perioada pregătitoare orga nismul este solicitat –
încălzit (masaj, mobiliz ări) pentru perioada fundamental ă care
vizează scopul terapeutic. În încheiere se reduce treptat intensitatea
efortului (cu 10 minute înainte), se efectueaz ă exerciț ii de respira ție
etc.
Selecționarea mijloacelor și metodelor folosite se face în
raport de: afecț iune/traumatism, pacient, stadiu de evolu ție, vârstă și
sex.
Programul de exerci ții fizice terapeutice respect ă
următoarele trei baze procedurale:
– alegerea pozi ției pentru pacient și kinetoterapeut în raport
de mișcarea propus ă;
– selecț ia și combinarea modelelor de execu ție în raport de
caz;
– elemente de facilita re sau inhibitorii.
În kinetoterapie activitatea se desfăș oară respectând un
circuit metodic. Se porne ște de la recomandarea medical ă, cu
indicaț ii și contraindica ții generale. În baza acestor indica ții
114 medicale, kinetoterapeutul concep e planul de tratament. Acesta
reprezintă totalitatea mijloacelor și metodelor de care poate
beneficia pacientul pentru recuperarea sa și nu are limit ă de timp.
Programul terapeutic reprezint ă o parte din mijloacele și
metodele recomandate în pl anul terapeutic general și se desfășoară
pe o durat ă de timp limitat ă: 1 până la 3 luni, modificându-se dup ă
fiecare bilan ț analitic func țional care se efectueaz ă. O importan ță
deosebită o are participarea psihologic ă a pacientului.
Recuperarea func țională prin exerci ții fizice trebuie început ă
cât mai repede dup ă producerea trauma tismului. În cazul
traumatismelor ce necesit ă interven ție chirurgical ă, un program
preoperator de kinetoterapie ar e rolul de a stimula capacitatea
funcțională a organismului.
Programul de kinetoterapie postoperator se recomand ă a fi
început la câteva zile dup ă interven ția chirurgical ă cu exerciț ii
adresate extremit ăților segmentului afectat dac ă acestea nu sunt
imobilizate și întregului organism.
Cu toate că traumatismul afecteaz ă, de obicei, numai un
segment al corpului, conduce la sc oaterea sportivului din activitate.
Posibilitățile de mi șcare după un traumatism pot fi uneori la limita
inferioară, recuperarea urm ărind creșterea progresiv ă a solicit ării
capacității funcționale a segmentului trauma tizat, cu scopul fi
nal de
a face posibilă reintegrarea în complexul de mi șcări al sportului
practicat.
În cazul traumatismelor, refacerea muscular ă se redobânde ște
prin exerci ții de intensitate mare, bine localizate. La sportivi
recuperarea nu este dificil ă deoarece ei sunt obi șnuiți cu solicit ările
fizice maxime. Totu și, efortul maxim trebuie dozat pe m ăsura
refacerii calit ăților de baz ă ale segmentului afectat. În prima parte a
tratamentului de recuperare prin exerci ții fizice de intensitate
maximă se execut ă contrac ții izometrice (f ără deplasarea
segmentului), trecându-se la exerci ții dinamice pe m ăsură ce se
redobânde ște mobilitatea articular ă.
Funcție de gravitatea traumatismului, recuperarea medical ă
prin mijloacele kinetoterapiei este de mai scurt ă sau mai lung ă
durată . Practicarea exerci țiilor fizice cu scop terapeutic va continua
și după reluarea activit ății competi ționale, în acest caz pornind de la
115 un nivel de solicitare inferior fa ță de exerciț iile necesare practic ării
sportului respectiv.
Nu se recomandă întreruperea total ă a activității sportive, în
recuperarea sportivilor traumatiza ți urmărindu-se în principal
păstrarea preg ătirii fizice generale, recuperarea segmentelor
traumatizate, reluarea antren amentelor sportive. O absen ță
prelungită poate compromite performan ța.
Recuperarea func țională în afecțiunile traumatice reprezint ă
un câmp larg de utilizare a exerci țiilor fizice, cu rezultate evidente.
Valoarea calităților de baz ă ale articula țiilor și mușchilor, mobilit ății
articulare și forț ei musculare (calit ăți ce se condiț ionează reciproc)
este compromis ă de imobilitate și se reface prin exerci ții fizice în
mod diferit:
– mobilitatea articular ă se pierde în scurt timp, dar se poate
reface la fel de repede;
– forța musculară se pierde mai încet, dar se recâș tigă cu
eforturi mari ș i de lungă durată .
Tratamentul recuperator trebuie s ă țină cont de apari ția
oboselii, ceea ce înseamn ă alternarea exerci țiilor și acordarea de
pauze. În mod obi șnuit ședința de tratament recuperator are
frecvență zilnică (uneori de 2 – 4 ori pe zi ), cu durata de 10 – 30 de
minute, în func ție de diagnostic și de specificul tratamentului.
Programul de recuperare este alc ătuit orientativ,
modificându-se frecvent ș i cuprinde mai multe etape:
– etapa pre- și postoperatorie (unde este cazul);
– etapa de imobilizare totală (unde este cazul);
– etapa de imobilizare parț ială;
– etapa de recuperare (dup ă imobilizare) – cea mai important ă
și obligatorie:
faza I – dureaz ă de la prima ședință de tratament pân ă
la dispari ția durerii ș i obținerea parț ială a mobilității
articulare și a îndep ărtării eventualelor procese
inflamatorii;
faza a II-a – dureaz ă d e la apariția primelor amelior ări
până la recuperarea mobilit ății și a forței în propor ție
de trei sferturi;
116 faza a III-a – continu ă aspectele recuper ării până la
reluarea activit ății sportive anterioare (pân ă la
recuperarea integral ă a masei musculare și a forței
segmentului traumatizat).
Mijloacele utilizate variaz ă de la o faz ă la alta și trebuie
adaptate permanent la particularit ățile anatomice și de mișcare ale
segmentului afectat de traumatism.
9.2. Metode și mijloace de recuperare posttraumatică
În procesul de recuperare posttraumatic ă, cele mai bune
rezultate se ob țin după utilizarea exerciț iilor simetrice . Se
recomand ă ca acestea s ă se efectueze pentru toate regiunile
musculare (anterioară , posterioar ă, laterale și dacă este cazul ș i
pentru musculatura membrelor inferioare și superioare) progresiv,
pentru a lă sa timp de adaptare la efort.
Se urmăresc:
– ameliorarea durerii prin reechilibrarea metabolic ă și
funcțională generală și loco-regională ;
– creșterea mobilit ății articulare, mai frecvent prin folosirea
exerciț iilor cu elan, avântare și balansare în care iner ția sau
gravitația joacă un rol ajut ător, precum
și prin folosirea
exerciț iilor excentrice (atunci când for ța externă alungește
mușchiul);
– creșterea tonusului mu scular, realizat ă prin majoritatea
exerciț iilor fizice;
– creșterea forț ei musculare, cu ajutorul mi șcărilor active,
lente, cu rezisten ță sau împotriva gravita ției, concentrice (în
care mușchiul învinge for ța externă, scurtându-se) sau prin
contracții izometrice (în care mu șchiul nu- și modific ă
lungimea);
– creșterea rezisten ței la efort, realizat ă progresiv, prin m ărirea
forțelor externe, a repetă rilor ș i seriilor;
– ameliorarea coordonă rii – este în legă tură cu aten ția,
repetarea și complicarea progresiv ă;
– ameliorarea vitezei de reac ție – apare după antrenarea
structurilor musculare, articulare și nervoase im
plicate;
117 – ameliorarea posturii, realizat ă progresiv prin aten ție,
coordonare și exerciț iu;
– ameliorarea respira ției, prin sincronizarea respira ției cu
mișcările.
Programele de tratament tre buie individualizate în func ție de
afecț iune, gravitate, sex, vârst ă, stare generală , alegerea f ăcându-se
în favoarea mi șcărilor care aduc un beneficiu maxim și nu
interacționează cu eventualele afec țiuni asociate (mi șcările
izometrice sunt contraindicate în afec țiunile cardio-vasculare).
Pentru cre șterea randamentului se recomand ă, în lipsa
afecț iunilor cardiace, exerciț iile izometrice sau men ținerea pentru
câteva secunde (poate cre ște progresiv) a pozi ției.
Începerea tratamentu lui este ideal s ă se fac ă sub
supravegherea medical ă specializat ă și ulterior poate s ă continue la
domiciliu. Se începe cu exerci ții mai ușoare, cu solicitare minimă
pentru evaluarea gravit ății ș i a rezervelor func ționale.
Înainte de începerea tratamentului este necesar s ă se facă un
plan de luc
ru care, în func ție de gravitatea afec țiunii, poate fi extins
până la un an.
Elaborarea unui program de exerci ții necesit ă o evaluare
completă, un bilan ț al posibilit ăților fizice, musculare și articulare, o
analiză a potențialului pe care îl are paci entul. Toate acestea trebuie
făcute de un specialist. În cursul execu ției programului de
recuperare supervizarea unui kineto terapeut este strict necesar ă
pentru evitarea execu ției incorecte, a accidentelor și pentru
susținerea pacientului prin te hnici specifice. În func ție de evolu ția
pacientului, prog ramul de exerci ții suferă modificări adaptate la
starea din momentul respectiv și obținerea unei recuper ări rapide și
eficiente. Desfăș urarea programului kineto terapeutic într-o sal ă de
recuperare dotat ă corespunz ător mă rește considerabil șansele de
reușită prin materialele cu care se lucreaz ă și mijloacele specifice pe
care le pune la dispoziț ie.
Afecț iunile aparatului locomoto r sunt caracterizate de o
foarte mare diversitate etiologic ă și morfo-patogenic ă, ceea ce
explică de ce în tratament se intersecteaz ă mai multe specialit ăți
medico-chirurgicale.
118 Chiar dac ă tratamentul etio-patogeni c poate fi atribuit mare
parte ortopediei, reumatologie i sau neurologiei, prevenirea,
corectarea și recuperarea unor deficien țe funcționale ce se pot
dezvolta în toate stadiile de evolu ție a “bolii” revin kinetoterapiei.
Tratamentul / Recuperarea cu ajutorul exerci țiului fizic este
recomandat în toate stadiile e volutive ale traumatismelor, îns ă
trebuie individualizat în func ție de forma clinic ă și particularit ățile
pacientului.
Pentru tratamentul kinetic este util ă o clasificare care s ă
permită sintetizarea mijloacelor de tratament în câteva scheme cu
valoare orientativă .
Prin perioada acut ă înțelegem stadiul de evolu ție al
afecț iunii în care durerile (lombo sacrate – de exemplu – cu sau f ără
iradiere) sunt intense, nu se calmeaz ă nici în decubit, exista
contractur ă musculară paravertebral ă cu sau fără blocadă.
În perioada subacut ă durerile din decubit au dispă rut,
pacientul se poate mi șca în pat f ără dureri prea mari, poate sta pe
scaun un timp limitat și se poate deplasa cu condi ția de a nu-ș i
mobiliza coloana lombo-sacrat ă și a nu- și provoca astfel
exacerbarea durerilor.
Perioada cronic ă permite pacientului s ă-și mobilizeze
coloana, aceste mobiliz ări declanșând durere moderat ă, suportabilă .
În ortostatism și mers durerile apar dup ă un interval mare de
tim
p, pot persista contracturi ale musculaturii paravertebrale
lombare.
Perioada de remisiune complet ă este perioada dintre
episoadele algice în care p acientul este asimptomatic și predispus
astfel la repetarea acelora și greș eli ce duc la recidiv ă.
Factorul esen țial care poate asigura o reu șită terapeutic ă pe
termen mediu și lung, reducerea real ă a riscului de recidiv ă, constă
în adaptarea riguroas ă a unui program de fizio-kinetoterapie la
elementele etiopatogenice generatoare de suferin ță.
Tratamentul are ca obiective:
– educarea pacientului în sensul acord ării importan ței juste
durerii sale lombo-sacro-fesiere;
– profilaxia activ ă a recidivelor;
119 – reducerea riscurilor de complica ții radiculare a
sindromului dureros lombar.
Pe lângă obiectivele principale, apar și cele suplimentare
datorită coafectă rii radiculare ș i apariția suferin ței neurologice:
tulburări de sensibilitate, deficite motorii, tulbur ări trofice etc.
Obiectivele pe care trebuie s ă și le propun ă orice program de
kinetoterapie sunt: relaxarea musculaturii contracturate și
asuplizarea trunchiului inferior.
Nucleul pulpos, care are rol de rulment inters omatic, poate
migra dorsal în timpul miș cării de flexie for țată și rotație a coloanei
determinând prolabarea discului intervertebral spre canalul osos
spinal (prolabare de diferite grade), care poate constitui o spină
iritativă sau compresiv ă a măduvei spinale. În luxa ții și mai
accentuate, nucleul pulpos poate sparge aceast ă porțiune a discului
și să hernieze în canalul vertebral.
Nucleul herniaz ă posterior fie pe linia median ă (cauzând
lombalgii), fie de o parte sau de alta a celor dou ă fascicule
principale ale ligamentului somatic posterior, determinând dureri de
tip radicular pe trunchiul sciaticului (sciatic ă vertebral ă).
Ca o consecință a luxației nucleului pulpos într-o direc ție
oarecare, mu șchii paravertebrali imobilizeaz ă regiune
a, micșorând
durerile cauzate de mi șcare. Pentru a reduce presiunea de pe nucleul
luxat, regiunea vertebral ă suferă o înclinare în partea invers ă
direcției de luxare. Din aceea și cauză se observ ă și rectilinizarea
coloanei.
Simptomatologia clinic ă a herniei discale:
– rectilinizarea coloanei regionale ce con ține nucleul luxat;
– înclinarea lateral ă a coloanei în direc ție opusă celei în
care a luxat nucleul pulpos;
– rigiditatea segmentar ă a coloanei;
– manifestă ri neurale de natur ă lombalgic ă sau sciaticalgie
de formă iritativă sau paralitic ă, abolirea sau chiar
dispariția reflexelor osteotendinoase etc.
Tratament de urgen ță:
– imobilizarea pe o targ ă de pânză, în poziție de decubit
ventral sau lateral (cum suport ă pacientul) și nu pe targ ă
tare;
120 – sedarea pacientului ș i eventual infiltra ții loco-regionale cu
xilină.
Rezumat
Programele de recuperare tr ebuie individualizate în func ție de
afecț iune, gravitate, sex, vârst ă, stare generală , alegerea f ăcându-se
în favoarea mi șcărilor care aduc un beneficiu maxim și nu
interacționează cu eventualele afec țiuni asociate (mi șcările
izometrice sunt contraindicate în afec țiunile cardio-vasculare).
Exercițiile fizice trebuie s ă fie adaptate astfel încât s ă conducă la
creșterea eficien ței programului de recuperare.
Concepte și termeni de re ținut: clasificarea exerci țiilor fizice,
adaptarea exerci țiului fizic la caracter isticile traumatismului,
orientări metodice în adaptarea exerci țiului fizic.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– exerciț iul fizic adaptat – caracteristici principale;
– rolul și influențele exerciț iului fizic.
Bibliografie selectiv ă
1. Botez, P. (2008) – ” Ortopedie ”, Casa de Editur ă Denus, Ia și.
2. Cârstea, Gh., (2002) – Teoria educaț iei fizice ș i sportului,
Editura Universul, Bucure ști.
3. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. (2002) –
„Traumatologie sportiv ă”, Editura Tineretului, Cultur ă Fizică
și Sport, Ia și.
4. Sbenghe, T (1987) – Kinetologie profilactic ă, terapeutic ă și
de recuperare , Editura Medical ă, București.
121 CURS 10
EVALUAREA ȘI STABILIREA PR OGRAMULUI DE
RECUPERARE PRIN EXERCI ȚII FIZICE ADAPTATE
Introducere
Pentru stabilirea programului de recuperare este necesar ca
inițial să se facă evaluarea traumatismului. În func ție de gravitatea,
localizarea, particularit ățile individuale, se vor adapta exerci țiile și
se va stabili programul de recupe rare având în vedere obiectivele
terapeutice stabilite în urma evalu ării.
Obiective:
– evaluarea poten țialului motric;
– stabilirea criteriilor și condițiilor pentru realizarea
programului terapeutic;
– realizarea unui program terapeutic.
Conținut
10.1. Evaluarea poten țialului motric și stabilirea
programului de recuperare
Aprecierea motricit ății permite cunoa șterea indicilor
funcționali ai fiec ărui segment. Aceast ă evaluare se realizeaz ă
global, înscriind valorile pe care le ofer ă bilanțurile muscular,
articular, neurologic și kinetic (MNAK). Acest reper marcheaz ă
momentul interven ției kinetoterapeutice.
1. Flexia și extensia trunchiului se determin ă din pozi ția
ortostatică, cu goniometrul plasat pe partea lateral ă a trunchiului.
Această acțiune determin ă aprecierea coloanei vertebrale în
totalitate, împreun ă cu următoarele elemente:
– Pentru re
giunea lombar ă: goniometrul este plasat în dreptul
primei vertebre sacrate;
– Pentru regiunea dorsal ă: goniometrul este plasat în dreptul
primei vertebre lombare;
– Pentru regiunea cervical ă: goniometrul este plasat în dreptul
primei vertebre dorsale.
122 2. Înclinarea laterală a trunchiului – goniometrul este
plasat pe fa ța posterioar ă a trunchiului cu baza distal, perpendicular
pe axul lung al coloanei; indi catorul este plasat la vertical ă.
3. Răsucirea trunchiului se determin ă din poziția așezat pe
banchetă, cu membrele inferioare în atârnat, palmele pe umeri.
Goniometrul este plasat transversal pe cre ștetul pacientului,
perpendicular pe axul lung al co loanei vertebrale , cu baza în jos și
indicatorul la zenit, apoi în dreptul fiec ărei apofize spinoase a
segmentelor vertebrale.
Treptat, se coboar ă vertebră cu vertebr ă până se ajunge la
bazin care, împreun ă cu membrele inferioare, r ămâne fixat pe
banchetă.
4. Testarea muscular ă oferă date importante privind statica
și dinamica coloanei, prin intermed iul unei scale de la 0 la 5.
Testarea musculară se execut ă în doi timpi. Mai întâi se verific ă
dacă pacientul poate executa activ mi șcarea, iar apoi se verific ă
mușchii care realizeaz ă mișcarea, valoarea lor func țională.
Testarea mi șcării de flexie. Testarea musculaturii gâtului
Se aplică scara 0 – 5, în care:
0 – nu se percepe contrac ție la nivelul mu șc hiului
sternocleidomasoidian;
1 – este posibil ă contracția la palparea pe fa ța antero-
exterioară a gâtului;
2 – decubit lateral, capul și gâtul în extensie, se realizeaz ă
flexia gâtului;
3 – decubit dorsal, capul în afara suprafe ței de sprijin, se
execută flexia împotriva gravita ției;
4 – decubit dorsal, ca pul în afara suprafe ței de sprijin, flexia
capului și gâtului împotriva unei rezisten țe moderate;
5 – aceea și poziție, flexia capului și gâtului împotriva unei
rezistențe importante.
Testarea mi șcării de flexie – se execut ă din decubit ventral,
numai că la scala 1 se palpeaz ă spleniusul capului înapoia apofizei
mastoide. În rest, toate procedeele sunt identice ca la flexie, doar
poziția de testare este de decubit ventral.
Testarea musculaturii trunchiului. Testarea flexiei
trunchiului
123 Se testează de fapt mu șchiul marele drept abdominal care
realizează flexia trunchiului. Ca mu șchi accesori sunt micul și
marele oblic ai abdomenului.
Din decubit dorsal pe masa de lucru, se fixează genunchii.
0 – nu se percepe contrac ție muscular ă;
1 – se palpeaz ă mușchii, dar trunchiul pă strează poziția de
decubit dorsal;
2 – coloana este ridicată până la nivelul spinei omoplatului;
3 – coloana este ridicat ă până la nivelul vârfului omoplatului;
4 – trunchiul este ridicat pân ă în aș ezat, cu bra țele întinse pe
lângă corp;
5 – trunchiul este ridicat în a șezat, mâinile la ceaf ă.
Testarea r ăsucirii trunchiului
Răsucirea este efectuată de către mușchii marele și micul
oblic ai abdomenului. Marele oblic r ăsuceș te de partea opus ă, iar
micul oblic r ăsuceș te de aceea și parte.
Poziț ia de testare este decubit do rsal, cu membrele inferioare
flectate, bra țele pe lâng ă corp.
0 – nu se simte contrac ția;
1 – prin palpare se simte contrac ția musculară ;
2 – umărul drept (sau stâng) se desprinde de pe planul m
esei;
3 – trunchiul este ridicat până la nivelul vârfului omoplatului;
4 – trunchiul este ridicat cu rota ție spre stânga, cu bra țele
întinse;
5 – trunchiul este ridicat cu rota ție spre stânga ș i cu mâinile
încleștate la ceaf ă.
Examenul clinic
Anamneza – se poate efectua o anamneza subiectiv ă când
pacientul este cooperant sau anamnez ă obiectivă când pacientul este
în comă.
Examenul fizic – în cazul unui politr aumatism examenul se
efectueaz ă de o echip ă multidisciplinar ă: anestezist – reanimator,
neurochirurg, chirurg generalist și traumatolog. Ini țial, cel mai
important scop este stabilizarea func țiilor vitale dup ă care, cu
pacientul dezbr ăcat, se examinează dinspre cranial spre caudal.
– aspectul general este foarte important;
124 – prezența de torticolis sau fixarea capului cu cele dou ă mâini,
indică o leziune cervical ă;
– poziția inertă a membrelor superioare ș i/ sau inferioare indic ă
o paralizie flasc ă dintr-o tetra sau paraplegie;
– incontinen ța sfincterian ă, vezical ă sau anal ă este
caracteristic ă leziunilor medulare grave;
– triada: hipotensiune, hipoter mie, bradicardie – sugereaz ă un
traumatism al coloanei superioare cu leziune medular ă
deasupra lui T 6.
Examenul local debuteaz ă cu extremitatea cefalic ă; se
notează: echimozele și sediul acestora, pl ăgile cranio-cefalice,
aplatizare anterioar ă, echimoza peretelui posterior al faringelui.
Otoragia, epistaxisul sau liquoree a asociate cu hematomul mono-
sau biocular sugereaz ă fractură de bază de craniu. Durerea la
compresiune toracic ă și/ sau contractura abdominal ă cu semnele
evidente, ale centurii de siguran ță sugerează un traumatism al
coloanei toraco-lombare. Apoi pa cientul se întoarce în bloc în
decubit ventral ș i se palpează și se percut ă toate apofizele spinoase,
notându-se orice denivelare, m ărire sau mic șorare a spa țiului
interspinos și contractura paraspinal ă. La pacientul cooperant se
poate face topografia zonelor cu modific ări senzitive și gradul de
impotență funcțională.
Examenul neurologic – începe de regul ă cu evaluarea st ării
de conștiență. Aprecierea se face utiliz ând GCS, care trebuie
repetată la intervale regulate pentru a avea valoare.
Examenul func ției reflexe – pacientul în șoc spinal prezint ă
absența întregii activit ăți reflexe pentru 24 de ore, după care încep
să apară spasticitatea, clonusul si reflexele patologice.
Prezența reflexelor patologice la un pacient f ără activitate
m
otorie voluntar ă presupune o leziune de neuron motor central, iar
absența lor în aceleaș i condiții presupune o leziune de neuron motor
periferic.
Reflexele patologice:
– Babinski: prin atingerea cu acul a marginii externe
plantare în mod normal – flexia halucelui; patologic –
extensia și ră sfirarea degetelor (indic ă leziune
piramidal ă). Este un reflex nociceptiv în cadrul reflexului
125 de triplă flexiune, apare prin eliberarea m ăduvei de
influența piramidalului; pân ă la 3 ani este normal.
– Oppenheim: extensia halucelui dup ă apăsarea crestei
tibiale; la fel ca Babinski.
– Tripla retrac ție: prin ciupirea pielii piciorului sau flexia
ultimelor patru degete ale piciorului apare flexia
piciorului pe gamb ă, a gambei pe coapsă și a coapsei pe
abdomen – în leziunile de neuron motor central.
– Clonusul rotulei sau piciorului: o singur ă contracție –
răspuns normal; patologic mai multe sau inepuizabil, în
funcție de gravitatea sindromului piramidal.
În cadrul patologiei traumatis melor coloanei pot apare o
multitudine de grade ș i tipuri de leziuni care se organizeaz ă în două
mari sindroame posttraumatice medul are cu deficit motor complet și
cu deficit motor inco mplet. În faza ini țială ambele se pot manifesta
sub forma șocului spinal.
Șocul spinal – pierderea reversibil ă a tuturor func țiilor
măduvei spin ării. Este un deficit func țional fără substrat anatomic
obligatoriu cu durata medie de 24 or e. Este considerat rezolvat când
apar reflexele situate sub nivelu l traumatismului – reflexul bulbo-
cavernos. Tablou clinic:
– paralizie total ă a mușchilor cu hipotonie accentuat ă;
– abolirea reflexelor cutanate și osteotendinoase;
– anestezie pentru toate tipurile de sensibilitate;
– atonie vezicală și rectală;
– tulburări neurovegetative: staza bronhopulmonar ă, ileus
paralitic, dispari ția secreției sudorale;
– tulburări trofice manifestate prin apari ția precoce a
escarelor.
Șocul neurogen are parametrii cardiovasculari și apare când
există o leziune medular ă.
Sindromul de leziune medular ă completă – absenț a funcț iilor
motorii voluntare ș i a celor senzitive distal de nivelul injuriei, în
prezența reflexului bulbo-cavernos. Atât timp cât acest reflex este
absent nu se poate face decât diferen ță între ș ocul spinal și
transecțiunea medular ă ca entitate anatomo-patologic ă. Evoluția este
lentă și infaustă. Prognosticul de rec uperare este nul. Dup ă o
126 perioadă variabilă se instaleaz ă faza a II-a de automatism medular,
centrii sublezionali func ționează autonom, apar reflexele patologice.
În această fază pacientul tinde s ă se reabiliteze – nursing foarte
riguros. Apoi faza a III-a sau terminal ă, când încep s ă dispară
progresiv reflexele automate, complica țiile evolueaz ă rapid.
Sindromul de leziune medular ă incomplet ă – persistenta unui
grad func țional mai mare sau mai mic distal de nivelul injuriei. 90%
din leziunile incomplete se încadreaz ă într-unul din sindroamele de
mai jos în ordinea frecven ței:
Sindrom de supresie medular ă (Schneider) – apare
prin lezarea zonei centrale a cordoanelor medulare
incluzând substanț a albă și cenușie. În general
pacienții au cvadriplegie cu me mbrele superioare mai
afectate decât cele inferioare. Senzitiv variaz ă
extinderea leziunilor; treptat se recupereaz ă funcțiile
de control sfincterian și chiar ambula ția (mai mult de
50%).
Sindrom de compresie medular ă anterioar ă – se
caracterizeaz ă prin pierderea complet ă a func ției
motorii și sensibilității termo-algice sub nivelul
leziunii. Prognostic de recuperare slab.
Sindrom de compresie medular ă posterioar ă –
sindrom rar ce apare prin pierderea sensibilit ății
proprioce
ptive con știente, vibratorii, tactile, epicritic ă
prin lezarea cordoanelor posterioare.
Sindrom Brown-Séquard – apare ca urmare a unei
leziuni laterale și se caracterizeaz ă prin deficit motor
de partea leziunii ș i pierderea sensibilit ății și
termosensibilit ății contralateral.
Sindrom de con medular – apare prin lezarea
segmentului terminal al m ăduvei spin ării și se
caracterizeaz ă prin areflexie a aparatului urinar și
digestiv și motorie a membre lor pelvine.
Sindrom radicular – pune problema recunoa șterii
mecanismului de ac țiune și al leziunii, discal ă etc
(paralizie izolat ă în sindrom de coad ă de cal).
127 Investigația radiologic ă este obligatorie; pentru coloana
cervicală se poate recurge în extremis numai la profil. Apoi se decid
alte incidente. CT se indic ă pentru eviden țierea precis ă a deplasă rii
fragmentelor osoase. Mielografia sau azi mai bine MRI pentru S
neurologice confuzive. Reconstruc ții 3D dup ă CT.
Primul ajutor în traumatis mele coloanei vertebrale
– atenție la agravarea leziunilor deja existente;
– imobilizarea specific ă pentru fiecare leziune în parte;
– atenție copii, adul ți.
10.2. Metode de evaluare și de recuperare a
traumatismelor în sportul de performan ță
Recuperarea traumatismel or la sportivi prezint ă multiple
particularit ăți față de recuperarea leziunilor similare la nesportivi,
care impun adapt ări substan țiale ale managementului recuper ării și
metodologiei utilizate.
Domeniul recuper ării sportive este foarte larg prin natura sa,
însă există principii de baz ă, metode ș i tehnici care se pot aplica
într-o mare varietate de situa ții din patologia posttraumatic ă
sportivă, îndeosebi a sistemului musculo-scheletic.
Activitatea de recuperare este activitate de echip ă, la care
participă medici (ortoped, medic spor tiv, medic recuperator), cadre
tehnice (kinetoterapeut, fizioterapeut, maseur) și psihologi,
antrenori, proprietarii echipelor și familiile sp ortivilor.
Procesul de recuperare, în mo d normal, trebuie coordonat de
medicul specialist în medicină fizică și recuperare medical ă care are
cunoștințe de anatomie func țională și biomecanic ă, de fiziopatologie
și patologie posttraumatic ă și este capabil s ă aplice principiile
fiziologice și metodologia de aplicare a kineto-fizioterapiei. În
condițiile traumatologiei sportive medi cul specializat în recuperare
în colaborarea cu medicul sportiv, trebuie s ă fie bine informat în
ceea ce priveș te solicitările fiziologice ș i musculo-scheletice în
diferite sporturi, particularit ățile organismului sportivului și
antrenamentului pe care îl solicit ă sportul practicat de sportivul
traumatizat.
Evaluarea sportivulu i cu traumatism
Diagnosticul:
128 – pozitiv-clinic și după investiga țiile de laborator; se pune
pe baza anamnezei (date referitoare la sportul practicat și
la nivelul de preg ătire), examenului clinic, examenului
funcțional ș i examenului paraclinic;
– diferențial;
– gradul de severitate a leziunii;
– starea sportiv ă.
Simptomatologie :
– durerea: sediul, modul de instalare, evolu ție, iradiere,
intensitate;
– impotența funcțională: relativă, absolută , progresiv ă,
staționară sau recesivă ;
– tulburări de sensibilitate: parestezii; se orienteaz ă către
existența unei componente neurologice;
– senzația de modificare a temperaturii.
Examenul clinic este general și al segmentului lezat. Acesta
din urmă urmărește să obț ină informa ții legate de form ă,
dimensiuni, aspectul tegum entului, temperatu ra locală.
Inspecț ia:
– aspectul tegumentelor: culoare (ro șcată, cianoz ă,
echimoze);
– desenul venos: varice ca factori favorizan ți de instalare a
afectărilor;
– forma zonei traumatizate;
– dimensiunile zonei traumatizate (existen ța unui exudat
seros sau hemoragic).
Inspecț ia trebuie însoț ită de măsurarea cu banda metrică ,
aprecierea normalit ății reperelor osoase (ca pozi ții sau ca distan ță
față de altele).
Palparea:
– modificări de temperatur ă locală: important ă în stabilirea
diagnosticului și a formei evolutive; hipertermia este
caracteristic ă în leziunile acute de gravitate mare sau
medie;
– consistență sau fluctuen ță;
– modificarea raporturilor osoase;
129 – existența punctelor dureroase care pot fi în diverse pozi ții
articulare;
– aprecierea tonusului: hipotonie, hipertonie sau
contractur ă;
– examinarea reflexelor: reflexele osteotendinoase și
cutanate.
Testarea calcemiei: percutarea la nivelul obrazului; în func ție
de scăderea calcemiei se observ ă modificarea comisurii gurii pe
partea percutată .
Examenul func țional se adresează segmentului lezat; const ă
din efectuarea unor mi șcări inițial active ș i apoi pasive f ăcute până
la limita de suportabilitate:
– aprecierea gradului de mobilitate se face prin
goniometrie;
– aprecierea tonusu lui muscular și a forței musculare se
face prin dinamometrie și miotonometrie;
– oscilometria m ăsoară nivelul presional sau tensional;
– examen neurologic de specialitate (pe sensibilitate ș i
mobilitate).
Se ține cont de gradul de libertate al articula ției; între
mișcările active ș i cele pasive exist ă diferențe de amplitudine.
Coloana vertebral ă se examineaz ă pe subiectul dezbră cat, în
ortostatism. Se examineaz ă pe cadru antropom
etric sau cu ajutorul
firului de plumb și somatoscopie dinamic ă la sportivi.
Aprecierea mobilit ății se face pe segmentul cel mai mobil
cervical și pe segmentul cel mai pu țin mobil sacrat. La nivelul
coloanei toracale mo bilitatea se apreciaz ă prin amplian ța toracică
(diferența dintre inspir și expir), normal fiind într e 7 – 8 cm; la nivel
toraco-lombar se apreciaz ă pe cuplu de mi șcare; la nivel lombar se
apreciază prin semnul Lasegne.
La nivelul articula țiilor:
– articulația umărului: este cea mai mobil ă articulație; se
apreciază poziția umărului – um ărul coborât cu capul
înclinat de partea afectat ă, braț ul susținut de membrul
sănătos – luxa ție; membrul superior ridicat – luxa ție
inferioară; umăr în epolet – luxa ție; umăr tumefiat și
echimoză antero-extern ă – fractur ă de hum erus;
130 mobilitatea se apreciaz ă goniometric și prin semnul
“scărpinatului” (la nivelul scapulei, de jos în sus și de sus
în jos);
– articulația cotului ;
– articulația pumnului ;
– articulația mâinii .
În traumatismele sportive este uneori insuficient ă terapia
locală . De aceea, este necesar ă analiza biomecanicii lanț ului kinetic,
pentru a depista deficien ța care a determinat leziunea respectiv ă.
Înlăturarea acestor deficien țe va reduce ș i riscul leziunilor
ulterioare.
În sindroamele de s uprasolicitare sau dup ă macrotraumatisme
musculo-scheletice, țesuturile lezate trebuie modificate, adaptate
(pentru a face față eficient sarcinilor ș i biomecanicii sportului) și, în
acelaș i timp, integrate în lan țul kinetic prin exerci ții specifice
sportului respectiv, aplicate într-o progresiune logic ă.
Noțiune controversată , propriocep ția poate fi definit ă ca un
proces complex neuromuscular care permite corpului s ă mențină o
stabilitate corect ă și o orientare corect ă în ortostatism și mers. Este
im
portant ca dup ă leziuni s ă fie rezolvat și deficitul de
propriocep ție, prin antren area echilibrului și exerciț ii în lanț kinetic
închis la membrele inferioare. Testele func ționale (sărituri într-un
picior) și testările specifice sportului permit aprecierea stabilității
dinamice înainte de revenirea în activitatea sportiv ă.
Pentru revenirea în activitatea sportiv ă după un traumatism
trebuie s ă ne asigur ăm că abilitățile specifice sportului pot fi
realizate. Cheia practic ării unui anumit sport este înt ărirea
engramelor neur omusculare necesare pentru executarea mi șcărilor
complexe și de finețe prin sportul respectiv. Stereotipurile dinamice
motorii în fiecare sport se însu șesc printr-o practic ă repetată până la
perfecțiune. Tipurile de mi șcări și manevre fundamentale pentru un
sport anume, ca ș i poziția sportivului în timpul jocului, trebuie
învățate și practicate pentru a reduce riscul leziunilor musculo-
scheletice poten țiale. Înainte de revenirea în competi ție după
traumatisme sunt necesare exerci ții de mers și coordonare, de înalt
nivel, pliometrice, ca și manevre și poziții specifice sportului.
Examenul sportivului în recuperare
131 Din anamneză sunt necesare informa ții utile pentru
precizarea diagnosticului și elucidarea mecanismului de producere a
leziunilor.
Cronologia leziunii – momentul apari ției durerii,
înainte sau dup ă leziune, instalat ă brusc sau treptat.
Mecanismul leziunii – prin traumatism?
Natura durerii – constant ă sau intermitent ă, asociate
sau nu cu gravita ția, localizat ă sau extins ă, asociată
sau nu cu inflama ția?
Leziuni anterioare – câte, când și cu ce localiz ări?
Practica exerciț iilor – frecvență , intensitate, ritm,
precedate sau nu de întinderi.
Echipament – înc ălțăminte, orteze.
Mediul exterior – suprafe țe la antrenamente și în
competiții.
Considera ții de vârst ă – durerile la șold la tineri pot fi
date de fracturi de stres femurale sau apofizite de
tracțiune, la vârstnici de fracturi sau de afec țiuni ale
coloanei lombo-sacrate (canal îngust).
La examenul obiectiv al sportivului trebuie aplicat conceptul
de lanț kinetic: se examineaz ă clinic și funcțional coloana, șol durile,
genunchii și gleznele la sportivii cu traumatisme ale membrului
inferior, în timp ce la cei cu oric e acuze la membrul superior se
examineaz ă pumnul, cotul, um ărul și coloana cervico-dorsală .
Coloana cervic o-dorso-lombar ă se examineaz ă complet din
punct de vedere al posturii, mobilit ății și musculaturii paravertebrale
și abdomino-pelvine. Se aplic ă testele specifice pentru articula țiile
sacro-iliace.
În final, se face un scurt ex amen neurologic cu accent pe
semnele de radiculopatii cervicale sau lombare și pe sindroamele de
încarcerare a nervilor periferici.
Tratamentul traumatismelor la sportivi (principii de baz ă)
Tratamentul precoce al traumatis melor acute (în primele 24 –
48 de ore dup ă traumatism) are ca obiective ameliorarea durerii și
controlul inflama ției și în acest scop cele mai importante principii
sunt:
repausul relativ;
132 protecț ia zonei traumatizate;
crioterapia local ă;
compresia țesuturilor traumatizate;
poziția declivă, cu ridicarea memb rului traumatizat
deasupra nivelului cordului.
Tratamentul precoce al leziunilor de suprasolicitare difer ă de
tratamentul leziunilor acute posttaumatice.
De obicei, inflama ția și tumefac ția nu sunt semnificative și
nici permanente.
Nu este necesară compresia și elevația membrului afectat.
Crioterapia se dovede ște deosebit de eficace.
Este necesar ă întreruperea sau interzicerea activit ății care a
determinat leziunile de suprasolicitare, urmat ă de educa ția
sportivului, care trebuie s ă cunoasc ă foarte bine principiile
biomecanice și kineziologice ale sportului s ău.
Aplicațiile locale de c ăldură se dovedesc deosebit de
eficiente, combinate cu întinde ri blânde prelungite pentru
flexibilitate și extensibilitatea colagenului. Ultrasunetele și
diatermia cu unde scurte ajut ă la reducerea durerilor și a redorilor
musculare.
Este util masajul ad ecvat pentru mobilizarea țesutului
cicatricial cutanat (fric țiune), cât ș i pentru refacerea propriocepț iei.
Sunt indicate tehnicile de relaxare general ă și a mușchilor
specifici și tehnicile de întindere.
În cazul unor mu șchi durero și sau inhiba ți, pentru
refacerea sensibilității kinestezice musculare sunt eficiente tehnicile
de electrostimulare muscular ă și tehnicile de biofeedback.
Trebuie c ăutate insistent cauzele specifice ale durerilor:
deficite biomecanice și de flexibilitate, de for ță sau asimetrii.
Rezumat
Activitatea de recuperare posttraumatic ă este o activitate de
echipă, la care particip ă medici (ortoped, medic sportiv, medic
specializat în recupere), cadre tehni ce (kinetoterapeut, fizioterapeut,
maseur) și psihologi, antrenori, proprietarii echipelor și familiile
sportivilor. Pentru revenirea în activitatea sportiv ă după un
133 traumatism trebuie s ă ne asigur ăm că abilitățile specifice sportului
pot fi realizate. Evaluarea traumatismelor cat si stabilirea
programelor de recuperare reprezint ă un element esenț ial în reușita
recuperării.
Concepte și termeni de reț inut: evaluare motorie, adaptarea
exerciț iilor fizice, realizarea pr ogramului de recuperare
posttraumatic ă.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– modalităț i și procedee de evaluare a poten țialului motric;
– adaptarea exerciț iilor fizice la specif icul traumatismului și
la posibilitățile func ționale ale organismului;
– realizarea programului de recuperare.
Bibliografie selectiv ă
1. Botez, P. (2008) – ” Ortopedie ”, Casa de Editură Denus, Ia și.
2. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. (2002) –
„Traumatologie sportiv ă”, Editura Tineretului, Cultur ă Fizică
și Sport, Ia și.
3. Manole, V. ș i Manole, L ăcrămioara (2009) – ” Evaluarea
motrică și funcțională în kinetoterapie ”, editura PIM, Iaș i.
4. Sbenghe, T (1981) – ” Recuperarea medical ă a sechelelor
posttraumatice ale membrelor”, Editura Medical ă, București.
5. Șora T., Petrescu P., Poen aru D. V. (1980) – ” Kinetoterapia
afecț iunilor și activitatea sportiv ă de performan ță”, editura
Pim, Iaș i.
134 CURS 11
PREVENIREA ȘI RECUPERAREA
TRAUMATISMELOR ÎN SP ORTUL DE PERFORMAN ȚĂ
Introducere
Preocup ările îndreptate spre recuperarea sportivilor de
performan ță s-a orientat ș i spre aplicarea de programe de exerci ții
utilizate pentru prevenirea unor leziuni sau a deficitelor func ționale
determinate de tulbur ări anterioare biomecanice sau ale lan țului
kinetic, care ar conduce la instalarea unor leziuni musculo-
scheletice, denumite și programe de protec ție. Astfel, componenta
preventiv ă a medicinii de recuperare posttraumatic ă în sport
reprezintă un segment relativ nou și care s-a dovedit eficient.
Obiective:
– stabilirea direc țiilor de acț ionare cu scop preventiv;
– cunoaș terea mecanismelor de r ecuperare a traumatismelor
la sportivi.
Conținut
11.1. Prevenirea traumatismelor în sportul de performan ță
Medicina sportiv ă a făcut progrese remarcabile în ultimile
decenii, concomitent cu evolu ția sportului pe plan interna țional, care
poate fi considerat ă extraordinar ă, atât în planul activit ăților sportive
de amatori, cu coresponden ță în jocurile olimpice, cât și în
disciplinele sportive în care activeaz ă în competi ții sportivi
profesioni ști.
Printre atribu țiile stafului medical, în afara controlului
periodic al stă rii de sănătate și al nivelului antrenamentului
sportivilor și asistenței medicale în cursul evenimentelor sportive ș i
asistării sportivul
ui și antrenorului la perioadele de antrenament și
pregătire specific ă a competi țiilor, cu accent pe nutriț ie și
antrenament aerob și anaerob (în func ție de cerin țele sportului
respectiv) un rol important revine:
135 –
activității educative , pentru prevenirea traumatismelor în
timpul antrenamentului și competi țiilor sportive, a
supraantrenamentului și consecin țelor sale; –
managementului (îngr ijirilor) leziunilor traumatice acute
și al celor asociate cu microtraumatisme cronice, repetate; –
recuperării sportivilor cu traumatisme , asigurând
acestora condi țiile necesare pentru vindecarea leziunilor,
și menținerea cât mai complet posibil ă a antrenamentului
aerobic, refacerea func țiilor afectate de traumatism pân ă
la un nivel compatibil cu revenirea la antrenamente și
apoi în competi ții sportive.
Recuperarea traumatismel or la sportivi prezint ă multiple
particularit ăți față de recuperarea leziunior similare la nesportivi,
care impun adapt ări substan țiale ale managementului recuper ării și
metodologiei utilizate.
Domeniul recuper ării sportive este foarte larg prin natura sa,
însă există principii de baz ă, metode ș i tehnici care se pot aplica
într-o mare varietate de situa ții din patologia posttraumatic ă
sportivă, îndeosebi a sistemului musculo-scheletic.
Activitatea de recuperare este activitate de echip ă, la care
participă medici (ortoped, medic spor tiv, medic recuperator), cadre
tehnice(kinetoterapeut, fizioterapeut, maseur) și psihologi, antrenori,
proprietarii echipelor și familiile sportivilor.
Procesul de recuperare, în mod normal, trebuie coordonat de specialiști în medicin ă fizică și recuperare medical ă care au
cunoștințe de anatomie func țională și biomecanic ă, de fiziopatologie
și patologie posttraumatic ă și este capabil s ă aplice principiile
fiziologice
și metodologia de aplicare a kineto-fizioterapiei. În
condițiile traumatologiei sportive medi cul sportiv în colaborare cu
kinetoterapeutul, trebuie s ă fie bine informat în ceea ce prive ște
solicitările fiziologice și musculo-scheletice în diferite sporturi,
particularit ățile organismului sportivului și antrenamentului pe care
îl solicită sportul practicat de sportivul traumatizat.
11.2. Prevenirea leziunilor
În ultimii ani a fost dezvoltat ă o concep ție preventiv ă a
recuperării (prerecuperare) care se referă la exerciț ii de recuperare
136 aplicate preoperator cu scopul de a îmbun ătăți rezutatele
postoperatorii. Teoretic prerecuperarea mizeaz ă pe posibilitatea c ă
prin aplicarea unor exerci ții adecvate preoperator, s ă se amplifice
engramele neuro-musculare, prin care s-ar putea gr ăbi învățarea
motorie a programelor de recuperare dup ă intervenția chirurgicală .
Mai nou, prerecuperarea s-a extins prin aplicarea de
programe de exerciț ii utilizate pentru prevenirea unor leziuni sau a
deficitelor func ționale determinate de tulbur ări anterioare
biomecanice sau ale lanț ului kinetic, ce contribuie la instalarea unor
leziuni musculo-scheletice, denumite și programe de protec ție.
Suportul științific are rolul unor exerci ții speciifice în prevenirea
unor leziuni specifice este înc ă insuficient. Cu toate acestea,
componenta preventiv ă a medicinii de recuperare și-a găsit o
aplicare entuziast ă în medicina sportiv ă american ă, practicat ă de
specialiști în medicina fizic ă și de recuperare .
Program de exerci ții are 7 componente principale:
Flexibilitate;
Antrenament de forță ;
Antrenament aerobic;
Analiza func țiilor lanțului kinetic;
Propriocep ția;
Deprinderi specifice sportului la înalt nivel;
Programe practice de antrenament.
11.3. Recuperarea traumatism ele musculo-scheletice din
sportul de performan ță
Analiza leziunilor musculo-scheletice. Majoritatea
traumatismelor musculo-scheletice pot fi împ ărțite în dou ă categorii:
1. Acute;
1. Subacute și cronice.
Leziunile acute sunt legate deseori de macrotraumatisme, și
întreruperea integrit ății sistemului musculo-scheletic (fracturi
osoase sau ruperi de ligamente ). Este important diagnosticul,
transportul corect, în siguran ță a sportivului, uneori interven ții
chirurgicale precoce, pentru revenirea cât mai rapid ă în activitate.
Traumatismele subacute sau cronice pot fi considerate deseori ca leziuni repetitive de suprasolicitare a sistemului
137 muscular. Exemple de microtraumatisme repetate g ăsim la mu șchii
extensori ai antebra țului și grupul de tendoane în “cotul
tenismenului” sau în stresul sus ținut de tibie în ș utarea balonului. În
aceste cazuri tratamentul nu este neap ărat chirurgical, marea
majoritate se trateaz ă conservator, cu aplicarea principiului “repaos
relativ”, în care partea traumatizat ă este protejat ă de noi
traumatisme și este recuperat ă treptat la func ția normal ă și
menținerea antrenamentului aerobi c prin metode adecvate.
Educa ția joacă un rol important în prevenirea leziunior de
suprasolicitare și este necesar ă aplicarea unor programe speciale de
recuperare, dup ă analiza biomecanic ă și a lanț ului kinetic și
depistatea disfuncț iilor care stau la baza leziunilor repetate.
Utilizarea de orteze și alte dispozitive corectoare ca ș i a unui
echipament sportiv ad ecvat poate fi util ă mai ales la membrele
inferioare, unde tulbur ările de static ă sunt frecvente și produc
dezechilibre în lan țul kinetic utilizat în sportul respectiv.
Pentru ca recuperarea să fie eficient ă, medicul recuperator
trebuie s ă examineze complet sportivul, dat fiind c ă efectele
traumatismelor musculo-scheletice sunt rareori limitate la o singur ă
articulație, cel mai adesea producând alter ări anatomice și
biomecanice proximal, distal și colateral de locul leziunii directe. La
acestea se ad ăugă în cazurile cronice adapt ări în urm
a unor erori de
antrenament și mai ales neadapt ării la suprasarcinile musculo-
tendinoase.
Prima etap ă constă în stabilirea unui diagnostic clinico-
functional corect și complet. Trebuie recunoscute leziunile
musculare și tendinoase prin suprasarcin ă, care cunosc un ciclu
vicios. Când o unitate musculo-tendinoas ă este supus ă unei sarcini
de întindere, se produc leziuni la nivel celular, care produc simptome tipice, ca durere, disfunc ție și instabilitate, cu reducere
performan ței sportive. Dac ă aceste suprasarcini sunt mici
(microcorpuri) și nutriț ia și vindecarea sunt adecate, activitatea
poate fi reluat ă. Dacă leziunile nu sunt tratate corect și progreseaz ă
spre macrocorpuri, vindecarea este înso țită de dezvoltarea de ț esut
cicatricial, cu adapt ări subclinice ca reducerea flexibilit ății și a forței
sau dezechilibre de for ță. În aceste condi ții se reduce ș i mai mult
138 performan ța și se instaleaz ă substitu ții biomecanice care
perpetueaz ă “ciclul vicios de feed-b ack negativ”, cu posibilitatea
apariției unor noi leziuni și exacerbarea leziunilor cronice. În
mușchi apar leziuni microscopice tipice ca zone de mionecroz ă la
joncțiunea mio-tendinoas ă. În tendoane apar procese inflamatorii
acute sau cronice (tendinite ) sau procese degenerative
intratendinoase, f ără mediatori ai inflama ției (tendinoze).
A doua etap ă reprezintă managementul terapeutic acut cu
obiective de reducere a inflama ției și control al durerii cu medica ție
AINS și antalgic ă, plus protec ție, repaos relativ, ghea ță, compresie
și ridicarea membrulu i deasupra corpului.
A treia etap ă este recuperarea ini țială, cu accent pe
vindecarea corect ă, restaurarea mobilității pentru reducerea efectelor
imobilizării, tracțiuni, întinderi ale membrului cu greut ăți controlate
pentru promovarea depunerii cola genului în fibrele ordonate și
aliniate dup ă liniile de for ța, inițierea coretarii dezechilibrelor
biomecanice.
A patra etap ă include corectarea dezechilibrelor, prin
dezvoltarea mi șcărilor și forț elor simetrice, aplicarea unor programe
de forță excentrice, însoț ite de un antrenam
ent aerobic.
A cincea etap ă urmărește revenirea la func ția normal ă prin
antrenamente încruci șate, antrenament în ap ă, includerea treptat ă a
unor activit ăți specifice sportului, concomitent cu restaurarea la
nivelul de baz ă anterior trauma tismului a anduranț ei, puterii ș i
agilității.
11.4. Principii de baz ă în recuperarea traumatismelor
acute.
Tratamentul precoce al trau matismelor acute (în primele 24-
48 ore dup ă traumatism) are ca obiective ameliorarea durerii și
controlul inflama ției și în acest scop cele mai importante principii
sunt:
Repaosul relativ;
Protecț ia zonei traumatizate;
Crioterapia locală ;
Compresia ț esuturilor traumatizate;
139 Poziț ia declivă, cu ridicarea membrului traumatizat deasupra
nivelului cordului.
Aceste cinci principii sunt definite prin ini țialele lor în limba
engleză PRICE, respectiv: protec ție, repaos relativ, ghea ță(ice),
compresie ș i elevare.
Este necesară interzicerea sau întreruperea activit ății care a
determinat leziunile de suprasolicitare, urmat ă de educa ția
sportivului, care trebuie s ă cunoasc ă principiile biomecanice și
kinesiologice ale sportului sau.
Aplica țiile locale de c ăldură se dovedesc deosebit de
eficiente, combinate cu întinde ri blânde prelungite pentru
flexibilitatea și extensibilitatea colagenu lui. Ultrasunetele, ca și
diatermia cu unde scurte (profund ă), ajută la reducerea durerilor și a
redorilor musculare. Este util masa jul adecvat pentru mobilizarea
țesutului cicatricial cutanat (îndeosebi manevrele de fric țiune și
“cross fiber”), ca și pentru refacerea propriocep ției.
Sunt indicate tehnicile de relaxare general ă a mușchilor
specifici și tehnicile de întindere.
11.5. Procesul de rec uperare al traumatismelor în sportul
de performanță
Trebuie conceput ă cât mai precoce dup ă stăpânirea durerii și
leziunilor acute ș i are ca obiective: refacerea func țională cât mai
completă, prin îmbun ătățirea mobilit ății, flexibilit ății, forței și
rezistenței musculare, agilit ății sportive și coor
donării
(propriocep ției).
1. Mobilitatea, flexibilitatea și echilibrul muscular . În
funcție de leziuni, mobilitatea poate s ă necesite protec ție în stadiile
inițiale (doar mi șcări pasive și limitate), dar dac ă este tolerat ă
trebuie dus ă la amplitudine complet ă. Mobiliză rile articulare asigur ă
nutriția cartilajului articular pr in presiune hidrostatică , previne
contractarea țesuturilor moi și asigură propriocepț ia articular ă și
feed-back-ul muscular.
Mu șchii pot fi mult mai eficien ți mecanic dac ă se pot scurta
și lungi la maximum, mai ales în exerci țiile izotonice.
140 Pentru o mobilitate complet ă sunt necesare întinderi
terminale blânde, dup ă aplicarea prealabil ă de căldură superficială ,
ultrasunete sau diatermie.
În timpul procesului de vind ecare trebuie aplicate stresuri
specifice blânde asupra ț esuturilor prin imobiliz ări articulare și
întinderi, cu scopul de a promova a liniamentul liniar al colagenului.
Întinderile combinate cu un program de for ță asigură
echilibrul muscular, pentru a evita disfunc țiile rezultate din
dominanța unui agonist asupra unui grup antagonist sl ăbit și
nefuncțional, urmat de contractur ă și disfuncție articulară .
2. Antrenamentul de forță . Poate fi început precoce,
progresând pe m ăsura vindecă rii leziunii și creșterii mobilit ății
articulare. În primele s ăptămâni de antrenament for ță crește prin
efectele neurale (sincronizare și recrutarea de unit ăți motorii).
Hipertrofia fibrelor muscul are nu se produce decât dup ă cel puțin 3-
4 săptămâni de antremanent de for ță. Creșterea forț ei musculare
permite refacerea precoce a func ției și performan ței.
Exist ă o se
rie de tehnici de antrenament de for ță: izometric,
izotonic, izokinetic, cu band ă rezistivă, cu diferite rezisten țe,
pliometric, ca și exerciții în lanț kinetic.
Izometric
Izotonic
Izokinetic
banda elastică rezistentă
3. Exerciț iile pliometrice ș i antrenamentul de putere.
Exerci țiile pliometrice sunt contrac ții musculare concentrice
precedate de întinderi ale acelora și grupe musculare. Ele m ăresc
viteza și puterea, ajut ă reacț ia neuromuscular ă și reduc inhibi ția
neurală , permițând efectuarea unor contrac ții musculare mai
puternice și cu mai mult ă forță. Exercițiile pliometrice con țin
elemente concentrice și excentrice ș i adaugă elemente elastice și
contractile ale mu șchiului.
Exemple de exerci ții pliometrice de î
nalt nivel sunt s ăriturile
rapide de o parte și de alta a unei linii sau a unor obiecte, s ărituri
înalte și apoi peste obiecte joase sau metode de antrenament cu
greutăți (ridicarea rapid ă a unei haltere de la podea prin mi șcări ale
membrelor superioare în lanț kinetic coordonat).
141 Antrenamentul de putere are multe multe aplica ții în
recuperare. În afar ă de forța musculară intervine ș i distanța și timpul
( P=[forț a x distan ța]/timp).
Dezvoltarea puterii (for ței) la sportivi la un nivel maxim
necesită mobilizarea maxim ă la cerere a tuturor unit ăților motorii
pentru realizarea miș cărilor specifice sportului. Exerci țiile
pliometrice func ționale, care se bazeaz ă pe mișcări similare cu cele
din sportul practicat par benefice în m ărirea și rafinarea engramelor
neuromusculare. Antrenamentul de putere la sportivi trebuie îns ă să
utilizeze, înafara exerci țiilor pliometrice, antr enamente cu greut ăți
(care nu contribuie îns ă la mărirea mobiliz ării de unități motorii ș i
prezintă riscuri de leziuni la decelerare).
4. Exerciț iile lanțului kinetic
Concep ția și metodologia lan țului kinetic au fost dezvoltate
original de Steindler în 1973.
Exerci țiile în lan ț kinetic închis includ contrac ții musculare
cooordonate prestabilite cu mi șcări în multiple articula ții și un
membru ale că rui segmente întâmpin ă o rezistență fixă sau o
constrângere (de exemplu pr esiunea piciorului sau poziț ia de
genoflexiune). La membrul superior o impingere în sus poate fi considerată un exerci țiu în lanț închis.
Exerci țiile în lan ț închis sunt fundamentale fiziologic pentru
membru inferior: genoflex iunile include contrac ții ale
cvadricepsului, ischiogambierilor și tricepsului în manier ă
funcțională, similară cu multe activit ăți sportive sau activit ăți zilnice
(ridicarea de pe scaun). Ele sunt mult mai apropiate de engramele
musculare utilizate în sporturile dominante pentru membrele
inferioare. Sunt indicate în recupe rarea leziunilor posttraumatice la
nivelul membrelor inferioare.
Exercițiile în lan ț kinetic deschis sunt esen țiale pentru
membrul superior înainte de revenirea în sport, pentru c ă sunt
similare cu mi șcările folosite în sport. Pe ntru membrul inferior ele
sunt criticate, preferându-se exerci ții în lanț închis. În exerciț iile în
lanț deschis, extensia genunchiului tinde s ă izoleze un grup
particular de mu șchi (cvadricepsului) ș i include o mi șcare distal ă de
axa articula ției. În ultimele 5-10 grade în hiperextensie este posibil ă
lezarea ligamentului tib io-femural. În plus
, la flexia externă a
142 genunchiului (mai mare de 60 grade) apar for țe de compresiune
patelo-femural ă crescute, poten țial periculoase. Flexia și extensia
excesive trebuie evitate în exerci țiile în lan ț deschis.
Izolarea/integrarea articular ă reprezint ă noțiuni ce pot înlocui
noțiunile de lan ț kinetic:
Exerciții cu articula ție izolată ( lanț kinetic deschis);
Exerciții cu articula ție integrat ă( lanț kinetic închis).
Ambele tipuri sunt important e în recuperarea sportivilor.
Modelul pentru antr enamentul de for ță trebuie s ă cuprind ă
antrenament de for ță izolat, antrenament de for ță integrat și în final
practicarea perfect ă a manevrelor specifice, cu adapt ările
individuale necesare.
5. Agilitatea, propriocep ția și dexterităț ile specifice
sportului
Dup ă refacerea forț ei sau concomitent cu antrenamentul de
forță sportivii trebuie s ă recâș tige agilitatea și coordonarea optimală
pentru revenirea în activitatea sportiv ă de performan ță. În caz de
întrerupere a feed-back-ului pr oprioceptiv de la o articula ție , tendon
sau mușchi lezat, recâ știgarea propriocep ției poate fi realizat ă prin
exerciț ii pe plan șeta mobil ă, care permite îmbun ătățirea echilibrului
și refacerea mi șcărilor de coordonare ale membrului inferior, în
special ale gleznei. Grupul de mu șchi ai gleznei sunt reantrenati
pentru a se ajusta postural, în vederea men ținerii echilibrului și
stabilizării ortostatice. Propriocep ția genunchiului poate fi
ameliorat ă cu exerci ții în ortostatism și în decubit, cu mingea
pediatrică (mare, moale, elastic ă) și mișcări specifice genunc
hiului.
Dacă este afectat mersul, sunt necesare activit ăți de reeduare, prin
mers pe o linie trasat ă cu carioca sau în cruci ș și activități specifice
de echilibru pentru sportivi.
Antrenamentul trebuie s ă fie specific, cu includerea
mișcărilor dorite respectând cât mai fidel tipurile anatomice de
mișcare, vitez ă, tipul ș i forț a de contrac ție. Cunoa șterea
kineziologiei sportului este esen țială pentru programele de
recuperare. Este important ă și testarea func țională a diferitelor
dexterităților specifice înaintea competi ției. Recuperarea este
completă numai dup ă ce sunt efectuate pozi țiile și mișcările
specifice sportului f ără dureri și fără disfuncții.
143 Ultimul obiectiv pentru sportivi este s ă aibă forța și agilitatea
maximă pentru a mă ri performan ța și a preveni recidiva leziunilor.
Rezumat
Prevenirea accident ărilor / traumatismelor cât și acțiunile
întreprinse în direc ția consolid ării sistemului muscular și
osteoligamentar conduc la accelerarea recuper ării posttraumatice cât
și la evitarea unor traumatisme grav e care, în cazul sportivilor de
performan ță, ar prelungi perioada de inactivitate sportiv ă.
Cunoașterea și aprofundarea acestor aspecte, contribuie la
îmbogățirea bagajului de cuno ștințe și măresc creativitatea în
conceperea programelor de preven ție și recuperare în cazul
sportivilopr de performan ță.
Concepte și termeni de reț inut: prevenirea traumatismelor
sportive, recuperarea posttraumatic ă, direcții orientative de realizare
a programelor de recuperare.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– orientări metodice în realizarea programelor de prevenire a
traumatismelor în sport;
– eviden țierea principiilor de baz ă în prevenirea
traumatismelor în sport
– realizarea programelor de recuperare posttraumatic ă la
sportivii de performan ță.
Bibliografie selectiv ă
1. Baciu C., Radovici I., Cristea D., Constantinescu C., J
urian
Z. (1981) – Kinetoterapia pre și post operatorie, Editura
Sport – Turism, Bucure ști.
2. Bălteanu, V. – Elemente de recuperare a traumatismelor la
sportivii de performan ță, curs IDD, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaș i.
3. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. (2002) –
„Traumatologie sportiv ă”, Editura Tineretului, Cultur ă Fizică
și Sport, Ia și.
144 CURS 12
FACTORI DETERMINAN ȚI AI RECUPER ĂRII
POSTRAUMATICE LA SPOR TIVII DE PERFORMAN ȚĂ
Introducere
Pentru realizarea corect ă a programelor de recuperare și
pentru ca acestea s ă-și atingă scopul, trebuie respectaț i pașii
metodici care se impun. Astfel, factorii care determin ă recuperarea
posttraumatic ă – calitatea programulu i de recuperare cât și stabilirea
unui program de reintegrare în activitatea sportiv ă de performan ță,
sunt aspecte determinante în obț inerea integrit ății funcționale și
locomotorii a sportivilor.
Obiective:
– cunoa șterea factorilor care determin ă refacerea
posttraumatic ă;
– caracteristici generale ale traumatismelor produse în
activitatea sportiv ă de performan ță;
– cunoaș terea criteriilor de realizare a programelor de
reintegrare a sportivilor în activitatea sp ăortivă de performan ță.
Conținut
12.1. Factorii care influen țează recuperarea
posttraumatic ă
Pe parcursul procesului de recuperare posttraumatic ă
acționează mai mulț i factori care determin ă calitatea vindec ării
segmentului lezat. Astfel, este necesar s ă fie luate în calcul
următoarele variabile: vârsta, dimens iunile traumatismului, starea
cartilajului de vecin ătate și conduita postoperatorie / posttraumatic ă.
Vârsta. Deoarece cartilajul nu are prin el însu și putere de
regenerare și reparaț ie nu va influen ța, prin caracterul s ău matur sau
imatur, calitatea țesutului de repara ție.
Dimensiunile traumatismului. Specialiștii au demonstrat c ă
micile defecte au o perioadă de repara ție respectiv, refacere mai
rapida. Într-adev ăr, leziuni mai mici de 3 mm sunt, la 9 luni, total
cicatrizate, greu detectabile în restul cartilajului. Dimpotrivă , leziuni
145 de 9 mm diametru prezentau o refacere incomplet ă cu plaje fibroase
sau fibro-cartilaginoase.
Starea cartilajului de vecin ătate. Un cartilaj s ănătos în jurul
defectului ocrote ște și protejeaz ă regenerarea cartilaginoas ă prin
punerea la ad ăpost de sarcini și încărcare. Aceasta explic ă bunele
rezultate clinice dup ă operaț ia de spongializare rotulian ă;
Conduita postoperatorie. Prin aplicarea a trei conduite
diferite în postoperator (i mobilizarea, mobilizarea activ ă și
mobilizarea pasiv ă continuă) s-au constatat mari diferen țe în
reparația cartilaginoas ă.
Rezultatele experimentale și clinice arată că mobilizarea
continuă pasivă pe parcursul primelor trei să ptămâni este metoda
cea mai eficient ă de refacere a cartilajului hialin. Un efect benefic în
acest sens s-a constatat ș i prin aplicarea local ă de câmpuri
electromagnetice. În ciuda acestor argumente încurajatoare trebuie
spus, totu și, că reparația cartilaginoas ă de tip hialin este amenin țată
în timp de o de diferen țiere în ț esut fibros.
12.2. Caracteristicile gen erale ale unui traumatism
produs în activitatea sportiv ă de perfo
rmanță.
În cazul unui traumatism, într-o prim ă etapă trebuie stabilit ă
etiopatogenia care const ă în cauzele mecanismului de producere a
acestuia ș i simptomatologia . Astfel, exemplific ăm.
Cauzele pot fi interne și externe:
cauze interne – care țin de sportivul accidentat: –
nivelul necorespunz ător de preg ătire sportiv ă,
(sportivul neantrenat sau obosit); –
deficiențe fizice sau func ționale; –
emotivitate excesiv ă; –
recuperarea incomplet ă după un traumatism anterior; –
lipsa de aten ție în executarea exerci țiilor specifice sau
apariția oboselii corticale; –
încălzirea necorespunz ătoare; –
execuția tehnică defectuoas ă a exercițiilor.
cauze externe – care țin de m ediul extern: –
lovirea neinten ționată cu adversarul sau de c ătre
adversar;
146 –
lovirea inten ționată de că tre adversar; –
tehnica necorespunză toare a adversarului; –
care ț in de mediul în care se desf ășoară jocul: –
condițiile meteorologice nefavorabile, cum ar fi
ploaia, frigul; –
terenul de antrenament sau de joc cu defecte (gropi,
denivelari, sal ă cu parchetul defect, etc); –
suprafața pe care se desf ășoară jocul este
necorespunz ătoare calitativ (prea dur ă sau prea
moale); –
echipamentul și aparatura sportiv ă folosite sunt
neadecvate sau incomplete; –
care ț in de organizare: –
arbitrajul incorect; –
atitudinea publicului; –
necunoașterea regulamentului de joc; –
lipsa spa țiului regulamentar de joc, a spa țiului
regulamentar între suprafa ța de joc ș i public sau
existența altor obstacole.
Simptomatologia
De exemplu, în cazul entorselor de glezn ă, aceste
traumatisme sunt întâlnite cel ma i frecvent în sportul de performan ță
și cu precă dere în jocurile sportive (fo tbal, handbal, baschet, etc.),
cauzele cele mai frecvente sunt alunec ările, căderile pe teren
deni
velat, ateriz ări greșite pe marginea piciorului etc.
În general, traumatismele se produc prin mecanism de
torsiune intern ă ( inversiune – supina ție + adduc ție ) sau de torsiune
externă (eversiune – prona ție + abducț ie ), dincolo de limitele de
rezistență mecanică ale musculaturii, oaselor și ligamentelor
articulare. Durerea constituie elemen tul care determin ă scoaterea sportivului
din activitatea sportiv ă prin lipsa func ționalității totale sau par țiale a
segmentului afectat. Punctele dureroase se g ăsesc uneori la palpare,
mișcările fiind limitate.
147 12.3. Caracteristicile programului de reintegrare în
activitatea sportiv ă.
Programul de reintegrare a s portivului în activitatea sportiv ă,
presupune realizarea urm ătoarele obiective : –
readaptarea structurilor afectate la solicit ările specifice
activității sportive de performan ță; –
adaptarea organismului la efortul caracteristic activit ății de
antrenament ș i competiție; –
realizarea unui program de întreț inere, în care accentul va fi
pus pe tonifiere și rezistență musculară ; –
realizarea unui program de înc ălzire ș i de refacere
orespunzător, reducând la minim riscul unei recidive; –
reintegrarea propriu-zis ă a sportivului în activitatea
competițională.
Perioada de reintegrare în activitatea sportiv ă este împărțită
în 2 faze :
reluarea activit ății sportive – caracterizat ă prin lucru
individual, sub controlul direct al kinetoterapeutului. În
această fază se pune accent pe intensificarea solicit ărilor în
scopul readapt ării zonei afectate la solicit ările specifice și
adaptarea organismului la efortul caracteristic activit ății de
antrenament și competi ționale. Tot în aceast ă perioadă se
stabilește programul de înc ălzire și de între ținere pe care
sportivul l
e va efectua în faza urm ătoare. În aceast ă fază
ședințele de antrenament se vor finaliza prin mi șcări
asemănătoare cu cele care au stat la baza apari ției
traumatismului;
reintegrare în activ itatea de antrenament și competi ție este
caracterizat ă prin lucru în grup, sportivul fiind supus la
solicitări comparabile cu cele al e coechipierilor. Programul
de întreținere va avea ca scop tonifierea muscular ă și
elasticitatea capsulo – ligamentar ă, cu accent pe
antrenamentul proprioceptiv și pliometric, și va fi efectuat de
1-2 /zi. Programul de înc ălzire va respecta principiul
progresivit ății, urm ărind atât înc ălzirea articular ă și
musculară, cât și condițiile optime de stabilitate – echilibru
148 muscular în static ă și dinamic ă. Într-o prim ă perioadă se va
lucra cu protecț ie (orteză ), ulterior renun țându-se la aceasta.
Mijloace (exerci ții) utilizate: –
stretching; –
exerciț ii fizice specifice gimn asticii, atletismului,
culturismului, sportului practicat, etc.
În aceast ă perioadă se vor începe antrenamentele pentru
dezvoltarea vitezei, îndemân ării, rezisten ței și forț ei. Abordarea
dezvoltării calităților motrice în antrenamen te specifice va respecta
următoarea succesiune:
1. Rezistență;
2. forță;
3. viteză,
Indemânarea lucrându-se pe parcursul tuturor celor trei tipuri
de antrenamente, înto tdeauna la începutul ședinței, deoarece
reclamă o excitabilitate cortical ă mare.
12.4. MODEL – Program de recuperare posttraumatic ă a
entorsei de glezn ă (fotbal).
Înainte de a "construi" program ul de recuperare, se stabilesc
obiectivele terapeutice, astfel:
combaterea durerii;
refacerea suple ții și a mobilității articulare;
refacerea musculaturii deficitare și a echilibrului
muscular.
Mijloace folosite :
Control
ul procesului inflamator ș i combaterea durerii este un
obiectiv important, primul abordat în cazul accidentelor traumatice
și se realizează utilizând cu prec ădere următoarele mijloace:
Crioterapia – vizează reducerea procesului inflamator, a
durerii și oprirea extinderii leziunilor prin transvazarea
lichidelor. Modalit ățile de acț ionare prin crioterapie sunt
multiple, cele mai folosite fiind:
– refrigerarea instantanee – kelen, – punga cu ghea ță,
– imersia în ap ă cu gheață,
– masaj cu ghea ță.
149 Repausul și posturările sunt mijloace importante utilizate
în faza inflamatorie. Se impune posturarea antidecliv ă, cu
descărcarea segmentului afectat, de regul ă în pozi ții
antalgice. Pot fi folosite diferite dispozitive, cum sunt
atele, sisteme de posturare, suspensoterapia, scripe ți etc.
Medicația antiinflamatoare este foarte util ă în faza
inițială, dar este utilizat ă numai la indica ția medicului.
Funcție de caz aceasta poate fi indicat ă pe toată perioada
de recuperare, impunându-se în acest caz o monitorizare foarte strict ă. Cele mai utilizate sunt antiinflamatoarele
nesteroidiene. Indicarea corticosteroizilor, datorit ă
efectelor secundare locale și generale, se impune doar în
situații limită și cu supraveghere strict ă.
Electroterapia antialgică și antiinflamatorie se aplică în
toate etapele recuper ării; ea asigur ă creș terea pragului de
sensibilitate și permite astfel utilizarea precoce a
exerciț iilor fizice. Se utilizeaz ă galvanizarea simpl ă și
curenții diadinamici – sub forma difazat și perioad ă
lungă, asociate cu perioad ă scurtă. Ultrasonoterapia î și
dove
dește eficien ța în inflama țiile acute sau persistente,
contribuind la men ținerea elasticit ății țesuturilor moi ș i
facilitând mobilizarea precoce.
Contracțiile izometrice contribuie la men ținerea tonusului
muscular și a celorlalte calit ăți ale mușchiului solicitat; se
utilizează în special în afec țiunile posttraumatice ale
oaselor ș i articulațiilor, fiind deosebit de eficiente.
1. Tehnici de manipulare osteoarticular ă
P.I.: Decubit dorsal:
Piciorul în afara patului, kinetoterapeutul în fa ța piciorului
pacientului prinde piciorul în br ățară de sub maleole;
kinetoterapeutul execut ă o uș oară tracțiune și ducerea
piciorului în flexie dorsal ă și eversie.
Piciorul pe pat, kinetote rapeutul lateral cu o mân ă prinde de
gleznă iar cu cealalt ă de călcâi astfel încât planta s ă se
sprijine pe antebra țul său; kinetoterapeutul execut ă o uș oară
150 presiune la nivelul gleznei concomitent cu flexia dorsal ă a
piciorului.
Piciorul înafara patului, kine toterapeutul lateral cu o mân ă
prinde de c ălcâi astfel încât fa ța plantată să se sprijine pe
antebraț iar cu cealalt ă pe fața dorsală a piciorului;
kinetoterapeutul execut ă o uș oară tracț iune ducând piciorul
succesiv și continuu în inversie, flexie dorsal ă, eversie, flexie
plantară.
Piciorul în afara patului, kinetoterapeutul în fa ța piciorului
prinde cu o mân ă de călcâi astfel încât policele s ă fie sub
maleola extern ă iar cealalt ă mână prinde fa ța dorsală :
kinetoterapeutul execut ă ducerea c ălcâiului în eversie, apoi
din aceast ă poziție execută inversia metatarsienelor.
Mobilizări pasive
P.I.: Decubit dorsal:
Kinetoterapeutul a șezat pe un scaun în faț a piciorului;
execută mobilizări pasive începând cu degetele pân ă la
nivelul gleznei pe toate axele ș i direcțiile de mi șcare (flexii,
extensii, abduc ții, adduc ții, circum
ducții, rotații în ax);
mobilizările pasive sunt înso țite de trac țiuni, tensiuni,
scuturări.
Exerciț ii de întindere
P.I.: Așezat.
Cu piciorul afectat înafara patului, genunchiul extins,
pacientul prinde planta piciorului cu o band ă elastică (terra
band); trage de banda elastic ă astfel încât s ă facă flexie
dorsală, menține 20-30 de secunde.
Cu piciorul afectat pe pat, ge nunchiul în flexie, pacientul
prinde planta piciorului cu o bandă elastică; trage de banda
elastică astfel încât s ă facă flexie dorsal ă (călcâiul rămâne în
contact cu patul), men ține 20-30 de secunde.
Pe o banchet ă, piciorul afectat cu genunchiul extins;
pacientul execut ă aplecarea trunchiului concomitent cu
tragerea spre sine a antepicorului.
Așezat cu fesele pe c ălcâie; pacientul execut ă extensia
trunchiului, astfel încât s ă atingă cu palmele solul.
P.I.: Ortostatism:
151 Cu mâinile sprijinite de pat, piciorul s ănătos înainte, cel
afectat înapoi; pacientul execut ă flexia genunchiului din fa ță
cu ducerea bazinului înainte, astfel încât s ă întindă mușchii
gastrocnemieni (talpa r ămâne în contact cu solul).
Cu mâinile sprijinite de pat, piciorul s ănătos înainte cu
genunchiul flectat, cel afectat în apoi cu genunchiul extins;
pacientul execut ă flexia genunchiului din spate, astfel încât
să întindă mușchiul solear (talpa r ămâne în contact cu solul).
2. Tehnici de facilitare neuroproprioceptiv ă
Stabilizarea ritmic ă
Pacientul în decubit dorsal, cu pi ciorul înafara patului, flectat
la nivelul de limitare, kineto terapeutul lateral cu o mân ă
stabilizeaz ă glezna la nivel distal iar cu cealalt ă prinde
piciorul la nivel metatars ian; kinetoterapeutul îi d ă comanda
„ține și nu mă lăsa să-ți mișc piciorul”, apoi împinge spre
flexie dorsal ă și plantară, alternând rapid cele dou ă direcții;
relaxare.
Contracția izometric ă în zona scurtată
Pacientul î n decubit dorsal, cu piciorul în afara patului,
kinetoterapeutul lateral cu o mân ă stabilizeaz ă glezna la nivel
distal iar cu cealalt ă prinde piciorul la nivel metatarsian la
nivelul de scurtare a musculaturii execut ă contrac ții
izometrice repetate, cu pauze între repet ări („flexie dorsal ă –
relaxare; flexie plantar ă – relaxare”).
Exerciț ii active ș i active cu rezisten ță
P.I.: Decubit dorsal:
Cu membrul inferior întins pe pat, kinetoterapeutul opune
rezistență pe coaps ă deasupra genunchiului și pe faț a dorsală
a picorului; pacientul execut ă o triplă flexie învingând
rezistența.
Coapsa și genunchiul flectate 90ș, glezna în flexie dorsal ă,
kinetoterapeutul plaseaz ă o mână pe tendonul ahilian și
călcâi iar cealalt ă sub degete; pacientul încearc ă să-și ducă
călcâiul spre fese, kinetoterapeutul se opune.
Coapsa și genunchiul flectate la 90ș, glezna în flexie dorsal ă,
kinetoterapeutul lateral cu o mân ă stabilizeaz ă coapsă
152 plasând mâna în 1/3 distal ă pe lateral iar cu cealalt ă opune
rezistență pe fața dorsală a piciorului; pacientul execut ă
extensia șoldului și a genunchiului concomitent cu flexia
plantară.
P.I.: Așezat.
Cu genunchii extinș i, piciorul în afara patului; execut ă (activ,
apoi cu rezisten ță din partea kinetoterapeutului) mi șcările în
toate direc țiile ș i sensurile de mi șcare.
Cu genunchii extinș i, piciorul în afara pa tului, cu un elastic
atașat la nivel metatarsian; pacientul execut ă flexii dorsale și
plantare.
Talpa pe sol; pacientul execut ă apăsăr i p e s o l c u c ălcâiul,
apoi cu vârful degetelor.
P.I.: Ortostatism.
Cu fața la spalier; pacientul se deplaseaz ă prin aproprierea
vârfurilor, apoi a c ălcâielor.
Cu fața la scara fix ă; pacientul execut ă ridicări pe vârfuri.
Cu fața la spalier, picioarele ridicate pe prima șipcă;
pacientul execut ă ridicări pe vârfuri (încearc ă să atingă solul
cu călcâiele).
Cu faț a la spalier, mâinile prind șipca de la nivelul umerilor;
pacientul execut ă flotări (distanța dintre picioare și spalier se
mărește treptat, c ălcâiele nu se desprind de sol).
Cu faț a la spalier, antepiciorul pe un s ăculeț de nisip, c ălcâiul
pe sol; pacientul ridic ă piciorul s ănătos cât mai sus posibil pe
o șipcă a spalierului.
Kinetoterapeutul în spatele pacientului; îi imprim ă
dezechilibr ări spre înainte – înapoi.
Pacientul este pe o plan șetă balansoare și execută mișcări
înainte-înapoi, în lateral.
Mers pe vârfuri, pe c ălcâie, pe marginea intern ă / externă a
piciorului.
Mers pe planuri înclinate (în plan sagital și în plan frontal).
Program pentru reintegrarea în activitatea sportiv ă a
sportivului :
Obiective:
153 –
ameliorarea rezisten ței musculare; –
cresterea vitezei de execu ție; –
coordonare.
stând în sprijin pe un picior în desc ărcare – circumduc ții
ambele sensuri glezn ă, genunchi, ș old 2 x 2 x 9;
genuflexiuni x 25
stretching dinamic: balans ări x 15, pendul ări x 15;
cocontrac ție MI 3 x 10 sec., pauz ă 20 sec.;
antrenament proprioceptiv – planș etă balansatoare 1-2 min.;
rulare pe plant ă înainte – înapoi x 20;
ridicări pe vârfuri, c ălcâie x 20;
covor rulant – alternare de alergă ri ușoare cu mers – 300-500
m.;
tehnici FNP – ILO, SR glezn ă;
sprijin cu mainile pe un suport, perete și corpul înclinat
anterior, alergare cu genunchii sus 1 min.;
exerciț ii clasice de ridicare a halterei;
antrenament în circuit – cre șterea treptat ă a încărcăturii ș i
duratei, în paralel cu scaderea pauzelor – genuflexiuni 1
min., presa vertical ă 1 min., exerci ții pentru dezvoltarea
m
usculaturii abdominale 1 min., s ărituri înainte-înapoi peste
banca de gimnastic ă 1 min., fandă ri laterale 1 min. x 3;
alergare în pant ă;
sărituri – pas s ărit x 25, stretching 1 min., pas s ăltat x 25;
antrenament propri oceptiv – planset ă balansatoare 2 min.;
mers cu ridicarea alternativ ă a genunchilor la piept la 3 pasi;
alergare cu oprire la semnal sonor 200 m;
alergare cu b ătăi din palme la semnal sonor 300 m;
sărituri cu ridicarea genunchilor la piept la semnal sonor 1
min.;
stând pe omoplati bicicleta si cu forfecare la semnal sonor;
masaj clasic longitudinal – ma nevre relaxare 5-10 min.;
crioterapie – imersie picior în apă cu gheață – 5 min.
154 Rezumat
Factorii favorizan ți care conduc la apari ția traumatismelor,
cât și a celor care influen țează recuperarea posttraumatic ă reprezint ă
repere importante care determin ă reușita procesului de recuperare
posttraumatic ă a sportivului. Un element determinant pe parcursul
recuperării îl reprezint ă precauția cu care sportivul trebuie s ă fie
reintegrat în activitatea sportiv ă de performan ță.
Concepte și termeni de reț inut: factori care influen țează
recuperarea posttraumatic ă, program de reintegrare posttraumatic ă
în activitatea sportiv ă de performan ță.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– factori determinan ți în recuperarea posttraumatică ;
– caracteristicile reintegr ării sportivilor în activitatea sportiv ă
de performan ță, după recuperarea posttraumatică .
Bibliografie selectiv ă
1. Cotoman, R. (2005) – Kinetoterapie: metodica desf ășurării
activității practice, Ed. Fundaț iei România de Mâine,
București.
2. Marcu, V. (1983) – Masaj si kinetoterapie, Ed. S
port-
Turism, Oradea. 3. Sbenghe, T. (1987) – Kinetologie profilactic ă, terapeutică
și de recuperare , Ed. Medicală , Bucureș ti.
4. Sbenghe, T. (1996) – Recuperarea medical ă a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicala, Bucureș ti.
155 CURS 13
RECUPERAREA POSTTRAUMATIC Ă A
LIGAMENTULUI ÎNCRUCI ȘAT ANTERIOR ÎN
ACTIVITATEA SPORTIV Ă DE PERFORMAN ȚĂ
Introducere
Programele de recuperare posttraumatic ă reprezint ă modele
orientative care vin în aj utorul viitorilor specialiș ti și care, în cadrul
cărora sunt prezentate unele repere de care trebuie s ă se țină cont în
realizarea acestora. Metodele ș i mijloacele (exerci ții fizice) utilizate
în cadrul programului de recupe rare se vor adapta în func ție de
caracteristicile individuale ale sportivului, gravitatea trtaumatismului, caracteristicile sportului practicat, etc.
Obiective:
– cunoașterea etapelor care trebuie parcurse înainte de
realizarea programului de recuperare posttraumatic ă;
– clasificarea orientativ ă (în func ție de traumatism) a
metodelor și mijloacelor de ac ționare care pot fi utilizate în cadrul
programului de recuperare.
Conținut
13.1. Recuperarea posttraumatic ă a a leziunilor de
ligament incruciș at anterior (genunchi) în handbal
Handbalul este un sport de contact și în ultimul timp provoac ă
toată gama de traumatisme la toate nivelele aparatului locomotor.
Sunt frecvente entorsele la nivelul mâinii, degetelor, gleznei,
genunchiului, leziunile musculo-tendinoase, leziunile de menisc.
Genunchiul, cea mai mare articula tie a corpului dintre toate
segmentele aparatului locomotor, este cel mai frecvent expus
diferitelor afec țiuni și traumatisme. Înafara leziunilor directe, el
suferă și în cazul unor imobilizari impuse dup ă anumite afec țiuni.
Genunchiul reprezint ă segmentul mobil al aparatului
locomotor care leag ă coapsa de gamb ă. Acesta are în mers un dublu
rol: de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de
sprijin și de a asigura eleva ția piciorului pentru orientarea acestuia
în funcție de denivelarile terenului. În acelasi timp, genunchiul are
156 un rol important atât în activitati uzuale (sezând pe scaun, ridicarea
unui obiect, încaltat etc.), cât si în activitati profesionale.
Mijloacele de unire intre coapsa și gamba sunt capsula
articulară si ligamentele (patelei, pos terior, popliteu oblic, popliteu
arcuat, colateral fibular, colateral tibial, incrucisat)
Ligamentele încruci șate, numite și ligamente interosoase,
reprezintă formațiunile cele mai groase și solide ale articula ției
genunchiului.
Ligamentul incrucisat anterior are urmatoarele functii:
previne alunecarea anterioar ă a tibiei în raport cu femurul
(functie pe care o indeplinesate si cu ajutorul mu șchilor
ischiogambieri cand genunchiul este în flexie și de muschii
gastrocnemieni și popliteu cand genunchiul este in
extensie)
limitează rotația internă prin fasciculul posterolateral;
previne hiperextensia genunchi ului prin fasciculele lung
anterior și cel intermediar;
stabilizeaza genunchiul pe ultim ele grade de extensie (10-
15ș);
stabilizator al genunchiului în flexie;
contribuie la o limitare a valgului si varului prin asociere cu
ligamentul încruci șat posterior.
Leziunile traumatice ale ligamentul încrucisat anterior
sunt:
întinderi u șoare de ordinul micronilor, în care ligamentul
este intact dar apare edemul și o tumefac ție minoră de-a
lungul lui;
ruptura par țială în care fibrele mijlocii sunt rupte si
desirate, apare hemoragia ș i ușoară instabilitate;
rupt
ura totală în care fibrele sunt sec ționate, continuitatea
lor este intrerupt ă și articula ția devine instabil ă și
dureroasă;
smulgerea de pe condilul femu ral extern sau de pe inser ția
tibială, cand apare tumefac ția, gamba este imobilizat ă de
durere in flexie.
Etiologia rupturii ligamentul încrucisat anterior
157 Ligamentul încrucisat anterior, se poate rupe când genunchiul
se găsește în anumite pozi ții / mișcări, cum ar fi:
hiperextensie,
hiperflexie,
rotatie intern ă,
valgus forț at,
rotație extern ă, iar o for ță acționează asupra tibiei spre
interior.
Alte sporturi care predispun la astfel de leziuni sunt: fotbalul,
baschetul, schiul, atletismul.
Simptomatologie : –
auzul sau perceperea unui cracment la nivelul
genunchiului în tim pul accidentarii; –
durere localizat ă în exteriorul și înapăoia articula ției
genunchiului; –
tumefierea (umflarea) genunch iului în primele ore dup ă
accidentare. Tumefierea care apare brusc este un semn de
leziune important ă a structurilor articula ției genunchiului. –
limitarea miș cărilor genunchiului din cauza durerii și a
tumefacției; –
senzație de genunchi instabil.
Dupa accidentare, durerea limitează activitatea în desfa șurare,
dar permite reluarea mersului. Simp tomul principal al unei leziuni
cronice a ligamentului încruci șat anterior il constituie instabilitatea
genunchiului, asociat ă une
ori cu durere și tumefacție.
13.2. Metode de identificare a leziunilor de ligament
încruciș at anterior
Diagnosticul leziunilor recente ligamentare trebuie facut cat
mai precoce, de preferat în prima or ă după accidentare, deoarece
datorită vasculariza ției, sinoviala reac ționează zgomotos,
hemartroza poate fi foarte abundent ă, fapt ce împiedic ă un examen
clinic corect și un diagnostic precoce, pr in durerile create la
încercările de mobilizare și determinare a punctelor dureroase.
Trebuie stabilit ca diagnosticul va fi stabilit în principal de
medic, kinetoterapeutul, îns ă, va putea doar identifica
traumatismul!
158 Pentru a identifica corect traumatismul, se parcurg
următoarele etape:
anamneza – se încearc ă aflarea tipului de traumatism
(direct, indirect) și se va afla pozi ția membrulu inferior în
momentul producerii.
teste de instabilitate.
Semnul sertarului anterior – pacientul a șezat la marginea
patului, cu genunchiul in flex ie 90ș; Kinetoterapeutul apuc ă cu
ambele mâini partea superioar ă și posterioara a gambei, fixând
ambii polici deoparte și de alta a rotulei (c ondilii femurali) trage
gamba anterior. Pentru amplitudi ne 0,5-1cm semnul este pozitiv și
evidențiază o ruptură de ligament încruciș at anterior.
Testul “pivot-shift” – pacientul în decubit dorsal,
kinetoterapeutul prinde cu o mâ na piciorul, rotându-l puternic
intern, iar cu cealalt ă mâna prinde gamba la nivelul capului fibular.
Se forțează piciorul în valgus și menținându-se rotaț ia internă, se
apasă în plant ă și se începe flexia genunchiului, împingându-se
extremitatea superioar ă a tibiei spre înainte. Intre 20-40ș se produce
un clic. Testul se face sub anestezie.
Testul Lachman – din pozitia decubit do rsal, cu genunchiul în
flexie 20ș, kinetoterapeutul fixeaz ă cu o mân ă femurul iar cu
cealaltă prinde partea proximal ă a tibiei și trage de ea înainte.
Testul “no touch” – din poziția decubit dorsal se aș ează o
pernă sub coaps ă ca să mențină genunchi
ul în flexie de 30-40ș. I se
cere pacientului s ă ridice călcâiul de pe planul mesei și apoi să-l
reașeze ușor. Daca ligamentul ăncrucișat anterior este rupt, platoul
tibial lateral va aluneca înaintea condilului femural în timpul
extensiei genunchiului.
Teste de stabilitate
Testul Disco-Llosse – pacientul este rugat s ă stea pe piciorul
afectat cu genunchiul în flexie de 10-20ș, concomitent corpul este
rasucit spre stanga și spre dreapta.
Testul de rasucire Arnold – pacientul st ă pe piciorul afectat,
kinetoterapeutul calc ă pe piciorul pacientului. Piciorul sanatos se
flectează la 90ș și pacientul se r ăsuceș te spre piciorul afectat.
159 Testul de saritura Larson – pacientul st ă cu picioarele
depărtate și este rugat s ă sară pe loc și să se răsucească stânga-
dreapta.
Testul de decelerare – pacientul este rugat s ă alerge în tempo
de ¼ în vitez ă maximă și să se opreasca brusc pe piciorul afectat.
Chestionare func ționale
RMN – ne ofer ă o evaluare tridimensional ă a rupturilor.
Artrometria – cu ajutorul artrometrului se masoar ă
deplasarea dintre fa ța anterioară a rotulei ș i tuberozitatea tibial ă
anterioară.
Radiografia – evidentiaz ă o smulgere ligamentar ă cu
fragment osos. Radiografia dinamic ă surprinde un sertar de 6-20
mm.
Artroscopia – pune în eviden ță alte leziuni asociate celor
testate.
Asocieri ale leziunii de ligament încruci șat anterior:
– rupturi de menisc (61%)
– leziuni capsulare si/sau ligamentare (40%)
– deteriorari condrale hialine (16%)
13.3. Recuperarea posttraumatic ă
Este necesar s ă fie luate m ăsuri imediate, pentru a preveni
apariția edemului și a durerii. Aceste m ăsuri se concretizea
ză în
repaus al genunchiului, ghea ță local, dup ă care se aplic ă un bandaj
elastic la nivelul articula ției pentru a asigura o compresie u șoară și
se fixează piciorul afectat mai sus, deasupra nivelului inimii. Mai
pot fi administrate medicamente pentru a combate durerea și
inflamația, de tipul antiinflamatoarelor nesteroidiene.
Imobilizarea genunchiului și mersul în cârje mai pot fi
recomandate în primele zile dupa accidentare, în func ție de
severitatea leziunii.
Obiectivele în cadrul programului de recuperare : –
combaterea inflama ției și durerii; –
obținerea stabilit ății; –
obținerea mobilit ăți.
I. Combaterea durerii se realizeaz ă prin urm ătoarele
mijloace:
160 Medicamente antiinflamatoare și antialgice.
Crioterapia – aplicarea unei pungi cu ghea ță care are efect
reducerea procesului inflamator, a durerii și oprirea extinderii
leziunilor și acumulării lichidului intraarticular.
Electroterapia (interferential, TENS, diadinamice, ultrasunete,
magnetoterapie, laserterapie).
Repausul articular – în cazurile acute, respectiv leziuni
recente, repausul la pat este obligatoriu, cu membrele inferioare
deasupra planului orizontal și utilizarea cârjelor sau a bastonului, pe
perioade mai scurte sau mai lungi, în functie de caracterul cronic al leziunii.
Posturarea. Poziț ia cea mai bun ă este cu genunchiul flectat
ușor, susț inut de o pern ă (scade presiunea intraarticulară ). Această
postură poate deveni periculoas ă în procesele inflamatorii ale
genunchiului, inducând formarea edemului inflamator, redoare,
contractur ă, fiind necesar ă intervenția chirurgical ă. Pentru reducerea
edemelor se folosesc bandaje succesive.
Acupunctura poate fi util ă pentru controlul durerilor, pe
parcursul procesului de recuperare.
Controlul durerilor este n ecesar nu numai în faza acut ă, ci și în
continuare, întrucât indo loritatea este o condi ție esențială pentru
aplicarea eficient ă a programelor de recuperare kinetic ă.
II. Obținerea stabilităț ii. Există două tipuri de stabilitate:
pasivă și activă.
Stabilitatea pasiv ă este asigurat ă de aparatul capsul
o-
ligamentar, format din ligamentul lateral inte rn, ligamentul lateral
extern, ligamentul poster ior, ligamentul anterior și ligamentele
încrucișate și de suprafe țele articulare (cartilajul articular și
meniscurile).
Stabilitatea activă – mușchiul cvadriceps are un rol esen țial în
stabilitatea genunchiului. Ori ce traumatism care afecteaz ă
genunchiul determin ă în scurt timp o hipotonie și hipotrofie a
cvadricepsului. Tonifierea cvadricep sului este un obiectiv principal
în recuperarea genunchiului și acest aspect nu va fi neglijat.
Grupele musculare acț ionează întotdeauna în lan țuri
musculare, contrac țiile reflexe apar atât în lan țul triplei flexii, cât ș i
în lanțul triplei extensii a membrului inferior.
161 1 . Exerci ții pentru tonifierea mu șchiului cvadriceps
a) Exercitii izometrice :
P.I.: Decubit Dorsal (DD)
exercitii active sau cu rezisten ță progresiv ă cu membrul
inferior sănătos;
contracții ale cvadricepsului membrului inferior afectat (2-3
min.) repaus (1min.);
ridicarea gambei de pe sol (pat), genunchiul fiind întins;
sub genunchi se a șează un mic sac de nisip sau o perni ță de
8-10 cm, prin ridicarea gambei, se contract ă cvadricepsul;
mobilizarea activ ă a gleznei în toate sensurile;
ridicarea piciorului întins la vertical ă, revenire f ără a așeza
piciorul pe planul de sprijin;
kinetoterapeutul men ține cu o mân ă coapsa pe sol apasând
pe cvadriceps, iar cealalt ă mâna o plaseaz ă sub calcâi.
Pacientul încearca s ă ridice, extins, membrul inferior;
acelaș i exercițiu, dar piciorul execută o flexie puternic ă
dorsală și o inversie;
se ridică membrul inferior cu ș oldul și genunchiul în flexie,
apoi se las ă pe sol cu genunchi ul în extensie;
rotații interne ș i externe în articula ția șoldului,
corespunzator genunch iului traumatizat.
P.I.: Decubit Ventral (DV)
îndoirea genunchiului afect at cu revenire pe sol;
ridicarea piciorului întins spre înapoi;
forfecarea picioarelor întinse;
ridicarea piciorului corespun zator genunchiului afectat ș i
menținerea pozitiei (10 timpi), revenire (10 timpi);
rotații interne și externe în articula ția șoldului, efectuate cu
membrul afectat;
P.I.: Așezat.
cu gamba în extensie, se execut ă contracții;
cu genunchii flectaț i, lipiți unul de altul; se comand ă
efectuarea contrac ției pentru extinderea gambei f ără să se
execute, continuând s ă se țină strâns lipiț i genunchii;
162 ridicarea piciorului întins, dep ărtarea și așezarea pe sol,
revenire în pozitia de plecare;
ridicarea piciorului întins, dep ărtarea și apropierea
piciorului cu revenire pe sol;
P.I.: Ortostatism
sprijin pe piciorul s ănătos, membrul inferior afectat, cu
genunchiul întins, se duce înainte și se execut ă contracții
izometrice.
b) Exerci ții cu contrarezistent ă:
P.I.: Decubit Dorsal (DD) se execut ă extensia, în timp ce pr ofesorul/kinetoterapeutul
opune rezisten ță la nivelul treimii inferioare a gambei.
Contrarezisten ța se va aplica la diverse grade de flexie a
genunchiului;
în sprijin pe mâini si pe ge nunchi. Se extin d genunchii ca
să se ajungă în sprijin pe mâini și vârfurile picioarelor;
la instala ția cu scripete și contragreut ăți sau cu benzi
elastice, care se prind de glezn ă, se duce genunchiul la
piept cu revenire fă ră a așeza piciorul pe planul de sprijin;
ridicarea piciorului întins la vertical ă, revenire f ără contact
cu solul;
P.I.: Decubit Ventral
la instala ția cu s
cripete și contragreut ăți sau cu benzi
elastice, care se prind de glezn ă, se duce genunchiul la
piept cu revenire f ără a așeza piciorul pe planul de sprijin;
ridicarea piciorului întins la vertical ă, revenire f ără contact
cu solul;
P.I. Așezat.
gamba sănătoasă peste cea a membrului afectat execut ă
contrarezisten ță;
se fixează la nivelul gleznei greut ăți de valori progresive și
se repetă (extensia genunchiului) pâna apare oboseala
musculară.
De reț inut că în acest gen de exerci țiu forța maximă solicitată
cvadricepsului este de la flexia de 90 ș c ătre 45 ș ș i solicitarea
descreș te pe măsură ce se ajunge la extensia complet ă.
163 Pentru cvadriceps, la adul ți, în cadrul înc ărcăturilor progresive
se poate ajunge la 12-15 kg; la sportivi și mai mult.
Pentru câș tigarea rezisten ței la efort se introduc exerci ții cu
contrarezisten ță mai mic ă, dar care se repetă de mai multe ori.
Astfel, se recomand ă:
exerciț ii la bicicleta ergometric ă sau mers pe biciclet ă,
pe teren în pant ă;
genuflexiuni (pâna la 50% din flexia total ă) cu sau far ă
fixarea gambelor printr-o ching ă la spalier;
alergare înainte, înapoi, lateral cu pa și ușor încruci șați
etc.;
alergare pe teren variat;
urcatul și coborâtul scarilor.
2. Exerciț ii pentru tonifierea mu șchilor ischiogambieri. În
general, for ța ischiogambierilor dup ă traumatismele de genunchi nu
este compromis ă foarte mult. Ischiogamb ierii au mai mult tendin ța
la retractură . În cazul genunchiu lui instabil, îns ă, trebuie antrena ți si
ischiogambierii la nivelul celor 15ș -20ș de final de extensie.
a) Exerci ții izometrice :
P:I.:Decubit Ventral (DV)
anterior sub glezn ă se pune un s ac de nisip în aș a fel încât
genunchiul s ă se flecteze cu 15ș -20ș. Kinetoterapeutul
aplică o rezistență cu mâna în spa țiul popliteu și pacientul
încearcă să extindă genunchiul contrarezisten ței mâinii;
P.I.: Decubit Dorsal kinetoterapeutul a șează o mâna pe fa ța anterioar ă a gleznei,
iar cu cealalt ă sub genunchi încearc ă sa-l flecteze, pacientul
menținându-l întins.
b) Exerci ții cu contrarezisten ță:
P.I.: Decubit Ventral exerciț ii la scripe ți sau cu benzi elastice.
P.I.: Așezat.
gambele încruci șate (cea a membrului afectat deasupra), se
execută contrarezisten ță cu gamba să nătoasă.
3. Exerciț ii pentru tonifierea mu șchilor tricepsului sural.
Hipotrofia acestor mu șchi după imobilizare, este aproape la fel
de rapidă ca la mușchiul cvadriceps.
164 P.I.: Decubit Ventral
pe un plan înclinat (variabil de la orizontal ă până la
verticală), se ridică corpul prin împingerea piciorului în
flexie plantar ă. La început cu ambele picioare, apoi numai
cu piciorul afectat.
P.I.: Stând / Ortostatism. într-un picior, ridicari pe vârf cu contrac ție izometric ă și
revenire;
cu fața la scara fix ă, cu genunchiul accidentat îndoit,
piciorul sprijinit pe treapta a 6, 8-a, apucat de scară cu
brațele întinse sus, întinderea genunchiului cu ridicarea
trunchiului în stând pe un picior pe scar ă și revenire;
ridicari pe vârfuri cu gantere în mâini și apoi cu o halter ă
pe umeri, cu greutăți progresive.
4. Exerciț ii pentru tonifierea tensorului fascialata. Acesta
are rol important în stabilizarea extern ă și în „zavorârea”
genunchiului.
P.I.: Decubit Heterolateral abducția membrului inferior din sold;
apoi flexii ș i extensii ale șoldului. La început f ără
încărcare, apoi progresiv la ni velul gleznei se pun greut ăți.
flexii și extensii complete ale genunchiului.
5. Exercitii pentru „stabilitate dinamica”:
piciorul a șezat pe „suport oscilant”, se caut ă păstrarea
echilibrului pentru perioade de timp cât mai lu
ngi;
acelaș i exercițiu, dar cu genunchiul în anumite grade de
flexie;
acelaș i exercițiu cu o greutate legat ă de piciorul nesprijinit;
rostogolirea unei mingi medicinale (3-5 kg) spre înainte, cu
ajutorul piciorului corespunzat or genunchiului traumatizat.
Prin tonifierea musculaturii genunchiului se asigur ă o bună
stabilitate acestei articula ții. În cadrul antrenamentului muscular, se
recomandă și exerciții specifice de rotaț ie pentru stimularea
selectivă a musculaturii, astfel:
P.I.: Decubit Lateral sau A șezat
se execută rotaț ii (interne ș i externe) ale piciorului și gambei
cu genunchiul în diverse unghiuri de flexie;
165 acelaș i exerci țiu, cu contrarezisten ță aplicat ă de
kinetoterapeut, care cu o mâna prinde antepiciorul și cu
cealaltă face priză deasupra genunchiului;
acelaș i exerciț iu, dar în timpul rotaț iei contrate de
kinetoterapeut se execut ă flexia în trepte: 0ș –30ș ; 30ș – 60ș;
60ș –90ș și în sens invers extensia gambei.
3. Obținerea mobilit ății
Atât traumatismele directe, cât și imobilizarea articular ă dupa
o fractură sau alte cauze determin ă redoarea ș i limitarea mobilit ății
genunchiului.
a) Reducerea flexumului
Se aplică intermitent saci de nisip pe genunchi (treimea
inferioară a gambei fiind sprijinit ă pe o pern ă sau pacientul stând pe
scaun întinde piciorul pe un alt sc aun). Procedeul poate fi dureros.
În prealabil, se indic ă a fi preg ătit cu căldură, timp de 30 – 40 de
minute, sau se aplic ă comprese cu ghea ță dacă articulația este
inflamată. Sacii de nisip au greut ăți progresive. Se execut ă mișcări
active de extensie.
Metode ajut ătoare : masajul, ultrasunetul, diadinamice,
med
icație antiinflamatoare și antalgică.
b) Cresterea amplitudinii flexiei
Foarte utilizat ă este întinderea muscular ă cu ajutorul
greutăților progresive ale genunchiul ui. Pâna la un unghi de 80ș –
90ș , se poate executa la margin ea patului, cu greutatea prins ă de
gleznă. Peste aceasta amplitudine, trebuie s ă instală m o tracțiune pe
scripete.
Metoda întinderilor sub greut ăți se aplic ă de 3-4 ori/zi, până la
o oră sau pâna la apari ția durerii. Nu se aplic ă această metodă când
genunchiul este inflamat sau sechela postfractur ă este incomplet
consolidat ă.
Miscari active
P.I.: Decubit Dorsal
flexii-extensii ale gambei, cu sau far ă patine cu rotile,
alunecând pe o plac ă;
pedalaj înainte-înapoi;
coapsa la 90ș, gamba cade lib er, apoi extensie complet ă.
166
P.I.: Decubit Ventral
flexia gambei, apoi exte nsie (sub genunchi, pe fa ța
anterioară se pune o pern ă);
cu o greutate pe glezn ă se execut ă flexia rapid (iner ția
marită de greutate va func ționa pâna la capatul cursei).
P.I: Așezat.
flexii-extensii;
cu greutatea pe glezn ă, se balanseaz ă gamba în flexie-
extensie;
pedalaj în gol sau pe biciclet ă;
se duce genunchiul la piept și se forțează flexia gambei.
P.I.: Pe Genunchi ridicarea și coborârea bazinului pe calcâie;
sprijin pe mâini, membrul inferior s ănătos se duce la spate
întins, sprijinit pe vârful piciorului. Se fac fand ări pe
genunchiul bolnav – for țând astfel flexia acestuia.
P.I.: Stând / Ortostatism mâinile pe bar ă, se execută genuflexiuni rapide;
se execută flexia gambei și se ramâne în sprijin unipodal.
Aproape toate aceste exerciț ii se pot executa ș i în bazine.
Astfel, hidrokinetoterapia are urmatoarele avantaje:
apa cald ă are efecte analgezice, decontracturante și
miorelaxante;
facilitează mișcările prin desc ărcarea de gre
utate a
membrelor și forț a hidrostatic ă a apei etc. Ea se recomand ă în
fazele ini țiale ale programului de recuperare, mai ales în
traumatismele membrelor inferioare, pentru men ținerea forț ei
musculare, ameliorarea mobilit ății articulare ș i a rezisten ței
aerobice musculare.
De asemenea, instalatiile de scripe ți permit din toate pozitiile
de mai sus executarea unor exerciț ii cu contragreut ăți care u șurează
mișcarea, determinând trac țiuni-întinderi pentru cresterea flexiei și
ajută la tonifierea musculaturii flexoare.
Exercițiile gestice uzuale sunt pentru reeducarea func țională a
genunchiului, în special mersul, urcatul și coborâtul sc ărilor, pășitul
peste obstacole etc.
167 Urcatul și coborâtul – se începe pe pante înclinate, apoi se
trece la trepte de înal țimi gradate. Pentru cre șterea forț ei, exerciț iile
se repetă cu încă rcare (haltere pe umeri).
Pășitul peste – pacientul va fi determinat s ă ridice membrul
inferior și să-l treacă peste un obstacol. Acest lucru comport ă unghi
de flexie, stabilitate, echilibru. Se exerseaz ă peste obstacole tot mai
înalte.
Aplecatul – mișcarea de flexie a întregului corp, frecvent
executată în activit ățile zilnice obi șnuite (încal țatul, ridicatul unui
obiect de jos etc.).
Pentru prelungirea și îmbun ătățirea exercitiilor pentru
obținerea mobilit ății, este indicat practicarea înotului (procedee
corecte de craul pe fa ță și pe piept), ciclismului, iar daca este
posibil, baschet, volei etc.
De obicei, când membrul inferior traumatizat atinge nivelul de
80% se începe un program mai vi guros de antren ament sau chiar
revenirea în activitatea sportiv ă (de exemplu, în leziunile
ligamentare ale genunchiului), sportivul va purta o genunchiera de
protecț ie.
Stabilitatea genunchiului este un factor important, care poate
condiționa reintoarcerea la locul de munc ă sau la activitatea sportiv ă
desfășurată anterior accident ării și de aceea e foarte important ca
aceasta revenire sa se efectueze f ără niciun f
el de compromis.
13.4. Evolu ția recuper ării posttraumatice a ligamentului
încruciș at anterior
Ligamentului încruci șat anterior și posterior reprezint ă pivotul
central și este cel mai important elemen t stabilizator, iar ruptura sa
duce la instabilitatea genunchiului, durere ș i hidartroz ă recurentă.
In timp ce leziunile periferice se cicatrizeaz ă, cele centrale nu
se cicatrizeaz ă corect dup ă un tratament ortopedic corect,
ajungandu-se la genunchiul lax posttraumatic. În unele cazuri,
pierderea ligamentului î ăncruciș at anterior poate fi compensat de
alte elemente stabilizatoare sau de o musculature excelenta. Astfel,
20% dintre sportivi pot sa ajung ă la nivelul performan țelor de
dinainte de lezare, fara restric ții, 25% ajung la acela și nivel, dar cu
simptome, fiind necesar ă purtarea unor ge nunchiere, 43% i și
168 diminueaz ă activitatea sportiv ă, 12% renun ță la practicarea oricarui
sport.
O analiza facut ă e pacienți netratati, cu instabilitate cronic ă de
genunchi dupa ruptura de ligament încruci șat anterior, arata
următoarele aspecte: –
o reducere a for ței cvadricepsului; –
echilibru instabil in or tostatism, cu o cl ătinare crescut ă în
plan frontal; –
apar sau nu leziuni cartilaginoase și de menisc, –
în timp poate surveni ruptura unuia sau ambelor
meniscuri, –
în timp pot prezenta osteofite și scleroza subcondral ă a
condililor medial tibial și femural, a spinei tibiale ș i
patelei precum și îngustarea spa țiului articular medial sau
lateral; –
evoluție spre gonartroz ă.
Rezumat
Fiecare ramur ă și probă sportivă are o specificitate proprie,
ceea ce determin ă cunoașterea specificul acestora pentru a în țelege
mecanismul de producere a tr aumatismelor din sportul de
performan ță. Pentru realizarea programelor de recuperare
posttraumatic ă este necesar s ă se identifice trau matismul pentru a
putea stabili obiectivele terapeutic e. Fiecare obiectiv presupune
eșalonarea unui num ăr suficient și corect dozat de metode ș i
mijloace prin care să se poată realiza.
Concepte și termeni de re ținut: sport de perf
ormanță, identificarea
traumatismelor în sport, stabilirea și realizarea obiectivelor
terapeutice.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– identificarea traumatismelor în sportul de performan ță;
– realizarea obiectivelor terapeutice.
Bibliografie selectiv ă
169 1. Drăgan, S., (2006) – Kinetoterapia dup ă reconstruc ția
ligamentului încruci șat anterior al genunchiului , Targu
Mureș , University Press.
2. Papilian, V. (2006) – Anatomia omului , Bucuresti, Editura
All.
3. Sabau, E., (2005) – Mijloace de refacere și recuperare în
activitatea sportiv ă, Bucureș ti, Editura Bren.
4. Sabău, E., (2006) – Refacere-recuperare kinetoterapie în
activitatea sportiv ă, Bucureș ti, Editura Funda ției România de
Mâine.
5. Todea, S. F., (2003) – Exercitiul fizic în educa ție fizică, sport
și kinetoterapie, Bucureș ti, Editura Funda ției România de
Mâine.
6. Vermesan, H., (1998) – Ligamentul incrucisat anterior al
genunchiului , Timisoara, Editura Mirton.
170 CURS 14
PROGRAM DE RECUPE RARE POSTTRAUMATICĂ
ÎN ACTIVITATEA SPORTIV Ă DE PERFORMAN ȚĂ –
MODEL
Introducere
Realizarea programelor de recuperare posttraumatic ă
presupune respectarea unor etape care, cumulate, vor contribui la
realizarea obiectivelor terapeutice. În alc ătuirea acestor programe se
vor lua în considerare particularitățile morfofunc ționale ale
sportivilor cu traumatism, gravitatea traumatismului și se vor stabili
programe de reintegrare a sportivului în activitatea sportiv ă de
performan ță.
Obiective:
– cunoaș terea mecanismului de producere a traumatismelor;
– realizarea programelor de recuperare posttraumatic ă.
Conținut
14.1. Program kinetic de tratament în recuperarea cotului
posttraumatic
Etapa 1 de tratament (3- 5 zile)
Această etapă cuprinde perioada imediat urmatoare
traumatismului, dupa interven ția ortopedico-chirurgical ă, care s-a
soldat cu imobilizarea cotului.
Caracteristic pentru aceasta etap ă este faptul ca nu trebuie solicitat
cotul, ci trebuie sa ne ocupam de membrele superioare (MS) în
totalitate.
În aceasta etap ă pe lânga medica ția antialgic ă, antiinflamatoare
include:
– imobilizarea pe atele gipsate (indicat de medic);
– posturarea antidecliv ă a segmentului;
– remobilizarea articulatiilor libere ale MS;
– tehnica Moeberg;
– mobilizari active ale MS opus;
– gimnastica respiratorie.
Etapa 2 de tratament (de la a 5-a zi încolo)
171 Este perioada imediat ă în care imobilizarea nu se suspendă
întotdeauna complet, co tul înca nu poate fi solicitat, dar trebuie
reîncepută mișcarea de între ținere a cotului. Suspendarea
imobilizării se va face treptat. În aceast ă fază vom face exerci ții în
primul rând pentru combaterea edemului și durerii.
Obiectivul 1- Combaterea edemului si durerii
În perioada de dupa imobilizare a se gmentului se aplic ă
urmatoarele metode antiedem:
a. Posturi antideclive-pentru facilitarea întoarcerii
venolimfatice :
b. Mobilizarea tuturor articula țiilor ce pot fi mobilizate și în
special a celor distale, fapt care asigur ă un "pompaj"
muscular eficient. Se repet ă la fiecare or ă.
c. Masajului tegumentului și al țesutului conjunctiv, executat
centriped. Pot fi utilizate to ate tehnicile masajului.
d. Masajul pneumatic, realizat cu ajutorul diferitelor aparate,
care prin compresii ș i decompresii succesive centripete ajut ă
întoarcerea venolimfatica și eliminarea edemului.
e. Electroterapia excitomotorie – curen ți de joasă și medie
frecvență, care determin ă contracții ritmice musculare. Se
repetă aplicarea în cursul zilei (are efect circulator și trofic
local).
f. Bai parț iale cu vârtejuri "WHI RL-POOL". Se realizeaz ă o
term
oterapie moderat ă, asociată cu un masaj realizat de ap ă
în continu ă mișcare. Se aplic ă de 2-3 ori pe zi în ședinte de
10-15 minute.
g. Termoterapia sub diferite forme.
h. Pentru realizarea acestui obiectiv, în afara celor mai sus
enumerate sunt indicate urmatoarele exercitii:
Ex.1 Conform tehnicii MOEBERG
PI – DD, MS afectat cu bratul flectat din cot, mâna pe umarul opus.
Timp de aproximativ 5-10 minute, mâna se tine pe umarul opus, cu
cotul lânga trunchi. Din 2 în 2 mi nute, MS se ridica complet, timp
de 5-7-9 secunde si se executa 2-3 contractii iz ometrice a întregului
MS, se mentine 5-6 secunde.
Exercitii cu MS afectat din articulatia subiacenta cu scopu l
îmbunatatirii circulatiei sanguine.
172 Din DD sau asezat se executa:
Ex.2 Închiderea si deschiderea pumnului
Exercitii cu MS afectat din articulatia supraiacenta.
Din DD sau asezat se executa:
Ex.3 ABD bratului-se executa lent
Ex.4 Antepulsia
Ex.5 ADD orizontala
Exercitii cu MS afectat, din articulatia cotului
Chiar dac ă cotul este imobilizat sau pentru perioada de
tratament se suspenda contentia, se fac 5-6 exercitii izometrice
pentru flexie-extensie pe zi pent ru prevenirea pierderii de forta
musculara. În lipsa acestor exercitii se pierde 30% pe zi din forta
muschiului.
Ex.6- pentru flexori
A -PI: Asezat, cot imobilizat în aparat gipsat.
-T1-mentinerea PI; -T2-relaxare; T -T1-izometrie biceps brahial;
-T2-relaxare biceps. E -R.data de aparatul gipsat;
-comanda verbala .
Dozare -5-6 repetari, serii 1-2, pauza 30 secunde, ritm ¼.
Ex.7- pentru extensori
A -PI-Asezat, cot imobilizat în ap arat gipsat, flectat la 90ș.
-T1-mentinere;
-T2-relaxare;
T -T1-izometrie triceps brahial;
-T2-relaxare. E -R data de aparatul gipsat;
– Comanda verbala.
Dozare -5-6 repetari, serii 1-2, pauza 30 de 30 secunde, ritm ¼.
Obiectivul 2 – Recâ știgarea amplitudinii de mi șcare în
articulația cotului
Obiectivul de baz ă și cel mai important în recuperarea cotului
posttraumatic este recâstigarea fl exiei, în vederea recâstigarii
capacitatii de a efectua acele activita ti cotidiene, de care pacientul
173 are maxima nevoie: sa aduca mâna la gura pentru a mânca, sa se
spele, sa se pieptene, sa se îmbrace, etc.
Exercitii pentru cresterea amplitudinii de miscare în
directia flexiei
Aceste exercitii se practica pr ogresiv, repetându-se de câteva ori
pe zi. Ele se executa din pozitii va riabile ale corpului si bratului,
Se recomanda ca flexia sa se asocieze cu supinatia si extensia cu
pronatia . În ceea ce priveste progresivitatea exercitiului , s-a pornit
de la 3-4 repetari a câte 1-2 ser ii, urmarindu-se apoi cresterea
progresiva atât a numarului de repeta ri, cât si de serii, ajungându-se
în final la 6-8 repetari a câte 2-3 serii. În ceea ce priveste R aplicata
la miscare, aceasta a fost individua lizata în functie de rezultatele
obtinute în urma testarilor .
Obiectivul 3 – Cre șterea forței musculare
Pentru realizarea acestui obiec tiv se vor face exercitii a caror
R va fi mult marita comparativ cu exercitiile de la obiectivul
anterior. Încarcatura difera de la pacient la pacient, în functie de
rezultatele obtinute în urma testarilor.
În vederea realizarii obiectivelor 2 si 3, programul de
exercitii este identic deoarece ele nu se pot desparti doar cu scop
didactic.
Ex.1
A PI-Asezat, priza pe partea anterioara a antebratului în 1/3 distala,
contrapriza pe partea posterioara a bratului, 1/3 distala .
-T1-flexia bratului din cot;
-T2-Revenire la PI; -T3-T4-se repeta T1-T2, marind treptat amplitudinea de miscare. T -T1-contractie concentrica biceps;
-comanda:"Îndoaie bratul!" -T2-contractie excentrica biceps; -comanda:"Întinde bratul!"
-T3-T4-idem, marind treptat amplitudinea de miscare.
E -tehnica IA.
Dozare -6 repetari, 2 serii, 1 minut pauza, ritm ¼
Ex.2.
174 A -PI-Pacientul în decub it dorsal, priza la nivelul 1/3 distale a
antebratului, contrapriza Kt-lui la nivelul extremitatii proximale a
bratului,.I se cere pacientului:
-T1- flexia antebratului pe brat, contra unei rezistente impuse de
KT;
-T2-mentinere; -T3-revenire la PI, cont ra unei rezistente impuse de KT.
T -T1-contractia concentrica a bicepsului;
-T2-izometrie; -T3- contractia excentrica a bicepsului. E -tehnica ILO
Dozare -6 repetari, 2 serii, pauza 1 minut, ritm 2/4
Ex.3.
A – PI-pacient asezat, KT-ul homolateral de pacient realizeaza
priza în treimea distala a antebratul ui, pe fata anterioara, contrapriza
pe fata posterioara a bratului.
-T1-mentinere pe flexie; -T2-mentinere pe extensie;
-T3-T4-se repeta T1-T2-fara pauza .
T -T1-izometrie pe flexorii cotului;
-T2-izometrie pe extensorii cotului; -T3-T4-idem T1-T2. E -Tehnica IzA
Dozare- 8 repetari, serii2, pauz a 30 secunde, ritm ¼
Ex.4.
A – PI-Decubit dorsal, bratul în Fl de 90ș,bratul flectat din cot la
limita data de afectiune, priza KT-l ui la nivelul 1/3 distale, fata
posterioara a antebratului, contrapriz a în 1/3 distala, fata posterioara
a bratului. I se cere pacientului:
-T1-contractie izometrica pentru extensorii bratului din cot;
-T2-relaxare;
-T3-flexia bratului din cot.
T -T1-izometrie triceps;
-T2-relaxare; -T3-contractie concentrica biceps. E -tehnica hold-relx, varianta antagonista pentru biceps brahial
Dozar e-8 repetari, serii2, pauz a 30 secunde, ritm ¼
175 Ex.5.
A -PI- asezat,bratul flectat din cot, antebrat în pronatie,mâna pe
mingea Bobath
-T1-extensia antebratului pe brat, extensia bratului cu
rostogolirea mingii Bobath înapoi;
-T2- revenire la PI.
T -T1-contractie concentrica tricep s, contractie concentrica dorsal
mare; -T2- contractie excentrica triceps, dorsal mare. E -comanda verbala, mingea Bobath.
Dozare -8 repetari, serii 2, pauza 30 secunde, ritm ¼.
Ex.6.
A -PI-DD, KT-ul homolateral de pacient, realizeaza priza pe partea
anterioara a antebratului în treimea distala, si contrapriza la nivelul
bratului. -T1-flexia bratului din cot; -T2-extensia bratului din cot contra unei R manuale;
-T3-relaxare;
-T4- extensia bratului din cot.
T -T1-contractie concentrica biceps;
-T2-contractie concentrica triceps; -T3-relaxare; -T4-contractie excentrica biceps. E -tehnica Hold -relax antagonist pt. biceps brahial
Dozare- 6-8 repetari, 2 serii, 1 minut pauza, ritm ¼.
Ex.7.
A PI-Stând cu spatele spre spalier, bratul flectat din umar la 90ș,
antebratul flectat cât permite afec tiunea, cotul priveste înainte.
Pacientul tine în mâna capatul unui elastic TERRa-BAND, fixat cu
celalalt capat de spalier în spatele pacientului. Se executa extensii
ale antebratului pe brat contra R date de banda elastica.
-T1-Ext bratului din cot; -T2-mentinere; -T3-revenire la PI. T -T1-contractie concentrica triceps;
-T2-Izometrie triceps; -T3-contractie excentrica triceps.
176 E -elastic TERRA-BAND,
Dozare -8 repetari, serii2, pauz a 30 secunde, ritm ¼
Ex.8
A – PI-Decubit dorsal, bratul în Fl de 90ș, bratul flectat din cot
la limita data de afectiune, priza în 1/3 distala, fata anterioara a
antebratului, contrapriza la nivelu l 1/3 distala, fata posterioara a
bratului. I se cere pacientului:
-T1-contractie izometrica pentru flexorii bratului din cot; -T2-relaxare; -T3-extensia bratului din cot. T -T1-izometria bicepsului brahial;
-T2-relaxare; -T3-contractie concentrica triceps. E -tehnica hold-relax agonist pentru biceps brahial
Dozare -8 repetari, serii 2, pauza 30 secunde, ritm ¼.
Ex.9.
A PI- Decubit dorsal, antebr atul flectat la 90ș. Priza
kinetoterapeutului la nivelul articulatiei radioulnare distale,
contrapriza la nivelul 1/3 distale a bratului. I se cere pacientului:
-T1-supinatia antebratului contra rezistentei impuse de terapeut;
-T2-mentinere;
-T3-Flexia antebratului pe brat contra rezistentei impuse de
terapeut. T -T1-contractie concentrica a supinatorilor;
-T2-izometrie a supinatorilor;
-T3-contractie concentrica bicepsului brahial.
E Tehnica SI pentru flexie;
-comanda verbala; -rezistenta impusa de kinetoterapeut.
Dozare :- 7-8 repetari, serii 3, pauza 1 minut, ritm ¼.
Ex.10.
A PI- Decubit dorsal, antebr atul flectat la 90ș. Priza
kinetoterapeutului la nivelul articulatiei radioulnare distale, contrapriza la nivelul 1/3 distale a bratului. I se cere pacientului:
-T1-pronatia antebratului contra rezistentei impuse de terapeut;
-T2-mentinere;
177 -T3-extensia antebratului pe brat contra rezistentei impuse de
terapeut. T -T1-contractie concentrica a pronatorilor;
-T2-izometrie a pronatorilor;
-T3-contractie concen trica tricepsului brahial.
E Tehnica SI pentru extensie;
-comanda verbala;
-rezistenta impusa de kinetoterapeut.
Dozare :-7-8repetari, serii 3, pauza 1 minut, ritm ¼.
Ex.11
A PI-asezat, antebratele supinate, în mâini se tine un baston.
-T1-flexia antebratului pe brat;
-T2-extensia antebratului pe brat. T -T1-contractie concentrica biceps;
-comanda:"Flecteaza bratul!" -T2-contractie excentrica biceps; -comanda:"Extinde bratul încet!" E -comanda verbala, baston.
Dozare -6 repetari, 2 serii, pauza 1 minut, ritm 2/4 .
Ex12.
A -PI-DD, bratele pe lânga corp, antebrat în supinatie, cot extins,
pacientul tine în mâna capatul u nui elastic, celalalt capat fixat în
podea. -T1-Fl bratului din cot; -T2-deflexia bratului din cot.
T -T1-contractie concentrica biceps;
-T2-contractie excentrica biceps.
E -elastic.
Dozare -8 repetari, serii 2, pauza 30 secunde, ritm ¼.
Ex.13. A -PI-Asezat, palmele în sprijin lânga corp.
-T1-deflexia bratelor în sprijin; -T2-mentinere; -T3-revenire la PI. T -T1-contractie concentrica triceps;
-T2-izometrie triceps; -T3-contractie excentrica triceps.
178 E -tehnica IA;
-greutatea corporala.
Dozare -repetari 8, serii 2, pauza 30 secunde, ritm ¼.
Ex.14
Tehnica Kabat- diagonala 2 de extensie a membrului superior.
E. 15
Tehnica Kabat -Diagonala 1 de extensie, faza finala.
Obiectivul 4 – Refacerea stabilit ății, mișcărilor controlate,
abilității pentru func ționalitatea mâinilor
A-Exercitii pentru stabilitate
Ex.16.
A -PI-Patrupedie pe un plan balant, se executa:
-T1-mutarea centrului de greutate pe MS dr, mentinând cotul
stabil; -T2-mutarea centrului de gr eutate pe MS stg, mentinând cotul
stabil. T -T1-cocontractie musculaturii MS dr;
-T2- cocontractie musculaturii MS stg.
E -comanda verbala, planul balant, greutatea corpului,
Dozare : 8-10 repetari, serii5, pau za 1 minut, ritm 2/4.
Ex.17
PI – Asezat, KT-ul homolateral de pacient, realizeaza priza în
treimea distala a antebratului cu o mâna pe fata anterioara si cu
cealalta pe fata posterioara.
A -T1-mentinere-comanda "flecteaza antebratul pe brat!"
-T2- mentinere-comanda "extinde antebratul pe brat!" -T3-T4 – se trece într-un alt punct al arcului de miscare si se
repeta tehnica. T -T1-izometrie pe flexie;
-T2-izometrie pe extensie. E -IZA;
-comanda verbala, 8-10 repe tari, serii5, pauza 1 minut, ritm 2/4.
Ex.18
A -PI-Pacientul cu spatele la 30 cm de perete, antebratele flectate
usor, palmile aplicate pe perete. I se cere:
-T1-extensia bratuli cu deflexia antebratului pe brat, executând
miscarea de împingere în perete;
179 -T2-revenire la PI.
T -T1-contractie concentrica triceps si marele dorsal;
-T2-relaxare. E Tehnica CR;
– comanda verbala, peretele.
Dozare – 8-10 repetari, serii5, pau za 1 minut, ritm 2/4.
Ex.19
A -PI-Patrupedie, se executa:
-T1-mutarea centrului de greutate pe membrele superioare,
mentinând cotul stabil; -T2-mutarea centrului de greutate spre MI, mentinând cotul
stabil.
T -T1-cocontractie musculaturii abdominale si membrelor
superioare; -T2- cocontractie musculaturii abdominale si membrelor
superioare. E -comanda verbala, greutatea corpului,
Dozare : 8-10 repetari, serii5, pau za 1 minut, ritm 2/4.
B- Exercitii pentru abilitate Ex.20
A PI-asezat cu mâna pe coapsa, un obiect aflat pe masa înaintea
pacientului
-T1-întinderea mâinii spre obiect
-T2-apucarea obiectului si plasarea lui pe coapsa T -T1-contractie excentrica biceps brahial
-T2-contractie concentrica biceps brahial E -comanda verbala
Dozare – repetitii 8-10, serii5, pau za 1 minut, ritm 2/4
Ex.21
A -PI-stând pe genunchi, cu fata la oglinda, mâinile pe mingea
Bobath, umarul flectat la 90°, se executa rostogolirea mingii cu:
-T1-ducerea mingii înainte;
-T2-aducerea ei lânga corp. T – T1-contractie concen trica triceps brahial;
-T2-contractie c oncentrica biceps brahial.
E -comanda verbala, mingea Bobath;
Dozare -8-10 repetari, serii5, pauza 1 minut, ritm 2/4 .
180 Ex.22.
A PI-Asezat, bratul pe lânga corp, cu o minge medicala 2 kg în
mâini asezata pe coapsa.
-T1-flexia coatelor cu ducerea mingii la piept;
-T2-extensia coatelor cu aruncarea mingii;
-T3-revenire în PI. T -T1-contractie concentrica biceps;
-T2-contractie excentrica biceps; -T3-relaxare. E -minge.
Dozare : repetari 6-8, serii, pauza 1 minut, ritm ¼.
Ex.23. A PI-stând departat, bratele flectat e la 90ș, coatele extinse, mâinile
în pronatie prind mingea Bobath, ce e sustinuta pe perete: T -T1-rularea în sus pe perete a mingii cu mâinile în pronatie;
-T2-rularea în jos pe pere te a mingii cu mâin ile în pronatie;
-T3-revenire în PI. E -comanda verbala, mingea Bobath.
Dozare :- 8-10 repetari, serii5, pau za 1 minut, ritm 2/4.
Ex.24.
P.I. – Asezat, bratele adduse. Kt-ul în fata pacientului, mâinile lor
sunt împreunate, kt. opune rezistenta doar la miscarea de extensie,
imitând miscarea de taiat lemne. A -T1-flexia cotului;
-T2-extensie cot;
-T3-revenirea în PI.
T -T1- contractie concentrica biceps;
-T2-contractie concentrica triceps; -T3-relaxare. E -rezistenta apei, priza, contrapriza.
Dozare :- 6-8 repetari, serii 3, pauza 30sec., ritm 2/4.
1. Program de hidrokinetoterapie
A) Exercitii pentru articulatia cotului
Obiectiv 2 – Recâstig area amplitudinii mi șcării
Ex.1
A -PI-Ortostatism în bazinul adânc, bratul lânga corp.
-T1-flexia cotului cu supinatie;
181 -T2-deflexia cotului cu pronatie.
T -T1-contractie concentrica biceps;
-T2- contractie excentrica biceps. E -vocea kinetoterapeutului, rezist enta apei, viteza de executie;
Dozare: -repetari 8-10, serii 2, pauza20-30 sec., ritm2/4.
Ex.2.
A PI- Ortostatism, bratul lânga corp, cotul flectat, antebrat în
supinatie. -T1-extensia cotului cu pronatia antebratului; -T2-revenirea în PI. T -T1-contractie concentrica triceps;
-T2-contractie concentrica biceps. E -comanda verbala, rezistenta apei.
Dozare :- 8 repetari, serii 3, pauza20-30 sec., ritm2/4
Ex.3. -în bazin trefla
A -PI-Patrupedie cu asezarea mâin ilor pe fundul bazinului.
-T1- flexia bratelor din cot;
-T2-mentinere;
-T3-revenirea în PI (deflexia bratelor din cot).
T -T1-contractie excentrica triceps;
-T2-izometrie; -T3- contractie concentrica triceps. E -rezistenta apei.
Dozare -repetari: 5-10, serii: 2, pauz a: 30 sec.-1 min., ritm 2/4.
Ex.4.
A -P.I.-Asezat, bratul lipit de corp, cotul flectat, antebratul în
pozitie intermediara, în trefla. -T1-pronatia antebratului; -T2-revenirea în PI. T -T1-contractie concentrica pronatori;
-T2- contractie concentrica supinatori.
E -comanda verbala, rezistenta apei.
Dozare :-repetari: 8, serii: 2, pauza: 30 sec., ritm ¼
Ex.5.
A P.I.-Asezat,. o minge de plaja în mâna pacientului.
-T1-deflexia bratului din cot, cu împi ngerea mingii spre fundul
bazinului;
182 -T2-mentinere;
-T3-revenirea în PI. T -T1-contractie concentrica triceps;
-T2-izometriae triceps;
-T3- contractie excentrica triceps.
E -minge, rezistenta apei.
Dozare :-repetari: 6-8, serii: 3, pauza: 1 min., ritm 4/4.
Ex.6.
A P.I.- Asezat, mâinile pe fundul bazinului.
-T1-mutarea sezutei lateral (m ers în sezând pe fundul bazinului;
-T2-revenirea în PI.
T -T1-contractie concentrica triceps;
-T2-relaxare;
E -rezistenta apei,greutatea corporala usurata.
Dozare :-repetari: 6-8, serii: 3, pauza: 30sec.,
Ex.7.
A P.I.- Asezat, bratul lipit de corp, co tul flectat, în mâna bratului
afectat se tine un liniar de 30 cm lat si se executa ritmic miscarea de
prono-supinatie. -T1-supinatie antebrat; -T2-pronatie antebrat; -T3-T4-idem T1-T2. T -T1-contractie concentrica pe musculatura supinatoare;
-T2- contractie concentr ica pe musculatura pronatoare;
E -rezistenta apei, comanda verbala.
Dozare: -repetari: 6-8, serii: 3, pauza: 30sec., ritm ¼.
Program de exercitii pentru reintegrarea în activitatea
sportivă, trebuie să facă trecerea de la activitatea de recuperare
posttraumatic ă la abordarea unor exerci ții fizice specifice din
activitatea sportiv ă practicat ă. Astfel, un program de reintegrare va
cuprinde: înc ălzirea organismului ș i pregatirea de efort prin diferite
tipuri de mers, alergare, etc, conducerea mingii pe un traseu dinainte stabilit printre jetoane, pase cu minge a de volei catre perete, pase cu
mingea de volei catre un coleg, dr iblinguri, aruncari ale mingii peste
fileu, servici u șor cu preluare. Treptat se reia tehnica jocului de
volei.
183 Rezumat
Realizarea programului concret de recuperare posttraumatic ă
cât și stabilirea unor direc ții orientative pentru programul de
reintegrarea în activitatea sportiv ă constituie "bagajul informa țional
și formativ" pe care trebuie s ă-l dețină fiecare student.
Pentru realizarea programelor de recuperare posttraumatic ă
este necesar s ă se identifice traumatismu l pentru a putea stabili
obiectivele terapeutice. Fi ecare obiectiv presupune e șalonarea unui
număr suficient ș i corect dozat de metode și mijloace prin care s ă se
poată realiza.
Concepte și termeni de re ținut: sport de performan ță, identificarea
traumatismelor în sport, stabilirea și realizarea obiectivelor
terapeutice.
Probleme de reflexie și teme de dezbatere:
– identificarea traumatismelor în sportul de performan ță;
– realizarea obiectivelor terapeutice.
Bibliografie selectiv ă
1. Sabău, E., (2005) – Mijloace de refacere și recuperare în
activitatea sportiv ă, Bucureș ti, Editura Bren.
2. Sabău, E., (2006) – Refacere-recuperare kinetoterapie în
activitatea sportivă , Bucureș ti, Editura Funda ției
România de Mâine.
3. Sbenghe, T., (1981) – Recuperarea me
dicală a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Editura Medicala, București.
4. Sbenghe, T., (1987) – Kinetologi a profilactic ă,
terapeutic ă ș i de recuperare” , Editura Medicala,
București.
184 Bibliografie
1. Arseni C., Stanciu, M. (1970) – Discopatiile vertebrale
lombare, Editura Medical ă, București.
2. Baciu C. (1981) – Aparatul locomotor, Editura Medical ă,
București.
3. Baciu C., Radovici I., Cristea D., Constantinescu C., Jurian
Z. (1981) – Kinetoterapia pre și postoperatorie, Editura
Sport – Turism, Bucure ști.
4. Bălteanu, V. (1994) – Curs de kinetoterapie, Editura
Universității „Al. I. Cuza”, Ia și.
5. Bălteanu, V. – Elemente de recuperare a traumatismelor la
sportivii de performan ță, curs IDD, Univ ersitatea „Al. I.
Cuza”, Iaș i.
6. Barac, O și colab. (2004) – Curs de chirurgie general ă,
Editura Universității Lucian Blaga, Sibiu, pag. 138.
7. Borza, I., (2009) – Traumatologie sportiv ă, Editura
MIRTON, Timi șoara, pag. 158, 176-178.
8. Botez, P. (2008) – Ortopedie , Casa de Editură Denus, Iaș i,
pag. 73.
9. Cotoman, R. (2005) – Kinetoterapie: metodica desf ășurării
activității practice, Ed. F undației România de Mâine,
București.
10. Cârstea Gh. (1993) – Teoria educa ției fizice ș i sportului,
Editura Universul, Bucure ști.
11. Doboșiu, C., Baciu, C. și Tomescu, D. – Traumatologie
sportivă , editura Tineretului, Cultur ă Fizică și Sport, pag.
20, 99,112, 249.
12. Drăgan, I. (2002) – Medicină sportivă , Editura Medical ă,
București, pag. 247, 253.
13. Drăgan L., Petrescu O. (1993) – Masaj-Automasaj, Editura
Editis, Bucure ști.
14. Drăgan, S (2006) – Kinetoterapia dupa reconstruc ția
ligamentului încruciș at anterior al genunchiului, University
Press, Targu Mures.
15. Drosescu, P. (2005) – Igiena și controlul medical în sport,
Editura Tehnopress, Ia și, pag 165.
185 16. Drosescu, P. (2005) – Biomecanica aparatului locomotor ,
Editura Tehnopress, Ia și, pag. 38-49.
17. Dumitru, D.( 1984) – Reeducarea func țională în afecț iunile
coloanei vertebrale, Editura Sport – Turism, Bucure ști.
18. James N. Parker, Philip M. Parker – Bursitis
19. Kiss, I. (1999) – Fiziokinetoterapia și recuperarea medical ă
în afecț iunile aparatulu i locomotor, Editura Medical ă,
București.
20. Manole, V., Manole, L., (2009) – Evaluarea motric ă și
funcțională în kinetoterapie , Editura PIM, Ia și, pag. 101.
21. Manole, V., (2009) – Kinetoterapia afec țiunilor și
activitatea sportiv ă de performan ță, Editura Pim, Ia și, pag.
54.
22. Marcu, V., (1983) – Masaj și kinetoterapie, Editura Sport
Turism, Oradea.
23. Marcu, V și colab. (2006) – Kinetoterapie / Physiotherapy ,
Editura Universității din Oradea, pag 22.
24. Pasztai, Z., (2001) – Kinetoterapia în recuperarea func țională
posttraumatic ă a aparatului locomotor, Editura Universității
O
radea.
25. Plass F., Hagron E. (2001) – Kinetoterapie activ ă, Editura
Polirom, Iaș i.
26. Sabău, E., (2005) – Mijloace de refacere și recuperare în
activitatea sportiv ă, Editura Bren, Bucuresti.
27. Sabău, E., (2006) – Refacere-recuperare-kinetoterapie în
activitatea sportiv ă, Editura Fundatiei România de Mâine,
Bucuresti.
28. Sbenghe, T. (1987) – Kinetologie profilactic ă, terapeutică și
de recuperare, Editura Medicală , București, pag. 48-53.
29. Sbenghe, T. (1981) – Recuperarea medical ă a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Editura Medical ă, București.
30. Sbenghe, T. (1981) – Recuperarea medical ă a sechelelor
posttraumatice ale membrelor, Editura Medical ă, București.
31. Sylvia S. Mader, (2004) – Understending Human Anatomy
and Physiology – Fifth edition, The McGraw-Hill
Companies, pag 133-134.
32. Șdic L. (1982) – Kinetoterapia în recuperarea algiilor și a
186 tulburărilor de statică vertebral ă, Editura Medical ă,
București.
33. Șora, T., Petrescu, P., Po enaru, D. V. (1980) – Ghid
terapeutic de urgen țe traumatologice, Editura Facla,
Timișoara.
34. Tache, G. O. (2001) – Ghid de medicin ă fizică și recuperare
medicală, Editura Scripta, Bucure ști.
35. Todea, S. F., 2003 ‐ Exercitiul fizic în educa ție fizică, sport
și kinetoterapie , Editura Funda ției România de Mâine,
Bucuresti.
36. Thomas J. Zuber , E. J. Mayeaux Jr. – Atlas of Primary Care
Procedures
37. Van De Graaff (2001) – Human Anatomy , Sixth Edition ,
The McGraw-Hill Companies, pag 201, 220-223.
38. Suport de curs – sursa internet:
http://www.scribd.com/doc /51012874/MEDICINA-
SPORTIVA-modificat
39. http://www.corpul-uman.com/2011/01/oase-scheletul-
uman-poze-si-imagini-oasele-corpului-uman.html
40. http://www.scribd.com/doc /80281218/biomecanica-
mersului
41. http://www.esanatos.com/boli/bolile-oaselor/Artrozele-
artroza-coxofemu rala83614.php
42. http://forum.7p.ro/Contractura-
musculara.aspx?g=posts&t=9210#ixzz1yF8iz8om
43. Luxația – generalit ăți și tratament: http://www.luxatie-
tratament-umar-brat-mana-glezna-sold-genun chi-rotula.ro/
44. http://www.scribd.com/doc/ 82696941/146/H idrartroza
45. http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-
medical/periartrita_2035
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Curs Efarpt Kts1738672602 [621307] (ID: 621307)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.