Capt 1 Notiuni Introductive Principii [621197]

1 C A P I T O L U L I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secțiunea 1. Apariț ia și dezvoltarea criminalisticii
Din momentul în care a început să con știentizeze apartenen ța sa la o comunitate
socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecinț ă,
acestea au fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La
început regulile respective erau integrate moralei și li se conferea o anume ,,greutate” prin
intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (no țiunea de ,,păcat”), apoi a regulilor
juridice și normelor de drept.
Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar și cu
desfăș urarea primelor adevărate procese apare și necesitatea demonstrării comiterii faptelor
prin existenț a și prezentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată
de:
1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.);
2. stabilirea împrejurărilor în care s -a comis fapta (timp, loc, stare psihică, ș.a.m.d.); 3.
identificarea infractorului (infractorilor) și / sau a altor persoane (coautor, complice,
tăinuitor, victima…);
4. dovedirea vinovă ției / nevinovă ției.
Cum toate aceste activităț i înseamnă și probe, un ansamblu important dintre ele
presupun existenț a unor bogate cunoș tințe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor
metode și mijloace apte de a se încadra în standarde științifice și a situa imaginea oferită asupra
împrejurărilor faptei celor chema ți să înfăp tuiască actul de justi ție la nivelul corespunzător cu
adevărul în cauză. Ea este în acelaș i timp elaborată și desfăș urată ca activitate concretă în
conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.
Iată ce spunea în 1928 George Maxim: ,,Ce va putea face un licen țiat în drept pus să
ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoș tințe decât cele câteva sute de
articole ale Codului Penal ș i de Procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile
facultă ții, cu toate mijloacele speciale ale criminali știlor practicieni îi dau putin ța să se

2 folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare și nu sunt sute, ci
mii”.1
Într-adevăr, metodele și mijloacele tehnico -tactice elaborate sau împrumutate de
criminalis tică din alte domenii îș i găsesc aplicarea în munca de cercetare ca și î n c e a d e
descoperire și chiar prevenire a infracț iunilor. Complexitatea lumii, continua evolu ție a
cunoa șterii umane ș i atragerea (utilizarea) în comiterea infracț iunilor a tot mai multe tehnici ș i
mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze și să preia pentru scopuri cele mai
diverse cunoș tințe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.
Deși importan ța și utilitatea criminalisticii în bagajul de cuno ștințe al oricărui jurist
este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca
importan ță printre materiile de studiu în facultă țile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este
destul de sumar, formal, criminalistica ră mânând în aparen ță o activitate oarecum învăluită în
mister, o ,,supra -specialitate”, un ,,domeniu prohibit” pentru unii sau ,,neinteresant” (în sensul
de ,,nelucrativ”) pentru al ții. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoș tințelor
de criminalistică, ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare stă mărturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s -a renun țat la studierea
criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroduc ere a acestei materii, existând
chiar o asociaț ie neguvernamentală cu acest scop.
Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din
interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cu m în
practică lipsa unor cuno ștințe cuprinzătoare de criminalistică a complicat și întârziat
soluț ionarea unor cauze.
Ca știință autonomă Criminalistica s -a format la finele sec. XIX. Poate una dintre
motiva țiile acestei tardive decantări ar putea fi neîn crederea și lipsa de interes a juriș tilor vremii
pentru potenț ialul ajutător al științei în materie de probaț iune. Progresul științelor naturii ș i mai
ales, dezvoltarea cuno ștințelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege
de loc urile cu mare criminalitate – Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoa ște
activitatea de pionierat a statisticianului Quetelet (1796 -1874) pentru măsurători cantitative
asupra omului ș i activită ților sale – desprinderea primelor elemente de antropometrie și
criminologie.
2
În anul 1893, Hans Gross – judecător de instruc ție și profesor de drept penal publică
,,Manualul Judecătorului de instruc ție” și introduce termenul prin care ,,System der
Kriminalistik” apare ca ,, Știință a stărilor de fapt în procesul penal”. Apare astfel explicit

1 George, Maxim, Revista poliț iei moderne , Iași, 1928.
2 Ionescu, Lucian, Criminalistica. Note selective de curs pentru uzul studenț ilor (Nepublicat).
Universitatea creș tină ,,D. Cantemir”, Bucure ști, 1997.

3 termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluț ia științelor aduce noi și noi valenț e
Criminalisticii, care le preia rapid și se adaptează:
 apare ș i se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înre gistrarea și identificare;
 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judiciară – Daguerre, 1839;
 se dezvoltă antropometria criminala – Bertillon, 1885;
 este creat ș i începe să fie folosit microscopul modern – 1873;
 este dezvoltat studiul grupelor sanguine – 1895, prin reac ții de precipitare este folosit
frecvent în Germania în cercetarea omorurilor;
 1865 – Mendel și alții, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială;
 1894 – Hans Gross începe să predea la Viena primul cur s facultativ de
Criminalistică;
 1909 – Jules Reiss creează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va
deveni Institutul de politie ș tiințifică;
 1913 – este fondată școala de la Graz (H. Gross), școala de la Munchen și școala de
la Lyon – creată de Edmond Locard;
 în S. U. A. – începând cu 1945 Berkeley University și John Jay College din New
York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy;
 Germania – Bundes Kriminal Amt;
 Franța – Identite Judiciare – Paris;
 Anglia – Home Office Forensic Lab. – Londra – Metropolitan Forensic Science Lab.
 Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.

Secțiunea 2. Începuturile și dezvoltarea criminalisticii în România
În secolul trecut ș i pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de
frunte în promovarea, utilizarea ș i dezvoltarea criminalisticii.
 În 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justi ției,
 1883 – Înființarea Institutului Medico -legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind
considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.
 1906 – Nicolae Minovici – cercetări în dactiloscopie.

4  Între anii 1892- 1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării
dactiloscopice. D. Călinescu – ,,Dactiloscopia ș i portretul vorbit”.
 S. Ionescu – chimist – conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico –
Legal din Bucure ști. În 1914 – Valentin Sava preia serviciul de identificare – devenit
în 1925 Serviciul Central și publică în 1943 ,,Manual de dactiloscopie” – care în
ciuda dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.
 1937 – C-tin. Țurai creează prima cartotecă monodactilară.
 1943 – este înfiin țat serviciul tehnico -științific și Laboratorul de Criminalistică al
Poliției capitalei.

Secțiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul și structura ei
Deși Criminalistica a fost definită în mai multe modalită ți (convergente în cele din
urmă) fie ca ,, Știința care elaborează metodele tactice și mijloacele tehnico -științifice de
descoperire, cercetare și prevenire a infracț iunilor” fie ca ,,Ș tiința judiciară cu caracter autonom
și unitar, care însumează un ansamblu de cunoș tințe despre metodele și mijloacele tehnice ș i
procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informa țiilor, identificării persoanelor
implicate în săvâr șirea lor”, considerăm că formularea unei defini ții a acestei ș tiințe contra
crimei implică un demers teoretic și științific pe măsura caracterului său complex. De aceea,
am optat, asemeni lui L. Ionescu pentru noțiunea de definire ,,care are avantajul de a ne spune
mai liber în ce constă criminalistica… ș i care este obiectul ei de cercetare”.
Știință cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea și beneficiara unor date
și mijloace cu un con ținut extrem de divers. A șa cum am arătat în secț iunea anterioară acestea
sunt luate din domenii de mare tehnicitate și aparent total diferite de ceea ce îndeob ște se
consideră a studia o știință din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substanțe ), biologie
(material biologic), fizică (balistică ș.a.), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica
(informații), informatica (prelucrarea da telor, baze de analiză), microbiologie, micro urme,
cristalografie (metale).

Unanim acceptată este însă împăr țirea tripartită a sistemului criminalisticii:
1. Tehnica criminalistică – reune ște totalitatea metodelor de descoperire, evidenț iere,
fixare, r idicare și examinare a macro ș i microurmelor ce privesc fapta, respectiv autorul sau
autorii.

5 2. Tactica criminalistică – formulează reguli de organizare și desfă șurare a activităț ilor
de anchetă, procurare și examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei,
reconstituirea, identificarea autorului și a victimei, ascultarea, perchezi ția, prelevarea de
obiecte, înscrisuri, acte, etc.
3. Metodologia criminalisticii – se ocupă cu stabilirea de procedee , tehnici, succesiuni
de activită ți logico -tactice și mijloace specifice de cercetare a infracț iunilor în func ție de natura
lor – furt, omor, tâlhărie, mită, înș elăciune, fals, accidente de muncă sau de circula ție, incendii,
explozii, mărturii mincinoase, etc.
Tactica și metodologia se apropie și se întrepătrund sub aspectul finalită ții, ele apărând
ca tactică generală ș i tactica speciala (vezi și L. Ionescu, op. cit.).
Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaț i pentru sfera criminalisticii. În
țările francofone s -a folosit mai ales termenul de ,,Poli ție științifică”, generat de inten ția de a
departaja probe ș tiințifice de alte tipuri de probe.
În țările germanice termenul este ,,Kriminalistik”, iar în cele anglofone ,,forensic
science”. Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate țările, lăsând la o parte elementele de joc
politic, influenț e, etc.
Termenul de ,,forensic” derivă din latinescul ,,forum” (pia ță publică – ca loc de
judecată), loc în care purtătorii de păreri diferite pot să- și sus țină liberi pledoaria, punctul de
vedere. Această dezbatere are loc în sala de ședințe (alt ,,forum”), unde în sistemele de lege
procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări și
răspunsuri (cross -examining)3.
Cred em că termenul de ,,forensic science” este mai cuprinzător, el incluzând și
elementele Criminalisticii cât și Medicina legală, bio -criminalistica, psihologia judiciară, s.a.
Pe de altă parte, termenul de science = ș tiință indică apropierea criminalisticii de științele
exacte, exprimând caracterul practic și rigoarea științifică ce- i sunt specifice. Cu toate acestea
credem că și pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică , așa cum s -a
încetăț enit în limbajul curent.

3 Apud L.Ionescu, op. cit.

6 Secțiunea 4. Categor ii de probe oferite de criminalistică
În interacț iunea complexă om -mediu, urmele se produc prin rela ția cauzală unde
contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri și
examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor.
Urmele pot fi astfel atât urme materiale, cât și urme testimoniale (ideatice) prin
valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, convers ații, sunete, poziții de
obiecte persoane, a aspectul ui, a trăsăturilor, etc.4
Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, păr ți de aeronave,
etc. De la urma olfactivă, la urma biologică , de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul
produs de explozii. Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării și
interpretării lor.
Conform unei enumerări formulate de Barry A. J. Fisher5 a elementelor ce conferă
valoa re, urmele (probele) materiale au ca însu șiri:

1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor
elemente cheie în solu ționarea anchetei .
De exemplu, urmele de for țare și lipsa unor bunuri la furt prin efrac ție, sau urmele de
violenț ă și leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu suspect au fost găsite
urme de substanț e volatile (petrol) pe unele bunuri incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezen ța la locul faptei.
Într-un caz de viol suspectul re ținut la scurt timp nu a putut explica prezen ța unor fire
de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă autorului unei fapte .
ADN, urme papilare, probe bi ologice, etc.
4. Probele materiale pot duce ș i la exonerea unui bănuit .
O persoana acuzată de falsificarea unui scris, etc. Doi minori au acuzat un adult ca i –
ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de sânge si urină de la minori a proba lipsa în
organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au recunoscut ca acuza țiile au fost inventate întrucât
îl urau pe bănuit.

4 A se vedea Alămoreanu, S.; Zamfirescu, N., Introducere în interpretarea fenomenologică a
urmelor, Ed. Alma Mater, Cluj 2003.
5 Barry A.J. Fisher, Arne Sve nson, Otto Wendel, Techniques of crime scene investigation, Ed.
ELESEVIER 1985, pag. 67.

7 5. Probele materiale pot completa ș i confirma mărturiile .
Victima unei lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer în
apartamentul unui bănuit cu un cablu de nylon pe care l -a rupt ș i abandonat pe terasa pe unde a
reușit sa fugă . La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat de victimă.
6. Un suspect pus în fa ța probelor materiale poate face mărturisiri sau chiar
declara ții complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.
Trecerea timpului poate altera m emorarea unor evenimente, detaliile se șterg, iar
factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente
sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse ,,în tabloul relatării” date care în realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare în
soluționarea cauzelor. Nesus ținute de probe, declara țiile nu pot servi la nimic.

Reluând într -o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din
punctul de vedere al relevanț ei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt, în acest sens:
1. Probe disculpante – prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul de posibili
autori (o urmă de mu șcătură pe corpul victimei, amprente, striații pe cămaș a de metal a unui
glonț produse de ghinturile ț evii);
2. Pr obe indicative – indică producerea unei anumite fapte (acțiune, fenomen, proces)
fără a indica și autorul (ex. răzuirea unei menț iuni pe un act, explozia unei bombe);
3. Probe coroborative – prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la
stabilirea unei anumite situații (ex. urma pantofului unei anumite persoane indică prezen ța ei
într-un anumit loc, dar nu ș i calitatea: autor, victimă, martor);
4. Probe determinante – care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta
și autorul ei (exemplu la viol: urma de muș cătură pe corpul victi mei; ADN).
Unii autori
6 subîmpart urmele în:
– probe – dovedind un adevăr;
– indicii – semnul existen ței unui fenomen, împrejurări, eveniment, etc.

6 W. Rakes, A new concept on evidences – International Revue of Forensic Sciences vol V, nr.
1/1990.

8 Indiferent dacă ve ți accepta această din urmă subîmpăr țire sau nu, esențial este a se
reține că prin Criminalistică se oferă elemente științifice cu caracter de certitudine (uneori și
acestea pot cunoaște o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind împrejurările , timpul,
locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.

Secțiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii
Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal și Dreptul procesual
penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul
prezum ției de nevinovă ție, aflării adevărului) cât ș i principii specifice Criminalisticii.
1. Principiul legalită ții – principiu ,,sine qua non” al oricărui demers cu contiguitate
domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constitu ția României și în Codul penal , fără de
care ne- am întoarce în curând la dreptul discre ționar, abandonând principiile statului de drept.
Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreș te
susținerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele
sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.
2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice și tactice
criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale și permite administrarea
probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanț a
dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar ș i realitate a obiectivă privind fapta ș i autorul.
Aflarea adevărului este deci consecin ța unei activităț i complexe de investigare a
faptelor și împrejurărilor concrete, obiective, privind o anumita cauză. Prin caracterul ș tiințific
al criminalisticii se pun la dispoz iția justiț iei date cu un con ținut științific, cu grad înalt de
precizie în determinare.
3. Principiul prezumț iei de nevinovă ție. Această prezum ție guvernează întreaga
desfăș urare a procesului penal, dovedirea vinovă ției cazând în sarcina organului judiciar. Pe
acest fond, administrarea probelor cu sprijinul criminalisticii va cuprinde atât probele care
dovedesc vinovă ția cât și pe cele privind nevinovă ția. Cum vom arăta și în cuprinsul cursului,
recunoa șterea nu este ,,regina probelor”, ea trebuie sus ținută de un probatoriu pertinent,
administrat conform normelor procesuale, impunând adesea din perspectiva criminalisticii un
conținut ș tiințific complex.
Convingerea intimă, în baza căreia va putea fi pronunț ată hotărârea organului judiciar,
trebuie fundamentată pe întreg ansamblul probelor existente în cauză, pe înț elegerea lor de
natură amplă, pluri -disciplinară, aptă a reflecta adevărul.

9 4. Săvâr șirea unei infrac țiuni determină în mod necesar modificări materiale în
mediul înconj urător . Toate faptele omului, activită țile și acțiunile sale se reflectă în mediu ca
interacț iuni cauzale. Ceccaldi spunea în ,,Criminalistica” sa că ,,nu poate exista infracț iune fără
urme”. Așa-numitele „ crime perfecte” sunt mai degrabă rezultat al scurg erii unui timp prea
mare între faptă și descoperirea ei, insuficientei calificări profesionale a investigatorilor, lipsei
dotării tehnice corespunzătoare, gre șelilor de lucru, etc.
5. Principiul identită ții. Ca principiu fundamental al gândirii – ,,starea unui obiect de
a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, individualitatea,
rămânând el însu și.”7 Astfel, în marea diversitate și unitate a lumii, un obiect dintre mii de
exemplare asemănătoare este unic și identificabil. Acest principiu va fi valorificat și dezvoltat
în cadrul capitolului destinat identificării. El permite stabilirea anumitor trăsături specifice și
stabilirea exactă a faptelor și împrejurărilor într -o cauză penală dată.
6. Principiul oper ativită ții în investigare ș i în solu ționare . O regulă cu caracter practic
în consonanț ă cu principiul celerită ții în solu ționarea cauzelor. ,,Timpul lucrează în favoarea
infractorului.”8
De la prima clipă a sesizării despre săvâr șirea unei fapte ș i până l a definitiva soluț ie a
cauzei, activitatea celor chemaț i să o cerceteze și solu ționeze este guvernată de acest principiu.
Sensul său nu înseamnă ,,graba”, ci doar operativitate, nu ,,pripeala” ci doar neîntreruptă
preocupare pentru aflarea adevărului.
Cu cât este mai urgent realizată cercetarea la faț a locului, cu atât urmele sunt ,,mai
calde”, proaspete, clare, neatinse – infractorul este acolo sau în apropiere, victima mai poate fi
salvată, sau poate da unele rela ții clare, martorii îș i amintesc exact, nedeformat.
Adeseori unele persoane de bună credinț ă îngreunează cercetările din neș tiință: fac
curat după un furt, mută sau spală cadavrul înainte de cercetarea locului faptei.
Mai mult – trecerea timpului între momentul faptei și ridicarea obiectelor su specte va
aduce unele deformări ale obiectelor folosite (se mai trage cu arma, deci apar uzuri noi, uzura
tălpii unor pantofi) ale imaginilor re ținute (un martor uită anumite detalii), ale obiectelor
implicate (o reparare sau o nouă accidentare a unei ma șini implicate anterior în accident).

7 Sandu, D.; Ionescu, L., op. cit.
8 Constantin, I. R., Unele metode și principii ale criminalisticii în ,,Școala românească de
criminalistică”, Editura M. I., 1973, p. 71.

10 Toate aceste principii formează un tot unitar, aflându -se în strânsa legătură și intercondi ționare
reciprocă. Necesitatea de a în țelege și recunoaș te caracterul lor determinant pentru aflarea
adevărului este de domeniu l eviden ței. Criminalistica, înainte de a fi spectaculoasă aș a cum ne-
au obi șnuit romanele ș i filmele de gen este o muncă al cărui succes depinde de meticulozitate,
de claritatea ideilor, de pregătirea profesională și nu în ultimă instan ță de un spirit des chis
noului, reunite în persoana anchetatorului.