ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [621065]

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
SPECIALIZARE : ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific :
CONF.UNIV.DR. RADU POPESCU

Absolvent: [anonimizat] , iulie 2018

2
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
SPECIALIZARE : ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE
SĂVÂRȘITE DE FUNCȚIONARII
PUBLICI

Coordonator științific :
CONF.UNIV.DR. RADU POPESCU

Absolvent: [anonimizat] , iulie 2018

3
CUPRINS

4
INTRODUCERE

5
Capitolul I
CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA RĂSPUNDEREA
PENALĂ A FUNCȚIONARULUI PUBLIC
1.1. Răspunderea penală. Noțiune și trăsături

A) Noțiunea de răspundere penală
Răspunderea penală este o instituție juridică fundamentală a dreptului penal, care
alături și împreună cu celelalte două instituții fundamentale ale acestuia, infracțiunea și
sancțiunea, reprezintă componentele de bază ale întregului sistem de drept penal.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința
nesocotirii dispoziției normei juridice penale.1
De regulă, membrii societății se conformează de bunăvoie conduitei pretinse de
normele dreptului penal. Există însă și un anumit număr de persoane care nu se conformează
exigențelor legii penale și săvârșesc infracțiuni. In acest caz, realizarea ordinii de drept penal
este posibilă numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele
încălcate față de cei care au săvârșit faptel e inter zise prin normele incriminatoare2.
Constrângerea juridică penală are Ioc, ca și constrângerea juridică în general, nu în
mod direct, ci indirect, prin intermediul răspunderii juridice.
În general, prin răspundere juridică se înțelege obligația unei persoane de a suporta o
anumită consecință juridică sau o anumită sancțiune, fiindcă a încălcat un drept al altuia.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă,
administrativă ori disciplinară.
Răspunderea penală are ca temei săvârșirea unui fapt ilicit, și anume o infracțiune. Se
impune, deci, ca fapta interzisă de legea penală să satisfacă toate cerințele legale pentru a
constitui infracțiune.
Răspunderea penală poate fi definită ca fiind însuși raportul juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infrac tor, pe
de altă parte, raport complex al cărui conținut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al
societății, de a trage la răspundere pe infracto r, de a -i aplica sancțiunea prevăzută pentru

1 Boroi,A., Drept penal.Partea generală, Conform Noului Cod Penal, Editura C.H.Beck, București, 2010, p.336
2 C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal , Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 310. (apud Boroi, A.,
2010, p.336 )

6 infracțiunea săvârșită și de a -1 constrânge să o execute, precum și obligația infractorului de a
răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de
drept și restau rării autorității legii3.
În literatura juridică s -a exprimat și opinia că dreptul penal nu creează raporturi
juridice și m consecință, nu poate să existe o problemă a răspunderii penale4.
Argumentația în sprijinul acestei opinii se bazează pe lipsa celor trei elemente de care
depinde existența raportului juridic: subiectele, conținutul și obiectul – ori, norma penală se
adresează masei de oameni și nicidecum infractorului sau organelor judiciare. Legea penală
nu creează drepturi subiective, deoarece dreptu rile subiective desemnează posibilitatea și nu
datoria de a pretinde o anumită conduită, iar sanc țiunea juridică nu se poate confunda cu
dreptul subiectiv.
Considerăm că o astfel de abordare este lipsită de conținut, deoarece răspunderea este
o instituție fundamentală și nu putem să o reducem la un simplu raport juridic.
Reglementare
Cu toate că răspunderea penală este o instituție fundamentală a dreptului penal, Codul
penal român prevede un număr restrâns și dispersat de reglementări.
Cadrul juridic al răspunderii penale cuprinde dispozițiile din art. 15 alin. (2) referitoare
la temeiul răspunderii penale, dispozițiile din Titlul al Vll -lea privitoare la cauzele care
înlătură răspunderea penală – art. 152 -159 NCP .5

B) Trăsăturile răspunderii penale ( Durata și etapele )
Durata răspunderii penale
Durata sau perioada de existență a răspunderii penale nu formează obiectul unei
reglementări exprese în legislația noastră penală. În literatura juridică, la fel, pro blema
momentului care marchează începutul, res pectiv sfârșitul răspunderii penale nu a fost
abordată direct, ci numai indirect, prin intermediul discuțiilor care s -au purtat cu privire la
momentul nașterii și stingerii raportului juridic de care, cum s -a văzut, răspunderea este
organic legată.
În deli mitarea celor două momente care marchează începutul și sfârșitul răspun derii
penale ne putem folosi însă de dispozițiile legii penale care reglementează situațiile care dau
naștere, respectiv, înlătură răspunderea penală.

3 C. Bulai, op. cit., p. 312.
4 I. Oancea, op. cit., p. 266; C. Bulai , op. cit., p. 316; C. Mitrache , op. cit., p. 261.
5 A se vedea L Barac, Reflecții asupra instituției răspunderii penale, R.D.P. nr, 1/1996, p. 43.

7 Vorbind de momentul care marcheaz ă începutul răspunderii penale în varianta sa pur
abstractă, ca expresie a raportului juridic penal de conformare, fără îndoială că acesta coincide
cu momentul în care norma de incriminare intră în vigoare. Momentul în care această
răspundere încetează coi ncide cu momentul în care norma de incriminare iese din vigoare, își
încetează activitatea.
Limitele care marchează răspunderea penală în forma ei clasică, ca expresie a
raportului juridic penal de conflict, sunt însă altele.
Ținând cont de regula consacra tă în art. 15 alin. (2) NCP, potrivit căreia infracțiunea
este singurul temei al răspunderii penale, ajungem la concluzia indubitabilă că răspun derea
penală ia naștere, există din momentul în care infracțiunea a fost săvârșită.
Considerând răspunderea pen ală ca o reacție socială instituționalizată juridic în raport
cu faptele antisociale (infracționale) săvârșite și față de cei care le -au săvârșit, in mod
justiiicat, putem aprecia că aceasta răspundere încetează în momentul in care ultimele
consecințe pe c are cel care a săvârșit infracțiunea cate obligat să le suporte ca subiect pasiv al
răspunderii, se sting.
Acest moment coincide cu momentul în care intervine reabilitarea, de regulă, după
trecerea unui interval de timp de la data executării pedepsei sau a altei sancțiuni penale
aplicate6.
În literatura juridică este exprimată și opinia că răspunderea penală încetează în
momentul terminării executării pedepsei, deoarece în acest moment se sting conse cințele,
exclusiv penale, ce își au temeiul în faptul săv ârșirii infracțiunii, alte conse cințe care continuă
să existe după acest moment fiind de natură extrapenală7.
Este de observat însă că aceste consecințe sunt extrapenale, privite prin prisma
finalității lor care, în principiu, se realizează în afara cadru lui juridic penal dar ele izvorăsc,
sunt generate întotdeauna de un fapt juridic penal.
Nu întotdeauna momentul încetării răspunderii penale coincide însă cu momentul în
care a intervenit reabilitarea. în multe cazuri răspunderea penală încetează din motiv e
obiective, cum ar fi moartea persoanei care a săvârșit infracțiunea sau dezin – criminarea
acesteia. Alteori răspunderea penală este înlăturată din alte considerente întemeiate și precis
reglementate de lege, cum ar fi lipsa plângerii prealabile sau retra gerea acesteia, împăcarea
părților, amnistia, prescripția etc.
Delimitarea cât mai exactă a acestor momente prezintă nu numai un interes teoretic,

6 A se vedea I. Mircea, op. cit., p. 178.
7 A se vedea L Biro, op. cit., p. 43.

8 dar și practic, având în vedere că pe întreaga perioadă de existență a răspun derii penale există
o serie de drepturi și obligații atât pentru persoana fizică ce a săvârșit infracțiunea, cât și
pentru organele specializate ale statului implicate în reali zarea constrângerii penale, în etape și
forme precis stabilite de lege.
Etapele răspunderii penale
Pe durata s a de existență, răspunderea penală parcurge anumite etape în realizarea sa.
a) O primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă
între momentul săvârșirii infracțiunii și cel al începerii urmăririi penale. în această etapă
organele judiciare competente întreprind acțiuni în vederea identificării faptei și a
făptuitorului, pentru a se edifica dacă fapta săvârșită are caracter penal și dacă cxisiă icmei
peiiiru răspunderea penală. Actele reaiizaie de organeie coiiipeienLe în a ceastă etapă poartă
denumirea de acte premergătoare.
b) Din momentul începerii urmăririi penale și până la terminarea acesteia răspun derea
penală parcurge o nouă etapă și realizarea ei în această etapă se face în forme și condiții
amănunțit reglementate de n ormele dreptului procesual penal8. Deși dreptu rile persoanei sunt
garantate și prezumția de nevinovăție se păstrează, în această etapă statul, prin organele
îndrituite, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege, poate exercita primele forme
ale constrângerii pe care răspunderea penală le presupune, cum ar fi: reținerea sau arestarea,
sechestrul penal sau dispunerea provi zorie a unor măsuri de siguranță cuie simt în esență
sancțiuni penale. După cum se poate observa, în această etapă drepturile și obligațiile pe care
răspunderea penală le presupune se conturează, îmbracă forme concrete.
c) O nouă etapă parcurge răspunderea penală din momentul terminării urmăririi
penale și a sesizării instanței de judecată și până în momentul în care hotărârea de c ondamnare
(sau prin care se pronunță o altă soluție) rămâne definitivă. în această etapă dreptul statului de
a pedepsi, inițial abstract, devine, așa cum s -a spus9, un drept concret care se materializează în
sancțiunea aplicată în cauză, prin hotărârea de condamnare.
Momentul în care hotărârea de condamnare rămâne definitivă reprezintă un punct final
atât în ceea ce privește constatarea existenței răspundem penale, cât și m ceea ce privește
forma pe care răspunderea o îmbracă, forma materializată într -o anu me sanc țiune sau
pedeapsă de o anumită natură și precis determinată ca întindere sau mărime.
d) Etapa următoare a răspunderii penale începe, de regulă, din momentul în care

8 După unii autori aceasta ar fi prima etapă a răspunderii penale, în acest sens, a se vedea /. Mircea, op. cit., p.
179.
9 L. Biro, op. cit., p. 33.

9 hotărârea de condamnare rămâne definitivă sau, mai precis spus, din momentul începeri i
executării pedepsei sau a sancțiunii penale și durează până ce această sancțiune a fost
executată efectiv, sau considerată executată în temeiul legii.
e) în sfârșit, ultima etapă pe care o parcurge în realizarea sa răspunderea penală este
cuprinsă între mom entul terminării executării pedepsei și momentul în care intervine
reabilitarea care face să dispară antecedența penală și toate celelalte conse cințe ale
condamnării. Deși în această etapă răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă,
după părer ea noastră, să existe atât sub forma unor interdicții pe care persoana care a fost
condamnată le suportă chiar după executarea sancțiunii penale, cât și sub forma asistenței pe
care respectiva persoană trebuie să o primească de la societate, așa -zisa asist ență postpenală
care are menirea să faciliteze o reinte grare socială deplină.
Principiile răspunderii penale sunt cuprinse în cadrul penal. Actul acesta normativ,
înscrie în economia sa noțiunea de infracțiune. Conform Codului penal, infracțiunea este o
faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, al obligării făptuitorului la
suportarea pedepsei. Conform Codului penal, legea penală apără, împotriva infracțiu nilor,
statul român, suveranitatea, proprietatea, persoană și drepturile acesteia, precum și întreaga
ordine de drept.
Stabilind faptele penale, Codul penal și celelalte acte normative în materie, se bazează
pe cunoașterea și analiza infracțiunii ca instit uție juridică fundamentală. Infracțiunile sunt
săvârșite printr -o anumită desfășurare în timp și în spațiu, denumită activitate infracțională.
Infracțiunea este formată din mai multe etape, faze și fiecare cu semnificații juridice proprii,
atât obiective, cât și subiective.
Infracțiunea exprima trăsăturile esențiale și comune oricărei infracțiuni, trăsături prin
care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum și de faptele de pericol social
prevăzute de alte norme juridice decât cele penale.
Confo rm Codului penal art. 1, numai legea prevede care fapta constituie infracțiuni,
pedepse ce se aplică infracțiunilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii acestor fapte.
Simplă declarare prin lege a unor fapte ca infracțiuni și săvârșirea lor cu vin ovăție nu
este suficientă pentru ca răspunderea penală să devină posibilă față de făptuitor. Mai este
nevoie ca faptele săvârșite să includă atât pericolul social, cât și importanta materială a
infracțiunii. Conform Codului penal nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile aparate de lege și prin conținutul ei

10 concret, fiind lipsită în mod văzut de importantă, nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracțiuni.

1.2. Principiile răspun derii penale

Ca instituție fundamentală a dreptului penal și răspunderea penală este guvernată de
anumite principii care, deși sunt strâns legate de principiile dreptului penal, pre zintă totuși un
caracter specific.
În doctrina penală nu există unanimitate cu privire la numărul și cadrul princi piilor
răspunderii penale10.
Considerăm că principiile răspunderii penale sunt următoarele:11
1) Principiul legalității răspunderii penale
Principiul legalității, după cum se știe, este un principiu fundamental al întregului
sistem de drept și al dreptului penal. în domeniul răspunderii penale principiul lega lității
presupune că apariția, desfășurarea, ca și soluționarea raportului penal are Ioc pe baza legii și
în strictă conformitate cu aceasta12.
Legea e cea care stabilește impedimente în exercitarea acțiunii de tragere la răs –
pundere penală, cauzele care exclud caracterul penal al faptei sau cele care exclud
răspunderea penală.
Legalitatea răspunderii penale este menită să dea forță, fermitate legii penale în raport
cu infracțiunile, ca manifestări antisociale deosebit de grave în sfera faptelor ilicite și să
înlăture, în același timp, posibilitatea unor abuzuri în activitatea de apli care a legii13.
2) Infracțiunea este unicul temei al răspunderii pen ale
Principi ul este cristalizat în dispozițiile art. 15 alin. (2) NCP și presupune că
răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte
prevăzute de legea penală, săvârșită cu vinovăția cerută de lege și care prezintă pericolul
social concret al unei infracțiuni.
Semnificația acestui principiu constă în aceea că, infracțiunea fiind o faptă gravă, ea
creează pericol social, iar aplicarea de pedepse își are menirea să prevină astfel de fapte.

10 C. Mitrache , op. cit., p. 264.
11 Boroi,A., Drept penal.Partea generală, Conform Noului Cod Penal, Editura C.H.Beck, București, 2010,
p.337 -339
12 A. Boroi, op. cit., p. 304.
13 C. Bulai, op. cit., p. 320.

11 3) Principiul umanismului
Acest principiu își extrage seva, de asemenea, din lege, deoarece ea este cea care
determină sistemul de valori sociale ocrotite penal, exigențele impuse de necesitățile acestei
ocrotiri, conținutul constrângerii juridice. Natura dispozițiilor legale, conținutul lor resp iră
acest umanism. Astfel, răspunderea penală utilizează instrumente care prin natura și
conținutul lor nu duc Ia umilirea și degradarea ființei umane, ci dimpotrivă, preconizează căi,
metode, mijloace care să conducă la resocializarea infractorilor.
4) Princ ipiul răspunderii penale personale
Principiul răspunderii penale personale presupune că răspunderea penală revine numai
persoanei care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni ca insti gator sau
complice. Răspunderea penală nu poate inter veni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi
colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc.)14.
De aceea, moartea infractorului are drept consecință stingerea răspunderii penale, a
sancțiunilor și consecințe lor ce decurg din aceasta.
5) Principiul unicității răspunderii penale (non bis in idem)
Potrivit acestui principiu, o persoană care a săvârșit o infracțiune nu poate fi trasă la
răspundere penală decât o singură dată. Aceasta nu înseamnă că răspunderea penal ă nu poate
coexista cu alte forme de răspundere, precum răspunderea civilă, disciplinară etc.
În dreptul procesual penal și în practica judiciară acest principiu este cunoscut sub
denumirea de autoritate de lucru judecat
Acest principiu nu exclude posibili tatea ca pentru o infracțiune să se aplice aceluiași
infractor mai multe sancțiuni penale, dar numai în măsura în care aceste sancțiuni se
cumulează din rațiuni diferite și dacă ele au funcții diferite. Prin urmare, pedepsele principale
pot fi însoțite de pedepse complementare ori de o pedeapsă accesorie ori i se pot asocia
măsurile de siguranță.
6) Principiul inevitabilității răspunderii penale
Acest principiu presupune că oricine săvârșește o infracțiune trebuie să răspundă
penal. Răspunderea penală este o consecință inevitabilă a săvârșirii unei infracțiuni. De aceea,
odată vinovăția infractorului stabilita, acesta trebuie sancționat cu toată fermitatea, pentru a
asigura restabilirea ordinii de drept și a sentimentului de securit ate a membrilor societății.
Înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege (amnistie, lipsa plân gerii
prealabile, împăcarea părților, prescripție ș.a.) nu diminuează importanța princi piului, care

14 C. Bulai, op. cit, p. 321.

12 corespunde și principiului egalității tuturor persoanelor în fața legii penale.
Principiul inevitabilității răspunderii penale este realizat de principiul oficialității
acțiunii penale în vederea tragerii la răspundere penală a infractorului și care funcțio nează
pentru marea majoritate a infracțiunilor15.
7) Principiul individual izării răspunderii penale
Potrivit acestui principiu răspunderea penală trebuie să fie diferențiată în funcție de
gravitatea infracțiunii, de persoana infractorului, pentru a asigura atât sancționarea corectă a
infractorului, cât și realizarea prevențiunii generale și speciale1. Individua lizarea răspunderii
penale are loc în mai multe etape: individualizarea legală, indivi dualizarea judiciară și
individualizarea administrativă.
8) Principiul prescriptibilității răspunderii penale
Răspunderea penală, ca mijlo c de realizare a ordinii de drept prin constrângere, pentru
a fi eficientă trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvâr șirii infracțiunii.
în acest fel se realizează atât prevențiunea specială, cât și cea gene rală, se creează sentimentu l
de securitate a valorilor sociale, se restabilește ordinea de drept încălcată, se întărește
încrederea în autoritatea legii.
Atunci când răspunderea penală intervine mai târziu, după săvârșirea infracțiunii, se
diminuează eficiența ei, iar rezonanța infr acțiunii scade treptat. în ceea ce privește infractorul,
aflat în tot acest interval sub amenințarea răspunderii penale și a pedep sei, s -a putut îndrepta
și, ca atare, nu mai este necesară o limitare în timp a răspun derii penale și înlăturarea acesteia
prin prescripție.
9) Promptitudinea răspunderii penale
Cu cât răspunderea penală este mai prompt angajată, cu atât finalitatea ei și a legii
penale , în general, va fi mai bine realizată. Principiul presupune descoperirea infrac țiunilor și
a infractorilor cât mai aproape de momentul săvârșirii, desfășurarea rigu roasă dar operativă a
urmăririi penale, a judecății și punerea de îndată în executare a pedepselor sau a celorlalte
sancțiuni care s -au aplicat.
Promptitudinea în activitatea de descoperire a infractori lor, în aplicarea si punerea în
executare a sancțiunilor penale are valențe educative deosebite în raport cu cei care sunt trași
Ia- răspundere penală. Această promptitudine are un ecou pozitiv și în conștiința opiniei
publice într -un dubiu sens. în primul rând cei care au fost victime ale infracțiunilor găsesc o
satisfacția în promptitudinea cu carc cci vinovați au font sancționați, iar victimele potențiale

15 C. Mitrache, op. cit., p. 263; C. Bulai , op. cit., p. 320.

13 văd în această promptitudine o întărire a senti mentului de siguranță.
Pentru cei predispuși la săvârșirea de infracțiuni, promptitudinea în activitatea de
tragere Ia răspundere penală, ca și inevitabilitatea acestei răspunderi reprezintă un puternic
mijloc de descurajare.
Unii autori consideră că și prescriptibilitatea este un principiu al răspunder ii penale16.
Fără a nega că răspunderea penală este prescriptibilă, de regulă, considerăm că a consacra
prescriptibilitatea ca principiu al răspunderii penale este o exagerare. Când abordăm
răspunderea penală ca instituție centrală a dreptului penal trebuie avut în vedere, în opinia
noastră, nu numai ansamblul normativ instituit în materie, ci și modul în care acest ansamblu
este aplicat în practică, care indică modul în care el funcționează. Dacă abordăm
prescriptibilitatea în raport cu instituția răspunder ii penale, ca instituție aplicată, este evident
că prescriptibilitatea nu apare ca un prin cipiu, ca regulă, ci dimpotrivă ca excepție.

1.3. Func ția public ă și func ționarul public

În accepțiunea profesorului E.D. Tarangul, funcția publică este mănunchiul de
atribuțiuni pe care funcționarul urmează să le exercite în cadrul unui serviciu public17.
În aceeași accepțiune, serviciul public este definit ca o activitate desfășurată de
organele publice în vederea unui interes general, iar funcțiile statului sunt c ategorii de acte
împărțite după natura lor juridică, acte pe care le fac organele publice atunci când girează
serviciile publice18.
Funcția publică și funcționarul public sunt instituții juridice ale dreptului public, în
general, și ale dreptului administra tiv, în particular, care s -au conturat ca atare într -o continuă
dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare.
Această dispută este întâlnită atât în teoria și practica unor țări cu administrație publică
eficientă din Europa (Italia, Anglia, German ia, Franța), în ciuda diferențelor de sistem juridic
care le caracterizează, dar și în doctrina, jurisprudența și legislația română, chiar dacă acestea
s-au conturat și dezvoltat ca un sistem coerent ceva mai târziu, după constituirea statului
național uni tar român19.

C. Bulai , op. cit., 1992, vol. H, p. 43. . (apud Boroi, A., 2010, p.339 )
17 Tarangul, E.D. Tratat de drept administrativ român, Tiparul Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944, p.28 (apud
Mastacan, Olivian , Raspunderea penala a funcționarului public, Universul Juridic, București, 2011, p.7 )
18 Idem. 18
19 Preda, M. Drept administrativ. Partea generală, ed. a 3 -a, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 64 ( apud
Mastacan, O , 2011, p.7)

14 Regulamentele Organice din Moldova și din Muntenia (1831 -1832) au fost primele
legiuiri din țara noastră care tratau într -o formă mai dezvoltată și coerentă problema
funcționarilor publici.
Legea statutului funcționarilor publici, adoptată în a nul 1923, reprezintă prima
reglementare unitară în materie și reflectă principiile stabilite prin Constituția din 1923.
Pe baza acestei legi a fost adoptat în același an, la 3 noiembrie, Regulamentul legii
statutului funcționarilor publici, care a detaliat multe dintre prevederile legii.
La aceste reglementări s -au mai adăugat și altele care au apărut în anii următori și
priveau anumite categorii de funcționari publici.
Astfel, în anul 1925 a apărut Legea pentru unificarea administrativă, care conținea
reglementări referitoare la funcționarii din administrația locală, iar în anul 1929 apărea Legea
pentru organizarea ministerelor, care conținea dispoziții cu privire la funcționarii din
administrația centrală și la demnitari20.
Statutul funcționarilor publici adoptat în anul 1923 s -a aplicat până în anul 1940, când
a fost adoptat Codul funcționarilor publici, care, după mai multe modificări, a fost abrogat
imediat după anul 1944. În anul 1946 a fost adoptată Legea pentru statutul funcționarilor
publici nr. 746 din 22 septembrie, care, la rândul ei, a fost abrogată 3 ani mai târziu.
Perioada care a urmat după 1949 și mai ales după adoptarea în 1950 a Codului muncii
se caracterizează printr -un regim juridic bazat pe raporturi de natură contractuală, aplicabil și
funcționarilor publici.
Constituția României, adoptată în anul 1991 și revizuită în anul 2003, cuprinde unele
dispoziții care constituie un cadru principial de reglementare a acestor instituții juridice:
– art. 16 alin. (3): „Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi
ocupate, în condițiile legii, de persoane care au cetățenia română și domiciliul în țară, statul
român garantând egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea funcțiilor și
demnităților publice
– art. 73 alin. (3) li t. j): „Reglementarea Statutului funcționarilor publici se face
numai prin lege organică”.
Constituția României cuprinde și alte dispoziții care se referă la anumite categorii de
funcționari publici.

20 Preda, M. Drept administrativ. Partea generală , ed. a 3 -a, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 65.

15 Funcția publică și funcționarul public în accepțiunea St atutului funcționarilor
publici
Statutul funcționarilor publici în prezent în vigoare a fost adoptat prin Legea nr. 188
din 8 decembrie 199921. Această lege a suferit ulterior numeroase modificări și completări,
cele mai de substanță fiind cele prevăzute în Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenței în exercitarea demnităților, a funcțiilor publice și în mediul de
afaceri, prevenirea și sancționarea corupției22, lege care a și dispus republicarea Legii nr.
188/1999, dându -se texte lor o nouă numerotare.23
În anul 2006, prin Legea nr. 251/20 0624, în temeiul art. III din acest act normativ, s -a
dispus o nouă republicare a Legii nr. 188/1999, care a avut loc în anul 2007 (M. Of. nr. 365
din 29 mai 2007).
Potrivit art. 2 alin. (1) din St atut, funcția publică este definită ca fiind „ ansamblul
atribuțiilor și responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor
de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și
autorităț ile administrative autonome”.
Textul, așa cum este formulat, creează unele ambiguități și ridică unele semne de
întrebare.
Mai întâi, nu rezultă ce trebuie să se înțeleagă prin responsabilități. Ele sunt altceva
decât atribuțiile, din moment ce sunt prevăz ute cumulativ cu acestea.
Se observă, de asemenea, că se are în vedere ca funcțiile publice să fie stabilite numai
„în temeiul legii”, ca și cum ele nu ar trebui stabilite, în primul rând, prin lege și numai în
subsidiar „în temeiul legii”.
Funcționarul pu blic este definit în art. 2 alin. (2) din Statut ca fiind „persoana numită,
în condițiile legii, într -o funcție publică ”.
De asemenea, persoana care a fost eliberată din funcția publică și se află în corpul de
rezervă al funcționarilor publici își păstreaz ă calitatea de funcționar public – art. 2 alin. (2)
teza a II -a din Statut.
Din ansamblul acestor reglementări rezultă că, în concepția Statutului, persoanele care
ocupă funcții alese nu au calitatea de funcționar public și, prin urmare, acestora nu li se aplică
prevederile Statutului.

21 M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999.
22 M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.
23 Mastacan, O., Raspunderea penala a funcționarului public, Universul Juridic, București, 2011, p.9
24 M. Of. nr. 574 din 4 iulie 2006.

16 De asemenea, prevederile Statutului nu se aplică tuturor persoanelor numite într -o
funcție publică, întrucât în art. 6 sunt prezentate o serie de categorii de persoane care, deși fac
parte din autorități și instituții publice ale administrației și sunt numite în funcție, ele nu sunt
considerate ca ocupând funcții publice și, deci, ca având calitatea de funcționar public.
Astfel, de exemplu, corpul magistraților, cadrele didactice, personalul salariat încadrat
pe baza încrederi i personale la cabinetul demnitarului, personalul salariat din aparatul propriu
al autorităților și instituțiilor publice care desfășoară activități de secretariat, administrative,
protocol, gospodărie, întreținere -reparații și de deservire, pază, precum ș i alte categorii de
personal care nu exercită prerogative de putere publică nu sunt supuse prevederilor Statutului
funcționarilor publici.25
Legea nr. 188/1999 realizează, în cadrul art. 10 și o clasificare a funcționarilor publici
după nivelul atribuțiilor titularilor funcției publice. Astfel, sunt stabilite:
 funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici ;
 funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de conducere ;
 funcții publice corespunzătoare categoriei funcționarilor publici de execuție.
Potrivit art. 12, categoria înalților funcționari publici cuprinde persoanele care sunt
numite în una dintre următoarele funcții publice:
 secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului;
 secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației
publice centrale;
 prefect;
 secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale
administrației publice centrale;
 subprefect;
 inspector guvernamental.
Categoria fu ncționarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una
dintre următoarele funcții publice:
 director general și director general adjunct din aparatul autorităților administrative
autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației publice
centrale, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;

25 Mastacan, O., Raspunderea penala a funcționarului public, Universul Juridic, București, 2011, p.11

17  director și director adjunct din aparatul autorităților administrative autonome, al
ministerelor și al celorlalte organe de specialitate ale administrației p ublice centrale, precum
și în funcțiile publice specifice asimilate acestora;
 secretar al unității administrativ -teritoriale;
 directorul executiv și directorul executiv adjunct în cadrul instituției prefectului, în
cadrul aparatului propriu al autoritățilo r administrației publice locale și al instituțiilor publice
subordonate acestora, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acestora
 șef serviciu, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia;
 șef birou, precum și în funcțiile publi ce specifice asimilate acesteia.
În fine, art. 14 din Legea nr. 188/1999 stabilește persoanele care fac parte din
categoria funcționarilor publici de execuție. Astfel:
 sunt funcționari publici de execuție din clasa I persoanele numite în următoarele
funcți i publice generale: consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum și în
funcțiile publice specifice asimilate acestora;
 sunt funcționari publici de execuție din clasa a II -a persoanele numite în funcția
publică generală de referent de sp ecialitate, precum și în funcțiile publice specifice asimilate
acesteia;
 sunt funcționari publici de execuție din clasa a III -a persoanele numite în funcția
publică generală de referent, precum și în funcțiile publice specifice asimilate acesteia.

Funcționarul public în accepțiunea Codului penal
Spre deosebire de reglementarea din Statutul funcționarilor publici, în Codul penal al
României noțiunea de funcționar public are o accepțiune mult mai largă.26
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) C. pen., „p rin «funcționar public» se înțelege orice
persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o
însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se
referă art. 145.
Prin «funcționar» se înțelege persoana menționată în alin. (1), precum și orice salariat
care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel
alineat”.
Articolul 145 C. pen. definește noțiunea de public astfel: „p rin termenul «public» se
înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane

26 Mastacan, O., 2011, p.12

18 juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate
publică, serviciile de interes public, p recum și bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de
interes public”.
În noul Cod penal27, termenul de funcționar public a căpătat o nouă accepțiune,
legiuitorul dorind să renunțe la o interpretare extensivă a noțiunii.
Astfel, potrivit art. 175 ali n. (1), „«funcționar public», în sensul legii penale, este
persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislativ e, executive sau judecătorești;
b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură;
c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al
altui operator economic sau unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori
al unei persoane juridice declarată ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia”.
De asemenea, potrivit alin. (2), este considerată funcționar public, în sensul legii
penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la
îndeplinirea respectivului serviciu public”.
În ceea ce privește termenul public , acesta este definit în art. 176 astfel: „prin
termenul „public» se înțelege tot ce privește autoritățile publice, instituțiile publice sau alte
persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate p ublică”.
Prin urmare, în sensul dreptului penal, pentru existența calității de funcționar public,
spre deosebire de Statut, nu au relevanță titlul însărcinării și nici modalitatea învestirii
(alegere, numire, repartizare). Este suficient ca subiectul activ al infracțiunii să exercite o
însărcinare în serviciul unei autorități publice, instituții publice sau altei persoane juridice de
interes public.28

27 Noul Cod penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009).
28 Mastacan, O., 2011, p.14

19
Capitolul II
INFRACȚIUNILE DE CORUPȚIE
2.1. Preliminarii privind i nfracțiunile de corupție

Ilicitul penal în sfera funcției publice a cunoscut mutații serioase în ultimii ani, mai
ales prin particularizarea răspunderii penale în sfera combaterii corupției ca fenomen social,
lupta împotriva corupției și, în special, împotriva corupției agenților puterii p ublice devenind
o prioritate în România, fiind, totodată, clamată ca prioritate la nivelul Uniunii Europene.
În acest sens, sub egida Consiliului Europei a fost adoptată la Strasbourg la 27
ianuarie 1999 Convenția penală privind corupția, intrată în vigoar e la data de 1 iulie 2002,
ratificată de România prin Legea nr. 27/200229. De asemenea, statele membre ale Consiliului
Europei și Comunitatea Europeană au adoptat la Strasbourg la 4 noiembrie 1999 Convenția
civilă privind corupția30, care definește în art. 2 „corupția", prin care „se înțelege faptul de a
solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit sau un alt
avantaj necuvenit sau promisiunea unui asemenea avantaj necuvenit care afectează
exercitarea normală a unei f uncții sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit
sau al avantajului necuvenit sau al promisiunii unui asemenea avantaj necuvenit".
Codul penal din 196831 a reglementat în Titlul VI al Părții speciale infracțiunile care
aduc atingere unor a ctivități de interes public sau altor activități reglementate de lege32, cele
mai numeroase texte ale Codului penal regăsindu -se în cuprinsul acestui titlu, care prezintă o
arie vastă de incriminări, unite prin același obiect juridic generic: „fasciculul de relații sociale
a căror existență este asigurată prin apărarea unor valori sociale ca: bunul mers al
organizațiilor de stat, precum și al celor obștești, interesele legale ale persoanelor, înfăptuirea

29 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 65 din 3 0 ianuarie 2002.
30 Prin Raportul explicativ al Convenției civile privind corupția s -a arătat: „Consiliul Europei participa activ la
lupta internațională împotriva corupției datorita amenințării evidente pe care aceasta o reprezintă pentru
principiile fu ndamentale pe care le apără această instituție, și anume: supremația legii, stabilitatea instituțiilor
democratice, drepturile omului și progresul economic și social. Mai mult, corupția este o problemă care se
pretează bine la cooperarea internațională: ea este comună majorității, dacă nu tuturor statelor membre și
prezintă adeseori aspecte transnaționale. Totuși, specificitatea Consiliului Europei rezidă în abordarea
multidisciplinară a fenomenului care constă în tratarea corupției din punctul de vedere al dreptului penal, civil și
administrativ".
31 Codul penal a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, publicată în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste
România, Partea i, nr. 79 -79bis din 21 iunie 1968, intrând în vigoare, conform dispozițiilor art. 363, la 1 ianuarie
1969. Acesta a fost republica t în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 65 din 16 aprilie 1997.
inițial denumirea Titlului VI al Părții speciale era „Infracțiuni care aduc atingere activității organizațiilor de stat,
organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege".

20 justiției, siguranță circulației pe căile ferate"33. Astfel, acest titlu este structurat în patru
capitole: „infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul" (capitolul I – art. 246 -258);
„infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției" (capitolul II – art. 259 -272); „infracțiuni
contra siguranței circu lației pe căile ferate" (capitolul III – art. 273 -278); „infracțiuni
privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege" (capitolul ii – art.
279-281). Așa cum s -a remarcat în literatura de specialitate34, „deși au o mare varietate, toate
aceste infracțiuni au fost cuprinse într -un singur titlu datorită trăsăturii esențiale comune,
constând în aceea că, prin săvârșirea lor, se aduce atingere unor relații sociale de aceeași
natură".
Avându -se în vedere evoluția fenomenului infracționa l în sfera exercitării funcțiilor
publice, precum și actele internaționale în această materie la care statul nostru a aderat, a fost
adoptată Legea nr. 78/200035, act normativ care în art. 2 circumscrie scopul acestei
reglementări speciale, prevăzând: „Pers oanele prevăzute la art. 136 sunt obligate să
îndeplinească îndatoririle ce le revin din exercitarea funcțiilor, atribuțiilor sau însărcinărilor
încredințate, cu respectarea strictă a legilor și a normelor de conduită profesională, și să
asigure ocrotirea ș i realizarea drepturilor și intereselor legitime ale cetățenilor, fără să se
folosească de funcțiile, atribuțiile ori însărcinările primite, pentru dobândirea pentru ele sau
pentru alte persoane de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite".
Această lege re alizează în art. 5 o clasificare a infracțiunilor care reprezintă obiectul ei
de reglementare, încadrându -le în patru categorii: a) infracțiuni de corupție – cele prevăzute la
art. 254 -257 C. pen., la art. 61 și 82 din lege, precum și infracțiunile prevăzu te în legi speciale,
ca modalități specifice ale acestor infracțiuni; b) infracțiuni asimilate infracțiunilor de

33 A se vedea S. Kahane, Explicații introductive (Infracțiuni care aduc atingere activității organizațiilor de stat,
organizațiilor obștești sau altor activități reglementate de lege) în V. Dongoroz ș.a., Explicații teoretice ale
Codului penal rom ân. Partea specială, vol. iV, Editura Academiei – Ed. All Beck, București, 2003, p. 63.
34 F. Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p. 79.
35 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 219 din 18 m ai 2000.
36 Art. 1 din Legea nr. 78/2000 prevede: „Prezenta lege instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare
a faptelor de corupție și se aplică următoarelor persoane: a) care exercită o funcție publică, indiferent de modul
în care au fost învestite, în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice; b) care îndeplinesc, permanent sau
temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot
influența, în cadrul serviciilor pub lice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale,
societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici; c) care exercită atribuții de control,
potrivit legii; d) care acordă asistenta specializată unităților prevăzute la lit. a) și b), în măsura în care participă la
luarea deciziilor sau le pot influența; e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă
asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni
care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de
plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acest ora,
tranzacții comerciale interne și internaționale; f) care dețin o funcție de conducere într -un partid sau într -o
formațiune politică, într -un sindicat, într -o organizație patronală ori într -o asociație fără scop lucrativ sau
fundație; g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) -f), în condițiile prevăzute de lege".

21 corupție – cele prevăzute la art. 10 -13 din lege; c) infracțiuni în legătură directă cu
infracțiunile de corupție – cele prevăzute la art. 17 d in lege; d) infracțiuni împotriva
intereselor financiare ale Comunităților Europene – cele prevăzute la art. 181 – 185 din lege37.
Simpla lectura a acestui tablou sinoptic reglementat de art. 5 din Legea nr. 78/2000
conducea la concluzia că sfera noțiunii i nfracțiunilor de corupție, în lumina scopului
reglementar postulat de art. 2 din lege, nu mai era limitată la clasicele infracțiuni reglementate
de art. 254 -257 C. pen., acestora adăugându -li-se un număr considerabil de infracțiuni care
puteau fi clasifica re în categoria infracțiunilor de serviciu.
Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286/200938, care a intrat în vigoare, conform
dispozițiilor art. 246 din Legea nr. 187/201239, la data de 1 februarie 2014, reglementează în
Titlul V al Părții speciale „Infrac țiunile de corupție și de serviciu", acesta fiind structurat în
două capitole: Capitolul I – „Infracțiuni de corupție" (art. 289 -294) și Capitolul II –
„Infracțiuni de serviciu" (art. 295 -309).
Spre deosebire de Codul penal din 1968, care reglementa, așa c um am arătat mai sus,
în Capitolul I al Titlului VI al Părții speciale, împreună, infracțiunile de serviciu și cele de
corupție sub denumirea de „infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul"40, această
abordare normativă fiind criticată încă de la publicarea Codului, apreciindu -se că „într -o
clasificare perfectă capitolul ar fi trebuit să cuprindă numai infracțiunile de serviciu, dar
exigențele unei perfecte clasificări nu au putut fi respectate, deoarece strânsa legătură pe care
o au cu atribuțiile de serviciu a impus ca și infracțiunile în legătură cu serviciul să fie incluse
în acest capitol"41.
Codul penal din 2009, restabilind ordinea valorilor sociale ocrotite de legea penală și,
pe cale de consecință, ordinea incriminărilor, a realizat acest de ziderat prin reglementarea în
Titlul V al Părții speciale a celor două capitole, ordinarea infracțiunilor prin așezarea într -o
poziție reglementară preeminentă a infracțiunilor de corupție fiind generată de importanța
dată procesului de combatere a corupți ei, atât în România, cât și în contextul social -politic
european.
Odată cu punerea în aplicare a noului Cod penal, prin art. 79 din Legea nr. 187/2012 a
fost modificată și Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, prevăzându -se

37 În acest sens, a se vedea și R. Glodeanu, Luarea și darea de mită, Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 5 -9.
38 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.
39 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012.
40 S-a apreciat că infracțiunile de serviciu „nu pot avea subiecți activi nemijlociți decât funcționari sau alți
salariați", în vreme ce în cazul infr acțiunilor în legătură cu serviciul, „subiecții activi nemijlociți pot fi orice
persoane". În acest sens, S. Kahane, op. cit., p. 68.
41 Idem.

22 la art. 5 că „în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la
art. 289 -292 C. pen., inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la art.
308 C. pen.", fiind infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție i nfracțiunile prevăzute la
art. 10 -13. De asemenea, în alin. (3) al aceluiași text normativ se precizează că „dispozițiile
prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii
Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și
a resurselor Uniunii Europene".
Rezultă, astfel, că legiuitorul a renunțat la categoria infracțiunilor în legătură cu
infracțiunile de corupție reglementate de art. 17 din Legea nr. 78/2000, acest tex t fiind
abrogat expressis verbis prin dispozițiile art. 79 pct. 10 din Legea nr. 187/2012.

2.2. Clasificarea infracțiunilor de corupție

Infracțiunile de corupție pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.
Astfel, în primul rând, pornind de la prevederile art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr.
78/2000, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, „sunt infracțiuni de
corupție infracțiunile prevăzute la art. 289 -292 C. pen., inclusiv atunci când acestea sunt
comise de persoanele p revăzute la art. 308 C. pen.", iar, în înțelesul aceleiași legi, „sunt
infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la art. 10 -13"42. Prin
urmare, legiuitorul prin chiar textul art. 5 din Legea nr. 78/2000, amplasat în Capitolul iii –
Secțiunea 1 intitulată „Categorii de infracțiuni" a înțeles să clasifice infracțiunile reglementate
de această lege în două mari categorii – infracțiuni de corupție și infracțiuni asimilate celor de
corupție43.
O altă clasificare poate fi realizată du pă criteriile impuse de art. 13 din O.U.G. nr.
43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție44, aprobată prin Legea nr. 503/200245,

42 Dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 prevăd că „dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181-185, prin sancționarea
cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene", aceste infracțiuni nefiind calificate de
către legiuitor drept infracțiuni de corupție.
43 În forma anterioară modificării realizate prin Legea nr. 187/2012, art. 5 din Legea nr. 78/2000 clasifica aceste
infra cțiuni în: infracțiuni de corupție și infracțiuni asimilate celor de corupție și infracțiuni în legătură directă cu
infracțiunile de corupție, reglementate de art. 17 – în prezent abrogat -, la care se adăugau infracțiunile împotriva
intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la art. 181-185. În același sens, a se vedea S. Bogdan, Drept
penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 303.
44 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 244 din data de 11 aprilie 200 2. inițial titlul
Ordonanței de urgență nr. 43/2002 privea Parchetul Național Anticorupție, ulterior fiind modificat în sensul că
privea Departamentul Național Anticorupție. Deși prin Legea nr. 54/2006, Departamentul Național Anticorupție
și-a schimbat den umirea în Direcția Națională Anticorupție, titlul ordonanței de urgență nu a mai fost modificat.
45 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea i, nr. 523 din data de 18 iulie 2002.

23 infracțiunile de corupție putându -se clasifica în infracțiuni de mare corupție – cele care sunt
date în competența de ur mărire penală a Direcției Naționale Anticorupție și infracțiuni de
mică corupție – date în competența parchetelor de pe lângă tribunale.
Astfel, conform dispozițiilor precitatului art. 13, competența Direcției Naționale
Anticorupție se stabilește după două criterii și anume: conform dispozițiilor lit. a) a alin. (1),
„valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul46 infracțiunii de corupție" care trebuie
să fie „mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro", iar, conform dispozițiilor lit. b) a
alin. (1), calitatea persoanei, „indiferent de valoarea sumei sau a bunului care formează
obiectul infracțiunii de corupție". Astfel, sunt infracțiuni de mare corupție, cele care sunt
comise de către: „deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului E uropean;
membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de
stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei
Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ce ilalți judecători și procurori; membrii
Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul
acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din
cadrul Administrației Prez idențiale; consilierii de stat ai prim -ministrului; membrii și auditorii
publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi;
guvernatorul, prim -vicegu – vernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României;
președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali;
ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și
viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoa relor municipiului
București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți;
conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de
control din cadrul acestora, cu excepția c onducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la
nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora;
avocați; comisarii Gărzii Financiare47; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de
conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al
companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este

46 Exprimarea utilizată de legiuitor este una criticabilă atâta timp cât doctrina de drept penal este quasiunanimă
în a aprecia că infracțiunile de corupție nu au un element material.
47 Prin art. 19 alin. (2) din O.U.G. nr. 74/2013, Garda Financiară a fost desființată, categoria de funcționari
publici a comisarilor Gărzii F inanciare nemaiexistând în prezent.

24 acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privat izare și al
unităților centrale financiar -bancare; persoanele prevăzute la art. 29348 și 29449 C. pen."
Infracțiunile de mică corupție sunt, per a contrario, infracțiunile date în competența de
urmărire penală a parchetelor de pe lângă tribunale, conform dispozițiilor art. 56 alin. (3) lit.
b) raportat la art. 36 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
O altă clasificare a infracțiunilor de corupție a fost realizată de către Convenția penală
privind corupția, intrată în vigoare la data de 1 iulie 2002, care împarte corupția în două
categorii: corupția activă, reglementată de art. 2 și, respectiv, corupția pasivă, reglementată
de art. 3.
Corupția activă reprezintă promisi unea, oferirea sau darea cu intenție de către
persoane, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, unui funcționar public, pentru sine sau
pentru altul, în vederea îndeplinirii sau abținerii de la îndeplinirea unui act în exercițiul
funcției sale, câtă v reme, corupția pasivă reprezintă solicitarea ori primirea cu intenție de către
un funcționar public, direct sau indirect, a unui folos necuvenit, pentru sine sau pentru altul,
sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea înd eplinirii ori
abținerii de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale50.

2.3. Infracțiunile de corupție

A) Luarea de mită este reglementată de art. 289 C. pen. și de art. 7 Legea nr. 78/2000,
republicată, textele antecitate incriminând o varia ntă tip, o variantă asimilată, o variantă
atenuată și o variantă agravată51.
Varianta tip este prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., constatând în „fapta
funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori
primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de

48 Este vorba despre persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu
privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura
arbitrală se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
49 Este vorba despre: a) funcționarii sau persoanele care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de
muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care
România este parte; b) membrii adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este
parte; c) funcționarii sau persoanele care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă or i altor
persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene; d) persoanele care exercită funcții juridice
în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum și funcționarilor de la
grefele acestor in stanțe; e) funcționarii unui stat străin; f) membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale
unui stat străin; g) jurații din cadrul unor instanțe străine.
50 Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 328.
51 V. Dobri noiu, Infracțiuni de corupție și de serviciu în V. Dobrinoiu ș.a., Noul Cod penal comentat. Partea
specială, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 527.

25 foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui
act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinire a unui act contrar
acestor îndatoriri", pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în
executarea căreia a săvârșit fapta.
Varianta asi milată este prevăzută în alin. (2) al aceluiași text de incriminare, care
prevede că „fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în art.
175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplini rea,
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea
unui act contrar acestor îndatoriri".
Varianta atenuată este prevăzută de art. 308 C. pen. și constă în fapta prevăzută de art.
289 săvârșită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice, în acest caz limitele
speciale ale pedepsei reducându -se cu o treime, conform dispozițiilor art. 308 alin. (2) C. pen.
Varianta agravată este prevăzută de art. 7 din Legea nr. 78/2000, republicată, care
atunci când subiectul activ este unul dintre subiectele prevăz ute de lit. a) -d) ale textului
normativ mai sus citat, limitele de pedeapsă prevăzute de art. 289 C. pen. majorându -se cu o
treime. Astfel, categoriile de subiecți prevăzute de art. 7 sunt:
a) persoanele care exercită o funcție de demnitate publică;
b) judecător ii sau procurorii;
c) persoanele care sunt organe de cercetare penală sau care au atribuții de constatare
ori de sancționare a contravențiilor;
d) persoanele prevăzute la art. 293 C. pen., respectiv, persoanele care, pe baza unui
acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre
soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în
baza legii române ori în baza unei alte legi.
Subiectul activ al infracțiunii de luare de mită este unul calificat, reprezentat de
funcționarul public sau, conform dispozițiilor art. 308 alin. (1) C. pen., de o persoană care
exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în
serviciul unei persoane fiz ice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei
persoane juridice.

26 În ceea ce privește elementul material al laturii obiective, acesta se realizează printr -o
acțiune de pretindere sau primire de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului activ ori
de acceptare a promisiunii unor astfel de foloase52.
Astfel, pretinderea presupune solicitarea, direct sau indirect, pentru sine sau pentru
altul, a unor bani sau a altor foloase necuvenite, nefiind necesar ca solicitarea făcută în ac est
sens să fie și satisfăcută, primirea presupune remiterea directă sau indirectă, pentru sine sau
pentru altul, de bani sau alte foloase necuvenite din inițiativa mituitorului53, câtă vreme
acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase necuvenite presup une acordul expres sau tacit
(dar neîndoielnic) al făptuitorului referitor la oferta făcută54.
Noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal din 1968 nu a mai prevăzut ca variantă
a elementului material al laturii obiective la luarea de mită și nerespingere a promisiunii de
bani sau late foloase necuvenite, care presupunea lipsa unei reacții ferme de respingere a
funcționarului în fața unei promisiuni de bani sau alte foloase. În ceea ce privește acest aspect,
în literatura de specialitate s -au exprimat două opinii. Astfel, într -o prima opinie55, se susține
că „art. 289 NCP sancționează orice fel de acceptare a unei sume de bani sau de alte foloase,
tacită sau expresă, astfel încât, deși nerespingerea primirii unei sume de bani ori alte foloase
nu este prezentă în art. 289, persoana căreia i se oferă bani va comite infracțiunea de luare de
mită, dacă acceptarea este tacită". Într -o altă opinie56, mult mai riguroasă din punct de vedere
științific, s -a reținut că noul Cod penal, nemaiprevăzând drept variantă altern ativă a
elementului material al infracțiunii nerespingerea promisiunii de bani sau alte foloase
necuvenite, a dezincriminat această modalitate de comitere a infracțiunii prevăzută de vechiul
Cod penal, „în măsura în care nu se reține o acceptare tacită și neîndoielnică a promisiunii".
O altă chestiune de noutate este și aceea că în prezent nu mai este incriminată
infracțiunea de primire de foloase necuvenite reglementată de dispozițiile art. 256 VCP. Noul
Cod penal prevede, în schimb, în verbum regens ca fa pta să fie comisă „în legătură cu
îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri",
iar nu în scopurile mai sus ară tate, cum prevedea art. 254 VCP. În acest context, literatura de
specialitate57 a apreciat că nu se poate vorbi despre o dezincri – minare a infracțiunii de primire

52 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 533.
53 Dacă anterior primirii, făptuitorul acceptase promisiu nea de primire a unor astfel de bunuri, fapta se
consumă la momentul acceptării.
54 M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 345.
55 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 527.
56 M. Udroiu, op. cit., p. 345.
57 Ibidem , p. 341.

27 de foloase necuvenite, „faptele incriminate de art. 256 C. pen. (vechiul Cod penal – n.n, A.F .-
M.) regăsindu -se în conținutul constitutiv al infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 289
NCP".
Deși măsura de siguranță a confiscării speciale este reglementată de art. 112 C. pen.,
legiuitorul a înțeles să o prevadă în mod expres și în art. 289 alin. (3), care prevede că „banii,
valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent". Așa cum rezultă din textul legal antecitat,
pentru a putea fi confiscate, banii sau orice alte bunuri trebuie să fi fost primite efectiv,
neputând fi confiscate cele doar promise mituitului. De asemenea, conform dispozițiilor art.
1121 alin. (1) lit. m) C. pen., instanța va putea dispune măsura de siguranță a confiscări
extinse în caz ul săvârșirii infracțiunii de luare de mită.
B) Darea de mită este reglementată de art. 290 NCP, fiind incriminată o variantă tip
(în art. 290 C. pen.) și una atenuată (în art. 308 C. pen.).
Art. 290 alin. (1) C. pen. definește darea de mită ca fiind „prom isiunea, oferirea sau
darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289", pedeapsa fiind închisoarea de
la 2 la 7 ani.
Art. 308 C. pen., ca și în cazul luării de mită, prevede că, dacă fapta este comisă de o
persoană sau în legătură cu o pe rsoană „care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o
remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele
prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice", limitele speciale ale
pedepsei se reduc cu o treime.
Așa cum a arătat și literatura de specialitate58, „darea de mită se caracterizează printr -o
acțiune de corupere exercitată de un particular asupra unui funcționar public sau a unei
persoane cu atribuții de serviciu în serviciul unui fu ncționar public asimilat sau oricărei
persoane juridice".
Subiectul activ al infracțiunii nu este unul circumstanțiat, fapta putând fi comisă de
către orice persoană care îndeplinește condițiile generale de vârstă și responsabilitate cerute
de lege și în t oate formele de participație penală.
În ceea ce privește elementul material al laturii obiective, acesta constă în trei variante
alternative – promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase -, fiecare putând fi
realizată atât direct de către mitu itor, cât și indirect, prin intermediul unei persoane interpuse,
care dobândește, astfel, calitatea de complice.

58 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 541.

28 Promiterea de bani sau alte foloase necuvenite se poate realiza verbal sau în scris,
expres sau implicit, nefiind necesar ca bunurile promise s ă fie prezentate mituitului, neavând
relevanță pentru calificarea faptei dacă promisiunea este sau nu acceptată de destinatar.
Oferirea de bani sau alte foloase necuvenite, spre deosebire de promitere, presupune ca
bunurile oferite să fie înfățișate mituit ului, neavând, de asemenea, importanță dacă oferta a
fost sau nu acceptată. Darea presupune, însă, remiterea efectivă a banilor sau a foloaselor
necuvenite, precum și primirea acestora, direct sau indirect, de către mituit59.
Din analiza textului de incrimi nare al art. 290 alin. (1) C. pen. rezultă că pentru
existența infracțiunii de dare de mită trebuie întrunite patru condiții. Astfel, prima condiție
constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea trebuie să aibă ca obiect bani sau alte
foloase. A doua condiție este aceea că banii sau foloasele să fie necuvenite mituitului, adică să
nu fie datorate, să aibă un caracter retributiv pentru un act determinat. A treia condiție
presupune ca banii sau foloasele să fie date, oferite sau promise mituitului sau al tei persoane,
nefiind necesar ca banii sau foloasele să fie destinați celui mituit. A patra condiție vizează ca
actul pentru care se dă mita să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori
întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în în datoririle de serviciu ale mituitului sau să fie în
legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri60. Prin urmare, nu interesează dacă
actul în vederea căruia se dă mita este unul licit sau ilicit.
Noua reglementare incriminatorie, spre deoseb ire de vechiul Cod penal, care cerea ca
promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să se fi realizat înaintea îndeplinirii
actului sau a neîndeplinirii acestuia ori cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de
serviciu, pretinde doar ca fapta să fie săvârșită „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în
legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri".
Art. 290 C. pen. regle mentează în alin. (2) o cauză de neimputabilitate, iar în alin. (3)
o cauză de nepedepsire.
Astfel, conform art. 290 alin. (2), „fapta prevăzută nu constituie infracțiune atunci
când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita", iar conform
alin. (3) al aceluiași articol, „mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta". În aceste situații, conform
alin. (4), banii, valorile sau orice alte bu nuri date se restituie persoanei care le -a dat, dacă
acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunțul prevăzut în alin. (3).

59 M. Udroiu, op. cit., p. 353.
60 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 545.

29 Prin urmare, nu vor fi restituiți banii sau bunurile date anterior denunțului, care vor fi supuși
confisc ării.
Alin. (5) prevede expressis verbis că „banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau
date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin
echivalent".
C) Traficul de influența este incriminat de art. 291 C. pen. Legiuitorul penal român a
opta pentru o incriminare disociată a traficului de influență și a cumpărării de influență, cu
toate că, în Convenția penală privind corupția în art. 12 traficul de influență este definit ca
fiind „fapta de a propune, de a o feri sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit, cu
titlu de remunerație, oricui afirmă sau confirmă că este capabil să exercite o influență în
luarea unei decizii de către oricare dintre persoanele vizate de art. 2, art. 4 -6 și de art. 9 -11,
indiferent dacă folosul necuvenit este pentru sine sau pentru altcineva, precum și fapta de a
solicita, de a primi sau de a accepta oferta ori promisiunea, cu titlu de remunerație, pentru o
astfel de influență, indiferent dacă influența este sau nu este ex ercitată ori dacă influența
presupusă produce sau nu produce rezultatul dorit".
Conform dispozițiilor art. 291 C. pen., traficul de influență constă în „pretinderea,
primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine
sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are
influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie în deplinirea unui act ce intră în
îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri", pedeapsa
prevăzută de lege fiind închisoarea de la 2 la 7 ani.
Art. 291 alin. (1) reglementează varianta tip a infracțiunii de trafic de influență, art. 7
din Legea nr. 78/2000, republicată, reglementând varianta agravată, în aceleași condiții, care
țin de calitatea subiectului activ, ca și în cazul luării de mită, astfel că asupra acestora nu vom
mai reveni. De asemenea, art. 308 alin. (1) C. pen., ca și în cazul celorlalte infracțiuni de
corupție, reglementează o variantă atenuată.
În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii, acesta nu este unul circumstanțiat,
decât în cazurile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 78/2000, republicată.
Elementul material al laturii obiective a acestei infracțiuni constă în acțiunea de
traficare a influenței care se poate realiza în una dintre următoarele variante alternative:
pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect,
pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se
creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe

30 acesta să îndeplinească, să nu îndepline ască, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Prin urmare, actul pentru a cărui îndeplinire, neîn – deplinire, urgentare sau întârziere
trafichează influența poate fi unul legal sau ilegal.
Literatura de specialitate61 a sintetizat trei cerințe esențiale necesare pentru existența
infracțiunii. În primul rând, făptuitorul trebuie să aibă o influență reală sau să lase să se creadă
că are influență asupra funcționarului, această influență fiind, de altfel, motivul determinant al
acțiunii cumpărătorului de influență. În al doilea rând, făptuitorul trebuie să promită că îl va
determina pe funcționarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgentez e ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un
act contrar acestor îndatoriri. Este îndeplinită această cerință chiar dacă funcționarul public nu
este nominalizat explicit, dar se face referire la organul statului, instituția publică sau orice
altă persoană juridică din care face parte funcționarul care are competența de a sau de a nu
efectua actul, nefiind, în schimb, în prezența infracțiunii de trafic de influență, ci a celei de
înșelăciune atunci când se pretinde că influența ar urma să fie exercitată pe lângă un
funcționar necompetent. În al treilea rând, fapta trebuie să fie săvârșită înainte sau
concomitent cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce
intră în îndatoririle de serviciu ale funcționarului public, respectiv, anterior sau concomitent
cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Dacă pretinderea sau primirea de bai sau alte foloase are loc după îndeplinirea actului,
se va reține infracț iunea de înșelăciune. De asemenea, dacă traficantul de influență oferă bani
sau alte foloase necuvenite funcționarului public pentru îndeplinirea, neîndeplinirea,
urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale
funcționarului public, respectiv, pentru îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se va
reține în concurs infracțiunea de trafic de influență cu infracțiunea de dare de mită62.
Ca și în cazul celorlalte infracțiuni de corupție, conform art. 291 alin. (2) C. pen.,
banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai
găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
D) Cumpărarea de influență este incriminată de art. 292 C. pen. în varianta tip și de
art. 308 C. pen. în varianta atenuată.
Astfel, constituie varianta tip a acestei infracțiuni „promisiunea, oferirea sau darea de
bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori ind irect, unei persoane care are

61 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 554 -556; M. Udroiu, op. cit., p. 357 -358.
62 M. Udroiu, op. cit., p. 358.

31 influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a -l
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar
acestor îndatoriri", pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
Ca și în cazul celorlalte infracțiuni, conform art. 308 C. pen., limitele speciale al e
pedepsei se reduc cu o treime atunci când fapta este săvârșită de către sau în legătură cu
persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în
cadrul oricărei persoane juridice.
Alin. (2) al art. 292 C. pen. reglementează o cauză de nepedepsire în situația în care
făptuitorul denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire
la acea sta. Așa cum s -a arătat în literatura de specialitate63, rațiunea instituirii acestei cauze de
nepedepsire este dublă. Pe de o parte, a fost avut în vedere faptul că, din moment ce
făptuitorul se autodenunță, înseamnă că acesta regretă fapta comisă, iar, su b raportul
persoanei sale, nu mai prezintă un pericol social accentuat. Pe de altă parte, legiuitorul a luat
în considerare interesul descoperirii și sancționării celor care se fac vinovați de trafic de
influență, precum și interesul prevenirii unor asemen ea fapte prin insuflarea temerii celor care
ar fi tentați să își trafice influența că vor fi denunțați.
În această ipostază, similar cauzei de nepedepsire de la infracțiunea de dare de mită,
legiuitorul a prevăzut în alin. (3) al art. 292 C. pen. că banii, valorile sau orice alte bunuri se
restituie persoanei care le -a dat, dacă au fost date după denunțul prevăzut în alin. (2).
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile alin. (4), banii, valorile sau orice alte
bunuri date sau oferite sunt supuse confiscă rii, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune
confiscarea prin echivalent, fiind, deopotrivă, aplicabile și dispozițiile art. 1121 C. pen. care
reglementează confiscarea extinsă.

2.4. Infracțiunile asimilate celor de corupție

Aceste infracțiuni sunt reglementate în art. 10 -132 din Legea nr. 78/2000, republicată,
textele cunoscând modificări recente prin Legea nr. 187/2012, intrată în vigoare la 1 februarie
2014.

63 V. Dobrinoiu, op. cit., p. 563.

32 A) Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din precitata lege, constituie
infracț iuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi
următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani,
bunuri ori alte foloase necuvenite:
a) stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a
bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației
publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de
reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor
aparținând autorității publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a
acestora sau de executare silită, săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de
administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;
b) acordarea de subvenții cu încălcarea legii sau neurmărirea, conform legii, a
respectării destinației subvențiilor;
c) utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât c ele pentru care au fost acordate,
precum și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează
să fie rambursate din fonduri publice.
Subiectul activ al infracțiunilor reglementate de art. 10 este unul calificat, fiind
reprezentat de persoana care are atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de
executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară.
În ceea ce privește infracțiunea reglementată de art. 10 lit. a), din modul de redactare a
textului de leg e rezultă că latura obiectivă a infracțiunii o reprezintă acțiunea de a stabili o
valoare diminuată, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de
reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, fapta f iind
săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare
silită, de reorganizare ori lichidare judiciară. Pentru a avea valență juridică infracțională este
necesar ca actul de conduită ilegală să fie opera voinței directe a făptuitorului, prin care acesta
prevede rezultatul acțiunii și urmărește producerea acestuia, legiuitorul condiționând existența
infracțiunii de existența unui scop, incluzându -l expres în conținutul infracțiunii, acesta fiind
de a obține pentru sine sau pentru altul bani, bunuri ori alte foloase necuvenite64.
Cu privire la noțiunea de valoare de piață, care presupune un preț negociat pe o piață
liberă și concurențială, s -a arătat că aceasta este „suma estimată pentru care o proprietate va fi
schim bată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într -o tranzacție

64 Ciuncan, D., Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Legea nr. 78/2000 adnotată și
comentată, Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 229.

33 cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părțile
implicate au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrân gere"65.
În cazul infracțiunii prevăzute de art. 10 lit. b), elementul material constă fie în
acțiunea de acordare a unei subvenții cu încălcarea normelor legale, fie în inacțiunea de
neurmărire, conform legii, a respectării destinației subvențiilor.
Prin s ubvenții se înțelege o formă de transferare scriptică de sume de bani în cadrul
capitolului de cheltuieli curente al unui buget de la acesta către alți ordonatori de credite, prin
care se asigură funcționarea instituțiilor publice, desfășurarea activității unor societăți
comerciale cu capital de stat, a unor servicii publice, în genere, pentru asigurarea unor
programe domeniale, pentru satisfacerea unor necesități de natură economică, socială sau de
mediu, pentru achitarea unor datorii restante sau curente, pentru executarea de lucrări și
activități de interes pentru comunitățile locale, finanțarea formațiunilor politice, a acțiunilor
cu caracter științific sau socio -cultural, finanțarea unor programe și proiecte interetnice sau
pentru acoperirea unor difere nțe de prețuri și tarife.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 10 lit. c), elementul material constă în
utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum și
utilizarea în alte scopuri a creditelor garanta te din fonduri publice sau care urmează să fie
rambursate din fonduri publice.
B) Art. 11 din Legea nr. 78/2000 incriminează fapta persoanei care, având sarcina de a
supraveghea, a controla, a reorganiza sau a lichida un operator economic privat, îndepline ște
pentru acesta vreo însărcinare, intermediază ori înlesnește efectuarea unor operațiuni
comerciale sau financiare ori participă cu capital la un asemenea operator economic, dacă
fapta este de natură a -i aduce direct sau indirect un folos necuvenit, pede apsa fiind închisoarea
de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă fapta prevăzută la alin. (1) a fost
săvârșită într -un interval de 5 ani de la încetarea însărcinării, pedeapsa este închisoare de la 6
luni la 3 ani sau amendă.
Textul art. 11 a fost modificat de art. 79 pct. 7 al Legii nr. 187/2012, căpătând o
exprimare mult mai clară. El reglementează o variantă tip a infracțiunii în alin. (1) și o
variantă atenuată în alin. (2), în acest caz, împrejurarea care atrage răspunderea atenuată
ținând de momentul la care este săvârșită fapta, respectiv, „într -un interval de 5 ani de la
încetarea însărcinării".

65 Ibidem, p. 237. Același autor susține că valoarea de piață este o estimare a prețului care ar trebui obținut la o
vânzare, la data evaluării, aceasta fiind o reprezentare a prețului asupra căruia un cumpărător și un vânzător ar
trebui să cadă de acord, într -un anume moment.

34 Subiectul infracțiunii este unul circumstanțiat, fiind reprezentat de persoana care are
„sarcina de a supraveghea, a controla, a reorganiza sa u a lichida un operator economic
privat", acesta având, de regulă, calitatea de funcționar public, în sensul art. 175 alin. (2) C.
pen.
C) Art. 12 prevede ca infracțiuni sancționate cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani
următoarele fapte:
a) efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția,
atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții
financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale ;
b) folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate
publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații.
Ca și în cazul infracțiunii reglementate de art. 10 din aceeași lege, existența
infrac țiunii este condiționată de existența unui scop, reprezentat de obținerea pentru sine sau
pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite.
D) Art. 13 prevede că este infracțiune fapta persoanei care îndeplinește o funcție de
conducere într -un part id, într -un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără
scop patrimonial, de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori
pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, pedeapsa fiind închisoarea de la 1 la 5
ani. Infracțiunea are un subiect activ calificat, putând comite infracțiunea doar o persoană care
îndeplinește o funcție de conducere în cadrul persoanelor juridice expres prevăzute de textul
de incriminare și anume: într -un partid, într -un si ndicat sau patronat ori în cadrul unei
persoane juridice fără scop patrimonial.
E) Art. 131 nu conține o incriminare distinctă, agravând răspunderea penală pentru
infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 207 C. pen., în cazul în care în comiterea acesteia
„este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1”, limitele speciale ale pedepsei fiind
majorate cu o treime.
F) Art. 132 reglementează, de asemenea, în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau
de uzurpare a funcției prevăzute de art. 297 și, respectiv, de art. 300 C. pen., o cauză de
agravare generată de obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui
folos necuvenit. Și în această situație, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
Art. 15 din Lege a nr. 78/2000, republicată prevede că în cazul tuturor infracțiunilor
asimilate celor de corupție tentativa se pedepsește.

35

BIBLIOGRAFIE

G. Antoniu, Probleme actuale ale reformei penale în România, R.D.P. nr. 1/2007, p.
153;
L Barac, Reflecții asupra instituției răspunderii penale, R.D.P. nr. 1/1996, p. 43;
M. Bădescu , Teoria răspunderii și sancțiunii juridice, Ed. Lumina Lex, 2001;
St. Daneș, Reforma legislației penale în domeniul sancțiunilor de drept penal și
regimul juridic al mă surilor luate pe timpul executării pedepsei, fără privare de libertate,
Dreptul nr. 4/2002, p. 115;
M.K. Guiu , Principiul răspunderii pentru vinovăție, Dreptul nr. 4/2007, p. 165;
I. Sandu, Câteva considerații referitoare la ultimele modificări aduse Cod ului penal
prin Legea nr. 278/2006, Dreptul nr. 2/2007, p. 9.