CursSeminar: Filosofia Limbajului [620924]

Dumitrescu Bogdan Andrei
Anul II/Grupa 354
Apărarea teoriei cauzale a
referinței
Universitatea București
Facultatea de Filosofie
Curs/Seminar: Filosofia Limbajului
Profesor coordonator: Sorin Costreie
Mai 2016
1

I. Poziția adoptată
În acest eseu voi adopta perspectiva kripkeeană asupra numelor proprii și teoriei sale
asupra referinței. Mai întâi, voi prezenta problema din care a luat naștere teoria cauzală a
referinței, voi prezenta, apoi, un argument în favoarea teoriei urmat de un contraargument
împotriva ei din partea filosofului Gareth Evans, iar apoi voi apăra teoria kripkeeană față de
critica acestuia.
Teoria cauzală a referinței susținută de Saul Kripke reprezintă o alternativă la teoria
descriptivistă a lui Frege și Russell. Conform ultimei, un nume propriu referă la un obiect
printr-un anumit conținut descriptiv care i se atribuie acelui nume. Acest conținut descriptiv
determină în mod unic referentul numelui.1 Prin urmare, noi identificăm referentul unui nume
propriu asociind acelui nume o descripție definită sau un mănunchi de descripții. Referința
eșuează atunci când nu se poate identifica în lume un obiect unic căruia să i se poată aplica
descripția definită asociată numelui.
Această teorie, însă, dă naștere unor paradoxuri logice. Cel mai evident este paradoxul
asupra identității. Dacă, de exemplu, „J.K. Rowling” este nume propriu, iar „autoarea lui
Harry Potter” este descripția definită prin care identificăm referentul numelui, atunci „J. K.
Rowling” și „autoarea lui Harry Potter” referă la același obiect. Prin urmare, propoziția „J.K.
Rowling este autoarea lui Harry Potter.” ar trebui să exprime o relație de identitate, nu una de
predicație. Însă, dacă întrebăm „J. K. Rowling este autoarea lui Harry Potter?” noi nu dorim
să știm dacă J. K. Rowling este J.K. Rowling, ci dorim să aflăm ceva nou despre J.K.
Rowling care este verificabil empiric.
Aici intervine critica lui Kripke asupra teoriei descriptiviste. Acesta demonstrează
cum numele proprii se comportă diferit față de descripțiile definite. Decripțiile definite nu pot
fi părți ale numelor proprii, deoarece descripțiile definite pe care le folosim să identificăm un
anume individ X unic din lume se schimbă în funcție de ceea ce cunoaștem. Pentru a arăta
aceasta, introduce semantica lumilor posibile folosind noțiuni metafizice precum necesitate și
contingență. Un nume propriu precum Dante Alighieri referă în toate lumile posibile în mod
necesar la același individ (dar după cum remarcă Kripke, nu trebuie nici măcar să existe în
toate lumile posibile perntru a fi identificat), însă, descripțiile definite pe care le asociem
1Reimer, Marga and Michaelson, Eliot, "Reference", The Stanford Encyclopedia of
Philosophy (Summer 2016 Edition), Edward N. Zalta (ed.), forthcoming URL =
<http://plato.stanford.edu/archives/sum2016/entries/reference/>.
2

numelui nu pot referi în fiecare lume posibilă la același individ. Propoziția „Dante Alighieri
este autorul Divinei Comedii.” exprimă un fapt contingent care într-o lume posibilă ar putea fi
fals. Dante ar fi putut fi un simplu politician florentin. Prin urmare, numele proprii sunt
designatori rigizi, deoarece referă la aceeași entitate în toate lumile posibile, iar descripțiile
definite sunt designatori nerigizi a căror referent se schimbă în funcție de ceea ce cunoaștem
empiric. Așadar, ce anume leagă un nume propriu de referentul său?
Legătura este constituită de un lanț istorico-cauzal care începe de la prima utilizare a
numelui propriu de către un vorbitor. Prima utilizare reprezintă botezul inițial, apoi referentul
numelui este păstrat de-alungul utilizărilor diferiților vorbitori. Luăm botezul unui copil, spre
exemplu. Copilul este botezat de părinți și numele îi este fixat. Apoi, părinții vorbesc cu
prietenii lor despre copil referindu-se la acesta prin numele fixat. Apoi, prietenii părinților
vorbesc cu alți prieteni și se vor referi la acel copil prin același nume propriu. Lanțul acesta
cauzal se continuă și astfel, referentul numelui propriu dat copilului se păstrează prin
utilizările vorbitorilor care referă la aceeași entitate când rostesc numele.
II. Argumentul poziției
Kripke oferă în „Numire și necesitate ” o serie de exemple care arată că nu putem ști
dacă proprietățile pot singulariza un singur obiect din lume. El prezintă un caz contrafactual
în care Kurt Godel a furat teorema incompletitudinii de la un om numit Schmidt. În acest caz
când spunem „descoperitorul teoremei incompletitudinii” noi dorim să ne referim la Godel,
dar în fapt ne referim la acel Schmidt căruia i-au fost plagiate ideile de către Godel. Așadar,
nu poate fi cazul că referința unui nume propriu este fixată de un mănunchi de descripții
definite. Kripke ne atrage atenția că putem imagina contraexemple chiar și dacă schimbăm
descripția cu „omul care a publicat descoperirea incompletitudinii aritmeticii.” 2
După Kripke, imaginea propusă de teoria descriptivistă este următoarea: cineva se
poate izola într-o cameră făcând abstracție de comunitatea celorlalți vorbitori din lume și
poate determina referința numelui „Godel” prin orice mănunchi de descripții x, y, z pe care le
2Saul Kripke, Numire și necesitate , (București, editura ALL EDUCAȚIONAL, 2001,
traducere Mircea Dumitru) pag. 74-75
3

dorește. 3 Însă, dacă acele descripții i se aplică de fapt lui Schmidt, atunci când spunem
despre Godel că a descoperit teorema incompletitudinii ne referim la Schmidt.
Astfel, întreaga imagine oferită de teoria descriptivistă a referinței este greșită. Cea
oferită de teoria cauzală a referinței este explicată astfel de către Kripke:
„O formulare grosieră a unei teorii ar putea fi următoarea: Are loc un "botez" inițial.
Aici obiectul poate fi numit prin ostensiune, sau referința numelui poate fi fixată printr-o
descripție. Când numele este "trecut de la o verigă la alta", cred că acela care primește
numele trebuie să aibă intenția, atunci când îl învață, să-I folosească cu aceeași referință ca
și omul de la care l-a auzit. Dacă aud numele "Napoleon" și decid că ar fi un nume drăguț
pentru fumicarul meu african, nu satisfac această condiție.”4
În cadrul prelegerii a doua din “Numire și necesitate ”, Kripke nu oferă argumente în
mod explicit pentru teoria cauzală a referinței, ci doar contraargumente împotriva teoriei
descriptiviste pentru a arăta că imaginea propusă de aceasta asupra fixării referinței unui
nume este greșită. Consideră că imaginea dată de teoria cauzală este una mai corectă,
deoarece așa procedăm când numim un obiect. Are loc un botez inițial, iar apoi se propagă un
lanț cauzal al utilizării similare a numelui respectiv. Acest lanț de comunicare permite
vorbitorilor care rostesc acel nume să se refere la aceeași entitate la care se refereau și cei
care au stabilit numele entității în cadrul botezului inițial.
Voi aplica teoria cauzală a referinței asupra exemplului Godel /Schmidt. Evident,
Godel a fost mai întâi botezat de părinții săi, iar apoi referința sa a fost păstrată de lanțul de
comunicare dintre oamenii cărora li s-a vorbit despre el. Rostirea mea a numelui „Kurt
Godel” este una dintre cele mai recente legături din lanțul istorico-cauzal a cărei primă
legătură a fost botezul inițial. Referința numelui lui Schmidt ar trebui să aibă o structură
asemănătoare. Însă, probabil nimeni nu aflase de descoperirea teoremei incompletitudinii de
către Schmidt în afară de Godel. Astfel, când Godel spune „descoperitorul teoremei
incompletitudinii” el este singurul care se referă la Schmidt când dorește să se refere la
descoperitorul real. Lanțul cauzal al referinței lui Schmidt este pierdut, iar descoperirea
teoremei este atribuită în mod greșit lui Godel, deoarece acesta a spus comunității de
vorbitori că a descoperit el însuși teorema. Acesta este un caz de schimbare a referinței unei
3Saul Kripke, Numire și necesitate , (București, editura ALL EDUCAȚIONAL, 2001,
traducere Mircea Dumitru) pag. 80
4Ibidem, pag. 84
4

descripții definite, fără îndoială, dar există cazuri în care se schimbă și referința unui nume
propriu după cum spune și Evans în critica sa.
III. Contraargumentul poziției
Numele proprii își pot schimba referința în mod subit prin greșeli de utilizare. Evans
dă exemplul originii numelui insulei Madagascar pentru a arăta problema din cadrul teoriei
cauzale. Inițial, numele de „Madagascar” nu se referea la insula pe care o cunoaștem acum, ci
la o porțiune a Africii. Schimbarea referinței s-ar fi datorat unei neînțelegeri al unui text al lui
Marco Polo. Conform teoriei lui Kripke, referința ar trebui să se schimbe de la porțiunea
continentului african la insula africană. Însă, după cum amintește Evans, aceeași schimbare ar
trebui să aibă loc și în cazul scenariului Godel /Schmidt. Godel ar trebui să devină un nume
pentru Schmidt.5 Sigur există multe alte cazuri în care referința unui nume se schimbă abrupt
în cadrul aceluiași lanț cauzal.
Ar putea fi două moduri în care cel care susține teoria cauzală s-ar putea apăra. Primul
ar fi să afirme că în cazul „Madagascar” a fost introdus un nou nume: „Madagascar2.” Ceea
ce ar implica faptul că nu orice botez inițial este un eveniment intenționat. Câteodată se pot
fixa referințe unor nume în mod neintenționat. Al doilea mod ar fi să permită ca evenimente
ce succed botezul inițial să afecteze referința unui nume. 6
La prima vedere, ar părea că argumentul lui Evans reprezintă o obiecție fatală teoriei
lui Kripke. Este bazată pe un fapt real, nu pe un experiment de gândire, care este contrar
imaginii oferite de teoria cauzală. Numele propriu „Madagascar” a avut inițial ca referent
porțiunea din Africa. Prin urmare, prima legătură în cadrul lanțului istorico-cauzal nu
corespunde cu cele mai recente legături. Însă, numele este același. Conform teoriei, după un
botez inițial, orice utilizare a numelui ar trebui să refere la referentul inițial stabilit la botez.
Dar aici, botezul inițial a fixat numelui o anumită referință care, în timp, nu s-a păstrat, ci s-a
mutat la un alt referent. Sigur, ar putea fi salvată teoria cauzală dacă am admite că referința
către porțiunea din Africa a încetat la un moment dat, iar apoi a avut loc un nou botez care a
fixat referința la insula africană pe care o cunoaștem acum. Dar, cum am amintit mai sus,
aceasta ar însemna că unele botezuri sunt non-intenționate.
5 A.P . Martinich, The Philosophy of Language ( New York, Oxford University Press, 1996)
Gareth Evans, The Causal Theory of Names, pag. 276
6Reimer, Marga and Michaelson, Eliot, "Reference", The Stanford Encyclopedia of
Philosophy (Summer 2016 Edition), Edward N. Zalta (ed.), forthcoming URL =
<http://plato.stanford.edu/archives/sum2016/entries/reference/>.
5

IV. Apărarea poziției
Kripke, totuși, nu este ignorant cu privire la această problemă. El precizează că:
„Chestiunea merită să fie discutată mai pe larg. Dar fenomenul este probabil
explicabil, în linii mari, în termenii caracterului predominant social al utilizării numelor
proprii, subliniat în text: noi utilizăm nume pentru a comunica cu alți vorbitori într-un limbaj
comun. Acest caracter dictează, în mod obișnuit, ca un vorbitor să aibă intenția să utilizeze
un nume în același fel în care i-a fost transmis lui; dar în cazul "Madagascar", acest
caracter social dictează ca intenția prezentă de a referi la o insulă să anuleze legătura
îndepărtată cu utilizarea indigenilor. […] Pentru a formula toate acestea cu o oarecare
precizie este nevoie, fără îndoială, de un aparat tehnic mai elaborat decât acela pe care l-am
dezvoltat eu aici; în particular, trebuie să distingem o intenție prezentă de a utiliza un nume
pentru un obiect, de o simplă opinie prezentă, anume că obiectul este singurul care are o
anumită proprietate, și să clarificăm această distincție.”7
Sugestia lui Kripke pare a fi că acest “c aracter social” influențează referința numelor
în funcție de intenția majorității. În prezent nu mai utilizăm numele „Madagascar” ca referind
la o porțiune a Africii, ci la o insulă cunoscută. S-ar părea că referința unui nume este
determinat de utilizarea cea mai răspândită a termenului în lume. Dacă nimeni nu mai
utilizează numele „N” ca referind la un anumit obiect X, ci, mai nou, toți oamenii utilizează
numele „N” ca referind la un obiect Y, atunci referința inițială a numelui se pierde și este
înlocuită de referința nouă. Acesta ar fi răspunsul intuitiv.
Nu trebuie ignorate legăturile sociale din utilizarea numelor proprii. Pentru indigeni
referința numelui „Madagascar” era o porțiune din continentul african, iar aceasta rămâne
relativ la comunitatea acestora. Însă, botezul inițial care a avut loc nu și-a păstrat legăturile
din lanțul său cauzal. O dată cu greșeala apărută în urma lui Marco Polo are loc un nou botez
inițial care formează o nouă instanță a numelui propriu „Madagascar”. Primul „Madagascar”
este instanța folosită de comunitatea indigenilor care referă la porțiunea de pe continentul
african. Iar al doilea „Madagascar” este instanța folosită de comunitatea noastră
contemporană care referă insula faimoasă de lângă Africa. Păstrăm astfel distincția tip-
7Saul Kripke, Numire și necesitate , (București, editura ALL EDUCAȚIONAL, 2001,
traducere Mircea Dumitru) pag. 134
6

instanță (type-token) admițând că „Madagascar” ca nume propriu este înțeleasă ca tip, iar
referințele individualizate ale numelui sunt instanțe.
Instanța inițială „Madagascar” nu se elimină, ci referința ei rămâne relativă la
contextul istoric și comunitatea lingvistică a indigenilor care foloseau acest nume propriu
pentru a se referi la porțiunea aceea a continentului african. Este un fapt acceptat că numele
proprii pot avea instanțe cu referințe diferite fără ca acestea să se elimine una pe cealaltă.
Trebuie doar să observăm cum sunt folosite numele pe care le atribuim persoanelor pentru a
ne convinge de aceasta. De exemplu, numele „Maria” luat singur nu are referință, ci există
doar ca tip. Dar numele (după cum observă oricine) poate avea numeroase instanțe care referă
la mai multe persoane.
Problema este, însă, cu privire la consecința că există botezuri inițiale care sunt
neintenționate. În cazul Madagascar nu se poate localiza un anumit moment T2 în care
schimbarea referinței să fi avut loc. Așadar, momentul noului botez inițial nu se poate
determina. Însă, s-ar putea susține că momentul în care a avut loc greșeala asupra scrierilor
lui Marco Polo a fost momentul noului botez.
Se poate argumenta în continuare că fiecare comunitate poate face oricâte botezuri
inițiale dorește, iar referințele fixate numelor la botezuri se păstrează prin lanțurile cauzale
specifice fiecărui botez. Referințele fixate se pot schimba în funcție de intențiile majorității.
Procesul în sine de schimbare a referinței rămâne, însă, de cercetat și, probabil, ar fi o
temă de studiat mai potrivită pentru sociologi și lingviști decât pentru filosofi.
Bibliografie
7

Saul Kripke, Numire și necesitate
A.P. Martinich, The Philosophy of Language : Gareth Evans, The Causal Theory
of Names
Reimer, Marga and Michaelson, Eliot, Reference, The Stanford Encyclopedia of
Philosophy (Summer 2016 Edition)
8