INTENȚIA ȘI CULPA – FORME ALE VINOVĂȚI EI PENAL E CONSTANȚA 201 8 UNIVERSITATEA ,, SPIRU HARET ’’ BUCUREȘTI FORMA DE ÎNVǍȚǍMÂNT: IF FACULTATEA DE… [620725]

LUCRARE DE LICENȚǍ
INTENȚIA ȘI CULPA – FORME ALE VINOVĂȚI EI
PENAL E

CONSTANȚA
201 8 UNIVERSITATEA ,, SPIRU HARET ’’ BUCUREȘTI
FORMA DE ÎNVǍȚǍMÂNT: IF FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANȚA
Programul de studii: DREPT
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC ,
Conf. Univ. Dr. Anca Iulia STOIAN
ABSOLVENT: [anonimizat]

2
CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………………………. 4

CAPITOLUL I
SUCCINTE CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA ȘI ELEMENTELE SALE
CONSTITUTIVE ………………………………………………………………………………….. …………………………. ..6
1.1. Infracțiunea – unicul temei al răspunderii penale ……………………………………. ………………………… ..6
1.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii……………………………………………………… ………………………… 10
1.2.1. Faptă prevăzută de legea penală ……………………………………………………………………… …….. ….10
1.2.2. Vinovăția…………………………………………………………………………………………………….. …………. 14
1.2.3. Faptă nejustificată……………………………………………………………………… …………………………….. 15
1.2.4. Faptă imputabilă persoanei care a săvârșit -o…………………………………………………………….. ….15
1.3. Reglementare juridic ă……………………………………………………………….. …………………………………. .15
2.2.1. Factorul intelectiv…………………………………………………………………… ……….. …………………. 22
2.2.2. Factorul volitiv…………………………………………………………………………………… ………………. 24

CAPITOLUL III
INTENȚIA ȘI CULPA – FORME A LE VINOVĂȚIEI PENALE………………………………………..26
3.1. Explicații introductive privind formele vinovăției penale……………………….. ………………………….26
3.2. Intenția……………………………………………………………………………………………………… …………………26
3.2.1. Intenția directă………………………………………………………………………… …………………………………28
3.2.2. Intenția indirectă………………………………………………………………………………… ………………………29
3.2.3. Intenția depășită (Praeterintenția) …………………………………………………………………………………32
3.3. Unele c riterii de distingere a intenției în dreptul penal român…………………………….. ………………33
3.4. Culpa…………………………………………………………………………………………………………………………..37
3.4.1. Culpa cu prevedere……………………………………………………………………………………………………..39
3.4.2. Culpa fără prevedere…………………………………………………………………………………………………..40
CAPITOLUL II
UNELE ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND ELEMENTELE VINOV ĂȚIEI ………………17
2.1. Noțiunea de vinovăție în dreptul penal român………………………………………….. ………………………17
2.2. Elementele vinovăției……………………………………………………………………………………… …………….21

3
3.4.3. Alte modalități ale culpei……………………………………………………………….. …………………… …….. 42

STUDI I DE CAZ……………………………………………………………………………………………….. …………… ..43
CONCLUZII ȘI PROPUNERI……………………………………………………………………. …………… ………. 54
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………….. …………….. 56

4
INTRODUCERE

Prin tematica aleasă mi-am propus să analizez infracțiune a, în susidiar, iar intenția și culpa,
ca forme specifice ale vinovăției penale, în principal , prin prisma doctrinei, jurisprudenței și
legislați ei penal e în vigoare , întru cât ambele se completează reciproc și între ele există o legătură de
cauzalitate .
Este de notorietate faptul că, i nfracțiunea , ca instituție fundamentală a științei dreptului
penal, presupune un ansamblu de norme generale, sistematizate, care reglementează condițiile de
existență și trăsăturile comune tuturor infracțiunilor d escrise în legea penală, în legi penale speciale
și în legi speciale cu dispoziții penale.
Pentru existența infracțiunii nu este suficientă prevederea unei fapte în legea penală, ci mai
este necesar ca fapta să fie săvârșită cu o anumită formă de vinovăție . În practică , s-a motivat
legitim, că organele judiciare se preocupă mai întâi de identificarea existenț ei unei norme de
incriminare , care să prevadă fapta cu care au fost sesizate , și numai după aceasta verifică dacă fapta
reclamată este prevăzu tă de legea penală și a fost săvârșită cu vinovăție1. Evident, a ceasta presupune
ca fapta să fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului în ce privește voința de a săvârși
acea faptă și conștiința caracterului și a urmărilor acesteia.
Noutat ea și originalitatea științifică constă în poziționarea cercetării având ca sediu anumite
forme ale vinovăției penale , de interpretare și aplicare care privesc răspunder ea penal ă, în situația în
care o faptă este săvârșită în contextul constatării existenț ei unor cauze care înlătură caracterul penal
al faptei sau a l cauzelor justificative.
Problema științifică importantă soluționată ține de clarificarea politicii penale a României la
etapa actuală cu privire la elementele componente ale infracțiun ii.
Semnificația teoretică constă în elaborarea și prezentarea unor soluții referitoare la
elementele componente ale infracțiunii , care, din punctul meu de vedere, ar fi optimale pentru știința
dreptului penal și practica judiciară din acest domeniu.
Analizând dispozițiile Codului penal actual, îmi permit să afirm că infracțiunea , este
instituția de conștientizare și de corectare a făptuitorului ce poate avea implicații și efecte specifice,
atât pentru stat ( parte vătămată etc.), cât și pentru făptuitor.

1 Gh. Bică, Gh. Alecu, R. Ifrim, D. Bică, C. Dinu, A. Lupu, A. Sandu, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2016 , p. 78.

5
Lucrarea am structurat -o pe trei capitole . Primul capitol prezintă „Succinte considerații
privind privind infracțiunea și elementele sale constitutive’’ , al II -lea capitol , ,,Unele aspecte
introductive privind elementele vinovăției ”,iar ultimul, ,, Intenți a și culpa, ca forme ale vinovăției
penale ’’.
În final, se regăsesc concluziile și propunerile referitoare la acest mini -periplu științific.
Am satisfacția că am găsit și folosit surse bibliografice de referință, actuale și de calitate în
această lucrare.

6
CAPITOLUL I
UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND INFRACȚIUNEA ȘI ELEMENTELE SALE
CONSTITUTIVE

1.1. Infracțiunea – unicul temei al răspunderii penale
Instituțiile fundamentale ale dreptului penal situează în fruntea lor infracțiunea alături de
răspunderea penală și pedeapsă , în jurul cărora gravitează toate reglementările penale2.
Deși între cele trei instituții sus -menționate există o strânsă legătură, condiționare, în sensul
că instituțiile infracțiunii determină existența și funcționarea celo rlalte două (fără infracțiune nu
poate exista răspundere, iar fără răspundere nu poate exista pedeapsă) în doctrina penală3 s-a
apreciat unanim, că ea constituie “piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, reglementările
sale răsfrângându -se asup ra tuturor normelor de drept din acel sistem.
Infracțiunea ca instituție fundamentală presupune un ansamblu de norme generale,
sistematizate, care reglementează condițiile de existență și trăsăturile comune tuturor infracțiunilor
descrise în legea penală, în legi penale speciale și în legi speciale cu dispoziții penale. Ea ajută pe de
altă parte la aflarea diferitelor implicații pe care normele care reglementează această instituție le au
în întregul câmp al dreptului penal.
Noul Cod p enal (Legea nr. 286/200 9), consa cră instituției infracțiunii Titlul al II -lea al Părții
generale.
Spre deosebire de Codul penal anterior , Noul Cod penal4 a schimbat ordinea elementelor
definiției infracțiunii, începând cu trăsătura prevederii faptei în legea penală și vinovăția
(tipicitatea) , adăugând două trăsături noi nejustificarea faptei prevăzute în legea penală
(antijuridicitatea) și imputabilitatea . În noua reglementare infracțiunea este structurată pe șașe
capitole, ordinea celorlalte neavând vreun efect pragmatic.
Privi tă din punct de vedere material (obiectiv), infracțiunea este o activitate umană îndreptată
împotriva regulilor de conviețuire socială, o activitate antisocială, neconvenabilă pentru relațiile
sociale. Dacă majoritatea manifestărilor omenești reprezintă, î n cadrul vieții sociale, activități
socialmente convenabile – activități de colaborare și respect al regulilor de conviețuire socială –
există însă o serie de activități care vin în conflict cu aceste reguli de conduită și care sunt deci

2 Gh. Alecu, Corelația dintre ordinea constituțională, politica penală și legea penală , Revista de Drept Penal,
nr. 3/2010, pp. 41 – 48.
3 V. Dongoroz , Explicații teoretice ale Codului penal român, Ediția a II -a, Vol. I, Editura Academiei
Române & Editura All Beck, București, 2003, p. 90 .
4 Publicat în M.Of. nr. 510 din 24 iulie 200 9 (Legea nr. 286/2009) .

7
socialmente neconv enabile5. Așa, după cum arată și distinsul Profesor George Antoniu, aceste reguli
de drept realizează ordinea juridică , ca parte a ordinii sociale6
În diferite legislații, dar și în teoria dreptului penal infracțiunea este privită și din alte puncte
de ved ere – ca fenomen social politic și ca fenomen juridic .
Infracțiunea este un fenomen social fiindcă ea se produce numai în societate, în contextual
relațiilor sociale. Chestiunea de a ști dacă o anumită acțiune sau inacțiune neconvenabilă trebuie să
fie con siderată infracțiune și deci reprimată, depinde în mod esențial de aprecierea pe care
majoritatea membrilor societății o dau în diferite perioade ale dezvoltării sociale. În consecință,
statul, în raport de propria concepție, consideră că un anumit volum d e reguli de conduită ca absolut
necesare pentru existența societății și, pe această bază determină în cuprinsul legii penale acțiunile
sau inacțiunile pe care le impune cetățenilor. Ea este un fenomen istoric , fiindcă a apărut într -un
anumit moment al dezv oltării societății, atunci când s -au ivit cauze și condiții social -politice care au
determinat și favorizat apariția ei7.
Ca fenomen juridic – infracțiunea este o faptă (acțiune sau omisiune) imputabilă autorului,
prevăzută de legea penală și sancționată c u o pedeapsă. Ceea ce caracterizează infracțiunea ca
fenomen juridic este pe de o parte – incriminarea, adică proclamarea ca infracțiune a unei acțiuni
sau inacțiuni socialmente periculoase și pe de altă parte – prevederea, în lege, a unei pedepse pentru
săvârșirea ei.
În doctrina penală, pornindu -se de la aceste considerente ale infracțiunii ca fenomen juridic
ea a fost definită ca o faptă interzisă de legea penală sub sancțiunea pedepsei . Aceasta este însă o
definiție formală a infracțiunii, reflectând în mod exclusiv înfățișarea sa juridică ( incriminarea și
pedeapsa ), iar nu conținutul său real ( o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege ).
Așa, după cum este definită infracțiunea, aceasta se caracterizează prin precizie, ea
reflectând din punct de vedere material , uman, social, moral -politic și juridic conținutul infracțiunii.
În plan material -obiectiv infracțiunea este de natură să producă modificări în lumea exterioară; în
plan uman ea reprezintă o exteriorizare a personalității infractorului, în plan social se manifestă ca o
reacție antisocială, generând relații sociale de conflict; în plan moral -politic infracțiunea presupune
o negare a v alorilor sociale și a ordinii de drept; iar în plan juridic reprezintă o încălcare a unei
obligații juridice de conformare prevăzută de normele juridice penale. În legătură cu definiția

5 V. Dongoroz, op. cit ., p. 111.
6 G. Antoniu, Partea introductivă a dreptului penal. Concept. Istoric. Reflecții (III ), Revista de Drept Penal,
nr. 3/ 2010, p. 22.
7 Ibidem, p. 90.

8
noțiunii de infracțiune, doctrina occidentală8 consideră că este un at ribut în exclusivitate al științei
dreptului penal și de aceea în cod nu ar fi necesară o normă prin care să se definească infracțiunea,
rolul legiuitorului fiind acela de a defini tipuri de infracțiuni (exemplu: omor, furt, delapidare etc.).
Faptul că , atât vechiul Cod Penal, cât și noul Cod penal definesc noțiunea de infracțiune, nu numai
că nu este dăunătoare, dar este benefică pentru că ajută în practică, la caracterizarea unor fapte
concrete ca fiind infracțiuni, sau care pot fi de natură extrapenală. Definiția legală a infracțiunii
constituie, așadar, un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care raportând faptele
concrete săvârșite la conceptul legal de infracțiune vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au
sau nu un caracter infracțional.
De asemenea, definiția generală de infracțiune are un rol primordial în delimitarea ilicitului
penal de ilicitul extrapenal . Ea servește drept ghid legiuitorului însuși în elaborarea de noi norme de
drept prin care să incrimineze anumite fapt e ca infracțiuni sau să scotă din sfera ilicitului penal acele
fapte care nu mai prezintă pericol social.
În ceea ce privește definirea și importanța acordată infracțiunii, se cuvine să mențion ez și
detalie z, că implică domeniul obiectiv – prin două fenom ene, unul social politic și altul juridic , și ca
este faptă interzisă de legea penală sub sancțiunea pedepsei .
Din punct de vedere material (obiectiv), infracțiunea este „o activitate umană îndreptată
împotriva regulilor de convițuire socială, o acțiune antisocială, neconvenabilă pentru relațiile
sociale”9. Dacă majoritatea manifestărilor omenești reprezintă, în cadrul vieții sociale, activități
socialmente convenabile – activități de colaborare și respect al regulilor de conviețuire socială –
există însă o serie de activități care vin în conflict cu aceste reguli de conduită și care sunt deci
socialmente neconvenabile.
În unele legislații, și în teoria dreptului penal, infracțiunea este privită, și definită, și din alte
puncte de vedere – atât ca fenomen social politic cât și ca fenomen juridic .
Infracțiunea este un fenomen social pentru că ea se produce numai în societate, în contextul
relațiilor sociale. Chestiunea de a ști dacă o anumită acțiune sau inacțiune neconvenabilă trebuie să
fie consi derată infracțiune și deci reprimată, ținându -se însă cont și de aprecierea pe care majoritatea
membrilor societății o acordă în diferite perioade ale dezvoltării sociale. În consecință, statul, în
raport de propria concepție, consideră că un anumit volum de reguli de conduită ca absolut necesare
pentru existența societății și, pe această bază determină în textul legii penale acțiunile sau inacțiunile

8 Céline Lefort, Droit, Editura Nathan, Paris, 200 5, p. 58.
9 Idem.

9
pe care le impune cetățenilor. Ea este un fenomen istoric , fiind existentă din momentul dezvoltării
societă ții, atunci când s -au ivit cauze și condiții social politice care au determinat și favorizat
apariția ei.
Infracțiunea ca fenomen juridic „este o faptă (acțiune sau omisiune) imputabilă autorului,
prevăzută de legea penală și sancționată cu o pedeapsă”10. Ceea ce caracterizează infracțiunea în
domeniul juridic este, în primul rând: incriminarea , adică proclamarea ca infracțiune a unei acțiuni
sau inacțiuni socialmente periculoase, și, în al doilea rând, prevederea , în lege, a unei pedepse
pentru săvârșire a ei.
În doctrina penală11, pornindu -se de la aceste considerente ale infracțiunii ca fenomen
juridic ea a fost definită ca faptă interzisă de legea penală sub sancțiunea pedepsei . Definiția
aceasta este însă formală a infracțiunii și reflectă în mod excl usiv înfățișarea sa juridică
(incriminarea și pedeapsa ), iar nu conținutul real ( o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de
lege).
Noul Cod Penal definește infracțiunea, prin art. 15, ca fiind „fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită cu vinovăți e, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o”12.
Astfel cum este definită infracțiunea se caracterizează prin precizie, reflectând din punct de
vedere material , uman , social , moral -politic , și juridic conținutul infracțiunii. În plan material –
obiectiv „infracțiunea este de natură să producă modificări în lumea exterioară” , în planul uman
„reprezintă o exteriorizare a personalității infractorului” , în plan social „se manifestă ca o reacție
antisocială, generând relații sociale de conflict” , în plan moral -politic „presupune o negare a
valorilor sociale și a ordinii de drept” , iar în planul juridic „reprezintă o încălcare a unei obligații
juridice de conformare prevăzută de normele juridice penale”13.
Argumentând definiția noțiunii de infracțiune, doctrina occidentală consideră că este un
atribut în exclusivitate a științei dreptului penal și de aceea în cod nu ar fi necesară o normă prin care
că se definească infracțiunea, rolul, rolul legiuilorului fiind acela de a defini infracțiunea (exemplu:
omorul, furt, delapidare etc.). Codul Penal în vigoare definește noțiunea de infracțiune, ca fiind
benefică atât pentru organele de urmărire penală, cât și pentru caracterizarea unor fapte concrete ca
fiind infracțiuni, sau care pot fi de natură extrapenală. Definiția legală a infracțiunii constituie,
așadar, un instrument deosebit de util pentru practicienii dreptului care raportând faptele concrete

10.Gh. Alecu, Instituții de Drept Penal.Partea generală și partea specială, conform Noului Cod Penal ,
Ovidius University Press, Constanța, 2010, p. 135.
11 Rădulesco J., Le responsabilite penale des personnes morales, Paris, 2001 , p.119.
12 Ibidem, p. 136.
13 Idem.

10
săvârșite la conceptul de infracțiune vor fi în măsură să stabilească dacă acestea au sau nu un
caracter infra cțional.
Definiția general ă mai are și un rol primordial în delimitarea ilicitului penal de ilicitul
extrapenal (în special după intrarea în vigoare a noului cod penal, care definește noțiunea de crimă
și delict ). Ea servește drept ghid legiuitorului însuși în elaborarea de noi norme de drept prin care să
incrimineze anumite fapte ca infracțiuni sau să scoată din sfera ilegalității penale acele fapte care nu
mai prezintă pericol social.

1.2.Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Există patru trăsături es ențiale pe care trebuie să le îndeplinească o infracțiune: să fie
prevăzută de legea penală , să fie săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a
săvârșit -o, acestea conform prevederilor art. 15, alin. (1) din Codul penal în vigoare. Astfel, legea
din România, privind infracțiunea, a definit conceptul prin enumerarea trăsăturilor esențiale, care
relevă atât caracterul complex al infracțiunii , cât și subordonarea strictă a conceptului față de
principiul legalității.
În Codul penal actu al, definiția infracțiunii s -a schimbat față de cel precedent, schimbarea a
definitivat ordinea elementelor definiției, începând cu trăsătura prevederii faptei în legea penală , și
după cum am precizat mai sus, și vinovăția . Schimbarea ordinii componentelor infracțiunii a fost
determinată, în viziunea legiuitorului, de „ faptul că prima cerință esențială a infracțiunii care
trebuie cercetată în cazul în care se pune problema săvârșirii unei infracțiuni este: prevederea
faptei în legea penală14.
Dar, indiferen t de modalitatea de abordare a infracțiunii, cert este că o faptă trebuie să
îndeplinească cele trei cerințe.
Trecând peste etapa de enumerare a trăsăturilor infracțiunii vom face o serie de precizări și
clarificări în ceea ce privește semnificația acestor trăsături.

1.2.1. Faptă prevăzută de legea penală
Trăsătura prevederii faptei în legea penală într-o dispoziție legală cu caracter incriminator,
se consideră realizată din momentul intrării în vigoare a normei juridico -penale, care prevede și
sancționează fapta.

14 Gheorghe Alecu, Drept penal. Partea generală , ediția a II -a, revizuită și adăugită, Ed. Europolis,
Constanța, 2007, p. 138.

11
O faptă săvârșită cu vinovăție, oricât de periculoasă ar fi pentru societate nu const ituie
infracțiune decât dacă este prevăzută de legea penală15. Această constatare se desprinde din
prevederile C.P., care atribuie prevederii faptei în legea penală atributul de trăsătură esențială a
infracțiunii.
O faptă se consideră a fi prevăzută de lege a penală atunci când o normă legală stabilește în
ce condiții o anumită acțiune sau inacțiune – socialmente periculoasă și comisă cu vinovăție – este
susceptibilă de a fi caracterizată ca infracțiune și deci a atrage răspunderea penală. O faptă este
prevăz ută de legea penală atunci când incriminarea ei s -a făcut în Codul Penal (partea specială) sau
printr -o lege penală specială. Există și cazuri în care determinarea unor elemente din conținutul
faptei prevăzute de legea penală se face cu ajutorul unor norme cuprinse în acte legislative fără
caracter penal.
Deși prevederea faptei în legea penală constituie o consacrare legală a unui pericol social – în
prealabil existent –, suficient de intens pentru ca faptei respective să i se atribuie caracter penal, ea
este totuși o trăsătură esențială autonomă a infracți unii, alături de celelalte două (pericolul social și
vinovăția).
Această trăsătură esențială privește, în egală măsură, datorită raportării textelor de
incriminare la prevederile părții generale a Codului penal, atât faptele pe care legea penală le
pedeps ește ca infracțiune consumată ori ca tentativă, cât și participarea la comiterea acestora, în
calitate de autor, instigator sau complice.
La baza trăsăturii esențiale de care ne ocupăm aici, stă principiul legalității incriminării,
înscris în art. 2 Codul Penal, potrivit căruia numai „legea penală prevede care fapte constituie
infracțiuni”16. Cu toate acestea, dispozițiile Codul Penal nu fac inutile prevederile art. 1 5, referitoare
la cerința că fapta ce constituie infracțiune să fie prevăzută de legea pena lă și nici invers, deoarece
sferele lor de cuprindere nu se suprapun. Principiul legalității se referă la o faptă în complexul ei,
deci caracterizată prin toate trăsăturile sale esențiale (pericolul social, vinovăția și incriminarea), pe
când cerința ca fa pta să fie prevăzută de legea penală are în vedere numai materialitatea faptei,
celelalte două trăsături esențiale (pericolul social și vinovăția) fiind stipulate distinct. Este vorba, cu
alte cuvinte, de un raport de la întreg la parte. Oricum, dispoziții le art 1 5 Codul Penal, enumerând
trăsăturile esențiale pe care trebuie să le prezinte orice infracțiune, contribuie la realizarea
principiului legalității incriminării.

15 Ion Crânguș, Adrian Nițu, Ilie Dragomir, Drept penal. Partea generală: culegere de lecții , Ediția a 2 -a,
Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006, p. 7.
16 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală , Noul Cod penal , Editura C.H. Beck, București, 2014 , p. 257 .

12
Așadar, această trăsătură esențială are la bază principiul legalității incriminării în scris în art.
2 din Codul Penal potrivit căruia numai “legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”17.
Principul legalității se referă la o faptă în complexitatea, deci să fie caracterizată prin toate
trăsăturile sale esențiale – să fie incrimi nată, să prezinte pericol social și să fie săvârșită cu
vinovăție. Prin aceste trăsături se realizează principiul legalității, conform art. 1 5 din Codul Penal.
O faptă se consideră a fi prevăzută de legea penală atunci când o normă legală stabilește în
ce condiții o anumită acțiune sau inacțiune – socialmente periculoasă și comisă cu vinovăție – este
susceptibilă de a fi caracterizată ca infracțiune și, deci de a atrage răspunderea penală18.
Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează în primul
rând, prin aceea că în artea general din Codul Penal se definește și reglementează noțiunea general
de infracțiune, iar în Partea special a Codului Penal și în legile special sunt prevăzute și descries
fiecare dintre faptele conside rate infracțiuni și sancțiunile corespunzătoare ale acestora.
Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracțiuni, doctrina și legislația penală
exclude incriminarea prin analogie, prin simpla asemănare cu o altă faptă prevăzută ca infracțiune,
întrucât s -ar încălca principiul legalității incriminării.
Deși trăsătura pericolului social , a fost scoasă, consider că “ nu orice faptă a omului poate
constitui juridic o faptă ilicită”19 ci numai atunci când legea o constrângere juridică. Astfel se
consider ă că fapta prezintă pericol social.
Infracțiunile sunt fapte care prezintă un astfel de pericol social, deoarece împotriva lor
constrângerea juridică trebuie să conste într -o sancțiune penale.
Prin pericolul social al actelor de conduit ă înțelegem particularitatea acestora de a aduce
atingere sau periclita unele valori sociale de un anumit interes pentru societate. Astfel, pericolul
social constituie o trăsătură esențială și comună tuturor faptelor prin care se încalcă ordinea de drept.
Importanța periculozității sociale, ca principală trăsătură distinctivă a infracțiunii, este dată
de împrejurarea că numai datorită existenței și intervenției ei negative, fapta umană pe care o
marchează dobândește aptitudinea de a tulbura viața socială, le zând sau punând în pericol ansamblul
de valori spirituale, morale, juridice și materiale etc., care o constituie și îi asigură o normală
desfășurare.

17 M. Zolyneak , Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea g enerală, Editura Fundației Chemarea, Iași,
1999 , p. 98 .
18 Gheorghe Alecu, Drept penal. Partea generală , Ed. Europolis, Constanța, 2005, p. 139.
19 Ibidem , p. 139.

13
Incriminarea prin lege a unor categorii de fapte nu este decât consacrarea legală a existenței
unui grad mai ridicat de pericol social pentru valorile ocrotite pe cale penală. Pericolul social al unei
fapte prevăzute de legea penală rezultă din atingerea pe care a adus -o sau, în mod obiectiv, poate să
o aducă unei valori sociale pe care legea penală o apără.
Periculozitatea socială a infracțiunii rezidă, prin urmare, atât în răul pe care fiecare
infracțiune concretă îl produce într -un caz determinat (uciderea unei persoane), cât și în perspectiva
ca în condiții – materiale și subiective – similare, faptele de același tip să se repete, să devină un
fenomen.
Caracterul social al pericolului rezultă din împrejurarea că el vizează valori și rânduieli
sociale, că faptele care îl creează tulbură desfășurarea normală a relațiilor statornice între membrii
societății, că provoacă nemulțumire, teamă și îngrijorare pentru ceea ce s -a săvârșit și s -ar mai putea
comite, prin încălcarea legii penale, în cadrul colectivității.
Valorile sociale, a căror vătămare sau periclitare atribuie relevanță penală faptelor prin care
li s-a adus atingere, sunt enumerate în art.1 din Codul penal și anume: România, suveranitatea,
independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia,
proprietatea, precum și întreaga ordine de drept. Ca forme de c omitere a infracțiunii enumerăm:
– Acțiunea este o formă de manifestare concretizată în acte, gesturi, cuvinte etc. prin
care făptuitorul, indiferent că se folosește de propria sa energie sau de o energie
străină, face să se producă o schimbare în lumea exte rioară.
– Inacțiunea constă într -un comportament pasiv, în omisiunea făptuitorului de a
îndeplini o obligație legală și a face astfel ca în lumea exterioară să survină o
schimbare datorită acționării unei energii care trebuie anihilată prin intervenția
acestuia.
– Rezultatul este o urmare socialmente periculoasă, constând într -o vătămare sau o
stare periculoasă, creată – pentru valorile sociale ocrotite de legea penală – prin
acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.
Pericolul social să fie de o asemenea gravit ate încât pentru combaterea faptei care l -a generat
să fie necesară aplicarea unei pedepse. Nu numai dreptul penal prevede și sancționează fapte
neconvenabile, interzise prin reglementări juridice; toate aceste fapte care, fără a aparține ilicitului
penal, nesocotesc totuși reguli de drept, prezintă pericol social. Nici faptele generatoare de
prejudiciu, pe care Codul civil, le denumește „delicte” și „cvasidelicte”, nici abaterile disciplinare și

14
contravențiile nu sunt lipsite de pericol social. Numai că, î ntre pericolul social al acestora și
pericolul social al unei infracțiuni este o diferență de grad.
Această deosebire, sub aspectul gradului de pericol social, între diversele încălcări de lege,
impune, în vederea combaterii acestora, tratamente juridice diferențiate, fiind evident că, pentru
prevenirea și sancționarea unor fapte aparținând ilicitului civil, disciplinar sau administrativ, este
nevoie de alte mijloace decât cele necesare pentru combaterea ilicitului penal. În sfera ilicitului
extrapenal sun t suficiente simple sancțiuni reparatorii pentru „delictele” și „extradelictele” civile,
sancțiuni disciplinare pentru abaterile disciplinare sau sancțiuni contravenționale pentru abaterile
administrative. În cazul infracțiunilor însă pericolul social spor it reclamă aplicarea unei pedepse.
Situată pe treapta cea mai înaltă a periculozității sociale, fapta pe care legea penală o consideră
infracțiune atrage, în mod necesar, pentru autorul ei, o sancțiune pe măsură – o pedeapsă – adică cea
mai grea dintre san cțiunile prevăzute de lege.

1.2.2. Vinovăția

Faptul că vinovăția nu mai apare menționată explicit în cuprinsul definiției infracțiunii nu
înseamnă însă că aceasta și -a pierdut în vreun fel din importanță, ci doar că s -a dorit o clarificare a
funcțiilor pe care ea le îndeplinește în cadrul infracțiunii. De altfel în prezent este unanim admis că
noțiunea de vinovăție are o dublă accepțiune: ea reprezintă în primul rând un sub -element al laturii
subiective a infracțiunii, context în care se înfățișează sub forma i ntenției, a intenției depășite
(praeterintenției) și a culpei; într -o a doua accepțiune, vinovăția apare ca trăsătură generală a
infracțiunii. În noua reglementare, vinovăția, în prima sa accepțiune, joacă același rol, ca element în
structura internă a fap tei prevăzute de legea penală, prin prisma căruia se analizează concordanța
faptei concret comise cu modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Cât privește a doua
accepțiune, s -a considerat preferabilă consacrarea unui termen distinct – imputab ilitate – pentru a o
defini, din mai multe rațiuni , și anume; evitarea unei confuzii terminologice cu vinovăția ca sub –
element al laturii subiective, confuzie nefericită în condițiile în care, vinovăția privită ca trăsătură
generală a infracțiunii, fie există, fie nu există, astfel încât nu prezintă nicio importanță delimitarea
între intenție și culpă20.

20 Gh. Alecu , Unele considerații de ordin teoretic și practic privind noua legislație penalǎ, la A XX -a
Sesiune de comunicări științifice a cadrelor didactice, Volum: Cultura socio -juridică. Noile coduri. Analize și
perspective, Editura Universul Juridic, București, 2015, p. 84.

15
1.2.3. Faptă nejustifica tă
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune că aceasta nu este
permisă de ordinea juridică , cu alte cuvinte are un caracter ilicit . Astfel, este posibil ca o faptă deși
prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită, întrucât săvârșirea ei este permisă de o normă legală21.
Spre exemplu, uciderea unei persoane în legitimă apărare corespunde întru -totul descrierii r ealizate
de legiuitor în textul care incriminează omorul, dar fapta nu are caracter ilicit pentru că legea
autorizează săvârșirea ei în condițiile date. Împrejurările care înlătură caracterul nejustificat al faptei
sunt reglementate – sub denumirea de cauz e justificative – într-un capitol distinct.

1.2.4. Faptă imputabilă persoanei care a sâvârșit -o
Ultima trăsătură generală a infracțiunii este caracterul imputabil . Pentru ca o faptă să atragă
răspunderea penală, nu este suficient ca ea să corespundă descrierii realizate de legiuitor în norma de
incriminare și să fie nejustificată, ci trebuie să poată fi imputată făptuitorului, adică acestuia să îi
poată fi reproșată săvârșirea ei22. Pentru ca această imputabilitate să poată fi adusă în discuție, sunt
necesare anu mite premise, și anume: făptuitorul să fi avut reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor
sale și să poată fi stăpân pe ele (să nu fi acționat în condițiile iresponsabilității, intoxicației sau
minorității); făptuitorul să fi avut posibilitatea să acționeze în conformitate cu cerințele legale (să nu
fi fost constrâns la comiterea faptei prevăzute de legea penală); făptuitorul să fi avut reprezentarea
caracterului ilicit al faptei (să nu se fi aflat în eroare). Cauzele care înlătură premisele imputabilității
sunt reglementate distinct, sub denumirea de cauze de neimputabilitate.

1.3. Reglementare juridic ă
Sub aspect sistematic, formal, dispozițiile de lege referitoare la noțiunea de infracțiune, în
general, au fost grupate în partea generală a Codului Penal î ntr-un capitol special II (art. 1 5-17). Din
acest capitol fac parte numai dispozițiile referitoare la infracțiune privită ca o categorie juridică
general. Celelalte dispozițiuni, tot cu character general, dar referitorare la aspect particulare ale
infracțiunii – de exemplu, privitoare la formele infracțiunii în raport cu fazele de desfășurare sau
privitoare la unitatea și pluralitatea de infracțiuni – au fost grupate în alte capitol separate.

21 Idem.
22 Idem.

16
Dispozițiile din art. 1 5 C. pen. definește infracțiunea, indicându -se trăsăturile esențiale ale
acesteia, trăsături commune tuturor infracțiunilor. Dispoziția din art. 1 6 C. pen. arată care sunt
formele vinovăției.
Codul penal a adoptat pentru denumire faptelor cu caracter penal termenul de infracțiune
fără nici un alt calificativ, termen care, de altfel, este adoptat și de literature de specialitate și
practica judiciară. Nu este nevoie să se spună infracțiune penală, deoarece termenul de infracțiune
este denumirea rezervată exclusive încălcărilor de lege cu cha racter penal. În schimb, când se
folosește termenul de abatere sau illicit este nevoie să se precizeze și să se spună “abatere penală”
sau “illicit penal”, fiindcă termenul de abatere se folosește și în dreptul civil și în dreptul
administrative. Termenul de infracțiune are un sens larg, echivalent cu termenul de faptă penală sau
illicit penal. Termenul de infracțiune, folosit pentru denumirea general a oricăror fapte penale
include și denumirile de crimă sau delict, acestea fiind categorii de infracțiuni. Din această cauză nu
se poate folosi termenul de crimă sau delict, ca denumire generic, în locul termenului de infrațiune.
Codul penal a rezervat instituției infracțiunii întreg titlul al II -lea al părții sale generale (art.
15 – 52). În cele cinci capitol ale acestuia sunt concentrate toate reglementările privitoare la
infracțiune: dispoziții generale (cap. I, art. 1 5 – 17), cauzele justificative (cap. II, art. 18 – 22),
cauzele de neimputabilitate (cap. III, art. 23 – 31), tentativa (cap. IV, art. 32 -34), unitatea și
pluralitatea de infracțiuni (cap V, art. 3 5 – 45), și autorul și participanții (cap. V I, art. 4 6 – 52).
Aceste reglementări au o importanță deosebită. Ele stabilesc trăsăturile generale și commune ale
faptelor pevăzute de legea penală a făptu itorilor, oricare ar fi infracțiunea concretă săvârșită.

17
CAPITOLUL II
UNELE ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND ELEMENTELE VINOVĂȚIEI

2.1. Noțiunea de vinovăție în dreptul penal român
Vinovăția este o trăsătură esențială a infracțiunii, a șa cum este ea prevăzută în dispozițiile
art. 1 5 din Codul penal, fără de care nu sunt î ntrunite toate trăsă turile esențiale ale infracț iunii.
Având în vedere dispozițiile legale , unii autori au definit vinovăția ca fiind “atitudinea
psihică a făptuitorului ce constă într-un act de conștiință și voință față de fapta săvârșită și de
urmările ei, atitudine ce se manifestă sub forma intenție sau culpei23“. Alți autori au apreciat că
“Vinovăția poate fi definită ca atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă săvârșită și față de
consecințele acesteia, atitudine ce nu poate fi prevăzută decât pentru o faptă concretă, deci numai în
norma incriminatoare respectivă. Vinovăția ca trăsătură esențială rezultă din prevederea ca fapta să fie
imputabilă persoanei care a săvârșit -o24’’.
Putem conchide că, v inovăția este reprezentată de atitudinea psihică a persoanei care,
săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării,
reprezentarea faptei ș i a urmă rilor socialmen te periculoase al e acesteia sau, deș i nu a avut
reprezentarea faptei și urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentă ri.
Vinovăția penală presupune existența cumulativă a doi factori: intelectiv și volitiv. Factorul
intelectiv presupune alegerea liberă a uneia d intre două sau mai multe opțiuni posibile cât și
adoptarea unei atitudini de urmărire activă sau de așteptare a unei finalități precis determinate în
condițiile întregii desfășurări a faptei sãvârșite cu reprezentarea conținutului ei antiso cial și
prevederea urmărilor acesteia.
De-a lungul timpului s -au concretizat mai multe opinii referitoare la noțiunea vinovăției,
după cum urmează :
a) În rândul oamenilor de ș tiință25 care recunosc existența celor doi factori ai vinovăț iei
s-a concretizat o v ariantă de diversificare și o alta de uniformizare a urmărilor î n for mele și
modalitățile vinovăției;
Conform pri mei variante, care este socotită drept cea mai justă , inf ractorul prevede
producerea urmării socialmente periculoase în cadrul intenț iei direct e; în cuprinsul intenției indirecte

23 N. Giurgiu, Legea penală și infracțiunea , Editura Gama, Iași, 1994; V. Dorobrinoiu, W. Brânză, op. cit., p.
126.
24 C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român, Partea generală , Editura Universul Juridic, București,
2014, p. 134.
25 G. Antoniu și colaboratorii, Explicațiile noului Cod penal, vol. I, Editur a Universul Juridic, 2015, p. 169.

18
și a culpei din uș urință infractorul prevede numai eventualitate a producerii urmă rilor socialmente
periculoase; iar în cazul neglijenț ei infr actorul nu prevede rezultatul, însă trebuia și putea să îl
prevadă. Î n cadrul celei de a două variante se uniformizează manifestă rea factorului int electiv sub
toate formele vinovăției prin formula generală de prevedere a urmărilor sau prin cerința generală de
prevedere a posibilităț ii producerii lor. Aceste formulă ri genera le din cadrul celei de a două variante
nu le socotim potrivite deoarec e nu ar mai exista o deosebire între formele vinovăției și modalităț ile
de distingere ale aceteia ;
b) Reprezentanții celei de a două opinii26, în urma dezbaterilor ce au avut loc pe tema
rolului factorilo r intelectivi și volitivi, susțin faptul că ultima se referă numai la activitatea fizică a
persoanei, iar atitudinea față de urmă rile faptei fac parte din factorul intelectiv. Î n urma studierii
acestei o pinii putem concretiza faptul că voinț a autorului nu a re niciun raport cu efectele acțiunii sau
inacț iunii a cestuia, factorul volitiv rezumându -se la actul î n sine de a comite fapta.
Având î n vedere aces tea se poate conduce la ideea că ar exista doi factori volitivi : unul
referitor la activita tea fizică a infractorului, ce ar duce la imputarea actului ilegal, iar altul ce ar
conduce la urmările prevăzute. Această idee este combătută î n cont inuare de realitate, potrivit că reia
ar exista un s ingur act de manifestăre a voinței autorului, act ce se referă la ac tivitatea fizică a
acestuia.
Acești factori ai conținutului vinovăției sunt întâlniț i sub forma proceselor psihice ale
agentului fa ță de relațiile sociale și de faptă, pe de o parte, cât și de urmările acesteia pe de altă
parte. Putem spune că factorul int electiv presupune cunoașterea de către subiect a relațiilor sociale în
sânul cărora trăiește, iar pe de altă parte, în prevederea producerii urmă rilor socialmente periculoase.
Factorul volitiv este reprezentarea voinței de a vătăma relaț iile s ociale ocroti te de lege și în dorinț a
sau acceptă rea posibilit ății producerii urmărilor prevă zute.
Observăm faptul că, deși se manifestă în mod diferit fapta voluntară a omului, există numai
un singur factor intelectiv și unul volitiv, fără a se îndreptăți ideea că ar exista doi factori intelectivi
și doi volitivi.
Raportat la relaț iile social e, factorul volitiv se manifestă uniform față de acțiunea sau
inacțiunea fizică și nuanțat în privința relațiilor sociale și a rezultatelor infracț ionale. Cu totul dif erit
se manif estă însă factorul in telectiv, care se exteriorizează uniform în toate formele și modalitățile
vinovăției și felurit în raport de fapta materială și urmă rile socialmente periculoase. Pentru ca fapta

26 C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman. Partea generală , Editura Universul Juridic, București,
2014, p. 133.

19
să îi apar țină autorului ei, ea trebuie să f ie înțeleasă și voită de acesta, după ce î n prealab il au fost
cunoscute de el relaț iile sociale ocrotite de legea penală, formâ ndu-se astfel o atitudine fa ță de ele.
Având î n vedere cele mai sus expuse putem fa ce precizarea asupra faptului că relaț iile
sociale sunt cun oscute de către agent în toate formele și modalitățile vinovăției, dar atitudinea pe
care și -o formează față de acestea este nuanțată. Pentru a putea înțelege acest fenomen exemplificăm
prin aceea că în intenția directă, atitudinea negativă față de relaț iile sociale vătă mate prin infracțiune
se manifestă de subiect mai hotărât sau nuanțat; la intenția indirectă ea poate să fie de indiferență sau
negativă, iar în cazul culpei se manifestă întotdeauna prin ușurință , pasivitate sau indiferen ță.
Raportâ ndu-ne la aspe ctul intelectiv, fapta materială este pe deplin înțeleasă în forma
intenției, iar în cazul intenției indirecte și a culpei această se manifestă prin înțelegerea ei parțială.
Urmă rile soc ialmente periculoase ale infracțiunilor săvârșit e pot fi prevă zute ca certe sau eventuale
ori să nu fie prevăzute de către subiect nici mă car ca efecte posibile ale faptei sale. Formele
vinovăției pot fi delimitate î n urma modului de manifestăre : pentru faptele ale cărori urmă ri le
putem prevede, subie ctul are posibi litatea să le voiască, să le accepte sau să nu le accepte.
Între factorii intelectivi și cei volitivi ai vinovăției există o legătură strânsă motivată prin
înțelegerea diferenț elor d intre aceș tia : factorul intelectiv al ușurinț ei este ident ic cu cel al in tenției
indirecte, delimitarea făcâ ndu-se raportat la factorul volitiv ; neglijenț a se distinge fa ță de celelalte
forme ale vinovăției prin aceea că factorii intelectivi și volitivi se manifestă față de acțiune sau
inacțiune și de relațiile sociale vătă mate27.
Autorul S. Petrovici argumenta prin aceea că dacă am acceptă și neglijenț a drept un raport
psihic al infractorului numai fa ță de urmările socialmente periculoase, așa cum se desprinde din
definiția vinovăției, am fi nevoiți să constatăm inexistenț a acesteia, ca modalitate de manifestă re a
vinov ăției.
Neglijența se manifestă sub aspectul lipsei previziun ii din partea subiectului a urmă rilor
socialmente periculoase ale faptei sale, reprezentate printr -o acțiune sau inacțiune, ș i prin oblig ația ș i
posibilitatea de a prevedea circumstanț ele de realizare a faptei respective. Din studierea acestei
forme de manifestă re a vinov ăției identificăm două aspecte intelective, unul negativ ș i altul de
posibilitate a previziunii.
Temeiul ră spunderii pena le a autorului pentru neglijență constă numai în posibilitatea și
obligația agentului de prevedere a urmărilor respective. În schimb, prezența obligaț iei și a

27 Gh. Alecu, Instituții de Drept Penal. Partea generală și partea specială, conform Noului Cod Penal ,
Ovidius University Press, Constanța, 2010, p. 27.

20
posibilit ății de prevedere nu constituie un raport psihic activ al infractorului fa ță de urmă rile
socialmente periculo ase, ci doar o stare obiectivă a prevederii rezultatelor socialmente periculoase.
Sub aspect intelectiv, posibilitatea a utorului de a prevede urmarea dăunătoare presupune
doar o eventuală realizare în viitor a raportului psihic , care p osibilitate dispare odată cu consumarea
actului fizic al faptei infracționale în condiț iile de neprevede re din partea subiectului a urmă rilor
socialmente periculoase28. Av ând în vedere lipsa totală a raportului psihic intelectiv , în cazul
neglijenț ei, putem conchide asupra fap tului că se exclude implicit și existenț a raportului psihic
volitiv. Putem exemplifica această idee prin aceea că autorul, fa ță de un fenomen pe care nu îl
cunoaște și nici nu îl prevede, nu are cum să îș i formeze o atitudine sau alta. Astfel, putem spune că
neglijența nu prezintă niciun fel de raport psihic al subiectului fa ță de urmă rile socialmente
periculoase ale faptei sale. Deși această realitate obiectivă nu exclu de forma de manifestăre a
vinovăției mai sus amintite din rândul mod alităț ilor vinov ăției și nici nu îi combate conț inutul,
legiuitorul va continua în a sancț iona din punct de vedere penal faptele săvârșite sub această stare
psihică .
În urma dezbaterilor ce au avut loc asup ra acestei teorii putem spune că neglijenț a se
compune din totalitate a proceselor psihice de cunoaștere a relațiilor sociale ș i a faptei pericu loase
pentru societate, precum ș i din procesele psihice de voință manifestăte prin atitudinea de nepă sare,
indiferen ță a subiectului atâ t față de relațiile sociale respective, cât ș i față de fapta însăș i.
c) Conform unei alte păreri exprimate de către autorul Gr. Rîpeanu vinovăția “se
cuprinde î n comp lexul proceselor psihice ale acțiunii infracționale, … caracterizează, într -un anumit
fel scopul, direcția gâ ndirii in fractorului care s unt îndreptate împotriva unei relații sociale ocrotită de
lege”. Acesta consideră faptul că vinovația exprimă raportul dîntre conduita individului și relaț iile
sociale ocrotite de lege, dar încălcâte de că tre subiect.
Această opinie desch ide calea studierii proceselor psi hice ale infractorului î n raport cu
relațiile sociale apărate de lege deoarece vinovația trebuie căutată î n acele procese spirituale ale
omului, acestea interesând treptele cunoașterii și activitatea de hotărâre și voință a autorului. Avem
în vedere acestea ca urmare a faptului că atât în procesele ilicite cât și în cele licite, omul participă
cu întreaga sa fiin ță psihică, în această întâlnind emoț iile, scopurile, motivele, care ajută la
delimitarea proceselor în vederea d istincț iei precise a acestora.

28 Gh. Alecu, Instituții de Drept Penal. Partea generală și partea specială, conform Noului Cod Penal ,
Ovidius University Press, Constanța, 2010, p. 26.

21
În viața de toate zilele există o interdependență î ntre procesele psihice ale subiect ului
deoarece acestea angrenează acțiunile fizice și psihice ale celui în cauză, contribuind la cunoașterea
acestuia. Observăm astfel că mot ivația stimulează cunoașterea, iar obiectele și fenomenele din
lumea materială, odată cunoscute , generează omului stări afective și impulsive jucând astfel rol de
motive. Î n continuare este necesar un scop, ca el ement absolut necesar al motivației umane ș i
subordonat mobil ului, ajută omul la întărirea motivaț iei acestuia, la alegere a mijloacelor de realizare
a acțiunii sau la înlocuirea acestora în cadrul unor infracț iuni specifice. Prin aspectele menț ionate
mai sus putem concluziona prin aceea că scopul în deplineș te rolul subiectiv stimulator și orientativ
al acț iunii u mane, caracterizat prin organizările și dirijă rile pe plan mintal.
Prin această concepție se definește fără echivoc că o acțiune umană voluntară fără procese
psihice, fără motivuri ș i scopuri, nu poate fi gol ită de starea afectivă a autorului, de mobilurile ș i
scopurile sale. Facem precizarea în continuare că aceste procese psihice există în conținutul
vinovăț iei, prin oricare d intre formele acesteia. Astfel, în cazul infracțiunilor săv ârșite din culpă ,
fapta materială este voluntar ă și are mobilul ș i scopul ei.
În condițiile î n care legea cere pentru existența unei infracț iuni, un anu mit mobil sau scop,
drept condiție obligatorie, în lipsa acestuia nu vom spune că acesta nu există în co nținutul vinovăț iei.
După cum am arătat î n paginile anterioare, acestea sunt reprezentate de procesele ps ihice care
trezesc ideea infracțională , impuls ioneaz ă subiectul la luarea hotărârii, dirijând și controlând apoi
întreaga sa activitate fizică până la efectuarea ultimului ac t infracț ional.
Această gândire din literatura juridică o putem concretiza în aceea că, în studierea
vinovăției, ne preocupă studierea persoanei subiectului, respectiv atitudinea sa fa ță de raporturil e
sociale ce sunt concretizate în legea penală .
2.2. Elementele vinovației

Vinovăția privește aspectul psihic al subiectului, ține de latura subiectivă a infracțiunii.
În ce privește conținutul vinovăției în concepția legii penale române, vinovăția ca trăsătură
esențială a infracțiunii este privită ca un proces subiectiv compus din doi factori: factorul intelectiv
sau de conștiință și factorul volitiv sau de voință29.

29 G. Antoniu și colaboratorii, Explicațiile noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2015, p.
167.

22
a) Conștiința sau factorul intelectiv desemnează facultatea psihică prin care persoana deliberează
asupra săvârșirii faptei și asupra tuturor motivelor care pot determina luarea unei hotărâri și tot conștiința
decide dacă fapta asupra căreia s -a deliberat urmează a fi săvârșită.
b) Voința sau factorul volitiv presupune facultatea psihică de a săvârși o faptă antisocială este
factorul care determină ca fapta respectivă să fie imputată persoanei care a săvârșit -o.
Astfel , vinov ăția presupune o atitudine conșt ientă, adică făptuitorul să îș i dea seama , să
aibă reprezentarea acțiunilor sau inacț iunilor s ale și să preved ă, sau trebuie să prevadă , rezultatu l
periculos care decurge din săvârșirea faptei sale30.
Potrivit prevederilor art. 16, alin. (2) – (4) din Codu l penal român, actual, fapta constituie
infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală , respectiv,
numai atunci când aceasta a fost săvârșită cu intenț ie sau din culpă.
Deci, v inovăția presupune existența a doi factor i inerenți vieții psihice: conști ința sau
factorul intelectiv și voința sau factorul volitiv .
2.2.1. Factorul intelectiv
Factorul intelectiv este preponderent față de cel volitiv, iar cu aceast ă ocazie conștiința se
răsfrânge, prin intermediul voinței, asupra faptelor și urmă rilor acestora. Acesta presupune
conștiința persoanei de a înțelege semnificația faptei și a urmărilor. În acest context, se deliberează
asupra săvârș irii unei fapte penale ș i asupra tuturor motivelo r care pot determina luarea hotărâ rii de
a se comite fapta.
La sfârș itul procesului decizional se va trece de la manifestărea de conș tiință la cea de
voință, care constă în concentrarea energiei către săvârș irea actului in sine.
Nu va exista vinov ăție penală dacă nu există factorul intelec tiv sau volitiv, adică dacă
făptuitorul nu a voit acea faptă (spre exemplu dacă a fost constrâns să o comită ) ori nu a putut avea
reprezentarea rezultatului, datorită unor cauze imputabi le lui . Având î n vede re acestea putem spune
faptul că în conștiință ap are mai întâi ideea de a săvârși fapta penală și apoi reprezentarea urmărilor.
După deliberarea asupra faptei ș i asupra motivelo r care pot determina luarea hotărârii se decide dacă
fapta va fi sau nu săvârșită .
În privința intenț iei directe, factorul volit iv fa ță de rezultatele prevăzute se manifestă prin
voinț a subiec tului de a le vedea realizate, în timp ce la intenția indirectă manifestă rea acestui factor
este mai complexă. Urmă rile prevă zute ca rezultat posibil al faptei voite nu sunt dorite de făptuito r,
ci numai acceptăte în eventualitatea că s -ar produce și ele, alături de altele pe care le dorește drept

30 G. Antoniu, Vinovăția penală , Editura Academiei Române, București, 2002, p. 58 și p. 118.

23
scop imediat al acț iunii omisiunii concepute. Dorința ș i accept area – ca procese psihice din
conținutul intenției – sunt, prin urmare, tră iri sp irituale ale subiectului infracț iunii fa ță de urmă rile
socialment e periculoase, ce s -ar produce î n viitor ca efecte necesare s au eventuale ale faptei sale,
săvârșită în anumite condiț ii de loc și de timp.
În acest sens, factorul intelec tiv presupune reprezentarea conținutului, sensului ș i
finalit ăților acceptate sau urmărite prin săvârșirea acelei fapte, dar și prevederea întregii desfășurări .
Prin urmare, factorul intelectiv sau conștientul, fiind acela care girează întregul proces
opțional, decizion al și acțional al infractorului implică nu numai înțelegerea, prin reprezentare și
prevedere a faptei comise sub raport fizic, uman și social, ci și asumarea conștientă a tuturor
consecințelor ce decurg din această în planul răspunderii penale. Spre exempl u, persoana care,
afirm ă și pretinde c ă deține probe despre un funcționar public că a luat mită, înțelege că lezează
prestigiul și demnitatea funcționarului și că dacă fapta imputată ar fi adevărată ar atrage răspunderea
penală a funcționarului; totodată, prin publicare, acesta își asumă răspunderea pentru consecințele
faptei sale față de funcționar, cât și față de ea într -un eventual proces penal pentru calomnie dacă
ceea ce a afirmat nu se ș i probează în instanță.
În cazul vinovăției sub forma culpei cu previziune, când făptuitorul deși lucrează cu
reprezentarea și prevederea rezultatului, speră în mod ușuratic că datorită unor împrejurări obiective
sau subiective va preîntâmpina rezultatul negativ, factorul volitiv este mar cat de nesăbuința evaluării
faptei în perspectiva desfășurării și consecințelor sale. Pe de altă parte, în cazul culpei propriu -zise,
când făptuitorul nu întrevede consecințele faptelor sale, datorităatitudinii sale nesocotite, neglijente,
factorul intelectiv este compromis de o atitudi ne mentală specifică nesocotinței și neglijenței. În
literatura de specialitate s -a întipărit teoria conform că reia factorul intelectiv are rolul hotărâtor în
activitatea infracțională a activități i omului deoarece, prin această , este reprezentată existen ța
vinovăț iei31.
În paginile anterioare am pu tut concluziona ideea conform căreia cunoaș terea din partea
subiectului a relaț iilor sociale a părate de legea penală î i permite acestuia descoperirea valor ii
obiectului juridic al infracțiunii pe care urmează a o săvârși, în țelegerea conținutului acestei
infracțiuni, precum și prevederea urmă rilor socialmente periculoase ale faptei penale. Referito r la
această situaț ie de fapt fac em precizarea asupra faptului că, în conținutul anumitor infracț iuni, este

31 Gh. Alecu, Instituții de Drept Penal. Partea generală și partea specială, conform Noului Cod Penal ,
Ovidius University Press, Constanța, 2010, p. 26.

24
necesar ca subiectul să cunoască valoarea socială pe care o ar e obiectul nemijlocit al infracțiunii la
momentul săvârș irii acesteia.
Astfel se poate afirma că eroarea asupra obiectului material al infracțiunii nu are relevanță ,
atâta timp câ t se bucură de aceeași ap ărare din partea legii penale, iar autorul va săvârși fapta din
greseală asupra unui alt bun. Î n acest context, fapta i nculpătului de a lovi o persoană care are
aceleaș i semnalmente cu ale aceleia pe care acesta a dorit a o agresa îmbracă conținutul infrac țiunii
de “lovirea sau alte violențe”, indiferent dacă acesta se află î n eroare asupra persoanei victimei
(error in persona), iar fapta d e a sustrage un bun dintr -o casă, altul decât cel pe care infractorul îl
avea î n vedere , reprezintă conținutul infracț iunii de “furt califi cât” (error in obiecto). În alte
circumstanțe însă , fapta autor ului de a ucide o femeie gravidă îmbracă conținutul infracț iunii de
“omor deosebit de grav” numai dacă la momentul săvârșirii infracț iunii au torul avea cunoș tință de
starea de graviditate a victimei ori primirea de bani sau de foloase necuvenite în vederea luării sau a
neluării unei hotărâ ri legale asupra unei persoane constituie infracțiunea de “luare de mită” numai
dacă respectiva persoană care primește aceste bu nuri ilegale deține calitatea de funcț ionar public.
2.2.2. Factorul volitiv
Voința (factorul volitiv ) reprezintă un proces psihic ce stă la baza manifestă rii exterioare
prin care o persoana își realizează scopurile urmă rite sau un psihic de conducere conștientă a
activității sub toate aspectele ei .
Factorul volitiv din intenția directă se manifestă față de rezultatel e socialmente periculoase,
adică față de urmările ce caracterizează infracțiunea săvârșită prin dorința fermă a subiectului de a le
vedea realizate. Altfel spus, acesta este forma pozitiv ă, bine precizată , de manifestă re fa ță de
urmă rile periculoase pentru societate , adică persoana să aibă capacitatea psih o-fizica de a se
autodetermina ș i de a fi stăpână pe actele sale. Factorul volitiv din intenția indirectă are o latură
negativă hotărâtă, de refuza rezultatele ce caracterizează infracț iunea, pe care le prevede doar ca
efecte posibile ale faptei sale. Însă refuzul realizării acestora din urmă intră în conflict cu dorința
subiectului de a ob ține cu orice preț , anumi te rezultate, pe care le socotește realizabile prin
săvârșirea faptei ce ar putea cauza și producerea urmă rilor nedorite.
Voința în săvârșirea unei fapte realizate de către persoana fizică este o condiție esențială
pentru existența vinovăției ca trăsătură a infracțiunii nu numai atunci când ea se prezintă sub forma

25
acțiunii ci și în varianta î n care apare sub forma ina cțiunii. În această situație, conduita omisivă a
făptuitorului trebuie să fie rezultatul dorinț ei de a efectua actul contrar legii32.
Factorul volitiv este elementul de natură psihică ce impulsionează și comandă energia
fizică a omului, el putâ nd fi anali zat în raport cu acțiunea sau inacțiunea prin care este săvârșită
fapta penală, dar ș i prin rezul tat (finalitatea actu lui infracț ional).
Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică prin care individul își mobilizeazã și
orientează conștient energiile fizice, mentale și disponibilitățile afective în vederea trecerii la acțiune
și.susținerea .acesteia .conform .scopului .urmărit. Pentru a funcționa în mod deplin, factorul volitiv
trebuie să acționeze în mod liber și nu sub determinarea unor constrângeri exterioare, de natură a
imprima individului o conduită străină și nedorită de acesta.
Dacă o persoană nu a acționat în mo d liber ci a fost constrânsă, fapta în sine nu îi aparține
decât fizic nu și psihic (o persoană este amenințată cu arma de către agresor î n vederea ducerii la
îndeplinire a unui act ilicit). În această situație, factorul volitiv nu există pentru că persoan a nu a
putut să acționeze liber, de a decide î n mod liber asupra faptelor sale. În cuprinsul acestor activități
putem menționa ș i comiterea unei fapte i licite sub aspectul unei constrâ ngeri fizice sau psihice chiar
dacă autorul a avut î n mintea sa reprezen tarea corectă a urmă rilor.
Un alt exemplu îl putem menționa în punerea în circulație a unei monede false de către o
persoană care nu avea cun oștință de acest lucru și astfel, fapta î n sine nu va reprezenta o infracț iune .
În concluzie putem spune că omul a re cunoștință de mediul înconjurător, de relațiile sociale
cu care vine în contact, acestea cauzâ ndu-i producerea de procese psihice afective și motivaționale
care îl determină să ia o hotărâre sau o atitudine față de relațiile sociale respective : de cons imțire
sau de indiferen ță față de acestea.
În cele mai multe d intre cazurile în forma intenției directe, subiectul are o atitudine de
împotrivire față de relațiile sociale, iar uneori chiar de ur ă față de acestea. Nu putem spune același
lucru și de atitudi nea de indiferen ță ce se manifestă de obicei în cazul infracțiuni lor în forma
intenției indirecte , atunci când pentru a urmă ri producerea unui eveniment subiectul acceptă
producerea ș i a unui alt eveniment străin de ceea ce acesta urm ărea ini țial.

32 Ibidem, p. 27.

26
CAPITOLUL III
INTENȚIA ȘI CULPA – FORME ALE VINOVĂȚIEI PENALE
3.1. Explicații introductive privind formele vinovăției penale
Formele vinovăției se re găsesc în Codul penal actual la art. 16, care precizează că fapta
constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală ,
respectiv, numai atunci când aceasta a fost săvârșită cu intenț ie sau din culpă.
Ca trăsătură esențială a infracț iunii, vinovăț ia îmbracă două forme principale: intenția
(dolul) , culpa (greșeala) și o formă mixtă , intenția dep ășită sau praeter intenția, specifică anumitor
infracțiuni33.
În legislația penală se pune accent pe stabilirea cu exactitate a formei de vinov ăție cu care a
fost săvârșită fapta pentru o justa încadrare juridică a acesteia și pentru stabilirea ră spunderii penale
a autorului , raportat la vinov ăția sa.
În urma examinării acestor dispoziții legale putem spune faptul că factorul intelectiv
contribuie la formarea reprezent ărilor asupra faptei și a consecinț elor acesteia , după care intervine
factorul volitiv ce orientează ș i dinamizează voința făptuitorului î n săvârșirea faptei concrete.

3.2. Intenția
Intenția constituie forma fundamentală , generală și originară a vinovăției : ea reprezintă
totodată regula sub care se înfățișează vinov ăția, deoarece majori tatea infracțiuni lor se comit, de
regul ă, cu intenți e și, cu titlu de excepție, din culpă sau praeterintenție.
Potrivit dispoziții lor art.1 6, alin. (3) Cod Penal , “fapta este săvârșită cu intenție ’’ când
făptuitorul :
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui pri n săvârșirea acelei fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu -l urmărește , acceptă posibilitatea producerii
lui.
În funcție de atitudinea făptuitor ului față de producerea rezultatului soci almente periculos,
intenția se prezintă sub două modalități desemnate de legea penală : intenția direct ă și intenția
indirect ă.

33 Gh. Alecu, Instituții de Drept Penal. Partea generală și partea specială, conform Noului Cod Penal ,
Ovidius University Press, Constanța, 2010, p. 28.

27
Această constituie cea mai gravă forma a vinovăției deoarece în cuprinsul acesteia se află
concentrate procesele ps ihice pe care le are subiectul î n momentul săvârșirii actului infracțional .
Procesele psihice sunt cuprinse din totalitatea proceselor intelective, ce sunt formate la rândul lor de
cele de cunoaștere , înțelegere și de prevedere ; de cele volitive, ce sunt caracterizate d e atitudinea pe
care o manifestă subiectul față de relațiile sociale cuno scute; iar altele sunt de natură emotivă și
imprimă celor precedente un anumit caracter după care le determină desfășurarea ș i raporturile
dintre acestea.
În rândul penaliștilor s -a concretizat ideea că factorul intelectiv al intenției constă î n
cunoașterea semnificației sociale a faptei și î n previziun ea din partea subiectului a urmărilor
socialmente periculoase34. Alți autori35 au concluzionat că factorul intelectiv al intenției ar consta
numai î n reprezentarea rezultatului socialmente periculos.
În cuprinsul lucrări lor de referință î n acest domeniu s -a observat o preocupare privind
evidențierea voinței infractorului ș i față de fapta socialmente periculoasă, luată ca acțiune fizică , pe
când cei mai mulț i autori din domeni ul dreptului penal concretizează manifestărea factorului volitiv
numai î n raport cu rezu ltatul socialmente periculos, fără a aminti și de celălalt aspect al să u.
În practica judiciară a avut loc situația conform că reia inculpatul, î ntr-unul din momentel e
sale de slăbiciune psihică, a violat o persoană de sex femeiesc în vârsta care, datorită stării sale
generate de fapta în sine, a decedat. Având în vedere speța mai sus amintită, instanța de fond a
hotărâ t faptul că inculpatul a săvârș it această infracțiune î n forma intenției depăș ite
(praeter intenției), dar instanța supremă, î n cadrul recurs ului, a concluzionat pe baza acț iunilor
inculpa tului faptul că acesta a acț ionat sub forma intenției . Această variantă s -a elabora t în urma
ideii conform că reia in culpa tul, deși nu a urmărit î n mod direct uciderea victimei, a acceptat moartea
acesteia având în vedere circumstanțele î n care s -a produs actul infracțional și a indiferenț ei sale față
de rezultatul socialmente periculos.
Astfel, deși au loc felurite concepț ii privitoare la săvârșirea unei fapte de natură antisocială,
unii autori susțin necesitatea manifestă rii ambilor factori, intelectiv și volitiv, atât în faptă , cât și î n
urmarea acesteia, intenția directă constând î n înțelegere a din partea subiectului a rezultatulu i faptei
sale, a prevederii urmărilor, î n voința acestu ia de a realiza fapta respectivă și î n eventuala acceptare
a producerii rezultatului prevăzut. Alți penaliști consideră faptul că manifestă rea celor doi factori

34 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlău, Drept Penal. Partea generală , ediția a 3 -a, conform Noului Cod penal ,
Editura Hamangiu, București, 2013, p. 39.
35 C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman. Partea generală , Editura Universul Juridic, București,
2014, p . 134.

28
trebuie să se produca numai în urmă rile socialmente periculoase, forma intenției concluzionâ ndu-se
atunci când făptuitorul a prevă zut posibilitatea producerii urmă rilor periculoase, a dorit pr oducerea
acestora ori acesta, fără a le dori a nume, a acceptat totuși producerea acestor urmă ri36.
3.2.1. Intenția directă
Fapta este săvârșită cu intenție directă când infractorul prevede rezultatul faptei sale ,
urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte . Această “prevedere” trebuie să fie reală,
efectivă .
În cazul infracțiunilor pentru care latura obiectivă se caracterizează și prin anumite trăsături
referitoare la timpul , locul sau modul săvârșirii faptei, “prevederea” trebuie să cuprindă și aceste
trăsături necesare . Totodată, în afără “pr evederii” cu conținutul arătat, se mai caracterizează și
printr -o anumită atitudine față de rezultatul prevăzut. Persoana care acționează cu această modalitate
a intenției urmărește produce rea rezultatului ceea ce implică ș i cunoaștere a leg ăturii de cauzal itate
între acțiune ș i rezultatul generat de ea. Cu alte cuvinte, specific intenției directe este un anumit
caracter al voinței potrivit căruia se manifestă această voință în vederea realiză rii unui anumit
rezultat, rezultat ce reprezintă expresia dorinț ei sale. Această prevedere reprezintă rezultatul
experienț ei de viață a persoanei în cauză .
Dacă există neîndoielnic intenție directă când producerea rezultatului constituie însuși
scopul acțiunii (inacțiunii) sale se va reține tot intenț ie directă și în ipoteza î n care prod ucerea
rezultatului este privită de autorul faptei ca un însoț itor inevitabil al rezultatului urmărit, chiar dacă
nu toate au fost dorite de el .
Organul de urmărire penală este obligat să stabileasc ă, în situația dată , dacă făptuitorul a
prevăzut rezultatul faptei comise și a urmărit producerea acestuia . Prin prevederea rez ultatului unei
fapte comise se înțelege reprezentarea urmă rilor pe care le produce acea faptă, adică vătă marea sau
periclitarea unei valori sociale ocroti tă de legea p enală, ceea ce înseamnă că aceasta este anterioară
săvârșirii acțiunii sau inacț iunii. În practica judiciară s -a demonstrat cu ușurință faptul că făptuitorul
a prevăzut și urmă rit producerea unui anumit rezultat în cazul utiliză rii unor mijl oace sau metode
concrete de a săvârși fapta ilegală. Î n sprijinul celor afirmate mai sus putem adăuga faptul că
împrejurările comiterii faptei ș i modul de comitere al acesteia au un rol deosebit în stabilirea
reprezentării urmărilor comiterii faptei de că tre in culpat, ac esta acționând în scopul producerii lor .

36 Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiș, Maxim
Dobrinoiu, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, Ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Universul
Juridic, București, 2014, p. 122.

29
În vederea exemplifică rii acestei forme a intenției, pentru a reț ine săvârșirea infracțiunii de
“tăinuire” este necesar ca autorul ( făptuitorul) să fi cunoscut î mprejurarea de care depindea
caracterul penal al fapte i, respectiv dacă acel bun provenea sau nu din săvârșirea unei infracțiuni. Î n
caz contrar nu putem vorbi de săvârșirea acestei infracțiuni sub forma intenției directe , ci aceasta a
fost săvârșită în urma ignoranț ei sau a erorii făptuitor ului.
Tot aceleași circumstanțe le vom urmări ș i la săvârșirea acelei fapte sub forma unor
circumstanț e agravante. Dacă făptuitorul nu a avut în vedere și acestea, el va ră spunde numai pentru
săvârșirea infracțiunii în forma ei de bază. Î n aceste prevederi putem î ncadra săvârșirea infracțiuni i
de “omor deosebit de gr av” asupra unei femei gravide. În cazul î n care făptuitorul nu a avut
cunoș tință sau nu ș i-a putut da seama de starea de graviditate a femeii, acesta va răspunde sub
aspectul săvârșirii infracțiuni i de “omor” fără a-i fi imputate circumstanțe le agrava nte specifice
infracțiuni i de “omor deoseb it de grav” ca urmare a necunoașterii acestei stă ri.
Se va reț ine săvârșirea faptei î n forma intenției directe atunci când producerea rezultatului
reprezintă scopul acțiunii sau inacț iunii subiectului (falsificarea unui înscris sau a unei monede în
scopul delapidării, înfigerea unui cuțit asupra unei persoane î n vederea uciderii acesteia etc.).
Totodată, aceeași formă a intenției va fi reținută și î n cazul săvârșirii unei infracțiuni asupra
unei persoane care, datorită împrejură rilor, o afect ează ș i pe aceasta (amorsarea unei grenade î n fața
unei companii de soldaț i deși se urmă rea doar uciderea unuia dîntre aceștia; infectarea unor
mâncăruri î n vederea uciderii unei p ersoane deși se cunoș tea faptul că la aceasta va avea acces
întreaga familie etc.).
3.2.2. Intenția indirectă
Fapta este săvârșită cu intenție indirectă atunci când infractorul prevede rezultatul faptei
sale ș i deși nu-l urmărește , acceptă posibilitatea producerii lui . De aici, se desprind cele două
caracteristici ale ale sale, respectiv prevederea și acceptarea rezultatului37.
Studiind textul de lege putem observa faptul că î n cadrul acestei modalități are relevanță
penală nu numai atitudinea de urmărire conștientă a producerii unui rezultat socialmente periculos,
dar și aceea de indiferență , de ne păsare față de posibilitate a producerii unui atare rezultat .
Elementul intelectiv al celor două forme ale intenției se găsește î n prevedere a caracterului
pericul os al urmărilor faptelor săvârș ite. Atitudinea subiectului față de acestea se poate manifestă în

37 M. Mitra, Drept penal.Partea generală,Caiet de seminar, Vol.1, Editura Pro Universitaria, București, 2015,
p. 99.

30
prevederea inevitabilității producerii acestora sau î n prevederea numai a posibilităț ii survenirii lor.
Altfel spus, infr acțiune a săvârșită î n forma intenției directe este nu numai atunci când ea este
săvârșită în acest scop ci ș i atunci când, datorită condițiilor î n care a fost săvârșită, produce aceleași
urmări ca ș i când ar fi fost urmărit acel lucru. Dacă o persoană a prevă zut inevitabilitatea producerii
unui rezultat, nu putem spune că această persoană nu le -a urmă rit sau dorit, motiv pentru care forma
de vinov ăție cu care a fost săvârșită va fi intenția directă .
Ca formă a vinovăției , intenția indirectă se întâlneș te la săvârșirea unei fapte ce poate
produc e cel puțin două rezultate . Față de un rezultat, poziția psihică a făptuitor ului este de ur mărire
a lui , prin realizarea faptei ( intenția directă), acest rezultat putând să fie licit ori ilicit . Față de al
doilea rezultat, poziția psihică a făptuitor ului este de acceptare a posibilității producerii lui (intenție
indirectă). Datorită acestei împrejurări , ca rezultat ul al doilea “se poate” produce , intenția indirectă
se mai numește ș i intenție eventuală . Față de rezultatul eventual , făptuitorul are o at itudine
indiferentă , de acceptare a producerii lui . Astfel, pentru a se reț ine săvârșirea faptei sub forma
intenției directe, autorul trebuie să prevadă cel puțin două rezultate : unul cert ș i altul incert, față de
cel de -al doilea existând premisa că se va putea produce, motiv pentru care autorul adoptă o
atitudine de indiferen ță, de accepta re a acestuia.
Astfel de infracțiuni pot fi produse de către autor în următoarele speț e : aplicarea mai
multor lovitur i concubinei sale care, datorită intensității aces tora ș i a zonelor vitale, i -au provo cât
decesul; aruncarea unor obiecte contondente de la înălțime într -o zonă intens circulată ; agresa rea
unei persoane lipsite de apărare și lă sarea ace îsteia dezbra câta si in stare de inconstienta in zapada;
toate aceste fapte constituie infracțiuni săvârșite prin forma intenției indirecte.
De subliniat faptul că rezultatul urmarit de autor in cazul intenției indirecte nu trebuie sa se
infatiseze neaparat ca o incalcare a legii penale si poate consta si in incalcarea unei dispozzitii
administative ori sa fie un fapt neoprit de lege .
Dacă rezultatul al doilea apare ca inevitabil , intenția cu care se săvârșește o astfel de fapta
este direct ă , chiar dacă acest rezultat nu este urmarit prin săvârșirea faptei .
În literatura juridică de specialitate38, pe l ângă modalități le normative ale intenției (direct ă
și indirect ă) se arată că , mai sunt și alte modalități ale intenției :
– intenția simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea
lui, și intenția calificată, când făptuitorul urmărește producerea rezultatului în vederea realizării unui

38 Gh. Bică, Gh. Alecu, R. Ifrim, D. Bică, C. Dinu, A. Lupu, A. Sandu, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2016, p . 81.

31
scop prevăzut în norma incrimina toare (de exemplu, la infracțiunea de furt, este necesar să se
dovedească faptul că luarea fără drept a bunului de la propri etar, posesor sau detentor, s -a realizat în
scopul însușirii pe nedrept);
– intenția inițială, când infractorul a prevăzut rezultatul chiar în momentul săvârșirii
faptei;
– intenția supravenită, când infractorul, în timpul executării faptei, are reprezenta rea unui
alt rezultat decât cel prevăzut inițial și se hotărăște să -l realizeze și pe acesta (de exemplu, hoțul care,
fiind surprins, ucide);
– intenția spontană, când fapta a urmat imediat momentului luării hotărârii (hoțul, aflat
într-o locuință, se hotă răște să fure un obiect și imediat execută această hotărâre);
– intenția premeditată, când infractorul ia hotărârea de a săvârși infracțiunea înainte de
începerea executării, reflectând, pregătind și luând o serie de măsuri ca fapta să aibă rezultatul urmă rit;
– intenție unică, atunci când infractorul a hotărât săvârșirea unei singure fapte;
– intenție complexă, când infractorul a hotărât să comită mai multe fapte sau a urmărit
producerea mai multor rezultate39.
Aceste modalități ale intenției sunt avute î n vedere la individualizarea judiciară a pedepsei
fiindcă evidențiază grade deosebite de vinovăție, cu răsfrâ ngere asupra periculozităț ii infractorului.
Urmare a aspectelor amintite î n paginile anterioar e putem concluziona asupra asemănărilor
și deosebirilor între intenția directă ș i intenția indirectă .
Procesele psihice comune ale celor două manifestă ri ale intenției pot fi atâ t de natură
intelectivă cât și de natură volitivă .
Procesele psihice intelective se manifestă identic î n ambele forme ale intenției, respectiv
subiectul înț elege relațiile sociale r espective. Putem spune astfel că factorul volitiv se manifestă
identic în ambele situaț ii numai față de fapta materială , prin voința subiectului de a o săvârși așa
cum a fost concepută. Pe lângă aceste aspecte, celelalte forme de manifestare a factorilor intelectiv
și volitiv se deosebesc calitativ î n cele două situa ții.
Cele două forme ale intenției se deosebesc î n primul rând prin atitudinea diferită pe care o
are subiectul față de relațiile so ciale. Î n cadrul intenției directe, subiectul va avea întotdeauna o
atitudine de î mpotrivire față de relațiile sociale apă rate de legea penală , pe când la săvârșirea faptei
sub forma intenției indirecte, subiectul va avea o atitudine de indiferență față de aceste valori apă rate
prin lege.

39 I. Griga, Drept penal. Partea generală , Editura Fundației România de Mâine, București, 2006, p. 119.

32
Deosebirile din cadrul acestor forme ale intenției fac ca acestea să le delimiteze conținut ul
altor modalități ale vinovăției, cu preponderență în cadrul factorului volitiv.
Dacă î n cuprinsul intenției directe, subiectul activ al infracțiunii are o atitudine clară de
împotrivire contra relaț iilor sociale ocrotite de legea penală și vătămate sau puse î n pericol prin fapta
săvârșită, î n cazul intenției indirecte se va manifesta sub forma pasivităț ii sau a indiferenț ei.
Referitor la rezultatele ilicite, factorul volitiv al intenției directe se manifestă printr -o dorință fermă
de realizare a acestora, pe când la intenția indirectă se manifestă î n sens opus, respectiv de
nerealizare a rezultatului respectiv. Formele felurite de manifesta re a factorilor volitivi din cele două
forme ale intenției fac să reiasă deosebirea d intre scopurile u rmărite. Astfel, rezultatul î n cadrul
intenției directe formează obiectul scopului vizat, pe când la intenția indirectă se si tuează î n afara
obiectului scopului săvârșirii faptei.
Cu alte cuvinte putem spune că , o infr acțiune săvârșită î n forma intenției directe prezintă un
pericol social mai ridi cat decât al celei comise prin intenție indirectă , deoarece va angaja un plus de
energie din partea subiectului î n vederea atingerii scopului propus. Pentru a se evidenț ia gradele
diferite de pericol social ale infracțiuni lor săvârșite sub forma intenției se solicită administra rea de
probe utile, pertinente și clare în vederea circumst anțierii pedepselor ce vor fi apli cate inculpaț ilor ca
urmare a săvârșirii unei infracțiuni ce poate fi realizată prin ambele forme ale intenției .

3.2.3. Intenția depășită (Praeterintenția)

Potrivit art. 16, alin. 5, Cod penal există intenție depășită când fapta constând într -o acțiune sau
inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului . Este o formă
mixtă, care reunește atât intenția, cât și culpa. Aceasta există atunci când făptuitorul săvârșește, cu
intenție, o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav sau un rezultat
suplimentar față de acela prevăzut și ur mărit, astfel încât intenția inițială a făptuitorului a fost depășită
(exemplu, persoana care lovește o altă persoană, iar aceasta, pierzându -și echilibrul, cade și, izbindu -se
cu capul de pardo seala de ciment, încetează din viață)40.

40 Gh. Bică, Gh. Alecu, R. Ifrim, D. Bică, C. Dinu, A. Lupu, A. Sandu, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2016, p. 83.

33
În opinia profesorul ui George Antoniu41 intenția depășită presupune, atât autonomia
fiecăruia din factorii componenți dar și strânsa legătură a intenției și culpei în cadrul unui proces
subiectiv unic și cu consecințe specifice.
Ca atare, intenția depășită se realizează atunci când, făptuitorul, săvârșind cu intenție
(directă sau indirectă) o faptă prevăzută de legea penală, produce un rezultat mai grav sau un
rezultat în plus față de acela prevăzut și urmărit, astfel încât intenția inițială a făptuitorului a fost
depășită, de unde și denumirea dată acestei situații, aceea de praeter (peste) intenție sau intenție
depășită42. De pildă, în practica judiciară s -a decis că există infracțiunea preterintenționată de loviri
sau vătămări corporale cauzatoare de moarte dacă inculpatul a lovit victima, pe care intenționa
numai să o rănească, într -o zonă a corpului care i -a provocat o sângerare gravă, rezultatul mai grav,
pe care inculpatul trebuia și putea să -l prevadă. Aceeași infracțiune, preterintenționată o comite și
acela care deși ap lică victimei lovituri ușoare, acesta moare fiind suferindă de inimă, maladie
cunoscută de inculpat care, în aceste condiții, trebuia și putea să prevadă rezultatul mai grav.
3.3. Unele c riterii de distingere a intenției în dreptul penal român
Intenția este forma cea mai gravă a vinovăției penale, concentrând în cuprinsul să u
procesele psihice cele mai afective ce au propriul mod d e formare, intensitatea diferită a
manifestării, dar și durata diferită a manifestării în conștiinț a subiectului infracțiuni i.
Având în vedere aceste aspecte , în literatura de specialitate43 s-a concretizat ideea conform
căreia intensitatea ș i formele de manifestare a proceselor psihice imprimă deosebirile calitative ale
intenției , pe când distincț iile cantitative ale acesteia s unt realizate de către modul lor de formare și
durata existenț ei.
De aceste două ultime criterii depind circumstanțele obiective și subiective î n care se află
autorul faptei pen ale, iar din acest motiv penaliștii români atrag atenția asupra faptului că intenția
poate fi clasificată î n grade, după modu l formării ei, dar ș i după împrejurările care o formează .
Consider că, folosirea numai a momentului formă rii intenției drept criteri u pentru
clasificarea acesteia în grade marchează doar începutul existenței sa le ca formă a vinovăției ,
punându -se baza doar pe durata desfășurării proceselor psihice în conștiința subiectului ș i fără a se
ține seama de modul lo r de formare. De asemenea, nici împrejurările formă rii intenției nu pot fi

41 G. Antoniu și colaboratorii, Explicațiile noului Cod penal , vol. I, Editura Universul Juridic, București,
2015, pp. 158 -159.
42 O.R. Ionescu, Manual de drept penal. Partea generală , Editura Sitec h, Craiova, 2014, p. 98.
43 M. Udroiu, Drept penal. Partea generală , Noul Cod penal , Editura C.H. Beck, București, 2014, p 59.

34
luate drept criteriu de individ ualizare a intenției î n grade. Acestea contribuie la crear ea momentului
psihic necesar luă rii deciziei infracțional e de către subiect, moment ce are loc î n conștiința acestuia,
fără a reprezenta conținut ul acestei stări sufletești și nici întinderea ei î n timp.
Concluzionâ nd cele expuse mai sus, modul d e formare a proceselor psihice ș i durata
acestora contribuie la distincț iile cantitative ale intenției după cum urmează:
 premeditată;
 simplă;
 afectivă.
1. Intenția premeditată se întemeiază pe cunoaștere a relații lor sociale amenin țate și pe
dorinț a realiz ării scopului vizat. Aceast a se formează în conștiința subiectului pe o durat ă mai lung ă
de timp, în mod lent, având la baz ă stări calme și de medita ție.
Astfel, intenția premeditată va cuprinde î n conținut ul să u totalitatea proceselor psihice
intelective, volitive și emoț ionale caracteristice intenției directe44. Se face distincț ia față de această
cu privire la eventuala sa gradaț ie mai gravă atunci când facem referire la starea sufletească relativ
liniștită a subiectului din momentul luării hotărâ rii de a săvârși actul infracțional .
Pe lângă această stare sufletească mai este cerut, de unii autori, ca î n conținut ul acestui grad
mai ridi cât de gravi tate să existe și activitatea materială, uneori morală , a infracțiuni i.
În concluzie, prin starea sufletească îndelungată sau liniștită de care dispune subiectul în
momentul luă rii hotărârii infracționale se înțelege întreaga perioadă scursă din momentul “ x”, situat
înainte de luarea hotărârii infracționale, și p ână în momentul “y”, situat până la î ndeplinirea
ultimului act necesar ati ngerii scopului propus, perioadă de timp în care are loc o meditaț ie asu pra
tuturor motivelor pozitive și negative gâ ndite de subiect.
Prin această distincț ie a intenției putem afirm a cu tă rie faptul că î n cadrul intenției
premedi tate are loc o stare sufletească ce permite cunoaștere a relații lor sociale, meditarea asupra
aspectelor lor negative ș i pozitive, după care va avea loc luarea hotărâr ea de a săvârși actul
infracțional, î n car e nu au loc frământările, emoț iile sau ne cunoaștere a rezultatului ilicit.
Având în vedere cele de mai sus, î n cadrul intenției premeditate putem spune că aceste
procese psihice, reprezentate prin em oții, meditări ș i frământări, nu î i pot diminua capacitate a
subiectului de a săvârși infracțiunea ș i contribuie la deplina sa relaxare sufletească .
În doctrină s-a evidenț iat însă si speta potrivit căreia subiectul activ al infracțiuni i, la
momentul comiterii faptei, se află in stare de beție completă sau in compl etă, aspect care i -ar

44 Idem.

35
îngreuna factorul intelectiv sau volitiv al voin ței45. In aceste ultime situatii, autorul faptei s -ar află
într-un moment parțial sau lipsit complet de luciditate, fapt care nu ar mai fi conform cu modul
reprezentat prin intenție premeditată, excepție făcând situația în care autorul ș i-a produs anume acea
stare de beție . Din analiza celor amintite mai sus reiese ideea conform căreia starea de beție
completă , dar si cea in completă , fac ca inteligența subiectului sa scada, iar capaci tatea sa de
impulsivitate sa crească , aspecte care ar îngreuna starea de premeditate a faptei comise de autor. In
cazul infracțiuni lor comise in stare de beție cauzata de către subiectul activ al infracțiuni i, hotărâre a
infracțional a a fost luată de către acesta de dinainte de a ajunge in atare situatie, respectiv a meditat
mai întâi la modul de săvârși re a infracțiuni i, respectiv prin inducerea stării de beție , apoi la
inducerea acestei stări, iar mai apoi la executarea propriu -zisa a respectivelor acte infracțional e.
De menționat faptul că perioada scursa din momentul luarii hotărârii de a săvârși fapta si
pana la executarea ultimului act de dinaintea săvârși i propriu -zise a rezolutiei infracțional e
reprezintă cea de a două condiție a premeditarii. In aces te condiții putem spune aceea ca cu cât
timpul scurs din momentul luarii hotărârii si pana la săvârșirea infracțiuni i este mai mare, cu atat
mai evidențiat reiese caracterul premeditat al faptei antisociale săvârșite . Însă, putem spune același
lucru și în cazul î n care timpul scurs între aceste două perioade este mai scurt, cu condiția ca
infracțiunea să fi fost săvârșită în anumite condiț ii referitoare la persoana subiectului activ, la natura
infracțiunii ș i la circumstanțe le ce reies din activitatea infracțională. În astfel de condiț ii avem î n
vedere persoana subiectului activ, dacă este recidivist ș i referitor la ce infracțiuni , natura infracțiunii,
starea sa psihică, activitatea de pregă tire a infracțiunii și necesarul de obiecte ș .a.m.d. .
O altă c ondiț ie a intenției premeditate, cea de a treia, o reprezintă perioada de timp scursă
între luarea hotărârii de a săvârși actul infracțional și până la materializarea acestuia. Î n această
perioadă de timp pot avea loc procură ri de instrumente necesare mate rializă rii infracțiuni i,
modificarea acestora, identifica rea unor complici sau alibiuri ș .a.
În circumstanț ierea intenției premeditate se are în vedere perioada scursă din momentul
luării hotărârii de a săvârși actul infracțional și până î n vederea săvârși rii infracțiunii concepute,
perioadă î n care nu e necesar ca întreaga activitate de pregă tire a infracțiunii să se desfăș oare pe
baza unui plan dinainte întocmit, în acesta putând avea loc modifică ri datorate de schimbarea pe
parcurs a circumstanțe lor săvârșirii faptei.

45 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală , Noul Cod penal , Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 97.

36
2. Intenția simplă (mediat ă) este o formă intermediară între intenția premeditată ș i cea
afectivă (repentină), constând în aceea că nu se materializează prin activități de pregă tire pr ealabilă a
infracțiunii, iar în acele momente nu trăieș te o tulburare a proceselor psihice care i -ar putea diminua
starea psihică liniștită .
În cadrul acestui mod de formare a intenției este relie fată teoria conform căreia, î n cadrul
intenției simple nu ex istă o circumstan ță a premeditării ș i nici o circumstan ță de provocare a
subiectului activă , circumstan ță care i -ar putea fi atenuantă .
Sub aspect calitativ, intenția simplă poate îmbrăca atâ t forma intenției directe, cât și cea
indirectă , spre deosebire de intenția premeditată (ce îmbracă doar forma intenției directe) sau cea
afectivă (ce îmbracă doar forma intenției indirecte). Această formă simplă a intenției este cea mai
ușor de delimitat ș i evidențiat, fiind și ușor de stabilit î n practica judiciară .
Totodată, în vederea evidenț ierii intenției simple facem a firmaț ia potrivit căreia, î n
conștiința subiectului vor fi excluse stările de relativă liniște sufletească din momentul luă rii
hotărârii comiterii actului infracțional, dar și emoț iile care i -ar putea diminu a subiectului capacitatea
de rațiune ș i voința la momentul săvârșirii actului infracțional .
3. Intenția afectivă (repentin ă) are loc î n momentul săvârșirii unui act infracțional sub o
puternică tulburare psihică , aceasta apărând î n mod spontan în conștiința autorului și fiind urmată la
scurt timp de săvârșirea infracțiuni i concepute.
Din studierea celor mai sus amintite reies cele două condiț ii ale intenției afective, respectiv
în emoția puternică de care este cuprins subiectul la momentul săvârșirii faptei ș i hotărârea imediată
de săvârși re a actului infracțional, condiț ii ce se află într -o legătură reciprocă. Acestea fiind spuse,
condiț iile săvârșirii faptei î n forma intenției afective îi imprimă acesteia un grad de comparație mai
scăzut raportat la intenția premeditată ș i cea simplă .
În momentele î n care subiectul se află sub impulsul unor stări emoționale, fiind și dominat
de acestea, îi este redusă capacitatea de control a conștiinț ei asupra întregii sale activităț i. Raportat la
condiții le și împrejurări le săvârșirii unei fapte penale, intensitatea și durata existenț ei acestora
depind de natura cauzei, de valoarea lui socială, dar și de particularitățile sale spirituale. Î n practica
judiciară s-a putut demonstra teoria conform căreia furia, p rovocâtă de comportarea imorală a
persoanelor, și groaza, provocâtă de anumite activităț i ale omului sau naturii, conduc la
intensificarea tulburării sufleteș ti a subiectului.
La cunoaștere a condiții lor intensit ății de tulburare psihică a subiectului cont ribuie mai
mulți factori, prin tre care și pregătirea intele ctuală a subiectului, comportamentul să u de zi cu zi,

37
temp eramentul acestuia, de starea sănătății sale, de educația cetățenească, dar ș i de al te elemente
care pot contribui î n concret la stabilirea tr ăsăturilor sale esenț iale.
Influenț a acestor stări se ra portează la caracterul persoanei, astfel că persoanele colerice s e
exteriorizeaza prompt (datorită stării emoționale intense), pe când persoanele sangvinice ș i
flegmatice, având baza stăpânirii emoț iilor, se exteriorizează într-un mod mai ec hilibrat, actel e lor
de violență fiind mai rare. Totodată, și pregătirea intelectuală a subiectului, comportamentul său de
zi cu zi, starea sănătății sale și educația sa cetățenească pot contribui la atenuarea sau intensificarea
temperamentului persoanelor, făcând din acestea să se comporte diferit în situaț ii identice.
Existenț a intenției afective se face pe baza datelor exprimate î n urma condițiilor la care am
făcut referire mai sus, imprimâ ndu-i acestei forme a intenției un gr ad mai scă zut, cu condiția ca
această tulburare psihică să îi fie imputată victimei. Această condiție alimentează dorința pedepsirii
victimei de către subiect ș i a a gravării sentimentului de revoltă , motiv pentru care, le giuitorul a
introdus ș i această circumstan ță printre cele atenuante.
Condiția potrivit căreia autorul a săvârși t fapta sub impulsul unei provocă ri din partea
victimei face din această circumstan ță o modalitate mai ușoară a intenției afective. Astfel, actel e de
conduită ale victimei trebuie să producă î n conștiința subiectului o tulburare puternica din care să
reiasă aspectul motivator al actului infracțional, aspect care să -i slăbească rațiunea și stăpâ nirea de
sine a subiectului activ al infracțiuni i.
În practica judiciară au avut loc eveni mente în urma cărora prezența negativă a victimei,
atunci când aceasta a avut un rol provocâtor, să îi accentueze autorului influența negativă. Î n alte
circumstanțe, respectiv la momentul existenț ei actului provo câtor din partea victimei dar fără
prezen ța sa la fața locului, poate exista o tulburare psihică săvârșită asupra altei persoane datorită
devierii acț iunii sau erorii asupra persoanei.
Pentru existența stării de provocare este necesar ca actul infracțional să se fi săvârși t sub
impulsul unui act ili cit al victimei însă, fapta săvârșită de către subiect nu îi este scuzabilă datorită
actului provo cator, acesta contribuind doar la o atenuare a infracțiuni i săvârșite .
Tulburarea sufletească sau emoț ia este de natură a-i reduce capacitatea de rațiune ș i voință
a subiectului, însă starea de provoca re nu poate fi legată de un anumit termen în care să fie săvârșită
infracțiunea, ca ripostă la provocarea ce i -a fost făcută .
3.4. Culpa
Conform dispoziții lor Codului penal, există culpă, ca formă a vinovăției, atunci când
făptuitorul, săvârșind o faptă care prezintă pericol social, a prevăzut rezultatul social mente periculos al

38
faptei sale, dar nu a urmărit și nu a acceptat eventualitatea producerii lui, însă a acționat socotind fără
temei că acel rezultat nu s e va produce, sau n -a prevăzut rezultatul, deși trebuia și putea să -l prevadă46.
Astfel, o faptă este considerată a fi săvârșită din culpă atunci când infractorul prevede
rezultatul faptei sale , dar nu -l acceptă , socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede
rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să -l prevadă . Culpa constituie o formă specifică de
legătură psihică a autorului cu fapta nefiind o formă de proces psihic inferioară ori ate nuantă a
intenției .
Această forma a vinovăției reprezintă forma mai ușoară a acesteia, fiind dirijată de
săvârșirea faptei î ntr-o activitate străină infracțiuni i săvârșite î n realitate. Culpa, ca ș i intenția ,
cuprinde mai multe procese psihice care au loc în conștiința subiectului, atât intelective cât și
volitive, iar nu în ultimul râ nd emotive.
În conținut ul dispoziții lor codului penal, culpa este întâlnită sub forma ușurinței și a
neglijenței, amintindu -se în clar de poziția psihică a subiectului numai față de urmă rile socialmente
periculoase, fără a se face referire însă la raportul să u spiritual cu relațiile sociale ocrotite de legea
penală și cu fapta prin care sunt vătă mate aceste relații sociale.
Raportâ ndu-ne la săvârșirea faptelor î n forma culpei, putem fa ce precizarea asupra faptului
că este n ecesar a se stabili dacă culpa cuprinde sau nu cunoaștere a de către subiect a relații lor sociale
ocrotite de legea penală , vătămate prin acțiune a sau omisiunea ce reprezintă act infracțional ,
atitudinea format ă față de relațiile sociale respective și nu î n ultimul rând poziția spiritual ă față de
urmă rile socialmente periculoase.
La momentul săvârșirii unei fapte în forma culpei, subiectul cunoaș te relațiile sociale
apărate de legea penală , fără a cunoaș te cu siguran ță dacă acestea ar putea pune în pericol sau să fie
vătămate prin comiterea faptei concepute. Dacă necunoaștere a, din partea subiectului, a relațiilor
sociale ș i nu a acțiunii sau omisiunii, s -ar exclude înțelegerea pericolului social al faptei ș i al
urmărilor ei corespunzătoare. Î n consecin ță, nu ar mai avea temei înțelegere a obliga ției de prevedere
și de prevenire a urmărilor ilicite, care ar fi fără pericol social, în afara ilicitului penal.
Atitudinea de indiferen ță, de nep ăsare, a subiectului față de relațiile sociale aparate de legea
penală îl determin ă pe acestea la săvârșirea unor infracțiuni pe care, necunos când u-le sub toate
aspectele, nu le poate privi cu destul ă seriozitate, ceea ce va conduce fie la neprevederea urmărilor
socialmente periculoase, fie la prevederea acesto ra numai sub as pectul posibilităț ii producerii lor.

46 Gh. Bică, Gh. Alecu, R. Ifrim, D. Bică, C. Dinu, A. Lupu, A. Sandu, Drept penal. Partea generală. Curs
universitar, Editura Fundației România de Mâine, București, 2016, p p. 81-82.

39
De menționat faptul că î n cazul infracțiuni lor săvârșite cu intenție fapta se produce după
cum a fost înțeleasă de subiect, pe când î n cazul infracțiuni lor săvârșite din culpă , fapta se manifestă
într-un mod diferit față de cum a fost ea prevăzută î n conștiința subiectului.
În materie penală , culpa se înfățișează î n modalitatea ușurinței (cu prevedere) sau a
neglijenței (fără prevedere) .
3.4.1. Culpa cu prevedere
Fapta este săvârșită din culpă cu prevedere atunci când infractorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu -l acceptă , socotind fără temei că el nu se va produce . Culpa cu prevedere mai este
cunoscută în doctrina penală ș i sub denumirea de “ culpă cu previziune sau ușurință ori temeritate ”47
. Prevederea rezulta tului socialmente periculos apropie această formă a vinovăției cu cele ale
intenției directe și indirecte. Astfel , factorul volitiv față de rezultat, diferențiază însă culpa cu
prevedere de intenție fiindcă , dacă la intenția directă este urmărit rezultatul , iar la intenția indirectă
era acceptat, î n cazul ușurinței rezultatul nu este acceptat , infractorul spe rând, în mod ușuratic, că
acesta nu se va produce .
Întrucât deosebirea între intenția indirectă ș i culpa cu prevedere se prezintă numai sub
raportul poziției psihice volitive , de acceptare ș i respingere a rezultatului , vor trebui analizate
aspectele obiective care ne pot conduce la stabilirea formei de vinov ăție pentru fiecare faptă
concretă .
În cazul culpei cu previziune, rezultatul prevă zut nu este acceptat ceea ce rezultă din
atitudinea făptuitorului care spera să -l preîntâmpine, bazâ ndu-se pe elementele obiective ce ț in de
împrejurările în care are loc activitatea, proprietăț ile instrumentului cu care se acționează sau alte
elemente subiective . Toat e acestea se dovedesc însă insuficiente, fiind apreciate greșit , deoarece
rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune fiindcă făptuitor ul a
apreci at greș it, superficial , posibilit ățile de preîntâmpinare a rezultatului .
În var ianta î n care făptuitorul nu se bazează pe nicio î mprejurare de natură a preveni
rezultatul periculos ori când nu se sprijină pe niciun temei ce ar putea preîntâ mpina produce rea
rezultatului, ci pe hazard, pe întâmplare, vinovăț ia sa va îmbrăca forma inten ției indirecte deoarece
ar echivala cu accepta rea urmărilor prevazute .

47 M. Mitra, Drept penal.Partea generală,Caiet de seminar, Vol.1, Editura Pro Universitaria, București, 2015,
p. 92.

40
Putem spune astfel că, î n cazul culpei cu prevedere, făptuitor ul crede sincer , dar greș it, că
rezultatul nu se va produce, altfel nu există această formă de vinovăț ie.
Pentru a putea în țelege săvârșirea acestei fapte avem î n vedere speța potrivit căreia ,
condu cătorul unui autov ehicul prevede faptul că poate produce un accident rutier ca urmare a
sistemului de frânare defect pe care îl deține autoturismul să u însă considera faptul că această
întâmplare nu va avea loc deoarece deț ine abilit ăți cu care va evita producerea evenimentului rutier.
Dacă acesta se va produce, soferul va răspunde pentru vatamare corporala din culpă a participantului
la trafic ce a avut de suferit in urma evenim entului. In urma studierii acestei forme a vinovăției
putem spune ca infractorul se bazeaza pe abilitati ale sale (priceperea, experienta etc.) care ar putea
preveni producerea unui accident rutier, dar tot ar atrage răspunde rea pentru fapta comisa cu intenție
indirecta.
Din conținut ul modului de manifesta re a culpei cu prevedere reiese faptul că această
prezintă atat asemanari cât si deosebiri cu forma intenției indirecte. Elementele comune acestor două
forme sunt cunoaștere a relații lor sociale aparate de legea penală din partea subiectului, atitudinea
superficiala față de relațiile sociale, înțelegere a posibilitatii de a se produce fapta ilicita etc.
Referitor la deosebirile d între aceste forme ale vinovăției facem mentiunea asupra
proceselor psihice voli tive, despre care subiectul are reprezentarea numai a posibilit ății producerii
lor ca urmare a săvârșirii faptei sale materiale.
3.4.2. Culpa fără prevedere
Fapta este săvârșită din culpă fără prevedere atunci când infractorul nu prevede rezultatul
faptei sale deși putea și trebuia sa -l prevad ă. Culpă simplă este singura form ă a vinovăției în care
făptuitor ul nu prevede rezultatul faptei sale. Ea exist ă numai dacă fapuitorul trebuia s ă prevad ă
rezultatul și dacă putea să-l prevad ă48.
Ceea ce caracterizeaz ă această form ă a vinovăției este neprevederea de către făptuitor a
rezultatului socialmente periculos al faptei sale , în condiții le în care el avea datoria de a proceda cu
toata aten ția și diligen ța pentru a prevede acest rezultat, având și posibilitatea sa -l prevad ă, în
condiții le concrete în care a comis fapta.
Obliga ția de prevedere a rezultatului se deduce, de cele mai multe ori, din actele normative
care reglementeaz ă exercitarea anumitor activit ăți. Criteriul o biectiv care se propune de doctrina

48 Gh. Alecu, Instituții de Drept Penal. Partea generală și partea specială, conform Noului Cod Penal ,
Ovidius University Press, Constanța, 2010, p. 31.

41
penală pentru stabilirea obligatiei de prevedere, este cel al împrejurări lor in care se săvârșește fapta,
urmand a observa dacă orice om normal și atent din categoria făptuitor ului avea în momentul
săvârșirii faptei posibilitatea s ă prevad ă rezultatul . Dacă se stabileste ca rezultatul nu era previzibil,
deci făptuitor ul nu trebuia s ă-l prevad ă, fapta nu mai este considerat ă ca fiind săvârșită cu vinova ție
(din culpă simplă ), ci în stare de caz fortuit .
Dacă se stabileș te faptul că rezultatul era previzibil (trebui a sa fie prev ăzut), se verifică
apoi dacă făptuitorul putea să -l prevadă . Când, în urma cercetării acestui criteriu subiectiv, se
stabilește că făptuitorul putea prevede rezultatul, atunci vinovăț ia sub forma culpei simple există .
Dacă făptuitor ul nu a putut prevede rezultatul faptei sale , vinovatia nu poate îmbracă forma culpei,
datorit ă imposibilit ății subiective a făptuitor ului de a -l prevedea .
În doctrina penală49, culpa este cunoscută și sub alt e denumiri, respectiv nebăgare de
seamă, dedibăcie , nesocotin ță sau nepricepere .
Dacă față de împrejurări le concrete se constat ă că persoana nu a avut posibilitatea de a
prevedea rezultatul, aceast a nu va răspunde penal, întrucât impunerea răspunde rii în acest caz ar
echiva la cu imputabilitatea obiectiv ă.
In practica judiciară s -au impus ca fiind infracțiuni săvârșite din culpă , accidentarea
mortal ă a unei persoane afl ate în stare de ebrietate care dormea pe partea carosabil ă, vătămarea
corporal ă a conduc ătorului auto ce circula din contrasens , ca urmare a stării tehnice defectuoase a
autovehiculului condus de către făptuitor, decesul unei persoane prin manevrarea imprudentă a unei
arme ce se află încărcată , vătămarea unor persoane, prin electrocutarecare, care încercau s ă sustrag ă
bunuri din vagoane etc.
Având în vedere faptul că la celelalte modalități de manifestă re a voin ței, voința subiectului
se manifestă prin dorinț a sau ne dorinț a producerii unor rezultate ilicite, acceptă rea sau ne accept area
posibilității producerii acestora, î n cazul culpei fără prevedere este exclus ă posibilitatea de forma re
față de acestea a unei atitudini precise din partea subiectului acțiunii sau in acțiunii . Neprevederea
urmărilor socialmente periculoase împreun ă cu lipsa de manifest are a factorului volitiv față de
acestea reprezintă caracteristica formei de vinov ăție – culpă fără prevedere.

49 Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioan
Chiș, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, Ediția a II -a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 135.

42
3.4.3. Alte modalități ale culpei
În afară modalități lor normative examinate anterior, î n teoria dreptului penal sunt cunoscute
și alte modali tăți ale cul pei ce pot duce la o mai corectă caracterizare a vinovăției ș i la
individualizarea pedepsei .
Astfel, doctrina penală50 mai face și alte distincții, în funcție de felul în care acestea po t fi
deduse din fapta concret săvârșită pentru individual izarea pedepsei , ca de exemplu culpa constând
din imprudenț ă (nesoc otința), din nebăgare de seam ă (neaten ție), din neglijen ță (comportare fără
grija necesar ă), din nepricepere (lipsa cuno ștințelor și deprinderilor necesare efectu ării activit ății),
din nedib ăcie (lipsa aptitudinilor cerute pentru efectuarea unei activit ăți) ș.a.m.d.
În funcție de natura comportă rii în cadrul căreia s-a manifesta t culpa, doctrina penală51 face
distincț ie între culpa in agendo și culpa in omitendo , după cum această s-a manifestat în cadrul unei
acțiuni sau al unei inacțiuni ; între culpa directă și culpa indirectă , după cum se referă la activitatea
făptuitor ului sau la cea săvârșită de o altă persoană . În foarte multe situa ții aparute în practica
judiciară52, la producerea rezultatului socialmente periculos au contribuit activit ățile culpabile ale
mai multor persoane, acestea raspunz ând ulterior din punct de vedere penal.
Însă, o problem ă ce a ap ărut de -a lungul anilor a fost aceea a culpei concurente a
făptuitor ului cu cea a victimei. În acest caz, culpa victimei nu va contribui la înlăturarea răspunde rii
penale a făptuitor ului pentru fapta săvârșită din culpă , ci va ajuta la individualizarea pedepsei ce îi
va fi apli cată.
Totodată , sub aspectul intensit ății, culpa se mai poate înfățișa și sub urmatoarele
modalități53:
 culpă gravă (culpa lata), când această ar fi putut fi prevăzută cu un minim de
chibzuin ță;
 culpă ușoară (culpa levis), când rezultatul nu putea fi prevăzut decât dacă se
depunea un efort deosebit de mare;
 culpă foarte ușoară (culpa levissima ), când aceast a s-ar fi putut produce numai dacă
se depunea un efort deosebit.

50 Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Adrian Hotca, Ioan
Chiș, Maxim Dobrinoiu, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, Ediția a II -a, revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 131.
51 Gh. Bică și colaboratorii, op. cit., p. 54.
52 CSJ, s.pen., dec. nr.1797/2000, în RDP nr. 2/2002, p. 176.
53 Ilie Pascu și colaboratorii, op. cit., p. 131.

43
STUDI I DE CAZ
Speța 1: Intenția directă

Tribunalul Bistrița -Năsăud, sentința penală nr. 30/F/6 martie 200954.
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița -Năsăud nr. 706/P/2008 s -a
dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv a inculpatului B. M. A., pentru săvârșirea
infracțiunii de omor calificat prev.de art.174 alin.1 Cod penal rap.la art.175 alin. 1 lit.”c” Cod penal.
În fapt, în sarcina inculpatului s -a reținut că, în seara zilei de 20 august 2008, pe fondul stării
de ebrietate și a unui conflict spontan produs în familie, acesta i -a aplicat o lovitură de cuțit tatălui
său natural, R. G., în zona supraclaviculară stângă, fapt ce a condus la decesul victimei.
Analizând actele și lucrările dosarului, respectiv: procesul -verbal de cercetare la fața locului
și planșa fotografică întocmită cu acel prilej, raportul de constatare medico -legală întocmit în cauză,
declarațiile martorilor audiați în cursul urmăririi penale și în faza cercetărilor judecatorești, procesul –
verbal de reconstituire și planșa fotografică întocmită, buletinul de analiză toxicologică -alcoolemie
privindu -l pe inculpat și referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă
Tribunalul Bistrița -Năsăud privind pe inculpat, toate coroborate cu declarațiile date de inculpat în
cele doua faze procesuale, tribunalul reține în fapt următoarele:
Inculpatul a locuit în comuna Pe tru Rare, sat Reteag împreună cu părinții săi, R. G. și R. A.,
cu sora sa, A. și cu concubinul acesteia, numitul P. S. C., precum și cu cei doi copii rezultați din
relația acestora din urmă. Inculpatul nu poartă numele de familie al părinților săi, deoarec e s-a
născut înainte ca aceștia să -și oficializeze relația.
La data de 20 august 2008, inculpatul a consumat băuturi alcoolice în mai multe localuri din
sat timp în care părinții săi au fost la râul ce traversează localitatea, unde au spălat covoare. După –
masă, în timp ce se deplasau înspre domiciliu, părinții inculpatului l -au întâlnit pe acesta la un bar
din localitate, ocazie cu care tatăl i -a reproșat inculpatului că bea alcool. Din această cauză, la scurt
timp după ce părinții săi au plecat înspre locu ință, inculpatul i -a urmat ajungând acasă după aprox.30
de minute.
Sosind la domiciliu, inculpatul s -a deplasat în bucătărie, cu intenția de a servi masa și în timp
ce mânca a fost apostrofat din nou de victima R. G., care i -a reproșat consumul excesiv de băuturi
alcoolice. În aceste condiții, între cei doi s -a produs o altercație, motiv pentru care martorul P.S.C. a

54Jurisprudență: http://legeaz.net/spete -penal.

44
intervenit între aceștia, încercând să aplaneze conflictul, întrucât cei doi copii minori ai martorului,
speriindu -se, au început să plângă.
În cursul altercației verbale dintre tată și fiu, primul dintre aceștia i -a cerut celuilalt, în mai
multe rânduri, să își ia bagajele și să plece de la domiciliu, motiv pentru care, enervat, inculpatul a
început să -și facă bagajul.
La intervenția martorului P.S.C, pe fondul consumului de alcool și a stării de surescitare
nervoasă cauzată de conflictul dintre acesta și tatăl său, inculpatul a luat cuțitul pe care -l folosea în
timpul servirii mesei și a lovit cu acesta înspre martor, atingându -l superficial în zona abdominală.
În acest interval de timp, tatăl inculpatului părăsise locuința.
Enervat, inculpatul a ieșit din bucătărie și în timp ce părăsea locuința a lovit cu pumnul în
ușă, spărgând un geam, după care a ieșit pe scările din fața casei, loc în care inculpatul s -a întâlnit cu
tatăl său. Ajunși față în față, altercația verbală dintre cei doi a continuat, aceștia insultându -se și
amenințându -se reciproc. La un moment dat, victima R. G. a pus mâna în piept inculpatului, care a
reacționat ridicând cuțitu l și aplicând o lovitură cu acesta victimei în zona supraclaviculară stângă.
Ca urmare a agresiunii exercitate asupra sa, victima a făcut câțiva pași înapoi după care a
căzut în apropierea porții de acces în curte, pierzându -și cunoștința. La scurt timp, din cauza
pierderii masive de sânge, victima a încetat din viață.
Realizând consecințele faptei sale, inculpatul a revenit în locuință, a scos o parte din bunurile
sale cu intenția de a pleca de acasă, a abandonat apoi bunurile în cauză, pentru ca în cele din urmă să
se deplaseze la locuința martorei D. M., situată în imediata apropiere. Pe traseu, inculpatul a aruncat
cuțitul, corp delict, folosit la săvârșirea faptei, acesta fiind identificat ulterior de organele de
urmărire penală în cursul cercetărilor.
Din raportul de constatare medico -legală nr.2454/III/348 din 15 septembrie 2008, întocmit
de Serviciul Județean de Medicină Legală Bistrița -Năsăud rezultă că moartea victimei a fost
violentă, că aceasta s -a datorat hemoragiei externe și interne consecutiv unei plăgi înțepate -tăiate
supraclaviculare stângă, penetrante toracic, cu secțiune de arteră carotidă comună stângă și lob
pulmonar inferior stâng, că leziunea tanatogeneratoare s -a putut produce prin lovire cu corp
înțepător -tăietor, că direcția de apli care a loviturii a fost de sus în jos și ușor oblică dinainte -înapoi,
plauzibil în condițiile unei poziții victimă -agresor față în față, în ortostatism și că victima prezenta o
alcoolemie de 0,45 gr % o.

45
Audiat fiind, inculpatul a recunoscut săvârșirea fapt ei, astfel cum a fost aceasta descrisă mai
sus, în cursul urmăririi penale la procuror, cât și în fața instanței de judecată, cu ocazia luării măsurii
arestării preventive.
În cursul cercetărilor judecătorești, deși a reiterat aceeași stare de fapt, inculp atul și -a nuanțat
poziția, susținând că în momentul în care s -a întâlnit cu tatăl său pe treptele din fața casei, a încercat
să îl îndepărteze pe acesta cu mâna dreaptă din fața sa, moment în care „din greșeală” l -a lovit cu
cuțitul în gât.
Ca urmare a ace stei susțineri, apărarea a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei
reținute în sarcina inculpatului, din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de ucidere din
culpă, prev.de art.178 alin.1 Cod penal, în principal sau în subsidiar, în i nfracțiunea de lovituri
cauzatoare de moarte prev.de art.183 Cod penal, susținându -se că sub primul aspect fapta a fost
comisă din culpă, iar sub cel de -al doilea, că aceasta a fost comisă cu praeterintenție, fără ca
inculpatul să fi urmărit producerea rez ultatului periculos.
Aserțiunile apărării nu pot fi primite de instanță, încadrarea juridică dată faptei dedusă
judecății prin rechizitoriul parchetului fiind corectă.
Ținând seama de condițiile concrete în care a fost comisă fapta, de obiectul vulnerant f olosit
de inculpat, de zona vizată prin acțiunea sa agresivă, dar și de intensitatea loviturii aplicate victimei
apare ca evident faptul că inculpatul a acționat cu intenția directă a suprimării vieții tatălui său.
Niciuna din probele cauzei nu justifică c oncluzia potrivit căreia, inculpatul ar fi lovit victima
din greșeală sau că rezultatul periculos produs ar fi urmarea unei intenții depășite.
De altfel, este de observat faptul că până la momentul audierii sale în instanță, inculpatul nu
a invocat nici un moment împrejurarea că și -ar fi ucis părintele fără să fi urmărit acest lucru. În
consecință, partea din declarația dată de inculpat privind intențiile sale în momentul săvârșirii faptei
urmează a fi înlăturată de instanță, ca nefiind conformă cu realitat ea.
În fine, în baza probatoriului administrat în cauză, instanța apreciază că nu se impune a se
reține în favoarea inculpatului nici circumstanța atenuantă a scuzei provocării prev.de art.73 lit.”b”
Cod penal.
Astfel, din probele testimoniale administrate , respectiv din declarațiile martorilor rezultă că
pe fondul consumului de băuturi alcoolice, relațiile dintre victimă și inculpat deveneau tensionate,
victima solicitându -i în mai multe ocazii inculpatului să plece de la domiciliu, cei doi insultându -se
și amenințându -se reciproc. În aceste condiții, având în vedere că starea de tensiune dintre părți este
de durată, nu se poate aprecia că inculpatul ar fi acționat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau

46
emoții produsă prin violență, printr -o atingere g ravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune
ilicită gravă.
Pe de alt ă parte este de reținut că, în seara critică, prima secvență a incidentului dintre părți
se consumase în locuință, astfel încât nu se mai justifică părăsirea locuinței de către incul pat înarmat
cu cuțitul.
Fapta astfel reținută în sarcina inculpatului întrunește în drept elementele constitutive ale
infracțiunii de omor calificat, prev.de art.174 alin.1 Cod penal rap.la art.175 alin.1 lit.”c” Cod penal.
În baza textelor legale mai sus menționate, dar făcând și aplicarea disp.art.72 Cod penal,
referitoare la criteriile generale de individualizare a pedepselor și cele ale art.53 pct.2 lit.”a” Cod
penal cu aplic area art. 64 Cod penal, se va dispune condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 5 ani
închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prev.de art.64 lit.”a” și „b” Cod penal.
Deși în apărarea inculpatului s -a solicitat a se reține în favoarea acestuia circumstanțele
atenuante prev. de art.74 Cod penal în considerarea faptului că acesta n u are antecedente penale și că
a colaborat sincer cu organele de urmărire penală după săvârșirea faptei, tribunalul apreciază că nu
se justifică a se face aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate, împrejurările relevate de
apărare fiind avute în v edere de instanță cu ocazia deliberării stabilindu -se o pedeapsă egală cu
minimul special prevăzut de lege.
De altfel este de reținut că în practica judiciară s -a statuat cu consecvență faptul că doar lipsa
antecedentelor penale nu justifică reținerea auto mată a circumstanței atenuante prev. de art.74 lit.”a”
Cod penal.
Pe de altă parte însă, este de observat și faptul că, deși în cursul urmăririi penale inculpatul a
recunoscut în mod obiectiv săvârșirea faptei, cu ocazia audierii sale în faza cercetării ju decatorești
acesta a prezentat o versiune diferită sub aspectul intențiilor sale, cu scopul vădit de a beneficia de
un regim juridic mai blând.
În fine, la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate, tribunalul a ținut seama de gravitatea
faptei comise, de r ezultatul periculos produs, dar și de concluziile referatului de evaluare
nr.234/SPBN/17 februarie 2009, întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bistrița –
Năsăud potrivit cărora inculpatul ar prezenta perspective de reintegrare sociala în condițiile în care
ar beneficia de o intervenție specializată pe reorientarea comportamentului într -un sens pro -social;
dezvoltarea abilităților de gestionare a timpului liber, reducerea/stoparea consumului de băuturi
alcoolice, suplinirea carențelor soci o-educative, creșterea rezistenței la provocare în paralel cu

47
integrarea în anturaje care să promoveze modele pozitive de comportament și îmbunătățirea
relațiilor familiale.
În cursul urmăririi penale, inculpatul a fost reținut pentru 24 de ore, prin ordon anța
nr.706/P/2008 din data de 21 august 2008, act procedural prin care s -a prevăzut că din perioada
reținerii se deduce durata cât inculpatul a fost reținut de poliție, respectiv din data de 20 august 2008
orele 22.
Ulterior, prin încheierea penală nr. 49/CC/21 august 2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița –
Năsăud în dosarul nr.2100/112/2008 s -a admis propunerea parchetului și s -a dispus arestarea
preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 29 de zile, măsură ce a fost apoi prelungită succesiv.
Ca urm are, în baza disp. art. 350 Cod procedură penală se va menține starea de arest a
inculpatului, iar în baza art. 88 Cod penal se va deduce din pedeapsa aplicată durata reținerii și
arestării preventive, începând cu data de 20 august 2008, la zi.
În cauză se va face aplicarea disp.art.71 si 64 lit.”a,b” Cod penal.
În temeiul dispozițiilor art.118 lit.”b” Cod penal, instanța va dispune confiscarea specială a
cuțitului, corp delict, folosit de inculpat la savârsirea faptei, armă ce a fost ridicată de organele d e
poliție.
În fine, în latura civilă a cauzei se va constata că partea vătămată, R. A., prezentă în instanță
la termenul de judecată din data de 22 ianuarie 2009, nu s -a constituit parte civilă

Speța 2 : Intenția indirectă55
Tentativă la omor. Lovirea victimei în zone vitale. Intenție indirectă.
Din modalitatea de comitere a faptei respectiv prin lovire cu picioarele și cu un corp
contondent, din zonele vitale vizate de in culpă t și din intensitatea loviturilor apli câte de in culpă t
părții vătămate care i -au produs acesteia leziuni care i -au pus viața în primejdie rezultă, fără puțin ță
de îndoială că in culpă tul, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieții victimei, a acceptă t eventualitatea
producerii unui rezultat letal și, prin urmare, vinovăția sa, sub as pectul comiterii tentativei la
infracțiunea de omor îmbracă forma intenției indirecte.
Trib. Bistrița -Năsăud, secț. pen., dec. nr. 21/F/29 februarie 2012
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistrița Năsăud, nr.428/P/2010 s -a
dispus punere a în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în ju decât ă a in culpă tului GI, pentru
comiterea infracțiunii de omor în forma tentativei, prev. de art. 20 din Codul penal rap.la art. 174 al.

55 Jurisprudență: http://legeaz.net/spete -penal.

48
1 și 2 din Codul penal, constând în aceea că la data de 23 septembri e 2010 i -a apli cât mai multe
lovituri cu picioarele și un corp contondent părții vătămate cauzându -i leziuni vindecabile în 44 -45
zile de îngrijiri medicale și care i -au pus în primejdie viața.
Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul reține în f apt următoarele:
La data de 23 septembrie 2010 partea vătămată MID lucra ca cioban la turma de bovine a
numitului BV din comuna Milaș, jud. Bistrița Năsăud, turma fiind poziționată pe raza satului
Ghemeș. Pe parcursul zilei partea vătămată a consumat băutu ri alcoolice și s -a mai întâlnit cu
inculpă tul care, la rândul său, lucra la stâna de oi a numitului FW, situată în aceeași zonă.
În noaptea acelei zile, in culpă tul și partea vătămată s -au reîntâlnit, ambii fiind sub influența
alcoolului, prilej cu care in culpă tul i-a cerut părții vătămate o țigară și fiind refuzat între ei a izbucnit
o ceartă care a degenerat rapid în exercitarea de violențe din partea in culpă tului.
În concret, in culpă tul a luat o bâtă cu care a lovit -o pe partea vătămată, din spate, în zo na
toracelui, apoi în zona extremității cefalice, iar după ce victima a căzut, a continuat să o lovească cu
bâta și cu picioarele peste tot corpul, oprindu -se în momentul când și -a dat seama că nu mai mișcă.
Victima a zăcut în stare de inconștiență până în dimineața zilei următoare, când s -a târât
până la coliba sa aflătă în apropiere, fiind găsită 2 -3 ore mai târziu de proprietarul animalelor pentru
care lucra care a luat măsurile necesare pentru ca această să ajungă la spital.
Partea vătămată a fost inter nată în intervalul 24 septembrie – 7 octombrie la Spitalul
Județean de urgență Bistrița, fiind supusă unei intervenții chirurgicale pentru a i se salva viața.
Prin raportul de constatare medico – legală nr. 2587/II/a/51 din data de 27 septembrie 2010,
emis de către Serviciul județean de medicină legală Bistrița Năsăud, s -a concluzionat că partea
vătămată prezintă leziuni corporale traumatice ce s -au putut produce la data de 23 septembrie 2010
prin lovire activă cu corpuri dure, acestea necesitând pentru vin decare un număr de 44/45 zile de
îngrijiri medicale, leziunile întrunind caracteristicile medico – legale ale noțiunii de punere în
primejdie a vieții.
Inculpatul a fost prezent în instanță la termenul de ju decât ă din 6 aprilie 2011 când a
solicitat amânar ea cauzei în vederea pregătirii apărării, după care nu s -a mai prezentat și nici nu a
mai fost găsit de organele de poliție cu ocazia executării mandatelor de aducere emise de instanță,
dispunându -se citarea sa prin publicitate.
De menționat este faptul că , în declarațiile date în faza de urmărire penală, in culpă tul a
recunoscut comiterea faptei precizând că l -a lovit pe partea vătămată întrucât acesta l -ar fi înjurat de

49
mamă, aspect care, nu rezultă din nici o altă probă administrată în cauză neputându -se reține, prin
urmare, în favoarea acestuia scuza provocării prev. de art. 73 lit. b Cod penal.
În drept, fapta in culpă tului reținută mai sus întrunește elementele constitutive ale
infracțiunii de omor în forma tentativei prev. de art. 20 din Codul penal rap . la art. 174 al. 1 și 2 din
Codul penal.
Astfel, din modalitatea de comitere a faptei respectiv prin lovire cu picioarele și cu un corp
contondent, din zonele vitale vizate de in culpă t și din intensitatea loviturilor apli câte de in culpă t
părții vătămate c are i-au produs acesteia leziuni care i -au pus viața în primejdie rezultă, fără puțin ță
de îndoială că in culpă tul, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieții victimei, a acceptă t eventualitatea
producerii unui rezultat letal și, prin urmare, vinovăția sa, s ub aspectul comiterii tentativei la
infracțiunea de omor îmbracă forma intenției indirecte.
În baza textelor de lege mai sus arătate și având în vedere criteriile de individualizare ale
pedepsei prev. de art. 72 Cod penal tribunalul îl va condamna pe in culpăt la pedeapsa de 5 ani
închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lita,b Cod penal, făcând și aplic. art. 71
rap. la art. 64 lit. a, b Cod penal.
Totodată, în baza art. 7 din Legea 76/2008 se va dispune prelevarea de probe biologice de
la inculpă t la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.
În latura civilă a cauzei, în faza de urmărire penală, partea vătămată s -a constituit parte
civilă cu suma de 10.000 lei, reprezentând daune morale.
La termenul de ju decât ă din 8 decembrie 2011, prezentă în instanță, partea vătămată și -a
menținut aceleași pretenții precizând că acestea includ și venitul nerealizat în perioada zilelor de
îngrijiri medicale, fără însă a face dovada existenței vreunui prejudiciu material și a cuantumului
acestuia.
Fără îndoială, părții vătămată i s -a cauzat, prin fapta in culpă tului, un prejudiciu moral
constând în suferințele fizice și psihice la care a fost supus ca urmare a agresiunii, dar și a faptului
că acesta a fost nevoit să suporte o intervenție chirurgicală, fiind, pe perioada spitalizării, scos din
mediul său social obișnuit, însă tribunalul apreciază că suma de 6000 lei este suficientă pentru
acoperirea acestuia.
De asemenea, Spitalul județean de urgență Bistrița s -a constituit parte civilă cu suma de
7.006 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate cu tratamentul medical apli cât victimei.
Prin urmare, conform art. 346 rap. la art.14 Cod procedură penală tribunalul îl va obliga pe
inculpă t să plătească părții civile Spitalul Județean de Urgență Bi strița 7006 lei despăgubiri civile,

50
precum și 6000 lei părții civile cu titlul de daune morale, respingând ca neîntemeiate celelalte
pretenții civile formulate de acesta, iar în baza art. 118 lit b Cod penal va dispune confiscarea bâtei,
corp delict.
Sursa : Jurisprudență: http://legeaz.net/spete -penal/tentativa -la-omor -lovirea -victimei -21-
2012
Speța 3 : Culpa cu prevedere56
Cerințele art.47 Cod penal sunt întrunite atu nci când accidentul soldat cu vătămarea
corporală a victimei s -a datorat unor împrejurari imprevizibile ș i care nu au putut fi preîntâmpinare
de in culpat.
Judecătoria Constanța, prin sentinț a penală nr.1038 din 24.04.20 03, în baza art.11 pct.2 lit.a
Cod P r.Pen. rap.la art.10 lit.2 cod pr. penală în referire la art.47 cod penal a achitat pe in culpatul
B.F.D. pentru săvârș irea infracțiuni i prevazute de art.184 al.2 si 4 Cod Penal.
Pentru a se pronunța astfel s -a reținut următoarea situaț ie de fapt : La data de 15.05.2002,
inculpa tul B.F.D aflat la volanul autoturismului marca „Nissan Blue Bird”ce rula pe B -dul 1 Mai
(vechi) din municipiul Constanța, din direcț ia Poarta 6 către Poarta 5 Port pe banda a II -a a sensului
de deplasare cu viteza de 49 km/h. În zona blocului PF8, pe trotuaru l din st ânga, raportat la direcț ia
de deplasare a autoturismului condus de in culpa t, pietonul E. N. în vârsta de 95 ani decide să se
angajeze în traversarea carosabilului pr intre două autovehicu le par cate, fără a se asigura
corespunză tor. Sesizând că pietonul își continuă deplasarea și dorind să evite impactul, in culpatul a
acționat brusc sistemul de frânare, cu consecința blocării roț ilor directoare. Ca urmare a acestei
manevre autoturismul a continuat să se deplaseze pe direcția înainte ș i usor la stânga, pieto nul fiind
lovit cu partea frontală stângă.
Victi ma a fost transportată la spital de către condu cătorul auto, ulterior acesta revenind la
locul producerii accidentului.
Raportul de constatar e medico -legal efectuat în cauză a concluzionat că partea vătămat ă a
suferit în urma impactului vătămă ri ce au necesitat pentru vindecare 120 zile îngrijiri medicale dacă
nu survin compli cații.
Împotriva acestei hotă râri a dec larat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța.
Tribunalul Constanț a, prin decizia penală nr.897 din 18.11.2003, a respins ca nefondat apelul
declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, cu motivarea că prima instan ță a pronunț at
o soluție legală și temeinică.

56 Jurisprudență: http://legeaz.net/spete -penal.

51
În ter men legal împotriva acestor hotă râri Parchetul de pe lânga Tr ibunalul Constanț a a
declarat recurs, prin care solicită casarea aces tora prin admiterea recursului ș i condamnarea
inculpa tului, pentru care s -a dispus trimiterea în ju decată ș i raportat la data comiterii infracțiuni i,
inculpa tul să beneficieze de grațiere .
Din mo tivele scrise de recurs rezultă că nu ne aflăm sub incidenț a art.47 Cod penal,
deoarec e probele administrate în cauză au demonstrat fără dubiu atât culpa inculpatului, cât și a
părții vătămate în producerea accidentului.
Nu rezultă care ar fi fo st obligaț iile in culpatului și ce reguli de circulație au fost încă lcate
din lec turarea recursului, dar se arată că partea vătămată este o femeie în vârstă, a apă rut dintre două
autoturisme staț ionate pe banda I a sensului de mers a in culpa tului, situa ție în care vizibilitatea
inculpa tului era parțial redusă, dar se impută inculpatului că acesta putea și trebuia să prevadă
apariț ia unei persoane pe carosabil, deși în zona respectivă nu era o zonă sub incidenț a indi catorului
trecere de pieto ni.
Examinân d legalitatea și temeinicia sentințelor pronunț ate în rapo rt de criticile formulate cât
și din oficiu, curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat. În mod corect instanța de
fond și de apel, a reținut că în cauză inculpa tul nu se face v inovat de săvârș irea unei infracțiuni din
culpă , fiind aplicabile în spe ță disp. art. 47 Cod penal.
În privinț a rezultatului produs, urmare a accidentului auto, în care a fost impli cat inculpa tul,
acesta nu l -a conceput, nu l -a urmărit ș i s-a datorat numai conduitei imprudente a părț ii vătămate,
E.N. care în momentul angăjă rii în traversarea B -dului 1 Mai (vechi) din municipiul Constanța,
având direcț ia de deplasare dinspre Poarta 6 către Poarta 5.
Din raportul de expertiză efectuat în cursul urmă ririi pen ale rezulta că apariț ia stării de
pericol a fost determinată de acțiunea pietonului, respectiv a părț ii vătămate , de angajare în
traversarea carosabilului prin loc nemar cat, nesemnalizat ș i fără a se efectua o asigurare
corespunzătoare privin d siguranț a efectuării acestei acțiuni.
În ceea ce priveș te inculpatul, se reține că acesta c onducea autoturismul cu o viteză de 49
km/h inferioară vitezei admisă în localități. În cursul cercetă rii ju decătoreș ti s-a mai efectuat un
raport de expertiză te hnică care concluzionează că accidentul putea fi evitat de partea vătămată ,
dacă se asigura la traversarea drumului public.
Analizând probe le tehnice administrate în cauză și declaraț iile inculpatului, martorilor, în
mod corect instanț a de fond, ca de altfel și cea de apel au stabilit că ne aflăm în situația unei

52
împrejurări fortuite imposibil de prevă zut de către inculpat raportat la configuraț ia drumul ui unde a
avut loc accidentul.
Pe cale de consecință , cum nu s -au constatat alte nulităț i de natură a duce la casarea celor
două hotă râri, în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b cod pr. penală, urmează a se respinge recursul declarat
de parchet, ca nefondat.
Speța 4 : Culpa fără prevedere57
Prin sentin ța penală nr.2354/03.07.2009 a Ju decătoriei Iaș i s-a dispus, în baza art.11 pct.2
lit. a raportat la art.10 lit. b1 Cod procedura penală , coroborat cu art.181 Cod penal, achitarea
inculpatului B. O. pentru săvârș irea infracțiuni i de conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80g/l alcool pur în sânge,
prevăzută de art. 87 alin. 1 din O.U.G. 195/2002 republi cată ș i, în baza art.181 alin.3, raportat la
art.91 lit.c Cod penal, s -a apli cat inculpatului 500 lei amendă administrativă .
S-a reținut că , în noaptea de 01/02.11.2008, în jurul orei 04:00, in culpa tul B. O., aflat la
conducerea autoturismului m arca Mitshubishi Lancer, cu numă rul de înmatri culare B -, a fost oprit
de lucrătorii din cadrul Secției II Poliție pe str. Oaș tei, în apropiere a clubului Be st Pub, zona Copou,
din mun. Iaș i. Întrucât emana halena alcoolica, in culpa tul a fost testat cu aparatul etilotest, la ora
04,04, înregistrându -se un rezultat de 0,65 mg/l alcool pur în aerul expirat.
Condu cătorul auto a fost condus la Spitalu l Sf. Spiridon în vederea recoltă rii de probe
biologice, din buletinul de analiză toxicologică -alcoolemie, nr. 2514 -5/A, din data de 04.11 .2008,
emis de I.M.L. Iasi reieș ind valori de 1,40 gr %o(I proba), respectiv 1,25 gr %o ( aIIa probă ).
În declarațiile sale, care se coroborează cu cele ale martorului A.V.C., in culpatul a susț inut
că după ce a consumat băuturi alcoolice, dorind să se depla seze la imobil ul unde martorul locuia în
gazdă, situat în apropiere, a văzut un grup de mai mulți bărbaț i aflați în st are de ebrietate, care se
certau lâng a autoturismul proprietatea tatălui său și, temându -se că cearta ar putea degenera și s-ar
produce distrugeri ale mașinii, a intenționat să o mute într -un alt loc. În aceste condiții , deși martorul
i-a spus să nu conduc ă autoturismul, in culpa tul a ur cat la volan ș i s-a deplasat pe o distan ță de
aproximativ 20 -25 m, în momentul în care a semnalizat intenția de a parca pe partea dreaptă a
străzii, fiind oprit de lucrătorii de poliț ie care, potrivit pro cesului -verbal închei at în cauză,
observaseră discuț iile d intre cei doi.
În drept, fapta in culpatului întruneș te elementele constitutive ale infracțiuni i de
"conducerea unui autovehicul pe drumurile publice de către o persoană având o îmbibație alcoolică

57 Jurisprudență: http://legeaz.net/spete -penal.

53
de peste 0,80g/l alcoo l pur în sânge" prevăzută și pedepsită de art. 87 alin 1 din OUG 195/2002
republi cată, însă, instanța a apreciat că , raportat la dispoziții le art. 181 Cod penal, fapta nu prezintă
pericolul social al unei infracțiuni, prin atingerea minimă adusă valorilor apărate de lege, prin
conținutul ei concret fiind lipsită în mod vă dit de importan ță.
Instanț a a avut în vedere, în acest sens, dispoziții le art. 1 81 alin. 2 Cod penal potrivit
cărora, "la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de
săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă
sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana ș i conduita făptuitor ului". Ra portat la aceste
criterii, instanț a are în vedere faptul că inculpatul, sub imperiul temerii că s-ar putea produce avarii
ale autoturismului proprietatea tatălui să u, în condiții le în care, în apropiere se derula un conflict
între mai multe persoane, a con dus autoturismul pe o distan ță scurt ă, cu intenția evidentă, rezultând
și din p rocesul -verbal întocmit de lucră torii de poliție, de a -l parca în alt loc. Această acțiune a
inculpa tului s -a produs la ora 4, când pe stradă nu era, în mod firesc, un trafic in tens, și nu a produs
urmă ri materiale, deplasarea efectuându -se fără evenimente rutiere. Instanța a avut în vedere ș i
circumstanțe le personale ale in culpatului, care a avut o poziție procesuală sinceră , nu are
antecedente penale, e ste student în cadrul Uni versității "Al. I. Cuza" Iaș i, este caracterizat de fostul
său diriginte ș i de către martorul A.V.C., ca o persoană liniștită , care nu a provo cat probleme, s -a
integrat în mediul ș colar.

54
CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Încă din antichit ate, oamenii d e știință s -au preocupat de fundamentarea științifică a
temeiului obiectiv privind răspunderea penală. Asta s -a datorat în principiu ca urmare a pedepsirii în
acea perioadă a tuturor acțiunilor sau faptelor de natură penală prin care au fost aduse prejudic ii
intereselor apărate de lege, indiferent dacă, din punct de vedere subiectiv, acestea puteau fi imputate
autorului. Din această cauză, filozofii vremii au încer cat să demonstreze necesitatea recunoașterii
temeiului subiectiv , alături de cel obiectiv.
Având în vedere această preocupare științifică, în perioada burgheză s -a putut concretiza în
cuprinsul legislațiilor acestor state temeiul subiectiv al răspunderii penale. Potrivit acestuia, autorul
unei infracțiuni putea fi tras la răspundere penală numai dacă acesta ar fi comis fapta imputată cu
vinovăția cerută de lege. Astfel, știința dreptului penal cunoaște o modernizare a sa prin
fundamentarea științifică a răspunderii omului pentru fapta cauzată atât din punct de vedere obiectiv,
cât și din punct de vedere subiectiv.
În urma cercetărilor efectuate în cauză, știința dreptului penal începe să își definească
atribuțiile prin studierea cauzelor fenomenului infracțional, frecvența anumitor genuri de fapte,
precum și elaborarea legilor prin care să fie eradi cate aceste infracțiuni.
Vinovăția , per ansamblu, este compusă dintr -o comp lexitate de procese psihice ce
înglobează to talitatea proceselor psihice intelective, volitive și emoț ionale. Acestea din u rmă îl ajută
pe subiect la luarea hotărârii de a comi te actul infracțional, dirinjându -l mai apoi în toată activitatea
sa infracțională. De menționat faptul că în conț inutul unei forme a vinov ăției nu există mai mulți
factori intelectivi și volitivi, ci n umai câte unul, fiecare dintre aceș tia cu anumite aspe cte de
manifesta re.
Manifestarea factorilor intelectivi și volitivi în cuprinsul unei forme a vinovăției se face î n
mod d iferit, iar raportul dintre aceștia diferă în funcț ie de modalitatea de manifestare a vinovăț iei.
În cuprinsul intenț iei dir ecte, facto rul intelectiv constă în cunoașterea de către subiect a
relațiilor sociale apărate de legea penală; factorul volitiv se manifestă prin atitudinea negativă față
de aceste relaț ii sociale cunoscute , voința hotărâtă de a săvârși infracțiunea și prin dorința r ealiză rii
rezultatelor socialmente periculoase.
În cuprinsul intenț iei indir ecte, factorul intelectiv constă în cunoașterea deplină sau parțială
de către subiect a faptei infracț ionale, iar factorul vol itiv constă în atitudinea negativă sau pasivă a

55
infrac torului fa ță de relațiile sociale apărate de legea penală, dar pe care le acceptă ca putâ nd fi
produse.
Factorul intelectiv se manifestă în cadrul culpei din uș urință în cunoașterea de că tre sub iect
a relațiilor sociale apărate, dar și posibilitatea produc erii și a altor urmă ri socialmente periculoase.
Factorul volitiv cuprinde atitudinea subiectului de indiferen ță față de aceste relații sociale apărate de
legea penală, deși le cunoaște ș i va soc oti că nu se pot produce.
Factorul intelectiv din cuprinsul cu lpei prin neglijență se ca racterizează prin cunoașterea
relațiilor sociale și înțelegerea faptei concepute, pe când factorul volitiv constă î n manifestă rea
subiectului sub forma pasivităț ii sau a indiferenț ei față de relațiile sociale și în voința acestuia de a
săvârși acțiunea sau omisiunea respectivă .
Vinovăția este caracterizată prin cunoașterea de către subiect a relațiilor sociale apărate de
legea penală ș i a faptei sale raportate la aceste relații; prevederea urmărilor faptei, precum ș i
atitudinea pe care o are fa ță de relațiile sociale și de fapta săvârșită . Astfel, putem concluziona prin
aceea că vinovăția est e un ansamblu de raporturi psihice ale subiectului infracț iunii fa ță de relaț iile
sociale apărate de legea penală , față de fapta comisă și de u rmările socialmente periculoase ale
acesteia.
Tendințele actuale în politica penală este străbătută de următoarele condiții și idei , ce se
doresc a fi și propuneri :
 Cunoaște rea personalit ății infractorilor ce urmăresc repudierea sistemelor de politică
penală ;
 Normele penale în vigoare vizează prioritar diferențier i între exigențele legii ș i cele
ale destinatarilor ei;
 Soluțiile de politică penală ce se doresc a fi puse în aplicare;
 Distincția între actele penale cu o c onduită tolerabilă și cele cu o conduită
intolerabilă ;
 Actele de conduită tolerabile trebuie să țină seama de faptul că oamenii sunt și au
dreptul de a fi diferiț i;
 Sporirea unei bune conviețuiri între oameni, dar și tolerarea actelor de conduită
tolerabil e;
 În vederea prevenirii criminalității se dorește incriminarea și sancționarea faptelor , în
funcție de gradul de vinovăție al făptuitorului .

56
BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE
1. Constituția României, revizuită prin Legea nr. 429/2003, publicată în Monito rul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 23 octombrie 2003.

II. TRATATE , CURSURI , MONOGRAFII

1. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală , Editura Europolis, Constanța, 200 5.
2. Alecu Gh., Drept penal. Partea generală , ediția a II -a, revizuită și adăugită, Editura Europolis,
Constanța, 200 7.
3. Alecu Gh ., Instituții de Drept Penal. Partea generală și partea specială, conform Noului Cod
Penal , Ovidius University Press, Constanța, 2010.
4. Alecu Gh. , Unele considerații de ordi n teoretic și practic privind noua legislație penalǎ, la A
XX-a Sesiune de comunicări științifice a cadrelor didactice, Volum: Cultura socio -juridică.
Noile coduri. Analize și perspective, Editura Universul Juridic, București, 2015.
5. Antoniu G. și colaboratorii, Explicațiile noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic,
București, 2015.
6. Antoniu G., Vinovăția penală , Editura Academiei Române, București, 2002.
7. Bică Gheorghe, Griga Ioan, Paraschiv Gavril, Alecu Gheorghe, Drept penal. Partea g enerală,
Editura Fundației România de Mâine, București, 2008.
8. Bică Gheorghe, Alecu Gheorghe, Ifrim Roxana, Bică Denisa, Dinu Cristina, Lupu Alin, Sandu
Adriana, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2016.
9. Bulai C., Manual de drept penal . Partea generală , Editura All, București, 1997.
10. Bulai C., Drept penal. Partea generală , vol. II, Editura All, București, 1981.
11. Bulai C., Bulai B.N., Drept penal.Partea generală , Editura Universul Juridic, București, 2 007.
12. Céline Lefort, Droit, Editura Nathan, Paris, 2005.
13. Crânguș I., Adrian Nițu, Ilie Dragomir, Drept penal. Partea generală: culegere de lecții , Ediția a
2-a, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006.
14. Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi Al. , Drept penal. Partea
generală , Editura Atlas Lex, București, 1996.

57
15. Dobrinoiu V., Brânză W. , Drept penal. Partea generală , Editura Lumina Lex, București 2003.
16. Dongoroz, Drept Penal. Tr atat, București, 1939.
17. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M., Explicații
teoretice ale Codului penal român. Partea generală , vol.I, Editura a II-a, Editura Academiei
Române, 1973.
18. Dongoroz V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român, Ediția a II -a, Vol. I,
Editura Academiei Române & Editura All Beck, București, 2003.
19. Duvac C -tin, Pluraliatea aparentă de infracțiuni , Editura Universul Juridic, București, 2008.
20. Dongoroz V. și colaboratorii, Explicații teoretice ale codului penal roman, partea generală, vol.
I, Editura Academiei Române, București, 1975.
21. Ionescu O.R., Manual de drept penal. Partea generală , Editura Sitech, Craiova, 2014.
22. Giurgiu N., Legea penală și infracțiunea, Editura Gama , Iași, 1994.
23. Griga I., Drept penal. Partea generală , Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.
24. Grigoraș J., Individualizarea pedepsei, Editura Științifică, București, 1970.
25. Mitra M., Drept penal.Partea generală,Caiet de seminar, Vol.1, Editura Pro Universitaria,
București, 2015.
26. Mitrache C., Drept penal român. Partea generală, Casa de Presă și Editură „Șansa” S.R.L.,
București, 1994.
27. Mitrache C., Cr. Mitrache , Drept penal român, conform noului cod penal. Partea generală,
Editura Universul Jurid ic, București, 2014.
28. Nistoreanu Gh., Boroi Al., Drept penal. Partea generală, Editura All Beck, București, 2002.
29. Oancea I., Drept penal. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
30. Papadopol V., I.Pavel,” Formele infracțiunii intențio nate în dreptul penal român ”, Casa de
Editură și Presă “Șansa” SRL, București,1992.
31. Pascu Ilie, Uzlău Andreea Simona, Drept Penal. Partea generală , ediția a 3 -a, conform Noului
Cod penal , Editura Hamangiu, București, 2013.
32. Pascu Ilie, Dima Traian, Păun Cos tică, Gorunescu M., Dobrinoiu V., M.A. Hotca, Chiș I.,
Maxim Dobrinoiu, Noul Cod Penal Comentat. Partea generală, Ediția a II -a, revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2014.
33. Rădulesco J., Le responsabilite penale des personnes morales, Paris, 2001.
34. Tanoviceanu I., Tratat de drept și procedură penală, vol. I, București, 1912.
35. Udroiu M., Drept penal. Partea generală , Noul Cod penal , Editura C.H. Beck, București, 2014.

58
36. Zolyneak M., Michinici Maria Ioana, Drept penal. Partea generală, Editura Fundației
Chemarea, Iași, 1999.

III. DOCTRINĂ, ARTICOLE, REFERATE, STUDII DE SPECIALITATE

1. Alecu Gh. , The correlation between constitutional order, penal policy and penal law,
Revista de Drept Penal, Anul XVII, nr. 3, iulie -septembrie, București, 2010.
2. Antoniu G., Partea introductivă a dreptului penal. Concept. Istoric. Reflecții (III ), Revista
de Drept Penal, nr. 3/ 2010.
3. Antoniu G., Popescu D., Unele probleme din practica judiciară penală , în S.C.J. nr.1/1984,
p.66.

IV. JURISPRUDENȚĂ

1. T. J. Ialomița, dec. nr. 27/1979, R.R.D. nr. 5/1980.
2. T. J.Timiș, dec.nr. 824/1983, în RRD nr. 8/1984, p. 68; T. j.Timiș, dec. nr. 15/1977 în
Repertoriul II .
3. Trib. Suprem c.7, dec. pen. nr. 53/1978 în R.R.D. nr. 12/1978, p. 55 ; Trib. Suprem dec. pen.
nr. 98/1984 în R.3 , p. 145 ;
4. Trib. Suprem c.7, dec. pen. nr. 53/1978 în R.R.D. nr. 12/1978, p. 56 ; Trib. Suprem dec. pen.
nr. 2049/1973 în C.D., p. 372; În sens contrar a se vedea Trib. Suprem dec. pen. nr.
1172/1968 în C.D., p. 283.
5. CSJ, s.pen., dec. nr.1 797/2000, în RDP nr. 2/2002.
6. http://legeaz.net/spete -penal .