I. DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII LA PREȘCOLARI … … 2 [620692]

1
Cuprins

I. DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII LA PREȘCOLARI ………………………….. ………………………… 2
Motivația de a fi creativ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 5
Stim ularea creativității ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 7
Distrugerea creativității copiilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 9
II. DEZVOLTAREA PREȘCOLARILOR ………………………….. ………………………….. …………………… 13
Substadiile preșcolarității ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 15
Dezvoltarea intelectuală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 17
Adaptarea la grădiniță ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 21

2
I. DEZVOLTAREA CREATIVITĂȚII LA PREȘCOLARI

”Primii pași spre creativitate sunt făcuți atunci când î ndemnăm un copil să miroase o
floare, să deseneze un pom în toate amănuntele sale, să mângâie blana unei pisici. Copilul
trebuie să fie îndemnat să și folosească ochii, nu numai pentru a vedea, dar și pentru a privi;
urechile nu numai pentru a auzi, dar și pentru a asculta cu atenție; mâinile, nu numai pentru a
apuca obiectele, ci și pentru a le pipăi și simți. Educarea activității are drept urmare o educare
a creativității în general”.
(Lwenfeld – ”Imaginea despre lume în desenele copiilor” )
Preșcolaritatea este tot mai mult apreciată ca fiind vârsta care include cea mai
importantă experiență educațională din viața unui individ. Pe tot parcursul preșcolarității se
consemnea ză cele mai pregnante ritmuri în dezvoltarea personalității umane și unele dintre
cele mai importante achiziții cu ecouri considerabile pentru etapele ulterioare ale dezvoltării
sale.
Creativitatea este una dintre dimensiunile esențiale pentru întreaga de zvoltare și
afirmare a personalității prin lărgirea experienței congnitive, dezvoltarea imaginației,
dezvoltarea competenței și performanței lingvistice, apariția limbajului intern. Vârsta
preșcolarității, datorită profilului psihologic, permite o cultivar e mai amplă a potențialului
creativ. Potențialului creativ al preșcolarului se manifest ă în activitățile sale din viața de zi cu
zi: în joc (activitatea sa fundamentală), în desen și pictură, în limbaj.
Grădinița este mediul educativ care se deosebește de mediul familial prin programul
de predare -învățare, prin faptul că în grădiniță se desfășoară activități obligatorii care oferă
copiilor crearea unor relații sociale, oferă copilului posibilitatea de a se exprima, de a gândi
precoce, de a simți, de a acționa. Grădinița îl pregătește și îl obișnuiește pe copil cu viața de
colectiv. Tot aici se formează bazele personalității, iar această perioadă se clasifică prin
dezvoltarea de noi trăsături în care se fo rmează: abilități, interese, aptitudini, trăsături de
caracter, îndemnări și comportament creativ.

Educatoarele au un rol foarte important în dezvoltarea creativității la vârsta preșcolară,
în condițiile în care pot încuraja copilul prin crearea unui cli mat corespunzător, utilizând
metode active, încurajarea manifestării libere și spontane a copiilor în învățare, dar nu în

3
ultimul rând stimulând potențialul creator pentru fiecare copil în parte, recur gând la
creativitatea în grup. Preșcolarii, la această vârstă se dezvoltă cel mai bine în colectivitate și
influențat de adult.

Ce nu este creativitatea?
Cuvântul creativ este de cele mai multe ori folosit greșit, oamenii îl folosesc ca și
sinonim pentru dotat . Unii oameni cataloghează un copil creativ spunând că este inteligent
sau ei înțeleg prin asta că acel copil are un talent într -un domeniu anume. De exemplu, un
copil se poate numi dodat dacă stăpânește foarte bine pianul de la o vârstă mică, dar la fel se
poate numi și un copil care la un test de inteligenț ă obține un punctaj maxim. Inteligenț a sau
talentul nu sunt același lucru cu creativitatea. La ambele categorii de inteligență – copiii foarte
inteligenți și copiii cu o inteligență medie – se pot întâlni atât niveluri înalte cât și niveluri
scăzute de creativitate.
Ce este creativitatea?
Creativitatea ar trebui să facă parte din viața fiecărui copil și adult. Motivația de a
efectua ceva creativ este condiția esențială în creativitate. Motivația ne indică ce va face un
copil, pe când talentul, personalitatea și deprinderile ne indică ceea ce poate să facă un copil.
Asupra motivației copiilor, cel mai mare impact îl are mediul social , adică, în mod cert ar
trebui să ne concetrăm pe motivație care ar putea fi mult mai eficientă pentru dezvoltarea
spiritului creativ decât să ne focalizăm atenția asupra talentului. Cei mai creativi adulți în
prezent, sunt cei a căror aptitudini, atitudini și motivație pentru creativitate au fost dezvoltate
încă din perioada copilăriei mici. Flexibilitatea este un cu vânt care îi descrie pe cei creativi.
Viziunea, un alt factor important în dezvoltarea creativității. În primul rând,
dumneavoastra înșivă (părinți sau cadre didactice) trebuie să aveți o viziune clară asupra
vieții, trebuie să aveți o noțiune bine defin ită în legătură cu valorile și normele pe care doriți
să le urmeze copiii dumneavoastră pe parcursul vieții. În al doilea rând, temperamentul,
personalitatea, interesele și necesitățile unui copil diferă, din această cauză și viziunea
dumneavoastră va treb ui modelată în funcție de fiecare copil.
De exemplu, nu constituie un avantaj să vă formați o viziune despre copilul
dumneavoastră ca și un viitor arheolog, dacă interesele lui se îndreaptă mai mult către artă. Nu
putem forța un copil să efectueze activități care nu se potrivesc deloc personalității sau

4
intereselor lor, sau trăsăturilor de personalitate, deoarece acestea pot stârni antipatie sau chiar
frustrare, iar mai apoi pot duce chiar la irosirea adevăratelor lor talente. În al treilea rând,
trebuie să vă imaginați că pe viitor copilul dumneavoastră ajun ge la maturitate, percepeți -l ca
pe un individ independent, făcând exact ceea ce îi place.
Copiii dumneavostră nu trebuie să fie neapărat identificați ca supradotați de la o vârstă
mică ca să fie creativi. Pentru a vă forma o viziune asupra copilului dumn eavoastră este bine
să aflați și viziunea copilului însuși. Acest lucru se poate face prin diferit e activități, jocuri sau
întrebări adaptate vârstei copilului.

5
Motivația de a fi creativ

Spiritul creativ se dezvoltă în momentul în care un individ este, în primul rând,
motivat de interesul, de bucuria, de satisfacția și de provocarea activității resprecitve și nu este
presat de factori externi. Acest fenomen se numește principiul motivației intrinseci în
creativitate. Motivația intrinsecă se caracterizează prin pasiune, dăruire și concentrare. Cea
mai mare provocare din partea părinților care doresc să sprijine și să dezvolte creativitatea
copiilor constă în faptul de a -i ajuta să -și descope re ”intersecția creativității”, aceasta fiind
domeniul în care se intersectează talentele, deprinderile și interesele copiilor.
Pasiunea este o motivație intrinsecă, adică atunci când un individ face un lucru de
dragul de a -l face, este motivația în care îți asumi realizarea unei activități pentru că te atrage,
este plăcută, interesantă, sau plină de satisfacții, iar motivația extrinsecă vine din afară.
Motivația intrinsecă a unei persoane poate să difere de la o activitate la alta, depinzând de cât
de atr activă este sarcina respectivă pentru acea persoană.
Părinții și profesorii, dacă ajung să înțeleagă principiul motivației intrinseci în
creativitate, după care dacă reușesc să îl aplice, ei vor avea un avantaj important în încurajarea
creativității copii lor. Deseori, oamenii își folosc creativitatea la cel mai înalt nivel atunci când
se simt motivați de plăcerea, interesul și satisfacția pe care le -o oferă o activitate în sine și nu
de constrângerile externe.
Ce este motivația intrinsecă?
Interesul este unul dintre cele mai importante semne dinstinctive ale motivației
intrinseci, iar următorul este competența. Pe copiii îi vor atrage mereu și vor căuta mereu cu
multă perseverență și plăcere, acele activități care le creează sentimentul de stăpânire a unu i
lucru. În momentul în care i se spune unui copil sau i se arată s -a descurcat foarte bine în
soluționarea unei probleme dificile, motivația lui intrinsecă crește. O altă ipostază a motivației
intrinseci este autodeterminarea, sau sentimentul că faci ceva pentru că ai propriile motive de
a face un anumit lucru, ci nu pentru că așa vor alții. Copiii trebuie nu doar să simtă că s -au
descurcat foarte bine în ceea ce au efectuat, dar și că decizia le -a aparținut. Posibilitatea de a
face anumite alegeri în legă tură cu o sarcină se numește autodeterminare, iar aceasta provoacă
o motivație puternică.

6
Intersecția creativității
În zilele noastre, se pune mai mult accent pe inteligență, perseverență, talent și
deprinderi în muncă, toate aceste aspecte fiind import ante. Dar ele simbolizează doar două
treimi din rețeta creativității; ultima treime fiind motivația intrinsecă. Părinții sau cadrele
didactice au un rol foarte important, acela de a -i ajuta pe copii să devină cât mai creativi, acest
procedeu inclunzând nu doar formarea deprinderilor, dar și oferirea posibilității de a -și
dezvolta talentele. Nu este suficient doar să le formăm deprinderi bune de lucru, trebuie să îi
îndrumăm și să îi ajutăm să recunoască locul în care se intersectează interesele și deprinder ile
lor.

Intersecția creativității:

”Teresa M. Amabile, Creativitatea ca mod de viață – Ghid pentru părinți și profesori”

Motivația
intrinsecă

7
Stimularea creativității

Atitudinea și comportamentul părinților sunt în strânsă legătură cu spiritul creativ al
copiilor, dar și spiritul creativ al copiilor îi pot face pe unii părinți să adopte o anumită
atitudine. Atunci când copilul desfășoară o activitate, iar părinții le acordă o libertate deplină,
nu impun anumite restricții, nu sunt autoritari și nu încearcă să îl verifice în mod constant, în
general, acești părinți au copii creativi. Și părinții care își respectă copii, a u încredere în
competen țele, aptitudinile și personaliatea lor, au cop ii creativi. Oferindu -i acestea,
preșcolarul își dezvoltă încrederea în sine.
Regulile nu fac parte din viața părinților copiilor creativi, dar nici toleranța nu este
cuvântul care îi descrie. Ei se evidenți ază prin impunerea unor limite, prezentându -le copiilor
un set de valori, demonstrând acele valori prin propriul exemplu, făcând diferența între ceea
ce e bine și ce e rău, lăsându -i pe copiii să decidă singuri care este comportamentul potrivit
acelor valo ri. Prin aceste lucruri, copiii dezvoltă o atitudine independent, dar responsabilă.
Ca și părinte și atitudinea față de propria persoană este una foarte importantă, deoarece
modelul copiilor sunt, în primul rând, părinții. De obicei, părinții acestor cop ii, sunt foarte
siguri pe ei, puțin mai relaxați și nu au inhibiții. Sunt foarte capabili și interesele lor sunt
multiple. Pentru o bună desfășurare a activităților creative, copiii au nevoie de încurajare și
încredere din partea părinților. Cultivarea cre ativității se mai poate face și prin furnizarea
materialului de care copilul are nevoie și crearea unui mediu propice dezvoltării creativității.
În familiile cu copii creativi, părinții au o viziune precisă asupra copiilor lor, aceștia îi
văd ca pe nișt e persoane independente, deosebite, care merită respect și afecțiune. Ei sunt
văzuți ca fiind competenți să efectueze lucruri extraordinare și admirabile datorită
competențelor pe care le dobândesc.
Nu în ultimul rând, simțul umorului trebuie să fie mere u prezent în familii. Umorul
este unul dintre aspect ele important e ale atitudinii părinților. Capacitatea de a avea un simț al
umorului bine dezvoltat generează copii creativi. Este foarte important să știi să te distrezi cu
copilul tău, să faceți glume împreună, să vă jucați, să vă faceți farse.
Încurajarea și ajutarea este cheia sti mulării creativității copiilor, cum ar fi expunerea la
diferite activități, prezentarea diferitelor culturi, atitudini, stiluri diferite de viață, punerea
copiilor în diferite situați în care ei pot fi adaptabili și flexibili le stimulează creativitatea.

8
Unul dintre cele mai bune moduri de a stimula creativitatea este punerea în practică a
diferitelor activități propuse d e copii. Răspunsul dumneavoastră afirmativ la propunerea unor
activități sau a unor aventuri din partea copiilor este foarte important.
Unul dintre lucrurile cele mai importante atunci când ajutați la dezvoltarea creativității
copiilor este să începeți de timpuriu să îi îndrumați pe copiii să fie responsabili și capabili să
gândească singuri. Implicarea intelectuală a părințiilor în dezvoltarea creativității constră în
faptul că părinții împreună cu copiii să exploreze, investighe ze, discut e și dezbat ă tot felul de
lucruri . Veselia și entuziasmul nu trebuie să lipsească din casa unei familii creative.
La fel ca și părinții, cadrele didactice pot avea un impact nemaipomenit nu doar asupra
reușitei școlare, dar și asupra atitudinii copiilor față de grădini ță. Deseori, educatorii au mai
multe ocazii de a stimula creativitatea copiilor decât au părinții. Ei pot forma deprinderi
creative, ei pot modela motivația intrinsecă prin încurajarea exprimării libere a bucuriei,
entuziasmului, a curiozității. Dar cea ma i importantă etapă în dezvoltarea motivației intrinseci
este atmosfera clasei, o atmosferă cât mai liberă și fără prejudecăți este deseori indicată.
Creativitatea nu poate fi predată de către profesori mai mult decât părinții. Profesorii pot doar
stimula spiritual creativ, îl pot ajuta să înflorească și să se dezvolte. Sprijinirea motivației
intrinseci ese una dintre modalitățile semnificative prin care profesorii pot încuraja
creativitatea.

9
Distrugerea creativității copiilor

Creativit atea poate fi distrusă chiar și la copiii cu cele mai intense motivații din cauza
unui mediu inhibitor, aceștia pot fi afectați profund. Uneori, crezând că îi ajutăm pe copiii să
își dezvolte spiritul creativ, ajungem să îi punem în situația de a face lucr uri nedorite. Acest
lucru se datorează constrângerii, această constrângere nu se referă doar la pedepse sau la
crearea unor reguli foarte stricte, se referă și la folosirea recompenselor și a aprecierilor fără
limite.
În ziua de astăzi, se pune un mare a ccent pe recompense. Unii oameni cred că
recompensarea unei activități, sau a unui comportament, duce la ameliorarea
comportamentului respectiv. Recompensarea duce la comprimarea motivației intrinseci și
reducerea creativității. Recompensa stă în calea rea lizării sarcinilor care presupun o rezolvare
a unor probleme complexe, sau în calea sarcinilor cu o intuiție adâncă. Totodată, recompensa
ajută în cazul unor sarcini foarte directe, cum ar fi rezolvarea unui labirint, atunci recompensa
poate spori rapidita tea de a descoperi rezultatul.
”Un cercetător a efectuat un experiment în care li se cerea unor copii de la școala
primară să inventeze povești, plecând de la unele imagini, în vederea obținerii unei
recompense. În acest studiu, recompensa consta în posibilitatea de a face fotografii. În cazul
”grupului nerecompensat”, fotografierea a fost prezentată ca fiind o altă sarcină, pe lângă
povestiri. În cazul ”grupului nerecompensat”, fotografierea a fost prezentată ca fiind o altă
sarcină, pe lângă povesti ri. În cazul ”grupului nerecompensat”, însă, li s -a spus copiilor că
puteau să facă fotografii numai dacă erau de acord, dinainte, să inventeze și poveștile. Mai
târziu, învățătorii au evaluat, din punct de vedere creativ, povestirile copiilor. Povestirile
spuse de copiii nerecompensați au fost considerate ca fiind semnificativ mai creative decât
cele spuse de copiii recompensați. Într -un alt studiu, atât povestirile inventate, cât și colajele
făcute de copii au fost mai puțin creative atunci când copiii au fost de acord să facă aceste
activități numai pentru a căpăta o recompensă. În sfârșit, într -un studiu având ca subiecți elevi
de liceu, cei care au lucrat în vederea unei recompense au scris povestiri mai puțin creative
decât cei cărora nu li s -a promis nici o recompensă. (Creativitatea ca mod de viață, Teresa M.
Amabile, p.108)”.
Competiția este mult mai complexă, deoarece ea cuprinde și evaluarea și recompensa .
Oamenii, intră în competiție atunci când simt că performanțele lor vor fi comparate cu

10
perfo rmanțele altora, iar cel mai bun dintre ei va fi recompensat. Acest fapt, din păcate, poate
comprima creativitatea.
Creativitatea și învățătura nu pot fi realizate cu forța. De exemplu, pentru unii oameni,
poate fi un lucru foarte terifiant ca în școală sau într -un domeniu pe care îl urmează să se
urmeze un program milităresc, unde să li se spună ce să facă, cum și ce să învețe. Când un
copil cu o poftă nelimitată de învățare, fascinat de un anumit domeniu, este lăsat în pace să
experimenteze și să medite ze asupra domeniului ales este forțat să învețe și să se exprime într –
un anumit mod, până și interesul lui poate fi dat peste cap. În cazul copiilor cu niveluri
obișnuite de motivație intrinsecă, constrângerile pot avea un efect devastator.
Ce trebuie să știe adultul? Că toate acestea (recompensa, evaluarea, restângerile
capacității de alegere și competiția), pot devasta creativitatea , dar nu trebuie totuși să le
părăsim de tot, trebuie doar să păstrăm într -un echilibru între ele. De exemplu, constrângeril e
le dau copiilor o stabilitate și un simț al anticipării, ne putem folosi de ele, dar nu atât de mult
încât ei să simtă că realizează ceva doar pentru că trebuie. Putem stabili unele limite în
comportamentul copiilor, doar că totul constă în faptul cum st abilim acele reguli sau limite,
astfel încât să păstrăm motivația intrinsecă a copiilor. Creativitatea copiilor și motivația lor
vor avea de sufe rit dacă ei se simt controlați, diferența constă doar în faptul de cum sunt
impuse acestea. Limitele trebuie să fie comunicate în așa fel încât copiii să conștientizeze
singuri de consecințele urmate, și să considere cp ei sunt cei care au ales să urmeze și să se
conformeze cerințelor adulți, în acest fel efectele distructive asupra creativității și motivației
vor fi minime. Totul depinde de felul în care sunt prezentate aceste componente, adică
efectele distructive ale recompensei și evaluării.
Mulți părinți își doresc cu ardoare să își vadă copiii realizați cât mai bine, dar din
această aspirație de a -i ajuta, îi îndrumă spre anumite domenii față de care copiii nu prezintă
interes. Deseori, rezultatele acestor copiii pot fi foarte bune, adică pot avea performanțe foarte
bune, pot câ știga concursuri și premii, dar aceștia nu vor fi pe deplin fericiți, iar activitatea
creativă poate fi scăzută sau chiar să lipsească. Majoritatea părinților ar trebui să găsească un
domeniu potrivit pentru copilul lui, acolo unde apare ”interecția creat ivității”.
Așa-zișii ”asasini” ai creativității sunt întâlniți peste tot, atât în școala de stat,
tradițională, cât și în cea netradițională, și chiar și printer profesorii care încearcă să dezvolte
creativitatea copiilor. Cel mai des întâlnită este eval uarea care constă în note. Majoritatea
copiilor din ziua de astăzi se gândesc deja de la începutul anului la mediile pe care le vor avea

11
la sfârșitul anului, ca la un lucru foarte important. Același lucru se întâmplă și cu
recompensele, fie ele sub formă d e abțibild, puncte roșii sau chiar expunerea lucrărilor la
panoul clasei. Dacă copilul începe să simtă că aceste recompense sunt principalul motiv
pentru a face ceea cea fac, creativitatea lor începe să se piardă.
Combinația dintre evaluare și recompense poate să apară în clasă sub forma
competiției. Concursul este cea mai clară formă de competiție, la care mereu se adaugă un
premiu pentru lucrarea cea mai bună. Copiii au început să se compare unii cu alții și să
concureze chiar și atunci când nu sunt în preajma unui profesor, sau când nu sunt puși de
acesta să îndeplinească o anumită sarcină. Într -adevăr, s -ar crea un mare haos dacă fiecare
copil ar fi lăsat să facă ceea ce dorește în timpul orelor , dar mulți dintre profesori nu oferă
posibilități de aleg ere copiilor, iar acest lucru duce la subminarea creativității.
Dacă în anumite clase de elevi, profesorul are tendința să păstreze un control strict,
nivelul creativității devine mai slab. Înclinația profesorului de a controla poate să aibă un
impact re velator asupra motivației intrinseci a elevilor. Dacă li se oferă copiilor mai multă
autonomie aceștia pot prezenta niveluri mai înalte de motivație, iar dacă aceștia sunt controlați
de către profesori po t prezenta niveluri mai scăzute.
Învățatul pe de rost este una dintre căile greșite de dobândire a unor cunoștințe, fără a
face o legătură logică între conținuturile învățării. Învățatul pe de rost nu ajută la desfășurarea
unei activități creative, aceste cunoștințe pot fi utile doar pent ru obținerea unor note bune la
un test grilă de exemplu.
Este normal ca în această perioadă, aproape toți copiii ajung să cunoască și eșecul, dar
mai important este felul în care este interpretat eșecul, deoarece acesta poate avea un impact
revelator asu pra creativității și a motivației intrinseci. În mod cert, eșecul nu poate fi evitat în
totalitate și nu este nici recom andat să fie evitat în totalitate. Se spune că anumite lecții le
putem îvăța doar din greșeli. Diferența o face modul în care profesorul îl ajută pe copil să
interpreteze eșecul. ”Un cercetător a arătat că acei copii care își atribuie eșecul unor factori
insurmontabili, cum ar fi, de exemplu, capacitățile lor scăzute, vor avea realizări slabe și vor fi
mai puțin perseverenți. Pe de altă pa rte, copiii care își atribuie eșecul unor factori versatili
(cum ar fi: ”Pur și simplu, nu m -am străduit destul”), vor fi mai perseverenți și vor reuși mai
bine. ( Creativitatea ca mod de viață, Teresa M. Amabile, p. 123)

12
Foarte mulți oameni creativi cele bri nu s -au descurcat tocmai bine în școală sau chiar
au detestat perioada de școlarizare. Unii adulți au avut experiențe nefericite în școală, dar au
avut un nivel înalt de creativitate. Școala poate fi foarte plictisitoare pentru un copil cu
anumite depr inderi creative și cu interese intrinseci specifice. Foarte mulți oameni celebri și
creativi, lipseau de la școală deoarece îi plictisea foarte tare și preferau să citească în parc sau
să meargă la cinematograf.
Dacă copilul dumneavoastră cu un potenția l creativ respinge sistemul de învățământ
ați putea încerca să schimbați instituția, în așa fel încât noul sistem să fie mai flexibil și să
permită o varietate mai largă de stiluri de învățare și interese.

13
II. DEZVOLTAREA PREȘCOLARILOR

Perioada 3-6 ani – a doua copilărie
În zilele noastre , copilul, aflat la vârsta preșcolarității intră în contact mai stâns cu
mediul de grădiniță, care este un mediu total diferit de cel al familiei. În această perioadă,
părintele rămâne totuși centrul existenței preș colarului, în funcție de care acesta se orientează.
Acesta rămâne cea mai de încredere sursă de inspirație și informație despre tot ce îl
înconjoară. Odată ce intră în contact cu noul mediu social (grădinița), copilul își dezvoltă
bazele personalității, dar și capacități de cunoaștere și comunicare, se intensifică emoțiile,
curiozitățiile, deciziile. Activitatea principală la această vârstă este jocul. Jocul favorizează
dezvoltarea imaginației, oferă posibilitatea de a face legături mintale cu reprezentări între
modelul acțiunilor concrete și obiectele din timpul jocului.
Tot în perioada preșcolară se formează comportamente implicate în dezvoltarea
autonomiei, prin prezența deprinderilor și a obișnuințelor, cum ar fi deprinderile igi enice,
alimentare, de îmbrăcare.
Perioada preșcolară s e poate împărți în 3 substadii :
a) perioada preșcolarului mic (3 -4 ani)
b) perioada preșcolarului mijlociu (4 -5 ani)
c) perioada preșcolarului mare (5 -6/7 ani)
Dezvoltarea fizică este foarte evidentă în această perioadă. La vârs ta preșcolară, copiii
devin mai buni la alergat, urcă și coboară scăr ile ținând un obiect, se târăsc cu uș urință prin
tuneluri, prind cu ambele mâini o minge, sar pe ambele picioare, și în tr-un singur pici or, se
cațără și se rostogolesc .
”Creșterea fizică între 3 și 6 ani”
Înățimea în centimetri Greutatea în kilograme
Vârsta Băieți Fete Băieți Fete
3 95 94 14,5 13,5
3 ½ 100 98 15 14,5

14
4 102 100 16 15,5
4 ½ 105 104 17 16,5
5 110 108 18 18
5 ½ 113 111 19 18,5
6 115 115 20,5 20
”Diane E. Papaliaa, Sally Wendkos, Ruth Duskin Feldman, Dezvoltarea umană”

15
Substadiile preșcolarității

Preșcolarul mic (3 ani -4 ani)
Copilul la această vârstă are dificultăți de adaptare la mediul grădiniței deoarece este
dependent de părinți , dar și datorită faptului că nu înțelege prea bine ce i se spune și nu știe să
se exprime clar. Principala lui formă de activitate este jocul . Preșcolarul mic se joacă mai mult
singur .
Preșcolarul mic este curios, atras de obiectele din jur , investigativ chiar, memorează
ușor; gândirea lui este dependentă acțiunii cu obiectele, c omunicarea din timpul jocului e
redusă.
În plan afectiv este instabil, trece cu rapiditate de la o stare la alta, trăiește foarte intens
emoții le. Aceeași instabilitate o întâ lnim și la nivelul motricității, este neîndemănatic, face
mișcări bruște, insuficient c ontrolate .
Preșcolarul mijlociu (4 ani – 5ani)
Se adaptează cu mai mare ușurință medi ului grădiniței. Dacă la preșcolarul mic
formele de neadaptare sau adaptare dificilă persistă încă multă vre me de la începerea
grădiniței, la preșcolarul mijlociu a cestea durează mai puțin timp. Preocupările lui devin mai
variate, jocul mai bogat în co nținut, activitățile obligatorii mult mai solicitante.
Se îmbogățește simțitor cercul cunoștințelor despre lume. Începe să îl preocupe din ce
în ce mai mult realitatea externă.
Se dezvoltă mult limbajul . Imaginația copilului se amplifică . Se conturează caract erul
autoritar al celor mai multe dintre procesele psihice (memorare, imaginație). Reacțiile emotive
sunt mai controlate și mai în acord cu cerințele educatoarei , ale părinților sau ale copii lor. Are
loc un început al organizării voinței atunci când preșcolarul mijlociu renunță uneori la
dorințele sale trecătoare. Ritmul accelerat al socializării copilului este caracteristic acestei
perioade. El devine mai sensibil la unele manifestări, evenimente colective din familie, din
grădiniță, jocurile sale ca pătă un caracter colectiv; de la rivalitate și competiție se trece la
cooperare.

16
Preșcolarul mare (5 ani -6/7 ani)
Se adaptează relativ rapid nu numai la mediul grădiniței, ci și în contact cu orice tip de
situație nouă. Caracteristică este adaptarea c ea mai evidentă a comportamentelor față de
diferitele persoane, fapt ce se reflectă atât în familie, cât și în grădiniță. Dar pot exista și
distanțe psihologice ale comportamentelor între cele două medii; în sensul că, de regulă,
copilul paote fi destins, disponibil în grădiniță, răsfățat, nervos acasă și invers. De cele mai
multe ori, în med iul în care copilul are comportamente încărcate de negativism există
persoane cu care nu stabilește relații firești, datorită nesiguranței sau chiar sentimentului de
teamă. Preșcolarul mare imită direct comportamentele adulte și participă la activitățile care îl
interesează.
La grădiniță activitățile obligatorii sunt mai numeroase, cerințele mai susținute. El își
va organiza mai bine propriile activități, va manifesta o atitudine critică față de ele.
Limbajul capătă o structură mult mai închegată decât etapele anterioare fiind construit
după regulile gramaticale: apar primele forme ale gândirii logice, orientate spre sistematizarea
și dezvoltarea faptelor particulare; su nt utilizate unele procedeee de memorare; atenția
voluntară își prelungește durata.

17
Dezvoltarea intelectuală

Intelectul desemnează un sistem de relații, activități și procese psihice superioare
(gândire, limbaj, memorie, imaginație, atenție) sistem ce d epășește experiența senzorială.
Intelectul copilului, deși insuficient format, înregistrează în perioada preșcolarității o serie de
restructurări importante.
Gândirea
Gândirea copilului preșcolar este legată de reprezentările și limbajul acest uia,
dezvoltându -se în cadrul situațiilor de viață, sub influența investigației practice asupra
fenomenelor din jur, prin intermediul operațiilor de analiză, sinteză, comparație, abstractizare,
generalizare.
Gândirea copilului preșcolar se caracterizează p rin dorința de cunoaștere, datorită curiozității.
Marea frecvență a întrebării “de ce?” constituie un indiciu al acestei cerințe de cunoaștere și
de sesizare de relații manifestate de gândirea copilului preșcolar.
Gândirea copilului de vârstă preșcolară mi că este el ementară, primitivă, simplistă. El
consideră toate obiectele și fenomenele ca fiind însuflețite.
Jean Piaget arată că până la 4 -5 ani, copilul are o gândire prologică și preoperatorie, după care
urmează o gândire concret -intuitivă, care se extind e pe perioada vârstei școlare mici.
Cea mai semnificativă trăsătură a gândirii, în perioada vârstei preșcolare constă în
dezvoltarea capacității de a sesiza relațiile dintre fenomen e, cum ar fi relațiile cauzale și
succesiunea . Sesizarea existenței unor re lații între fenomene determină o structurare și o
orientare nouă a atitudinii interogative a copilului. Dacă la vârsta de 2 -3 ani, pentru
identificarea obiectelor și a însușirilor vârstei preșcolare, copilul întreabă “De ce?”. Marea
întrebare a întrebării “De ce?” marchează momentul constituirii gândirii cauzale, când relația
cauzală începe să devină un raport logic .
În jurul vârstei de 5 ani, se pun bazele unei logici a relațiilor. Copiii de vârstă
preșcolară mijlocie și mare operează activ cu raporturi d e mărime, de cantitate, de spațiu, de
parte și întreg. Această logică a relațiilor se constituie pe baza experienței practice, ea fiind de
fapt o logică practică.

18
Perioada vârstei preșcolare este perioada în care gândirea lui este orientată mai mult spre
găsirea unor soluții practice de adaptare, și nu spre de scoperirea adevărului teoretic.
Memoria
Datorită dezvoltării progresive a vorbirii, la copilul preșcolar, memoria începe să
capete particularități mai evoluate. La vârsta de 3 -4 ani predomină memori a involuntară
bazată pe asociații și nu pe analiză.
În condițiile jocului, memoria este mai productivă și capătă un caracter voluntar la
vârsta de 4 -5 ani. În joc, copilul trebuie să memoreze, să recunoască, să reproducă, să redea
conținutul unei sarcini. El începe să conștientizeze cerința fixării și păstrării sarcinilor ce -i
revin. De aceea pe la 5 -6 ani, el caută să utilizeze unele procedee de reproducere.
Deși memoria preșcolarului este capabilă de asemenea performanțe, ea este totuși
nediferențiată, di fuză, are un caracter ilogic . Copilul memorează repede, dar poate să uite la
fel de repede. Memoria are și funcții sociale. Ca proces de fixare, păstrare, recunoaștere și
reproducere, memoria are un rol important și în fixarea c omportamentelor redând purta rea
celor din jur.
Atenția
Concentrarea atenției crește de la 5 -7 minute la preșcolarul mic, la 12 -14 minute la
preșcolarul mijlociu și la 20 -25 de minute la cel mare în situații obișnuite și chiar la 45 -50 de
minute în joc, în audiția sau vizionarea de animații sau teatru .
În cazul educatorilor se ridică două probleme legate de atenția preșcolarilor: trezirea
atenției involuntare, lucru relativ mai ușor de realizat și menținerea atenției voluntare pentru o
perioadă mai îndelungată de timp asupra activită ții desfășurate.
Limbajul
În această perioadă monologul este unul extins, fiind și o bună modalitate de exersare
a limbajului. Ca și o discuție cu sine însuși, acest monolog garantează pronunția corectă a
cuvintelor, dar are și un rol foarte important d e autosusținere în diferitele activități pe care
copilul le desfășoară de unul singur.
Practica citirii de către mame copilului influențează limbajul copilului, care la rândul
său conduce la dezvoltarea cititului și a vocabularului. Deprinderea limbajulu i este foarte

19
dificilă și diferă de la un copil la altul, fiind o activitate foarte complexă și de lungă durată.
Fiecare copil se diferențiază prin vârsta de debut a limbajului, claritatea pronunțării cuvintelor
și prin complexitatea vocabularului. Dacă un ui copil i se vorbește sau i se citește foarte des, el
asimiliază rapid competențele lingvistice, iar mai târziu copilului îi va fi mult mai ușor să se
exprime. Unui copil căruia i se citește și i se vorbește mai rar, pe viitor este posibil ca el să
vorbea scă mai târziu decât ceilalți copii de aceeași vârstă, deoarece el are nevoie să fie
stimulat. Limbajul îl ajută pe copil în stabilirea relațiilor sociale și să acumuleze noi
informații.
Dezvoltarea limbajului este legată de dezvoltarea gândirii. În peri oada preșcolară,
limbajul copilului devine un instrument activ și deosebit de complex al relațiilor lui cu cei din
jur și, în același timp, un instrument de organizare a vieții psihice.
La vârsta de 3 ani predomină limbajul care cuprinde propoziții simple, completate
uneori de gesturi. Relatările verbale ale copilului abundă de exclamații, interjecții, repetiții,
mijloace onomatopeice. Treptat locul limbajului situativ este luat de limbajul contextual, fapt
ce îi permite copilulu i ca în comunicare să se poată referi la o arie largă și complexă de
evenimente trăite de anterior sau la cele proiectate în viitor. Ambele forme de vorbire (limbaj)
situativă și contextuală, evoluează pe tot parcursul vieții copilului și a adultului.
Defe ctele de pronunțare din perioada vârstei de 3 -4 ani se datoresc lipsei de
consolidare a mecanismelor care participă la actul vorbirii, precum și prin dezvoltarea
necorepunzătoare a capacității funcționale a analizatorului auditiv verbal în sensul că nu se
face, cu claritate, discriminarea sunetelor și articulațiilor fonematice ale cuvântului.
Jocul în perioada preșcolarității
Jocul, în această perioadă, rămâne activitatea principală, dar și cea mai preferată de
copiii. Jocul este activitatea care îi uneșt e pe cei mici și în același timp îi reprezintă. Pe
parcursul jocului, copilul interacționează cu obiectele din jur, își îmbogățește cunoștințele, se
responsabilizează, își îndeplinește nevoia de mișcare.
În această perioadă, copilul își manifestă doleanț a de a participa la activitatea și la
viața celor din jurul lui, luând în serios rolul de adult, reproducând activitățile desfășurate de
oamenii din jurul lui. Procesul de învățare, la grădiniță, se realizează într -un mod mai atractiv
prin joc, jocul fiind activitatea de bază la grădiniță.

20
Până în momentul în care copilul învață ceva din joc, el repetă situațiile de joc la
nesfârșit. Totodată, jocul este și o metodă foarte importantă de învățare și memorare. Îl ajută
pe copil în dezvoltarea fizică și psi hică și îl ajută la dezvoltarea și formarea personalității.

21
Adaptarea la grădiniță

Trecerea de la mediul familial la mediul de grădiniță se face treptat , iar fiecare
preșcolar se adaptează în ritmul lui, care nu este niciodată același pentru fiecare copil.
”Într -o cercetare axată pe aceste probleme și aspecte s -au pus în evidență 6 tipuri de
adaptare la mediul de grădiniță, acesta fiind mediul ”nou”:”
Preșcolari Număr
de
subiecți Adaptarea, %
Foarte
grea Dificilă Tensională
continuă Tensională
intermitent Bună Foarte bună
Mici
Mijlocii
Mari 80
200
220 7
1,5
– 10
6
1,5 11,5
12,5
9,5 30
26,5
13 21,5
44,5
66 20
10
10
”Ursula Șchiopu, Emil Verza, Psihologia vârstelor , pagina 131”
Această cercetare s-a întins pe parcursul a 10 săptămâni, câte o oră pe zi, 4 zile pe săptămână.
Adaptarea dificilă se manifestă printr -o nervozitate, care, la preșcolarii mici poate dura
între 4 și 8 -10 săptămâni și se manifestă prin lipsa po ftei de mâncare și a lipsei somnului.
La preșcolarii mijlocii, adaptarea foarte grea și grea se simte abia după 4 -5 săptămâni
și se manifestă prin refuzul preșcolarilor de a participa la activitățile obligatorii. Adaptarea
afectivă este deseori mai difici lă la acești copii, deoarece ei asimilează grădinița cu un
abandon din partea părinților, iar ei au nevoie de o figură de atașament ca să se simtă în
siguranță. Acest atașament față de educatoare se va realiza abia după câteva săptămâni de
frecventare a gr ădiniței, care la un moment dat se poate tran sforma într -o ușoară dependență.
Preșcolarii mari putem spune că după 3 -4 săptămâni de grădiniță sunt bine adaptați la noul
mediu.
Primele două săptămâni sunt întotdeauna cele mai grele, deoarece copiii se
acomodează cu separarea de părinți, schimbarea rutinelor și adaptarea la un mediu nou. Dar și
părinții au nevoie să se acomodeze cu separarea de copii, schimbarea rutinelor și a
programului, și adaptarea la mediul nou și la comunitate.

22
Pentru o acomodare mai ușoară și o tranziție mai lină înainte să înceapă grădinița,
părinții ar putea sincroniza programul de acasă cu cel pe care urmează să îl aibă copilul la
grădiniță, astfel rutin ele vor fi asemănătoare. Copilul va fi mai cooperant și se va simți în
siguranță și în control.
Când plecați de la grădiniță n u vă furișa ți niciodată . Anunțați copilul înainte să plecați,
chiar dacă va plânge. Plânsul de disperare și abandon când conștientizează că ați dispărut, este
nociv, față de plânsul normal când plecați anunțându -l că vă v eți întoarce . Când îl luați de la
grădiniță, amintiț i-i că v -ați ținut de cuvânt . Dacă îi este greu să facă față tranzițiilor și mai
dorește să rămână la gr ădiniță, mai rămâneți pentru încă 10 minute să se joace, apoi asigurați -l
că mâine veți veni din nou. Este normal ca cel mic să plângă după părinți , nimic nu se
compară cu compania voastră. Este benefic, însă, să se atașeze și de alți adulți. Înainte de a
pleca, stați cu copilul un timp suficient care să îl ajute să se acomodeze, dar nu lungiți acest
timp. Anunțați copilul peste cât timp veți pleca, eventual unde plecați, când vă înt oarceți și,
eventual, ce veți face după ce îl luați de la grădiniță. După ce a trecut timpul pe care i l -ați
comunicat, luați -vă rămas bun și plecați. Chiar dacă copilul plânge, nu vă mai întoarceți. De
fiecare dată când vă veți întoarce, va fi mai greu, iar copilul va fi confuz. Aveți încredere că
educatoarele îi vor fi alături și îl vor ajuta să se liniștească. Emoțiile și sentimentele voastre
negative legate de lăsatul la grădiniță, le veți transmite copilului. Ca să fie mai ușor, gestionați
aceste emoții și sentimente. Amintiți -vă că duceți copilul într -un loc pe care l -ați ales cu
entuziasm și încredere. Găsiți un mod special de a vă lua rămas -bun și repetați -l în fi ecare
dimineață la despărțire.