CATEDRA DE PROTETICA DENTARA MOBILA LUCRARE DE DIPLOMA Macheta protezei totale implicații cu importanță practică Coordonator stiintific: Absolvent: 1… [620512]

UNIVERSITATEA DEMEDICINA SI FARMACIE “CAROL DAVILA”
BUCURESTI
FACULTATEA DE STOMATOLOGIE
COLEGIUL DE TEHNICA DENTARA
CATEDRA DE PROTETICA DENTARA MOBILA
LUCRARE DE DIPLOMA
Macheta protezei totale implicații cu importanță
practică
Coordonator stiintific:
Absolvent:
1

Planul lucrarii
Capitolul I
Introducere: Motivarea alegerii temei
Capitolul II
Edentatia partiala si influenta ei in deteriorarea aspectului
fizionomic.
Capitolul III
Puntea frontala: – caracteristici
-aspecte particulare
-modalitati de realizare
Capitolul IV
Materialeutilizate in restaurari protetice fixe.
Capitolul V
Comparatie intre diferitele tipuri de microproteze.
Capitolul VI
Restaurarea fizionomica:- element esential in tratamentul
edentatiilor
frontale.
Capitolul VII
2

Concluzii.

Bibliografie.
I. Motivația alegerii temei

3

Parte generală
CAPITOLUL I
Introducere
Terapia edentației totale continuă să preocupe specialiștii de pretutindeni, fiind
considerată ca un domeniu de o dificultate deosebită, întrucât nu se rezumă numai la
conceperea și realizarea unei proteze mobile totale, ci constituie o adevărată „terapie
specifică“ ce se adresează unei infirmități dintre cele mai complexe și mai puțin
cunoscute.
Instalarea edentației totale trebuie privită ca începutul unui proces evolutiv de
perturbare a echilibrului fiziologic, generat de îmbătrânirea constantă a structurilor
anatomice ale întregului organism, cu implicații și asupra aparatului dento-maxilar,
aspect ce poate declanșa un stres permanent care plasează mai ales persoanele în vârstă
într-o stare de labilitate psiho-somatică.
Devin, în 1973, subliniază că factorul psihic domină tratamentul edentației totale,
motiv care îl obligă pe practician la cercetarea și descoperirea personalității profunde a
edentatului total spre a putea interveni cu eficiență în „rezolvarea problemelor afective și
protetice cu triplul lor obiectiv: masticația, fonația și estetica“.
4

Definiție. Etiologie.
Prin edentație totală bimaxilară se înțelege absența tuturor dinților din cavitatea
bucală, fenomen produs după erupția lor.
Edentația totală poate fi și unimaxilară. Absența dinților de pe maxilarul superior
se numește edentație totală maxilară, iar absența doar a celor de pe maxilarul inferior se
numește edentație totală mandibulară.
Edentația totală poate fi congenitală (rar) sau dobândită. Cea congenitală – numită
anodonție totală – apare datorită lipsei tuturor mugurilor dentari. Edentația totală
dobândită se instalează lent, după edentații parțiale mai întâi reduse, apoi întinse.
Cauzele edentației totale sunt, în ordinea frecvenței, următoarele:
I.caria dentară și complicațiile ei;
II.parodontopatiile marginale cronice;
III.involuția fiziologică a aparatului dento-maxilar;
IV.factorul iatrogen, reprezentat de t ratamente stomatologice
necorespunzătoare;
V.afecțiunile tumorale;
VI.traumatismele ;
Cauze favorizante:
•diabetul – determină apariția îmbolnăvirilor parodontale și
agravează evoluția lor;
•osteoporoza generalizată – condiționează o slabă implantare a
dinților;
•osteomalacia;
•rahitismul – slaba mineralizare a oaselor maxilare..
Frecvența edentației totale este la ora actuală mai mare la femei și la populația din
mediul urban. Analizând pe grupe de vârstă, edentația totală este acum mai puțin întâlnită
între 60 și 69 de ani; este mai frecventă după 70 de ani și foarte frecventă după 75 de ani.
5

Modificări aparute la edentatul total
Edentația totală agravează tulburările funcționale masticatorii, fizionomice și
fonetice apărute de obicei după instalarea edentației parțiale întinse.
1. Tulburări masticatorii
Tulburările masticatorii sunt prezente la pacienții edentați total neprotezați.
Posibilitatea triturării alimentelor îi obligă să consume numai alimente moi, efectul
nutritiv al acestora scăzând considerabil. În această situație apar frecvent îmbolnăviri
gastro-intestinale, cu slăbirea consecutivă a organismului. Afectarea tubului digestiv este
provocată și de traumatizarea cronică a mucoasei gastrice de către fragmentele alimentare
insuficient fărâmițate și insalivate, ceea ce duce la o hipersecreție gastrică și la o creștere
a motilității stomacale.
Dificultăți masticatorii apar și la edentatul total protezat, datorită menținerii și
stabilității deficitare a protezei și datorită aspectului necorespunzător al suprafețelor
ocluzale ale dinților artificiali.
2. Tulburări fizionomice

6

Edentația totală produsă rapid declanșează o gravă tulburare fizionomică prin
modificarea reliefului părților moi ale feței, cu adâncirea șanțurilor peribucale, dispariția
roșului buzelor, determinând apariția tulburătoare a imaginii pregnante de îmbătrânire.
Toate aceste modificări dau un aspect caracteristic edentatului total bimaxilar, marcat de
înfundarea etajului inferior al feței, cu apropirea mentonului de vârful nasului, aspect
asemănător profilului de pasăre.
În cazul instalării lente a edentației totale, transformarea pacientului edentat parțial (mai
ales subtotal) protezat în edentat total nu provoacă tulburări fizionomice notabile, decât
dacă ultimii dinți au fost frontali.
3. Tulburări fonetice
Pierderea dinților modifică tubul fonic reprezentat de cavitatea bucală, iar limba
nu mai întâlnește suportul pe care se sprijină la emiterea unor consoane numite dentale.
Instalarea modificărilor de fonație se face terptat, dar devine caracteristică odată cu
dispariția tuturor dinților.
4 Tulburări psihice
Infirmitatea creată de tulburările masticatorii, fizionomice și fonetice poate afecta
și starea sistemului nervos central. Apar dereglări în comportamentul normal al
pacientului, acesta fiind trist, deprimat, treptat se instalează o labilitate psihică marcată,
între altele, prin lipsa de înțelegere ș i colaborare în timpul tratamentului.
7

CAPITOLUL II
Câmpul protetic edentat total
Prin „câmp protetic“ se înțelege teritoriul biologic pe care se aplică proteza
mobilizabilă sau, cu alte cuvinte, totalitatea țesuturilor care vin în contact cu proteza
respectivă.
Câmpul protetic edentat total este împărțit în două zone caracteristice :
1.ZONA DE SPRIJIN : cuprinde crestele alveolare și tuberozitățile maxilare, bolta
palatină, crestele edentate mandibulare (substrat osos) acoperite de o mucoasă fixă;
2. ZONA DE SUCCIUNE : cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile
protezei.
1.Câmpul protetic maxilar

ZONA DE SPRIJIN are substratul osos reprezentat de:
8

a) crestele alveolare edentate care rezultă din apofiza alveolară maxilară după
extracția dinților.
Pot prezenta forme și volum diferite. Astfel, pot fi mai proeminente, mai puțin
proeminente, șterse sau chiar dispărute (la mandibulă). Forma crestelor poate fi
favorabilă sau nefavorabilă.
Astfel, crestele pot fi:
retentive, care se asociază cu o boltă adâncă;
neutre, se asociază cu o boltă de înălțime medie;
neretentive, se asociază cu o boltă plată.
b) tuberozitatea maxilară situată în regiunea posterioară a apofizelor alveolare.
Aceasta poate fi asemănătoare crestei edentate, adică poate fi retentivă, neutră sau ștearsă
și neretentivă.
Retentivitatea tuberozității poate exista în sens vestibulo-oral și în sens sagital sau
chiar în ambele sensuri. Când volumul ei crescut face ca tuberozitatea să se apropie foarte
mult de creasta edentată mandibulară sau tuberculul mandibular, vorbim de o tuberozitate
„proccidentă“. În acest caz se recomandă remodelarea ei chirurgicală.
c) bolta palatină rezultă din unirea apofizelor palatine ale osului maxilar situate în
cele două treimi anterioare ale bolții, cu lamele orizontale ale oaselor palatine situate în
treimea posterioară a bolții.
Poate avea diferite forme: adâncă (ogivală), medie sau plată. Pe linia mediană se
află torusul palatin care poate avea forme, mărimi și poziții diferite.
Substratul mucos al câmpului protetic maxilar este constituit din mucoasa care
acoperă crestele edentate pe bolta palatină și poartă numele de mucoasă fixă.
În caz că mucoasa nu urmează în evoluția sa atrofia osoasă, deasupra crestei
alveolare (în special frontale) rămâne un strat de mucoasă balantă – „creasta de cocoș“ –
necesitând de regulă excizia chirurgicală preprotetică.
ZONA DE SUCCIUNE sau zona de închidere marginală este reprezentată de
mucoasa pasiv-mobilă. Mucoasa pasiv-mobilă are o lățime între 1 și 3 mm și este situată
în apropierea fundurilor de sac vestibulare, mai aproape de versantele crestelor edentate.
9

Zona de mucoasă mobilă cuprinde mucoasa care acoperă buzele, obrajii, vălul
palatin și planseul bucal. Această mucoasă nu face parte din câmpul protetic, fiind situată
în afara limitelor acestuia, dar are raporturi cu proteza.
2. Câmpul protetic mandibular

ZONA DE SPRIJIN are un substrat osos reprezentat de creasta edentată
mandibulară, întotdeauna mult mai redusă decât creasta edentată maxilară. Acest lucru se
datorează unei atrofii mai accentuate a osului alveolar mandibular. Zona de sprijin
mandibulară este delimitată posterior de tuberculul mandibular, formațiune anatomică ce
ia naștere în locul trigonului retromolar în urma extracției molarului de minte. În orice
situație, această zonă anatomică trebuie acoperită de proteză. Limita până la care poate fi
acoperit tuberculul este treimea sa posterioară, deoarece în această treime se inseră de
obicei ligamentul pterigomandibular.
Substratul mucos al zonei de sprijin mandibulare nu este atât de aderent ca la
maxilar. Datorită atrofiei mai rapide și mai accentuate a osului alveolar mandibular,
mucoasa poate deveni mobilă pe suprafața periostală și poate forma cute, bride
longitudinale paralele cu creasta.
ZONA DE SUCCIUNE sau de închidere marginală face trecerea dintre mucoasa
fixă și cea mobilă, reprezentată de mucoasa pasiv-mobilă. La mandibulă, mucoasa pasiv-
mobilă situată pe versantele vestibulare ale crestelor edentate în apropierea fundurilor de
sac vestibulare, are o lățime variabilă între 1-3 mm.
10

Mucoasa mobilă care acoperă restul cavității bucale, poate fi mobilizată în toate
sensurile și are rol în obținerea închiderii marginale externe, aplicându-se pe fața externă
a protezei.
CAPITOLUL III
Etapele clinico- tehnice de realizare a protezei totale
Proteza totală este obținută în urma unor etape clinice efectuate de medicul
stomatolog și a unor etape tehnice efectuate de tehnicianul dentar. Fiecare etapă de
tratament, clinică sau tehnică, are o importanță deosebită, sumarea lor asigurând o piesă
protetică ce se poate integra biologic.
Etapele clinico-tehnice sunt următoarele:
1. Examinarea pacientului;
2. Amprentarea preliminară;
3. Confecționarea modelului preliminar;
4. Confecționarea portamprentei individuale;
5. Amprentarea funcțională;
6. Confecționarea modelului funcțional;
7. Confecționarea șabloanelor de ocluzie;
8. Determinarea raporturilor intermaxilare;
9. Montarea modelelor în ocluzor sau articulator;
10. Confecționarea machetelor protezelor totale;
11. Proba machetelor în cavitatea bucală;
12. Confecționarea tiparului;
13. Prepararea și îndesarea acrilatului;
14. Polimerizarea acrilatului;
15. Dezambalarea, prelucrarea și lustruirea protezelor;
16. Aplicarea protezelor în cavitatea bucală.
11

1.Examinarea pacientului

Etapă clinică, realizată în exclusivitate de medicul stomatolog, are importanță
deosebită nu numai pentru stabilirea diagnosticului, soluției de tratament și
caracteristicilor câmpului protetic, ci și pentru alegerea tehnicilor și materialelor de
amprentare și a individualizării tratamen-tului în funcție de fiecare pacient în parte.

2.Amprenta preliminară
12

Amprenta preliminară sau anatomică este o copie negativă obișnuită a câmpului
protetic realizată cu un material de amprentare susținut într-o portamprentă standard care
are o formă apropiată maxilarului, respectiv mandibulei. Portamprentele sunt
confecționate fie din metal, fie din material plastic și pot fi perforate sau nu pentru a
retenționa materialul de amprentare.
3. Confecționarea modelului preliminar

13

Modelul preliminar sau anatomic este o copie pozitivă a câmpului protetic care
redă cu exactitate zona de sprijin și în limite relative zona de menținere (succiune).
Modelul preliminar este confecționat din gips obișnuit. Tehnica de confecționare
cuprinde următoarele etape:
a) spălarea amprentei
b) reconstituirea amprentei
c) izolarea amprentei
d) turnarea modelului
e) demularea
f) conturul periferiei câmpului protetic pe model este accentuat prin înscrier e cu
ajutorul creionului chimic
4.Confecționarea lingurii individuale

Portamprenta sau lingura individual ă este proprie fiecărui pacient, corespunzând
câmpului protetic al acestuia pe care se adaptează perfect. Numai cu ajutorul unei
portamprente individuale se poate amprenta corect întregul câmp protetic cu care proteza
va veni în contact și, în mod deosebit, zona mucoasei pasiv mobile situată la periferia
14

câmpului protetic. Această zonă nu poate fi amprentată exact cu portamprentele standard.
Este o etapă tehnică.
5.Amprenta funcțională
Amprenta funcțională sau definitivă este o copie negativă a câmpului protetic
edentat total înregistrat cu fidelitate maximă pe toată întinderea sa. Se obține după
adaptarea riguroasă a portamprentei individuale pe câmpul protetic și prin folosirea unor
materiale de amprentare cu calități deosebite. Materialul de amprentare funcțională este
ales în funcție de câmpul protetic, în principal de calitatea mucoasei și secundar de
substratul osos.
Materialele folosite pentru amprenta definitivă sunt:
-pasta de gips;
-materialele bucoplastice ;
-pastele de eugenat de zinc ;
-materialele elastice de tipul alginatelor ;
-materialele elastice de tipul elastomerilor de sinteză ;
6. Confecționarea modelului funcțional
Modelul funcțional, definitiv sau de lucru, este copia pozitivă a câmpului protetic
obținut dupa o amprentă funcțională. Pe acest model sunt redate cu fidelitatea maximă
toate detaliile câmpului protetic, atât zona de sprijin cu care proteza vine în contact, cât și
zona de menținere reprezentată de fundurile de sac vestibulare și linguale și zona ”Ah”.
Modelul funcțional este realizat din ghips dur tip Moldano. Este o etapă tehnică.
7. Confecționarea șabloanelor de ocluzie
15

Șabloanele de ocluzie sunt piese auxiliare indispensabile în tehnologia protezelor
totale, cu ajutorul cărora medicul determină raporturile intermaxilare și stabilește date
referitoare la alegerea și poziționarea dinților artificiali. Șabloanele de ocluzie reproduc
cu aproximație baza și arcadele dentare artificiale. Șabloanele sunt formate din bază și
borduri de ocluzie.
8. Determinarea raporturilor intermaxilare
Este o etapă clinică deosebit de importantă în tratamentul edentatului total. Cu
ajutorul șabloanelor de ocluzie, medicul stomatolog stabilește raporturile sau relația
intermaxilară, adică poziția fiziologică a mandibulei față de maxilar. Prin intermediul
șabloanelor de ocluzie, cele două modele funcționale se vor afla în aceeași poziție, dând
posibilitatea tehnicianului dentar să execute viitoarele proteze în relația intermaxilară. Pe
șabloane se trasează de către medic mai multe repere necesare alegerii și montării dinților
artificiali.

9. Montarea modelelor în ocluzor sau articulator
16

Este o etapă tehnică în care ansamblul modele funcționale-șabloane este fixat într-
un aparat care păstrează poziția modelelor după îndepărtarea șabloanelor. Poziția
modelelor, unul față de altul, este aceeași în care s-a aflat mandibula față de maxilar în
momentul determinării relației dintre ele.
10. Confecționarea machetelor protezelor totale

17

Este o etapă tehnică numită curent montarea dinților artificiali. Se realizează din
ceară macheta bazelor protezelor, pe care se montează dinții artificiali cu ajutorul datelor
transmise pe șabloanele de ocluzie. Această machetă se numește preliminară sau pentru
probă.
11. Proba machetelor în cavitatea bucală
Este etapa clinică în care medicul stomatolog verifică dacă datele stabilite cu
ajutorul șabloanelor de ocluzie, precum și indicațiile de alegere și montare a dinților
artificiali au fost respectate de către tehnicianul dentar. Eventualele neconcordanțe sunt
corectate de medic în cabinet sau se cere o nouă montare. În privința aspectului
fizionomic este cerută și părerea pacientului.
12. Confecționarea tiparului
Este o etapă tehnică în care machetele protezelor totale se ambalează în ghips în
interiorul unor conformatoare numite cuvete. După eliminarea cerii machetelor,
ambalajul devine tipar în care se introduce și se polimerizează acrilatul ce va alcătui
bazele protezelor. În mod curent această fază este numită ambalare.
13. Prepararea și îndesarea acrilatului
Este o etapă tehnică în care acrilatul necesar pentru baza viitoarei proteze se
prepară din cele două componente, polimerul și monomerul și se introduce în tipar.
14. Polimerizarea acrilatului
18

Este o etapă tehnică în care pasta de acrilat introdusă în tipar este supusă unui
proces de termopolimerizare și devine un corp dur, rezistent, alcătuind baza protezelor.
Pe bază sunt situați dinții artificiali.
15. Dezambalarea, prelucrarea și lustruirea protezelor

Este etapa tehnică în care protezele sunt îndepărtate din tipare, curățate de
resturile de masă de ambalat iar plusurile de material acrilic sunt îndepărtate. În final
protezele sunt lustruite.
16. Aplicarea protezelor în cavitatea bucală
19

Este etapa clinică în care medicul stomatolog aplică și adaptează protezele pe
câmpul protetic al pacientului edentat total. Aceasta fază nu reprezintă încheierea
tratamentului, ci numai a unui ciclu. Urmează un al doilea ciclu, în care protezele sunt
adaptate la pacient integrându-se biologic iar acesta se adaptează stării de protezare.
Acest al doilea ciclu al tratamentului poate pune mai multe probleme față de primul ciclu,
în condițiile unor câmpuri protetice deficitare, a unor tipuri constituționale cu capacitatea
reactivă scăzută sau psihic labil.
20

CAPITOLUL IV
Realizarea machetei protezei totale. Montarea dinților. Reguli de
montare.
Pentru confecționarea machetelor protezelor totale, tehnicianul dentar primește o
serie de indicații de la medicul stomatolog prin șabloanele de ocluzie și fișa de laborator.
1.Indicații date de șabloane
Există două situații distincte : montarea dinițlor se face fie după tehnica lui Alfred
Gysi, fie după tehnica lui Pedro Saizar.
A. Trasarea reperelor după Gysi:
– linia mediană – însemnată vertical pe bordura superioară de ocluzie corespunde
liniei mediane a feței pacientului. Se prelungește pe soclurile ambelor modele și
reprezintă locul unde se vor întâlni fețele meziale ale incisivilor centrali.
– liniile caninilor – însemnate pe bordura șablonului superior în dreptul
comisurilor bucale se prelungesc pe soclul modelului superior și reprezintă spațiul în care
trebuie încadrați cei șase dinți frontali superiori.
– linia surâsului – trasată pe bordura superioară de ocluzie la nivelul unde se ridică
buza superioară în timpul surâsului folosește pentru stabilirea înălțimii dinților frontali
superiori. Distanța dintre această linie și planul de orientare ocluzală aflat la întâlnirea
bordurilor de ocluzie, reprezintă înălțimea dinților frontali superiori. Se trasează pe soclul
modelului superior prin două linii paralele situate la distanța măsurată între cele două
repere de pe șabloane. Distanța în milimetri se înscrie și în fișa de laborator.
– planul de orientare ocluzală – reprezentat de întâlnirea supra fețelor ocluzale ale
bordurilor, stabilit de către medic, se înscrie pe soclul modelului superior printr-o linie
paralelă cu acest plan. Practic, în timpul montării dinților tehnicianul dentar nu are
21

materializat planul de orientare ocluzală și va folosi un plan mobil reprezentat de o
plăcuță de sticlă față de care se va realiza montarea.
– curbura vestibulară a bordurii de ocluzie superioare – reprezintă arcul de cerc pe
care se vor situa fețele vestibulare ale frontalilor superiori. Acest reper nu poate fi
transcris ci este înregistrat printr-o amprentare cu ghips a curburii vestibulare obținându-
se o cheie care este repusă pe model după îndepărtarea șabloanelor și față de care se
montează dinții grupului frontal.
Dupa transcrierea acestor repere se îndepartează șabloanele de ocluzie și pe
modele se trasează următoarele linii ajutatoare :
– linia muchiei crestei alveolare care marchează coama crestei atât pe modelul
superior, cât și la cel inferior. Aceste linii sunt prelungite distal pe soclul modelelor;
– linia curburii crestei alveolare mandibulare se trasează la nivelul molarilor, pe
ambele părți (dreapta, stânga) ale soclului modelului inferior, fețele ocluzale ale dinților
laterali fiind paralele cu creasta alveolară.
B.Trasarea reperelor după Pedro Saizar:
– se folosește o plăcuță metalică de forma literei „U“ sau semirotundă care,
așezată între bordurile șabloanelor de ocluzie, materializează planul de orientare ocluzală;
– reperele trasate pe bordura șablonului de ocluzie superior, ca și curbura
vestibulară a acestuia, sunt trasate direct pe plăcuță.
2 . Indicații date în fișa de laborator :
a) Culoarea dinților artificiali se stabilește potrivit criteriilor prezentate anterior.
Medicul trebuie să transmită nuanțele celor trei zone de culoare ale dinților, de colet,
medie și incizală.
b) Forma dinților artificiali stabilită corespunzător formei feței pacientului
urmărește realizarea armoniei dento-faciale.
22

c) Raportul de ocluzie în regiunea frontală stabilește modul în care se întalnesc
dinții frontali superiori și inferiori.
d) Dimensiunea vestibulo-orală a dinților laterali va fi la creste late, dinți lați,
iar la creste înguste, dinți înguști. Nerespectarea acestei indicații va duce la bascularea
protezelor și va provoca daune crestelor alveolare.
e) Relieful ocluzal al dinților laterali se alege potrivit stereotipului individual al
pacientului. Acest relief va fi pronunțat sau moderat cuspidat. Relieful ocluzal aplatizat
este exclus datorită ineficienței masticatorii, instabilității ocluziei și presiunilor nocive
asupra crestelor alveolare.
f) Artificii de montare solicitate de pacient sau considerate de medic ca fiind
necesare, cum ar fi: diastemă, treme, suprapuneri de dinți, rotiri de dinți, grad de uzură,
proteze unidentare, etc.
g) Materialul dinților artificiali va indica dinții artificiali din acrilat fabricați sau
confecționați manufactural, eventual cu suprafețe ocluzale metalice sau dinți din
ceramică prefabricată.
3.Alegerea dinților artificiali :
Se aleg dinții frontali și cei laterali pe ntru fiecare caz în parte.
A.ALEGEREA DINȚILOR FRONTALI
Forma, dimensiunea și culoarea dinților frontali sunt stabilite de către
medic și urmărește realizarea unei armonii dento-faciale care să refacă fizionomia
pacientului.
Tehnicianul dentar, folosind indicațiile date de șabloanele de ocluzie și
cele consemnate în fișa de laborator, alege dinții artificiali din garniturile pe care
le are la dispoziție, sau îi confecționează manufactural. Reperele trasate pe
bordurile șabloanelor de ocluzie stabilesc dimensiunea mezio-distală și cervico-
incizală a celor șase dinți frontali superiori. Înălțimea incisivului central superior
23

trebuie să se înscrie între planul de ocluzie reprezentat de linia de-a lungul căreia
se întâlnesc bordurile de ocluzie și linia surâsului. Lățimea celor șase dinți frontali
superiori trebuie să se înscrie pe curbura bordurii superioare de ocluzie între cele
două linii ale caninilor.
În unele cazuri, la nivelul grupului frontal superior, se realizează diastema,
uneori și trema, de obicei când pacientul a prezentat dentiția naturală cu aceste
spații interdentare.
Culoarea dinților artificiali se realizează potrivit schemei înscrise de medic
pentru cele trei zone ale dinților.
B. ALEGEREA DINTILOR LATERALI
Mărimea și relieful ocluzal al dinților laterali sunt înscrise în fișa de laborator.
a)Mărimea dinților laterali este dependentă de lățimea vestibulo-orală a crestei
alveolare și de lungimea acesteia. Astfel, pentru creste late se aleg dinți lați,
iar pentru creste înguste se aleg dinți înguști. Dinții lați în sens vestibulo-oral
montați pe creste late, transmit presiunile ocluzale în perimetrul de susținere
oferit de creste, proteza fiind bine echilibrată.
Dinții lați în sens vestibulo-oral, montați pe creste înguste, vor transmite o
parte din presiunile ocluzale în afara perimetrului de susținere oferit de creste, iar
proteza va bascula. Bascularea protezei va imprima presiuni exagerate asupra
versantelor crestei alveolare care se va atrofia. În urma acestei basculări rezultă o
creastă alveolară lamelară.
Dinții laterali trebuie montați în sens mezio-distal în spațiul dintre canin și un
punct situat la 5-6 mm înaintea tuberozității maxilare, respectiv tuberculului
piriform.
Înălțimea dinților laterali se stabilește în funcție de distanța dintre crestele
alveolare. Această distanță poate fi apreciată vizual sau măsurată cu rigla lui Gysi
concepută în acest sens. Tot cu ajutorul riglei lui Gysi se stabilește înclinați a liniei
24

interalveolare care unește mijlocul crestelor alveolare ale maxilarului și
mandibulei. Unghiul pe care linia interalveolară îl formează cu orizontala planului
de ocluzie stabilește tipul de montare al dinților laterali.
b)Relieful ocluzal al dinților laterali trebuie să se încadreze în fiziologia
masticației fiecărui pacient și să fie adaptat dimensiunii crestei alveolare.
Relieful ocluzal este stabilit de către medic în functie de stereotipul de
masticație. Pentru pacienții care fac mișcări masticatorii predominant verticale se
aleg dinții cu relief ocluzal mai cuspidat, iar pentru cei cu mișcări predominant
orizontale, relieful ocluzal va fi moderat cuspidat.
Alegerea reliefului ocluzal se face și în funcție de valoarea crestelor alveolare.
La un câmp protetic cu creste alveolare bine reprezentate sunt indicați dinții cu
relief ocluzal mai cuspidat, întrucât descompunerea forțelor verticale în
componente oblice de către planurile înclinate ale cuspizilor, nu afectează
stabilitatea protezelor. În cazul câmpului protetic cu creste alveolare șterse sunt
indicați dinți cu relief ocluzal moderat cuspidat care evită descompunerea forțelor
în componente oblice, oferind garanția stabilizării protezelor.
Diferențierea gradului de cuspidare oferă dinților avantaje și dezavantaje :
Dinții cuspidați au următoarele avantaje :
eficiență masticatorie maximă datorită reliefului ocluzal accentuat
(pante cuspidiene, creste și șanțuri)
efort muscular minim necesar masticației
efectul masticator maxim obținut cu efort muscular minim, creează o
stare de confort masticator și o relaxare musculara
oferă stabilitate ocluziei
Dezavantajele dinților laterali cu relief cuspidat constau în favorizarea
înstabilității protezelor în cazul câmpurilor protetice deficitare.
Dinții cu relief ocluzal șters sunt contraindicați având urmatoarele de zavantaje :
o efect masticator redus
o efort muscular mare urmat de o stare de oboseală musculară
25

o fricțiunea dintre suprafețele ocluzale cu relief șters produce un
efect de dislocare a protezelor în timpul mișcărilor mandibulei.
o presiunile ocluzale mari în masticație produc iritări ale mucoasei
(stomatita protetică) și intensifică procesul de atrofie a crestelor alveolare
o alunecarea dinților de-a lungul suprafețelor ocluzale șterse
favorizează apariția unor ticuri
o suprafețele ocluzale cu relief șters fac ca ocluzia să fie instabilă
DINȚII ARTIFICIALI
Pentru protezele totale sunt folosiți dinți confecționați din acrilat sau din
ceramică.
1.Dinții din acrilat
Sunt utilizați mai frecvent datorită unor avantaje :
⇒pot fi realizați atât industrial cât și manufactural
⇒se prelucrează și se lustruiesc ușor
⇒permit individualizarea ocluzală repetată
⇒permit modificări de formă și volum pe proteza finită
⇒se solidarizează cu șaua protetică printr-o legătură chimică
⇒sunt mai ieftini
Dezavantajele dinților din acrilat sunt :
ose abrazează având rezistență scăzută
osunt penetrați de germeni și salivă
oau instabilitate cromatică
26

2. Dinții din ceramică
Pot fi procurați din comerț în garnituri compuse din același număr de dinți ca și
cei din acrilat fabricați.
Dinții din ceramică au următoarele caracteristici :
•au transluciditate și culoare identică cu a dinților naturali
•nu se abrazează
•mențin ocluzia funcțională
•au structură compactă, impenetrabilă
•au stabilitate cromatică
Dinții din ceramică sunt utilizați rar la proteza totală datorită următoarelor
dezavantaje :
opot fi adaptați cu mare dificultate la dimensiunile modelelor numai prin
ajustarea fețelor ascunse, dar cu riscul desființării retențiilor mecanice
ofețele vizibile nu pot fi prelucrate pentru că pierd luciul
ose fixează mecanic pe baza protezei putându-se desprinde
ocontactul dinților de pe cele două proteze produce un zgomot caracteristic
osunt casanți, fracturându-se ușor
oau preț de cost ridicat
olaboratorul trebuie să posede garnituri numeroase
Macheta protezei totale
După alegerea dinților artificiali urmează pregătirea montării acestora. În acest
scop se realizează baza machete i. Se umezește modelul în apă și se aplică o jumătate din
placa de ceară roz, plastifiată la flacăra becului Bunsen. Placa de ceară se așează pe
model cu fața opusă celei trecute prin flacără și se adaptează prin presiuni digitale
efectuate pe bolta palatină și pe versantele crestelor alveolare. Ceara care depășește
27

modelul se secționează cu spatula. La nivelul fundului de sac ceara este presată pentru a
pătrunde în acest spațiu.
Operațiunile de umezire a modelului și de aplicare a plăcii de ceară cu fața ce nu a
fost trecută prin flacără, vor favoriza îndepărtarea machetei pentru proba în cavitatea
bucală.
După adaptarea plăcii de ceara și uscarea modelului, baza machetei se lipește în
2-3 locuri pentru a fi stabilă. Pe mijlocul crestelor alveolare se lipește o șuviță de ceară
roz, lată de 5 mm și de grosimea dublă a plăcii de ceară (4mm) din care se secționează.
Această șuviță de ceară constituie suportul în care se vor monta dinții artificiali.
Montarea dinților artificiali
28

Dinții artificiali se montează după anumite reguli împărțite în două categorii:
reguli generale și reguli individuale, pentru fiecare dinte în parte. Aceste reguli au fost
stabilite de Alfred Gysi care folosește dinți anatoformi, de formă și dimensiuni identice
cu dinții naturali.
A.REGULI GENERALE DE MONTARE A DINȚILOR
1.Fiecare dinte articulează cu doi antagoniști formând unități masticatorii.
Fac excepție incisivul central inferior și ultimul molar superior care
articulează cu un singur antagonist.
2.Dinții se montează strict pe mijlocul crestei alveolare, șanțul
intercuspidian mezio-distal corespunzând muchiei crestei. Fac excepție
dinții frontali superiori care, din considerente fizionomice pot fi montați
în afara crestei alveolare.
3.Dinții de pe cele doua ar cade vin în contact de-a lungul unui plan numit
de ocluzie. Acesta formează două curbe de ocluzie orientate cu
concavitatea în sus, curba sagitală de ocluzie a lui Spee și curba
transversală de ocluzie a lui Wilson.

B.REGULI INDIVIDUALE DE MONTARE A DINȚILOR
(MONTAREA IDEALĂ)
Aceste reguli dau posibilitatea montării dinților într-un singur aranjament ce
corespunde pacienților tineri , la vârsta de 20-30 de ani, fiind numită montarea
29

ideală. Poziția fiecărui dinte este apreciată la valori medii care favorizează raporturi
ideale dento-dentare. Nu corespunde vârstei avansate a edentatului total, dar cunoașterea
acestei metode dă posibilitatea adaptării montării la vârsta pacientului.
Orientarea fiecărui dinte se face în două sensuri : mezio-distal și vestibulo-oral.
a)Montarea dinților arcadei superioare
Incisivul central superior este dintele cu care se începe montarea pe arcada maxilară.
Se așeaza cu fața mezială pe linia mediană, iar marginea incizală vine în contact cu planul
de orientare ocluzală reprezentat de plăcuța lui Pedro Saizar, sau, pentru metoda lui Gysi,
de o plăcuță de sticlă.
Axul longitudinal al coroanei privit dinspre vestibular are o înclinare distală de 2-3
grade. Axul longitudinal al coroanei privit dinspre proximal are o înclinare vestibulo-
palatinală de 5-8 grade, uneori 10, marginea incizală fiind deci vestibularizată, iar coletul
oralizat.
Cei doi incisivi centrali, așezați de o parte și de alta a liniei mediane, prezintă o mică
divergență spre colet, rezultată din înclinarea axelor lor spre distal.
Incisivul lateral superior se montează cu axul longitudinal înclinat distal cu 3-5
grade, iar în sens palatinal cu 6-10 grade, uneori 12, coletul apărând înfundat spre
palatinal, comparativ cu cel al incisivului central. Marginea incizală se situează la 0,5-1
mm deasupra planului de orientare ocluzală.
Caninul superior se montează cu axul longitudinal înclinat distal cu 1,5-2 grade, iar
spre palatinal cu 2-5-7 grade. Coletul său apare proeminent în vestibul. Atinge planul de
orientare ocluzală cu vârful cuspidului său.
Premolarul I superior se montează cu axul longitudinal perpendicular pe planul de
orientare ocluzală sau înclinat distal cu 1 grad. Atinge cu cuspidul vestibular planul de
orientare ocluzală iar vârful cuspidului palatinal se află la o distanță de 0,5 mm.
Premolarul II superior se montează cu coletul ușor înclinat spre mezial. Atinge
planul de orientare ocluzală cu ambii cuspizi.
30

După montarea premolarilor, marginile incizale ale dinților frontali trebuie să
formeze o linie curbă, simetrică față de linia mediană. Jumătatea distală a caninilor
împreună cu fețele vestibulare ale premolarilor trebuie să formeze o linie dreaptă sau usor
curbă.
În același timp poziția corectă a premolarilor trebuie să corespundă regulii de grup a
premolarilor superiori. Acestă regulă spune că o linie care unește cuspizii premolarului I
întâlnește linia mediană înapoia acestui dinte, în timp ce o linie care unește cuspizii
premolarului II întâlnește linia mediană în dreptul acestui dinte.
Molarul I superior este montat cu axul longitudinal înclinat mezial si palatinal astfel
încât fața ocluzală privește în jos, înapoi și în afară. Atinge planul de orientare ocluzală
cu cuspidul mezio-palatinal, în timp ce cuspidul disto-palatinal se află la distantă de 1
mm sau 6 grade.
Molarul II superior este montat cu axul longitudinal mai înclinat atât mezial cât și
palatinal comparativ cu primul molar. Nu atinge planul de orientare ocluzală, față de care
cuspidul mezio-palatinal se găsește la o distanță de 0,5 mm.
In urma înclinării axului longitudinal al molarilor înspre mezial și palatinal, apar
curbele de ocluzie sagitală și transversală.
b)Montarea dinților arcadei inferioare
Molarul I inferior este montat primul astfel încât cuspidul său mezio-vestibular
să pătrundă între versantul distal al cuspidului premolarului II și cuspidul mezio-
vestibular al molarului I superior. În sens vestibulo-palatinal, cuspidul mezio-
vestibular al molarului I inferior se va afla în contact cu creasta marginală distală a
premolarului II superior și cu creasta marginala mezială a molarului I superior,
cuspidul centro-vestibular al molarului I inferior se va afla în foseta centrală a
molarului I superior, iar cuspidul mezio-palatinal al molarului I superior se va afla în
foseta centrală a molarului I inferior.
31

În acest fel se realizează angrenajul intercuspidian numit cheie de ocluzie, descris
la dentat de Angle, iar molarul I inferior va fi situat în zona cea mai declivă a curburii
crestei alveolare și va transmite presiunile ocluzale perpendicular pe aceasta, evitând
disclocarea protezei.
Caninul inferior se montează cu coletul distalizat 1 grad și ușor vestibularizat iar
cuspidul orientat lingual. Marginea incizală cuspidată se află sub ½ mezială a
caninului superior. Axul caninului este convergent la linia mediană.
Incisivul central inferior se montează cu axul longitudinal aproape vertical. Fața
mezială se plasează în contact cu linia mediană, iar marginea incizală înapoi și sub
marginea incizală a incisivului central superior care îl acoperă 1-2 mm
Incisivul lateral inferior se montează asemănător cu incisivul central inferior.
Marginea incizală se situează cu 0,5- 1 mm mai sus față de incisivul central și are
contact cu 1/3 distală a incisivului central superior și cu 1/3 mezială a incisivului
lateral superior.
Premolarul I inferior se montează cu axul longitudinal aproape vertical. Fața
ocluzală privește în sus și lingual. Cuspidul său vestibular are raport cu versantul
distal al cuspidului caninului superior și versantul mezial al cuspidului vestibular al
premolarului I superior.
Premolarul II inferior se montează cu cuspidul vestibular plasat în sens
vestibulo-oral în contact cu creasta marginală distală a premolarului I superior și cu
creasta marginală mezială a premolarului II superior. Fața ocluzală privește în sus și
lingual.
Molarul II inferior se montează cu fața ocluzală orientată în sus, înainte și
înăuntru, axul longitudinal fiind mai înclinat spre mezial față de cel al molarului I
inferior. Cuspidul său mezio-vestibular se plasează în contact în sens vestibulo-oral
cu creasta marginală distală a molarului I superior și cu creasta marginală mezială a
molarului II superior, iar cuspidul mezio-palatinal al molarului II superior se află în
foseta centrală a molarului II inferior.
Montarea dinților laterali inferiori trebuie să menajeze spațiul vital al limbii. În
acest sens Pound a creat o regulă care spune că fețele linguale ale dinților laterali
inferiori nu trebuie să depășească o linie care unește marginea mezială a caninului
32

inferior cu fața internă a tuberculului piriform. În același sens, regula verticalei spune
că fața linguală a dinților laterali inferiori nu trebuie să depășească o verticală ridicată
de la linia oblică internă. Dacă montarea dinților se face în articulator, dupa montarea
fiecărui dinte lateral inferior se controlează contactul dintre suprafețele ocluzale în
mișcările de propulsie și lateralitate.
În mișcările de propulsie trebuie să existe contact între versantele meziale ale
cuspizilor inferiori și versantele distale ale cuspizilor superiori. În mișcările de
lateralitate trebuie să existe pe partea activă contact între cuspizii de același nume, iar
pe partea de balans contact între versantele centrale ale cuspizilor palatinali superiori
și versantele linguale ale cuspizilor vestibulari inferiori.
C. RAPOARTELE INTEDENTARE ÎNTRE ARCADELE ARTIFICIALE
a) În zona frontală
-în sens vertical, grupul dinților frontali superiori acoperă grupul
frontalilor inferiori pe o distanță de 1-2 mm, această supraocluzie
frontală fiind caracteristică raportului psalidodont.
-în sens sagital, între fețele palatinale ale dinților frontali superiori și
fețele vestibulare ale dinților frontali inferiori poate exista fie contact,
fie un spațiu de inocluzie de 1-2 mm în poziție de intercuspidare
maximă.

b) În zona laterală
-în sens vestibulo-oral, dinții superiori depășesc spre vestibular pe cei
inferiori cu ½ de cuspid, realizând o treaptă care împiedică pătrunderea
mucoasei obrazlui între fețele ocluzale și traumatizarea ei, în
momentul angrenajului interdentar.
33

-în sens sagital , orientarea mezială a axului fiecărui dinte formează
curba sagitală de ocluzie a lui Spee. Curba sagitală se realizează pentru
a compensa inocluzia care s-ar putea produce lateral, în zona distală, în
mișcarea de propulsie a mandibulei dacă planul de ocluzie ar fi drept.
Astfel , în propulsia mandibulei se stabilesc contacte multiple la nivelul
marginilor incizale și fețelor ocluzale sau cel puțin trei puncte de contact, unul în
regiunea frontală și câte unul de fiecare parte laterală. În lateropulsie vor exista contacte
interdentare atât pe partea lucrătoare cât și pe cea nelucrătoare. Existența acestor contacte
multiple asigură stabiliatate protezelor și reprezintă scopul principal al montării
recomandate de Gysi. Curba sagitală este corelată cu gradul de supraocluzie frontală, cu
înalțimea pantelor cuspidiene și cu înclinarea pantei tuberculului articular.
Manson și Villain realizează curba sagitală corespunzător teoriei calotei sferice în
care axele dinților prelungite în sus ar duce în centrul sferei.
În sens transversal, orientarea orală a axului fiecărui dinte formează curba transversală a
lui Wilson. Curba transversală este necesară pentru a exista puncte de contact pe partea
lucrătoare și pe partea nelucrătoare în mișcările de lateralitate ale mandibulei.

C.CONCLUZII PRIVIND MONTAREA DINȚILOR FRONTALI
34

•Montarea dinților frontali urmărește relizarea unor armonii dento-dentare și
dento-faciale, cu rol în refacerea fizionomiei pacientului.
•Montarea dinților frontali urmărește refacerea situației pacientului existentă
înainte de edentare, deci nu o montare ideală, ci una corespunzătoare vârstei și
deci, involuției fiziologice și, eventual, a unor anomalii care au existat:
diastemă, treme, malpoziții, etc.
•Montarea dinților frontali trebuie făcută în așa numitul “spațiu neutral” care
reprezintă locul unde se neutralizează presiunile exercitate din afară de buze și
dinăuntru de limbă. În acest fel se obține o stabilitate maximă a protezelor.
Linia incizală a dinților frontali superiori
Montarea dinților în regiunea frontală urmărește atât refacerea fizionomiei cât și
redarea unor elemente caracteristice trăsăturilor de caracter aparente în expresivitate.
Linia formată de marginile incizale ale celor șase dinți frontali superiori
influențează evident expresivitatea.
La bărbați, în special, în urma abraziunii se formează o linie dreaptă, orizontală,
care determină o expresie de dârzenie și vigoare. Uneori, linia incizală are o formă curbă
cu concavitatea orientată în jos, spre mandibulă, ceea ce imprimă un aspect trist, de
suferință. Alteori, linia incizală are o formă curbă cu concavitatea orientată în sus, spre
maxilar, ceea ce imprima un aspect vesel, optimist. Linia incizală într-o formă anume se
realizează după indicația cuprinsă în fișa tehnică și pe care medicul nu trebuie să o omită
dacă dorește să obțină o armonie dento-facială expresivă.
D. CONCLUZII PRIVIND MONTAREA DINȚILOR LATERALI
35

Montarea dinților laterali urmărește , în principal, obținerea unor proteze cu
stabilitate maximă în momentele funcționale. În acest scop:
•dinții laterali se montează strict pe mijlocul crestei alveolare.
•suprafața ocluzală trebuie să fie paralelă cu creasta.
•planul de ocluzie va fi plasat la egală distantă de crestele alveolare, iar în cazul
unor creste mai atrofiate, de obicei la mandibulă, va fi mai apropiat de acestea.
•montarea dinților se face în intercuspidare maximă materializată prin multiple
puncte de contact de tip tripodic.
•in deplasarea anterioară și laterală a mandibulei să se obțină multiple contacte
dentare.
•angrenajul normal al dinților laterali de pe cele două arcade impune plasarea
cuspizilor vestibulari ai premolarilor și molarilor inferiori în șanțurile
intercuspidiene mezio-distale ale premolarilor și molarilor superiori.
•montarea normală a dinților laterali se poate realiza când linia interalveolară
formază cu planul de orientare ocluzală un unghi mai mare de 80 de grade. Când
unghiul este mai mic de 80 grade montarea normală nu mai poate fi realizată
deoarece centrul dintelui artificial s-ar situa excentric față de mijlocul crestei
alveolare și pot apărea momente de basculare și instabilitate a protezei.
În aceste cazuri se impun metode de montare speciale. Aprecierea înclinării axei
interalveolare și distanța dintre creste se face cu rigla lui Gysi.
F. METODE SPECIALE DE MONTARE
Atrofia exagerată a maxilarelor creează un decalaj important între cele două oase,
evoluând concentric (centrifug) la maxilar și excentric (centripet) la mandibulă. În astfel
de împrejurări, dinții laterali se vor monta dupa metode speciale.
36

a)Montarea labiodontă
În acest tip de montare fețele vestibulare ale dinților laterali sunt situate pe același
plan, iar rapoartele interdentare se fac cuspid la cuspid. Este un raport fără intercuspidare,
cu contacte minime. Metoda permite poziționarea dinților pe arcada alveolară, protezele
vor fi bine stabilizate, dar masticația se va face deficitar. Datorită poziției fețelor
vestibulare ale dinților laterali pe același plan, mucoasa obrajilor pătrunde cu ușurință
între fețele ocluzale ale dinților, fiind traumatizată.
La această metodă de montare se recurge rareori.
b)Montarea cu intercuspidare inversă
Această montare situează cuspizii vestibulari ai dinților laterali inferiori în afara
cuspizilor vestibulari ai dinților superiori unilateral sau bilateral. Când acest tip de
montare cuprinde și dinții frontali, montarea va fi inversă totală. În acest ultim tip de
montare, fețele vestibulare ale dinților frontali superiori vor fi situate înapoia dinților
frontali inferiori.
c)Montarea încrucișată
Montarea încrucișată devine necesară când disproporția dintre maxilar și mandibulă
este foarte mare. Se montează pe partea dreaptă la maxilar dinții din stânga de la
mandibulă, iar în stânga la mandibulă dinții din dreapta de la maxilar. În partea stânga la
37

maxilar se montează dinții din dreapta de la mandibulă, iar în dreapta la mandibulă dinții
din stânga de la maxilar. Rezultă deci proteze cu dinți încrucișați. Pentru a ajunge la
congruență între perimentrul mic al maxilarului și volumul dentar al mandibulei, nu se
mai montează la maxilar dinții 3.5 și 4.5.
d)Montarea în anomalii dento-maxilare
a) montarea cu ocluzie distalizată se realizează la pacienții care în perioada de
dentație au avut un spațiu de inocluzie sagitală datorită prognatismului maxilar,
proalveoliei maxilare sau retrognatismului mandibular. La acești pacienți, se realizează în
regiunea frontală o supraocluzie mare și o inocluzie sagitală mare. Uneori se poate
încerca realizarea unui contact al incisivilor inferiori cu un platou retroincizal superior.
b) montarea cu ocluzie mezializată se realizează la pacienții care în perioada de
dentație au prezentat progenie sau ocluzie labiodontă urmate de o atrofie marcantă a
maxilarelor după edentare. Montarea dinților artificiali se realizează în zona frontală în
ocluzie labiodontă, iar dacă nu este posibil, se va menține ocluzia inversă. În cazul
montării labiodonte, frontalii superiori sunt montați în afara crestei cu înclinare
vestibulară, iar frontalii inferiori se montează pe creastă, cu înclinare linguală.
c) montarea în ocluzie adâncă se realizează la pacienții care în sens vertical au
avut dinții frontali inferiori acoperiți jumătate din înălțime. La acești pacienți, după
edentare, crestele alveolare sunt foarte voluminoase în regiunea frontală comparativ cu
regiunea laterală. Montarea dinților artificiali se face cu o supraocluzie frontală, dar se
asigură și o inocluzie sagitală de 2-3 mm pentru a permite mandibulei să execute liber
mișcarea de propulsie. Dinții artificiali pot fi confecționați cu colet fals, ridicat pe
versantul vestibular al șeii.
38

G. ALTE METODE DE MONTARE A DINȚILOR ARTIFICIALI
Au fost concepute și alte metode de montare a dinților artificiali în scopul ușurării
montării sau al obținerii unor proteze cât mai fizionomice sau mai bine stabilizate.
a. Montarea pe plăcuța lui Pedro Saizar
Pedro Saizar a introdus în tehnica montării dinților artificiali o plăcuță metalică de
forma arcadei dentare, dar mai lată, cu o grosime de 0,5-0,6 mm. Această plăcuță se
fixează de bordura șablonului inferior după fixarea în ocluzor a ansamblului modele
funcționale- șabloane și avansarea șurubului distanțator până la brațul superior.
Tehnica montării plăcuței este următoarea :
se separă bordurile de ocluzie ale șabloanelor
plăcuța metalică se aplică pe bordura șablonului superior astfel încât să
depășească puțin limita vestibulară a bordurii. În această poziție se lipește de
bordură în câteva puncte.
se plastifiază suprafața ocluzală a bordurii inferioare cu ajutorul unei spatule,
după care se închide ocluzorul.
in acest fel se presează plăcuța care se înfundă în ceară până când brațul superior
ia contact cu șurubul distanțator fixat anterior la distanța dată de șabloane.
se solidarizează plăcuța de bordura inferioară de ocluzie prin lipire cu ceară.
se dezlipește plăcuța de sablonul superior.
se închide ocluzorul și se trasează cu un creion pe plăcuță, curbura vestibulară a
bordurii superioare de ocluzie în regiunea frontală.
se transferă pe plăcuță reperele trasate pe bordura superioară de ocluzie : linia
mediană și liniile canine.
distanța dintre planul de orientare ocluzală și linia surâsului se trasează pe soclul
modelului superior sau se înscrie în fișa de laborator
39

după transferul reperelor se îndepărtează șablonul superior și se realizează
macheta protezei maxilare.
Montarea dinților se face respectând regulile generale și individuale formulate de
Gysi.
Avantajele montării dinților cu ajutorul plăcuței lui Pedro Saizar sunt:
•se materializează planul de orientare ocluzală.
•trasarea curburii vestibulare a bordurii superioare de ocluzie simplificată,
orientarea dinților artificiali comparativ cu metoda lui Gysi.
•prezența reperelor pe plăcuță ușurează montarea grupului frontal superior.
Față de plăcuța lui Pedro Saizar, dinții superiori au următoarele poziții:
Incisivii centrali sunt așezați simetric față de linia mediană la care sunt
tangente fețele lor meziale, iar marginile incizale sunt în contact cu
plăcuța. Fețele vestibulare au o poziție ușor înclinată astfel încât coletul se
află palatinizat cu 2-3 mm față de marginea incizală.
Incisivul lateral nu atinge plăcuța față de care se află la o distanță de 0,5-
1 mm. Înclinarea coletului spre palatinal este mai accentuată față de a
incisivului central.
Caninul atinge plăcuța cu vârful cuspidului și are o înclinare spre
palatinal mai mică decât incisivii. Înclinarea coletului spre distal este mai
mică comparativ cu cea a incisivilor.
Premolarul I superior atinge plăcuța cu cuspidul vestibular în timp ce
cuspidul palatinal rămâne la o distanță de 0,5 mm. Axul longitundinal este
perpendicular pe plăcuță sau înclinat distal cu 1 grad.
40

Premolarul II superior atinge plăcuța cu cu ambii cuspizi. Axul
longitudinal este perpendicular pe plăcuță sau ușor înclinat mezial.
Molarul I superior atinge plăcuța cu cuspidul mezio-palatinal în timp ce
cuspidul disto-palatinal se află la o distanță de 1 mm. Axul longitudinal
este înclinat palatinal și mezial.
Molarul II superior nu atinge plăcuța față de care cuspidul mezio-
palatinal se află la o distanță de 0,5 mm. Axul longitudinal este mai
înclinat față de cel al molarului I.
b. Montarea după repere antropometrice
Această tehnică de montare este indicată când atrofia maxilarelor nu este prea
mare, iar rapoartele interalveolare nu sunt mult modificate. Caracteristica metodei este
situarea fețelor vestibulare ale incisisivilor centrali și caninilor superiori fața de unele
repere anatomice situate pe maxilar.
Astfel, incisivii centrali superiori se montează cu fețele vestibulare la o distanță de
8-9 mm de mijlocul papilei incisive, iar caninii superiori se montează cu fețele
vestibulare la o distanță de 10-11 mm de extremitatea externă a primei rugi palatine.
Linia care unește vârfurile cuspizilor caninilor trece prin mijlocul papilei incisive.
Marginile incizale ale dinților frontali superiori sunt situate cu 2-3 grade mai vestibular
față de colet care este orientat palatinal.
c. Montarea pe bordura de ocluzie
Metoda folosește sablonul de ocluzie ca bază a machetei pentru probă. După
determinarea relației intermaxilare, în condițiile modelării curburii vestibulare a bordurii
superioare de ocluzie cu buzele în raport armonios și cu plenitudinea etajului inferior al
feței, sunt montați dinții frontali superiori în conturul bordurii de ocluzie.
Montarea se realizează astfel :
41

•se plastifiază ceara bordurii de ocluzie cu ajutorul unei spatule lângă linia
mediană și se montează un incisiv central, astfel încât fața vestibulară să se înscrie
în curbura bordurii de ocluzie.
•prin aceeași tehnică se poziționează incisivul central de partea opusă, apoi
incisivii laterali și caninii.
d. Montarea dinților în cabinet
Montarea este realizată de către medic în cabinet dupa determinarea relației
intermaxilare, pe un șablon de ocluzie fără bordură în zona frontală. Sunt utilizați dinți de
probă care trebuie să corespundă ca formă și dimensiuni sau dacă în cabinet există
suficiente garnituri și ca nuanțe coloristice. Montarea dinților în condițiile prezenței
pacientului, permite realizarea unei armonii dento-faciale perfecte.
După montarea grupului frontal superior, șabloanele merg în laborator unde
tehnicianul poate să se afle într-una din următoarele situații :
•dacă dinții montați corespund ca formă, mărime și culoare, continuă montarea
celorlalți dinți.
•dacă dinții corespund numai ca formă și mărime, va alege o garnitură care să aibă
aceeași formă și mărime dar și culoarea indicată.
Dinții definitivi pot înlocui pe cei de probă, unul câte unul, dinții vecini constituind
repere de poziționare, sau se poate realiza o cheie de ghips vestibulo-incizială cu poziție
stabilă care înregistrează poziția întregului grup frontal superior și permite montarea
reproducând exact ansamblul.
e. Montarea individualizată a dinților
42

Numită și montare gerontologică, tehnica urmărește realizarea unor arcade dentare
corespunzătoare vârstei pacientului. Caracteristicile involuției aparatului dento-maxilar se
obțin prin inegalități de culoare, pete și fisuri ale smalțului, imitarea unor migrări dentare
cu inghesuiri sau spațieri interdentare.
Aspectele de uzură se realizează prin șlefuirea marginilor incizale imitând abraziunea,
inclusiv a vârfului cuspizilor caninilor, imitarea unor fracturi de unghiuri incizale, crearea
în dinți artificiali a unor obturații de culoare diferită, inclusiv de amalgam de argint pe
premolari.
Artificii fizionomice în scopul ascunderii stării de protezare cuprind crearea diastemei,
a tremelor, înghesuiri dentare la nivelul frontalilor inferior, suprapunerea 1/3 meziale a
incisivilor laterali superiori peste incisivii centrali, inversarea incisivilor centrali
superiori, rotări în ax a incisivilor centrali sau laterali superiori sau incisivi centrali
superiori mai lungi decât incisivii laterali. De asemenea se pot aplica pe premolari
microproteze metalice.
f. Montarea miatonică
Pentru asigurarea stabilității protezelor, în special a celei mandibulare, dinții trebuie
montați ținând cont de tonicitatea mușchilor orbicular al buzei și buccinator și de
tonicitatea, volumul și poziția limbii. Forțele rezultate din contracția acestor mușchi se
anuleaza într-o zonă ce poartă numele de spațiu neutral și care poate fi stabilit cu ajutorul
anumitor tehnici de amprentare.
Dinții se montează spre oral când există o tonicitate crescută a mușchiului orbicular al
buzelor, asociată cu o limbă mică. Tot în această poziție se montează dinții dacă pacientul
are o malformație congenitală a buzei superioare, buză de iepure. În aceste situații o
montare normală a dinților ar determina mobilizarea protezei prin apăsarea exagerată a
buzei pe fețele vestibulare ale dinților, ceea ce ar provoca dislocarea protezei în sens
lingual.
Dinții se montează spre vestibular când orbicularul buzelor are o tonicitate scăzută,
asociată cu o limbă tonică, de volum mare. Această montare creează un spațiu în care
limba se poate mișca în special în fonație.
43

g. Montarea dinților dupa tehnica Ackerman
Autorul montează dinții artificiali după principiul helicoidal bazat pe constatarea că
la dentat, prin abraziunea cuspizilor, fețele ocluzale ale molarilor inferiori prezintă
inversări de direcție realizând un “pas helicoidal”.
La arcadele dentare artificiale premolarii și molarii inferiori sunt înclinați spre lingual
pentru a oferi stabilitate protezelor, iar dinții frontali inferiori sunt orientați vestibular în
scop fizionomic.
Montarea dinților începe cu frontalii inferiori și apoi frontalii superiori după regulile
lui Gysi. Între dinții frontali superiori și inferiori se crează o inocluzie sagitală care
măsurată in mm este egală cu gradul de acoperire a frontalilor inferiori de către cei
superiori.
Sunt montați apoi premolarii superiori și inferiori într-o parte, apoi în cealalt ; se lasă
spații de câte 0,5 mm între canin și primul premolar și între primul premolar și al doilea
premolar. Aceste spații permit modificări de poziție ale dinților frontali la proba machetei
în scop fizionomic. Poziționarea premolarilor față de planul de orientare protetică se face
invers decât regulile lui Gysi : primul premolar atinge planul cu ambii cuspizi, iar al
doilea premolar cu cuspidul palatinal, cuspidul vestibular fiind la distanță de 0,5 mm față
de plan. Molarii sunt montați după regulile lui Gysi. Se realizează astfel « pasul
helicoidal ».
h. Montarea dinți lor după metoda Hanau
Autorul recomandă ca realizarea protezelor să se facă în articulatorul care îi poartă
numele pentru a se obține proteze cu valoare funcțională și articulară echilibrată. Se obțin
proteze corelate cu următoarele elemente ale aparatului dento-maxilar:
înclinarea traiectoriei condiliene
profunzimea curbei sagitale
înclinarea traiectoriei incisive
înălțimea cuspizilor și angulația pantelor cuspidiene
44

înclinarea planului ocluzal
Aceste elemente alcătuiesc quintetul Hanau
i.Montarea dinților după metoda Monson și Villain
Această tehnică poartă numele de montarea sferoidală întrucât poziționarea
dinților se face cu suprafețele ocluzale în contact cu suprafața unei calote sferice a cărei
rază este de 10,4 cm. Metoda se baz ează pe o teorie susținută de Monson potrivit căreia
mișcările mandibulei se fac ca și cum dinții inferiori se află permanent în contact cu
suprafața unei sfere cu raza de 10,4 cm, centru sferei aflându-se în apropierea apofizei
“Crista Galli”.
Montarea se face într-un articulator special care are pe ramura superioară o
semicalotă sferică pe care se montează mai întâi dinții inferiori în contact cu sfera apoi
dinții superiori.
j. Montări cu dinți speciali
Metodele de montare descrise mai sus folosesc dinți anatoformi. Unii autori
folosesc dinți cu relief ocluzal modificat care nu mai prezintă pante cuspidiene înclinate
ce descompun forțele verticale în forțe oblice, capabole să disloce protezele de pe
câmpuri protetice nefavorabile. Autorii recomandă protezele realizate cu acești dinți ca
având o articulare mai buna și o stabilitate superioară.
Montarea dinților condiliformi
Gerber și French recomandă dinții condiliformi în cazul disproporției mari între
maxilare. Acești dinți acționează în masticație pe principiul pistilului în mojar. La
maxilar se montează dinți care imită forma pistilului , iar la mandibulă dinți de forma
45

mojarului. Fața ocluzală a dinților condiliformi este îngustă pentru a se reduce presiunile
ocluzale. Se asociază un raport asemănător articulației temporo-mandibulare.
Montarea dinților Sears
Suprafețele ocluzale ale acestor dinți, necuspidați, sunt prevăzute cu creste
triturante și fosete. Acești dinți asigură eficiența masticatorie și sunt recomandați pentru
pacienții edentați total la care panta tuberculului articular este orizontalizată. Prin aceasă
tehnică se realizează unități triturante și unităti echilibrate cu multiple puncte de contact
în mișcările de propulsie și lateralitate. Dinții Sears fără cuspizi, dinți de 0 grade,
realizează o ocluzie monoplan, fără curbe de ocluzie.
MACHETA PENTRU PROBĂ
Se numește și machetă preliminară și este rezultatul montării dinților artificiali,
scopul ei fiind proba în cavitatea bucală.
Macheta cu dinții pentru probă este pregătită astfel :
Se modelează festonul gingival și gingia artificială numai în regiunea frontală
pentru ca medicul și pacientul să poată aprecia valoarea fizionomică a montării
(corelările dento-dentare și dento-faciale).
In regiunea laterală nu este necesar modelajul pentru că zona nu este vizibilă
Dinții artificiali sunt curățați de ceară
Dacă baza machetei este confecționată din ceară este prevăzută cu întăritură din
placă de bază la maxilar sau din sârmă la mandibulă
1. CONTROLUL MACHETEI
46

Medicul stomatolog efectuează un prim control al machetei pe model și apoi în
cavitatea bucală. Controlul machetei verifică următoarele obiective :
A. Dacă au fost respectate indicațiile privind alegerea dinților artificiali
Forma, mărimea și culoarea acestora care, în cazul dinților frontali, refac armonia
dento-facială a pacientului.
Linia mediană rezultată din montarea dinților corespunde cu linia mediană a feței.
Grupul dinților frontali superiori se înscrie între comisuri
Coletul dinților se află la nivelul unde se ridică buza superioară în momentul
surâsului.
Curbura vestibulară a dinților reface plenitudinea feței.
B. Dacă s-au realizat rapoarte de ocluzie în poziția de relație centrică: planul de ocluzie și
curbele de ocluzie. Acest obiectiv poate evidenția următoarele deficiențe :
Ocluzie deschisă anterior – este rezultatul ridicării șurubului ocluzorului peste
înălțimea stabilită de pacient și transmisă prin șabloane
Inocluzie unilaterală – este rezultatul instabilitătii șablonului de ocluzie pe câmpul
protetic sau al montării incorecte în ocluzor.
Ocluzie coborâtă sau ridicată, rezultat al incorectei determinări a dimensiunii
verticale de ocluzie.
C. Se verifică rapoartele intermaxilare. Dacă dimensiunea verticală a etajului inferior al
feței și rapoartele de ocluzie sunt necorespunzătoare se procedează la o nouă determinare
a rapoartelor intermaxilare cu ajutorul șabloanelor de ocluzie. Distanțarea sau apropierea
arbitrară a brațelor ocluzorului nu poate aduce o corectare a deficiențelor și nu poate fi
luată în considerare.
D. Controlul machetelor se face static pentru că probe de rezistență nu sunt posibile
datorită lipsei de rezistență a bazei machetei și stabilității relative.
MACHETA DEFINITIVĂ
47

După proba machetelor în cavitatea bucală și corectarea eventualelor deficiențe,
se definitivează baza machetei pentru a se transforma în proteză definitivă. Definitivarea
bazei machetei cuprinde următoarele operațiuni :
– pregătirea modelului de lucru în vederea definitivării machetei
– modelarea finală a machetei
1. PREGĂTIREA MODELULUI DE LUCRU ÎN VEDEREA DEFINITIVĂRII
MACHETEI
Pregătirea modelului are în vedere asigurarea menținerii și stabilității viitoarei
proteze și protecția unor zone ale câmpului protetic. În acest scop se execută operațiunile
de gravare și foliere a modelului.
A. GRAVAREA MODELULUI
a. Succiunea totală a protezei superioare se perfectează prin gravarea modelului la zona
« Ah ». Această operațiune trebuie efectuată de medic care apreciază gradul de reziliență
a mucoasei și precizează linia de demarcație între palatul dur și palatul moale prin teste
specifice. În funcție de gradul de reziliență a mucoasei se gravează cu spatula un șanț
adânc de 1-2 mm și 2-5 mm lățime. Șanțul se gravează cu un versant în pantă dinspre
anterior spre posterior și un versant drept posterior. Dimensiunile șanțului variază în
funcție de rezliența mucoasei, dar și de poziția dinților frontali.
În urma gravării va rezulta pe proteză un plus de material acrilic care va pătrunde
în mucoasă desăvârșind succiunea totală.
b. Succiunea parțială (limitată) este folosită atunci când câmpul protetic maxilar
caracterizat prin creste alveolare intens rezorbite nu permite obținerea succiunii totale.
Aceasta se poate completa cu succiunea parțială care este numai un factor auxiliar de
menținere și stabilitate.
48

Succiunea parțială se mai numește și centrală și se obține cu ajutorul « liniilor
americane » care sunt camere de vid create în exteriorul feței mucozale a protezei.
Acestea se obțin în urma gravării modelului sub forma unui șanț situat la baza crestelor
alveolare, pe versantul palatinal. Medicu va trasa cu creionul pe model conturul de-a
lungul căruia se va realiza gravarea, în funcție de reziliența mucoasei.
În final, proteza va prezenta pe fața mucozală un plus de material acrilic care,
pătrunzând în mucoasă, va realiza o suprafață de succiune parțială.
B. FOLIEREA MODELULUI
a. Despovărarea mucoasei unor zone ale câmpului protetic se realizează prin distanțarea
feței mucozale a protezei. Aceste zone sunt papila incisivă, torusul palatin, torusul
mandibular și eventualele exostoze.
Mucoasa care acoperă aceste zone este aderentă, slab vascularizată și foarte
sensibilă la presiuni. Se obține prin folierea modelului în zona respectivă care va fi
trasată cu creionul de către medic pe model. Potrivit desenului, tehnicianul dentar va
decupa folii de plumb sau cositor și le va cimenta pe model. Readaptarea bazei machetei
plastifiate peste folii o va depărta de model corespunzător grosimii acesteia.
Grosimea foliei este aleasă în funcție de reziliența mucoasei și va fi de 0,25- 0,50-
0,75 sau 1 mm. Tehnicianul dentar primește indicații în fișa de laborator sau prin numărul
liniilor de hașurare a zonei delimitate pe model.
b. Succiunea parțială prin camere de vid create în interiorul feței mucozale a protezei se
obține tot prin folierea modelului.
Camerele de vid interioare pot fi unice în formă de inimioare sau duble,
reniforme.
Pentru obținerea camerelor de vid se folosește o folie groasă de 1 mm.
La aplicarea protezei pe câmpul protetic aerul din interiorul camerelor de vid este
eliminat și prin vidul parțial creat se obține o succiune limitată.
c. Alte pregătiri
49

Când se recurge la alte mijloace auxiliare de stabilizare a protezei totale (magneți, capse
intramucoase, etc) tehnicianul dentar va primi indicații în acest sens și le va executa în
această etapă de lucru.
2. REALIZAREA MACHETEI DEFINITIVE
Se obține prin modelarea machetei potrivit câtorva principii: fizionomic, igienic,
fonetic, al rezistenței mecanice și al stabilității.
A.PRINCIPIUL FIZIONOMIC
Modelarea machetei în acest scop se realizează doar în zona frontală , vizibilă,
urmărind ca proteza să fie cât mai naturală, ascunzând protezarea.
Astfel, versantul vestibular al protezei va reface aspectul gingiei și procesul
alveolar în funcție de vârsta pacientului. La pacienți mai tineri festonul gingival va fi la
nivelul coletului dinților artificiali, iar papilele interdentare vor fi mai proeminente. La
pacienții vârstnici festonul gingival va fi mai retractat și dinții vor avea colet fals , iar
spațiile interdentare vor fi mai mărite. Linia de colet a dinților frontali are un traiect
diferit , mai ridicată la nivelul incisivilor centrali cu 1-2 mm față de incisivii laterali, iar
la nivelul caninilor cu 1-1,5 mm mai ridicată față de incisivii centrali. Dacă nu se ține
cont de vârsta pacientului, protezele modelate necorespunzător vor trăda starea de
edentație.
Se vor modela de asemena reliefurile proeminente , verticale, corespunzătoare
proceselor alveolare și depresiunile dintre ele. Relieful gingival și alveolar are un rol
deosebit în refacerea fizionomiei pacientului.
B.PRINCIPIUL IGIENIC
50

Orice modelaj anatomic constituie locuri de retenție pentru resturi alimentare.
Exceptând regiunea frontală care necesită modelaj anatomic, în regiunea laterală macheta
va fi modelată plan, neted, neretentiv.
Pentru obținerea unor suprafețe neretentive, macheta se va netezi foarte bine. În
acest fel se creează condiții ca pe proteza gata să nu fie necesare prelucrări intense,
suprafețele externe ale protezei bine polimerizate, netede și lustruite să nu retenționeze
resturi alimentare.
Modelarea anatomică a zonelor laterale ale machetei ar crea pe proteze zone
retentive pentru resturile alimentare, pe care se dezvoltă flora microbiană și din procesul
de fermentație rezultă un miros urât al cavității bucale numit halenă.
Zonele retentive ale protezelor favorizează aderența alimentelor lipicioase care
sunt un factor de instabilitate a protezei, dislocând-o de pe câmpul protetic.
C.PRINCIPIUL FONETIC
Protezele totale prin volumul lor ocupă o parte din cavitatea bucală reducând
spațiul vital al limbii. Pentru ca spațiul ocupat să fie cât mai redus, grosimea plăcii
protetice va fi de 2 mm, ceea ce constituie limita de rezistență mecanică.
Se vor modela pe machetă rugile palatine și papila incisivă pentru ca limba să
întâlnească pe proteză reliefuri asemănătoare celor naturale ușurând pronunțarea
vocalelor „u”, „î”, „e”. Reproducerea acestor reliefuri anatomice se poate face identic
celor naturale amprentând cu ghips bolta palatină. Plastifiind macheta în zona bolții
palatine , se imprima relieful în negativ al amprentei cheie umezite. Această metodă
ușurează munca tehnicianului dentar.
Pentru asigurarea unor fonații corespunzătoare, fețele palatinale ale dinților
frontali superiori realizate anatoform nu vor fi acoperite cu ceară decat 1-2 mm la baza
lor. Acest lucru este posibil numai la dinții artificiali confecționați din acrilat care se
leagă chimic cu șeile protetice. Dinții artificiali din ceramică necesită o acoperire mai
51

întinsă a fețelor palatinale pentru înglobarea retențiilor mecanice (crampoanele), ceea ce
pentru fonație este un dezavantaj.
Tot pentru a favoriza fonația, modelarea suprafeței orale a protezei trebuie să fie
simetrică.
D.PRINCIPIUL REZISTENȚEI
Protezele totale sunt supuse unor solicitări intense în momentele funcționale.
Aceste solicitări sunt diferite în funcție de câmpul protetic, de tipul constituțional al
pacientului și de consistența alimentelor.
Pentru a rezista solicitărilor, placa protetică trebuie să aibă o grosime de 2 mm.
Această grosime se obține cu ușurință, placuțele de ceară din care se confecționează baza
machetei fiind fabricate la această dimensiune. Dacă la adaptarea pe model plăcuța se
subțiază prin plastifiere sau presiuni digitale, grosimea va fi refăcută prin picurare.
Trebuie menționat că grosimea plăcii protetice este redusă în zonele unde s-au
făcut folieri, iar ingroșarea feței externe ar influența fonația.
În cazul reducerii plăcii protetic prin foliere sau la pacienții care prezintă creste
alveolare voluminoase, musculatura ridicătoare a mandibulei bine reprezentată și la cei
care semnalează fracturarea unor proteze purtate anterior, plăcile protetice se armează.
Armarea protezei maxilare se face cu plase de sârmă, fibre de sticlă sau cu 2-3
microfolii de acrilat polimerizat rezultând o placă protetică în straturi. Proteza
mandibulară se armează cu bare de sârmă de wipla de 1,5 mm grosime, bare fabricate din
oțel inoxidabil sau fibre de sticlă. Armarea cu fibre de sticlă are avantajul că acestea pot
fi interpuse și în acrilatul șeilor în timp ce mijloacele celelalte de armare sunt situate
numai în placa palatinală sau pe versantul lingual al șeii.
52

E.PRINCIPIUL STABILITĂȚII
În scopul asigurării și menținerii protezelor, marginile acestora și versantele șeilor
trebuiesc modelate corespunzător. Pentru ca marginile protezelor să aibă o grosime
funcțională, fundurile de sac ale modelului se umplu cu ceară. Conformate corespunzător,
marginile viitoarei proteze se vor etanșeiza în fundurile de sac.
Versantul lingual al protezei mandibulare se modelează plan și subțire pentru a
lăsa spațiul necesar pentru limbă. Modelarea concavă al acestui versant ar fi confortabilă
pentru limbă, dar la ridicarea ei proteza ar fi mobilizată de pe câmpul protetic.
În privința modelării versantelor șeilor protetice, Gerber recomandă:
•În zona frontală versantul vestibular se modelează concav pentru a favoriza
acțiunea oribicularului buzelor;
•În zona laterală versantul vestibular se modelează convex pentru a favoriza
aplicarea fibrelor buccinatorului;
•Versantul lingual al protezei mandibulare se modelează astfel încât să asigure
spațiu corespunzător pentru limbă;
•Marginile protezei se rotunjesc și ocolesc inserțiile frenurilor și bridelor;
53

CAPITOLUL V
IMPLICAȚII CU IMPORTANȚĂ PRACTICĂ DERIVATE DIN REGULILE
DE MONTARE
54