Domnul Jones, proprietarul fermei „Conacul”, încuie cotețele de găini pentru noapte, dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să astupe și deschi… [620499]

GEORGE ORWELL
FERMA ANIMALELOR
(Animal Farm, 1945)
Capitolul I
Domnul Jones, proprietarul fermei "Conacul", încuie cotețele de găini pentru noapte,
dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să astupe și deschi zăturile pentru ciugulit. Cu
cercul de lumină al feli narului jucînd dintr-o parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se,
își azvîrli cizmele din picioare la ușa din spate, își turnă un ultim pahar de bere din bu toiul
din cămară, apoi urcă scările spre dormitor, unde doamna Jones și începuse să sforăie.
Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt și o agitație se făcură
simțite prin toate col țurile fermei. În timpul zilei, circulase zvonul că bă trînul Senior, porcul
Middle White premiat, avusese un vis ciudat în noaptea dinainte și că voia să-l co munice și
celorlalte animale. Căzuseră de acord să se întîlnească toate în hambarul cel mare, îndată
ce domnul Jones se retrăgea la o distanță sigură. Bătrî nul Senior ― întotdeauna era numit
astfel, deși la expoziție fusese pre zentat sub numele de Frumosul din Willingdon ―
impunea atîta respect la fermă, în cît fiecare era oricînd gata să-și sacrifice o oră de somn
pentru a auzi ce avea el de spus.
La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă înălțată, Seniorul stătea
deja instalat pe culcușul său de paie, sub un felinar agățat de o bîrnă. Avea doisprezece ani
și, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărțat, dar era încă un porc cu aspect maiestuos,
arăta înțelept și binevoitor, cu toate că ni ciodată nu i se tăiaseră colții.
Nu după mult timp, începură să sosească și cele lalte animale, fiecare făcîndu-se
comod după obiceiul său. Primii veniră cei trei cîini, Bluebell, Jessie și Pin cher, apoi porcii
care se așezară pe paiele din fața platformei. Găinile se cocoțară pe pervazurile feres trelor,
porumbeii se suiră, bătînd din aripi, pe că priorii acoperișului, iar oile și vacile se așezară în
spatele porcilor și începură să rumege. Boxer și Clo ver, cei doi cai de tracțiune, intrară
împreună, mergînd foarte încet și atent, cu copitele lor mari și pă roase, de teamă să nu
calce vreun animal ascuns în paie. Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între
două vîrste, care nu-și recăpătase deloc silueta după cel de-al patrulea mînz. Boxer era un
animal enorm, înalt de peste un metru optzeci și mai puter nic decît oricare doi cai normali
luați la un loc; o dungă albă care-i mergea de-a lungul capului pînă la nas îi dădea un aer
destul de stupid și, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată lumea îl res pecta
pentru tăria lui de caracter și formidabila pu tere de muncă. După cai veniră Muriel, capra
cea albă și Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bă trîn animal de la fermă și cel mai
puțin sociabil. Vorbea rar, iar cînd vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze cîte o remarcă
plină de cinism ― spunea, de exemplu, c ă Dumnezeu îi dăduse coadă ca să alunge
muștele, dar că el ar fi preferat să nu aibă nici coadă, nici muște. Numai el, dintre toate
animalele de la fermă, nu rîdea niciodată. Dacă era întrebat de ce, spunea că nu vede
nimic de rîs. Cu toate acestea, fără s-o recunoască deschis, era legat de Boxer; și unul și
celălalt își petreceau duminicile, de obicei, pe mica pășune din spatele livezii, păscînd umăr
la umăr, dar fără să vorbească.
Cei doi cai tocmai se așezaseră cînd un cîrd de rățuște, rătăcite de mama lor, intrară
în șir în hambar, măcăind în șoaptă și plimbîndu-se dintr-o parte în alta în căutarea unui loc
unde să nu fie călcate în picioare: Clover făcu un fel de zid în jurul lor cu pi ciorul ei din față,
iar rățuștele, ghemuindu-se la pă mînt în spatele piciorului ei, adormiră imediat. În ul timul
moment, intră și Mollie, iapa cea albă, proastă dar drăguță, care trăgea cabrioleta
domnului Jones, cu un mers afectat elegant, molfăind o bucată de za hăr. Ea își alese un loc
în față și începu să-și vînture coama albă, sperînd să atragă atenția celorlalți către
panglicile roșii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, privind în jur, ca de obicei, după
locul cel mai călduros și pînă la sfîrșit se înghesui între Boxer și Clover; aici se porni pe tors,
mulțumită, de-a lungul întregului discurs al Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură
vorbă.
T oate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, corbul domesticit, care
dormea pe o prăjină, în umbra porții din spate a hambarului. Cînd Senio rul văzu că toate se

făcuseră comode și așteptau cu atenția cuvenită, își drese glasul și începu să vor bească:
― T ovarăși, ați auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să
vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăși, să mai am
multe zile de trăit printre voi și, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă
împărtășesc înțelepciunea pe care am acumulat-o pînă acum. Am avut o viață lungă, am
avut mult timp de gîndire pe cînd stăteam singur în cocina mea și cred că pot spune că am
înțeles natura vieții pe acest pămînt mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea
sînt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. Deci, tovarăși, care este natura acestei vieți
a noastre? Să privim lucrurile în față: viețile noastre sînt mizere, pline de trudă și scurte. Ne
naștem, primim exact atîta hrană cît să nu murim, iar aceia din tre noi care sînt capabili s-o
facă, sînt obligați să muncească pînă la ultima fărîmă de energie; și, în clipa cînd foloasele
pe care le aducem se sfîrșesc, sîn tem măcelăriți cu o cruzime înfiorătoare. Nici un ani mal
din Anglia nu cunoaște ce sînt acelea fericirea sau tihna, după ce împlinește vîrsta de un
an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viața unui animal înseamnă mizerie și sclavie:
iată adevărul curat.
Dar, oare, asta ține, pur și simplu, de natura lu crurilor? Se petrece, oare, acest lucru
pentru că țara asta a noastră este atît de săracă, încît nu se poate asigura o viață decentă
celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăși, de o mie de ori nu! Pămîntul Angliei este fertil, clima
ei este bună, ea e capabilă să ofere hrană din abundență unui număr de animale enorm
față de cele care o locuiesc astăzi. Numai ferma asta a noas tră ar putea întreține o duzină
de cai, douăzeci de vaci, sute de oi ― toate trăind într-un confort și o demnitate care astăzi
sînt aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuăm să trăim în aceste con diții de
mizerie? Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne este furat de ființele
omenești. Iată, tovarăși, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur
cuvînt: OMUL! Omul este singurul nostru dușman adevărat. Scoateți Omul din scenă și
cauza fundamentală a foametei și a muncii excesive este abolită pentru totdeauna.
Omul este singura ființă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e
prea slab ca să tragă plugul, nu poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate
astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă și le dă înapoi abia cît le este
necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care
lucrează pămîntul, balega noastră este cea care-l fertili zează și, totuși, care dintre noi
posedă mai mult decît propria-i piele? Voi, vacilor pe care vă văd în fața mea, cîte mii de
litri de lapte ați dat anul trecut? Și ce s-a-ntîmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să
hrănească vițeii voștri ca să crească puternici? Pînă la ultimul strop s-a scurs pe gîtlejurile
dușmanilor noștri. Iar voi, găinilor, cîte ouă ați făcut anul acesta și cîte din aceste ouă au
ajuns să dea pui? T oate cele lalte au ajuns la piață ca să aducă bani lui Jones și oamenilor
lui. Și tu, Clover, unde sînt cei patru mînji pe care i-ai născut și care ar fi trebuit să-ți fie
sprijin și bucurie la bătrînețe? Fiecare a fost vîndut cînd a împlinit un an ― pe nici unul n-ai
să-l mai vezi vreodată. Ca răsplată pentru cele patru nașteri și pentru toată munca ta pe
cîmp, ce ai altceva, afară de rații și de un loc în grajd?
Și nici măcar viețile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite să le trăim pînă la
soroacele lor naturale. În ceea ce mă privește, nu mă plîng, pentru că fac parte dintre cei
norocoși. Am doisprezece ani și am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viața
naturală a unui porc. Dar nici un animal nu scapă de cruzimea cuțitului pînă la urmă. Voi,
porcii cei tineri îngrășați pentru tăiere, pe care vă văd stînd în fața mea, toți o să vă sfîrșiți
viețile urlînd, pe butuc, în mai puțin de un an. La această oroare toți sîntem si liți să
ajungem ― vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici măcar caii sau cîinii nu au o soartă mai
bună. Pe tine, Boxer, chiar în ziua cînd mușchii ăia tari ai tăi or să-și piardă puterea, Jones o
să te vîndă tăietorului de cai, care o să-ți taie beregata și o să te fiarbă pentru cîinii de
vînătoare. Iar cîinilor, cînd îmbătrî nesc și le cad dinții, Jones le leagă cîte o cărămidă de gît
și îi îneacă în iaz.
Și atunci, tovarăși, nu e la fel de limpede ca lu mina zilei că tot răul acestei vieți a
noastre izvorăște din tirania ființelor omenești? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci
produsul muncii noastre o să ne aparțină. Aproape peste noapte putem deveni bogați și
liberi. Și atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să mun cim zi și noapte, trup și suflet, pentru
răsturnarea rasei omenești! Iată mesajul meu către voi, tovarăși: REVOLUȚIE! Nu știu cînd o
să vină această revolu ție, poate într-o săptămînă, poate într-o sută de ani, dar știu, la fel de
sigur cum văd paiele astea sub pi cioarele mele, că, mai devreme sau mai tîrziu, se va face
dreptate. Fixați-vă acest lucru în minți, tovarăși, în puținul care v-a mai rămas de trăit! Și,
mai mult decît orice, transmiteți acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, așa încît
generațiile viitoare să ducă mai departe lupta, pînă la victorie.
Și nu uitați, tovarăși, că hotărîrea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un
argument să nu vă rătăcească. Nu ascultați niciodată cînd o să vi se spună că omul și
animalele au interese comune și că prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte.
T oate astea sînt minciuni. Omul nu servește nicio dată interesele vreunei alte creaturi, în
afară de el însuși. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărășie perfectă în

luptă. T oți oamenii sînt duș mani. T oate animalele sînt tovarășe!
În acel moment izbucni o gălăgie cumplită. În timp ce Seniorul vorbea, patru șobolani
mari. se tîrîseră afară din găurile lor și stăteau pe labele din spate, ascultîndu-i. Cîinii îi
zăriră dintr-o ochire și doar printr-un salt fulgerător înspre găuri izbutiră șo bolanii să scape
cu viață. Seniorul își înalță copita pentru a face liniște:
― T ovarăși, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar
fi șobolanii și iepurii de cîmp ― sînt ele prietenii ori dușmanii noștri? Să supunem la vot.
Pun în fața adunării această întrebare: sînt șobolanii tovarăși?
Votul hotărî imediat, cu o majoritate covîrșitoare, că șobolanii erau tovarăși. Numai
patru dintre animale se împotriviră, cei trei cîini plus pisica, descope rită, însă, mai tîrziu, că
votase și pro și contra. Se niorul continuă:
― Mai am puține lucruri de spus. Repet: nu vă uitați niciodată datoria de dușmănie
față de Om și toate cele legate de el. Oricine merge pe patru pi cioare, sau are aripi, este
prieten. Oricine merge pe două picioare este dușman. Și țineți minte și faptul că, luptînd
împotriva Omului, nu trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-ați învins, nu-i
adoptați viciile. Nici un animal nu trebuie să trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă
într-un pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tu tun, sau să se atingă
de bani, sau să se angajeze în comerț. T oate obiceiurile Omului sînt rele. Și, mai mult decît
orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpîn peste alte ființe ca și el. Slabe
ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, sîntem frați. Nici un animal nu trebuie
vreodată să ucidă vreun alt animal. T oate animalele sînt egale.
Și acum, tovarăși, o să vă vorbesc despre visul meu de azi-noapte. Nu vi-l pot descrie:
era un vis despre cum o să arate Pămîntul după dispariția Omului. Dar el mi-a readus în
minte un lucru pe ca re-l uitasem demult. Acum mulți ani, pe vremea cînd încă mai eram
godac, mama mea și celelalte scroafe cîntau un cîntec vechi din care cunoșteau doar melo –
dia și primele trei cuvinte. Eu am învățat această me lodie în copilăria mea, dar de multă
vreme, mi-a zburat din minte. Azi-noapte, totuși, mi-am reamintit-o în vis. Și, ce-i mai
important, mi-au revenit în minte și cuvintele ― cuvinte pe care, s înt sigur, le cîntau
animalele de demult și au fost uitate timp de genera ții. O să vă cînt acel cîntec, tovarăși,
chiar acum. Eu sînt bătrîn și vocea îmi este răgușită, dar, după ce o să vă-nvăț melodia, voi
o să-l puteți cînta mai bine singuri. Se numește Animale din Anglia.
Bătrînul Senior își drese glasul și începu să cînte. Așa cum spusese, vocea îi era
răgușită, dar cînta des tul de bine și era o melodie mișcătoare, ceva între Clementine și La
Cucuracha. Cuvintele erau acestea:
"Animale din Anglia și Scoția,
Din toate țările, de sub mulți sori,
Eu vă vorbesc, și mare mi-e emoția,
Despre anii de aur viitori.
Mai devreme-ori mai tîrziu, în ceasul sfînt,
Cînd Omul-Tiran fi-va răsturnat,
În acea zi al Angliei mănos pămînt
De animale doar va fi călcat.
Belciugele atunci vor cădea în zeci,
Nimeni șa-n spate nu-și va mai propti,
Zăbale, pinteni vor rugini pe veci,
Biciuri crunte nicicînd vor mai plesni.
Comori ce nu intră-n a minții sferă,
Grîu și orz, fîn, ovăz, noi vom stăpîni,
Trifoi, fasole, sfeclă furajeră,
Fi-vor ale noastre-n acea zi.
Cîmpurile Angliei vor luci-n senin,
Apele ei vor fi mai curate,
Și vînturile vor adia mai lin,
În ziua cînd fi-va libertate.
Noi trebuie să muncim pentru-acea zi,
T oți-un trup, vaci, cai, gîște și curcani,
Chiar de murim înainte de-a o ști,
Pentru-a fi liberi să trudim mulți ani.

Animale din Anglia și Scoția,
Din toate țările, de sub mulți sori,
Eu vă vorbesc, și mare mi-e emoția,
Despre anii de aur viitori".
Cîntatul acestui imn lăsă toate animalele pradă celei mai sălbatice dintre exaltări.
Aproape înainte ca Seniorul să fi ajuns la sfîrșit, celelalte animale înce puseră să-l cînte
singure. Chiar și cele mai proaste dintre ele prinseseră deja melodia și o parte din cu vinte;
cît despre cei inteligenți, cum erau porcii și cîi nii, aceștia învățaseră cîntecul pe dinafară
din primele minute. Iar apoi, după o serie de încercări preli minare, întreaga fermă i zbucni
cu Animale din Anglia, la un unison impresionant. Vacile îl mugeau, cîinii îl schelălăiau, oile
îl behăiau, caii îl nechezau, rațele îl măcăiau. Erau atît de încîntate de acest cîntec, încît îl
interpretară de la început pînă la sfîrșit de cinci ori la rînd și ar fi continuat probabil să-l
cînte toată noaptea, dacă n-ar fi fost întrerupte.
Din nefericire, izbucnirea îl trezise pe domnul Jo nes care sărise jos din pat, convins că
intrase o vulpe în curte. Luase pușca, sprijinită mereu de perete într-un colț al dormitorului
și slobozise o încărcătură de alice calibrul 6 în întuneric. Alicele se înfipseseră în peretele
hambarului, așa încît ședința fu ridicată brusc. T oată lumea se repezi spre locurile de
dormit. Păsările săriră sus, pe grinzile lor, animalele se cul cară jos, pe paie și întreaga
fermă adormi într-o clipă.
Capitolul II
Trei nopți mai tîrziu, bătrînul Senior muri liniștit în somn. Trupul lui fu înmormîntat la
poarta livezii.
Aceste lucruri se întîmplau la începutul lui mar tie. De-a lungul următoarelor trei luni se
desfășură o intensă activitate secretă. Discursul Seniorului dăduse animalelor mai
inteligente de la fermă o viziune com plet nouă asupra vieții. Nu știau cînd avea să se pe –
treacă Revoluția prezisă de Senior, nu aveau nici un motiv să creadă că avea să fie în
timpul vieților lor, dar vedeau limpede că era de datoria lor să o pregă tească. Munca de a-i
educa și organiza pe ceilalți căzu, firește, în seama porcilor, recunoscuți în gene ral ca fiind
cele mai inteligente animale. Printre porci se distingeau doi masculi tineri, care se numeau
Snowball și Napoleon și pe care domnul Jones îi în grășa pentru a-i vinde. Napoleon era un
mascul din rasa Berkshire, mare și cu un aspect destul de feroce, singurul Berkshire de la
fermă, nu foarte vorbăreț, dar avînd reputația de a ști să-și impună voința. Snowball era un
porc mai sprinten decît Napoleon, mai iute la vorbă și mai inventiv, dar nu era conside rat a
avea aceeași profunzime de caracter. T oți cei lalți porci masculi de la fermă erau crescuți
pentru tăiere. Cel mai cunoscut printre aceștia era un porc mic și gras, care se numea
Squealer [Guițătorul], cu fălci foarte rotunde, ochi scăpărători, mișcări iuți și o voce foarte
ascuțită. Era un vorbitor strălucit și, cînd discuta în contradictoriu vreo problemă, avea un
fel de a sări dintr-o parte într-alta și de a-și scutura coada, care era, nu se știe de ce, foarte
convingător. Ceilalți spuneau despre Squealer că poate face din negru alb.
Aceștia trei elaboraseră, pornind de la învățătu rile bătrînului Senior, un întreg sistem
de gîndire pe care îl numiseră Animalism. Mai multe nopți pe săp tămînă, după ce domnul
Jones se culca, cei trei orga nizau întruniri secrete în hambar și le expuneau ce lorlalte
animale principiile Animalismului. La înce put, se loviră de o teribilă prostie și apatie. Unele
animale vorbeau despre datoria de a fi loiale domnu lui Jones, pe care-l numeau "Stăpînul",
sau făceau remarci elementare:
― Domnul Jones ne hrănește. Dacă dispare el, noi o să murim de foame.
Altele puneau întrebări de genul:
― De ce să ne pese nouă ce-o să se întîmple după ce murim?
sau:
― Dacă Revoluția asta o să aibă loc oricum, ce contează dacă noi o pregătim sau nu?
Așa încît, porcii aveau mari greutăți în a le face să înțeleagă că toate acestea erau
contrare spiritului Animalismului. Cele mai idioate întrebări le punea Mollie, iapa cea albă.
Prima întrebare pe care i-o pu sese lui Snowball fusese:
― O să mai existe zahăr după Revoluție?
― Nu, îi răspunsese Snowball ferm. Nu avem la această fermă posibilitatea de a face
zahăr. Dar, de fapt, nici n-o să ai nevoie de zahăr. O să ai ovăz și fîn cît o să vrei.
― Și o să mi se mai dea voie să port panglici în coamă? întrebase Mollie.
― T ovarășă, îi spusese Snowball, aceste panglici de care te simți atît de legată sînt

însemnele sclaviei. Nu poți înțelege că libertatea valorează mai mult de cît niște panglici?
Mollie se arătase de acord, dar nu păruse prea convinsă.
Porcii aveau, însă, și mai multe greutăți în lupta de a contracara minciunile răspîndite
de Moise, corbul domesticit. Moise, care era mai mult decît alții favoritul domnului Jones,
era și spion și informator, dar și un orator inteligent. El susținea că știa de exis tența unei
țări misterioase, numită Muntele de Zahăr Candel, unde mergeau toate animalele după
moarte. Era așezată undeva sus, în ceruri, imediat în spatele norilor, spunea Moise. Pe
Muntele de Zahăr Candel era duminică șapte zile pe săptămînă, trifoiul înflorea tot anul, iar
zahărul cubic și turta din sămînță de in creșteau în tufișuri. Animalele îl dușmăneau pe
Moise pentru că era informator și nu muncea, dar unele credeau în Muntele de Zahăr
Candel, iar porcii trebuiau să argumenteze din greu pentru a le con vinge că nu exista un
asemenea loc.
Cei mai credincioși discipoli ai porcilor erau cei doi cai de tracțiune, Boxer și Clover. Și
unul și celălalt aveau mari dificultăți în a gîndi singuri, dar, o dată ce îi acceptaseră pe porci
drept învățători, îmbrățișară tot ce li se spunea, răspîndind învățătura către celelalte
animale prin argumente simple. Nicio dată nu absentau de la întrunirile secrete din hambar
și tot ei conduceau corul cînd se cînta Animale din Anglia, la sfîrșitul fiecărei întruniri.
Însă, după cum se dovedi, Revoluția fu înfăptuită mult mai devreme și mult mai simplu
decît se așteptase oricine, în anii anteriori, domnul Jones, deși un stăpîn sever, fusese un
fermier priceput; cu trecerea vremii, intrase, însă, într-o perioadă proastă. Deve nise foarte
deprimat după ce pierduse bani într-o ac țiune judiciară și se apucase de băut mai mult
decît era sănătos pentru el. Uneori, zile întregi la rînd stă tea tolănit în fotoliul său Windsor
din bucătărie și citea ziarele, bea, iar din cînd în cînd îl hrănea pe Moise cu coji de pîine
muiate în bere. Oamenii lui erau leneși și necinstiți, cîmpurile erau pline de buru ieni,
clădirile aveau nevoie de reparații la acoperișuri, gardurile vii erau neîngrijite, iar animalele
prost hrănite.
Sosi și luna iunie și finul era aproape gata de co sit, în ajunul Sfîntului Ioan, care era
într-o sîmbătă, domnul Jones se duse la Willingdon și se îmbătă la "Leul Roșu" atît de tare,
încît nu se întoarse decît du minică la prînz. Oamenii mulseseră vacile dis-de-di mineață și
apoi plecaseră să vîneze iepuri de cîmp, fără să se mai ostenească să le dea animalelor de
mîncare. Cînd ajunsese. Înapoi acasă, domnul Jones se dusese să se culce pe canapeaua
din salon, cu ziarul "News of the World" pe față, așa încît, la căderea serii, animalele tot
nemîncate erau. Pînă la urmă, nu mai putură suporta. Una dintre vaci sparse ușa de la
magazia cu provizii, împingînd-o cu coarnele, și toate animalele începură să se servească
singure din rezerve. T ocmai atunci se trezi și domnul Jones. În clipa următoare, el și oamenii
lui erau în magazie, cu biciuri în mîini, șfichiuind în dreapta și în stînga. Acest lucru
animalele înfometate îl găsiră de nesu portat. T oate într-o înțelegere, deși nimic de acest fel
nu fusese plănuit dinainte, se aruncară asupra celor ce le chinuiau. Jones și oamenii lui se
treziră, deodată, împunși cu coarnele și loviți cu copitele din toate părțile. Situația, nu mai
era deloc sub controlul lor. Nu văzuseră niciodată vreun animal să se poarte astfel și o
asemenea răzvrătire a unor ființe pe care aveau obiceiul să le bată și să le maltrateze după
cheful lor îi înspăimîntă atît de mult, încît aproape că-și ieșiră din minți. După o clipă sau
două numai, ei renunțară să mai încerce vreo apărare și o luară la fugă. După un minut, toți
cinci fugeau de mîncau pă mîntul pe drumul de căruțe care ducea la drumul principal, cu
animalele urmărindu-i triumfătoare.
Doamna Jones, privind afară pe fereastra dormi torului, văzu ce se întîmpla, își aruncă
în grabă cîteva lucruri într-un sac de voiaj și părăsi ferma pe un alt drum. Moise, corbul, sări
de pe prăjina lui și fîlfîi din aripi în urma ei, cîrîind în gura mare. Între timp, ani malele îi
fugăriseră pe Jones și pe oamenii lui de-a lungul drumului și trîntiseră poarta cu cinci drugi
în urma lor. Și astfel, aproape înainte de a-și da seama ce se petrecea, Revoluția fusese
înfăptuită cu succes: Jones era alungat, iar Ferma "Conacul" le aparținea.
În primele cîteva minute, animalelor nu le veni să creadă în norocul lor. Prima lor
reacție fu aceea de a galopa in corpore de jur împrejurul fermei, ca și cum ar fi vrut să se
asigure că nici o ființa omenească nu se ascundea pe nicăieri înăuntru; apoi alergară către
clădirile fermei pentru a șterge definitiv și ultimele urme ale domniei detestate a lui Jones.
Încăperea cu hamuri de la capătul grajdurilor fu deschisă cu forța; zăbalele, belciugele de
pus în nas, lanțurile pentru cîini, cuțitele nemiloase cu care domnul Jones avu sese obiceiul
să castreze porcii și mieii, toate fură aruncate în puț. Hățurile, căpestrele, ochelarii pentru
cai, sacii umilitori de pus sub bot le aruncară în fo cul pentru gunoaie care ardea în curte. La
fel și biciurile. T oate animalele începură să exulte de bucurie văzînd biciurile cum se
calcinau în flăcări. Snowball azvîrli în flăcări și panglicile cu care erau împodobite de obicei
coamele și cozile cailor în zilele de tîrg.
― Panglicile, zise el, trebuie considerate ca fiind haine, care sînt marca oamenilor.
T oate animalele trebuie să umble goale.
Cînd auzi asta, Boxer își luă pălărioara de pai pe care o purta vara ca să nu-i intre
muștele în urechi și o azvîrli pe foc alături de celelalte obiecte.

Într-un timp foarte scurt, animalele reușiră să dis trugă tot ce le mai amintea de
domnul Jones. După aceea, Napoleon le conduse înapoi la magazie și dă rui, de acolo, cîte o
rație dublă de porumb la toată lumea, plus doi biscuiți pentru fiecare cîine. Apoi cîntară
Animale din Anglia, de la un capăt la altul, de șapte ori, alergînd, iar, în cele din urmă, se
întinseră pentru noapte și dormiră cum nu mai dormiseră ni ciodată pînă atunci.
Deșteptîndu-se în zori, ca de obicei, își amintiră deodată fapta plină de glorie care
avusese loc și se năpustiră toate afară pe pășune. În mijlocul pășunii era o movilă care
oferea o perspectivă largă asupra unei mari părți a fermei. Animalele se îngrămădiră spre
vîrf și priviră cu atenție în jurul lor, în lumina limpede a dimineții. Da, era a lor ― tot ceea
ce vedeau era al lor! In extazul acestui g înd, începură să țopăie de colo-colo și în cercuri, să
sară în sus, pline, de excitare. Se rostogoliră în rouă, înfulecară guri în tregi din iarba dulce
de vară, aruncară în sus cu pi cioarele bucăți de pămînt negru, mirosindu-i parfu mul bogat.
Apoi făcură o inspecție a întregii ferme, privind cu admirație mută pămîntul arabil, cîmpul
cu fîn, livada, iazul, crîngul. Era ca și cum n-ar fi văzut aceste locuri niciodată și, chiar și
acum, cu greu le venea să creadă că erau numai ale lor. După aceea se întoarseră către
clădirile fermei și se opriră în tăcere în fața ușii casei. Și aceea era a lor, dar se temeau să
intre. După o clipă, totuși, Snowball și Napoleon îm pinseră ușa cu umerii și animalele
intrară în șir indian, umblînd cu extrem de multă grijă, ca nu cumva să deranjeze ceva.
Trecură pe vîrfuri dintr-o cameră într-alta, temîndu-se să vorbească mai tar e decît în șoaptă
și holbîndu-se cu un fel de sfială la luxul de necrezut, la paturile cu saltele din pene, la
oglinzi, la canapeaua din păr de cal, la covorul de Bruxelles, la litografia reginei Victoria
deasupra căminului din sa lon. T ocmai se întorceau, coborînd scările, cînd se descoperi că
Mollie lipsea. Merseră înapoi și o găsiră în cel mai bun dormitor: luase o bucată de panglică
albastră din toaleta doamnei Jones, o ținea la umăr și se admira prostește în oglindă.
Celelalte îi reproșară fapta cu asprime și-apoi ieșiră. Cîteva'șunci care atîrnau în bucătărie
fură scoase afară pentru a fi în mormîntate, iar butoiul cu bere din cămară fu spart, cu o
lovitură de copită, de către Boxer; nimic altceva din casă nu se mișcă din loc. O rezoluție
unanimă fu imediat votată, și anume de a păstra casa ca muzeu.
T oți și toate fură de acord că nici un, animal nu tre buia să locuiască vreodată aeoîo.
După ce mîncară de dimineață, Snowball și Na poleon le convocată din nou.
― T ovarăși, zise Snowball, ceasul este șase și ju mătate și avem în fața noastră o zi
lungă. Azi începem recoltarea finului. Dar există o altă problemă care trebuie avută în
vedere mai întîi.
Porcii dezvăluiră astfel faptul că, în timpul ulti melor trei luni, învățaseră să citească și
să scrie, dintr-o carte veche de citire care aparținuse copiilor, domnului Jones și care fusese
aruncată pe grămada de gunoi. Napoleon trimise după borcane de vopsea neagră și albă și
porni, în fruntea tuturor animalelor, către poarta cu cinci drugi care dădea în drum ul
principal. Aici, Snowball ― pentru c ă Snowball era mai bun la scris ― luă o bidinea între
cele două unghii ale copitei, șterse Ferma "Conacul" de pe drugul de sus cu vopsea neagră
și, în locul ei, scrise Ferma Animalelor. Acesta urma să fie numele fermei de atunci înainte.
După aceea, se duseră înapoi la clădirile fermei, unde Snowball și Napoleon trimiseră după
o scară pe care o rezemară de peretele din fund al hambarului cel mare, explicînd că, în
cadrul studiilor lor din ultimele trei luni, porcii reușiseră să re ducă principiile Animalismului
la Șapte Precepte. Aceste Șapte Precepte aveau să fie acum înscrise pe perete; ele
trebuiau să constituie o lege inalterabilă, după care urmau să trăiască toate animalele de la
Ferma Animalelor, pentru totdeauna. Cu oarecari di ficultăți ― pentru că nu-i este ușor unui
porc să-și țină echilibrul pe o scară ― Snowball se sui și se puse pe lucru, în timp ce
Squealer stătea cîteva trepte mai jos, cu borcanul de vopsea. Preceptele fură scrise pe
peretele gudronat, cu litere mari, albe, care puteau fi citite și de la treizeci de metri. Ele
sunau astfel:
CELE ȘAPTE PRECEPTE
I ORICE MERGE PE DOUA PICIOARE E DUȘMAN
II ORICE MERGE PE PATRU PICIOARE SAU ARE ARIPI E PRIETEN
III NICI UN ANIMAL NU VA PURTA HAINE
IV NICI UN ANIMAL NU VA DORMI ÎNTR-UN PAT
V NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL
VI NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL
VII TOATE ANIMALELE SÎNT EGALE
T otul era, foarte îngrijit scris și, în afara faptului că "prieten" fusese scris "preiten" și că
unul dintre s-uri fusese desenat invers, ortografia era corectă de la un cap la altul.
Snowball citi cu voce tare pentru celelalte animale. T oate aprobară din cap, într-un consens
exemplar, iar acelea mai inteligente începură pe loc să memoreze Precepte le.

― Și acum, tovarăși, zise Snowball, aruncînd pe jos bidineaua ― la cîmpul cu fîn! Să
facem o problemă de onoare din a strînge recolta mai repede de cît Jones și oamenii lui.
Dar, în acel moment, cele trei vaci, care nu păru seră în apele lor de cîtva timp,
scoaseră un muget pu ternic. Nu fuseseră mulse de douăzeci și patru de bre și ugerele lor
stăteau să plesnească. După un moment de gîndire, porcii trimiseră după găleți și mulseră
vacile cu destulă îndemînare, copitele lor fiind bine adaptate pentru această operație. Nu
după mult timp apărură cinci găleți de lapte smîntînos cu spumă, la care multe dintre
animale se uitau cu un interes con siderabil.
― Ce-o să se întîmple cu tot laptele ăsta? întrebă cineva.
― Jones punea uneori din el în terciul nost ru, zise una dintre găini.
― Lăsați laptele, tovarăși! strigă Napoleon, așe zîndu-se în fața găleților. Se va avea în
vedere acest lucru. Recolta este mai importantă. T ovarășul Snowball vă va conduce acolo.
Eu o să vă urmez în cîteva minute. Înainte, tovarăși! Fînul așteaptă!
Și astfel, animalele porniră în grup către cîmpul cu fîn ca să înceapă recoltarea, iar
seara, la întoarcere, observară că laptele dispăruse.
Capitolul III
Cîtă nădușeală și cîtă trudă cheltuiră ca să strîngă fînul! Dar eforturile lor fură din plin
răsplătite, recolta fiind un succes și mai mare decît speraseră.
Uneori munca era grea; uneltele fuseseră proiec tate pentru oameni și nu pentru
animale și era un mare pas înapoi faptul că nici un animal nu eră ca pabil să folosească vreo
unealtă care i-ar fi cerut să stea pe labele din spate. Dar porcii erau atît de inteli genți, încît
găseau cîte o soluție pentru orice greutate. Cît despre cai, aceștia cunoșteau fiecare
colțișor al cîmpului și, de fapt, înțelegeau mult mai bine decît Jones și oamenii lui ce sînt
acelea cositul și greblatul, în realitate, porcii nu munceau, dar le conduceau și le
supravegheau pe celelalte animale. Avînd cunoș tințe superioare, era natural ca ei să-și
asume răspunderea. Boxer și Clover se înhămau singuri la coasă și la greblă ― în zilele
acelea, nimeni nu avea nevoie de frîie și hățuri ― și se opinteau de jur împrejurul cîm pului,
cîte un porc umblînd mereu în urma lor și în-demnîndu-i: "Diiiii-ăăă, tovarășe!" sau: "Hooo,
prrr, înapoi, tovarășe!", după cum era cazul. Și fiecare animal, pînă la cel mai umil, muncea
la întorsul sau strînsul fînului. Pînă și rațele și găinile mergeau în coace și încolo, toată ziua,
prin soare, purtînd firi șoare de fîn în ciocuri. În final, recoltarea se sfîrși cu două zile mai
repede decît le luase de obicei lui Jones și oamenilor lui. Mai mult decît atît, era cea mai
mare recoltă pe care o cunoscuse ferma. Nu exista nici o pierdere de nici un fel; găinile și
rațele, cu ochii lor pătrunzători, strînseseră pînă la ultimul fir. Și nici un animal de la fermă
nu furase mai mult de o gură de fîn.
În toată vara aceea, munca la fermă se desfășură cu exactitate de ceasornic.
Animalele erau fericite, așa cum nu-și închipuiseră niciodată că ar fi putut ajunge. Fiecare
gură de hrană era o plăcere deose bită, acum, cînd era cu adevărat propria lor hrană,
produsă de ele însele și pentru ele însele, nu împăr țită de vreun stăpîn zgîrcit. Odată
plecate ființele omenești parazitare, acei buni-de-nimica, toată lumea avea mai mult de
mîncare. Era și mai mult timp de odihnă, deși animalele nu aveau experiență. Se loviră de
multe greutăți ― de exemplu, spre sf îrșitul anului, după ce recoltară grîul, trebuiră să
zdrobească spicele în maniera antică și să împrăștie pleava suflînd peste ea, din moment
ce nu exista mașină de treierat la fermă ― dar porcii, cu inteligen ța lor și Boxer, eu mușchii
lui formidabili ieșeau întotdeauna din încur cătură. Boxer era obiectul admirației tuturor. El
muncise din greu încă de pe vremea lui Jones, dar acum parcă ar fi fost trei cai, nu unul;
erau zile cînd întreaga muncă de la fermă părea că se reazemă pe umerii lui puternici. Din
zori și pînă în noapte, el trăgea și împingea și se afla mereu acolo unde munca era mai
grea. Făcuse o înțelegere cu unul dintre coco șii tineri să-l trezească dimineața cu jumătate
de oră înaintea celorlalte animale și se prezenta voluntar la cîte o corvoadă care se
dovedea necesară înainte de începutul zilei de muncă obișnuite. Răspunsul lui la orice
problemă și la orice impediment era: "O să muncesc mai mult!" ― și pe acesta îl adoptase
ca deviză personală.
Dar fiecare muncea după capacitatea sa. Găinile și rațele, de exemplu, salvară cinci
duble de grîu la recoltare, strîngînd boabele rătăcite. Nimeni nu fură, nimeni nu avu de
comentat asupra rațiilor, jar certu rile, înțepăturile și gelozia, care fuseseră trăsăturile fi rești
ale vieții dinainte, dispăruseră aproape cu totul. Nimeni nu se eschivă ― sau aproape
nimeni. Mollie, ce-i drept, nu se putea scula dis-de-diminea ță și căpătă obiceiul de a părăsi
lucrul mai devreme, pe mo tiv că-i intrase o piatră în copită. Și purtarea pisicii avea ceva
ciudat: se observă curînd că atunci cînd era de muncit, pisica nu putea fi găsită. Dispărea
ore întregi și apoi reapărea la mese sau seara, după ce munca se terminase, ca și cum

nimic nu s-ar fi întîm plat. Dar venea întotdeauna cu niște scuze atît de convingătoare și
torcea atît de plină de afecțiune, în cît era imposibil să nu crezi în bunele ei intenții. Bă trînul
Benjamin, măgarul, părea complet neschimbat, încă de la Revoluție. Își făcea munca în
același fel, încăpățînat și lent, cum o făcuse și pe vremea lui Jo nes, fără să se eschiveze,
dar și fără să se prezinte vo luntar la vreo muncă suplimentară. Despre Revoluție și despre
rezultatele ei nu-și exprima nici o părere. Cînd era întrebat dacă nu era acum mai fericit,
cînd Jones fusese alungat, el spunea doar atît: "Măgarii au o viață lungă. Nici unul dintre voi
n-a văzut un măgar mort" ―- iar celelalte animale se mul țumeau cu acest răspuns
enigmatic.
Duminica nu se lucra. Micul dejun se lua cu o oră mai tîrziu decît de obicei și, după
aceea, avea loc o ceremonie organizată, fără excepție, în fiecare săp tămînă. Mai întîi se
ridica drapelul: S.nowball găsise, în încăperea cu hamuri, o față de masă verde și ve che,
de-a doamnei Jones, și vopsise pe ea, cu alb, o copită și un corn. Aceasta era înălțată pe
catargul din grădina casei în fiecare duminică dimineața. Dra pelul era verde, explica
Snowball, pentru a repre zenta cîmpiile verzi ale Angliei, în timp ce copita și cornul
simbolizau viitoarea Republică a Animalelor care avea să se nască după înlăturarea
definitivă a speței umane. Odată arborat drapelul, toate anima lele mărșăluiau către
hambarul cel mare, pentru o adunare cunoscută sub numele de Ședință. Aici se planifica
munca din săptămîna următoare, iar rezolu țiile erau supuse discuției și dezbătute.
Întotdeauna porcii erau cei care-puneau în discuție rezoluțiile. Ce lelalte animale
înțeleseseră cum se vota, dar nu se puteau gîndi să propună vreo hotărîre. Snowball și
Napoleon erau de departe cei mai activi în dezbateri. Dar se putea observa că aceștia doi
nu erau niciodată de acord: indiferent ce propunere făcea unul dintre ei, celălalt automat
se opunea. Chiar și cînd se hotărî ― un lucru la care, în principiu, nimeni nu se putea opune
― să se rezerve o mică pășune împrej muită, în spatele livezii, ca loc de odihnă pentru ani –
malele care treceau de vîrsta muncii, se iscă o dezba tere furtunoasă asupra vîrstei corecte
de retragere la pensie a fiecărei specii de animale. Ședință se ter mina, întotdeauna, cu
intonarea imnului Animale din Anglia, iar după-amiaza era program de recreere. Porcii își
rezervaseră încăperea pentru hamuri drept sediu. Aici, seara, ei studiau fierăria, tîmplăria
și alte arte necesare, din cărți pe care le aduseseră din casă. Snowball se ocupa, de
asemenea, cu organi zarea celorlalte animale în ceea ce el numea Comitete de Animale. La
acest lucru era neobosit: astfel se constituiră Comitetul pentru Producția de Ouă la găini,
Liga Cozilor Curate la vaci, Comitetul de Re educare a T ovarășilor Sălbatici ― obiectivul
acestuia era să domesticească șobolanii și iepurii de cîmp ―, Mișcarea pentru O Lînă Mai
Albă la oi și diferite al tele, pe lîngă inițierea unor cursuri de alfabetizare. În total, aceste
proiecte se dovediră niște eșecuri. T enta tiva de a domestici ființele sălbatice, de exemplu,
eșuă apfoape imediat: acestea continuară să se com porte aproape la fel ca mai înainte și,
cînd fură tratate cu generozitate, nu făcură altceva decît să profite. Pisica se înscrise în
Comitetul de Reeducare și se arătă foarte activă o vreme. Într-o zi, cineva o văzu stînd pe
un acoperiș și vorbind cîtorva vrăbii care se țineau, însă, la o distanță sigură de ea: le spu –
nea că toate animalele erau acum tovarășe și că ori care vrabie, dacă ar fi dorit, ar fi putut
veni să se așeze pe laba ei; dar vrăbiile păstrară distanța.
Cursurile de alfabetizare, totuși, avură un mare succes. Pînă spre toamnă, aproape
fiecare animal de la fermă știa carte într-o oarecare măsură. În ceea ce-i privește pe porci,
ei puteau deja citi și scrie perfect. Cîinii învățară să citească destul de bine, dar nu arătau
interes în a citi și altceva în afara celor Șapte Precepte. Muriel, capra, citea ceva mai bine
decît cîinii și uneori, seara, le citea celorlalte animale din fragmente de ziare pe care le
găsea în grămada de gunoi. Benjamin putea citi la fel de bine ca oricare porc, dar niciodată
nu-și dezvăluia posibi litățile, repetînd mereu că, din cîte știa el, nu exista nimic demn de a
fi citit. Clover învăță întregul alfa bet, fără a putea, însă, construi cuvinte. Boxer nu putu
trece de litera D: știa să deseneze pe A, B, C și D în nisip, cu copita lui mare, dar apoi
stătea și privea fix la acele litere, cu urechile date pe spate, uneori Scuturîndu-și smocurile
de păr de pe frunte și încerca din toate puterile lui să-și aducă aminte ce mai urma, fără să
reușească, însă, niciodată. În mai multe rînduri, într-adevăr, el izbuti să învețe pe E, F, G și
H, dar, pînă ajungea să le știe, se dovedea ca ui tase pe A, B, C, D. În cele din urmă, se
declară mulțumit cu primele patru litere, pe care le scria o dată sau de două ori pe zi,
pentru a-și împrospăta memo ria. Mollie refuză să învețe altceva afară de cele șase litere
care-i compuneau propriul nume. Pe atestea le construia din bucățele de nuia, apoi le
împodobea cu o floare sau două și se plimba în jurul lor, admirîndu-le.
Nici un alt animal de la fermă nu putu trece de li tera A. Se descoperi, de asemenea, că
animalele mai proaste, cum erau oile, găinile și rațele, nu fuseseră în stare nici măcar să
învețe pe dinafară cele Șapte Precepte. După multă gîndire, Snowball declară că Preceptele
puteau, într-adevăr, fi reduse la o singură lozincă, și anume:
PATRU PICIOARE BINE, DOUĂ PICIOARE RĂU

Aceasta, zicea el, conținea principiul esențial al Animalismului. Oricine prindea lozinca
în profunzime avea să fie păzit de influențele omenești. Păsă rile avură obiecții la început,
de vreme ce se părea că și ele aveau două picioare, dar Snowball le demon stră că nu era
așa:
― Aripa unei păsări, tovarășă, zise el, este un or gan de propulsie și nu de manipulare.
De aceea, ea trebuie privită ca picior. Semnul distinctiv al Omului este mîna, instrumentul
cu care el săvîrșește tot răul.
Păsările nu pricepură lunga demonstrație a lui Snowball, dar îi acceptară explicația și
toate animalele mai umile se puseră pe lucru pentru a învăța pe dinafară noul slogan.
"PATRU PICIOARE BINE, DOUĂ PICIOARE RĂU" fu scris pe peretele din fund al
hambarului, deasupra celor Șapte Precepte și cu litere mai mari. Odată în vățată pe
dinafară, oile dovediră o mare plăcere pen tru această lozincă; ori de cîte ori stăteau întinse
pe cîmp, începeau toate să behăie: "Patru picioare bine, două picioare rău! Patru picioare
bine, două picioare rău!" ― și continuau astfel ore întregi, fără să obo sească deloc.
Napoleon nu arătă nici un interes în Comitetele lui Snowball. El.afirmă că educația celor
tineri era mai importantă decît orice s-ar fi putut face pentru cei deja adulți. Se întîmplase
ca și Jessie și Bluebell să fete imediat după recoltarea finului, dînd naștere, în total, la nouă
căței voinici. Imediat după înțărcarea acestora, Napoleon îi luă de lîngă mamele lor,
spunînd că el însuși își asuma răspunde rea educării lor. Îi duse undeva, sus, într-o încăpere
la care nu se putea ajunge decît pe o scară, din ca mera cu hamuri, și acolo îi ținu într-o
asemenea izolare, încît restul fermei și uită, în curînd, de existența lor.
Misterul destinației laptelui se limpezi și el: era amestecat zilnic în terciul porcilor.
Merele timpurii tocmai se coceau și iarba din livadă era așternută cu fructe date jos de vînt.
Animalele socotiră ca pe un lucru de la sine înțeles că acele mere urmau să fie îm părțite în
mod egal; și totuși, într-una din zile se dădu ordinul ca toate fructele date jos de vînt să fie
adunate și duse în camera cu hamuri pentru folosința porcilor. La acest lucru, unele dintre
celelalte animale murmurară, dar în zadar. T oți porcii se arătară cu totul de acord asupra
acestei probleme, inclusiv Snowball și Napoleon. Squealer veni să dea explicați ile necesare:
― T ovarăși, strigă el, doar nu vă imaginați, sper, că noi, porcii, facem asta din spirit de
egoism și ca privilegiu? Multora dintre noi, de fapt, nici nu ne plac laptele și merele. Nici
mie nu-mi plac. Singurul motiv pentru care luăm aceste lucruri este acela de a ne păstra
sănătatea. Laptele și merele ― știința, tovarăși, a dovedit asta ― conțin substanțe absolut
necesare existenței sănătoase a unui porc. Noi, porcii, lucrăm cu creierul. Întreaga
conducere și organizare a acestei ferme depind de noi. Zi și noapte veghem la bunăstarea
voastră. Pentru voi bem noi acel lapte și mîncăm acele mere. Știți ce s-ar întîmpla dacă noi,
porcii, am da greș în datoria ce o avem? Jones s-ar întoarce înapoi! Da, Jones ar veni înapoi!
Cu siguranță, tovarăși, zbieră Squealer aproape rugător, țo păind dintr-o parte în alta și dînd
din coadă, cu siguranță că nu există nimeni printre voi care ar vrea să-l vadă pe Jones
întors înapoi?!
Acum, dacă exista un lucru de care animalele erau mai mult decît sigure, acela era că
nu-l voiau pe Jones înapoi. Dacă problema se punea în această lu mină, nu mai aveau ce
spune: importanța faptului de a-i ține pe porci sănătoși era mai mult decît evidentă. Așa
încît se hotărî, fără alte discuții, ca laptele și me rele căzute din pom din cauza vîntului, ca și
cea mai mare parte a recoltei de mere, cînd se coceau, să fie puse deoparte exclusiv
pentru porci.
Capitolul IV
Pînă la sfîrșitul verii, știrile despre ceea ce se pe trecuse la Ferma Animalelor se
răspîndiseră în jumă tate din țară. În fiecare zi, Snowball și Napoleon tri-miteau în afară
stoluri de porumbei cu instrucțiuni să se amestece printre animalele fermelor vecine, să le
spună povestea Revoluției și să le învețe melodia de la Animale din Anglia.
În tot acest timp, domnul Jones se aținuse pe la barul "Leul Roșu" din Willingdon și se
plînsese, oricui stătuse să-l asculte, de monstruoasa nedreptate pe care o suferise, de a fi
fost alungat de pe proprietatea lui de o mînă de animale ticăloase. Ceilalți fermieri îl
înțelegeau, în principiu, dar la început nu-l ajutară prea mult. În sufletul lui, fiecare se
întreba în taină dacă nu ar fi putut, cumva, transforma ghinionul lui Jones în norocul său
propriu. Se întîmpla, însă, că proprietarii celor două ferme vecine Fermei Animale lor erau
permanent în relații proaste. Una dintre acestea, numită Foxwood, era o fermă mare,
neîngrijită și demodată, lărgită încă și mai mult de terenul împădurit, cu pășunile distruse și
gardurile într-o condiție mizerabilă. Proprietarul ei, domnul Pilkington, era un fermier-

gentleman nepăsător, care își pe trecea mai tot timpul pescuind sau vînînd, în funcție de
sezon.
Cealaltă fermă, numită Pinchfield, era mai mică și mai bine întreținută. Proprietarul ei
era un oarecare domn Frederick, om aspru și viclean, amestecat mereu în acțiuni judiciare
și renumit pentru faptul că făcea afaceri complicate. Aceștia doi se dușmăneau unul cu
celălalt atît de mult, încît era foarte greu pentru ei să cadă la orice înțelegere, chiar dacă își
apărau interesele. Cu toate acestea, amîndoi erau foarte speriați de rebeliunea de la Ferma
Animalelor și foarte grijulii în a-și împiedica propriile animale să afle prea multe despre ea.
La început, se prefăcuseră a rîde disprețuitor la ideea că animalele conduceau singure o
fermă. T oată chestia avea să se sfîrșească în două săptămîni, spuneau ei. T ot ei lansară
zvonul că animalele de la Ferma "Conacul" ― insistau să o numească Ferma "Conacul" căci
nu puteau tolera numele Ferma Animalelor ― se băteau întruna între ele și, de asemenea,
că aveau să moară de foame foarte curînd. După ce timpul trecu, însă, și se văzu limpede
că animalele nu muriseră de foame, Frederick și Pilkington își schimbară placa și începură
să vorbească despre cumplitele orgii care înfloreau acum la Ferma Animalelor. Se dezvălui
că animalele de acolo practicau canibalismul, că se torturau unul pe celălalt cu potcoave
de fier încălzite la roșu și că își posedau femelele în comun. Acesta era rezultatul răz vrătirii
împotriva legilor Naturii, spuneau Frederick și Pilkington.
Cu toate acestea, asemenea povești nu erau nicio dată crezute pe de-a întregul.
Zvonuri despre o fermă minunată, de unde oamenii fuseseră alungați, iar ani malele își
conduceau singure treburile, continuară să circule în forme vagi și modificate; în anul acela,
un val de rebeliune traversă provincia. T auri care, pînă atunci, fuseseră docili deveniră
sălbatici, oile călcară în picioare gardurile vii și devorară trifoiul, vacile răsturnară gălețile
cu lapte, caii de vînătoare refuzară să mai sară gardurile și își azvîrliră călăreții de partea
cealaltă. Mai mult decît orice, melodia și chiar cuvintele Animalelor din Anglia deveniră
cunoscute peste tot. Se răspîndiseră cu o viteză uimitoare. Oamenii nu-și putură ascunde
furia auzind acest cîntec, deși pretindeau că ar fi fost, pur și simplu, idiot. Nu pu teau
înțelege, spuneau ei, cum de animalele însele se aduceau în stare de a cînta asemenea
prostii jalnice. Orice animal care era surprins cîntîndu-l primea pe loc cîteva bice. Și totuși,
cîntecul nu putu fi reprimat. Mierlele îl fluierau din gardurile vii, porumbeii îl gungureau de
pe ulmi, încît ajunse pînă în tumultul fierăriilor și in sunetul clopotelor din biserici. Și, cînd
oamenii îl ascultară, îi cuprinse un tremur tainic, au zind în el profeția judecății lor viitoare.
La începutul lui octombrie, cînd grîul fusese sece rat și depozitat, iar o parte deja
vînturat de pleavă, un stol de porumbei sosi în vîrtejuri prin aer și se lăsă jos, în curtea
Fermei Animalelor, în cea mai cumplită stare de agitație. Jones și toți oamenii lui, plus alți
vreo șase de la Foxwood și de la Pinchfield, intraseră pe poarta cu cinci drugi și se apropiau
pe drumul de căruțe care ducea spre fermă. T oți aveau ciomege, cu excepția lui Jones, care
mergea în față, cu o pușcă în mîini. Era evident că voiau să încerce să recucerească ferma.
Acest lucru fusese prevăzut de multă vreme și toate pregătirile fuseseră făcute. Snowball,
care studiase o carte veche a campaniilor lui Iuîiu Cezar, găsită în casă, avea ca sarcină
operațiunile de apărare. El își dădu ordinele repede și, în cîteva minute, fiecare animal se
găsea la locul lui. În timp ce oamenii se apropiau de clădirile fer mei, Snowball dădu
semnalul primului atac. T oți po rumbeii, în număr de treizeci și cinci, începură să zboare
încoace și încolo pe deasupra capetelor oame nilor și să arunce excremente pe ei de la
semi-înălțime; și, în timp ce oamenii erau ocupați cu asta, gîștele, care stătuseră ascunse
după gardul viu, se năpustiră afară și îi ciupiră dureros de gambele picioa relor. T otuși, asta
era doar o mică manevră de hărțu iala, menită să provoace o oarecare dezordine printre
dușmani; oamenii alungară cu ușurință gîștele, lovin du-le cu ciomegele. Atunci, Snowball
dădu drumul celei de-a două linii de atac. Muriel, Benjamin și toate oile, cu Snowball în
frunte, năvăliră înainte, îi împinseră și-i îmbrînciră pe oameni din toate părțile, în timp ce
Benjamin se întorcea și-i plesnea cu copi tele lui mici. Dar, o dată în plus, oamenii, cu
ciomegele și cu bocancii lor țintuiți, se dovediră prea tari pentru ei; și, deodată, la un guițat
al lui Snowball, care era semnalul de retragere, toate animalele se în toarseră și o zbughiră
pe poartă în curte.
Oamenii scoaseră un strigăt de victorie. Își văzu seră, așa credeau ei, dușmanii puși pe
fugă și-i urmăriră în dezordine. Asta era exact ceea ce intenționase Snowball. Odată bine
intrați în curte, cei trei cai, cele trei vaci și restul porcilor, care stătuseră în ambus cadă la
grajdul vacilor, săriră brusc în spatele oame nilor, tăindu-le retragerea. Atunci, Snowball
dădu semnalul atacului. El însuși se năpusti direct spre Jones. Acesta îl văzu venind, ridică
pușca și trase. Alicele lăsară dungi însîngerate pe spinarea lui Snow ball, iar o oaie căzu
moartă. Fără să se oprească nici o clipă, Snowball, cu cele o sută de kilograme ale lui, se
aruncă în picioarele lui Jones. Jones se trezi proiectat pe o grămadă de bălegar, iar pușca îi
zbură din mani. Dar spectacolul cel mai teribil îl oferi Boxer, care se ridica pe picioarele din
spate și lovea ca un armăsar cu copitele lui enorme potcovite cu fier. Prima lui lovitură căzu
în capul unui grăjdar de la Foxwood, care se întinse fără viață în noroi. Vă zînd asta, oamenii
își aruncară ciomegele și încercară să fugă. Panica puse stăpînire pe ei și, în clipa urmă –

toare, se aflau cu toate animalele pe urmele lor, fugăriți în jurul curții, luați în coarne, loviți,
mușcați, călcați în picioare. Nu rămase nici un animal de la fermă care să nu se răzbune pe
ei după felul său. Pînă și pisica își dădu drumul brusc de pe un acope riș pe umerii unui
văcar și-și înfipse ghearele în gîtul lui, la care acela urlă înspăimîntător. Într-un moment
cînd poarta era liberă, oamenii fură fericiți să poată fugi afară din curte și să se grăbească
spre drumul principal.. Și astfel, după cinci minute de la invazia lor, se aflau într-o retragere
rușinoasa pe același drum pe care veniseră, cu un cîrd de gîște gîgîind în urma lor și
ciupindu-i de gambele picioarelor tot tim pul. T oți oamenii fugiseră, în afară de unul. Întors
în curte, Boxer îl mîngîie cu copita pe grăjdarul care ză cea cu fața în jos în noroi, încercînd
să-l întoarcă. Băiatul nu se mișca.
― E mort, zise Boxer întris tat. Nu voiam să fac așa ceva. Am uitat că port potcoave de
fier. Cine o să creadă că n-am făcut-o intenționat?
― Fără sentimentalisme, tovarășe! strigă Snowball, din ale cărui răni sîngele încă mai
picura. Războiul e război. Singurul om bun e omul mort.
― Dar nu vreau deloc să iau viața nimănui, nici chiar viața unui om, repetă Boxer și
ochii i se umplură de lacrimi.
― Unde e Mollie? exclamă cineva.
Mollie, într-adevăr, lipsea. În prima clipă, toți se alarmară; se temeau că oamenii ar fi
putut să-i facă vreun rău, sau chiar s-o fi luat cu ei. Pînă la urmă, totuși, o găsiră ascunsă în
staulul ei, cu capul înfun dat în fînul din iesle. Fugise imediat după ce se tră sese cu pușca.
Și, cînd celelalte animale se întoarseră din căutarea ei, descoperiră că grăjdarul care, de
fapt, fusese doar buimăcit, își revenise deja și fugise.
Animalele se adunară acum la un loc, în cea mai teribilă stare de agitație, fiecare
povestind cu voce cît mai tare propriile fapte de vitejie în luptă. Imediat se ținu o celebrare
improvizată a victoriei. Fu înălțat drapelul și Animale din Anglia cîntat de cîteva ori, apoi
oaia ucisă fu înmormîntată cu funeralii solemne, iar un arbust plantat pe mormîntul ei. În
fața gropii, Snowball ținu un scurt discurs, accentuînd necesita tea ca animalele să fie gata
să-și dea viața pentru Ferma Animalelor, dacă acest lucru ar fi fost nece sar.
Hotărîră apoi, în unanimitate, să creeze o decora ție militară, "Erou-Animal, Clasa întîi",
conferită atunci și acolo lui Snowball și lui Boxer. Aceasta const a dintr-o medalie de bronz
― în realitate, niște alămuri pentru cai găsite în camera cu hamuri ― care să fie purtată
duminicile și în zilele de sărbă toare. Se institui, de asemenea, și "Erou-Animal, Clasa a
Doua", conferită postum oii moarte.
O mulțime de discuții se înyîrtiră în jurul întrebă rii cum să fie numită bătălia. În final,
se numi Bătălia de la Grajdul Vacilor, de vreme ce de acolo por nise ambuscada. Pușca
domnului Jones fu găsită ză cînd în noroi și, cum se știa că exista o rezervă de muniție în
casă, se hotărî ca pușca să fie așezată în picioare la baza catargului, drept piesă de artilerie
și să se tragă cu ea de două ori pe an ― o dată la doisprezece octombrie, aniversarea
Bătăliei de la Grajdul Vacilor și altă dată în ziua de Sfîntul Ioan, aniversa rea Revoluției.
Capitolul V
În timpul iernii, Mollie deveni tot mai dificilă. În tîrzia la muncă în fiecare dimineață, se
scuza spunînd că dormise, prea mult și se plîngea de dureri miste rioase, deși avea o poftă
de mîncare excelentă. Folo sea tot felul de pretexte ca să se sustragă de la muncă și să
meargă la iazul cu apă, unde stătea prostește și se uita fix la propria-i reflectare în apă. Dar
existau zvonuri și mai serioase. Într-una din zile, pe cînd Mollie se plimba voioasă prin
curte, Scuturîndu-și coada lungă și mestecînd o gură de fîn, Clover o luă deoparte.
― Mollie, îi spuse ea, am ceva foarte serios de discutat cu tine. Azi-dimineață te-am
văzut privind peste gardul care desparte Ferma Animalelor de Fox wood. Unul dintre
oamenii domnului Pilkington stătea de partea cealaltă a gardului. Și eram destul de
departe, dar sînt aproape sigură că am văzut treaba asta, el îți vorbea, iar tu i-ai permis să
te mîngîie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie?
― N-a făcut așa ceva! Nu eram acolo! Nu-i ade vărat! strigă Mollie, cabrîndu-se și
jucînd în loc.
― Mollie, uită-te-n ochii mei! Îmi dai cuvîntul tău de onoare că omul nu te mîngîia pe
nas?
― Nu-i adevărat! repetă Mollie, dar nu putu s-o privească pe Clover în ochi și, în clipa
următoare, își luă tălpășița și plecă în galop spre cîmp.
Clover, însă, avu un gînd. Fără a spune nimic ce lorlalte, ea se duse la staulul lui Mollie
și răvăși paiele cu copita. Ascunse sub paie, găsi o grămăjoară de zahăr cubic și mai multe
panglici de diferite cu lori.
Trei zile după asta, Mollie dispăru. Timp de cî teva săptămîni, nu se știu nimic despre

locul unde ar fi putut fi, dar apoi porumbeii raportară că o văzu seră de cealaltă parte a
Willingdon-ului, înhămată la un docar elegant vopsit în roșu și negru, care era oprit în fața
unui local pxiblic și că un om gras și roșu la față, îmbrăcat cu pantaloni și jambiere în ca –
rouri, care arăta a cîrciumar, o mîngîia pe nas și-i dădea să mănînce zahăr. Părul îi fusese
tuns proaspăt și purta o panglică purpurie legată de sm ocul de pe frunte.
Părea să se simtă bine, așa ziseră porumbeii. Nici unul dintre animale nu mai pomeni
vreodată despre ea.
În ianuarie veni un frig rău, mușcător. Pămîntul era atît de tare că parcă ar fi fost de
fier și pe cîmp nu se putea face nimic. Se ținură numeroase Ședințe în hambarul cel mare,
iar porcii se ocupau cu planifi carea muncii în sezonul următor. Ajunsese să fie ac ceptat ca
porcii, care erau de departe mai inteligenți decît celelalte animale, să decidă în toate
problemele ce țineau de politica fermei, deși hotărîrile lor tre buiau ratificate de o majoritate
de voturi. Această organizare ar fi funcționat destul de bine dacă nu ar fi existat
controversele dintre Snowball și Napoleon. Aceștia doi erau în dezacord la fiecare problemă
unde putea exista un dezacord. Dacă unul dintre ei propunea Însămînțarea unei suprafețe
mai mari cu orz, celălalt cu siguranță cerea o suprafață mai mare cu ovăz și, dacă unul din
ei spunea că mai potrivit ar fi fost pentru varză cutare sau cutare cîmp, celălalt declara că
locul respectiv nu era bun pentru altceva în afară de rădăcinoase. Fiecare își avea adepții
lui și se iscau unele dezbateri violente. La Ședințe, Snow-ball cîștiga adesea majoritatea
prin discursurile sale strălucite, dar Napoleon se pricepea mai bine să-și atragă sprijinitori
în perioadele dintre Ședințe. Avea un succes deosebit cu oile. În ultima vreme, oile înce –
puseră să behăie "Patru picioare bine, două picioare rău" și cînd trebuia și cînd nu trebuia și
adeseori întrerupeau Ședințele în acest fel. Se remarcă, de ase menea, că aveau un talent
deosebit să tot repete "Pa tru picioare bine, două picioare rău" în momentele fundamentale
ale discursurilor lui Snowball. Acesta făcuse un studiu atent al cîtorva numere mai vechi din
revista "Fermierul Crescător de animale", pe care le găsise în casă, și venea cu o mulțime
de planuri de inovații și îmbunătățiri. Vorbea ca un savant despre canale de irigație pe
cîmpuri, despre silozuri și zguri alcaline și concepuse o schemă complicată conform căreia
fiecare animal își lăsa balega direct pe cîmp, în alt loc în fiecare zi, pentru a economisi
munca de transport. Napoleon nu concepu nici un plan pro priu, dar despre cele ale lui
Snowball spunea calm că nu puteau avea nici un rezultat și părea a fi în aștep tarea
propriului său moment prielnic. Dar, dintre toate controversele lor, nici una nu se dovedi
mai aprigă decît cea în legătură cu moara de vînt.
Pe pășunea cea lungă, nu departe de clădirile fer mei, se afla o movilă care era punctul
cel mai înalt al fermei. După ce studiase terenul, Snowball declară că acela era locul cel
mai potrivit pentru o moară de vînt, care putea fi făcută să acționeze un dinam și să dea
astfel fermei lumină electrică. Aceasta urma să lumineze staulele și să le încălzească pe
timpul iernii și, de asemenea, să alimenteze un ferăstrău electric circular, o mașină de
tocat paie, alta de tăiat sfecla și alta pentru mulsul electric. Animalele nu mai auzi seră de
așa ceva înainte ― pentru că ferma era de modă veche și poseda numai mașinile cele mai
primitive ― și ascultau cu uimire cum Snowball crea ima gini de mașini fantastice care
aveau să muncească în locul lor, în timp ce ele toate stăteau tolănite pe cîmp, după pofta
inimii, sau se cultivau citind și fă cînd conversație.
În cîteva săptămîni, planurile lui Snowball pentru o moară de vînt erau gata. Detaliile
mecanice fuseseră extrase, în principal, din trei cărți care aparținu seră domnului Jones ― O
mie de lucruri utile de fă cut în jurul casei, Fiecare om ― propriul său zidar și Electricitatea
pentru începători. Ca atelier, Snowball folosise un staul care servise, în trecut, drept cloci –
toare și avea o podea de lemn netedă, potrivită pen tru a desena cu creta pe ea. El se
închidea acolo uneori ore în șir. Cu broșurile menținute deschise de niște pietre, și cu o
bucată de cretă fixată între unghi ile copitei, se mișca repede, într-un du-te-vino, tra sînd
linie după linie și scoțînd mici scîncete de exal tare, încetul cu încetul, planurile crescuseră,
devenind o masă complicată de pîrghii și roți dințate, care acoperea jumătate din podea și
pe care celelalte animale o găsiră cu totul de neînțeles, dar foarte im presionantă. T oate
veneau să se uite la desenele lui Snowball cel puțin o dată pe zi. Chiar și găinile și ra țele
veneau și aveau dificultăți în a nu călca pe sem nele făcute cu creta. Numai Napoleon se
ținu deoparte. El. se declarase dintru început împotriva morii de vînt. Într-una din zile,
totuși, sosi pe neașteptate să examineze planurile. Se plimbă grav de jur împre jurul
staulului, privi fiecare detaliu al planurilor și fornăi la ele o dată sau de două ori, apoi stătu
puțin, contemplîndu-le cu coada ochiului; deodată, își ridică piciorul, urină peste planuri și
ieși fără să scoată o vorbă. Întreaga fermă fu profund împărțită în pro blema morii de vînt.
Snowball nu negă faptul că ridicarea ei urma să fie o întreprindere grea. Piatra tre buia
scoasă din carieră și asamblată în ziduri, apoi trebuiau făcute aripile și, după aceea,
procurate dinamuri și cabluri. Dar Snowball nu spuse și în ce mod urmau să fie procurate
acestea. El susținea că totul se putea face într-un an. Iar după aceea, declară el, atîta
muncă avea să fie economisită, încît animalele nu ar mai fi trebuit să muncească decît trei
zile pe săptămînă. Pe de altă parte, Napoleon argumentă că marea necesitate a

momentului era mărirea produc ției de hrană și că, dacă își pierdeau timpul cu moara,
aveau să moară cu toții de foame. Animalele se constituiră în două facțiuni, sub lozincile:
"Votați pentru Snowball și săptămîna de trei zile" și, respec tiv, "Votați pentru Napoleon și
ieslea plină".
Benjamin fu singurul animal care nu luă partea nici uneia dintre facțiuni. El refuză să
cțeadă și că hrana avea să se înmulțească și că moara avea să economisească efort. Cu
sau fără moara de vînt, zi cea el, viața avea să meargă așa cum mergea dintot deauna,
adică prost.
În afara certurilor asupra morii de vînt, exista și problema apărării fermei. Era limpede
pentru toată lumea că, deși oamenii fuseseră învinși în Bătălia de la Grajdul Vacilor, ei
puteau face o nouă încercare de a recuceri ferma și de a-l reinstaură pe Jones. Cu atît mai
mult aveau motive să procedeze astfel, cu cît vestea înfrîngerii lor se răspîndise în
provincie și făcuse animalele din fermele vecine mai îndărătnice ca niciodată.
Ca de obicei, Snowball și Napoleon nu căzură de acord. După Napoleon, ceea ce
trebuiau animalele să facă era să-și procure arme de foc și să învețe să le folosească. După
Snowbalî, trebuiau să trimită tot mai mulți porumbei să ațîțe rebeliunea printre ani malele
din fermele vecine. Primul susținea că, dacă nu se puteau apăra, se expuneau să fie
cucerite, celălalt argumenta că, dacă rebeliunea ar fi avut loc peste tot, ei nu ar mai fi avut
nevoie să se apere. Anima lele îl ascultau întîi pe Snowball, apoi pe Napoleon și nu se
puteau hotărî cine avea dreptate; în realitate, întotdeauna se trezeau de acord cu cel care
vorbea în acel moment.
În cele din urmă, veni și ziua cînd Snowball își definitivă planurile. La Ședința din
duminica următoare, trebui supusă la vot problema dacă lucrul la moară urma să înceapă
sau nu. După ce animalele se adunaseră în hambarul cel mare, Snowball se ridică și, deși
întrerupt din timp în timp de behăitul oilor, își expuse motivele pentru care solicita
construirea morii de vînt. Napoleon se ridică să răspundă și spuse foarte calm că. moara de
vînt era o prostie și că el îi sfătuia pe toți să nu voteze pentru ea, apoi în dată se așeză jos;
abia dacă vorbise treizeci de se cunde și părea aproape indiferent ce efect avusese. La asta,
Snowball sări în picioare și, urlînd la oi să tacă, pentru că începuseră din nou să behăie,
izbucni într-un apel pasionat în favoarea morii de vînt. Pînă atunci, simpatiile animalelor
fuseseră aproape egal împărțite, dar elocvența lui Snowball le cuceri într-o clipă. În fraze
fierbinți, el descrise cum avea să arate Ferma Animalelor după ce munca înjositoare avea
să fie luată de pe spinările tuturor animalelor. Imagina ția lui depăși acum cu mult mașinile
electrice de tocat paiele și de tăiat napii. Electricitatea, zise el, pu tea pune în mișcare
mașini de treierat, pluguri, grape, nivelatoare de teren, secerătoare, legătoare de paie, pe
lîngă alimentarea fiecărui staul cu lumină elec trică, apă caldă și rece și încălzire electrică.
Cînd termină de vorbit, nu mai exista nici un dubiu încotro aveau să se îndrepte voturile.
Dar, exact în acel mo ment, Napoleon se ridică și, aruncîndu-i lui Snowball o privire lungă și
ciudată, dintr-o parte, scoase un geamăt ascuțit cum nimeni nu-l mai auzise scoțînd.
La acest sunet se auzi un lătrat îngrozitor afară și nouă cîini uriași, purtînd la gît benzi
de bronz țintuite, intrară în fugă în hambar. Se îndreptară direct spre Snowball, care sări de
la locul lui exact la timp ca să scape de fălcile lor. Într-o clipă, el țîșni afară, iar cîinii se
luară după el. Prea uimite și înfricoșate ca să mai vorbească, celelalte animale se
înghesuiră la poartă să vadă urmărirea. Snowball alerga către pășunea cea lungă ce dădea
în drum. Fugea cum nu mai un porc poate fugi, dar cîinii erau cu puțin în urma lui. Deodată
alunecă și tuturor le fu clar că-l prinseseră. Dar el țîșni din nou, fugind mai repede ca
oricînd. Cîinii îl ajunseră din nou: unul dintre ei aproape că mușcă din coada lui Snowball,
dar el și-o strînse exact la timp. În cele din urmă, făcu un efort în plus și, cu cîțiva
centimetri avans, se strecură printr-o bortă în gard și dispăru.
Tăcute și îngrozite, animalele se tîrîră înapoi în hambar. După cîteva clipe, cîinii se
întoarseră în goană. La început, nimeni nu fusese în stare să-și în chipuie de unde
apăruseră creaturile acelea, dar di lema se limpezi în curînd: erau cățeii pe care Napo leon îi
luase de la mamele lor și îi crescuse separat. Deși nu ajunseseră încă la maturitate, erau
deja cîini uriași și la fel de fioroși la chip ca niște lupi. Se ți neau pe lîngă Napoleon și se
vedea că dădeau din cozi către el în același fel în care ceilalți cîini fuseseră învățați să-i
facă domnului Jones.
Napoleon, urmat de cîini, se urcă pe platforma înălțată pe podea, unde stătuse
Seniorul mai demult și de unde le vorbise animalelor. El anunță că, de atunci înainte,
Ședințele de duminica dimineața aveau să iar sfîrșit. Nu erau necesare, zise el, și iroseau
timpul. Pe viitor, toate problemele legate de munca la fermă aveau să fie rezolvate de un
comitet special de porci, prezidat de către el însuși. Aceștia urmau să delibereze cu ușile
închise și apoi să le co munice și celorlalte hotărîrile luate. Animalele urmau să se
întrunească în continuare în diminețile de dumi nică pentru a saluta drapelul, pentru a
intona Animale din Anglia și pentru a-și primi ordinele pentru săptămîna următoare; dar nu
aveau să mai aibă loc dezbateri.
În ciuda șocului pe care li-l provocase expulzarea lui Snowball, animalele fură

consternate de acest anunț. Mai multe dintre ele ar fi protestat dacă ar fi putut găsi
argumentele potrivite. Chiar și Boxer fu oarecum tulburat. El își dădu urechile pe spate, își
scutură smocul de pe frunte de mai multe ori și în cercă să-și pună ordine în gînduri; dar,
pînă la sfîrșit, nu putu găsi nimic de spus. Cîțiva dintre porci, to tuși, se dovediră mai
hotărîți. Patru din ei, care stă teau în primul rînd, scoaseră guițaturi ascuțite de de zaprobare
și toți patru săriră în picioare și începură să vorbească deodată. Dar, la un moment dat,
cîinii din jurul lui Napoleon scoaseră niște mîrîituri pro funde, amenințătoare și porcii tăcură
și se așezară la loc. Atunci, oile izbucniră într-o behăială asurzitoare cu "Patru picioare bine,
două picioare rău", care continuă aproape un sfert de oră și puse capăt orică ror șanse de
discuție.
După aceea, Squealer merse prin toată ferma să le explice animalelor noile dispoziții.
― T ovarăși, zise el, sînt convins că frecare, dintre animalele de aici apreciază sacrificiul
făcut de tovarășul Napoleon care și-a asumat această muncă supli mentară. Nu vă
închipuiți, tovarăși, că este o plăcere să conduci! Dimpotrivă, este o profundă și dificilă
responsabilitate. Nimeni nu este mai convins ca tovarășul Napoleon că toate animalele sînt
egale. N-ar fi decît foarte fericit să vă lase. să luați singure hotărî rile. Dar uneori s-ar putea
să luați hotărîri greșite, tovarăși, și atunci unde am ajunge? Dacă ați fi decis să-l urmați pe
Snowball în absurditățile lui cu mori de vînt ― pe Snowball care, așa cum știm astăzi, n-a
fost altceva decît un criminal?
― Dar a luptat eroic în Bătălia de la Grajdul Vacilor, obiectă cineva.
― Eroismul nu e totul, zise Squealer. Loialitatea și ascultarea sînt mai importante. Iar
în ceea ce privește Bătălia de la Grajdul Vacilor, eu socot că o să vină o vreme cînd vom
descoperi că rolul lui Snow ball în ea a fost cu mult exagerat. Disciplină, tova răși, disciplină
de fier! Iată cuvîntul de ordine astăzi. Un pas greșit și dușmanii noștri vor fi peste noi. Sîn –
teți siguri, tovarăși, că nu-l vreți pe Jones înapoi?
O dată în plus acest argument se dovedi de neata cat. Sigur că animalele nu-l voiau pe
Jones înapoi; dacă ținerea de dezbateri în diminețile de duminică era de natură să-l aducă
înapoi, atunci dezbaterile trebuiau desființate. Boxer, care acum avusese timp să cugete la
aceste lucruri, exprimă sentimentul gene ral zicînd:
― Dacă tovarășul Napoleon spune așa, trebuie să fie adevărat. Și, de atunci înainte, el
adoptă și lozinca "Napoleon are întotdeauna dreptate", în plus față de deviza lui personală
"O să muncesc mai mult".
Pînă în acele zile, vremea se mai înmuiase și ară turile de primăvară începuseră.
Staulul unde Snowball își desenase planurile pentru moara de vînt fu sese încuiat și era de
presupus că schemele fuseseră șterse de pe podea. În fiecare duminică dimineața
animalele se adunau la ora zece în hambarul cel mare pentru a-și primi ordinele pentru
săptămîna următoare. Craniul bătrînului Senior, curățat acum de carne, fusese dezgropat
din livadă și așezat pe un buștean la baza catargului, alături de pușcă. După înălțarea
drapelului, animalele erau obligate să treacă într-o atitudine respectuoasă, în șir indian,
prin fața craniului, înainte de a intra în hambar. În acele zile nu mai stăteau cu toții la un
loc, ca înainte. Napo leon, cu Squealer și cu un alt porc, Minimus, care avea un talent
remarcabil la compunerea de cîntece și poeme, stăteau în față, pe platforma înălțată, iar
cei nouă cîini tineri formau un semicerc în jurul lor; cei lalți porci stăteau în spate. Restul
animalelor stăteau cu fața spre ei în hambarul propriu-zis. Napoleon ci tea cu voce tare
ordinele pentru săptămînă, într-un mod brutal, soldățesc și, după o singură intonare a
Animalelor din Anglia, toate animalele plecau la tre burile lor.
A treia duminică după alungarea lui Snowball, animalele fură oarecum surprinse să-l
audă pe Napoleon anunțînd că moara de vînt avea să fie, totuși, construită. El nu dădu nici
un motiv de ce se răzgîn dise, ci avertiză numai animalele că această lucrare în plus avea
să însemne foarte multă muncă; se putea chiar să fie necesar să li se reducă rațiile.
Planurile, însă, fuseseră pregătite pînă la ultimul amănunt. Un comitet special de porci se
ocupase cu ele în ultimele trei săptămîni. Construirea morii de vînt, împreună cu alte
îmbunătățiri, se aștepta să dureze doi ani.
În seara aceea, Squealer le explică, în particular, celorlalte animale că, de fapt,
Napoleon nu se opusese morii de vînt. Dimpotrivă, el fusese cel care spri jinise ideea de la
bun început, iar planurile desenate de Snpwball pe podeaua staulului clocitoarelor fuse –
seră, de fapt, furate dintre hîrtiile lui Napoleon. Moara de vînt era ― iată adevărul ― ideea
proprie a lui Napoleon. De ce, atunci, întrebă cineva, vorbise el atît de violent împotriva
morii? La asta, Squealer privi cu viclenie. Aceasta, zise el, fusese dibăcia tova rășului
Napoleon. El păruse doar a se opune morii de vînt, numai ca manevră pentru a-l înlătură pe
Snowball care era un personaj periculos și avea o influență nefastă. Acum, că Snowball
fusese înlăturat, planul putea merge mai departe fără nici o piedică. Aceasta, zise
Squealer, era ceea ce se numea strategie. El re petă de cîteva ori: "Strategie, tovarăși,
strategie!", sărind în cerc și dînd din coadă cu un rîs vesel. Anima lele nu erau sigure ce
însemna cuvîntul, dar Squealer era atît de convingător, iar cei trei cîini care din în tîmplare îl
însoțeau mîrîiau atît de amenințător, încît acceptară explicația lui fără alte întrebări.

Capitolul VI
În tot cursul acelui an, animalele munciră ca scla vii; dar erau fericite cu munca lor; nu
ocoleau nici un efort și nici un sacrificiu, fiind conștiente că tot ceea ce făceau era în
avantajul lor însele și al celor din neamurile lor care aveau să vină după ele, și nu pen tru o
mînă de oameni leneși și hoți.
T oată primăvara și toată vara munciră cîte șaizeci de ore pe săptămînă, iar în august
Napoleon anunță că avea să se lucreze și în după-amiezele de dumi nică. Această muncă
era strict voluntară, dar orice animal care absenta de la ea urma să aibă rațiile re duse la
jumătate. Chiar și așa, se socoti necesar ca unele lucrări să fie lăsate nefăcute. Recolta fu
un succes mai mic decît cu un an înainte și două loturi, care urmau să fie însămînțate cu
rădăcinoase comestibile la începutul verii, rămaseră în paragină, pentru că aratul nu se
terminase la timp. Se putea deja în trevedea că iarna care venea avea să fie grea.
Moara de vînt ridică greutăți neașteptate. Ferma avea o carieră de calcar bună, iar
nisip și ciment se găsiseră în cantități mari într-o clădire secundară, așa încît materialele de
construcție erau la îndemînă. Dar problema pe care, la început, animalele nu știură cum s-o
rezolve fu aceea de a sparge piatra în bucăți de mărime potrivită. Se părea că nu exista
altă modalitate decît folosind tîrnăcopul și drugul de fier pe care nici un animal nu le putea
mînui, întrucît nici un animal nu putea sta pe picioarele din spate. Numai după săptămîni
de eforturi inutile îi veni cuiva ideea salvatoare, anume să folosească forța gravita ției.
Bolovani uriași, mult prea mari ca să fie folosiți așa cum erau, zăceau peste tot la gura
carierei. Animalele legară frînghii de ei și, apoi, toate la un loc, vaci, cai, oi, orice animal
care putea trage o frînghie ― uneori, chiar și porcii puneau umărul în momen tele critice ―
îi trăgeau, cu o încetineală exasperantă, în sus pe pantă, pînă în vîrful carierei, de unde îi
împingeau peste muchie, ca să se rostogolească și să se sfărîme în bucăți la bază.
Transportul pietrei, după ce era spartă, se făcea mult mai simplu: caii o cărau în căruță, oile
cărau cîte un bloc, pînă și Muriel și Benjamin se înhămaseră la o trăsurică veche de gu –
vernantă și-și făceau partea lor. Pînă spre sfîrșitul ve rii se strînsese o cantitate suficientă de
pietre și atunci începură lucrările de construcție, sub îndruma rea porcilor. Dar era o
operație înceată și laborioasă. Adeseori era nevoie de cîte o zi întreagă de eforturi
epuizante pentru a trage cîte un singur bloc de piatră în vîrful carierei și, uneori, cînd era
împins peste margine, nu se spărgea. Nimic nu s-ar fi putut face fără Boxer, a cărui forță
părea egală cu cea însumată a tuturor celorlalte animale. Cînd bolovanul începea să
alunece și animalele țipau disperate văzîndu-se trase în jos pe pantă, Boxer era
întotdeauna cel care se opintea împotriva fringhiei și oprea bolovanul. La vederea lui cum
trăgea piatra în sus pe pantă, centi metru cu centimetru, avînd respirația accelerată,
scurmînd pămîntul cu vîrfurile copitelor și cu crupele lui mari ude de sudoare, toate
animalele se umpleau de admirație. Clover îl avertiza uneori să fie atent să nu se
extenueze, dar Boxer nu o asculta niciodată. Cele două lozinci ale lui ― "O să muncesc mai
mult" și "Napoleon are întotdeauna dreptate" ― i se păreau răspunsuri suficiente la toate
problemele. Făcuse altă înțelegere cu cocoșul cel tînăr, să-l cheme dimineața cu trei
sferturi de oră mai devreme. Iar în momentele lui libere, din care nu prea mai rămăse seră
multe în ultima vreme, se ducea singur la ca rieră, alegea o încărcătură de pietre sparte și o
trăgea spre amplasamentul morii fără nici un ajutor.
Animalele trecură peste vara aceea destul de bine, în ciuda greutății muncii lor. Chiar
dacă nu aveau mai multă hrană ca pe vremea lui Jones, măcar nu aveau nici mai puțin.
Avantajul de a nu trebui să se întrețină decît pe ele și de a nu trebui să întrețină și cinci
oameni extravaganți era atît de mare, încît ar fi fost nevoie de o mulțime de eșecuri ca să-l
contrabalanseze. Și, din multe puncte de vedere, felul anima lelor de a face lucrurile era
mai eficient și economi sea munca. O operație ca prășitul, de exemplu, se pu tea face cu o
temeinicie imposibilă la oameni. Și ia răși, cum acum nici un animal nu fura, nu mai era
nevoie să fie împrejmuită pășunea de pămîntul ara bil, ceea ce economisea o mulțime de
efort în îngrijirea gardurilor vii și a porților.
T otuși, pe măsura trecerii verii, diferite lipsuri ne prevăzute înainte începură să se facă
simțite. Era nevoie de parafină, de cuie, de sfoară, de biscuiți pen tru cîini și de fier pentru
potcoavele căilor și nici unul din aceste obiecte nu putea fi produs la fermă. Mai tîrziu avea
să fie nevoie de semințe și de îngrășă minte artificiale, pe lîngă diferite unelte și, în sfîrșit,
de mașinile pentru moara de vînt. Cum aveau să fie procurate toate acestea, nimeni nu-și
putea imagina.
Într-o duminică dimineața, cînd animalele se strînseră să-și primească ordinele,
Napoleon anunță că hotărîse o nouă politică. De atunci înainte, Ferma Animalelor avea să
se angajeze în comerț cu alte ferme vecine; desigur, nu pentru vreun scop comer cial, ci,

pur și simplu, pentru a obține unele materiale necesare în prima urgență. Nevoile morii de
vînt trebuiau puse înaintea a orice altceva, zise el. Pentru acest scop, el făcea aranjamente
ca să vîndă- un stog de fin și o parte din recolta de grîu a anului curent, iar, mai tîrziu, dacă
aveau să fie necesari și mai mulți bani, aceștia urmau să fie procurați din vînzarea ouă-lor,
care erau foarte căutate pe piața din Willingdon. Găinile, zise Napoleon, trebuiau să salute
acest sacrificiu drept propria lor contribuție specială la constru irea morii de vînt.
O dată în plus, animalele fură conștiente de o oarecare neliniște. Să nu aibă niciodată
nimic de-a face cu oamenii, niciodată să nu se angajeze în comerț, ni ciodată să nu se
atingă de bani ― oare nu fuseseră acestea printre cele dintîi rezoluții votate la acea primă
Ședință triumfătoare, după alungarea lui Jones? T oate animalele își aminteau cum votaseră
asemenea rezoluții; sau, cel puțin, credeau a-și aminti. Cei patru porci tineri, care
protestaseră cînd Napoleon abolise Ședințele, ridicară vocea timid, dar fură prompt reduși
la tăcere de o mîrîială înfiorătoare a cîinilor. Apoi, ca de obicei, oile izbucniră cu "Patru
picioare bine, două picioare rău!" și momen tul penibil trecu. În cele din urmă, Napoleon își
înălță copita pentru a face liniște și anunță că toate pregătirile erau deja gata. Nu avea să
fie nevoie ca vreunul dintre animale să vină în contact cu oamenii, ceea ce, evident, ar fi
fost cu totul de nedorit. Inten ționa să ia întreaga povară pe propriii săi umeri. Un oarecare,
domn Whymper, avocat consultant în Wil lingdon, fusese de acord să acționeze ca
intermediar între Ferma Animalelor și lumea din afară și avea să viziteze ferma în fiecare
luni dimineața, pentru a-și primi instrucțiunile. Napoleon își încheie discursul cu strigătul lui
obișnuit: "Trăiască Ferma Animalelor!" și, după ce se intonă Animale din Anglia, adunarea
fu ridicată.
După aceea, Squealer făcu un tur al fermei și puse memoria animalelor la încercare. El
le asigură că rezoluția împotriva folosirii banilor și a angajării în comerț nu fusese niciodată
votată, nici măcar pro pusă. Era curată imaginație și izvora, probabil, din minciunile
răspîndite la început de către Snowball. Cîteva animale încă mai simțeau o oarecare
îndoială, dar Squealer le întrebă cu viclenie:
― Sînteți siguri, tovarăși, că n-ați visat, cumva, lucrul ăsta? Aveți vreo dovadă a unei
asemenea rezoluții? Este ea scrisă. undeva?
Și, cum era categoric adevărat că nimic de acest fel nu exista scris, animalele fură
bucuroase că se înșelaseră.
În fiecare luni, domnul Whymper vizita ferma, așa cum se aranjase. Era un om cu
privirea șireată, mic de statură, purta favoriți și era avocat consultant în afaceri mărunte,
dar destul de ager la minte ca să realizeze, mai devreme decît oricine altcineva, că Ferma
Animalelor avea nevoie de un intermediar și că, în acest caz, comisioanele aveau să fie
substanțiale. Animalele îl priveau, cu un soi de teamă, cum venea și cum pleca; și toate, la
vederea lui Whymper, care stătea doar pe două picioare, dar primea ordine de la Napoleon,
care stătea pe toate patru, se um pleau de mîndrie și, în parte, iertau noile dispoziții.
Relațiile lor cu specia omenească nu mai erau chiar aceleași ca înainte. Oamenii nu mai
detestau Ferma Animalelor acum, cînd era prosperă; în realitate, o detestau mai tare ca
niciodată. Orice om afirma, ca o profesiune de credință, că ferma avea să dea faliment mai
devreme sau mai tîrziu și, mai presus de toate, că moara de vînt avea să fie un eșec. Ei se
întîlneau la cîrciumi și-și dovedeau unul altuia, cu ajutorul diagramelor, că moara de vînt fie
avea să se prăbușească, fie, dacă ar fi rămas în picioare, nu avea să funcționeze niciodată.
Și totuși, în ciuda voinței lor, se născuse la ei un fel de respect pentru eficiența cu care
animalele își organizau propriile lor treburi. Un simptom al acestui respect era faptul că
începuseră să numească Ferma Animalelor cu numele ei și înceta seră de a mai pretinde că
se numea Ferma "Cona cul". De asemenea, renunțaseră să-l mai ajute pe Jo nes care, și el,
renunțase să mai spere în primirea fer mei înapoi și plecase să se stabilească în altă parte a
țării. Altfel decît prin mijlocirea lui Whymper, nu exista încă nici un contact între lumea din
afară și Ferma Animalelor, dar circulau zvonuri constante că Napoleon se pregătea să intre
în afaceri concrete fie cu domnul Pilkington de la Foxwood, fie cu domnul Frederick de la
Pinchfield ― dar, după cum se putu remarca, niciodată cu amîndoi în același timp.
În acele zile, se întîmplă că porcii se mutară brusc în casă și-și făcură acolo reședința.
Din nou animalele părură a-și aminti că o rezoluție fusese votată împotriva acestui lucru în
zilele de demult și din nou Squealer reuși să le convingă de contrariu. Era abso lut necesar
ca porcii, zise el, care erau creierele fer mei, să aibă un loc liniștit unde să lucreze. De ase –
menea, se potrivea mai bine funcției Conducătorului ― pentru că, de curînd, începuse să
vorbească despre Napoleon intitulîndu-1 Conducător ― să trăiască într-o casă decît într-o
simplă cocină. T otuși, unele animale se tulburară auzind că porcii nu numai că-și luau
mesele în bucătărie și foloseau salonul ca loc de recreere, dar și dormeau în paturi. Boxer
trecu peste acest lucru ca de obicei, cu "Napoleon are întotdea una dreptate", dar Clover,
care parcă își amintea o reglementare împotriva folosirii paturilor, se duse la capătul
hambarului și încercă să descifreze cele Șapte Precepte înscrise acolo. Dar, văzînd că nu
era în stare să citească literele decît separat, o chemă pe Muriel.
― Muriel, îi spuse ea, citește-mi al Patrulea Pre cept. Nu spune ceva de genul să nu se

doarmă niciodată în paturi?
Cu o oarecare greutate, Muriel i-l silabisi:
― Zice: "Nici un animal nu va dormi într-un pat cu așternuturi", anunță ea într-un
tîrziu.
Destul de ciudat, dar Clover nu-și amintea ca al Patrulea Precept să fi menționat
așternuturile. Din moment, însă, ce era acolo, pe perete, probabil că așa era. Iar Squealer
care, din întîmplare, tocmai tre cea în momentul acela, însoțit de doi sau trei cîini, putu
pune întreaga dilemă în lumina sa potrivită.
― Înseamnă că ați auzit, tovarăși, zise el, că noi, porcii, dormim acum în paturile din
casă. Și de ce nu? Doar n-ați crezut, sper, că a existat vreodată vreo reglementare
împotriva paturilor? Un pat nu înseamnă altceva decît un loc unde se doarme. Un strat de
paie într-un staul este un pat, la urma urmei. Re glementarea era împotriva așternuturilor,
care sînt o invenție omenească. Noi am îndepărtat așternuturile de pe paturile din casă și
dormim între cuverturi. Și ce paturi confortabile sînt! Dar nu sînt mai comode decît ne este
nouă necesar, vă pot asigura, tovarăși, cu toată munca intelectuală pe care trebuie s-o
facem în ziua de azi. Doar nu vreți să ne privați de odihnă, nu-i așa, tovarăși? Doar nu vreți
să fim atît de obosiți încît să nu ne mai achităm de toate îndatoririle noastre? Sînteți siguri
că nu vreți să-l vedeți din nou pe Jones?
Animalele îl liniștiră imediat asupra acestui punct și fiu se mai vorbi nimic despre porcii
care dormeau în paturile din casă. Iar cînd se anunță, după cîteva zile, că, de atunci
înainte, porcii urmau să se tre zească o oră mai tîrziu dimineața față de celelalte animale,
nici Ia acest lucru nu apăru nici o obiecție.
La începutul toamnei, animalele erau obosite, dar fericite. Avuseseră un an greu, iar
după vînzarea unei părți din fîn și din grîu, rezervele de hrană pentru iarnă nu rămăseseră
deloc prea mari, dar moara de vînt compensa totul. Era acum pe jumătate constru ită. După
seceriș, urmă o perioadă de vreme bună și uscată și animalele trudiră mai mult ca
niciodată, gîndind că aveau și de ce să se opintească toată ziua înainte și înapoi cu blocuri
de piatră dacă, făcînd acest lucru, mai puteau ridica pereții cu încă un me tru. Boxer ieșea
pînă și noaptea și muncea cîte o oră sau două de unul singur, la lumina lunii pline. În
momentele lor libere, animalele se plimbau de jur îm prejurul morii pe jumătate terminate,
admirînd trăinicia și verticalitatea pereților ei și minunîndu-se că fuseseră în stare să
construiască un lucru atît de im punător. Numai bătrînul Benjamin refuza să se entu –
ziasmeze de moara de vînt, deși, ca de obicei, nu spunea nimic mai mult decît observația
enigmatică despre viața lungă a măgarilor.
Luna noiembrie aduse vînturi șuierătoare dinspre sud-vest. Construcția trebui să se
oprească pentru că era prea umed ca să mai poată fi amestecat mortarul, în cele din urmă,
veni o noapte în care vijelia fu atît de violentă încît clădirile fermei se zgîlțîiau din teme lii și
mai multe țigle fură smulse de pe acoperișul hambarului. Găinile se treziră țipînd de
groază, pentru că toate visaseră în același timp că auziseră detu nătura unei puști în
depărtare.
Dimineața, cînd ieșiră din staule, animalele desco periră catargul drapelului doborît, iar
un ulm de la capătul livezii smuls din rădăcini ca o ridiche. T oc mai observaseră aceste
lucruri, cînd un strigăt de groază izbucni din fiecare piept de animal. O imagine teribilă li se
oferea privirii: moara de vînt era în ru ine.
Ca un singur trup se repeziră într-acolo. Napo leon, care arareori se mișca mai repede
decît în pas de plimbare, alergă în fruntea tuturor. Da, acolo ză cea rodul strădaniilor lor, la
nivelul fundațiilor, iar pietrele, pe care le spărseseră și le transportaseră cu atîta sudoare,
se găseau împrăștiate de jur împrejur. La început, pierindu- le graiul, animalele rămaseră
privind îndurerate la mormanul de pietre căzute. Na poleon se învîrtea încoace și încolo
tăcut, uneori adulmecînd pămîntul. Coada îi devenise rigidă și, se mișca de la dreapta la
stînga nervoasă, semn, la el, de intensă activitate mentală. Deodată se opri, ca și cum ar fi
luat o hotărîre.
― T ovarăși, zise el liniștit, știți cine este respon sabil pentru asta? Cunoașteți dușmanul
care a venit în timpul nopții și ne-a răsturnat moara? SNOW BALL! urlă el brusc, cu o voce
de tunet. Snowball a făcut asta! Numai și numai din dușmănie neîmpă cată, sperînd să ne
zădărnicească planurile și să se răzbune pentru expulzarea lui rușinoasă, acest trădă tor s-a
strecurat pînă aici la 'adăpostul întunericului și a distrus munca noastră de aproape un an.
T ovarăși, acum și aici decretez condamnarea la moarte a lui Snowball! "Erou-Animal, Clasa
a Doua" și jumătate de baniță de mere oricărui animal care-l aduce în fața justiției! O
baniță întreagă oricui îl prinde viu!
Animalele fură șocate peste măsură aflînd că Snowball se putea face vinovat pînă și
de o asemenea faptă. Un strigăt de indignare se auzi și fiecare începu să se gîndească la
modalități de a-l prinde pe Snowball, dacă s-ar fi întors vreodată. Aproape imediat fură
descoperite urmele unui porc în iarbă la mică depărtare de movilă. Nu puteau fi urmărite
decît vreo cîțiva metri, dar păreau a duce la o gaură în gard. Napoleon le adulmecă profund
și le declară a fi fost ale lui Snowball. El își exprimă părerea că Snowball venise, probabil,

din direcția fermei Foxwood.
― Nici o întîrziere, tovarăși! zise Napoleon după ce se examinaseră urmele. Avem de
lucru. Chiar în această dimineață începem să reconstruim moara de vînt și-o s-o
reconstruim toată iarna, indiferent dacă plouă sau e soare. Îl vom învăța pe acel trădător
mizerabil că nu poate să ne distrugă munca atît de ușor. Țineți minte, tovarăși, nu trebuie
să existe nici o modificare în planurile noastre: ele vor fi executate la zi. Înainte, tovarăși!
Trăiască moara de. vînt! Trăiască Ferma Animalelor!
Capitolul VII
Iarna fu aspră. După vremea furtunoasă urmă la poviță, apoi zăpadă și, în sfîrșit, un ger
mușcător care nu cedă pînă la mijlocul lui februarie. Animalele duceau mai departe cum
puteau reconstrucția morii de vînt, știind bine că lumea din exterior le urmărea și că
oamenii invidioși aveau să se bucure și să exulte dacă moara nu ar fi fost terminată la
timp.
De ciudă, oamenii pretindeau a nu crede că Snowball fusese acela care distrusese
moara de vînt; ei spuneau că moara căzuse din cauză că ar fi avut pereții prea subțiri.
Animalele știau că nu acesta era motivul. Și totuși, se hotărîse să fie construiți pereți groși
de un metru de această dată, în loc de optspre zece țoli, ca mai înainte, ceea ce însemnă
adunarea unor cantități de piatră cu mult mai mari. Multă vreme, cariera fu plină de zăpadă
și nu se putu face nimic. Se înaintă puțin pe vremea geroasă uscată care urmă, dar munca
era ucigătoare și animalele nu se mai puteau simți atît de fericite de eforturile lor ca pînă
atunci. Le era mereu frig și, de obicei, și foame. Doar Boxer și Clover nu-și pierdeau
entuziasmul niciodată. Squealer ținea discursuri excelente despre bu curia datoriei împlinite
și despre demnitatea muncii, dar celelalte animale găseau mai multă încurajare în forța lui
Boxer și în strigătul lui neobosit: "O să muncesc mai mult".
În ianuarie, hrana începu să lipsească. Rația de porumb scăzu drastic și se anunță că o
rație suplimentară de un cartof avea să fie introdusă pentru a o compensa. Apoi se
descoperi că partea cea mai mare a recoltei de cartofi înghețase în grămada care nu fu –
sese acoperită destul de temeinic. Cartofii deveniseră moi și decolorați și numai cîțiva mai
erau comestibili. Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mîn care nimic altceva afară de
tărîțe și sfeclă furajeră. Foametea parcă li se așezase dinaintea ochilor.
Era de o necesitate vital ă să ascundă acest lucru de lumea din afară. Îmboldiți de
prăbușirea morii de vînt, oamenii inventau noi minciuni despre Ferma Animalelor. O dată în
plus se răspîndi zvonul că toate animalele erau decimate de foamete și boli și că se luptau
în continuu între ele și recurseseră la cani balism și infanticid. Napoleon era foarte conștient
de rezultatele proaste care ar fi putut apărea dacă situa ția reală a hranei ar fi devenit
cunoscută, așa încît se hotărî să-l folosească pe domnul Whymper pentru a răspîndi o
impresie contrară. Pînă atunci, animalele avuseseră doar cîte un contact întîmplător sau
deloc cu Whymper în vizitele lui săptămînale; acum, totuși, cîteva animale, în majoritate oi,
fură alese și instruite să facă, din cînd în cînd, în auzul lui, remarci despre creșterea rațiilor
de hrană. În plus, Napoleon dădu ordin ca lăzile aproape goale din magazia de provizii să
fie umplute aproape pînă sus cu nisip, iar acesta acoperit cu ce mai rămăsese din cereale și
făină. Cu ajutorul unui pretext convenabil, Whymper fu con dus prin magazia de provizii și i
se permise să arunce o privire spre lăzi. El fu decepționat și continuă să raporteze lumii
exterioare că nu era nici o lipsă de hrană la Ferma Animalelor.
Cu toate acestea, spre sfîrșitul lui ianuarie deveni evident faptul că trebuiau procurate
niște cereale de undeva. În acele zile, Napoleon apărea foarte puțin în public și își petrecea
tot timpul în casă, care era păzită, la fiecare ușă, de cîini cu aspect fioros. Iar cînd ieșea, o
făcea de o manieră ceremonioasă, cu o escortă de șase cîini care îl înconjurau de aproape
și mîrîiau dacă cineva se apropia prea mult. Adeseori, nici nu apărea duminica dimineața, ci
își dădea ordinele printr-unul din ceilalți porci, de obicei prin Squealer.
Într-o duminică dimineața, Squealer anunță găi nile, care tocmai începuseră din nou să
se ouă, că trebuiau să-și predea ouăle. Napoleon acceptase, prin intermediul lui Whymper,
un contract de patru sute de ouă pe săptămînă. Prețul acestora urma să achite destule
cereale și făină pentru a susține ferma pînă la venirea verii și la îmbunătățirea situației.
Cînd auziră asta, găinile scoaseră un țipăt teribil. Fuseseră prevenite mai demult că un
asemenea sacrificiu s-ar fi putut dovedi necesar, dar nu crezuseră că într-adevăr se putea
întîmpla. Ele tocmai își pregă teau cuibarul pentru, clocitul de primăvară și protes tară zicînd
că era o crimă să li se ia ouăle tocmai atunci. Pentru prima oară de la expulzarea lui Jones
avu loc ceva ce semăna a rebeliune. Conduse de trei găinușe tinere din rasa Minorca
Neagră, găinile făcură un efort hotărît pentru a modifica decizia lui Napoleon. Metoda lor
consta în a se cățăra sus, pe grinzi și a-și depune ouăle acolo, de unde acestea cădeau și

se spărgeau pe podea. Napoleon procedă simplu, rapid și fără milă. El ordonă ca rațiile
găinilor să fie oprite și decretă că orice animal care ar fi dat unei găini fie și un bob de
porumb urma să fie pedepsit cu moartea. Cîinii vegheară ca aceste ordine să fie executate.
Găinile rezistară timp de cinci zile, apoi capitulară și se întoarseră în cuibare. Între timp
muriseră nouă dintre ele. Trupurile lor fură înmor mîntate în livadă și se anunță că muriseră
de coccidioză. Whymper nu află nimic despre această problemă și ouăle fură livrate corect,
camionul unei băcănii venind la fermă, de atunci înainte, în fiecare săptămînă pentru a le
lua.
În tot acest răstimp, nimeni nu mai știa nimic despre Snowball. Se spunea că s-ar fi
ascuns la una dintre fermele vecine, fie la Foxwood, fie la Pinchfield. Napoleon se afla acum
în relații ceva mai bune cu ceilalți fermieri decît înainte. În curte se gă sea, din întîmplare,
un ster de cherestea care fusese depozitată acolo cu zece ani mai devreme, cînd fu sese
defrișată o pădurice de fag. Era bine uscată și Whymper îl sfătuise pe Napoleon s-o vîndă;
și domnul Pilkington și domnul Frederick erau doritori s-o cumpere. Napoleon ezita între cei
doi și nu se putea hotărî. Se observă că, ori de cîte ori părea pe punctul de a se înțelege cu
Frederick, se anunța că Snowball se ascundea la Foxwood, pe cînd atunci cînd înclina spre
Pilkington, se spunea că Snowball ar fi fost, de fapt, la Pinchfield.
Deodată, la începutul primăverii, un lucru alar mant ieși la iveală: Snowball frecventa
ferma în secret în timpul nopții! Animalele fură atît de tulbu rate, încît abia dacă mai puteau
dormi în culcușurile lor. În fiecare noapte, se spunea, el se strecura, la adăpostul
întunericului, și săvîrșea tot felul de rău tăți; el fura porumbul, el strica gălețile pentru lapte,
el spărgea ouăle, el călcă în picioare semănăturile, el rodea coaja de pe pomii fructiferi. Ori
de cîte ori ceva mergea prost, devenise un obicei să i se atribuie lui Snowball. Dacă un
geam se spărgea sau se blocă vreo scurgere, cineva cu siguranță spunea că Snow ball
venise noaptea și făcuse fapta respectivă; de pildă, cînd se pierdu cheia de la magazia cu
provizii, întreaga fermă fu convinsă că Snowball o aruncase în puț. Curios lucru, toate
animalele continuară să creadă la fel și după ce cheia rătăcită fu găsită sub un sac cu
făină. Vacile declarară în unanimitate că Snowball se furișa în staulele lor și le mulgea în
somn. Șobolanii, care fuseseră și ei sîcîitori în iarna aceea, fură declarați aliații lui Snowball.
Napoleon decretă că urma să aibă loc o anchetă completă a activităților lui Snowball.
Cu cîinii în urma lui, el ieșea și făcea cîte un tur atent de inspec tare a clădirilor fermei,
celelalte animale urmîndu-i la o distanță respectuoasă. La fiecare cîțiva pași, Napo leon se
oprea și adulmeca pămîntul căutînd urmele trecerii lui Snowball, pe care, zicea el, le putea
detecta după miros. Adulmeca în fiecare colțișor, în hambar, în grajdul vacilor, în cotețul
găinilor, în grădina de legume și găsea urme ale lui Snowball aproape peste tot. Își punea
rîtul la pămînt, inspira adînc de cîteva ori și exclama cu o voce tunătoare:
― Snowball! A fost și aici! îl simt foarte limpede după miros! și, la cuvîntul "Snowball",
toți cîinii își arătau măselele și scoteau mîrîituri care-ți înghețau sîngele în vine.
Animalele erau deos ebit de speriate. Se părea că Snowball era un fel de influență
invizibilă care umplea aerul din jurul lor și le amenința cu tot felul de primejdii. Seara,
Squealer le chemă să se adune și, cu o expresie alarmată pe față, le spuse că avea vești
serioase să le comunice.
― T ovarăși! strigă el, cu mici tremurături ner voase, un lucru cumplit a ieșit la iveală!
Snowball și-a vîndut serviciile lui Frederick de la Pinchfield, care, chiar în acest moment,
complotează să ne atace și să ne ia ferma! Snowball urmează să-i servească drept călăuză
cînd va începe atacul. Dar mai este un lucru și mai rău decît ăsta. Noi crezusem că rebeliu –
nea lui Snowball s-a datorat vanității și ambiției lui. Dar am greșit, tovarăși. Știți care a fost
motivul real? Snowbaîl a fost aliatul lui Jones încă de la început! El a fost agentul secret al
lui Jones în tot acest timp. T otul a fost dovedit cu documente pe care le-a lăsat în urmă și
pe care noi le-am descoperit de curînd. După părerea mea, tovarăși, aceasta dxplică multe
lucruri. Doar n-am văzut cu ochii noștri cum a încer cat ― din fericire, fără succes ― să ne
facă să fim învinși și înfrînți în Bătălia de la Grajdul Vacilor?
Animalele rămaseră stupefiate. Asta era o răutate exagerată pînă și față de
distrugerea de către Snowball a morii de vînt. Dar trecură cîteva minute pînă s-o pătrundă
în întregime. T oate își aminteau; sau credeau că-și aminteau, cum îl văzuseră pe Snowball
șarjînd, în fruntea lor, în Bătălia de la Grajdul Vaci lor, cum le regrupase și le încurajase la
fiecare pas și cum nu se oprise nici o clipă, nici chiar atunci cînd alicele puștii lui Jones îi
răniseră spinarea. La înce put, li se păru destul de greu de împăcat aceste lu cruri cu ideea
că Snowball ar fi fost aliatul lui Jones. Pînă și Boxer, care rareori punea întrebări, era acum
năucit. El se așeză jos, își strînse copitele din față sub el, își închise ochii și reuși, cu mare
efort, să-și formuleze gîndurile:
― Eu nu cred așa ceva, zise el. Snowball a luptat vitejește în Bătălia de la Grajdul
Vacilor. Cu ochii mei I-am văzut. Nu i-am decernat noi "Erou Animal ― Clasa întîi" imediat
după aceea?
― A fost o greșeală diri partea noastră, tovarășe. Pentru că acuma știm ― totul este
dovedit în scris în documentele secrete pe care le-am găsit noi ― că el, în realitate, încerca

să ne grăbească sfîrșitul.
― Dar a fost rănit, zise Boxer. Cu toții l-am vă zut alergînd, cu sîngele curgînd pe el.
― Asta a fost doar o parte a aranjamentelor, tipă Squealer. Împușcătura lui Jones l-a
zgîriat doar. V-aș putea arăta acest lucru în propriile lui hîrtii, dacă ați ști să citiți. Complotul
prevedea ca Snowball, în momentul critic, să dea semnalul de fugă și să părăsească locul
bătăliei în favoarea dușmanului. Și a fost foarte aproape de reușită ― aș spune chiar,
tovarăși, că ar fi reușit, dacă n-ar fi fost eroicul nos tru Conducător, tovarășul Napoleon. Nu
vă amintiți cum, exact în clipa în care Jones și oamenii lui intra seră în curte, Snowball s-a
întors brusc și a fugit, iar multe animale s-au luat după el? Și nu vă amintiți, de asemenea,
că, exact în clipa aceea, cînd panica se răspîndise și totul părea pierdut, tovarășul
Napoleon a sărit înainte strigînd "Moarte umanității!" și și-a înfipt colții în piciorul lui Jones?
Chiar nu vă amintiți asta, tovarăși? exclamă Squealer, învîrt indu-se dintr-o parte în alta.
Acum, cînd Squealer le descrisese scena atît de realist, li se păru și animalelor că-și
aminteau de ea. În orice caz, își aminteau că, în momentul critic al luptei, Snowball se
întorsese să fugă. Dar Boxer tot nu era convins.
― Eu nu cred că Snowball a fost un trădător încă de la început, zise el în cele din
urmă. Ce a făcut el de atunci încoace e altceva. Dar eu cred că, în Bătălia de la Grajdul
Vacilor, el a fost un tovarăș de nădejde.
― Conducătorul nostru, tovarășul Napoleon, zise atunci Squealer, vorbind foarte lent și
hotărît, a afirmat categoric ― categoric, tovarășe ― că Snowball a fost spionul lui Jones
încă de la început ― da, și chiar cu mult timp înainte ca Revoluția să fi fost și concepută.
― A, asta-i altceva! exclamă Boxer. Dacă tovară șul Napoleon spune așa, înseamnă că
așa este.
― Iată adevăratul mod de a gîndi, tovarășe! țipă Squealer, dar se putu observa că-i
aruncase lui Boxer o privire foarte urîtă, cu ochii lui mici scînteietori. Se întoarse să plece,
apoi se opri și adăugă tăios: Previn fiecare animal de la această fermă să-și țină ochii foarte
larg deschiși. Pentru că avem motive să cre dem că unii dintre agenții secreți ai lui Snowball
stau la pîndă printre noi chiar în acest moment!
Patru zile mai tîrziu, spre seară, Napoleon ordonă tuturor animalelor să se adune în
curte. După ce se strînseră toate la un loc, Napoleon ieși din casă pur tînd ambele lui
medalii ― pentru că, de curînd, își decernase lui însuși "Erou Animal ― Clasa întîi" și "Erou
Animal ― Clasa a Doua" ―, cei nou ă cîini uriași trepidînd în jurul lui și scoțînd mîrîituri care
dădeau tuturor animalelor fiori pe spinare. T oate se cuibăriră tăcute la locurile lor, parcă
presimțind că un lucru îngrozitor urma să se întîmple.
Napoleon stătea încruntat, observîndu-și audito riul; apoi, scoase un geamăt ascuțit.
Cîinii se năpustiră imediat înainte, apucară de urechi pe patru din tre porci, care guițară de
durere și de groază și-i tî rîră la picioarele lui Napoleon. Urechile porcilor sîn gerau; cîinii
gustaseră sînge și, timp de cîteva mo mente, părură a fi turbat. Spre,uimirea tuturor, trei
dintre ei se năpustiră la Boxer. Acesta îi văzu venind, înălță copita lui mare, prinse un cîine
în aer la semi-înălțime și-l placă la pămînt. Cîinele schelălăi, cerșind milă, iar ceilalți doi
fugiră cu cozile între pi cioare. Boxer se uită la Napoleon, ca să știe dacă să strivească sub
copită cîinele sau să-i dea drumul. Na poleon păru a se schimba la față și-i ordonă lui Boxer
cu asprime să dea diurnul cîinelui, drept care Boxer își ridică piciorul și cîinele o zbughi
urlînd de durere.
Zarva se stinse de îndată. Cei patru porci aștep tau, tremurînd, cu vinovăția scrisă pe
fiecare linie a chipurilor lor. Napoleon îi somă să-și recunoască de lictele. Erau aceiași patru
porci care protestaseră cînd Napoleon desființase Ședințele de duminica. Fără vreun alt
îndemn, ei recunoscură că fuseseră în legă tură secretă cu Snowball încă de la alungarea
lui, colaboraseră cu el la distrugerea morii de vînt și se în țeleseseră cu el să dea Ferma
Animalelor pe mîna domnului Frederick. Mai adăugară că Snowball le mărturisise, în
particular, că fusese el însuși agentul secret al lui Jones de ani de zile. După ce își termi –
nară declarațiile, cîinii îi mușcară de beregate imediat și, cu o voce cumplită, Napoleon
întrebă dacă vreun alt animal mai avea de recunoscut ceva.
Cele trei găini care fuseseră instigatoare în tenta tiva de rebeliune, în legătură cu
ouăle, ieșiră atunci în față și afirmară că Snowball le apăruse în vis și le întărîtase să nu mai
asculte ordinele lui Napoleon. Și ele fură măcelărite. Apoi o gîscă ieși în față și mărtu risi că
ascunsese șase spice de grîu în timpul secerișu lui din anul precedent și că le mîncase în
timpul nopții; o oaie mărturisi că urinase în apa de băut, îm pinsă la această faptă, zise ea,
de către Snowball, iar alte două oi recunoscură că omorîseră un berbec bă trîn, adept
înfocat al lui Napoleon, fugărindu-1 în ju rul unui foc, în timp ce el suferea de tuse. Și, în
acest fel, suita de mărturisiri și execuții continuă pînă cînd la picioarele lui Napoleon se
formă o grămadă de ca davre, iar aerul deveni greu de miros de sînge, care nu se mai
răspîndise de la alungarea lui Jones.
Cînd totul se termină, animalele care supraviețui seră, cu excepția porcilor și a cîinilor,
se tîrîră de acolo în masă. Erau tulburate și se simțeau nenoro cite. Și nu știau ce era mai
tulburător ― trădarea animalelor care se aliaseră cu Snowball sau răsplata crudă la care

asistaseră. În vremurile trecute avuse seră loc frecvent vărsări de sînge, la fel de cumplite,
dar li se părea tuturor că era cu mult mai rău acum, cînd se întîmpla între ele. De cînd
plecase Jones de la fermă, nici un animal nu omorîse nici un alt animal. Nici măcar un
șobolan nu fusese ucis.
Se îndreptară spre mica movilă unde se înălța moara de vînt pe ju mătate terminată și,
ca un singur trup, se așezară toate la pămînt, de parcă s-ar fi înghesuit la un loc pentru a
căuta căldură ― Clover, Muriel, Benjamin, vacile, oile și un întreg cîrd de gîște și găini,
toată lumea, într-adevăr, cu excepția pisicii, care dispăruse exact înainte ca Napoleon să
ordone animalelor să se adune. O vreme, nimeni nu vorbi. Doar Boxer ră mase în picioare.
Se mișca fără încetare încoace și în colo, plesnindu-și crupele cu coada lungă și neagră și
scoțînd uneori un scurt nechezat de mirare. În cele din urmă, zise:
― Eu nu înțeleg asta. N-aș fi crezut că asemenea lucruri se pot întîmpla la ferma
noastră. Trebuie să fie din cauza unor defecte din noi înșine. Soluția, așa cum o văd eu,
este s'ă muncim mai mult. De acum înainte, eu o să mă scol cu o oră întreagă mai de vreme
dimineața.
Și, zicînd asta, plecă în trapul lui greoi, îndreptîn du-se spre carieră. Ajungînd acolo,
adună două încărcături de pietre una după alta și le cără l a moara de vînt înainte de a se
retrage pentru noapte.
Animalele se înghesuiră în jurul lui Clover, fără să vorbească. Movila unde stăteau
întinse le oferea o perspectivă largă de-a latul regiunii. Cea mai mare parte din Ferma
Animalelor se găsea sub ochii lor, pășunea cea lungă întinzîndu-se pînă departe către
drumul mare, cîmpul cu fîn, păduricea, iazul de adă pat, cîmpurile arate, unde grîul tînăr era
des și verde și acoperișurile roșii ale clădirilor fermei, cu fumul ieșind în rotocoale pe coșuri.
Era o seară senină de primăvară. Iarba și gardurile vii erau aurite de razele piezișe ale
soarelui. Niciodată ferma ― și cu un fel de surpriză își amintiră că era propria lor fermă, că
fiecare palmă de pămînt a ei le aparținea ― nu le păruse animalelor un loc mai îmbietor de
trăit decît acuma. Privind în jos de pe colină, lui Clover i se umplură ochii de lacrimi. Dacă
și-ar fi putut exprima gîndurile, ar fi făcut-o ca să spună că nu asta plănui seră cînd se
așternuseră la muncă, în urmă cu mulți ani, pentru răsturnarea speței umane. Aceste scene
de măcel nu aveau nimic comun cu ceea ce întrevăzu seră în acea noapte cînd bătrînul
Senior instigase pentru prima oară la revoltă. Dacă ea însăși și-ar fi făcut o imagine a
viitorului, ar fi fost imaginea unei societăți a animalelor eliberate de foamete și bici, toate
egale, toate muncind, atîta cît puteau, Cei mai tari apărîndu-i pe cei mai slabi, așa cum ea
protejase cu piciorul ei din față cîrdul de rățuște rătăcite, în noaptea discursului Seniorului.
În schimb ― și ea nu știa de ce―, ajunseseră într-o vreme cînd nimeni nu îndrăznea să
spună ce gîndea, cînd niște cîini fioroși se plimbau mîrîind peste tot și cînd trebuia să stai
să-ți privești tovarășii măcelăriți după ce mărturiseau crime tulburătoare. Nu era nici un
gînd de răzvrătire sau de neascultare în mintea ei. Știa că lucrurile, chiar așa cum erau,
stăteau cu mult mai bine ca pe vremea lui Jones și că, înainte de toate, trebuia îm piedicată
revenirea oamenilor. Orice s-ar fi întîmplat, ea avea să rămîftâ credincioasă, avea să
muncească din greu, să execute ordinele ce aveau să i se dea și să accepte conducerea lui
Napoleon. T otuși, nu era ceea ce speraseră și ea și toate celelalte animale și nici pentru ce
asudaseră. Nu pentru așa ceva constru iseră ei moara de vînt și înfruntaseră gloanțele
puștii lui Jones. Acestea erau gîndurile ei, deși îi lipseau cu vintele prin care să și le exprime.
În cele din urmă, simțind că exista, într-un fel, un înlocuitor pentru cu vintele pe care nu și le
găsea, ea începu să cînte Animale din Anglia. Celelalte animale din jurul ei o imi tară și
intonară cîntecul de trei ori, de la un capăt la altul, foarte melodios, dar lent și îndoliat, așa
cum nu-l mai cîntaseră niciodată. T ocmai terminaseră de cîntat a treia oară, cînd se apropie
Squealer, secondat de trei cîini, cu aerul că avea ceva important de spus. El anunță că,
printr-un decret special al tovară șului Napoleon, Animale din Anglia fusese desființat. De
atunci înainte, era interzis să se mai cînte.
Animalele rămaseră buimăcit e.
― De ce? strigă Muriel.
― Nu mai este necesar, tovarășă, zise Squealer tăios. Animale din Anglia a fost
cîntecul Revoluției. Dar Revoluția este acum înfăptuită. Executarea tră dătorilor, în această
după-amiază, a fost actul ei fi nal. Dușmanul, atît cel din exterior, cît și cel din in terior, a
fost înfrînt. În Animale din Anglia ne exprimam speranța într-o societate mai bună în zilele
ce vor veni. Dar acea societate este acum înstăpînită. E limpede că acest cîntec nu mai are
nici un rost.
Așa speriate cum erau, unele dintre animale ar fi protestat, probabil, dar, în clipa
aceea, oile începură cu behăială obișnuită "Patru picioare bine, două pi cioare rău!", care
continuă timp de cîteva minute și puse capăt discuției. Așa încît Animale din Anglia nu se
mai auzi. În locul lui, Minimus, poetul, compusese un alt cîntec, care începea cu:
"Ferm-a Animalelor, Ferm-a Animalelor, De la mine nu vei ști care-i gustul relelor"
și acesta se cînta în fiecare duminică dimineața, după înălțarea drapelului. Dar, într-un fel,
animalele simțeau că nici prin cuvinte, nici prin melodie nu se ri dica pînă la Animale din

Anglia.
Capitolul VIII
Cîteva zile mai tîrziu, după ce groaza provocată de execuții se stinsese, unele dintre
animale își amintiră ― sau li se păru că își aminteau ― faptul c ă al Șaselea Precept spunea:
"Nici un animal nu va ucide un alt animal". Și, deși nimeni nu dorea să-l mențio neze în
prezența porcilor sau a cîinilor, se simțea că omorurile care avuseseră loc nu se potriveau
cu el. Clover îl rugă pe Benjamin să-i citească al Șaselea Precept și dacă Benjamin, ca de
obicei, îi spuse că re fuza să se amestece în asemenea lucruri, o rugă pe Muriel. Muriel i-l
citi. Scria:
NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALT ANIMAL FĂRĂ MOTIV
Într-un fel sau altul, ultimele două cuvinte le fugiseră animalelor din minte. Dar vedeau
acum că Preceptul nu fusese violat; pentru că era un motiv lim pede în a-i executa pe
trădătorii care se aliaseră cu Snowball.
În tot anul acela, animalele munciră și mai mult decît munciseră în anul precedent. Să
reconstruiască moara de vînt, cu pereți de două ori mai groși ca înainte și să o termine la
data prevăzută, împreună cu munca obișnuită de la fermă era un efort cumplit. Erau
perioade cînd animalelor li se părea că mun ceau mai multe ore și nu se hrăneau cu nimic
mai bine decît pe vremea lui Jones. În diminețile de du minică, Squealer, ținînd între copite
o bucată lungă de hîrtie, le citea liste de cifre care dovedeau că producția, la fiecare clasă
de produse alimentare, cres cuse cu 200, 300 sau 500 de procente, după car. Ani malele nu
aveau nici un motiv să nu-l creadă, mai ales că nu prea își mai aduceau aminte foarte clar
cum fuseseră condițiile înainte de Revoluție. Cu toate acestea, erau zile cînd simțeau că ar
fi preferat mai puține cifre și mai multă hrană.
T oate ordinele erau acum transmise prin Squealer sau printr-unul dintre ceilalți porci.
Napoleon însuși nu mai era văzut în public mai des de o dată la două săptămîni. Cînd
apărea, era însoțit nu doar de garda lui de cîini, ci și de un cocoșel negru care mărșăluia
înaintea lui și se purta ca un gornist, scoțînd cu voce tare cîte un "cucurigu" înainte ca el să
înceapă să vorbească. Chiar și în casă, se spunea, Napoleon lo cuia în apartamente
separate față de ceilalți. Își lua mesele singur, avea doi cîini care-l serveau și mînca
întotdeauna din serviciul de masă Crown Derby care stătuse în vitrina din salon. Se anunță,
de asemenea, că pușca avea să tragă, în fiecare an, de ziua lui Na poleon, alături de
celelalte două aniversări.
Despre Napoteon nu se mai vorbea niciodată sim plu, cu "Napoleon". Despre el se
spunea întotdeauna, cu emfază, "Conducătorul nostru, tovarășul Napoleon", iar porcilor le
plăcea să inventeze, pentru el, titluri, cum ar fi: Părinte al Tuturor Animalelor, T eroare a
Omenirii, Protector al Comunității Ovine, Prieten al Rățuștelor. În discursurile lui, Squealer
vorbea, cu lacrimile scurgîndu-i-se pe obraji, despre înțelepciunea lui Napoleon, despre
bunătatea sufletului său și despre profunda iubire pe care o arăta ani malelor de
pretutindeni, în primul rînd și în mod special animalelor nefericite care mai trăiau încă în
ignoranță și sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie iui Napoleon
meritul pentru orice acțiune încununată de succes și pentru fiecare strop de soartă mai
bună. Adeseori se auzea cîte o găină spunînd alteia: "Sub îndrumarea Conducătoru lui
nostru, tovarășul Napoleon, am ouat cinci ouă în șase zile", sau două vaci bucurîndu-se că
beau apă din iaz și exclamînd: "Mulțumită conducerii tovară șului Napoleon, ce gust
excelent are această apă!" Sentimentul general de la fermă era bine exprimat într-un poem
intitulat Tovarășe Napoleon, compus de Minimus și care suna astfel:
"Părinte al copiilor,
Izvor al bucuriilor,
Stăpîn care ne dă hrana!
O, cum mi-e sufletul un con
De foc, dacă mă uit cu dor
La ochiu-ți calm, poruncitor,
Precum un soare fără nor,
T ovarășe Napoleon!
De la tine noi toți primim
T ot ce din inimă dorim,
Burți pline-n fiecare zi, paie noi în fiece cotlon,
Orice-animal, mare sau mic,

În somn nu are griji, nimic,
Tu ne veghezi ca un tătic,
T ovarășe Napoleon!
De-aș fi avut un purcel mic,
Pînă să fi crescut un pic,
Cît o sticlă de un litru, cît un sul lung de carton,
Să-l fi-nvățat ar fi trebuit
Fidel să fie, dăruit,
Iar primul lui guiț rostit:
«T ovarășe Napoleon!»"
Napoleon aprobă acest cîntec și dispuse să fie co piat pe peretele hambarului cel mare,
la celălalt capăt față de cele Șapte Precepte. Poemul era dominat de un portret al lui însuși,
din profil, executat de Squealer cu vopsea albă.
Între timp, prin intermediul lui Whymper, Napo leon se angajase în tratative complicate
cu Frederick și Pilkington. Sterul de cherestea încă nu fusese vîn dut. Dintre cei doi,
Frederick era mai nerăbdător să pună mîna pe ea, dar nu voia să ofere un preț rezo nabil, în
același timp, circulau zvonuri noi că Frede rick și oamenii lui ar fi complotat să atace Ferma
Animalelor și să distrugă moara de vînt, a cărei con struire ațîțase în el o gelozie furioasă.
Se știa că Snowball încă se mai ascundea la ferma Pinchfield. Pe la mijlocul verii, animalele
se alarmară cînd auziră trei găini, care ieșiseră în față, mărturisind că, instigate de
Snowball, intraseră într-un complot pen tru uciderea lui Napoleon. Fură imediat executate și
noi precauții luate pentru siguranța lui Napoleon. Pa tru cîini îi păzeau patul noaptea, cîte
unul la fiecare colț, iar un porc tînăr, care se numea Pinkeye, primi sarcina de a gusta din
toată hrana lui înainte ca el să mănînce, de teamă să nu fi fost otrăvită.
Cam în același timp, se comunică faptul că Napo leon aranjase să vîndă sterul de
cherestea domnului Pilkington; avea de gînd, de asemenea, să încheie o înțelegere pentru
schimbul anumitor produse între Ferma Animalelor și Foxwood. Relațiile Napoleon-
―Pilkington, deși se manifestau doar prin Whymper, erau acum aproape de prietenie.
Animalele nu aveau încredere în Pilkington, ca om ce era, dar îl prefe rau cu mult lui
Frederick, de care se temeau și pe ca re-l detestau. Pe măsura trecerii verii, pe cînd moara
de vînt se apropia de sfîrșit, zvonurile despre un imi nent atac trădător creșteau tot mai
mult. Se spunea că Frederick ar fi intenționat să aducă împotriva lor douăzeci de oameni,
toți înarmați cu puști, și că deja ar fi mituit magistrații și poliția, așa că, dacă el ar fi reușit
să obțină titlurile de proprietate ale Fermei Animalelor, ei nu ar fi pus întrebări. Mai mult
decît atîta, de la Pinchfield se scurgeau știri despre sălbăti cia cumplită cu care Frederick își
trata animalele. Biciuise un cal bătrîn pînă îl omorîse, își înfometa vacile, omorîse un cîine
aruncîndu-l într-un cuptor, se distra seara făcînd cocoșii să se lupte între ei cu bucăți de
lame de ras legate de pinteni. Sîngele ani malelor fierbea de furie cînd auzeau că asemenea
blestemății li se făceau tovarășilor lor și uneori ce reau să li se dea voie să meargă, in
corpore, să atace ferma Pinchfield, să-i alunge pe oameni și să elibe reze animalele. Dar
Squealer le sfătui să evite acțiu nile pripite și să aibă încredere în strategia tovarășu lui
Napoleon.
Cu toate acestea, sentimentele împotriva lui Fre derick rămaseră intense. Într-o
duminică dimineața, Napoleon apăru în hambar și explică: niciodată nu avusese intenția să
vîndă sterul de cherestea lui Fre derick; socotea acest lucru sub demnitatea lui, zise el, de a
avea relații de afaceri cu ticăloși de teapa lui. Porumbeilor, care încă mai erau trimiși să
răspîndească amănunte despre Revoluție, li se interzise să mai pună piciorul oriunde la
Foxwood și li se ordonă, de asemenea, să renunțe la sloganul lor di nainte, "Moarte
umanității!", pentru "Moarte lui Frederick!". La sfîrșitul verii, încă o mașinație de-a lui
Snowball ieși la iveală. Recolta de grîu era plină de buruieni și se descoperi că, într-una din
vizitele lui nocturne, Snowball amestecase grîul cu semințe de buruieni. Un gînsac părtaș la
complot își mărturisi vina lui Squealer și imediat se sinucise înghițind boabe de mătrăgună.
Animalele aflară că Snowball nu primise niciodată, așa cum crezuseră multe dintre ele pînă
atunci, ordinul "Erou Animal ― Clasa întîi". Aceasta era doar o legendă răspîndită, la cîtva
timp după Bătălia de la Grajdul Vacilor, de către Snowball însuși. Ba încă, departe de a fi
fost decorat, el fusese blamat pentru că dovedise lașitate în luptă. O dată în plus, unele
dintre animale auziră acest lu cru cu o oarecare consternare, dar Squealer reuși să le
convingă, în scurt timp, că memoria le juca o festă.
T oamna, cu un efort teribil, epuizant ― pentru c ă recolta trebuia strînsă aproape în
același timp ―, terminară moara de vînt. Mașinile nu fuseseră încă instalate, iar Whymper
ducea tratative pentru procu rarea lor, dar structura fusese definitivată. Cu cîte o dificultate
la fiecar.e pas, în ciuda lipsei de experiență, a uneltelor primitive, a ghinionului și a
trădărilor lui Snowball, munca fusese sfîrșită cu o punctualitate de ceasornic în ziua
stabilită! Epuizate, dar mîndre, ani malele se plimbau de jur împrejurul capodoperei lor,
care, în ochii lor, părea și mai frumoasă decît fusese cînd o construiseră prima oară. Mai

mult de atît, zidurile erau acum de două ori mai groase decît înainte. Nimic altceva în afară
de explozibile nu le-ar fi dărîmat de data asta! Și, cînd se gîndeau cum munciseră, ce clipe
de descurajare depășiseră și ce enormă schimbare urma să intervină în viața lor cînd aripile
aveau să se învîrtească și dinamurile să func ționeze ― cînd se gîndeau la toate aceste
lucruri, oboseala li se risipea și zburdau de jur împrejurul morii de vînt scoțînd strigăte de
triumf. Napoleon însuși, însoțit de cîinii lui și cocoșul cel tînăr, veni să inspecteze lucrarea
terminată; felicită personal ani malele pentru realizarea lor și anunță că moara urma să se
numească Moara Napoleon.
Două zile mai tîrziu, animalele fură convocate pentru o ședință specială în hambar și
rămaseră mute de uimire cînd Napoleon le comunică faptul că vîn duse sterul de cherestea
lui Frederick. În ziua urmă toare, căruțele lui Frederick trebuiau să vină și să în ceapă
transportul. De-a lungul întregii perioade cît păruse prieten cu Pilkington, Napoleon fusese,
în realitate, în înțelegere secretă cu Frederick.
Orice relații cu ferma Foxwood fură rupte; lui Pilkington i se transmiseră mesaje
insultătoare. Porumbeilor li se spuse să evite ferma Pinqhfield și să-și înlocuiască sloganul
"Moarte lui Frederick!" cu "Moarte lui Pilkington!". În același timp, Napoleon asigură
animalele că poveștile despre un iminent atac asupra Fermei Animalelor erau complet
mincinoase, iar istoriile despre sălbăticia lui Frederick față de animalele sale fuseseră, în
mare parte, exagerate. T oate aceste zvonuri își aveau izvorul în activitatea lui Snowball și a
agenților lui. Se vădea acum că Snowball, de fapt, nu se ascundea la ferma Pinchfield și nici
nu fusese acolo în viața lui; el trăia ― într-un lux formidabil, așa se spuse ― la Foxwood și,
în realitate, fusese plătit de Pilkington ani în șir.
Porcii erau extaziați în fața șireteniei lui Napoleon. Părînd să fie prieten cu Pilkington,
el îl forțase pe Frederick să ridice prețul cu douăsprezece lire sterline. Dar calitatea
superioară a gîndirii lui Napo leon, zise Squealer, era ilustrată de faptul că nu avea
încredere în nimeni, nici chiar în Frederick. Acesta voise să plătească pentru cherestea cu
ceva ce se numea cec, adică, pare-se, o bucată de hîrtie cu o pro misiune de plată scrisă pe
ea. Dar Napoleon era prea inteligent pentru așa ceva. El solicitase plata în banc note
concrete de cinci lire, care urmau să fie predate înainte de ridicarea materialului. Frederick
plătise deja; iar suma plătită de el era exact gît trebuia pen tru a cumpăra mașinile
necesare morii de vînt.
În vremea aceasta, cheresteaua era luată de acolo în mare grabă. După ce fu luată în
întregime, se ținu o altă ședință specială în hambar, pentru ca anima lele să cerceteze
bancnotele lui Frederick. Zîmbind cuprins de beatitudine și purtîndu-și ambele decora ții,
Napoleon se odihnea pe un strat de paie, pe plat formă, cu banii alături, așezați ordonat pe
o farfurie de porțelan din bucătăria casei. Animalele treceau în cet, în șir, și fiecare se holba
la ei. Boxer își întinse nasul să miroase bancnotele; foițele acelea albe sub țiri se mișcară și
foșniră sub răsuflarea lui.
Trei zile după aceea, se iscă o teribilă haraba bură. Whymper, cu fața de o paloare
cadaverică, veni gonind pe cărare cu bicicleta, o aruncă pe jos în curte și se năpusti direct
în casă. In clipa următoare, un răget de furie sugrumat se auzi din apartamentele lui
Napoleon. Vestea despre ceea ce se întîmplase se răspîndi prin fermă ca focul grecesc.
Bancnotele erau false! Frederick obținuse cheresteaua pe degeaba!
Napoleon convocă animalele imediat și, cu o voce cumplită, pronunță condamnarea la
moarte a lui Frederick. Cînd avea să fie prins, zise el, Frederick avea să fie fiert de viu. În
același timp, el avertiză că, după acest fapt de trădare, erau de așteptat lucrurile cele mai
rele. Frederick și oamenii lui își puteau lansa în orice moment atacul de mult plănuit. Fură
postate santinele la fiecare intrare în fermă. În plus, patru porumbei fură trimiși la Foxwood
cu un mesaj de conciliere care, se spera, avea să reușească a resta bili bunele relații cu
Pilkington.
Atacul porni chiar în dimineața următoare. Ani malele își luau masa de dimineață cînd
paznicii veniră în goana mare, cu vestea că Frederick și acoliții lui intraseră deja pe poarta
cu cinci drugi. Cu destul curaj, animalele ieșiră înaintea lor, dar, de această dată, nu mai
avură victoria ușoară din Bătălia de la Grajdul Vacilor. Erau cincisprezece oameni, cu vreo
șase puști în total și aceștia deschiseră focul imediat ce ajunseră la cincizeci de metri
depărtare. Animalele nu puteau face față cumplitelor detunături și ali celor care le
împungeau; în ciuda eforturilor lui Na poleon și ale lui Boxer de a le regrupa, fură alungate
în, scurt timp. Cîteva dintre ele erau deja rănite. Își găsiră cu toatele adăpost în clădirile
fermei, de unde priveau cu grijă prin crăpăturile pereților și prin gău rile de la noduri.
Întreaga pășune, inclusiv moara de vînt, se găsea în mîinile dușmanului. Pe moment, Na –
poleon însuși părea încurcat. Umbla de colo-colo fără o vorbă, cu coada rigidă vibrîndu-i.
Arunca priviri întrebătoare către Foxwood. Dacă Pilkington și oamenii lui i-ar fi ajutat, ar
mai fi putut încă ieși în vingători în ziua aceea. Dar, în clipa respectivă, cei patru porumbei
care fuseseră trimiși cu o zi înainte se întoarseră, iar unul dintre ei purta în cioc o bucată de
hîrtie de la Pilkington. Pe ea erau scrise cu creionul cuvintele: "Așa vă trebuie".
Între timp, Frederick și oamenii lui se opriseră lîngă moara de vînt. Animalele îi

urmăreau și scoaseră toate un murmur de dezaprobare. Doi dintre oa meni, cu o rangă de
fier și un baros, intenționau să dărîme moara de vînt.
― Imposibil! țipă Napoleon. Am construit zidu rile mult prea groase pentru așa ceva.
Nici într-o săptămînă n-ar putea s-o dărîme. Curaj, tovarăși!
Dar Benjamin urmărea cu atenție mișcările oa menilor. Cei doi cu barosul și cu drugii de
fier făceau o gaură la baza morii. Încet și aproape cu un aer de amuzament, Benjamin
aproba din botul său lung.
― Mă gîndeam eu că așa or să facă, zise el. Nu vedeți ce fac? Într-o clipă or să pună
praf de pușcă în gaura aia.
Îngrozite, animalele așteptajă. Eră imposibil să se aventureze atunci afară din
adăpostul care erau clă dirile. După cîteva minute, îi văzură pe oameni' fu gind în toate
direcțiile. Apoi se auzi un zgomot asur zitor. Porumbeii se învîrtejiră prin aer și toate anima –
lele, cu excepția lui Napoleon, se aruncară pe burtă și își ascunseră fețele. Cînd se ridicară,
pe locul und.e fusese moara de vînt eia acum un nor uriaș de fum negru. Vîntul îl împrăștie
încet. Moara de vînt înce tase să mai existe!
La vederea acestui lucru, animalelor le reveni cu rajul. Frica și disperarea resimțite cu o
clipă mai devreme se înecaseră în furia împotriva acelei fapte ti căloase, josnice. Un strigăt
puternic de răzbunare se înălță și, fără a mai aștepta noi ordine, animalele atacară ca un
singur trup și se îndreptară direct spre inamic. De data aceasta, nu băgară în seamă alicele
cumplite care le cădeau asupra ca grindina. Lupta fu sălbatică și dureroasă. Oamenii
traseră de mai multe ori, iar cînd animalele se apropiară, începură să le lo vească cu
ciomegele și cu bocancii lor grei. O vacă, trei oi și două gîște fură omorîte și aproape toată
lumea era rănită. Pînă și Napoleon, care dirija opera țiunile din spate, avea sfîrcuî cozii
smuls de un plumb. Dar nici oamenii nu scăpară nevătămați. Trei din ei avură capetele
sparte de loviturile copitelor lui Boxer; altul avu pantalonii aproape sfîrtecați de Jes sie și
Bluebell; altul fu străpuns în burtă de cornul unei vaci. Iar cînd cei nouă cîini din garda lui
Napoleon, pe care-i instruise să ocolească la adăpostul gar dului viu, apărură brusc de pe
flanc lătrînd fioroși, panica îi cuprinse pe oameni. Văzură că se aflau în pericolul de a fi
înconjurați. Frederick tipă la oame nii lui să iasă cît timp mai aveau o cale liberă, iar în clipa
următoare, dușmanul laș fugea ca să-și salveze viața. Animalele îi urmăriră pînă la
marginea cîmpului și plasară încă o serie de lovituri, pe cînd ei for țau drumul prin gardul de
spini. Învinseseră, dar erau obosite și sîngerau. Se îndreptară încet și șchio pătînd înapoi
spre fermă. Vederea tovarășilor lor morți întinși în iarbă le mișcă pe cîteva pînă la la crimi.
Și, pentru cîteva minute, se opriră cu o tăcere plină de regrete la locul unde se înălțase
odată moara de vînt. Da, dispăruse; aproape orice urmă a trudei lor dispăruse! Pînă și
fundațiile erau parțial distruse. Iar pentru a o reconstrui nu mai puteau, de data aceasta,
folosi pietrele căzute, pentru că și pietrele dispăruseră. Forța exploziei le aruncase la
distanțe de sute de metri. Era ca și cum moara de vînt nici nu ar fi fost vreodată acolo.
Pe cînd se apropiau de fermă, Squealer care, în mod inexplicabil, fusese absent în
timpul luptei, veni spre ele țopăind, dînd din coadă și radiind de satis facție. Iar animalele
auziră, din direcția clădirilor fer mei, salva solemnă a unei puști.
― Pentru ce trage pușca? întrebă Boxer.
― Pentru a celebra victoria noastră, țipă Squea ler.
― Ce victorie? întrebă Boxer. Genunchii îi sînge rau, pierduse o potcoavă și-și crăpase o
copită, iar o duzină de alice i se înfipseseră în piciorul din spate.
― Cum ce victorie, tovarășe? Nu am alungat noi dușmanul de pe pămîntul nostru ―
pămîntul sfînt al Fermei Ani malelor?
― Dar au distrus moara de vînt. Și muncisem la ea doi ani!
― Și ce contează? Vom construi altă moară de vînt. Vom construi și șase mori de vînt,
dacă o să vrem. Nu apreciezi, tovarășe, lucrul colosal pe care l-am făcut. Dușmanul ocupa
chiar acest pămînt pe care stăm noi acuma. Și iată ― grație conducerii tovarășului
Napoleon ― am recîștigat fiecare palmă de pămînt!
― Atunci am recîștigat ceea ce avusesem di nainte, zise Boxer.
― Asta este victoria noastră, răspunse Squealer.
Intrară cu toții șchiopătînd în curte. Alicele de sub pielea piciorului lui Boxer dureau
tare. El vedea înainte acum munca grea a reconstruirii morii de vînt din temelii și deja, în
imaginația lui, își aduna pute rile pentru acest lucru. Și, pentru întîia oară, îi trecu prin minte
faptul că avea unsprezece ani și că s-ar fi putut ca mușchii lui puternici să nu mai fi fost
exact ce fuseseră odată.
Dar, cînd văzură steagul verde fluturînd și auziră pușca trăgînd din nou ― trase de
șapte ori în total ― apoi cînd ascultară discursul lui Napoleon care le felicita pentru
conduita lor, animalelor li se păru și lor că, la urma urmei, cîștigaseră o mare victorie. Ce lor
ce căzuseră în luptă li se făcură funeralii solemne. Boxer și Clover traseră căruța care
servea drept dric și Napoleon însuși merse în fruntea procesiunii. Două zile întregi fură
rezervate celebrărilor. Avură loc cîntece, discursuri, alte salve de pușcă și fiecare animal
căpătă ca răsplată cîte un măr, fiecare pasăre cîte două uncii de grîu și fiecare cîine cîte

trei biscuiți. Se anunță că bătălia avea să se numească Bătă lia pentru Moara de Vînt și că
Napoleon instituise o nouă decorație, "Ordinul Drapelului Verde", pe care și-o conferise lui
însuși. În contextul bucuriei gene rale, afacerea ghinionistă cu bancnotele fu uitată. După
cîteva zile, se întîmplă ca porcii să dea peste o ladă cu whisky în pivnițele casei. Fusese
trecută cu vederea la început, cînd ocupaseră casa. În noaptea aceea, din direcția casei se
auzi zgomot de cîntece zbierate în gura mare, amestecate, spre surpriza tuturor, cu
accente din Animale din Anglia.
În jurul orei nouă și jumătate, Napoleon, care purta o pălărie-melon veche de-a
domnului Jones, fu văzut limpede ie șind pe ușa din spate, galopînd rapid în jurul curții și
apoi dispărînd înapoi înăuntru. Dimineața, însă, o tăcere adîncă plutea peste casă, de parcă
nici un porc nu mai mișca. Era aproape ora nouă cînd apăru Squealer, mergînd încet și
abătut, cu ochii tulburi, cu coada atîrnîndu-i bleagă și cu toate simptomele unei boli
serioase. El adună toate animalele și le spuse că avea o veste îngrozitoare să le
împărtășească. T ova rășul Napoleon era pe moarte!
Un țipăt de disperare se înălță. Fură așternute paie în fața ușilor casei, iar animalele
mergeau pe vîrfuri. Cu lacrimi în ochi se întrebau unele pe altele ce s-ar fi făcut dacă avea
să dispară Conducătorul lor. Un zvon se răspîndi și anume că Snowball reușise, în cele din
urmă, să introducă otravă în mîncarea lui Napoleon. La ora unsprezece, Squealer ieși să
facă o altă comunicare. Ca un ultim act al său pe lume, to varășul Napoleon decretase
solemn: băutul de alcool se pedepsea cu moartea.
Spre seară, totuși, Napoleon părea să se simtă ceva mai bine, iar în dimineața
următoare Squealer le putu spune că el înaintase mult pe drumul însănă toșirii. În seara
acelei zile, Napoleon se întorsese la lucru, iar a doua zi se află că-l instruise pe Whymper să
caute la Willingdon niște cărți despre fierberea și distilarea berii. O săptămînă mai tîrziu,
Napoleon dădu ordine ca mica pășune din spatele livezii, care înainte fusese destinată
animalelor trecute de vîrsta muncii, să fie arată. Se dădu explicația că pășunea era
epuizată și că trebuia replantată; în curînd se află că Napoleon intenționa să planteze acolo
orz.
Cam în această vreme avu loc un incident pe care aproape nimeni nu și-l putu explica.
Într-o noapte, în jurul orei douăsprezece, se auzi un zgomot puternic în curte și animalele
dădură fuga din staulele lor. Era o noapte cu lună. La picioarele peretelui din capăt al
hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Șapte Precepte, se afla o scară ruptă în
două. Squealer, buimăcit pe moment, stătea întins lîngă ea și aproape, la îndemîna lui,
zăceau un felinar, o pen sulă și un borcan răsturnat de vopsea albă. Cîinii fă cură imediat un
cerc în jurul lui Squealer și-l escor tară înapoi spre casă de îndată ce putu umbla. Nici un
animal nu fu în stare să-și închipuie ce însemna acest lucru, afară de bătrînul Benjamin
care dădea din bot cu un aer de știutor și părea a înțelege, dar nu voia să spună nim ic.
Dar, cîteva zile mai tîrziu, Muriel, citind cele Șapte Precepte, observă că mai era unul
din ele pe care animalele îl reținuseră incomplet. Crezuseră că al Cincilea Precept suna:
"Nici un animal nu va bea alcool", dar mai erau două cuvinte pe care le uita seră. De fapt,
Preceptul suna astfel:
NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL ÎN EXCES
Capitolul IX
Copita crăpată a lui Boxer se vindecă foarte în cet. Reconstruirea morii de vînt începuse
în ziua în care se sfîrșiseră serbările victoriei. Boxer refuză să-și ia chiar și o singură zi
liberă și făcu o problemă de onoare din a nu lăsa să se vadă ce dureri resimțea. Seara îi
mărturisea lui Clover, în particular, că-l du rea copita foarte tare. Clover i-o trată cu
cataplasme de ierburi pe care le pregătea rumegîndu-le și, împre ună cu Benjamin, îl sfătuia
pe Boxer să muncească mai puțin.
― Plămînii unui cal nu rezistă la infinit, îi spu nea ea.
Dar Boxer nu voia să asculte. Spunea că nu-i mai rămăsese decît o singură ambiție
reală, și anume să vadă moara pe drumul cel bun înainte ca el să atingă vîrsta ieșirii la
pensie.
La început, cînd fuseseră formulate pentru prima oară legile Fermei Animalelor, vîrsta
pensionării fusese fixată pentru porci și cai la doisprezece ani, pen tru vaci la paisprezece
ani, pentru cîini la nouă, pen tru oi la șapte, iar pentru găini și gîște la cinci. Fuse seră
hotărîte pensii de bătrînețe generoase. Pînă atunci, nici un animal nu ieșise, de fapt, la
pensie, dar, în ultima vreme, problema se discutase tot mai mult. Acum, că terenul cel mic
din spatele livezii fusese rezervat orzului, se vorbea că un colț al pășunii celei mari urma să
fie împrejmuit și transformat in pășune pentru animalele bătrîne. Se spunea că, pentru un
cal, pensia urma să fie de cinci livre de po rumb pe zi, iar pe timpul iernii de cincisprezece

livre de fîn, plus un morcov sau, poate, un măr cu ocazia sărbătorilor publice. A
douăsprezecea aniversare a lui Boxer urma să fie la sfîrșitul anului următor, între timp,
viața era grea. Iarna fu la fel de frigu roasă ca și cea precedentă, iar hrana încă și mai pu –
țină. O dată în plus, fură reduse toate rațiile, cu ex cepția celor ale porcilor și cîinilor.
Squealer argumentă că o egalitate prea rigidă a rațiilor ar fi fost contrară principiilor
Animalismului. În orice caz, el nu avu nici o dificultate în a le demonstra celorlalte animale
că, în realitate, nu le lipseau alimentele, indi ferent de aparențe. Pentru o vreme, desigur, se
dovedise necesară o reașezare a rațiilor ― Squealer vorbea întotdeauna despre acest lucru
spunînd "reașezare", niciodată "reducere" ― dar, în comparație cu zilele lui Jones,
îmbunătățirea era uriașă. Citind ci frele cu o voce ascuțită, rapidă, el le demonstră în
amănunt că aveau mai mult ovăz, mai mult fîn, mai mulți napi decît avuseseră pe vremea
lui Jones, că munceau mai puține ore, că apa de băut era mai bună calitativ, că trăiau mai
mult timp, că un număr mai mare dintre puii lor supraviețuiau mortalității in fantile și că
aveau mai multe paie în staule și sufe reau mai puțin din cauza puricilor. Animalele cre deau
fiecare cuvînt. Adevărul era că Jones și tot ceea ce reprezenta el li se șterseseră, aproape
din minte. Știau că viața, în acele zile, era grea și cu lipsuri, că le era adeseori foame și frig
și că, de obicei, dacă nu dormeau, munceau. Dar fără îndoială că fusese mai rău pe
vremuri. Le plăcea să creadă în acest fel. Pe lîngă asta, pe vremea aceea fuseseră în stare
de sclavi, iar acum erau în libertate și aici rezida în treaga diferență, după cum nu uita să le
reamintească Squealer.
Existau acum mai multe guri de hrănit. T oamna, cele patru scroafe fătaseră aproape
deodată, dînd naștere cu totul la treizeci și unu de purcei. Aceștia erau bălțați și, de vreme
ce Napoleon era singurul mascul nejugănit de la fermă, paternitatea lor era po sibil de
ghicit. Se anunță mai tîrziu că, după ce aveau să fie procurate cărămizi și cherestea,, urma
să se construiască o sală de clasă în grădina casei. Deo camdată, purceii își primeau
educația de la Napoleon însuși, în bucătăria casei. Își făceau exercițiile în gră dină și li se
interzicea să se joace cu alte animale ti nere. Cam în această vreme, de asemenea, se
institui regula ca, atunci cînd un porc și un alt animal se în tîlneau pe cărare, acel alt animal
să cedeze trecerea; și, tot așa, ca porcii, indiferent de rangul lor, să aibă privilegiul de a
purta panglici verzi la cozi în zilele de duminică.
Ferma avusese un an destul de bogat, dar încă nu avea destui bani. Trebuiau
procurate cărămizile, nisi pul și varul pentru sala de clasă și urma să se reia campania de
economii pentru mașinile morii de vînt. Apoi, mai erau uleiul de lampă și lumînările pentru
casă, zahărul pentru masa personală a lui Napoleon ― el le interzicea zah ărul celorlalți
porci, pe motiv că s-ar fi îngrășat ― și toate lucrurile uzuale, cum erau uneltele, cuiele,
sfoara, cărbunele, cablul și bis cuiții pentru cîini. Un stog de fîn și o parte a recoltei de
cartofi fură vîndute, iar contractul pentru ouă ma jorat la șase sute de bucăți pe săptămînă,
așa încît, în anul acela, găinile abia dacă mai scoaseră destui pui pentru a-și menține
numărul la același nivel. Rațiile, reduse în decembrie, fură din nou reduse în februarie și
felinarele fură interzise în staule pentru a se econo misi ulei. Dar porcii păreau s-o ducă
destul de bine și, de fapt, se îngrășau, orice s-ar fi întîmplat. Într-o după-amiază, spre
sîrșitul lui februarie, un miros cald, bogat, apetisant, așa cum animalele nu mai mi rosiseră
niciodată, se răspîndi peste curte din micul atelier de fabricare a berii, atelier ridicat pe
vremea lui Jones și care se afla în spatele bucătăriei. Cineva spuse că era miros de orz
copt. Animalele adulmecără aerul înfometate și se întrebară dacă nu cumva li se pregătea
un terci cald pentru cină. Dar nu apăru nici un terci cald, iar în duminica următoare se
anunță că, de atunci înainte, tot orzul avea să le fie rezervat porcilor. Cîmpul din spatele
livezii fusese deja însămînțat cu orz. Și, în curînd, se răspîndi ves tea că fiecare porc primea
acum o rație de jumătate de litru de bere pe zi, iar Napoleon o jumătate de ga lon, care i se
servea întotdeauna în castronul de supă Crown Derby.
Dar, dacă existau greutăți de suportat, acestea erau parțial atenuate de faptul că viața
avea, în zilele acelea, o mai mare demnitate decît avusese în trecut. Erau mai multe
cîntece, mai multe discursuri, mai multe manifestații. Napoleon ordonase ca, o dată pe
săptămînă, să se țină ceva numit Demonstrație Spon tană, al cărei scop era să celebreze
luptele și victoriile Fermei Animalelor. La ora hotărîtă, animalele își pă răseau lucrul și
mărșăluiau în jurul incintelor fermei în formație militărească: porcii în frunte, apoi caii,
vacile, oile și la urmă orătăniile. Cîinii flancau proce siunea și, în fruntea tuturor, mărșăluia
cocoșul negru al lui Napoleon. Boxer și Clover purtau întotdeauna între ei un drapel avînd
desenate copita și cornul și cuvintele: "Trăiască tovarășul Napoleon!". După aceea, urmau
recitări de poezii compuse în onoarea lui Napoleon și un discurs al lui Squealer, care oferea
date concrete privind ultimele creșteri ale producției alimentare; uneori, se trăgea și cîte o
salvă de pușcă. Oile erau cele mai înfocate adepte ale Demonstrați ilor Spontane și, dacă
cineva se plîngea ― cum făcură cîteva animale cînd nici porcii, nici cîinii nu se aflau pri n
apropiere ― că pierdeau timpul cu asta și că stăteau foarte, mult în frig, oile le închideau
cu siguranță gura cu o behăială tunătoare de "Patru pi cioare bine, două picioare rău!". Dar,
în general, animalelor le plăceau aceste celebrări. Găseau reconfor tant faptul de a li se

reaminti că, la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpîni și că munca pe care o
depuneau era în interesul lor personal. Așa încît, lu ate cu cîntecele, cu procesiunile, cu
listele de cifre ale lui Squealer, cu detunătura puștii, cîntatul cocoșului și fluturatul
steagului, mai puteau uita că aveau bur țile goale, asta cel puțin o parte din timp.
În aprilie, Ferma Animalelor fu proclamată repu blică și se dovedi necesară alegerea
unui președinte. Existînd un singur candidat, Napoleon, acesta fu ales în unanimitate. În
aceeași zi, se comunică faptul că fuseseră descoperite noi documente care puneau mai
departe în lumină complicitatea lui Snowball cu Jones. Se părea acum că Snowball nu
numai ― așa cum își imaginaseră animalele î nainte ― că încercase să piardă Bătălia de la
Grajdul Vacilor cu ajutorul unei stratageme, ci chiar luptase pe față de partea lui Jones. În
realitate, el era cel care condusese forțele omenești și dăduse atacul în luptă, cu lozinca
"Trăiască umanitatea!" pe buze. Rănile de pe spina rea lui Snowball, pe care cîteva dintre
animale își mai aminteau că le văzuseră, fuseseră provocate de colții lui Napoleon.
Pe la mijlocul verii, Moise, corbul, reapăru brusc la fermă, după o absență de mai mulți
ani. Era absolut neschimbat, tot nu muncea deloc și vorbea pe același ton dintotdeauna
despre Muntele de Zahăr Candel. Se cocoța pe cîte un buștean, dădea din ari pile lui negre
și vorbea ore întregi oricui stătea să-l asculte.
― Acolo sus, tovarăși, spunea el solemn, arătînd spre cer cu ciocul lui mare, acolo sus,
exact de cealaltă parte a norului aceluia cenușiu pe care-l vedeți ― acolo se înalță Muntele
de Zahăr Candel, țara aceea fericită unde noi, bietele animale, ne vom găsi odihna de veci
pentru truda noastră!
El pretindea chiar că ar fi fost acolo într-unul din zborurile lui mai înalte și că ar fi văzut
nesfîrșitele cîmpuri de trifoi și turtele de sămînță de in și zahărul cubic care creșteau pe
arbuști.
Multe dintre animale îl credeau. Viețile lor, gîn deau ele, însemnau acum înfometare și
trudă; nu era drept și just să existe o lume mai bună altundeva? Un lucru dificil de
determinat era atitudinea porcilor față de Moise. Ei declarară cu toții, disprețuitori, că
poveștile lui despre Muntele de Zahăr Candel erau minciuni, dar, totuși, îi îngăduiră să
rămînă la fermă, fără să muncească, dîndu-i-se aprobare pentru o sută de grame de bere
pe zi.
După ce i se vindecă rana de la copită, Boxer munci mai mult ca niciodată. Și, în
realitate, toate animalele munciră ca sclavii în anul acela. În afară de munca obișnuită de la
fermă și de reconstruirea morii de vînt, mai era școala pentru porcii cei tineri, care fu
începută în martie. Uneori, orele lungi de muncă și hrana insuficientă erau greu de
suportat, dar Boxer nu șovăia niciodată. Din nimic ce spunea sau făcea, el nu dădea vreun
semn că puterea lui nu ar mai fi fost ceea ce era odată. Numai ca aspect se mai schimbase
puțin: pielea îi era mai puțin lucioasă și coapsele lui mari parcă se mai micșoraseră. Cele –
lalte animale spuneau:
― Boxer o să se întremeze cînd o să iasă iarba de primăvară.
Dar primăvara sosi și Boxer nu se întrema. Uneori, pe panta care ducea către vîrful
carierei, cînd își încorda mușchii împotriva greutății vreunui bolo van mare, parcă nu mai
exista nimic să-l țină pe pi cioare afară de voința lui de a continua. În asemenea momente,
buzele lui formau cuvintele "O să muncesc mai mult", dar voce nu mai avea. O dată în plus
Clover și Benjamin îl preveniră să-și vadă și de sănă tate, dar Boxer nu-i băgă în seamă. A
douăsprezecea lui aniversare se apropia. Nu-i păsa ce se întîmpla atîta timp cît reușea să
adune o provizie bună de pia tră înainte de a ieși la pensie.
Într-o seară tîrziu, vara, un zvon brusc înconjură ferma, că Boxer pățise ceva. Ieșise
singur să care o încărcătură de piatră pînă la moara de vînt. Și aproape sigur zvonul era
adevărat. Cîteva minute mai tîrziu, doi porumbei veniră în grabă cu vestea:
― Boxer a căzut! Zace pe-o parte și nu se poate ridica!
Cam jumătate din animalele fermei se repeziră spre movila unde se înălța moara de
vînt. Acolo se afla Boxer, zăcînd între oiștile de lemn ale căruței, cu gîtul întins, incapabil
să-și ridice pînă și capul. Ochii îi erau împăienjeniți, crupele îi luceau de sudoare. Un firișor
de sînge i se strecurase afară din bot. Clover se lăsă în genunchi lîngă el.
― Boxer, strigă ea, ce faci?
― Plămînul, zise Boxer cu o voce stinsă. Nu con tează. Cred că o să puteți termina
moara de vînt și fără mine. S-a strîns o cantitate de piatră destul de mare. În orice caz, nu
mai aveam decît o lună. Ca să fiu sincer, îmi doream pensionarea. Și, poate, cum și
Benjamin îmbătrînește, o să-l lase să iasă la pensie în același timp și să-mi țină de urît.
― Trebuie să găsim ajutor imediat, zise Clover. Să fugă cineva să-i spună lui Squealer
ce s-a întîmplat.
T oate celelalte animale alergară imediat înapoi spre casă pentru a-i da lui Squealer
vestea. Numai Clover rămase, și Benjamin, care se așeză lîngă Boxer și, fără să scoată o
vorbă, începu să alunge muștele de pe el cu coada lui lungă. După aproape un sfert de oră,
apăru Squealer, plin de înțelegere și îngrijo rare. T ovarășul Napoleon aflase cu cea mai
profundă mîhnire de această întîmplare nefericită a unuia din tre cei mai loiali lucrători de la

fermă și ducea deja discuții pentru a-l trimite pe Boxer la tratament la spitalul din
Willingdon. Animalele fură oarecum tul burate la această veste. Afară de Mollie și Snowball,
nici un alt animal nu părăsise ferma și nu le plăcea să-și știe tovarășul bolnav în mîinile
oamenilor. T otuși, Squealer le convinse cu ușurință că veterinarul din Willingdon putea să
trateze cazul lui Boxer mai bine decît se putea la fermă. Și, după aproape o ju mătate de
oră, cînd Boxer își mai revenise întrucîtva, el fu cu greutate ridicat pe picioare și reuși să se
tîrască înapoi în grajd, unde Clover și Benjamin îi pre gătiseră un strat bun de paie.
În următoarele două zile, Boxer rămase în grajd. Porcii îi trimiseseră o sticlă mare cu
un medicament roz pe care o găsiseră în dulăpiorul medical din baie, iar Clover i-l
administra lui Boxer de două ori pe zi, după mese. Serile, stătea lîngă el și-i vorbea, iar
Benjamin îl apăra de muște. Boxer afirma că nu-i părea rău de ce se întîmplase. Dacă se
însănătoșea complet, s-ar fi putut aștepta să mai trăiască alți trei ani și aș tepta cu
nerăbdare zilele pașnice pe care urma să le petreacă în colțul pășunii celei mari. Ar fi fost
prima oară cînd ar fi avut timp de odihnă și de cultivare. Intenționa, zise el, să-și dedice
restul vieții învățării celorlalte douăzeci și două de litere ale alfabetului.
T otuși, Benjamin și Clover nu puteau sta cu Bo xer decît după orele de muncă, iar
camionul veni să-l ia pe la mijlocul zilei. Animalele erau toate la muncă, la plivit de napi,
sub supravegherea unui porc și se mirară să-l vadă pe Benjamin venind în galop din di –
recția clădirilor fermei, scoțînd răgete cît putea de tare. Era prima oară că îl vedeau pe
Benjamin într-adevăr agitat, era prima oară că îl vedea, cineva galo pînd.
―- Repede, repede! tipă el. Veniți imediat! Îl ia u pe Boxer!
Fără a mai aștepta ordine de la porc, animalele lăsară lucrul și se repeziră înapoi spre
clădirile fermei. Văzură în curte un camion mare, închis, tras de doi cai, cu niște cuvinte
scrise pe laturi; pe locul vizi tiului ședea un om cu figură șmecheră și cu un melon scund.
Staulul lui Boxer era gol. Animalele se înghe suiră în jurul camionului.
― La revedere, Boxer! ziseră ele în cor, la reve dere!
― Proștilor! Proștilor! țipă Benjamin, țopăind în jurul lor și bătătorind pămîntul cu
copitele lor mici. Proștilor! Nu vedeți ce scrie pe peretele camionului ăstuia?
Acest lucru dădu animalelor un răgaz și se făcu tăcere. Muriel începu să descifreze
cuvintele. Dar Benjamin o împinse la o parte și citi, în mijlocul unei tăceri mormîntale:
― "Alfred Simmons, Casap de Cai și Producător de Clei. Willingdon. Comerciant de Piei
și Făină de Oase. Asigură Transportul". Nu înțelegeți ce în seamnă asta? Îl duc pe Boxer la
tăietorul de cai!
Un țipăt de groază izbucni din piepturile tuturor animalelor. În clipa aceea, omul de pe
capră dădu bice cailor și camionul ieși din curte într-un trap alert. T oate animalele îl
urmăriră, țipînd cît puteau de tare. Clover se strădui să ajungă în față. Camionul începea să
ia viteză. Clover încercă să-și miște membrele greoaie la galop și tot ce reuși fu un galop
mic.
― Boxer! țipă ea, Boxer! Boxer! Boxer!
Și, chiar în clipa aceea, ca și cum ar fi auzit strigătele de afară, chipul lui Boxer, cu
dunga de-a lungul capului, apăru la ferestruica din spatele camionului.
― Boxer! tipă Clover cu o voce teribilă, Boxer! Ieși afară! Ieși afară repede! T e duc la
moarte!
T oate animalele preluară strigătul "Ieși afară, Boxer! Ieși afară!", dar camionul cîștiga
deja viteză și se îndepărta de ele. Nu era sigur dacă Boxer înțele sese ce spusese Clover.
Dar, un moment mai tîrziu, chipul lui dispăru de la ferestruică și se auzi zgomo tul unui
cumplit tam-tam de copite înăuntrul camio nului. Boxer încerca să-și forțeze ieșirea. Fusese
o vreme cînd doar cîteva lovituri ale copitelor lui ar fi făcut arșice din camion. Dar, vai,
forța îl părăsise și, după cîteva clipe, zgomotul bătăilor de copite slăbi și se stinse. În
disperare de cauză, animalele începură să apeleze la cei doi cai care trăgeau camionul să
se oprească.
― T ovarăși, tovarăși! țipară ele, nu-l duceți pe fratele vostru la moarte!
Dar brutele idioate, prea ignorante pentru a rea liza ce se întîmpla, își lăsară urechile
pe spate și-și iuțiră pasul. Chipul lui Boxer nu mai apăru la ferestrui că. Prea tîrziu se gîndi
cineva să alerge înainte și să închidă poarta cu cinci drugi: în clipa următoare, ca mionul
trecu prin ea și dispăru în viteză pe drum. Boxer nu mai fu văzut niciodată.
După trei zile, se anunță că murise în spitalul din Willingdon, în ciuda faptului că
primise îngrijirea cea mai bună pe care o putea căpăta un cal. Squealer veni să le dea
vestea celorlalte animale. El le spuse că fusese acolo în timpul ultimelor ore ale vieții lui
Boxer.
― A fost lucrul cel mai emoționant pe care I-am văzut vreodată, zise Squealer,
ridicîndu-și copita pen tru a-și șterge o lacrimă. Am fost la căpătîiul lui pînă în ultima clipă.
Și, la urmă, cînd aproape că nu mai putea vorbi, mi-a șoptit la ureche că unica lui tristețe
era că se ducea înainte ca moara de vînt să fie termi nată, "Înainte, tovarăși!", așa mi-a
șoptit. "Înainte, în numele Revoluției. Trăiască Ferma Animalelor! Trăiască tovarășul
Napoleon! Napoleon are întotdea una dreptate!" ― acestea au fost ultimele lui cuvinte,

tovarăși.
Aici, atitudinea lui. Squealer se schimbă brusc. El rămase tăcut o clipă și ochii lui mici
aruncară priviri suspicioase dintr-o parte într-alta înainte de a conti nua.
I se adusese la cunoștință, zise el, că un zvon prostesc și răuvoitor se răspîndise în
ziua plecării lui Boxer. Unele dintre animale observaseră că vehiculul care îl luase pe Boxer
de acolo avea înscrise cuvintele "Casap de Cai" și, în consecință, trăseseră concluzia că
Boxer era trimis la tăietor. Era aproape de necre zut, zise Squealer, că vreunul dintre
animale putea fi atît de prost. Era convins, strigă el cu indignare, dînd din coadă și sărind
de colo-colo, era convins că-și cu noșteau iubitul Conducător, pe tovarășul Napoleon, în
culori mai bune de-atît. Dar explicația era real mente foarte simplă. Camionul fusese înainte
proprietatea tăietorului de cai și fusese cumpărat de me dicul veterinar care încă nu
ștersese vechiul nume. De aici răsărise eroarea.
Animalele se simțiră teribil de ușurate auzind acest lucru. Iar cînd Squealer continuă
să le dea detalii vizuale ale patului de moarte al lui Boxer, ale grijii admirabile ce i se
arătase și ale medicamentelor costisitoare pe care Napoleon le plătise fără să se uite la
preț, ultimele lor dubii dispărură, iar părerea de rău pe care o resimțeau pentru moartea
tovarășului lor fu moderată de .gîndul că, măcar, murise fericit. Napoleon însuși apăru la
ședința din prima dumi nică dimineața și rosti o scurtă cuvîntare în onoarea lui Boxer. Nu
fusese posibil, zise el, să se aducă îna poi rămășițele pămîntești ale regretatului lor tovarăș,
pentru a putea fi înmormîntate la fermă, dar el ordo nase să se facă o coroană mare din
laurii din grădina casei și să fie trimisă pentru a fi așezată pe mormîn tul lui Boxer. Iar în
cîteva zile, porcii. intenționau să țină un banchet comemorativ în onoarea lui Boxer.
Napoleon își termină discursul reamintind cele două maxime preferate ale lui Boxer: "O să
muncesc mai mult" și "T ovarășul Napoleon are întotdeauna drep tate" ― maxime pe care
fiecare animal ar fi f ăcut bine să le adopte ca ale sale, zise el.
În ziua prevăzută pentru banchet, camionul unui băcan veni de la Wi'llingdon și livră o
ladă mare de lemn la casa fermei. În noaptea aceea, se auzi zgo mot de cîntece gălăgioase,
urmat de ceva ce păru a fi fost o ceartă violentă și se sfîrși în jurul orei unspre zece cu un
formidabil zgomot de sticlă spartă. Ni meni din casă nu se mișcă înainte de amiaza zilei ur –
mătoare și se răspîndi zvonul că, într-un fel sau altul, porcii făcuseră rost de bani ca să-și
cumpere o nouă ladă cu whisky.
Capitolul X
Trecură anii. Anotimpurile soseau și se duceau, iar viețile scurte ale animalelor se
stingeau. Veni o vreme cînd nu mai exista nimeni care să-și amin tească de zilele vechi
dinaintea Revoluției, în afară de Clover, corbul Moise și unii dintre porci.
Muriel murise, Bluebell, Jessie și Pincher muri seră. Și Jones murise ― murise într-un
azil de alcoolici din altă parte a țării. Snowball fusese dat uitării; nu-l mai țineau minte decît
cei cîțiva care îl cunoscu seră. Clover era acum o, iapă bătrînă și greoaie, cu încheieturile
țepene și cu o tendință de a face urdori la ochi. Avea doi ani peste vîrsta de pensionare,
dar, în realitate, nici un animal nu se pensionase vreodată cu adevărat. Discuțiile de a
rezerva un colț din pă șune pentru animalele prea bătrîne fuseseră lăsate baltă de mult
timp. Napoleon era acum un mascul matur de o sută cincizeci de kilograme. Squealer era
atît de gras, încît abia dacă mai putea vedea. Numai bătrînul Benjamin arăta aproape la fel
ca întotdeauna, cu excepția faptului că era mai cărunt în jurul botului și, de la moartea lui
Boxer, mai morocănos și mai taciturn ca niciodată.
Existau acum mai multe ființe la fermă, deși creș terea nu fusese atît de mare cum se
prevăzuse în anii anteriori. Multe animale se născuseră, pentru care Revoluția era doar o
tradiție confuză, transmisă pe cale orală, iar altele fuseseră cumpărate, care nu au ziseră
niciodată despre așa ceva înainte de a sosi acolo. Ferma avea acum trei cai, pe lîngă
Clover. Erau niște animale frumoase, pe picioarele lor, lucră tori harnici și buni tovarăși, dar
foarte proști. Nici unul dintre ei nu se dovedi capabil să învețe alfabetul dincolo de litera B.
Acceptau orice li se spunea des pre Revoluție și despre principiile Animalismului, în special
de la Clover, pentru care aveau aproape un respect filial; dar era îndoielnic dacă înțelegeau
ceva.
Ferma era mai prosperă și mai bine organizată: fusese chiar mărită cu două terenuri
cumpărate de la domnul Pilkington. Moara de vînt fusese, în sfîrșit, terminată cu succes, iar
ferma poseda acum o mașină de treierat și o macara pentru fîn numai ale ei și se
construiseră diferite alte clădiri. Whymper își cumpă rase un docar. Moara de vînt, însă, nu
fusese folosită, pînă la urmă, la generarea curentului electric, ci la măcinarea porumbului,
aducînd un frumos profit bănesc. Animalele munceau acum din greu pentru a construi încă
o moară de vînt; cînd aceasta avea să fie terminată, se spunea, urma să fie instalate dina –

murile. Dar despre luxul la care Snowball le învățase odată pe animale să gîndească,
staulele electrificate și apa caldă și rece, săptămîna de lucru de trei zile, des pre acestea nu
se mai vorbea. Napoleon denunțase asemenea idei ca fiind contrare Spiritului Animalis –
mului. Cea mai reală fericire, zicea el, consta în a munci din greu și a trăi din puț in.
Nu era limpede cum anume, dar parcă ferma se îmbogățise fără ca animalele însele să
devină mai bogate ― evident, exceptați fiind porcii și cîinii. Probabil că asta se întîmpla
pentru că existau atît de mulți porci și atît de mulți cîini. Important nu era atît fap tul că
aceștia nu munceau, după felul de a fi pe ca re-l aveau, fiindcă, așa cum explica Squealer
neobosit, ei desfășurau o muncă nesfîrșită de supraveghere și organizare a fermei. O mare
parte a acestei munci era de un soi pe care celelalte animale erau prea ignorante pentru a-
l înțelege. De exemplu, Squealer le spunea că porcii trebuiau să depună eforturi uriașe,
zilnic, la lucruri misterioase numite "dosare", "ra poarte", "note", "memorandumuri".
Acestea erau foi de hîrtie care trebuiau acoperite cu un scris mă runt și, îndată ce erau
umplute în acest fel, se ardeau în sobă. Aceste lucruri erau de cea mai mare impor tanță
pentru prosperitatea fermei, zicea Squealer. T o tuși, nici porcii, nici cîinii nu produceau deloc
hrană prin propria lor muncă și erau foarte mulți, iar pofta de mîncare le era mereu foarte
bună.
În ceea ce le privea pe celelalte animale, viața lor, atîta cît știau ele, era așa cum
fusese întotdeauna. În general, le era foame, dormeau pe paie, se adăpau din iaz, munceau
pe cîmpuri; iarna le chinuia frigul, iar vara muștele. Uneori, acelea mai bătrîne dintre ele își
scormoneau memoria confuză pentru a desco peri dacă, în primele zile ale Revoluției, pe
vremea cînd alungarea lui Jones mai era încă un fapt recent, lucrurile fuseseră mai rele sau
mai bune decît acum. Nu-și puteau reaminti. Nu aveau nici un termen de referință prin care
să-și compare viețile actuale; și nici nu se puteau informa de nicăieri, în afară de lis tele de
cifre ale lui Squealer, care demonstrau inva riabil că totul mergea din bine în mai bine.
Animalele ajunseră la concluzia că problema era fără solu ție; în orice caz, aveau prea puțin
timp pentru speculații asupra unor asemenea lucruri. Numai bătrînul Benjamin afirma că-și
amintea fiecare amănunt al lungii lui vieți și că știa că lucrurile nici nu fuseseră niciodată și
nici nu aveau să fie vreodată cu mult mai bune ori cu mult mai rele ― foamea, greutățile și
dezamăgirea fiind, zicea el, legile de neclintit ale vieții.
Și totuși, animalele nu renunțau la speranță. Mai mult de atît, nu-și pierduseră nici o
clipă simțul onoarei și al privilegiului de a fi fost membre ale Fer mei Animalelor. Încă mai
era singura fermă din toată țara ― din toată Anglia! ― în care animalele erau și proprietare
și producătoare. Nici unul dintre ele, nici cele mai tinere, nici nou-veniți aduși din ferme de
la zece sau douăzeci de mile depărtare, nu încetau să se minuneze de acest lucru. Și, cînd
auzeau pușca detunînd și vedeau steagul verde fluturînd la catarg, ini mile lor băteau cu o
mîndrie de neclintit și discuția se îndrepta întotdeauna către zilele eroice, alungarea lui
Jones, scrierea celor Șapte Precepte, marile bătălii în care îi învinseseră pe invadatorii-
oameni. Nici unul dintre vechile visuri nu fusese părăsit. Republica Ani malelor, despre care
prezisese Seniorul, cînd cîmpiile verzi ale Angliei nu aveau să mai fie călcate de picior de
om, mai era încă, pentru ele, o profesiune de cre dință, într-o zi avea să vină: poate nu prea
curînd, poate nu chiar în cursul vieții animalelor care trăiau acum, dar, totuși, avea să vină.
Poate chiar și melodia Animalelor din Anglia mai era murmurată, în se cret, pe ici pe colo; în
orice caz, era un fapt cert că fiecare animal de la fermă o cunoștea, deși nimeni nu ar fi
îndrăznit s-o cînte cu voce tare. Poate că era adevărat că duceau o viață grea și că nu toate
speranțele lor se împliniseră; dar erau conștiente că nu erau ca alte animale. Dacă stăteau
flămînde, cel puțin nu-i mai hrăneau pe oamenii tiranici; dacă mun ceau din greu, cel puțin
munceau pentru ele însele. Nimeni dintre ele, nu mergea pe două picioare. Nici o ființă nu
spunea vreunei alte ființe "stăpîn". T oate animalele erau egale.
Într-o zi, la începutul verii, Squealer ordonă oilor să-l urmeze și le duse pe o parcelă de
pămînt viran, la celălalt capăt al fermei, care se lățise din cauza puietului de mesteacăn.
Oile își petrecură acolo toată ziua, păscînd frunze sub supravegherea lui Squealer. Seara, el
se întoarse în casă, dar, cum vremea era caldă, le spuse oilor să rămînă unde se găseau.
Pînă la urmă, rămaseră acolo o săptămînă întreagă, timp în care celelalte animale nu le mai
văzură. Squealer stătea cu ele cea mai mare parte a zilei. Spunea că le învăța să cînte un
nou cîntec pentru care era nevoie să nu fie deranjați.
Imediat după ce se întoarseră oile, într-o seară plăcută, după ce animalele își
terminaseră lucrul și se îndreptau înapoi spre clădiri, se auzi un nechezat în grozit de cal din
direcția curții. Speriate, animalele se repeziră la galop și dădură năvală în curte. Acolo vă –
zură ceea ce văzuse Clover.
Un porc mergea pe picioarele din spate.
Da, era Squealer. Puțin stîngaci, ca și cum nu ar fi fost foarte obișnuit să susțină
greutatea lui conside rabilă în poziția aceea, dar cu un echilibru perfect, el se plimba de-a
latul curții. O clipă mai tîrziu, pe ușa casei ieși un lung șir de porci, toți mergînd pe picioa –
rele dinapoi. Unii o făceau mai bine decît alții, unul sau doi erau chiar cam instabili și
arătau ca și cum ar fi dorit să se sprijine într-un baston, dar fiecare din ei își făcea cu

succes turul prin curte. Iar la urmă se auzi un lătrat îngrozitor de cîini și un cîntat ascu țit al
cocoșului negru și din casă ieși însuși Napoleon, drept, cu măreție, aruncînd priviri semețe
dintr-o parte în alta, urmat de cîinii care fremătau în jurul lui.
În copită ducea un bici. Fu o tăcere de mormînt. Uimite, îngrozite, înghesuindu-se
unele în altele, animalele priviră șirul lung de porci care mărșăluiau în cet în lungul curții.
Parcă se întorsese lumea cu fun dul în sus. Apoi urmă un moment cînd primul șoc trecuse, și
cînd, în ciuda oricărui fapt ― cu toată groaza lor de cîini și cu tot obiceiul dezvoltat în ani
lungi, de a nu se plînge niciodată, de a nu critica, orice s-ar fi întîmplat ―, ar fi putut scoate
o vorbă de protest. Dar exact în momentul acela, ca la un semnal, toate oile izbucniră într-o
behăială asurzitoare:
― Patru picioare bine, două picioare mai bine! Patru picioare bine; două picioare mai
bine!
Continuară timp de cinci minute, fără oprire. Pînă să se calmeze oile, orice șansă de
protest trecuse, pentru că porcii intraseră înapoi în casă.
Benjamin simți un nas atingîndu-i umărul și se uită în jur. Era Clover. Ochii ei bătrîni
arătau mai tulburi ca niciodată. Fără să spună o vorbă, ea îl trase ușor de coamă și-l duse
la capătul hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele Șapte Precepte. Timp de un
minut sau două, stătură amîndoi privind fix la peretele dat cu catran și la literele lui albe.
― Văzul mă înșală, zise ea în cele din urmă. Chiar cînd eram tînără nu puteam citi ce
scrie aici. Dar mi se pare că peretele ăsta arăta altfel. Mai sînt cele Șapte Precepte așa cum
erau, Benjamin?
De data aceasta, Benjamin consimți să-și calce re gula și-i citi cu voce tare ce scria pe
perete:
― TOATE ANIMALELE SÎNT EGALE DAR UNELE ANIMALE SÎNT MAI EGALE DECÎT ALTELE
În afară de acest unic Precept nu mai scria nimic altceva.
După asta, nu li se mai păru ciudat cînd, a doua zi, porcii care supravegheau munca la
fermă purtau, cu toții bice în copite. Nu li se păru ciudat nici cînd se află că porcii își
cumpăraseră un aparat de radio, că discutau pentru instalarea unui telefon și că își
scoseseră abonamente la "John Bull", "Tit-Bits" și "Daily Mirror". Nu li se păru ciudat cînd îl
văzură pe Napoleon plimbîndu-se prin grădina casei cu o pipă în gură ― nu, nici chiar cînd
porcii luară hainele domnului Jones din dulap și se îmbrăcară cu ele. Napoleon însuși apăru
cu o haină neagră, cu pantaloni de prins șobolani și jambiere din piele, în timp ce scroafa
lui preferată apăru în rochia de mă tase lucioasă pe care doamna Jones o purta, de obi cei,
duminica.
O săptămînă mai tîrziu, după-amiaza, un număr de docare sosiră la fermă. O delegație
de fermieri învecinați fusese invitată să facă o vizită. Fură conduși prin toată ferma și își
exprimară marea admirație pentru tot ceea ce vedeau, în special pentru moara de vînt.
Animalele munceau la plivitul cîmpului cu napi. Munceau cu hărnicie, abia dacă își ridicau
fețele din. pămînt, fără a ști de cine să se teamă mai mult, de porci sau de vizitatorii-
oameni.
În seara aceea, se auziră din casă rîsete zgomo toase și cîntece. Și, deodată, la auzul
vocilor întretăiate, animalele deveniră curioase. Ce se putea pe trece acolo, acum că,
pentru prima oară, animalele și oamenii se întîlneau pe picior de egalitate? T oate fi ind de
acord, începură să se strecoare cît puteau de încet prin grădină. La poartă se opriră, pe
jumătate speriate să meargă mai departe, dar Clover intră prima. Urcară pe vîrfurile
picioarelor spre casă și acelea dintre ele destul de înalte priviră înăuntru pe fereastra
sufrageriei. Acolo, în jurul mesei celei lungi, stăteau șase oameni și șase dintre porcii cei
mai importanți, Napoleon însuși ocupînd locul de onoare în capul mesei. Porcii păreau să
stea foarte firesc pe scaune. Grupul se delectase cu un joc de cărți, dar se întrerupsese
pentru o clipă, evident ca să bea un pa har. Un ulcior mare circula și cănile erau umplute din
nou cu bere. Nimeni nu observă fețele uimite ale animalelor care se holbau înăuntru pe
fereastră. Domnul Pilkington de la Foxwood se ridicase cu cana în mînă. Într-o clipă, zise el,
avea să roage pe cei de față să bea. Dar înainte de asta, avea cîteva cuvinte pe care
trebuia neapărat să le spună.
Era o mare sursă de satisfacție pentru el, zise domnul Pilkington, ca și, era convins,
pentru toți cei prezenți, să știe că o lungă perioadă de neîncredere și neînțelegeri ajunsese
acum-la sfîrșit. Fusese o vreme ― și nici el, nici nimeni altcineva de față nu împărtă șise
astfel de sentimente ― dar fusese o vreme cînd respectabilii proprietari ai Fermei
Animalelor fuseseră priviți, n-ar fi putut spune cu ostilitate, dar, poate, cu o anumită
reținere, de către vecinii lor oa meni. Avuseseră loc incidente nefericite, ideile greșite
fuseseră monedă curentă. Existase sentimentul că o fermă în care porcii erau proprietari și
producători era un lucru anormal, de natură să aibă un efect ne fast asupra împrejurimilor.
Prea mulți fermieri afir maseră, fără o cunoaștere suficientă, că, într-adevăr, într-o
asemenea fermă trebuia să domnească un spirit de desfrîu și de lipsă de disciplină. Aceștia
fuseseră iritați de efectele asupra propriilor lor animale sau chiar asupra angajaților lor
oameni. Dar acum toate acestea se ștergeau. Astăzi, el și prietenii lui vizitaseră Ferma

Animalelor și cercetaseră fiecare palmă a ei cu ochii lor și ce descoperiseră? Nu numai cele
mai moderne metode, dar și o disciplină și un spirit de ordine care ar fi trebuit să constituie
un exemplu pentru fermierii de pretutindeni. El socotea că avea dreptate spunînd că
animalele de categorie joasă de la Ferma Animalelor munceau mai mult și primeau mai
puțină hrană decît toate animalele din provincia respectivă. Într-adevăr, el și prietenii lui
vizitatori văzuseră în ziua aceea multe lucruri pe care intenționau să le introducă imediat și
la fermele lor.
Urma să-și sfîrșească observațiile, zise el, sublini ind încă o dată sentimentele de
prietenie care existau și trebuiau să existe între Ferma Animalelor și vecinii acesteia. Între
porci și oameni nu erau și nici nu tre buiau să fie vreodată nici un fel de confruntări de in –
terese. Luptele lor și greutățile lor erau aceleași. Oare problema muncii nu era aceeași
peste tot? Aici se vădi că domnul Pilkington era pe punctul de a face o remarcă spirituală
pregătită cu grijă, dar timp de cî teva clipe, el fu mult prea amuzat pentru a o mai pu tea
spune. După multe ezitări, în timpul cărora nenu măratele lui bărbii se înroșiseră, el reuși să
încheie:
― Dacă voi aveți de luptat cu animalele voastre de jos, noi avem de luptat cu clasele
noastre de jos!
Acest bon mot stîrni gălăgie la masă, iar domnul Pilkington felicită o dată în plus porcii
pentru rațiile mici, zilele de muncă lungi și pentru lipsa generală de îmbuibare pe care o
observase la Ferma Animalelor.
În încheiere, zise el, voia să-i roage pe cei de față să se ridice în picioare și să se
asigure că aveau paha rele pline.
― Domnilor, încheie domnul Pilkington, domni lor, vă fac un toast: pentru prosperitatea
Fermei Animalelor!
Urmară felicitări entuziaste și bătăi din picioare. Napoleon era atît de satisfăcut încît își
părăsi locul și înconjură masa pentru a ciocni cu domnul Pilkington înainte de a-și goli cana.
După ce urările se potoliră, Napoleon, care rămăsese în picioare, mărturisi că și el avea
cîteva cuvinte de spus.
Ca toate discursurile lui Napoleon, și acesta fu scurt și la obiect. Și el, zise Napoleon,
era fericit că perioada de neînțelegeri se sfîrșea. Multă vreme cir culaseră zvonuri ―
răspîndite de vreun dușman rău voitor, așa avea el motive să creadă ― că exista ceva
subversiv și chiar revoluționar în concepția lui și a colegilor lui. Lor li se atribuise încercarea
de a ațîța la revoltă animalele de la fermele învecinate. Nimic nu putea fi mai departe de
adevăr! Unica lor dorință, acum și în trecut, era aceea de a trăi în pace și în re lații normale
de afaceri cu vecinii lor. El adăugă și că ferma pe care avea cinstea să o conducă era o
întreprindere cooperativă, titlurile de proprietate, care se aflau în posesia lui, aparținînd
tuturor porcilor.
Napoleon mai zise că nu credea să mai subziste vreuna dintre vechile suspiciuni, dar
anumite schimbări fuseseră făcute recent în organizarea fermei, care trebuiau să aibă efect
în promovarea încrederii pe mai departe. Pînă atunci, animalele de la fermă avu seseră un
obicei destul de prostesc, de a se adresa unele altora cu "tovarășe". Acest lucru trebuia
suprimat. Mai existase un obicei ciudat, de origine necu noscută, de a trece în fiecare
duminică dimineața prin fața craniului unui porc, care era fixat de un stîlp în grădină. Și
acest lucru urma să fie suprimat și craniul fusese deja îngropat. Vizitatorii poate obser –
vaseră steagul verde care flutura la catarg. Dacă da, poate văzuseră și că fuseseră
îndepărtate copita și cornul vopsite în alb, însemnate pe acesta înainte. De atunci încolo,
urma să fie un steag verde curat.
Avea doar o singură obiecție de adus, zise el, dis cursului excelent și prietenos al
domnului Pilkington. Domnul Pilkington se referise mereu la Ferma Animalelor. Desigur, el
nu putea ști ― pentru că el, Napoleon, anunța acum pentru întîia oară acest lucru ― că
numele Ferma Animalelor fusese desființat. De atunci, ferma avea să fie cunoscută sub
numele de Ferma "Conacul", care, credea el, era numele ei co rect și originar.
― Domnilor, încheie Napoleon, eu vă voi face același toast ca și domnul Pilkington, dar
sub altă formă. Umpleți-vă paharele pînă la buză. Domnilor, iată toastul meu: pentru
prosperitatea Fermei "Cona cul"!
Urmară aceleași urări inimoase ca și mai devreme și cănile fură golite pînă la drojdii.
Dar în timp ce se holbau la scena aceasta, animalelor de afară li se păru că se petrecea un
lucru straniu. Ce se modifi case oare pe chipurile porcilor? Ochii tulburi ai lui Clover se
mutau de la o față la alta. Unii dintre ei aveau cinci bărbii, unii aveau patru, unii aveau trei.
Dar ce era acel lucru care părea să se topească și să se schimbe?
Apoi, cînd se sfîrșiră aplauzele, grupul luă cărțile și continuă jocul întrerupt, iar
animalele se strecurară tăcute de acolo.
Dar nu se îndepărtaseră nici douăzeci de metri cînd se opriră brusc. O izbucnire de
voci venea dinspre casă. T oate se repeziră înapoi și se uitară pe fe reastră. Da, avea loc o
ceartă violentă. Se auzeau strigăte, lovituri în masă, priviri ascuțite și bănui toare,
dezmințiri furioase. Sursa tulburărilor părea să fie faptul că Napoleon și domnul Pilkington

jucaseră fiecare cîte un as de pică în același timp.
Douăsprezece voci urlau furioase și toate erau la fel. Ce se petrecuse cu fețele porcilor
nu mai era de-acum o dilemă. Ființele de afară priviră de la porc la om și de la om la porc și
din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui care era care.
–––––––––-