Masterat : DREPTURILE OMULUI [620340]

MINISTERUL EDUCA ȚIEI , CERCETĂRII , TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERSITATEA TEHNIC Ă DIN CLUJ -NAPOCA
CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
Masterat : DREPTURILE OMULUI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:
Prof. Asoc. Dr. DANCI GHEORGHE

Absolvent:
VÃSUȚ LUCIANA – CRISTINA

BAIA MARE
2014

2 MINISTERUL EDUCA ȚIEI , CERCETĂRII , TINERETULUI ȘI SPORTULUI
UNIVERSITATEA TEHNIC Ă DIN CLUJ -NAPOCA
CENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE
FACULTATEA DE LITERE
Masterat : DREPTURILE OMULUI

NEGOCIEREA POLITICĂ

Studiu de caz – Alianțele politice

Coordonator științific:
Prof. Asoc. Dr. DA NCI GHEORGHE

Absolvent :
VÃSUȚ LUCIANA – CRISTINA

BAIA MARE
2014

3

MOTTO:

”În viațã nu primești niciodatã ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi .”
(Thomas Edison )

4 CUPRINS

ARGUMENT 6
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE 9

CAPITOLUL I: FUNDAMENTELE POLITICII 12
1.1 Conceptele de POLITIC, POLITICĂ și POLITOLOGIE 12
1.2 Puterea și autoritatea 17
1.3 Sistemul politic 25
1.4 Principalii agenți ai sistemelor de acțiuni politice contemporane 26
1.4.1 Partidele politice 29
1.4.2 Grupurile de presiune 32
1.4.3 Statul – instituție a puterii 34
1.4.4 Elitele, liderii, masele populare – agenți ai practicii politice 37
1.5 Cultura politicã 40

CAPITOLUL II: ABORDAREA TEORETICĂ A NEGOCIER II 43
2.1 Conceptul de NEGOCIERE 43
2.2 Noțiuni de bazã specifice negocierii 45
2.3 Principiile negocierii 47
2.4 Funcțiile negocierii 53
2.5 Tipuri fundamentale de negociere 55
2.6 Procesul negocierii 57
2.7 Negociatorul și echipa de negociere 59

5 CAPITOLUL III: NEGOCIEREA ÎN MEDIUL SOCIAL – POLITIC 63
3.1 Caracteristicile mediului social – politic 63
3.2 Actorii în negocierea politicã 65
3.3 Esența negocierilor politice 67
3.4 Strategiile în negocierile politice 69
3.5 Echipa de negociere și caracteristicile negociatorilor politici 73
3.6 Etapel e negocierilor politice 76

CAPITOLUL IV: STUDIU DE CAZ 80
4.1 Frontul Plugarilor – Petru Groza 80
4.2 Alianțele politice contemporane – USL 89

CONCLUZII 92

ANEXE 94

BIBLIOGRAFIE 95

6 ARGUMENT
Niciun popor nu poate exista fără comunicare, fără un sistem propriu de valori. Valorile
fiecărui neam vin din vechime, îl individualizează și îl caracterizează. Este de datoria fiecăruia
dintre noi să ne facem auzit glasul în civilizația europeană, și ace st lucru nu se poate realiza fără
să ne redescoperim istoria, cum am fost și cum suntem. Este unica modalitate să percepem un
potențial viitor popor român.
Negocierea este o comunicare specializată, care necesită învățare, experiență, talent și
principial itate. Dintre toate formele de comunicare, negocierea este, așadar, singura care
recunoaște aprioric urmărirea unui interes. Pentru a fi altceva decât egoism, acțiunile care țin de
negociere trebuie să admită, din capul locului, că nu este nimic mai normal pentru partener sau
parteneri să urmărească același lucru, dar din punctul lor de vedere – interesul lor. Ajunși aici,
suntem deja departe de confuzia care s -ar putea face de către unii între negociere și negustorie, ca
să nu mai vorbim de grava alunecare spre înșelătorie. Dacă am apela la stilul colocvial, am spune
că negocierea este diploma universitară obținută la Oxford, iar târguiala este certificatul obținut
de intermediarul de la Obor, oricât de drag ar fi cuiva balcanismul bazarului oriental.
Socie tatea, ca sistem, reprezintă un ansamblu integrat de componente, cu diferite structuri
interne și niveluri de organizare, structurat, la rândul său, pe mai multe subsisteme: economic,
social, administativ și politic. Constituind efectul relațiilor și activ ităților umane, societatea este
supusă unor transformări fundamentale, ca urmare a modernizărilor și dezvoltărilor politice,
organizaționale, economice, de drept, administrative și informaționale și conviețuiește într -o
permanentă dinamică, în care subsist emele și componentele acestora, în interacțiunea lor
sistemică, devin și se impun după legile dezvoltării sociale.
Sistemul politic, ca subsistem al societãții, poate fi și el considerat un ansamblu de
elemente aflate în relații structurale. În toată acea stă perpetuă mișcare, transformare și schimbare,
interacțiunea dintre sistemul social global și subsistemul politic are o deosebită importanță.
Intrările în sistemul politic sunt evenimente, influențe, cerințe, necesități (de la indivizi,
grupuri, asociați i sau partide), mișcări politice, precum și interese, informații etc. Cu elementele
sale de stare, subsistemul politic prelucrează stimulii exogeni și creează răspunsuri (ieșiri) către
sistemul social global sub forma deciziilor sau acțiunilor politice.

7 Lucrarea de fațã s-a materializat în urma unui lung și anevoios proces de căutări, cercetări
și analize ale materialului bibliografic existent, cu care am luat contact, o parte din acesta fiind
prelucrat inclusiv din mass -media și de la informatorii – membr ii de partid ai filialelor locale ale
unor partide politice din Baia Mare, Maramureș.
Am optat pentru studiul acestei teme deoarece mediul politic ocupă o pondere însemnată
în sistemul social global.
Pentru o conturare mai clară a problematicii am consid erat utilă o lărgire a spectrului
cercetării care să permită tratarea subiectului atât din perspectiva teoreticã, cât și din punct de
vedere cazuistic. Cele patru capitole ale prezentei lucrări își propun să evidențieze în primul rând
importanța temei dezb ãtute, precum și situația negocierilor din douã perioade diferite ale istoriei
României.
Astfel, în primul capitol al lucrării, vor fi aduse în discuție concepte îndelung studiate de
filosofi și gânditori, precum cele de politic, politicã, putere, autorit ate, sistem și partid politic, în
încercarea de a defini și de a pune în relație acești termeni. Toate aceste concepte au un rol
determinant în descoperirea variatelor definiții ale politicii, care se dovedește a fi un a nsamblu al
activitãților care gravit ează în jurul instituției statale, menite să asigure continuitatea, ordinea
vieții comunitare, binele general, o mai bună satisfacere a trebuințelor sociale .
Capitolele doi și trei reprezintă o succintă conturare a ceea ce înseamnã defapt negocierea,
funcț iile acesteia, tipurile de negociere și negociatori, precum și principiile dupã care aceștia se
ghideazã în procesul negocierii. De asemenea, va fi suprinsă esența negocierilor politice,
insistând asupra strategiilor folosite în interiorul mediului social – politic.
Cel de -al patrulea capitol încearcă a fi un studiu de tip aplicație, cu o structură binară. În
prima parte propunem o descriere a activitãții Frontului Plugarilor, formațiune politică cu o
existență postbelică destul de lungă, dar cu rol polit ic efectiv într -o perioadă scurtă de timp,
despre care s -a scris foarte puțin după anul 1989. În literatura de specialitate există puține
abordări ale acestui subiect, întâlnindu -se doar unele referiri tangențiale în lucrările de analiză
generală din punct de vedere politic și economic a perioadei imediat postbelice. Aducem în
discuție în acest sens acțiunile întreprinse de organizația politicã Frontul Plugarilor, de la primele
inițiative, culminând cu perioada în care la conducere se afla Petru Groza și pâ nã la, în cele din
urmă, „autodizolvarea” din 1953.

8 Evoluția negocierilor, implicit și a celor politice, reprezintă un îndelungat proces istoric,
economic, social și cultural, care poate avea succes sau nu. Astfel, descriem succint formarea
alianței contem porane Uniunea Social – Liberalã, alianțã formatã în anii 2011 -2012, rezultatã cu
un eșec al înțelegerilor dintre partidele componente, în anul 2014.
De-a lungul timpului și pânã în prezent, atât în spațiul românesc, cât și în cel european și
mondial, dif eritele formațiuni politice au format sau destrãmat alianțe, au fãcut pacte și au semnat
tratate, în vederea bunului mers al societãții .

9 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Comunicarea este "interpretarea relației dintre oameni". Relațiile dintre oameni s unt în
general de cooperare și d e competiție. Cooperăm atunci câ nd facem ceea ce se așteaptă de la noi,
în cadrul unei societăți în care fiecare are rolul de a contribui la bunăstarea celorlalți (asigur ându-
le electricitatea, educația, îngrijirile medicale), sau în cadrul unor relații interpersonale,
profesionale ori private. S untem în competiție ori de cîte ori dorim să păstrăm o cotă mai mare
dintr -o resursă dec ât celălalt (iubirea mamei, bunăvoința șefului, salariul de merit, boxa de la
subsol). Nu există o normă de partajare a resurselor. Chiar organizările politice care au pretins că
împart "frățește" au oferit unora privilegii și altora teroare.
Dacă argumentarea este căutarea interpersonală a adevărului, negocierea este căutarea
unei distribuții a resurselor care să fie acceptabilă de către părți. Alternativa la negociere este
violența. Negocierea pornește de la recunoașterea unei interdependențe a părților și vizează
determinarea unor prestații mutuale echitabile. Cu alte cuvinte, par tenerii se vor descurca mai
bine împreună decâ t singuri, dar colaborarea fiecăruia are un preț pe care trebuie să -l plătească
celălalt. Adecvarea prestațiilor stabilite prin negociere asigură consensul, și deci conviețuirea
liniștită.
Comunicăm pentru a o bține ceva de la oamenii din jurul nostru: atenție, simpatie, servicii,
îndeplinirea unor obligații sociale, cooperare pentru obiective comune. Unele trebuințe ale
noastre pot fi satisfăcute fără a recurge la ceilalți. În asemenea cazuri nu este nevoie de
comunicare. Alte situații însă, cele mai frecvente, impun exercitarea unei influențe asupra
celorlalți, pentru că ei au ceva ce ne trebuie nouă, iar noi le putem oferi ceva ce le trebuie lor.
Acestea s unt situațiile tipice de negociere: între instituții pu blice, între companii comerciale, între
soț și soție, între părinți și copii.
Altfel spus, părțile s unt ”legate” una de cealaltă, și preferă să rămâ nă legate, fiindcă dacă
s-ar despărți, ar avea ceva de pierdut. O companie care vinde și una care cumpără a celași produs
trebuie să negocieze prețul lui. Soțul și soția care privesc la același televizor trebuie să decidă
împreună ce program urmăresc (film sau fotbal). Copiii trebuie să -și atingă obiectivele dorite cu
permisiunea și cu ajutorul părinților.
Nego cierea diferă de simpla deliberare. Discutăm în familie pentru că băiatul meu nu știe
dacă vrea să se înscrie la facultatea de jurnalism ori la cea de medicină. Consiliul comunal
deliberează pentru că are de ales între a aduce apă potabilă și a face un pod peste r âu (nu ajung
resursele pentru ambele în același timp). Negocierea are ca efect o cooperare între două părți care
se unesc temporar pentru realizarea unor scopuri comune, fiecare cu rolul său: dacă eu culeg
merele, ții tu scara?. Spre deosebire de a ceasta, deliberarea vizează identificarea acțiunii optime
pentru un agent (sau un grup care acționează coordonat): ce -i de făcut?. De cele mai multe ori,
pentru îndeplinirea acțiunilor comu ne, soțul și soția negociază. Câ nd ea îi cere sfat lui într -o
probl emă de serviciu, ei deliberează. Un conflict apare fie c ând părțile nu pot imagina o
negociere (nu pot construi o si tuație de reciprocitate), fie câ nd nu pot găsi o soluție la problema
pe care o au cu ceilalți. Cineva cere acordul vecinilor pentru a deschi de un magazin la parterul
blocului – dar nu le arată acestora ce ar avea e i de câ știgat; e probabil că nu va obține acest acord
și va intra în conflict cu ei. Insula Șerpilor nu poate aparține dec ât fie Ucrainei, fie României;
conflictul trebuie rezolvat d e o instanță internațională. Un conflict poate fi mediat, și poate exista

10 un set recunoscut de reguli pentru rezolvarea lui. Pentru negociere nu există reguli de decizie,
părțile trebuie să le inventeze împreună. Chiar și în cazul instituțiilor, „împreună” înseamnă
întotdeauna persoane așezate față în față, indivizi care reacționează la acțiunile altor indivizi –
comunicare interpersonală.
Când suntem obligați să negociem? Atunci câ nd alternativa este mai proastă. Dacă avem o
alternativă la negociere, probabil că o alegem, atunci c ând nu ne face plăcere să negociem cu
partenerul, ori c ând el ne impune condiții oneroase, păguboase. În asemenea situații, încercăm să
obținem lucrul dorit de la altcineva, sau în alt mod. O asemenea alternativă e cunoscută s ub
numele de BATNA ( Best Alternative to a Negociated Agreement – cea mai bună opțiune alta
decât înțelegerea). Pregătim o BATNA pentru a nu fi prizonierii negocierii . De cele mai multe
ori, c ând o negociere eșuează, alternativa este o soluție de forță, eve ntual una violentă. Dar o
soluție la fel de proastă este aceea c ând oamenii se lasă păgubași, prefer ând inactivitatea, lipsa,
subdezvoltarea, dec ât să gă sească o soluție negociată oricâ t de dificilă.
În modul cel mai general vorbind, oamenii pot supraviețu i singuri în cazuri extreme, dar
cooperarea este mult mai avantajoasă. Fără cooperare, oamenii nu ar putea crește copii, nu ar
avea electricitate, încălzire centrală, transport în comun etc. Fără prezența binevoitoare a
părinților, copiii ar fi lipsiți de afecțiune, de care au o nevoie acută. Unii indivizi ti nd să aibă câ t
mai puține relații cu ceilalți, să depindă c ât mai puțin de ei. Alții, prin abilități superioare de
negociere, obțin de la ceilalți ceea ce doresc, sau uneori mai mult.
O negociere poate fi competitivă (partenerii încearcă să obțină c ât mai mult de la celălalt
în detrimentul acestuia) sau cooperantă (se caută soluții în care există avantaje reciproce). În
spațiul dintre competiție și cooperare se pot construi mai multe strategii. Strategi ile sunt pattern –
uri de decizii. Unii oameni pot avea în ”repertoriul” lor de acțiune doar strategii competitive;
negocierea cu ei este dificilă. Se vorbește azi foarte mult despre negocierea win-win, în care
ambele părți au de c âștigat. De pildă, unele firme comer ciale își fac publicitate anunțâ nd că, dacă
vom cumpăra produsele lo r, vom face o afacere de tip ”câ știg-câștig”. În genere, o negociere win-
win se construiește printr -un efort lucid al ambelor părți. A cumpăra un produs la preț fix nu e o
negoc iere, fiindcă de fapt clientul nu a fost consultat. De vreme ce firma obține de la client prețul
de cost, profitul și ada osul comercial, ea câ știgă; dar clientul ce c âștigă, ce nu ar putea avea la
acest preț de la altă firmă? O asemenea publicitate este cr edibilă doar dacă avem dovezi în acest
sens.
De ce abilități avem nevoie pentru a negocia? În primul rînd, de capacitatea de a afla ce se
petrece în mintea celuilalt, pentru a ști de ce are el nevoie și c ât de important este lucrul pentru el,
a simula mod ul în care înțelege el situația, a ghici acțiunile pe care are intenția să le facă. Această
capacitate este numită de unii ”inteligență socială”, iar de alții ”empatie”; este vorba c ând de
abilități cognitive sau afective, c ând de gestiune a sinelui. Intel igența ne dă o reprezentare mai
mult sau mai puțin adevărată a situației, ne permite să folosim reacțiile celuilalt pentru a testa
ipoteze c ât mai adevărate.
Cel care are o reprezentare mai corectă a realității este în avantaj. Dar partenerii pot
coopera pentru a defini, în parte, situația așa cum li se pare lor. Ei creează astfel o realitate socială
la care se raportează am ândoi. Avantajul în acest caz revine celui care definește această realitate.
Unii oameni nu pot înțelege emoțiile celorlalți, nu perce p cât de importante pot fi pentru ceilalți
unele lucruri care s unt lipsite de valoare pentru ei înșiși. Ei s unt lipsiți de empatie. Alții nu se pot
privi cu ochii altuia; ei nu se pot desprinde de propriile percepții și idei, nu -și pot evalua obiectiv

11 opiniile, nu pot înțelege dinafară cultura, experiența și personalitatea celuilalt – nu au capacitate
de metacogniție. Într -o negociere care prin definiție include doi parteneri, acela capabil de
operațiuni metacognitive are un avantaj.
Vorbim despre negoc iere în context formal atunci c ând reprezentăm persoane juridice în
virtutea unui mandat. Negocierile internaționale (cele în care este implicat Iranul sau Autoritatea
Palestiniană, de exemplu) s unt duse pe baza unor ins trumente juridice, a unor hotărâ ri ale
organismelor internaționale, ale unor norme ale dreptului public etc. Aceasta nu înseamnă că
factorul personal nu este extrem de important: de aceea uneori premiul Nobel pentru pace este
acordat oamenilor politici care au dus la bun sf ârșit astfel de ne gocieri. Negocierea unui contract
de v ânzare -cumpărare este purtată în bună parte pe baza experienței partenerilor, at ât în ce
privește dreptul comercial, c ât și profilul pieței, procesul de producție, caracteristicile produsului.
O negociere între institu ții publice are adesea în vedere misiunea fiecăreia, dar și c âștigul de
imagine pentru ambele. Reacțiile previzibile ale presei, ale autorităților sau altor terți s unt foarte
importante.
O negociere în context informal face parte din viața noastră cotidia nă. Negociem cu soțul /
soția, cu copiii, cu colegii de birou, cu superiorii ierarhici, cu furnizorii de servicii, cu polițistul
de la circulație, cu proprietarul etc. Aici dimensiunea umană este preponderentă. Ceea ce știm
despre interlocutor, dacă ne pla ce sau nu ca om, istoricul relației ori viitorul pe care am dori să i -l
dăm determină sensul și rezultatul negocierii. Capacitatea noastră de a -l asculta pe celălalt (din
nefericire destul de limitată) este decisivă: o persoană care este mereu întreruptă a tunci c ând
dorește să explice în ce fel vede ea o problemă va trage concluzia că ”nu se poate discuta” cu
celălalt și că trebuie căutată o altă soluție dec ât negocierea. În mare, abilitățile necesare pen tru
negociere vor fi aceleași atâ t în cazul unor proc ese de comunicare instituționa le, câ t și
interpersonale, firește cu adăugarea adecvării la contextul specific. Toate procesele de negociere
sunt omeomorfe, adică au aceeași structură conceptuală și acțională.

12 CAPITOLUL I
FUNDAMENTELE POLITICII

1.1 CONCEPTELE DE POLTIC, POLITICĂ și POLITOLOGIE
În istoria teoriilor politice au fost date numeroase defini ții politicii , au fost sco ase în relief
variate semnificaț ii și sensuri, conturându -se, în ultimă instan ță, pozi ția socială, practică și
aderen ța ideologică a autorului. Ne va rămâne, atunci, la latitudine să aruncăm zarurile și să
alegem la întâmplare una din aceste defini ții? Nu! Nu, pentru că o defini ție exprimă în modul cel
mai concentrat posibil concep ția și atitudinea omului de stiin ță (a politolo gului) despre sistemul
sau procesul definit. O defini ție a politicii, dacă este logică – adică completă, corectă și adevărată,
își va putea dezvălui rolul de axă a investigaț iei, de fir călăuzitor în ordonarea ideilor și în
formularea discursului teoretic – explicativ în sfera politologiei. Fără îndoială că politicii îi pot fi
date diferite defini ții logice (nominală, genetică, structurală, func ționalistă etc.) – fapt, nu rareori,
eviden țiat de istoria politologiei. Prezintă un interes, înainte de toate, ef ectuarea unei analize
comparative a numărului imens de semnifica ții, de conota ții atribuite termenului de politică de -a
lungul veacurilor.
Încă din Antichitatea greacă termenul de politică era asociat celui de "polis" = cetate,
comunitate preocupată de via ța ei și desfăș urată pe un anumit teritoriu, direc ționată în
conformitate cu un sens, cu o perspectivă acceptabilă majorită ții cetă țenilor. Politica ar îngloba în
sfera ei ansamblul activitãților iniț iate și realizate de stat sau care gravitează în jurul i nstitu ției
statale, menite să asigure continuitatea, ordinea vie ții comunitare, binele general, o mai bună
satisfacere a trebuin țelor sociale.
Cei mai mul ți gânditori au conceput politica în calitatea ei de concepț ie și artă a guvernării
oamenilor, a cole ctivită ților umane ș i statului. Personalitatea, atitudinea fa ță de ordinea socială
existentă, adeziunea juridicã etc. și-au lăsat amprenta asupra modului de definire, de concepere a
politicului. Astfel, de pildă, Democrit considera că nu există artă mai în altă decât cea politică;
aceasta pentru că utilizează ca instrumente statul și dreptul în vederea temperării invidiei și
dușmăniilor dintre oameni. Arta politică este cea care educă oamenii în spiritul îndatoririlor
cetăț enești și al respectării legilor statului. Sofi știi în țelegeau politica drept o activitate de
dominare a unei părți a societă ții de către o altă parte prin utilizarea puterii. Ei sunt primii care au
considerat politicul ca o expresie a intereselor unor grupuri sociale, ca o modalitate de exercitare
a puterii.
Unul dintre cei mai profunzi gânditori ai Antichită ții eline, care a fost Platon (vezi
lucrările sale "Omul de stat", "Republica", "Legile", "Parmenide"), compara politica cu arta
pilotării unei corăbii, cu arta medicului sau a păstorilor care, pe baza cunoa șterii perfecte a
domeniului lor, reuș esc să obțină rezultatele dor ite în cârmuire, în redarea vieț ii pacien ților și,
respectiv, în păstoritul turmei. Platon a făcut distinc ție între tiranie și politică. Tirania ar consta în
arta de a conduce oamenii prin utilizarea for ței, în timp ce politica este arta de a -i conduce pe
oameni prin for ța ideilor, prin mijloace persuasive, utilizând ș tiința, înțelepciunea, atrăgându -le
consim țământul. Societatea trebuie guvernată de în țelepciun e; diletan ții, neini țiații nu au ce căuta
în politică. Politica ar fi, deci, ap anajul unei elite, al clasei înț elepților, al filosofilor. Op țiunea
profundă a lui Platon a fost pentru politica în țeleasă ca activitate de conducere a oamenilor pe

13 baza respectării voin ței lor libere – politica fiind, simultan, o artă și o știință prin care
colectivităț ile umane se lasă conduse în numele unor valori superioare.
Elevul lui Platon – Aristotel din Stagira – considera politica, pornind de la în țelegerea
omul ui ca zoon politikon, ca o activitate de organizare a comunită ții sociale în întregul ei în care
indivizii trebuie să se integreze ca cetățeni. Politica stabile ște constitu ția, configura ția statului
care urmează să normeze conduitele cetă țenilor. Organizar ea societă ții face necesară activitatea
statală. În acest context, omul este necesarmente o fiin ță politică ce va fi încadrat într -unul din
cele șase tipuri de guvernământ posibile: monarhia, aristocra ția, timocra ția, tirania, oligarhia și
democraț ia. Aris totel, considerat ca întemeietor al științei politice, are meritul de a fi intuit ideea
separării puterilor în stat.
Mai târziu, Niccolo Machiavelli va în țelege prin politică ansamblul de activităț i prezente
într-o societate prin care se urmăre ște cucerir ea, exercitarea și men ținerea puterii de stat. Politica
este făcută de to ți factorii care pot asigura stabilitatea și eficien ța puterii de stat, fiind implicat
ansamblul mijloacelor care ar putea duce la formarea unui stat italian puternic, centralizat (vezi
lucrările sale "Discursuri", "Principele"). După Machiavelli, politica este o activitate autonomă
care are principiile și legile sale.
În lucrarea sa "Despre spiritul legilor", Montesquieu sus ținea că politica este cea care
prive ște organizarea stat ului și, îndeosebi, reglementarea raporturilor dintre guvernan ți și
guverna ți. Alți ideologi ai revolu ției franceze din 1789 considerau politica în sensul de artă prin
care oamenii vor fi apropia ți unii de al ții spre a -și făuri, prin eforturi comune, fericirea lor
mutuală, de "artă" menită să realizeze "binele societă ții" (Helvétius, d'Holbach etc.) sau ca
ansamblu de activită ți menite să garanteze conservarea drepturilor omului (Condorcet), întărirea
spiritului civic.
La noi în ț ară, întâiul mare gânditor cu preocupări sistematice și profunde în analiza
politicului a fost Samuil Micu, în lucrarea intitulată "Învă țătura politicească". El înțelegea prin
politică "o cârmuirea și îndreptarea ț ării și a cetă ții și a ob ștei omeneș ti… Drept aceea este
înțelepciunea care înva ță cum se cade a stăpâni ș i a ocârmui cetatea, adică obștea oamenilor,
republica sau norodul"1.
Evantaiul de pozi ții teoretice – explicative referitoare la politică este mult mai larg.
Important rămâne faptul că în conceperea și definir ea politicii s-au afirmat două mari tendin țe:
una, care consideră politica drept ansamblu de activită ți prin care sunt condu și oamenii
recurgându -se la violen ță și constrângere, de cârmuire a comunită ților umane prin utilizarea
violen ței legitime, de utili zare a puterii pentru a impune colectivită ții un anumit mers, un program
strategic de urmat și, o alta, care în țelege politica drept activitate prin care se crează un cadru
legitim pentru manifestarea voin țelor libere ale cetățenilor, pentru realizarea bin elui comun sau
public (Aristotel). Aș a cum rezultă din cele prezentate anterior, încă din Antichitate s -au distins
două opțiuni în politică: una pentru aristocra ție sau pentru domina ția unei elite (Plato n), alta
pentru democraț ie ca formă de via ță politică la care să participe to ți oamenii cetă ții.

1 Samuil Micu – Scrieri filosofice , Editura Științificã, București, 19 66, pag. 22

14 Luând un reper din istoria doctrinelor și științei politice mai apropiat de zilele noastre –
analiza sistemică, de pildă, introdusă în politologie de către David Easton și Karl Deutsch, a ajuns
la concluzia că po litica – în special prin intermediul statului – reprezintă un subsistem, este un fel
de organism al cărui rol se evidenț iază în "distribuirea autoritară a valorilor" (D. Easton).
Func țiile politicii sunt asemănătoare artei de a pilota o corabie. A ghida o corabie înseamnă a -i
orienta comportamentul viitor cunoscând mediul, pozi ția pe care o ocupă în raport cu acest
mediu, puterea mecanismului, proprietă țile bune și rele ale navei, multe informa ții referitoare la
istoria naviga ției. La fel și politicul, ca sistem – adică un ansamblu coere nt de instanț e
guvernamentale – este element al unui mediu (mediul social care încorporează diverse
subsisteme) din care prime ște diferite suporturi, impulsuri și influenț e și căruia îi va răspunde
conform misiunii sale speci fice de "distribuitor autoritar de valori" în conformitate cu o concepție
rațională despre legitimitate. Sistemul politic, deci, prime ște cereri și susțineri, adică inputs -uri, și
adoptă decizii, elaborează acțiuni de reglare a mersului societă ții – adică produce outputs -uri.
O bună politică, precum activitatea unui pilot desăvârș it, reu șește să selecteze, să
favorizeze suporturile necesare și, în acela și timp, să elaboreze outputs -urile cele mai potrivite
spre a ac ționa benefic asupra mediului social pentru a-l modela în conformitate cu o finalitate și
în acord cu valorile general umane. Politica, deci, preia toate solicitările, "comenzile" mediului
social, le prelucrează și le converte ște în decizii, în legi, în acte autoritare de reglare a dinamicii
sociale, de men ținere a echilibrului, de integrare a comportamentelor agen ților sociali în vederea
realizării și menț inerii echilibrului social. Între politică și raț ionalitate există astfel o consonan ță.
Rolul științelor este acela de a servi ca instrumente î n acțiunea de alocare cât mai bine cumpănită
a valorilor în societate. Cei care fac politica vor fi profesioni ști, oameni capabili de o bună
gestiune a averii na ționale, vor alcătui o clasă politică dezideologizată.
Politologia are ca obiect de cercetare v iața politică, propunându -și să studieze ș i să
explice natura și esen ța politicului, geneza și dinamica lui, locul și funcț iile politicii în
colectivită țile umane. Scopul politologilor este acela de a desprinde legile vie ții politice, de a
explica mecanismul de func ționare a politicului, cauzele care determină schimbările sistemelor
politice pentru a găsi metode, căi, direc ții de ac țiune în sensul sporirii eficien ței practicii politice
atât la scara societă ții globale, cât și la nivelul subunită ților acesteia, a perfecț ionării conducerii
societă ții, a creării unei ordini sociale care să -i mulțumească pe cât mai mulț i oameni.
Primele idei, explica ții referitoare la fenomenele politice au apărut odată cu statul și
dreptul, cu raporturile dintre conducă tori și condu și. La început, în cadrul ordinii sociojuridice de
tip sclavagist, astfel de cunostin țe erau fragmentare ș i înglobate în scrieri cu caracter religios,
literar, filosofic, istoric, etc. Începând cu Herodot, Platon și Aristotel o serie de gândit ori și-au
focalizat reflec țiile ș i căutările asupra puterii politice și, în special, asupra statului, crescând de la
un secol la altul gradul de specializare a cunoa șterii și a cercetărilor. Ca stiin ță socială pozitivă,
cu un corp de explica ții, legi, ipoteze, tehnici de testare a adevărurilor specifice, cu un limbaj
specializat, cu ținte pragmatice evidente, politologia s -a dezvoltat în ultima jumătate de secol.
Termenul de politologie, provenit din cuvintele grece ști ’’polis’’ = cetate, stat și ’’logo s’’ =
știință, se pare că a fost introdus prin deceniul al VI -lea al secolului XX de către germanul Eugen
Fischer Bailing și francezul André Thérive pentru a folosi un sinonim al expresiei “ știință a
politicii”, cu sensul de știință despre stat, despre guv ernarea colectivită ților umane, despre
exercitarea puterii pentru a crea o ordine socioeconomică cât mai bine adaptată nevoilor ș i
aspira țiilor oamenilor. Preluând ș i valorificând, în tot mai mare măsură, metodele ș i procedeele
de cercetare care au dat bun e rezultate în sociologie, psihologie, pedagogie, cibernetică sau teoria

15 comunicării, politologia a devenit o reflec ție sistematică, esen țializată și coerentă asupra
organizării politice a societă ților contemporane, lăsându -și concluziile expuse oricând sp re a fi
testate sub aspectul valorii lor de adevăr și de utilitate. În acest fel investiga țiile din domeniul
politologiei au condus la extinderea volumului de informa ții veridice referitoare la puterea
politică, institu țiile politice, agen ții politici și practicile lor, relațiile politice, societatea civilă în
raport cu societatea politică ș i cu elitele politice, valorile și cultura politice, tipurile de regimuri și
tehnicile de guvernare, dezvoltarea și progresul politice, tradi ția și modernitatea în funcționarea
sistemelor politice etc. Prin urmare, politologia oferă astăzi un cuantum de informa ții științifice
utile perfec ționării activită ților de guvernare, standardele de performan țe politice existente în
democraț iile avansate, prevenirii și eradicării co nflictelor sociale și, nu în ultimul rând, asigurării
ordinii și disciplinei tuturor categoriilor de agen ți ai practicii sociale corespunzător criteriilor de
legitimitate, constitu ționalitate ș i legalitate.
Delimitarea obiectului de studiu al politologiei nu a rămas în afara disputelor. Acestea au
fost marcate de modul în care era definită și înțeleasă politica însă și. O linie de gândire a
considerat politologia ca fiind ș tiința statului, a guvernării. Aderen ții la acest punct de vedere au
fost, în cea mai mare parte, juri ști. Ei au invocat printre argumente etimologia termenului
politologie (polis = stat, cetate). Prin urmare, statul, mecanismele de ac țiune ale organelor
statului, menite să creeze ordinea și coeziunea, justiț ia și pacea socială dezirabile, ar trebui să
constituie obiectul științei politice (Aristotel, Bodin, Machiavelli, Montesquieu, Kelsen, M.
Djuvara etc.). Dar acestei pozi ții i s-au adus critici emanate din caracterul ei restrictiv: ea a limitat
politica la una dintre modalită țile posibile de organizare a societă ților umane, întrucât există
societăț i care trăiesc fără stat, dar nici una nu func ționează fără politică. În fond, via ța politică a
societăț ii are o extindere mult mai mare decât perimetrul activită ților organe lor statului. O a doua
linie de gândire a considerat că obiectul politologiei îl constituie exercitarea puterii, respectiv
modurile de a o cuceri, a -i realiza funcțiile, a o conserva, apăra ș i întări (H. Lasswell, W. Robson,
R. Aron, G. Burdeau, M. Duverge r, C.J. Friedrich etc.). În acest sens, politologia studiază relațiile
dintre guvernan ți și guverna ți, dintre conducători și conduș i, modul în care se constituie elitele
politice, natura, fundamentele, obiectivele și efectele puterii în societate. După G. Burdeau,
obiectul politologiei constă în cunoa șterea universului politic care gravitează în jurul puterii
politice. Un asemenea punct de vedere se dovede ște a fi prea larg, el tinzând să dilueze politica în
multitudinea de rela ții sociale. Sub acest aspect putem fi de acord cu M. Hastings, care scria că
“puterea nu este caracteristică doar rela ției politice. Ea trimite la alte situa ții – familie, școală,
întreprindere – unde există, ș i aici o putere, dar care nu poate fi calificată drept politică”2.
Evident, cele două linii de abordare a obiectului științei politice au un caracter fie prea
restrictiv, fie prea extensiv (facem abstrac ție de faptul că, în numeroase cazuri, autorii și-au
propus, în mod deliberat, să abordeze politicul doar dintr -o perspe ctivă bine conturată reu șind
astfel să realizeze contribu ții pre țioase la dezvoltarea acestei științe): una constrânge nepermis
obiectul acț iunii politice, cealaltă îl diluează sau caută manifestări de viață politică acolo unde ele
nu există. Ca reac ție la aceste situa ții au apărut poziții intermediare, nuan țate, de analiză a
structurii și dinamicii vie ții politice în toată complexitatea ei. În astfel de analize și căutări
demersul inter și multidisciplinar a devenit o necesitate metodologică de care depind e
profunzimea explica țiilor privind geneza, structura, func țiile, dezvoltarea și perspectivele

2 Michel Hastings – Abordarea științei politice, Institutul European, 2000, pag. 5

16 politicului în societate, legile vie ții politice, posibilită țile de interven ție a speciali știlor, a
guvernanț ilor pentru a ameliora mecanismele de funcționare a sistemului politic sau pentru a
spori eficien ța practicii politice contemporane.
Cum obiectul politologiei este o realitate socioumană extrem de complexă, acesta va fi
studiat pe diferite nivele ș i din unghiuri de vedere diferite. Astfel au apărut diferit e științe
limitrofe sau ș tiințe politice specializate, care se preocupă de aprofundarea cunoa șterii unei
singure componente a vie ții politice sau care prelungesc aria de preocupări ale politologiei.
Procesul de diferen țiere, de specializare a cunoa șterii și cercetării realită ții politice a avut o
evolu ție sinuoasă. Astfel, în SUA, evoluț ia științelor politice a inclus și dreptul constitu țional sau
dreptul administrativ. În schimb, în Europa studierea vieț ii politice a intrat, mai întâi, în aria de
preocupăr i a juriștilor, filosofilor, sociologilor. În Fran ța, de pildă, studiul institu țiilor politice a
fost atelat dreptului constitu țional. În ultima jumătate de secol s -au afirmat progresiv mai multe
științe care studiază elemente ale structurii și dinamicii vieții politice: sociologia politicã; ș tiința
politicilor publice ; stasiologia –știința partidelor politice; polemologia – știința despre războaie și
arta de a le preveni; irenologia – știința păcii, a construirii și menț inerii acesteia; statologia –știința
despre stat; știința comportamentului electoral; psihologia politică ; știința rela țiilor politice
interna ționale; filosofia politică; antropologia politică; știința administrației ; geopolitica – știința
conexiunilor dintre politică și geografie; istoria po litică; istoria doctrinelor politice, ș .a.
Pentru că aceste științe reflectă un domeniu extrem de complex, de diversificat și dinamic,
cu componente calitativ distincte, dar în ansamblul lui fiind guvernat de acelea și legi și definit
prin caracteristici generale, valabile pentru elementele sale constitutive, trebuie subliniat faptul că
între științele de mai sus există conexiuni, suprapuneri de con ținut, continuită ți, dependen țe
reciproce. De aceea, luate împreună, compun sistemul științelor politice.
În ansamblul acestui sistem, politologia are o arie problematică și tematică ce vizează:
structura și esenț a politicului; agenții politici și practica lor socială; resursele, mijloacele și
programele politice; societatea civilă, agen ții politici și puterea p olitică; statul și societatea
politică; regimurile politice; tipuri de m ecanisme politice contemporane ș i rolul ideologiilor;
comportamentele politice și formarea elitei politice; interac țiunile sistemului politic na țional cu
mediul interna țional; probleme ale dezvoltãrii și progresului politic.
Desigur, sfera de preocupări și de solu ții ale politologiei a fost dependentă de epocă, de
aria culturală de provenien ță a autorului, de personalitatea acestuia. Astfel, în 1957, autorii
Reinhard Bendix ș i Seymour Martin Lipset abordau în opera lor probleme precum: birocra ția și
administra ția publică; studii comparative de structuri politice și sociale; sisteme politice
naționale; puterea legislativă; planificarea; elitele politice și probleme de leadership; partide le
politice; grupurile de presiune; factori psihologici și apartenenț e politice; opinia publică,
propaganda și rolul mijloacelor de comunicare în masă; politica regimurilor din țările
subdezvoltate; modele de politică regională; stratificarea socială și aderența politică; campanii
electorale și comportamentul electoral.

17 1.2 PUTEREA ȘI AUTORITATE A
Puterea , după cei mai mul ți autori, constituie miezul vie ții politice – fapt in tuit și studiat
încă din Antichitate. Bertrand Russell scria că „Puterea este conceptul fundamental al științelor
sociale, în acela și sens în care energia este co nceptul fundamental al fizicii”3. Ideile referitoare la
putere sunt la fel de vechi ca și reflec țiile asupra formelor de guvernământ, prefigurându -se în
concep țiile formulate de Confucius, Platon, Aristotel sau în Codul lui Manu, Codul lui Moise etc.
Meritul cel mai important al gânditorilor clasici este acela de a fi ridicat o serie de probleme
referitoare la puterea politică: Ce este puterea? Care este natura puteri i? Cum ar putea fi
comensurată puterea? Cine de ține și exercită puterea? Care sunt formele, mecanismele de
exercitare a puterii? Cum ar putea fi mărită și men ținută puterea de către titulari? Care sunt
scopurile și limitele puterii? Ce raporturi fire ști ar trebui să funcționeze între putere și legi? etc.
Meritul de a fi elaborat răspunsuri coerente, argumentate la astfel de întrebări apar ține
gânditorilor moderni și postmoderni. Astfel, de pildă, J. Locke a în țeles puterea politică în strânsă
legătură cu st atul, dreptul și legiferarea. Esen ța puterii politice constă în dreptul de a legifera, de a
condamna la moarte, de a impune sanc țiuni. Puterea statului î și asumă misiunea de a face dreptate
în via ța comunităț ii prin intermediul a trei institu ții componente : legislativul, care elaborează
legile necesare pentru asigurarea dreptă ții; executivul, care va aplica legile, și justi ția, care va lua
decizii coercitive în raport cu comportamentele deviante fa ță de imperativele legilor. Dreptatea se
va realiza nu numai prin respectarea de către cetă țeni a regulilor stabile după care ei să trăiască, ci
și prin conformarea, în egală măsură, a cârmuirii, a monarhului faț ă de legile fundamentale
existente. J. Locke are meritul de a fi pus, în acest context, problema legitim ității sau îndreptă țirii
puterii (a conducerii).
Există opinia că relevan ța conceptului modern de putere ar putea fi recunoscută în opera
lui David Hume, unde politica este interpretată a fi mai degrabă putere decât drept, adică, mai
exact, puterea se exp rimă prin crearea de facto a dreptului. De aici provine conceptul modern de
putere cu următoarea conota ție: „capacitatea de a -i determina pe oameni (sau lucruri ) să facă ceea
ce altfel n -ar fi făcut”4. Într -un orizont teoretic mai larg, Hegel va înțelege p uterea politică drept
capacitate de organizare și conducere în vederea atingerii Binelui general al comunită ții. Fiind
emanată din voin ța colectivă, puterea politică este mijlocul prin care sunt elaborate și impuse
legile, sunt ini țiate și organizate acele acțiuni menite să satisfacă interesele tuturor oamenilor.
Puterea reprezintă astfel capacitatea de organizare și conducere în sensul atingerii Binelui general
pentru comunitate în întregul ei.
O altă linie de gândire politică a pornit de la constatarea că istoria vieții politice a omenirii
este extrem de abundentă în ceea ce prive ște cazurile în care voin ța colectivă este neputincioasă
în fa ța puterii. În acest spirit Fr. Nietzsche era convins că ideile despre democra ție, libertate,
egalitate, fraternita te, suveranitatea voin ței populare, binele general sunt vorbe lipsite de conținut
îndărătul cărora domneș te voin ța de putere, dominaț ia celor slabi de către cei puternici,
suprema ția for ței asupra regulilor, instinctul orb pentru suprem ație – ca lege a na turii umane. În
astfel de condiț ii, puterea nu poate fi un mijloc pentru realizarea Binelui general al comunită ții, ci
mai degrabă un scop în sine. Ob ținerea puterii, exercitarea și augmentarea ei este scopul

3 Bertrand Russell – Idealurile politice. Puterea, Editura Antaios, Oradea, 2002, pag. 92
4 *** – Oxford. Dicționar de politicã , Editura Univers Enciclopedic, București, 2001, pag. 361 – 363

18 fundamental al omului politic, este resursa sati sfacerii instinctului de domina ție pe care îl posedă
elita guvernantă, clasa conducătoare.
Studiind problematica puterii, B. Russell avea să definească puterea drept “capacitate de a
produce niste efecte dorite. În acest fel….fiind da ți doi oameni care au inten ții similare, dacă unul
dintre ei reuș ește să înfăptuiască acelea și lucruri ca și celălalt, și încă altele în plus, atunci primul
are mai multă putere decât cel de -al doilea”5. Puterea are diferite forme, precum: puterea
sacerdotală, puterea regală , puterea brută, puterea revoluț ionară, puterea opiniei, puterea
economică. Lăsând să se subîn țeleagă importanț a precizării exacte a competen țelor, a rolului
puterii pentru destinul oamenilor și al umanită ții în ansamblu, Bertrand Russell sus ținea că
„lume a nu are nicio șansă, afară de cazul în care puterea poate fi adusă sub control și pusă în
serviciul întregii rase umane, al oamenilor albi, negri și galbeni, fasciș ti, comuniș ti sau democra ți,
și nu al unui grup de tirani fanatici. Aceasta deoarece știința a făcut inevitabilă alternativa: to ți
trebuie să trăiască sau to ți trebuie să moară ”6.
Alți autori, apropia ți zilelor noastre, ne -au oferit defini ții mai complexe ale puterii. Astfel,
R. Dahl, analizând rela ția socială de putere, va construi o defini ție formală: „puterea lui A asupra
lui B reprezintă capacitatea lui A de a -l face pe B să facă ceva ce n -ar fi făcut fără interven ția lui
A”7. Esen ța rela ției de putere constă în: a) A are efecte asupra op țiunilor și acțiunilor lui B; b) A
are capacitatea de a schimba scopurile și comportamentele lui B în func ție de ceea ce -și propune;
c) A are capacitatea de a ob ține succes în nesocotirea opozi ției lui B; d) rela ția dintre A și B este
asimetrică, este de subordonare unidirec ționată astfel încât ceea ce face B constituie rezultatul
inegalită ții dintre A și B și al influen ței lui A. Din toate acestea reiese o trăsătură esențială a
puterii – aceea de a avea un con ținut rela țional și asimetric. Asimetria constă în diferen țele de
status și de rol între cei doi poli ai rela ției de putere: conducători și condu și, cei care domină și
cei care sunt supu și, cei care iau decizii și executan ți, cei care legiferează și cei care se
conformează. Func ționarea rela țiilor de putere diferă de la un regim politic la altul (monarhie,
aristocra ție, oligarhie, democra ție, poliarhie, timocra ție, etc) în diverse grade, pe o plajă a
stilurilor de dominaț ie cuprinsă între totalitarism și democra ție. Ceea ce este general în rela ția de
putere constă în caracterul obligatoriu, impera tiv al dispozi țiilor puterii. Conformarea celor
condu și la normele instituite de putere este asigurată cu ajutorul mijloacelor, a instumentelor
politice. Ori, puterea politică exercită monopolul asupra celor mai multe și eficiente resurse și
instrumente ut ilizate în vederea atingerii obiectivelor stabilite, a men ținerii ordinii sociale
dezirabile, a asigurării conformită ții celor supu și.
O perspectivă asupra puterii, afirmată în ultimele decenii, concepe exerci țiul și natura
puterii ca activitate de domina ție simbolică, ca spectacol.8 În cadrul acestei orientări, politica este
considerată a fi o activitate a unei elite ce -și exercită dominaț ia în societate prin in termediul unor
mijloace simbolice, de comunicare, de formare a imaginii menite să cultive atașamentul,
respectul, conformarea mul țimilor. Societatea în ansamblul ei este comparată cu o scenă pe care
cetățenii joacă roluri specializate și standardizate. Elita politică, oa menii puterii exercită o
dominaț ie simbolică, desfă șoară activită ți de monitori zare a semnifica țiilor pentru a adapta

5 Op. cit, pag. 114
6 Idem, pag. 111
7 Roald Dahl – Modern Political Analysis, Prentice – Hall, New York, 1963
8 Roger Schwartzenberg – Statul spectacol, Editura Scripta, București, 1995

19 comunicarea, mesajele puterii către cetă țeni astfel încât să fie întărită loialitatea, conformismul
acestora, să se formeze atitudini și comportamente convergente valorilor sistemului politic, să fie
întărit consensul prin generalizarea crezului ideologic etc. Într -un astfel de spirit,
R.Schwartzenberg scria: „Ca și spectacolul, politica î și are ma șiniștii ei, ca să așeze decorurile și
să pună la punct trucajele. Ace ști tehnicieni apar țin unei ramuri în plină dezvoltar e: industria de a
convinge, ca să nu spunem industria spectacolului politic. Propaganda…pare legată de
autoritarism și de totalitarism, pe scurt de un sistem politic non -concuren țial. Aș a încât, după
1945, tehnicile dure ale propagandei predau ștafeta te hnicilor mai blânde ale convingerii, cel
puțin în sistemele occidentale pluraliste ”9. Puterea î și atinge scopurile de a ob ține ordine și
disciplină socială, comportamente conformiste, pacea socială, prin utilizarea mijloacelor
predominant simbolice, inoculând convingeri, cultivând credin țe în valorile sistemului politic.
Propagarea informa ției politice prin mass -media, în special prin televiziune, regizarea activită ților
de domina ție simbolică a mul țimilor exprimă esen ța puterii politice, sunt forme d e manifestare a
acesteia.
Nu este lipsit de interes să supunem analizei defini ții de dic ționar date puterii și defini ții
prezente în tratate de politologie. Astfel, puterea politică a fost definită fie ca „fenomen social
fundamental care constă în capacit atea de a lua decizii și a asigura îndeplinirea lor, prin utilizarea
mijloacelor de persuasiune și constrângere”10, fie „capacitatea de a -i determina pe oameni (sau
lucrurile) să facă ceea ce n -ar fi făcut ”11 fie ca „…axul vie ții politice a societă ții, elementul de
legătură al întregului complex de structuri și fenomene sociale pe care le ordonează ș i
ierarhizează …puterea politică include în sfera ei de cuprindere, pe lângă puterea suverană a
statului, nucleul, pivotul puterii politice, partidele politice, alte organiza ții politice, mijloacele de
informare în masă, opinia publică, etc., ceea ce îi conferă mijloacele economice, juridce, politice
și ideologice prin care se exprimă capacitatea generalizată a factorului politic de a lua decizii la
nivelul întregului sistem social și de a asigura îndeplinirea lor prin activitatea suverană a statului
și prin mijloacele for ței publice ”12, fie ca „subsistem al puterii sociale cu rol determinant în
reglarea și func ționarea vie ții sociale, ea reprezentând capa citatea unor grupuri de oameni de a -și
expune voin ța în organizarea și conducerea de ansamblu a societă ții”13 etc. Toate aceste defini ții
surprind note esen țiale ale conceptului de putere politică, diferite și complementare în acela și
timp, sco țând în eviden ță inerentele dificultă ți în stabilirea sferei de cuprindere. Dacă vom intra
în aspectele mai concrete ale conceptului de putere politică, dacă ne vom referi doar la formele
acesteia, atunci vom putea constata cât de ambiguu ș i de eclectic este acest domeniu. Rămâne
însă o certitudine, formulată de profesorul Liviu Zăpâr țan astfel: „puterea este deopotrivă
expresia unor raporturi sociale care impun func ția de organizare și conducere ș i deci și
posibilitatea nemijlocită de a o realiza. Acest lucru este esențial pentru a înțelege faptul că
puterea politică apare în numeroase ipostaze, dintre care cea institu ționalizată în stat este cea mai
importantă ”14.

9 Idem, pag. 206
10 *** – Mica Enciclopedie de Politologie , Editura Științificã și Enciclopedicã, București, 1977, pag. 373
11 *** – Oxford. Dicționar de politicã , Editura Univers Enci clopedic, București, 2001, pag. 361
12 Alexe Andrieș – Politologie sau științã politicã, Editura Corint, București, 1997, pag. 45
13 Marin Voiculescu – Tratat de politologie, Editura Universitarã, București, 2002, pag. 178
14 Liviu Zãpârțan – Repere în știința politicii, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, pag. 114

20 Revenind la bogă ția de con ținut a puterii politice, o serie de termeni precum: for ță,
autoritate, domi nație, influen ță, decizie, prestigiu, comandă, manipulare, etc. vin să -i dezvăluie
diversele fa țete, forme de exprimare. Printre formele cele mai importante prin care puterea se
impune sunt:
1. Forța, în sensul de capacitate de a exercita controlul eficient asupra corpului oamenilor
în mod direct sau folosind ca intermediar psihicul acestora. Când oamenii se conformează
datorită amenin țării cu for ța, ca urmare a ac țiunii institu țiilor coercitive ale statului (poli ția,
jandarmeria, armata, penitenciar ele, etc.), rela ția dintre cine conduce și cine execută este de
putere, î n acest caz de contrângere. Forț a stă la baza puterii unui stat și, invers, puterea
simbolizează for ța, poate oricând să o utilizeze în raport cu cei ce încalcă principiile oridinii
sociale, legile, dar nu se identifică cu ea. În sistemele politice democratice, puterea este mai mult
pașnică decât belicoasă, ea rareori se exprimă explicit prin utilizarea for ței brute. Într -o societate
concuren țială și pluralistă, puterea statului intră în raporturi cu for ța diferi ților agen ți politici sau
politiza ți: a partidelor politice, opozi ției, grupurilor de presiune, opiniei publice, presei etc. Dar în
competi ția acestor for țe, cea care se impune în situa țiile când ordinea socio -politică este
amen ințată va fi întotdeauna for ța etatică; aceasta este cea mai eficientă, ea fiind exercitată de
profesioni ști apar ținători unor institu ții specializate în acest sens, inclusiv în utilizarea armelor, a
violenț ei fizice.
În perioadele revoluț ionare, de conflict, în sistemele totalitare exercitarea for ței este cea
care asigură stabilitatea și coeren ța sistemului politic. Atribuirea unor astfel de virtu ți forței ar
putea conduce adesea la cultul forței, ca principal factor de asigurare a ordinii și unită ții interne, a
păcii pe plan interna țional. În realitate, utilizarea for ței brute este forma primitivă a puterii,
eficientă doar pentru o clasă politică neinspirată, aflată în criză de putere, incapabilă de a utiliza
și stăpâni ș tiința utilizării informa ției, a cunoa șterii pentru atingerea obiectivelor. În general,
utilizarea for ței brute, a violen ței pentru a domina, a organiza și conduce, este un indiciu al
inculturii politice, nepriceperii, diletantismului, slăbiciunii clasei politice.
2. Persuasiunea este o formă de ac țiune a puterii în țelepte, stăpână pe arta, pe metodele,
procedeele ș i tehnicile de a convinge, de a ob ține consensul la scara societă ții, de a crea o
majoritate emanată din convergen ța atitudinilor membrilor comunită ții. Persuasiunea presupune
dialogul în rela ția pe putere, func ționarea feeb -back -ului, domnia constitu ționalismului, a legii în
genere, în rela țiile de putere, rela ții de parteneriat între anumite limite. Într -un astfel de con text,
cel lipsit de putere are ș anse să -l convi ngă pe cel puternic, alegătorul îl poate convinge pe
reprezentantul puterii. În societatea informatizată și tehnetronică arta persuasiunii nu mai este un
apanaj al intelectualilor; ea a devenit o variabilă dependentă de nivelul de cultură politică și
civic ă participativă.
3. Persuasiunea este componenta de fond a influen ței politice , aceasta semnificând
metodele uzilizate fie de o institu ție, fie de un sociogrup sau de o persoană pentru a ac ționa
asupra altora cu scopul de a le modifica atitudinile și comportamentele fa ță de anticipările ini țiale
ale acestora. O serie de politologi au identificat puterea politică cu influen ța. Așa, de pildă, H. D.
Lasswell considera că, în fond, studiul politicii reprezintă investigarea influen ței politice.
Influen ța politică este utilizată în toate rela țiile politice: dintre putere și opozi ție, în lup ta pentru a
accede sau a se menț ine la putere, în campaniile electorale, în rela țiile dintre partide și alegători,
între cei care sunt activi politic și cei răma și în neu tralitate, între lideri și masa membrilor de
partid etc. Dar cea mai performantă variantă de influen ță politică este cea exercitată prin
intermediul puterii politice. Mijloacele utilizate de aceasta sunt nu numai psihologice,

21 pedagogice, morale și intelect uale, ci ș i economice, sociale, politice, etc. Influenț a ne apare astfel,
precum sociologului Talcott Parsons, ca un mecanism complex ș i generalizat de convingere.
4. Controlul sau monitorizarea felului în care deciziile puterii sunt puse în aplicare și în
care cei condu și realizează conformarea cu valorile și normele juridice. Controlul reprezintă
mijlocul prin care puterea cunoa ște nu numai efectele propriilor sale decizii, ci și ale celor care
acționează concuren țial fie în mod loial, fie neloial. Prin c ontrol sunt descoperite for țele sociale,
politice, economice care încearcă să destabilizeze sistemul politic, componentele ilicite,
antisociale, factorii cu ac țiune entropică, urmând să fie întocmite programe politice, să fie luate
măsuri de restabilire a ordinii dezirabile. Monitorizării politice îi sunt asociate de către putere
forme de constrângere și de prevenire: amenin țări fă țișe sau tacite, demonstra ții de forță etc. În
acelaș i timp, puterea acordă sanc țiuni pozitive celor cu performan țe de excepț ie, benefice pentru
societate: premii în bani, promovări pe posturi, distinc ții morale, indemniza ții viagere etc.
În zilele noastre controlul politic este cea mai importantă sursă de obținere a acelor
experien țe și cunostin țe menite să amplifice capacitatea deținătorilor puterii de a utiliza cel mai
eficient ș i subtil instrument al practicii politice, care este informa ția.
5. Prestigiul reprezintă nu numai o trebuin ță individuală (trebuin ța de prestigiu, de a avea
„imagine“ care să trezească admiraț ia și respectul semenilor), ci și o trebuin ță psihosocială. În
planul vie ții politice oricare agent aflat în competi ție recurge la întregul repertoriu de mijloace, de
metode și procedee pentru a -și ameliora imaginea sau pentru a -și reconstrui o imagine astfel încât
să stârnească respectul, simpatiile, cre șterea numărului de simpatizan ți și alegători.
Prestigiul este unul dintre factorii care conduc la crearea de putere, la creșterea acesteia.
Prestigiul reprezintă o resursă pentru sporirea eficien ței acțiunilor de influenț are politică, un
factor important pentru ob ținerea consen sului, a supunerii liber consimț ite de către un anumit
titular de putere. În via ța politică evoluț ia gradului de prestigiu are importan ță pentru reu șitele
agen ților politici în cucerirea, păs trarea și exercitarea puterii, pe de o parte, și individualizarea,
personalizarea puterii, pe de altă parte. Nivelul de prestigiu este inegal distribuit într -o organiza ție
politică sau într -un sistem politic; aceasta din cauza accesului diferit și inegal a l oamenilor la
utilizarea resurselor ș i instrumentelor politice, a diferen țelor dintre indivizi în ceea ce prive ște
capacitatea ș i abilitatea de a folosi resursele politice în scopul acumulării de prestigiu. Este de
presupus că persoanele aflate la vârful ierarhiei în partid sau în stat de țin mai mult prestigiu, o
mai mare capacitate de a influen ța față de persoan ele aflate mai jos în ierarhie.
Importanț a prestigiului, ca fenomen asociat puterii, a fost intuită din momentul în care
societatea s -a divizat în conducători și condu și. Conducătorii politici au încercat cu metode din ce
în ce mai perfec ționate să -și creeze o imagi ne proprie prin care să atragă ș i să fixeze aten ția
publicului, a celor condu și, știind bine că acumularea de prestigiu se realizează pe calea
impunerii unei anumite imagini, a acelei imagini care este a șteptată, dorită de public. Imaginea
unui lider, imaginea unei clase politice sau a unui regim politic oferă o anumită recunoa ștere,
crează o notorietate definită, stârne ște o anumită seduc ție și captează un anumit interes din partea
publicului. Imaginea ș i gradul de prestigiu se asociază întotdeauna cu un program politic, cu un
nivel de competen ță, de aptitudini și talent politic atribuite conducătorilor. De la Machiavelli și
Napoleon până azi, arta de a confec ționa „imagini“ pentru conducători, arta manipulării s -au
perfec ționat; au înregistrat progresele cele mai mari datorită dezvoltării mass -media, în special a
televiziunii. Astăzi, datorită profesioni știlor în publicitate, în mass -media și în managementul
campaniilor electorale, agen ții politici, titularii puterii consumă importante energii în scopul

22 fabricării imaginilor care să -i avantajeze astfel încât să li se mărească numărul de aderen ți,
simpatizan ți și alegători. O componentă importantă a culturii politice func ționale a clasei politice
contemporane o constituie știința și arta de a acumula prestigiu, de a confec ționa și propune o
anumită „imagine” ș i, deci, de a manipula opinia publică cu scopul de a ob ține atitudinile și
compo rtamentele dorite. Într -un astfel de context, pentru profesioni știi manipulării mulț imilor,
adevărul și dreptatea contează prea pu țin; mai importantă devine arta de a înfrumuse ța realitatea,
de a masca defectele și neîmplinirile, de a exagera meritele, adi că de a valorifica machiajul,
camuflarea, compozi ția – precum în arta dramatică, pentru a fabrica vedete politice. Este aici o
artă, veche de când există politică, prin care au fost valorifica ți și acei factori obiectivi generatori
de prestigiu și de puter e: aptitudinile ș i talentul pentru managementul politic, nivelul și tipul de
cultură politică a agentului, etapa de evolu ție a agentului (dacă se află în campania electorală,
dacă este în ascensiune politică sau într -o etapă de declin, de insuccese, dacă e ste în opozi ție sau
la putere, etc.). În general, arta de a manipula, de a construi imagini, de a face poporul să creadă
că el guvernează cu adevărat, are ș anse mai mari de reu șită în perioadele de ascensiune istorică a
agenț ilor politici. Perioadelor de i nsuccese în realizarea programelor politice, de declin, de criză,
le corespunde fenomenul obiectiv de erodare și alienare a puterii, de atenuare până la dispari ția
sau transformarea în contrariu a prestigiului. Latura diabolică a puterii politice a stârnit
sentimente de ură, de oprobriu din partea publicului, comportamente de nesupunere și
împotrivire.
Puterea politică, în toate manifestările, pentru a nu fi brută, anarhică sau sălbatică,
îmbracă haina autorită ții. Dezvoltarea vie ții politice a dus la o din ce în ce mai evidentă tendinț ă
de complementaritate a celor două. Autoritatea politică este puterea institu ționalizată, puterea
reglată de reguli juridice și întemeiată legal. Autoritatea politică este o însu șire a unui agent
politic, în primul rând a sta tului, care se exprimă înăuntrul și prin respectul acordat sistemului de
drept. Agenț ii politici exercită puterea, participă la competi țiile politice, ac ționează ca învingători
sau ca învin și, formează puterea, o amendează, iau deciziile, le aplică și cont rolează evenimentele
ținând seama de regulile exstente, în primul rând de Constitu ție. În țelegerea autorită ții în acest
sens reprezintă pivotul statului de drept, al democra ției.
Autoritatea politică este asociată dreptului de a conduce, de a lua decizii la scara
comunită ții. Ea există atunci când cei domina ți, când cetă țenii recunosc dreptul unui agent politic
(partid, clasă politică, lideri, guvern, etc.) de a stabili un program, de a lua o decizie, de a adopta
și impune un cod de reguli, de a controla s au de a pedepsi pe cei care se abat de la reguli.
Autoritatea oricărui agent politic dintr -un stat de drept nu poate fi alta decât cea conferită de
norme juridice, în primul rând de dreptul constitu țional, de uzan țe, obiceiuri, valori general
acceptate. Și în politică situaț ia se prezintă ca pe terenul de joc, unde autoritatea arbitrului î și are
sursa în cunoa șterea perfectă a regulilor competi ției sportive ș i asigurarea prin interven ții
obiective, atunci când este cazul și de câte ori este cazul, a respect ării de către jucători a regulilor.
Dar, spre deosebire de agen ții sportivi, cei politici sunt responsabili nu numai de respectarea
regulilor în toate domeniile de activitate, ci și de modificarea sau crearea de reguli noi atunci
când mersul obiectiv al so cietă ții necesită asemenea interven ții. Din acest punct de vedere puterea
politică apare ca un rezervor de ini țiative, de acte creative, în timp ce autoritatea se concentrează
pe respectarea regulilor, men ținerea ordinii, conservarea structurilor care func ționează în
societate.
Notele de con ținut ale pu terii ș i ale autorită ții politice pot fi mai bine diferen țiate și puse
în relief printr -o abordare comparativă: puterea este asociată cu posibilitatea de a utiliza for ța

23 brută, violen ța legitimă (san cțiuni negative, aplicarea de contrângeri materiale) sau nu, în timp ce
autorită ții politice i se asociază legitimitatea, sus ținerea majoritară, consensul, respectul principial
pentru normele juridice. Deciziile și actele puterii brute inspiră teamă, frică, în ti mp ce deciziile
puterii legitime (ale autorită ții politice) se bazează pe comunicare, convingere, pe crezul ra țional
prezent la majoritatea cetă țenilor că ele sunt corespunzătoare legilor, a acelor legi care au fost
adoptate ca expresie a intereselor și voinței generale. În consecinț ă, autoritatea politică are drept
miză ascultarea, conformarea cetă țenilor în absen ța constrângerii fa ță de miza puterii politice care
este gata oricând să tragă la răspundere, să judece ș i să pedepsească.
Termenul de autoritate politică , în sensul de putere legitimă, de putere institu ționalizată,
oarecum domesticită și controlată ra țional, este de origine latină: auctoritas -mărire, amplificare,
adică ceea ce vine să întregească voin ța oarbă printr -un adaos de ra țiune. La romani, auctoritas
semnif ica o însu șire a senatului compus din senes (bătrâni), spre deosebire de potestas (putere),
care era atribuită poporului. În sens larg, deci autoritatea ar conota acea însu șire a agentului
politic de a –și supune voin ța înțelepciunii și forța rațiunii, de a -și concepe și desfă șura activitatea
ca institu ție, în acord cu legile.
Raporturile dintre puterea brută ș i autoritate sunt de o complexitate extremă ș i diferită în
funcție de loc și de timp. Puterea poate ac ționa în stiluri diverse pe o plajă întinsă între cei doi
poli: exercitarea violen ței, a for ței brute și acțiunea puterii supusă legilor, cerin țelor civiliza ției.
Un agent politic poate să acceadă la putere, să se men țină la putere sau să transfere puterea către
altul pe aceea și palet ă de stiluri. Astfel, de pildă, cineva poate cuceri puterea fie prin victoria într –
un război de cucerire, fie printr -o lovitură de stat armată și sângeroasă, fie pe cale ereditară, fie în
urma unui război civil, fie pe calea alegerilor, etc. Indiferent dac ă puterea se exprimă în mod
brutal sau într -un mod legal, principala preocupare a titularilor puterii (a agen ților politici) a fost
și va fi aceea de a defini autoritatea, de a o institui, de a o adecva regulilor juridice, de a o
legitima astfel încât țintele, programele vizate de putere să fie acceptate de cât mai mul ți oameni,
deciziile luate să fie asimilate, ac țiunile puterii să se încadreze în parametrii de eficien ță maximă.
Toți titularii puterii au avut grijă de propri a imagine în raport cu cei su puși, nefiindu -le indiferent
faptul dacă supu șii au încredere în competen ța conducătorilor, dacă se supun din convingere
rațională, dacă recunosc dreptul conducătorilor de a efectua controlul politic și de a impune o
ordine sau dacă supunerea se datorează temerilor de pedeapsă ș i nu recunoa șterii autorită ții.
Dintotdeauna titularii puterii s -au raportat la societate ca parte intrinsecă acesteia ini țiind
și desfă șurând re țele de conexiuni informaț ionale (de comunicare propriu -zisă), educative
(atragerea de aderen ți, sus ținători, simpatizan ți, etc), de management politic, de mobilizare și
valorificare a resurselor politice etc. Totodată, societatea, segmentele societă ții civile au
progresat, de la secol la secol, în ceea ce prive ște capacitatea și priceperea de a exercita controlul
asupra titularilor puterii pentru a se pune la adăpost de posibilele abuzuri la care oamenii puterii
ar putea recurge, astfel încât rela țiile dintre titularii puterii ș i societate, în esen ța lor de
comunicare reglementată juridic, pot fi schi țate în felul următor:

24 Conducere, control
Dominație politice

Socializarea puterii
Control social

În cadrul acestor conexiuni dintre puterea politică și societatea civilă principala grijă și
preocupare a partidelor politice este aceea de a construi, de a da un contur cât mai exact
autorită ții astfel încât să ob țină o acceptare cât mai largă în mediile sociale, în segmentele sociale
supuse actului de guvernare. Aceasta pentru că în practica politică există o lege asemănătoare
legilor din științele naturii: înt re gradul de legitimitate a puterii unui agent politic și eficien ța
activită ții sale există o rela ție direct propor țională, adică o mai largă legitimitate a puterii unui
stat, de pildă, conduce la o corespunzătoare sporire a eficacită ții demersurilor sale politice pe plan
intern și extern sau viceversa. Conceptul de legitimitate a puterii semnifică măsu ra în care
oamenii acceptă, susț in, se supun puterii ca și când ar fi o putere a lor și, deci, se conformează
motivaț i dispozi țiilor ei. Putem astfel fi de a cord cu M. Duverger, care considera că „legitimitatea
puterii nu este altceva decât faptul că ea este recunoscută ca putere de către membrii colectivită ții
sau, cel pu țin, de majoritatea lor. O putere este legitimă dacă există un consens în privin ța
legiti mității ei…Singurul temei, singura sursă a legitimită ții unei puteri constă în faptul că ea este
conformă schemei de legitimitate definită de sistemul de valori și de norme al colectivită ții în
cadrul căreia se exercită ”15. Ținta cea mai mare a unui agent politic este aceea de a găsi răspunsul
teoretic ș i practic la problema: cum trebuie să acționezi pentru a ob ține legitimitate la scara
societă ții globale sau, mai precis, ca agent titular al puterii în stat?
Rãspunsul la o asemenea întrebare a constituit un apanaj al filosofilor apleca ți spre studiul
vieții politico -juridice și, în plan practic, al unor cercuri de intelectuali situa ți pe o orbită
apropiată puterii, al unor oameni cu aptitudini în domeniul argumentării și artei de a convinge
specializa ți și plăti ți pentru a construi o „imagine“ cât mai favorabilă puterii pentru a o legitima
în văzul a cât mai multor oameni. Astfel au apărut diferite doctrine ale legitimită ții (fiecare cu
limitele istorice specifice, limite generate de interese particulare e tc.), de la cele teocratice (a
regilor egipteni, mesopotamieni etc.), meritocratice (Platon), la cele contractualiste (Hobbes),
liberale (J. Locke), utilitariste (J. Bentham), pozitiviste (A. Comte), comuniste (Marx, Lenin),
social -democrate (Bernstein), până la cele contemporane nouă, între care la loc de frunte se
situează doctrina politică ce fondează, cum anticipase savantul german Marx Weber, puterea
(autoritatea) legal -rațională omniprezentă în statele de drept indiferent de diferen țierile
interindiv iduale. În condi țiile exercitării autorită ții legal -raționale supunerea nu are loc în fa ța
șefilor, a persoanelor care de țin posturi în stat, în institu ții ale puterii, ci fa ță de principii de drept,
față de regulile juridice. Cetă țenii respectă legile nu din teamă, nu numai din sentimente de
respect pentru tradi ții, pentru că apar țin unei colectivită ți particulare, ci în primul rând pentru că
au convingerea că într -o societate ra țională este necesar să existe legi și ordine, că într -un stat de

15 Maurice Duverger – Sociologie de la politique, Paris, P.U.F, 1973, pag. 165 -181 TITULARII PUTERII
POLITICE
(statul, partidele politice, liderii,
clasa politicã etc.) SOCIETATEA GLOBALĂ
(comunitãți umane, sociogrupuri, etnii,
organizații ale societãții civile etc. )

25 drept legile , procedurile exprimă voin ța majoritară, că acestea pot fi schimbate doar în urma
acelui consens conform căruia cei ajunsi la putere prin sistemul alegerilor democratice au dreptul
de a aduce perfec ționări institu țiilor, legilor cărora ș i ei va trebui să l i se supună.

1.3 SISTEMUL POLITIC
Începuturile introducerii no țiunii de sistem în teoria politică le reliefează opera lui
Spencer. Într -o concep ție biologizantă, organicistă despre lume el a integrat și utilizat în lucrările
referitoare la politică no țiunile de structură, func ții sociale, sistem de organe, sistem de sus ținere,
sistem distribuitor, sistem reglator, constitu țiune socială, cre ștere socială etc. Spencer considera
că sistemul reglator, sistemul guvernamental – militar apar, funcț ionează și se dezvoltă în mod
analog cu cel neuromotor la animal. Deci, raționamentul analogic, în teoria sa politică, are un rol
principial.
Moștenirea spenceriană a avut o puternică înrâurire asupra a tot mai numeroase pozi ții
politologice contemporane, mai cu seamă după crearea teoriei sistemelor și consacrarea acesteia
de către cibernetică. Astfel, Talcott Parsons16, considera că, asemenea sistemului social, sistemul
politic este în mod structural compus din unită ți și din rela țiile dintre acestea, chiar din indivizi
purtători de roluri sau colectivită ți reductibile la persoane individuale.
Structura sistemului politic este analizată în termenii a patru tipuri de componente
variabile: valorile, normele, colectivită țile și rolurile. Sistemul politic are două set uri de func ții:
a) Exercită responsabilitatea pentru men ținerea integrită ții societă ții, a comunităț ii umane;
b) Func ția executivă, de apărare a teritoriului, de menținere a ordinii publice.
Prin realizarea acestor func ții, sistemul politic mobilizează ș i organizează resursele pentru
atingerea scopurilor colectivită ților particulare. Astfel va fi asigurată men ținerea, integrarea,
adaptarea sa continuă. Sistemul politic este alcătuit din interac țiunile prin care valorile sunt
alocate în mod autoritar (prin distribuirea și folosirea puterii) pentru societate, fiind situat în
mediul social printre alte sisteme, manifestând deschidere și o putere de adaptare în raporturile cu
acestea. Mediul social total este compus din mediul intrasocial (sistemele ecologic, b iologic, de
personalită ți și social) și mediul extrasocial (sistemele politice interna ționale, ecologice și sociale
interna ționale).
Sistemul politic s e află în strânsă interdependenț ă cu mediul său, manifestând receptivitate
la cerin țele și suporturile a cestuia (intrări), pe care apoi le converte ște în decizii și acț iuni (ie șiri).
Calitatea deciziilor și acțiunilor are o influen ță inversă asupra viitoarelor cerin țe și suporturi. În
acest fel, via ța politică apare ca un sistem deschis ș i adaptativ sau ca un complex de procese prin
care anumite feluri de "intrări" (inputs) sunt convertite în "ie șiri" (outputs) concrete. Pentru a -și
întări capacitatea de răspuns ș i de adaptare, sistemul politic acumulează un larg repertoriu de
mecanisme prin care î și regleaz ă propria comportare și structură internă. Ac țiunile politice
concret – istorice sunt generate de macrosistemul social în scopul autoreglării dezvoltării acestuia,
pentru înlăturarea perturbărilor, a contradic țiilor, a dezechilibrelor, cre șterea ritmurilor dezvoltării

16 Talcott Parsons – The Social System, New -York, 1951 și The System of Modern Societies , Prentic e-Hall, 1971

26 etc. Deci, ordinea economică, re țeaua institu țională, con ținutul spiritualită ții, ideologiile, tipul de
cultură, caracterul na țional sunt modelate de practica politică, de către elita socială care face
politica.
Cealaltă parte, mult mai restr ânsă, a seriilor de ac țiuni politice î și are cauze preponderent
endogene (rela țiile dintre elementele sistemului de ac țiuni politice, dereglări, dezechilib rări,
desincronizări, contradicț ii între seriile de acțiuni politice). Acestea determină autoorganizarea,
autoreglarea dinamicii a însuși sistemului politic (cratopolitica). Deci, orice sistem politic se
forțează să acumuleze o cât mai mare putere, capacitate de reglare a dezvoltării macrosistemului
social, a vie ții naționale al cărui produs e ste, a fiecărui element, luat în parte, al acestora și, în
acela și timp, capacitatea de autoreglare, autodezvoltare și supravie țuire. Aceasta îndeamnă la o
analiză a rela țiilor intrinseci ale sistemului de ac țiuni politice în strânsă legătură cu rela țiile
extrinseci, la depă șirea institu ționalismului în favoarea determinismului social.
Există însă deosebiri importante între sistemele politice contemporane, între regimurile
politice succesive ale aceluia și sistem politic, în privin ța modului concret de reali zare practică a
funcțiilor, de valorificare a resurselor și mijloacelor politice, a capacită ții efective de a atinge
performan țele prestabilite. A șa, de pildă, între sistemele politice dictatoriale și cele democratice
deosebirile sunt de nivel dar și de ca litate. Primele consacră faptul de constatare că majoritatea
dictaturilor secolului XX s -au constituit pe un nivel in ferior de dezvoltare economică ș i socială
exprimate printr -un poten țial redus de a satisface nevoile primordiale și derivate ale unor mari
segmente ale popula ției, în timp ce democra țiile au înflorit, de regulă, în societă țile cele mai
capabile să satisfacă nevoile oamenilor, în care gradul de dezvoltare economică, socială ș i
culturală a favorizat accesul efectiv al majorită ții oamenilor la bunuri materiale, servicii,
informa ții, valori spirituale.
Deosebirile de calitate vizează re țeaua de institu ții și metodele de guvernare (tehnicile
utilizate de regimul politic). Dictaturile au produs o re țea bogată cantitativ de institu ții, concepute
de oligarhia conducătoare pentru a -și alege țintele. Menirea institu țiilor este aceea de a încadra
toată societatea, de a „alinia ” oamenii pe direcț ia stabili tă de regim; nesupunerile, opoziț ia fiind
de neacceptat. În timp ce democra țiile au sus ținut o rată a institu ționalizării politice dependentă
de evolu ția pluralismului intereselor cetă țenilor. Re țeaua de institu ții se constituie dinspre
interesul și voin ța cetă țenilor, dând expresie reală drepturilor și libertăț ilor fundamentale, reu șind
prin jocul concur enței economice și al competiț iilor politice să dea satisfac ție multiplelor interese.

1. 4 PRINCIPALII AGENȚI AI SISTEMELOR DE ACȚIUNI POLITICE
CONTEMPORANE
Agen ții ac țiunii (ai practicii politice) constituie nucleul structural al funcționării și
dezvoltării sistemelor ș i vie ții politice în ansamblul lor. Prin varietatea și profunzimea
raport urilor dintre ei, cuprinș i fiind în sfera determinismului social, agen ții politici sunt cei care
animă, dinamizează jocul politic în cadrul unei societă ți, evo luția subsistemului politic în
organismul social. Agen ții politici sunt ini țiatorii ș i purtătorii nemijloci ți ai tuturor acțiunilor
politice, ai practicii politice – juridice din colectivită țile umane. De aceea li se cuvine un loc
central în teoria structurii și dezvoltării practicii politice globale. În politologie, în istoria teoriilor
politice există unele tentative de elaborare sau definire a conceptului de agent politic. Astfel, Max
Weber, într-un sens mai larg, considera că politicul cuprinde toate speciile de activitate directivă

27 autonomă. Într -un astfel de context, ca for țe politice principale sunt considerate statele, diferite
grupări din interiorul acestora pentru care interesele reparti ției, conse rvării și transferului puterii
sunt determinante17. Ung hiul de vedere weberian întruneș te astăzi adeziunea unui mare număr de
politologi – dacă nu în litera, atunci cel pu țin în spiritul lucrărilor lor.
După cel de -al doilea război mondial a fost elaborată și difuzată o imensă literatură despre
tipurile de for țe politice contemporane ș i, mai ales, referitoare la partidele politice, grupele de
presiune (Duverger, Burdeau, Almond, Powell, La Palombara, Neumann, Morgenthau, Meynaud,
Schwartzenberg, Parini etc. ). În acest cadru, politologul francez G eorges Burdeau considera că
forțele politice sunt cele prin care se afirmă o voin ță conș tientă de a ac ționa asupra grupului,
valorificând energii sociale prin politizarea diferitelor domenii ale societă ții; sunt în e sență cele
care î și propun fie cucerirea puterii, fie participarea la exercitarea ei, fie influen țarea orientării
acesteia18.
Cunoscutul politolog francez M aurice Duverger considera că agen ții politici sunt
organiza ții, sociogrupuri organizate, structurate, articulate, ierarhizate, mai mult sau mai pu țin
specializate și adaptate luptei pentru putere, care exprimă interesele și obiectivele for țelor sociale
diverse: clase sociale, colectivită ți locale, grupări etnice, grupuri cu interese particulare19.
În lite ratura politologică, printre finalită țile principale ale agen ților politici sunt
eviden țiate realizarea binelui comun (G. Burdeau, B. de Jouvenel, J. Freund etc.), de agregare și
articulare a diverselor interese (Powell, Almond etc.), de conversiune a ceri nțelor și suporturilor
intra și extra -societale în decizii, adică în outputs -uri corespunzător valorilor integrative ale
sistemului (D. Easton), adaptarea și men ținerea sistemului socio -economic prin universalizarea
valorilor existente, prin prevenirea și înlăturarea devian țelor (T. Parsons), scopuri pedagogice (D.
Gusti etc.).
Alte puncte de vedere teoretice evită analiza categoriei de for țe politice sau o consideră un
demers inutil, justificat prin fenomenul "depolitizării" societă ții, al dezideologizări i acțiunii
politice generate de societatea "abunden ței" sau a "bunăstării generalizate". Astfel de pozi ții ar
putea avea un caracter conservator; scopul lor, aureolat de "mitologia depolitizării societă ții", ar
putea fi și acela de a cultiva pasivitatea în rândurile acelor agen ți politici care doresc schimbări
sociale de mare anvergură.
Agen ții politici contemporani sunt grupări de cetă țeni, formate prin asociere liberă, bine
organizate, durabile, posedând o unitate de voin ță și de acțiune determinată de n evoile ș i
interesele formelor de comunitate socială, ale colectivităț ilor umane, claselor, categoriilor sociale,
sociogrupurilor din interiorul comunită ții pe care le reprezintă, având drept scop final fie
schimbarea profundă a ordinii institu ționale și sociale existente și crearea unei ordini
socioeconomice și politice superioare, fie conservarea ordinii social -economice și politice date,
fie influen țarea aplicării dreptului în favoarea lor – finalită ți emanate dintr -un ansamblu de motive
aparținând ș i bazei, segmentului din societatea civilă pe care îl reprezintă. Ca asocia ții cetă țenești
bine organizate – agen ții politici sunt caracteriza ți prin coeziune, ierarhizare func țională

17 Max Weber – Le savant et la politique, Paris, 1959, pag. 99 -101
18 Georges Burdeau – Traite de science politique, tome III, Paris, 1968, cap. I
19 Maurice Duverger – Introduction a la politique, Gallimard, Paris, 1964, pag. 184

28 interioară, un aparat de conducere (variabil în func ție de numărul de mem bri, scopurile urmărite,
aria geografică de răspândire etc.) și condu și, un statut formal sau informal, anumite tehnici de
încadrare a membrilor, un nivel concret de operativitate dependentă de raportul dintre centralism
și democra ția internă, o relativă d urabilitate, unitate de voin ță și de ac țiune, simboluri specifice
(carnete de membru, insigne, drapele, sigle, portrete ale liderilor, lozinci, aspecte vestimentare
caracteristice etc.), capacită ți de a utiliza anumite instrumente ș i de a valorifica resurs e politice,
pot avea continuitate în ac țiune sau o activitate intermitentă, posedă strategii și tactici proprii, se
raportează în mod direct sau indirect la puterea de stat și la exercitarea dreptului de decizie la
scara societă ții globale.
Ca forma țiuni de cetă țeni, agen ții politici transpun în practică statutul constitu țional al
cetățeanului, distingându -se, prin aceasta, de organiza țiile economice, culturale sau profesionale.
Complexul ansamblu de trebuin țe și interese economice, de regulă, constituie i mpulsul primar,
fundamental al ac țiunilor ini țiate și desfă șurate de for țele politice. Agen ții politici ac ționează într –
un cadru sociocultural, ideologic concret, în mediul unui regim polit ic, în interiorul unei
comunităț i umane, într -un cadru demogeografi c ce-și lasă amprentele prin determinare sau
influen țare în diferite grade asupra dinamicii lor. Practica fiecărui agent politic, dinamica seriilor
de ac țiuni întreprinse sunt modelate de mi șcarea macrosistemului social, de fiecare subsistem ce
intră în al cătuirea acestuia.
Agen ții politici transpun în practică dreptul constitu țional, î și armonizează programele și
acțiunile cu celelalte izvoare de drept sau acționează în sensul schimbării dreptului, a ordinii
juridice și socioeconomice existente. Energiile care îi animă sunt determinate de factori
economici, culturali, ideologici, spirituali, de elem ente care țin de psihismul social și emană în
mod nemijlocit din dinamica relativ autonomă a subsistemului ac țiunilor politice. Astfel de
factori pot fi valorif icați armonios în activitatea agen ților politici realizându -se o voin ță social –
politică unitară, o unitate de ac țiune, un relativ consens la nivelul colectivită ții sau, dimpotrivă, în
cele mai multe cazuri, între organizarea social -economică, viața cultura lă, psihismul social,
conștiința comunitară – pe de o parte, și practica agen ților politici, func ționarea sistemului politic
în întregul lui – pe de altă parte, pot să apară disfunc ții, defazări, contradic ții determinate de
procesele dinamicii sociale glob ale.
În cadrul societă ților libere, cu economie de pia ță, agen ții politici nu reușesc să realizeze
convergen ța tuturor energiilor sociale, coeziunea tuturor colectivită ților umane în acord cu o
strategie unitară. În jocul liber, pe scena socială, al agen ților politici este dificil de realizat
consensul în rezolvarea problemelor majore ale vie ții economice, sociale, culturale și politice –
fapt ce poate să explice neîmplinirile în planul ra ționalită ții, eficien ței și operativită ții practicilor
a numeroș i agenți politici.
Programele, strategiile și scopurile for țelor politice scot în eviden ță anumite atitudini ale
lor fa ță de ordinea socială, fa ță de valorile promovate în cadrul macrosistemului social și, în
special, fa ță de suprastructura politico -juridică, ordinea economică existente sau fa ță de procese
și tendinț e semnificative petrecute pe plan interna țional. Corespunzător unui sistem de interese,
agen ții politici – pe baza unei reflectări părtinitoare a totalită ții socioumanului, vor elabora și
realiza î n practica lor orientări strategice specifice. Astfel, ei pot urmări cu predilec ție fie
schimbarea pe cale revolu ționară a societă ții, fie conservarea, supravie țuirea sistemului
socioeconomic existent, fie influen țarea interpretării și aplicării dreptului în favoarea satisfacerii
unor interese particulare sau schimbarea pe calea reformelor. For țele politice contemporane, prin
practica lor nemijlocită, prin participarea la alian țe sau la luptele politice, urmăresc una dintre

29 aceste direc ții strategice sau le combină în favoarea uneia (rezultă astfel posibilitatea stabilirii
poziției fiecăreia pe e șichierul politic: stânga, dreapta, centru, centru -stânga, extrema dreaptă
etc.). Pentru a -și atinge scopul final, ele urmăresc să cucerească puterea în stat, să exe rcite dreptul
de ini țiativă legislativă, de a adopta legi sau să ob țină posibilitatea de a influen ța prin diverse
mijloace activitatea organelor statului de elaborare, adoptare și aplicare a principalelor decizii,
norme politice -juridice.

1.4.1 Partidele politice
Noțiunii de partid politic i -au fost atribuite sensuri și semnifica ții diferite de la o etapă la
alta a epocilor modernă și contemporană, chiar în aceea și etapă și în aceea și țară, în func ție de
pozițiile de clasă, partinice, ideologice și naționale ale autorilor.
În epoca modernă și în cea contemporană – epoci în care istoria partidelor politice a
cunoscut profunde schimbări calitative determinate de liberalizarea societă ții, no țiunii de partid
politic i -au fost date defini ții nominale, genet ice, structurale, institu ționaliste, descriptive,
ostensive, behavioriste etc. O parte a ideologilor au accentuat asupra rolului moral, integrator al
partidelor, ocolind sau negând rolul, caracterul lor par țial și particular. În acela și timp, al ți
ideologi au accentuat asupra caracterului partinic al însă și defini țiilor partidelor.
În cadrul concep țiilor din perioada liberală a capitalismului accentul era plasat pe corela ția
partid – doctrină. Astfel, de pildă, Benjamin Constant considera în anul 1816 că partidul este o
reuniune de oameni ce profesează aceea și doctrină politică. David Hume sus ținea că partidele
sunt axate pe programe servind coalizării intereselor. Mai târziu după apari ția ș i extinderea
partidelor de masă – cu sute de mii și chiar milioane de membri, au fost eviden țiate noi note
definitorii ale conceptului de partid. Astfel, Max Weber concepea par tidul politic ca fiind
organizaț ia unui număr restrâns de oameni interesa ți în via ța politică, dornici de a participa la
putere, care recrutează p rin liber angajament partizani ș i vor prezenta candida ți în alegeri.
Structura partidului este alcătuită din militan ți, func ționari și antreprenori politici. Primii așteaptă
triumful în alegeri al " șefului" lor în scopul ob ținerii sau consolidării, mai târziu, a unor avantaje
personale. În vârful piramidei partidului se situează șeful – adică "dictatorul plebiscitat", care va
încerca să antreneze după sine mase tot mai largi de cetă țeni20. Astfel, puterea va ajunge în
mâinile unor profesioni ști în politică – persoane apte să ra ționalizeze eforturile de guvernare.
Un alt autor, filosof și teoretician al dreptului, definea partidele ca fiind forma țiuni care
grupează oameni de aceea și opinie pentru a -și asigura o influenț ă veritabilă asupra gestiunii
afacerilor publice21.
Maurice Duverger scria în anul 1964 că una dintre categoriile de organiza ții politice care
au "ca obiectiv cucerirea puterii sau participarea la exerci țul său"22 o constituie partidele politice.
Ca institu ții, partidele politice sunt grupări puternic structurate, articulate, ierarhizate și adaptate

20 Max Weber – Le savant et la politique, Paris, 1959, pag. 149
21 Hans Kelsen – La Democratie, 1932, pag. 12
22 Maurice Duverger – Introduction a la politique, Gallimard, Paris, 1964, pag. 183

30 luptei pentru putere, care exprimă obiectivele și interesele for țelor sociale diverse (clase,
colectivită ți locale, grupuri etnice, comunită ți de interese particulare). Dar partidele
contemporane se de finesc mai pu țin prin ideologia și progamul lor sau prin suportul lor social
decât prin natura organizării, pentru că un partid constituie o comunitate cu o structură specială,
cu o anatomie particulară.
Georges Burdeau conferea următoarea accep țiune no țiunii de partid: "…constituie un
partid orice grup de indiviz i care, profesând aceleaș i vederi politice, se străduie ște a le face să
prevaleze, totodată să ralieze la ele un cât mai mare număr de cetă țeni și care caută să cucerească
puterea sau să influe nțeze deciziile sale"23.
Autorii americani C.C. Rodee, T.J. Anderson, C.Q. Christol considerau că partidele
politice sunt cele care perpetuează și institu ționalizează lupta politică pentru putere, având rolul
de mijlocitoare între cetățeni și guvern. Parti dele politice sunt purtătoarele procedurilor pentru
selectarea și calificarea personalului guvernant, apoi de investire a acestuia cu autoritatea de a
face, a executa, a supraveghea ș i interpreta politica24.
În ultimele decenii, gra ție în special cercetărilor func ționaliste, o parte a politologilor au
manifestat mai puț in interes pentru ce anume sunt partidele, pentru structura lor organizatorică și
institu țională, situând pe primul plan cercetarea funcțiilor partidelor, strategiilor, consecin țelor și
eficacită ții acțiunii lor. Partidele sunt considerate variabile depend ente de mediul socio -economic
și cultural în care acționează. Ca urmare, accentul fiind plasat pe corela ția partid –dezvoltare, și în
aceste condi ții mecanismele determinative ale act ivității partidelor pot fi eludate sau analizate
restrictiv în favoarea factorilor culturali, psihologici (scopuri, valori, norme, dominante
spirituale).
Etimologia termenului de partid derivă din latinescul pars, partis (cu semnifica ția de parte
dintr -un întreg). Această semnifica ție vagă a fost asimilată în majoritatea limbilor. Se impune
însă nevoia unei desprinderi a elementelor diferen țiale, specifice ale partidelor în raport cu alte
părți sau unită ți ale sistemelor politice, socia le, ceea ce va predispune la elaborarea unei defini ții
logice formale. Un atare demers logic formal este riscant și cu opera ționalitate destul de mică,
întrucât partidele politice sunt diferite de la un sistem social la altul, de la o țară la alta sau de la o
etapă la alta a istoriei aceleia și țări, fapt care poate determina, în mod justificat, cercetătorul să
aprecieze că elementele comune ale partidelor epocii noastre (reliefate într -o defini ție logic –
formală) sunt mai pu țin importante pentru practică de cât cele diferen țiale, specifice fiecărui
partid.
În spiritul prezentului demers teoretic, partidul politic este o asocia ție de cetă țeni care
alcătuie ște o organiza ție cu caracter durabil, formată prin adeziunea liberă a membrilor pe baza
intereselor și ideilor comune, care urmăre ște schimbarea (reformistă sau revolu ționară) ori
conservarea ordinii socio -economice existente prin influen țarea, cucerirea sau exercitarea puterii
de stat (a dreptului de ini țiativă legislativă, de elaborare și aplicare a legilo r și deciziilor politice)
conform voin ței suportului social pe care îl reprezintă, creând ș i mobilizând în acest scop
numeroase organiza ții locale, lărgindu -și numărul de simpatizan ți, alegători și aderen ți.

23 Georges Burdeau – Traite de science politique, tome III, Paris, 1968, pag. 268
24 C.C. Rodee , T.J. Anderson, C.Q. Christol – Introduction to Political Science , New – York, p ag. 486

31 În legătură cu această defini ție ar trebui eviden țiate următoarele aspecte:
1) Orice partid politic posedă o organiza ție, asigurându -și astfel o continuitate și o
eficacitate în realizarea programului. Prin aceasta partidul se deosebe ște de grupurile informale și
perisabile. Ca organiza ție, partid ul dobânde ște o structură formală, depersonalizată, caracteristică
institu țiilor autentice.
2) Fiind organiza ții cetă țeneș ti, partidele func ționează în orbita statului, apărând și
dispărând odată cu statul și dreptul. Organiza țiile noncetă țenești nu sunt p artide. În accep țiunea
modernă și contemporană partidele sunt păr ți ale corpului electoral, cu excep ția partidelor scoase
în ilegalitate. Organiza ția partidului posedă o structură ierarhică, cu ramifica ții pe plan local
(filiale, organiza ții locale), existând canale de comunicare între organele interne dispuse ierarhic
sau pe linie orizontală. De calitatea circuitelor de comunicare existente înăuntrul partidului, dar și
între acesta și sistemul politic -statal, societatea în a nsamblul ei, va depinde dem ocraț ia internă de
partid ș i eficien ța practicii sale politice.
3) Partidele se formează prin adeziunea liberă a membrilor la organiza ție spre deosebire
de diferitele forme de comunitate, clase, categorii sociale, caste sau ordine. Libertatea de a adera
la un partid este o normă integrată în statutele partidelor și în drepturile constitu ționale ale
statelor democratice, constituind unul dintre drepturile politice aduse în istorie de către burghezie.
Pe când libertatea de a adera sau a abandona, de exemplu, clasa care stăpâne ște bogă ția, nu se
poate concretiza în practica reală, fiind un privilegiu mo ștenit, acumulat pe parcursul, de regulă, a
mai multor genera ții. Aceasta nu înseamnă că aderarea la un partid politic, simpatizarea sau
alegerea lui nu ar fi d eterminată de pluralitatea intereselor dominante din cadrul societă ții civile,
implicit de structura de clasă.
4) Adeziunea la un partid, alegerea sau simpatizarea unuia dintre partide este cauzată de
interesele comune, de împărtă șirea acelora și valori, mentalită ți, stări de spirit, culturi. Formarea
unei culturi politice, aderarea la un sistem de valori politice este condi ția sine qua non a adeziunii
libere a cetățeanului la un partid politic. Diviziunea societă ții civile în diferite grupuri de interese
a cauzat formarea mai multor partide, asociate într -o structură diferită de la țară la țară, chiar și în
acela și stat – de la o etapă la alta.
5) Orice partid politic ia atitudine fa ță de ordinea social -economică, spirituală și culturală
existentă, fa ță de sistemul de ansamblu al ac țiunilor politice. Această atitudine se manifestă prin
adoptarea uneia dintre direc țiile strategice fundamentale, fie a conservării, fie a reformării lente,
fie a revoluț ionării sistemului (uneori se manifestă combinarea de oportu nitate a acestora).
Determinantă, în formularea atitudinilor politice, este voin ța suportului social.
6) Pornind de la atitudinea fa ță de sistemul social, partidul adoptă sau își realizează
(elaborează) o ideologie, un ideal social -politic. Pe baza atitud inii fa ță de sistem și a ideologiei va
alcătui un statut ș i un program politic, în func ție de care va ac ționa consecvent pentru a -și
extinde suportul social, numărul aderen ților și al simpatizan ților, cu o mai mare acuitate în timpul
campaniilor electoral e.
7) Realizarea programului, a idealului partidului presupune lupta pentru influen țarea,
cucerirea și controlul vie ții de stat, adică a dreptului de ini țiativă legislativă, de elaborare și
adoptare a deciziilor, de aplicare a legilor, de modelare a ordinii social -economice și culturale
conform voin ței suportului social pe care îl reprezintă agentul. Din acest punct de vedere, oricare

32 partid î și exprimă public voin ța de a cuceri și exercita puterea, valorificând toate instrument ele și
resursele politice pe care acesta este stăpân.
În perioada liberală a capitalismului exista o disjunc ție între via ța partidelor și via ța
statului. Partidele erau considerate organiza ții extralegale, extraconstitu ționale. Poporul ar trebui
să-și exe rcite suveranitatea în mod direct prin stat și nu prin intermediul partidelor. Deci, între
principiul suveranită ții poporului și activitatea partidelor și cetă țenilor se considera că ar exista o
contradic ție. Invocarea unor acte sau merite ale vreunui part id de la tribuna parlamentară era
considerată o devian ță de la etica politică. Deci, conform acestei interpretări, deasupra partidelor
și cetă țenilor plutea statul, parlamentarii care "serveau" interesele întregii na țiuni în mod
"nepartinic" – "abandonându -și" sta tutul de oameni ai unui partid ș i prestând o activitate în scopul
realizării "interesului general" și a "binelui comun".
În schimb, în numeroase societă ți contemporane s -a afirmat tendin ța de transformare a
statelor în instrumente ale partidelor sau ale coali țiilor de partide. De aceea, principalul scop al
oricărui partid politic a devenit cucerirea dreptului de a folosi statul și sistemul juridic în direc ția
afirmării suportului social reprezentat. Aceasta este o consecin ță a creș terii gradului de
participare a maselor la via ța politică.
8) Pentru a -și realiza programul, partidele se organizează, se structurează sub forma unor
"personalită ți colective", cu voin ță proprie unitară, prezentând o unitate în ideologie și acțiune, cu
o struc tură organizatorică bine articulată, având numeroase organiza ții locale, un „aparat ”, un șef
și o îmbinare variab ilă a centralismului cu democraț ia internă. De asemenea, partidele politice
contemporane posedă sau tind să -și creeze un statut, o organiza ție de tineret și un cuantum
concret de mijloace politice pe care le integrează în ac țiune în vederea realizării programului.
9) O condi ție a activită ții și vieții partidelor politice este existen ța unei părți nepolitizate în
structura corpului electoral. Prin intermediul propagandei, al mijlocelor de informare, al celorlalte
mijloace, instrumente politice, al educaț iei politice -civice, partidul urmăre ște să scoată din sfera
neutralită ții simpatizan ți și alegători ai candida ților săi pentru locurile din parlament, pentru
programul ș i platforma sa politică.
Definite în acest fel, partidele politice sunt o realitate contemporană. Chiar dacă este
generală, defini ția dată prezintă o valoare opera țională și euristică, în sensul că poate juca rolul de
instrument al analizei concrete și multilaterale a partidelor dintr -o societate dată. Dar, o analiză
concret -istorică și multilaterală a unui partid politic presupune nu numai surprinderea analogiilor
formale ale acestuia sau ale unui tip de partide în raport cu celelalte. Aceasta va implica depă șirea
abordării formale, institu ționaliste a problematicii partidelor și canalizarea eforturilor în direc ția
descifrării aspectelor de con ținut al organizării și func ționării lor în tipurile de societă ți
contemporane, în lumina determinismului social. Un atare demers științific implică folosirea
metodei comparative.

1.4.2 Grupurile de presiune
În sistemele politice contemporane, alături de partidele politice, funcționează grupuri de
presiune (pressure -group, les groupes de pression). Prezen ța și rolul lor social -politic au fost

33 semnalate de către americanul Arthur F. Bentley, încă în anul 190 8, care supunea analizei
prezenț a în societate a unor "grupuri de interese"25, referindu -se la diverse presiuni exerc itate de
asemenea grupuri asupra guvernan ților. În ultimele decenii a fost elaborată o vastă literatură
politologică cu privire la organizarea, locul și rolul grupurilor de presiune. Cercetările consacrate
practicii acestor agen ți politici s -au extins și adâncit ca urmare a cre șterii rolului lor în sistemele
social -politice. Maurice Duverger constata în anul 1960 că "alte for țe decât partidele acționează
în via ța politică, adesea la fel de puternice ca ele, câteodată mai puternice. Deseori, se ascund
dinco lo de paravanul partidelor"26. Printre acestea enumera sindicatele muncitore ști, grupurile
patronale, organiza ții corporative, mari întreprinderi private, asocia ții ale vechilor combatan ți,
mișcări de tineret, societă ți de intelectuali, biserici, universită ți, organe de presă etc. Într -o altă
lucrare, acela și autor î și exprima convingerea că grupurile de presiune au o răspândire universală,
în orice epocă sau regim, dar majoritatea sunt nepolitice.
Într-un sens larg, no țiunea de grup de presiune a fost identificată cu cea de grup de
interese (interest groups) care a circulat și mai circulă cu frecvenț ă mare, în special în literatura
americană. Precizându -i con ținutul și sfera, R.G. Schwartzenberg conferea următoarea accep țiune
noțiunii: "Un grup de presiune poate fi definit ca fiind o organiza ție constituită pentru apărarea
unor interese proprii și exercitarea unei presiuni asupra puterii publice în scopul de a obț ine de la
aceasta decizii conforme cu astfel de interese"27. Este, deci, plasat accentul asupra următoarelor
note definitorii: grup organizat, apărarea și promovarea intereselor proprii, exercitarea unor
presiuni asupra guvernan ților.
Ființarea grupurilor de presiune este un proces mult mai vechi decât apari ția preocup ărilor
de investigare t eoretică -explicativă a acestora. În acest sens, Jean Meynaud observa că activită țile
de presiune asupra guvernan ților au o răspândire universală. Dar, după cel de -al doilea război
mondial, diversitatea func țiilor, a mijloacelor de interven ție asupra foruri lor de decizie locale,
naționale și internaț ionale, ca și sensurile în care afectează funcționarea mecanismului politic, s –
au diversificat și extins cantitativ foarte mult. Dintre cauzele care au g enerat acest fenomen
putem enunț a evolu ția naturii și funcț iilor statului, cu precădere creșterea ponderii ș i implica țiilor
funcțiilor dirijiste, de planificare ș i de men ținere a echilibrului politic, existen ța unei mari
diversită ți de interese, tradi ții și aspira ții la nivelul categoriilor socioprofesionale, grup urilor
sociale, comunită ților etnice, religioase etc., dintre care multe nu ob țin satisfac ții ca urmare a
materializării strategiilor politice și a sistemului de drept puse în exerci țiul puterii, eludarea unor
interese din strategiile și programele part idelor politice de guvernământ ș i din atenția celor care
efectiv iau și aplică deciziile, ridicarea nivelului de cultură politică atât a guverna ților cât și a
guvernan ților, cauze de ordin psihologic vizând, în principal, neîncrederea în guvernan ți etc. În
această situa ție statul, ca pivot, ca centru în jurul căruia gravitează totalitatea for țelor politice
(partide, mișcări politice, grupuri de presiune etc.) devine obiectul unor pressing -uri diferite, de
multe ori contradictorii.
În politologia contemporană, pentru desemnarea ac țiunilor exercitate asupra guvernanților
se mai utilizează ș i alte expresii: "grup de influen ță" (E.C. Banfield, G. Voolton, St. Ehrlich),
"grupuri organizate", "interese organizate", "uniune de interese" etc. Din considerente logice, dar

25 A.F. Bentley – The Process of Guvernement. A Study of Social Pressures , Chicago, 1908
26 Maurice Duverger – Institutions politiques et droit constitutionnel , P.U.F., Paris, 1960, p ag.738
27 R. G. Schwartzenberg – Sociologie politique , Paris, 1971, p ag.41

34 și din necesitatea de nuan țare, se impune o diferen țiere a sferelor și semnifica țiilor no țiunilor de
grup de presiune și expresiilor amintite. În fond, orice grup socio -uman poate fi un grup de
interes e, fie el formal sau informal, fie de conjunctură sau de durată, fie legal sau ilegal. Dar un
grup de interese este doar poten țialmente un grup de presiune; el dobânde ște această ultimă
calitate doar atunci când, în virtutea interesului, exercită o ac țiune, o influen ță, o presiune asupra
guvernan ților, în mod concret asupra unui organ statal. Spre deosebire de partidele politice,
grupurile de presiune nu posedă programe politice, strategii, nu participă direct la cucerirea și
exercitarea puterii de stat.
Grupurile de presiune sunt numeroase și variate calitativ. Printre cele mai importante pot
fi amintite următoarele: academii, biserici, societă ți de gândire, grupuri de intelectuali, sindicate
muncitore ști, organiza ții țărăne ști, studențeș ti, de femei , miș cări ale tineretului, asocia ții de vechi
combatan ți, organiza ții patronale, corpuri de ofi țeri, organe de presă, organiza ții ale oamenilor de
afaceri, b irouri specializate în presiuni -lobby28, centre de propagandă, grupuri de diziden ți etc.
Dată fiind marea lor diversitate, s -a impus necesitatea elaborării unor tipologii pe baza a
tot atâtor criterii, cum sunt numărul de membri, capacitatea financiară, calitatea organizării,
durata, scopurile lor, legalitatea etc.
Maurice Duverger, după criteriul structurii, le împăr țea în grupe de presiune cu caracter de
masă (organiza ții de țărani, de tineret, asociaț ii de vechi combatan ți etc.) și de cadre (organiza ții
corporative, asocia ții de înal ți funcționari etc.); după raporturile lor cu partidele, există grupe de
presiune cu rol de anexe ale partidelor (grupuri de tineri, de femei, asocia ții sportive, cooperatiste
etc.) ș i altele care -și subordonează, chiar î și anexează partidele (de exemplu, un partid
conservator poate fi un instrument al unei organiza ții patronale) . După modul în care exercită
presiunea asupra guvernan ților, pot folosi mijloace legale și ilegale, pot ac ționa în mod deschis
sau clandestin.
R. G. Schwartzenberg le clasifică după scop în grupuri de apărare a intereselor ș i grupuri
care militează pentru idei (clasificare preluată de la J. Meynaud); după gen, pot fi private sau
publice; după structură, pot fi de masă sau de cadre.
De asemenea, grupurile de presiune au mai fost împăr țite în formale sau informale, cu
activitate continuă sau intermite ntă, spontane sau organizate, care folosesc mijloace violente sau
pașnice, na ționale sau interna ționale, primare și secundare, locale și centrale, grupuri de presiune
directă și indirectă (adică, prin intermediul influen țării opiniei publice), profesionale și
neprofesionale (cele care vizează rezolvarea unor probleme ale tineretului, pensionarilor,
„copiilor străzii ”, sau referitoare la mediu, pace, dezarmare etc.) ș.a.

1.4.3 Statul – instituție a puterii
Activitatea grupelor de presiune ș i a partidelor politice nu și-ar avea sensul în afara
statului ca institu ție politică dominantă, reglatoare a dinamicii sociale. Cetă țenii și grupurile

28 Lobbysmul constă în ac țiunile unor persoane specializate în influen țarea procesului legislativ, în utilizarea unor
agen ți plăti ți pentru a in fluen ța legislativul .

35 sociale, persoanele fizice și juridice au privirile și speran țele orientate asupra vie ții statale de la
care a șteaptă deciziile cele mai importante care privesc via ța lor. La fel, statul – ca instituț ie a
guvernării, a creării unei ordin i socio -economice dezirabile, aș teaptă de la cetățeni supunere,
conformare fa ță de deciziile, fa ță de legile adoptate. În acest fel, în societă țile democratice, statul,
ca nucleu al societă ții politice, și cetățenii orienta ți de o cultură politică anumită compun un cuplu
armonios a cărui via ță este alimentată de func ționarea partidelor, a corpului electoral, de reacț iile
opini ei publice.
Statul este institu ția puterii politice ce func ționează pe un anumit teritoriu delimitat prin
grani țe recunoscute și înăuntrul unei comunită ți umane (popor, na țiune), dispunând de monopolul
violen ței legitime. Ca agent politic, statul posedă cele mai importante resurse și instrumente
politice, inclusiv cele de impunere prin forță (poliț ie, jandarmerie, gardă financiară, penitenciare,
armata etc.) a principiilor de ordine socio -economică. De aceea, statul a fost identificat în mod
restrictiv cu un "aparat al domina ției de clasă", cu o "for ță specială de reprimare" sau cu o
"organizare specială a for ței, o organizare a violen ței în vederea reprimării unei anumite clase"
sau "o ma șină pentru menținerea domina ției unei clase asupra al teia". Statul, ca institu ție politică
centrală, poate fi sau poate să pretindă că este, în rela țiile cu cetă țenii, o expresie a voin țelor
acestora de a organiza și conduce societatea corespunzător intereselor generale și unor valori
universale. Sub acest a spect statul î și revendică autoritatea și legitimitatea de agent al conducerii
și organizării globale a societă ții corespunzător voin ței, intereselor, programelor politice ale
partidelor sau ale unui agent social (segment al societă ții civile) care au câ știgat alegerile.
După Max Weber, statul reprezintă un instrument al societă ții prin care aceasta î și va
raționaliza organizarea și progresul: „statul este o întreprindere politică cu caracter institu țional
care revendică, în direc ționarea administrativă ș i în aplicarea reglementărilor, monopolul
constrângerii fizice legitime ”29. Institu ția puterii de stat, deci, de ține monopolul violen ței
legitime, fiind aptă să înfăptuiască controlul birocratic ra țional în economie și societate, să
asigure respectarea norme lor generatoare de ordine și eficien ță în ac țiunile sociale -economice.
Există state legitime și nelegitime. În toate cazurile cei care deț in monopolul puterii î și crează
institu ții specializate în comandă și o birocra ție, o armată, o poli ție, un aparat rep resiv, un sistem
de propagare a valorilor politice proprii. Această concep ție despre stat se vrea generală, adică cu
o largă sferă de valabilitate, prin fapt ul că surprinde atributele esenț iale ale tuturor statelor
moderne. Ea a inspirat majoritatea pozi țiilor actuale referitoare la stat și drept. Aș a, de pildă,
Robert Nozick era convins că statul constituie o asocia ție dominantă de protec ție dintr -un
teritoriu care pune în valoare două condi ții necesare: „să aibă tipul corespunzător de monopol
asupra folos irii forței în teri toriu ș i să apere drepturile fiecăruia din acel teritoriu, chiar dacă
această protec ție generală ar putea fi oferită numai într -o modalitate “redistributivă”30. Cele două
fațete cruciale ale statului sunt perfect legitime din punct de vedere moral, neviloând drepturile
nimănui.
Statul, ca institu ție fundamentală a societă ților civilizate, este rezultatul unor necesită ți
obiective generate de adâncirea diviziunii muncii sociale, de multiplicarea activită ților și
funcț iilor în cadrul cole ctivită ților umane, de diferen țierea intereselor agen ților practicii sociale.
În orice mare colectivitate umană se face resim țită nevoia de coordonare a oamenilor, a

29 Max Weber – Economie et societe , tome I, Editura Plon, Paris, p ag.71
30 Robert Nozick – Anarhie, stat și utopie , Editura Humanitas, Bucureș ti, 1997, p ag. 159

36 sociogrupurilor, institu țiilor și organiza țiilor componente pentru a se preveni sau înlătu ra
conflictele, tensiunile, dezechilibrele, pentru a se evita destabilizarea, pentru a fi temperate
interesele divergente etc. Se produce astfel diferen țierea dintre guvernan ți și guverna ți, dintre
conducători ș i condu și, se afirmă o autoritate publică, ma i ales în momentele istorice de criză, de
convulsiuni sociale (războaie, crize economice și politice, dezastre naturale etc.), din care emană
acțiuni de coordonare în conformitate cu o voin ță generală ce pretinde legitimitate. Léon Duguit
susținea că existen ța unei diferen țieri dintre guvernan ți și guverna ți este caracteristica
fundamentală a statului.
Statele contemporane, dincolo de marea lor diversitate în plan organiza țional și func țional,
au ca trăsătură comună aceea de a fi institu ții (din lat. Institutio -întemeiere, înfiin țare, obicei,
regulă de purtare). Institu țiile au fost create de oameni din nevoia de a depăș i “starea de natură”,
caracterul spontan, egoist, agresiv al ac țiunilor membrilor colectivită ții și de a realiza o ordine, o
armonie, un cadru social civilizat care să garanteze drepturile fundamentale ale fiecărui membru.
Prin urmare, au apărut organiza ții tot mai diversificate, a rezultat o autoritate politică situată
“deasupra intereselor individuale”, dar recunoscută ca necesară pent ru satisfacerea acestor
interese, pentru întărirea coeziunii colectivită ții, a ordinii și disciplinei. O conota ție actuală a
termenului institu ție vizează organiza țiile a căror activitate este reglată de un statut, de
regulamente specifice, de norme juridi ce având ca obiectiv satisfacerea unor nevoi sociale.
Comportamentele individuale institu ționalizate urmează a fi controlate, monitorizate de
funcționarii institu ției care ac ționează și ei după norme, reguli precise și cunoscute în acord cu
voința autorită ții desemnate de colectivitate în acest scop.
Institu țiile reprezintă structuri organizate, care func ționează pe temeiul unor norme
izvorâte din tradi ție sau elaborate deliberat, pe care grupurile sau colectivită țile umane le crează
în mod con știent, din necesitate, pentru a le mijloci dobândirea unei eficien țe sporite în
raporturile dintre ele, precum și în activită țile de producere a bunurilor, valorilor materiale și
spirituale31. Caracteristicile generale ale institu țiilor (politice, administrative, juridice, economice,
militare, de învă țământ, de cercetare științifică, medicale, de cult, de cooperare economică
interna țională, diplomatice etc.) sunt :
– posedă simboluri culturale pe baza cărora pot fi identificate (drapel, imn na țional, stemă
etc.) și care pot avea semnifica ții emoț ionale pentru membri;
– posedă coduri de comportament (statut, regulament intern, reguli, ordine transmise de
institu ția ierarhică etc.), care definesc clar status -urile membrilor, cerinț ele rolurilor, structurile de
conducere, rela țiile ierarhice etc. Însușirea ș i practicarea acestora vor face c a acț iunile membrilor
să dobândească un caracter formal, oficial, să sporească loialitatea lor fa ță de interesele instituț iei;
– în oricare institu ție sunt definite juridic mod alitățile de ac țiune în numele grupului ca
întreg, atât în raporturile interne, cât și în raporturile cu alte institu ții;
– competen ța membrilor este definită impersonal, modurile de realizare a rolurilor sunt
reglate de norme impersonale, astfel încât ins tituția va supravie țui diferitelor schimbări ale
oamenilor pe posturi (avansare, retrogradare, transfer etc.), întrucât ea corespunde intereselor și
aspiraț ilor majorită ții oamenilor;

31 Ion Tudosescu și colab oratorii – Structurile organizaționale și eficiența acțiunii , Editura Academiei, București ,
1978, pag.15

37 – în cazul în care codurile de comportament nu -și vor realiza func țiile, institu țiile vor
recurge la mijloace complementare: obiceiuri, tradi ții, cutume, la justificări ideologice etc.
Statul este o institu ție, este în fapt o re țea complexă de institu ții, este “institu ția
institu țiilor”, fiindu -i valabile notele definitori i anterioare. Dar diferen ța specifică va rezulta
dintr -o defini ție logică. În acest sens, Tudor Drăganu definea statul ca “o institu ție având ca
suport o grupare de oameni așezată pe un spaț iu delimitat, capabilă de a -și determina singură
propria sa compete nță și organizată în vederea exercitării unor activită ți care pot fi grupate în
funcțiile: legislativă, executivă și jurisdic țională”32. În acest fel statul poate fi deosebit de
celelalte institu ții. Nota specifică principală o constitu ie activită țile funda mentale ale statului sau
funcțiile sale. În general, teoreticienii dreptului constitu țional fac distinc ție între trei func ții:
1. Func ția legislativă, prin care statul elaborează norme generale, raționale, obligatorii
pentru agen ții acț iunii sociale (norme juridice, legi), cărora le vor fi subordonate orice alte norme.
2. Func ția executivă, care vizează asigurarea ordinii necesare desfăș urării coerente a
aplicării legilor de către diferitele organe ale administraț iei de stat, asigurarea bunei func ționări a
tuturor serviciilor publice.
3. Func ția jurisdic țională, prin care sunt solu ționate corespunzător legilor, respectându -se
procedurile statuate juridic, diferitele conflicte între părți care pretind că legea a fost violată.
Aceste func ții sunt inter dependente; ele se aplică, în regimurile democratice, nu numai în
raporturile dintre guvernan ți și guverna ți, dintre stat și institu țiile “extrastatale”, ci ș i față de
proprii func ționari ai statului, fa ță de persoanele încadrate pe posturi “de comandă” în stat sau
situate la “vârf ” în piramida statală. Institu țiile statale cele mai dezvoltate, mai bine adaptate
aspira țiilor majorită ții oamenilor sunt cele în care puterea politică a abandonat arbitrariul,
interesele de grup, personalizarea rolurilor, în car e legile emanate din voin ța majorităț ii sunt
acelea și pentru to ți cetă țenii, se aplică după criterii impersonale, formale și recunoscute.
Șirul defini țiilor date statului, în literatura de specialitate, este deja imens; multe sunt de
suprafaț ă, unele vin în contradic ție cu altele. În final vom reține faptul că în mod obiș nuit
teoreticienii statului și dreptului consideră că institu ția statală nu poate fi concepută fără un
teritoriu, o popula ție umană (condi ții extrinseci necesare na șterii statului) și o “a utoritate publică”
(sau “putere de stat”) – condi ția esen țială a statului. Trebuie să men ționăm opinia conform căreia
suveranitatea statului ar fi o trăsătură de neînlocuit a sa.

1.4.4 Elitele, liderii, masele populare – agenți ai practicii politice
Toate societăț ile contemporane ne oferă fapte reale, oricând constatabile, în privin ța
raporturilor dintre cei care conduc și cei condu și, dintre guvernanț i și guverna ți, dintre cei care
exercită puterea și cei care i se supun, dintre cei care decid ș i cei care execută, cei care
controlează și cei controla ți. De asemenea, în cadrul marilor diviziuni ale muncii sociale

32 Tudor Drăganu – Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Editura Lumina Lex, București, 1998, pag.116

38 (agricultură, industrie, servicii, administra ție, armată, învă țământ, religie, etc.) status -urile sunt
dispuse ierarhic, piramidal – la vârf locur ile fiind ocupate de cei mai capabili, de cei care au
promovat probele de selec ție socială, de marile personalită ți ale domeniului. Mari personalită ți,
mari conducători, ini țiatori ai unor procese socio -politice istorice, coordonatori ai unor procese
politice sociale de anvergură istorică s -au format și au activat și în via ța politică (regi, împăraț i,
presedin ți, principi, domnitori, mini ștri, șefi de partide, etc.).
Încă în Antichitate a fost sesizată și teoretizată împăr țirea societă ții în clase sociale,
straturi, pături, categorii, caste, etc., făcându -se observaț ia că ar exista un segment social care -i
include pe cei mai ap ți, pe cei care ar avea astfel legitimitate deplină pentru a conduce. După
Platon, de pildă, cei cărora le -ar trebui acordată guvernarea sunt în țelepții cetă ții (filosofii), mai
târziu – gânditorii cre știni sus țineau că politica ar trebui făcută de marii preo ți, de acele
personalită ți înzestrate cu har divin, unse de Dumnezeu pentru a înfăptui pe Pământ un stat după
chipul și asemănarea celui divin; peste alte câteva secole, în epoca modernă, s -a crezut că politica
trebuie făcută de cei lumina ți, de cei care au demonstrat calită ți naturale de conducători în
competi țiile și procesele vie ții politice, etc. Așa au proliferat concepț iile elitare într-un număr
impresionant de versiuni. Conform acestora, istoria a fost croită, realizată, reglată de elitele
sociale care reprezintă calitatea, în timp ce celelalte segmente sociale, în expresie generică –
masele populare, sunt cantitatea, co ntând pentru dezvoltarea socială doar ca număr.
După Friedrich Nietzsche, mersul evenimentelor, schimbările istorice au fost hotărâte de
cei mari (aristocra ți, nobili, eroi, etc.) și puternici, de cei înzestra ți cu voin ța de putere, ceilal ți
oameni constit uie mul țimile amorfe, difuze, incapabile de acțiune istorică. Masele sunt o copie
difuză a oamenilor mari, pot semnifica rezisten ța pe care trebuie s -o înfrunte cei puternici,
aptitudinea cea mai importantă a mul țimilor fiind aceea de a -i urma pe cei puter nici, de a se
supune, de a se exprima ca instrument al celor mari.
Dar elita politică a fost nu numai obiectul reflec țiilor filosofice, ci și al unor demersuri
sociologice, pozitive. A șa, de pildă, sociologul italian Vilfredo Pareto (în lucrarea „Traite de
sociologie generale ”, Payot, Paris, 1919), a dat expresiei elită socială un con ținut sociologic.
După el, în orice societate există elite specifice, aflate la vârf, și mase, aflate la bază. În sens larg,
elita semnifică to ți cei care reu șesc să ob țină c ele mai bune performan țe, indiferent de domeniu
(elita medicală, elita managerială, elita croitorilor, a arhitec ților, etc.). În sens restrâns, elita
politică îi cuprinde pe cei care, gra ție iste țimii, vicleniei, artei lor, au reu șit să acapareze puterea;
istoria este opera acestei elite politice. În exerci țiul lor, elitele suportă o uzură, le slăbe ște for ța.
Împotriva lor se ridică miș cări sociale animate de credin țe colective ce duc la primenirea
personalului. Istoria este un cimitir de aristocra ți, sus ținea Pareto, în care s -ar putea descoperi
circula ția elitelor. Pentru ca elita să rămână viguroasă, ar fi necesară înnoirea ei programată cu
noi conducători, păstrându -se caracterul deschis al acesteia. Dacă acceptă reînnoirea, aristocra ții
se vor men ține. Oricum mi șcările contestatare, revolu ționare, cele care amenin ță stabilitatea
regimului, impun o reînnoire a elitei. Cei afla ți la putere au în fa ță două soluț ii: ori să elimine
amenin țările revolu ționare, ori să le integreze. Cea mai bună cale este integr area abilă, progresivă
a forțelor ascendente care vor da vigoare elitei guvernante.
Numero și alți sociologi și politologi au semnalat caracterul extrem de complex al
structurii elitei (W. Mills, J. Porter, R. Aron, R. Dahl, etc.). Într -o societate plurali stă, marcată de
competiț ie, conflicte, grupuri de interese, există în fapt mai multe elite: economică, politică,
tehnocratică, charismatică, artistică, ideologică, simbolică, în lumea sportului, militară, în
administra ție, etc. – elite care au func ții esen țiale în societatea respectivă.

39 Rezultă din cele prezentate ideea că no țiunea de elită este foarte complexă, cu o sferă greu
de delimitat, având un nucleu mai uș or de identificat și o „margine ” destul de difuză care lasă loc
unor multiple interpretări pol isemantice. Etimologic, termenul de elită provine din latinescul
eligere = a alege, fiind utilizat la începutul epocii moderne cu sensul de minoritate socială care îi
include pe cei înzestra ți, talenta ți, abili, etc.
Este clar că no țiunea de elită socială are o sferă mult mai largă decât cea de elită politică .
Aceasta din urmă îi include pe to ți cei care prin efortul și inventivitatea sau crea ția lor au realizat
performan țe în via ța politică, în cucerirea, exercitarea, influenț area puterii. Cei cuprin și în elita
politică se detașează de cei din nonelită nu numai prin trăsături puternice de personalitate care
gravitează în jurul unei dominante caracteriale – voința și plăcerea de a conduce, ci mai ales prin
note esen țiale cum sunt: rezultatele remarcabile în activită țile politice; merite personale
recunoscute, instituț ionalizate; status superior în organizarea politică ocupat prin competen ță;
cultură politică – civică suficientă pentru a fi demonstrat capacitate superioară de a accede ș i a
utiliza eficient mi jloace le acț iunii politice, etc. Cu toate acestea, opera ția de a delimita riguros
membrii elitei politice de neapar ținătorii la aceasta este o opera ție dificilă, relativă în oricare
dintre societă țile politice contemporane.
Elitele politice sunt un produs social – istoric, cultural, educa țional în esență, răspunzând
unor nevoi specializate pe care le au organiza țiile politice, institu țiile, mi șcările politice și sociale.
Creșterea gradului de ordine, de raționalitate și de eficien ță în ac țiunile întreprins e de acestea este
condi ționată de producerea de lideri, de formarea și afirmarea unor conducători, personalită ți
politice și, în final, de constituirea unei elite politice, rezultate natural, organic din via ța
organiza țiilor și institu țiilor politice.
Personalul elitei politice nu este omogen. Clasa politică nu poate fi comparată cu o clasă
de elevi, chiar dacă aceasta ar fi constituită din performeri la discipline de învă țământ diferite.
Aceasta pentru că înăuntrul clasei politice, status -urile, func țiile, specializările sunt foarte diferite
calitativ, cu competenț e și responsabilită ți diferite. Diferen țelor de status li se adaugă cele de
cultură politică, de mod de reprezentare, mod de recrutare (prin alegeri sau cooptare, prin
numire), de cumul de func ții (în partid, în organul statal, etc.), de sex, provenien ță etnică,
caracterul obș tesc și profesional al rolului prestat, modul de răspuns la aș teptările segmentului
social căruia îi este destinată presta ția, etc.
Ideea de mase populare a avut o largă răspândire în discursul politic tradițional, în marile
ideologii și filozofii clasice, fiind utilizată în scopuri preponderent demagogice, în interes politic,
pentru a justifica un anumit tip de politică sau pentru a construi o anumită variantă de
legitimi tate. Cei care s -au referit la mase, au încercat să definească termenul sau să opereze cu el,
au fost nevoi ți să-l delimiteze de personalită ți, conducători, elită; adesea, aceste concepte au fost
contrapuse, masele reprezentând mulțimile, marea parte a pop ulației structurată în nonelită. Cum
această realitate socială, culturală, spirituală, demografică, biologică este extrem de complexă, de
diferenț iată calitativ, de divizată profesional, social etc., conceptului i -au fost atribuite diverse
semnifica ții și sensuri, unele diametral opuse.
Masele, au spus unii, sunt cantitatea, „gloata ” amorfă și inertă, mulțimea dominată de
instinct și lipsită de constiin ță a istoriei, o adunătură care trebuie disciplinată etc., fiind
caracterizate prin ira ționalitate, imita ție oarbă, lipsă de ini țiativă, cruzime, lipsă de capacitate
creativă, sugestibilitate colectivă, comportament imprevizibil. Karl Jaspers, de pildă, sus ținea că
„masa nu cunoaș te ierarhie; ea este incon știentă, uniformă, cantitativă, fără ti p și fără tradi ție,

40 amorfă, vidă… ” sau Gabriel Marcel afirma că „masele sunt umanul redus; ele reprezintă o
degradare a umanului ”33. În timp ce al ții au identificat masele cu poporul conceput ca principal
factor al progresului social. Așa, de pildă, marxismul define ște ma sele populare ca fiind acea
parte a societă ții care prin activitatea sa realizează efectiv cerin țele dezvoltării sociale, asigură
progresul în epoca istorică respectivă. Nucleul maselor îl constituie în oricare societate
producătorii bunurilor materiale, c ărora li se asociază celelalte categorii interesate în progresul
social, ajungându -se ca în societatea comunistă să se formeze un popor muncitor unitar ce -i va
cuprinde pe to ți membrii societă ții.
În toate epocile, masele populare sunt făuritoarele istorie i, sunt forț ele hotărâtoare ale
progresului în toate sferele vie ții sociale: în produc ția bunurilor materiale, în domeniul vie ții
social – politice, în cultură, în cunoa ștere, în sfera moralei.
O abordare frontală a existen ței reale a unui popor, a unei societă ți civile, a realită ții așa-
numită „mase populare ”, ne lasă impresia unui întreg social neomogen, diferenț iat în categorii,
straturi, subdiviziuni ale muncii sociale, profesii, nivele de cunoaștere ș i cultură, orientări
valorice religioase, filosofi ce, cu dominante în mentalul colectiv diferite în plan teritorial sau
social, cu tipuri de status -uri dispuse ierarhic, cuprinse în diferite organiza ții, institu ții între care
rețeaua de conexiuni este extrem de diversificată și de deasă în societăț ile con temporane, mai ales
în cel e puternic dezvoltate economic ș i politic .

1.5 CULTURA POLITICĂ
Cultura este un produs al minții și gândirii umane, și se referă la moștenirea socială
alcătuită din modele de gândire, comportament și acțiuni caracteristice unei s ocietăți. Ea este
compusă din cultura nonmaterială, care constituie valorile spirituale, ideile, credințele sau
obiceiurile, și chiar instituțiile. O altă componentă este cultura materială, care constituie
produsele materiale, bunurile, mone dele.
Cultura politcã este „sistemul de credințe empirice, simboluri expresive și valori, ce
definește situația în care are loc acțiunea politicã”.34 Fiecare societate își transmite normele și
valorile membrilor sãi, care au noțiuni distincte privind modul cum ar trebui sã funcționeze
sistemul politic, ce le poate face guvernul și cum îi poate ajuta. Aceste credințe, simboluri și

33 Gabriel Marcel – Les Hommes contre l’humain , Paris, 1951, p ag. 12
34 Sidney Verba și Gabriel Almond – Cultura civicã: atitudini politice și democrație în cinci națiuni , Editura Du
Style, București, 19 96, pag. 42

41 valori despre sistemul politic constituie cultura politicã a unei națiuni – iar ea variazã considerabil
de la o națiune la alta.
Cultura politi cã a unei na țiuni este determinatã de istoria, economia și tradițiile sale.
Valorile de bazã, expuse mai devreme, se pot pãstra secole de -a rândul. Cultura politicã este un
fel de memorie politicã colectivã.
Dimensiunile psihologice ale politicului care s unt, în esență, trei:
1. cognitivă (cunoștințe, explicații, interpretări, anticipări referitoare la evenimentele politice
interne și externe);
2. afectivă sau emoțională (exprimată în afecte, disponibilități afective, sentimente, pasiuni
etc.), care au un rol evident în formarea atitudinilor, a crezului politic;
3. dimensiunea evaluativă exprimată în judecățile de valoare cu referire la evenimentele și
procesele politice în funcție de scara de valori la care individul a aderat.
Evident, aceste trei dimensiuni ale culturii politice sunt corelate sistemic și funcțional
rezultând trei stări de spirit ale populației în raport cu politicul: aprobare, apatie și alienare. În
funcție de modelul în care se combină elementele cognitive ale culturii politice cu cele afective și
evaluative, rezultă, după G. Almond și Sidney Verba următoarele tipuri de cultură politică35:
a) Cultura politică parohială (locală sau provincială) specifică societăților tradiționale,
comunităților care nu conștientizează importanța problemelor de inte res național și mondial și nu
au interese pentru valorile și mecanismul sistemului politic național. Adică este cultura politică a
satului, a etniei, a regiunii unde biserica, școala și primăria sunt instituțiile de referință.
Cunoștințele, sentimentele și judecățile de valoare sunt orientate spre aceste structuri locale.
b) Cultura politică de supunere (de subordonare) corespunde unor comunități reglate de
valori naționale. În cadrul societăților respective, agenții acțiunii politice sunt conștienți de
existența sistemului politic dar se mulțumesc cu o atitudine de pasivitate în privința participării la
viața politică, la luarea deciziilor. Aceasta pentru că ei cred că sistemul politic este astfel clădit
încât le va fi protejată viața și personalitatea fără a-și exprima inițiative și cerințe în raport cu

35 Sidney Verba și Gabriel Almond – Cultura civicã: atitudini politice și democrație în cinci națiuni , Editura Du
Style, București, 19 96, pag. 60

42 autoritatea de stat. Adică sistemul va funcționa bine, avantajele vor fi bune pentru toți cetățenii
dacă vor respecta deciziile și regulile corespunzător unei etici a supunerii.
c) Cultura politică participativă, care corespunde sistemelor democratice, este rezultatul
proceselor educaționale dezvoltate și a unui grad înalt de organizare, reflectând și experiențele
politico -sociale specifice tărilor democratice. Cetățenii posedă un ansamblu de mijloac e
subiective și de abilități, de priceperi și deprinderi de a le utiliza rațional în scopul de a influența
luarea deciziilor, desfășurarea evenimentelor politice, reprezentarea sau de a opri acele decizii
administrative care le -ar afecta negativ interesele .
Aceste tipuri de culturi politice coexistă în societățile contemporane, se combină, se
influențează reciproc, fuzionează ori se împletesc în rândul indivizilor care formează comunitatea
politică a țării respective. Astfel, de pildă, cetățeanul unei socie tăți politice participative nu este
orientat doar spre participarea activă în politică, el este în același timp supus legilor și autorității
și este un membru al unui grup cu o cultură parohială. Orientările politice ale unui individ conțin
în grade diferi te elemente ale culturii parohiale, de supunere și participative. La fel orice cultură
politică particulară cuprinde aceleași trei tipuri de elemente combinate în proporții specifice
fiecăreia.

43 CAPITOLUL II
ABORDAREA TEORETICĂ A NEGOCIERII

2.1 CONCEPTUL DE NEGOCIERE
Teoria negocierii aparține domeniului sociologiei și psihologiei sociale, mai exact
segementului care studiazã comportamentul uman în diferite situații sociale și modul în care
oamenii vor sã aparã în fața semenilor lor.
Negocierea este o comunicare specializată, care necesită învățare, experiență, talent și
principialitate. „Negocierea este forma de comunicare ce presupune un proces comunicativ,
dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în cazul apariției unor conflicte de interese, prin care
două sau mai multe părți, animate de mobiluri diferite și având obiective proprii, își mediază
pozițiile pentru a ajunge la o înțelegere mutual satisfăcătoare ”36.
Dintre toate formele de comunicare, negocierea este, așadar, singura care recunoaște
aprioric urmărirea unui interes. Pentru a fi altceva decât egoism, acțiunile care țin de negociere
trebuie să admită, din capul locului, că nu este nimic mai normal pentru partener sau parteneri să
urmărească același lucru, dar din punctul lor d e vedere – interesul lor. Ajunși aici, suntem deja
departe de confuzia care s -ar putea face de către unii între negociere și negustorie, ca să nu mai
vorbim de grava alunecare spre înșelătorie. Dacă am apela la stilul colocvial, am spune că
negocierea este diploma universitară obținută la Oxford, iar târguiala este certificatul obținut de
intermediarul de la Obor, oricât de drag ar fi cuiva balcanismul bazarului oriental.
Pentru Gary Johns negocierea este un proces decizional între părți interdependente car e nu
împărtășesc preferințe identice37. Și, mai exact, este activitatea prin care se încearcă a se ajunge la
un schimb satisfăcă tor între părți.

36 Ioan Deac – Introducere în teoria negocierii, Editura Paideia, București, 2002, pag. 9
37 Gary Johns – Comportament organizational, Editura Economicã, București, 1998, pag. 426

44 În negociere, care este o formă democratică de a te confrunta cu adversarul (partenerul),
comunicarea are loc între egali, în sensul că învinsul nu are ce negocia, el nu poate ridica
pretenții, tot ce i se oferă e cadoul învingătorului. O axiomă consemnată de Ștefan Pruti anu
pleacă de la afirmația „comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar tranza cțiile
(schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau complementare. Aceasta înseamnă că idealul
realizării unui raport de deplină egalitate între interlocutori este utopic ”38.
Termenul negociere – cu sensul apropiat celui de azi – apare consemnat în secolul al VI –
lea î.H., în Roma A ntică, în vremea când plebeii cetății, oameni bogați, cetățeni liberi, dar nu și
nobili, erau nevoiți să se ocupe de afaceri private sau îndeplineau anumite funcții publice. Ei
înșiși desemnau activitatea pe care o prac ticau prin negarea termenului ce -i consacra pe
patricieni, negare care îi apropia totuși de aceștia, numind -o negotium (nec -otium) – activitate ce
nu e nici desfătare, în deplinul înțeles al cuvântului, deși are ceva din aceasta, dar nici muncă în
sensul e i deplin. „ Negotium era o activitate ce putea aduce nu doar o anume satisfacție celui care
o practica, asigurându -i dobândirea de bunuri, ci chiar o desfătare, pentru că bunurile dobândite
erau câștigate prin intermediul unei activități ce nu presupunea un efort deosebit: doar
comunicarea verbală, uneori în scris, cu semenii.”39
Obiectul negocierilor are, firește, o multitudine de fațete, dintre care exemplificăm:
negocieri în procesul afacerilor , în relațiile de muncă , între șefi și subordonați , între întreprinderi
sau institute , între ministere , între guvern și parlament , între state suverane.
Referindu -ne la semnificația termenului negociere, trebuie sã precizãm și câteva elemente
ale procesului de negociere: existența a cel puțin două părți; existenț a intereselor comune
contradictorii; existența voinței celor două părți de a armoniza interesele; respectul pentru
procedurarea procesului și asigurarea resurselor necesare desfășurării acestuia; apartenența la un
anumit domeniu social.

38 Ștefan Prutianu – Manual de comunicare și negociere în afaceri, vol I – Comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2000,
pag. 29
39 Ioan Deac, Op. cit., pag. 5

45 2.2 NOȚIUNI DE BAZ Ă SPECIFICE NEGOCIERII
Noțiunile de bază utilizate în procesul negocierii sunt:
– acordul reciproc avantajos reprezintă consfințirea și recunoașterea soluției de armonizare a
intereselor conflictuale comune.
– conlucrarea voluntară impune recunoaștere a reciprocă a intereselor și comportamentul
concesionar al părților.
– contextul negocierii reprezintă ansamblul factorilor – evenimente, procese, circumstanțe,
persoane, entități – care pot infl uența desfășurarea negocierii.
– divergențele reprezint ă una din condițiile negocierii, iar existența lor reclamă negociere.
Divergențele pot fi cognitive – implică existența unor diferențe de concepție sau de informare ori
înțelegere sau de interese – referitoare la alocarea de valori între părți sau de schim bul de informații
ori modul de derulare a negocierii.
– formalizarea problemelor reprezintă rezultatul unei analize în urma căreia interesele
comune conflictuale, negociabile, se identifică și se evaluează și apoi se stabilesc obiectivele de
atins (calit ative și cantitative).
– interdependența părților presupune probleme sau proiecte comune, precum și rezolvări
sau soluții de consens și se manifestă în legitimitatea față de interesele negociate, în abilitățile
și capabilitățile lor, dar și în apartenența socială, în atractivitatea activității comune și în
probarea calităților de negociatori și decidenți.
– interesul reprezintă manifestarea unor trebuințe (în conformitate cu piramida Maslow),
care, față de negociere, pot fi considerate ca fiind: comune (acele interese care aparțin ambelor
părți); conflictuale (acele interese care aparțin ambelor părți, dar față de care acestea au atitudini
contradictorii ); specifice (aparțin numai unei părți ); negociabile (interesele comune și conflictuale
care sunt ținta negocierii; de menționat faptul că acestea pot fi armonizate ); declarate (interesele
recunoscute de părți în faza incipientă a negocierii sau cu alte ocazii și care sunt supuse
negocierii ); reale (acele interese care urmează a fi armonizate prin negociere sau care sunt ajustate și
recunoscute în urma negocierii ); descoperite sau însușite (interesele adiacente care se conturează pe
timpul sau după negociere ).

46 – miza negocierii reprezintă importanța pe care părțile o acordă negocierii și depinde de
raportu l dintre câștigurile și pierderile asociate încheierii acordului. Dupont (1994) asociază
negocierii două categorii de mize: miza instrumentală – rezultată din consecințele imediate
încheierii acordului și miza fundamentală – rezultată din efectele pe terme n lung ale încheierii
acordului.
– plaja de negociere este zona delimitată de obiectivele maximale și minimale ale
negocierii și diferă de la un partener la altul.
– părțile, într -o negociere, pot fi formate din indivizi sau entități sociale (organizaț ii,
grupuri, state etc.), constituind fie elementele aflate în conflict, fie reprezentante ale acestora.
Părțile trebuie să aibă legitimitate asupra intereselor negociate sau abilitările necesare pentru
negociere.
– poziția de negociere reprezintă totali tatea intereselor uneia dintre pãrți.
– puterea de negociere reprezintă totalitatea mijloacelor pe care negociatorul le poate
utiliza pentru a obține rezultate cât mai apropiate de interesele reale, de poziția reală de
negociere.
– rezolvarea problemelor reprezintă forma de interacțiune în care părțile implicate percep
obiectivele referitoare la o pro blemă comună ca fiind identice.
– schimbul de valori reprezintă obiectivul fundamental al negocierilor și se constituie atât
în valori, cât și î n informații schimb ate între părți.
– situația de negociere presupune că tratamentul situației prin negociere este posibil, iar
rezultatul este plauzibil.
– spațiul de negociere reprezintă exagerarea co nștientă a propriilor interese.
– strategia de negociere reprezintă ansamblul deciziilor direcționate care urmează a fi luate
în scopul atingerii obiectivelor țintă, într -un spațiu vectorial multidimensional (tehnic, economic,
instituțional, ecologic, social, politic, cultural etc.)40.

40 Ioan Radu – Psihologie socialã, Editura Dacia, București, 1991, pag. 42

47 – zona de interes comun reprezintă zona de intersecție a celor două plaje de negociere.

2.3 P RINCIPIILE NEGOCIERII
Recurgerea la capacitățile naturale de negociere nu s unt întotdeauna suficiente. Talentul
de negociator trebuind să fie dublat și de o bună cu noaștere a principiilor care stau la baza
negocierii.
Principiile care stau la baza oricărui proces de negociere reprezintă un set de valori
generale care nu intră în sfera de negociere propriu -zisă, ele jucînd rolul unor „reguli nescrise“, în
baza lor se poate declanșa negocierea, se poate susține și se poate încheia. Principiile nu se
negociază de către părți sau de către negociatori, pentru că ele fundamentează procesul; nu s unt
stipulate nici în strategiile de negociere sau în documentele care însoțesc sau finalizează procesul
de negociere. Principiile de negociere reprezintă condițiile cu cel mai înalt grad de generalitate,
cu valoare de idei directoare, care s unt recunoscute și respectate de părțile implicate sau de către
negociatorii pentru că ele con feră legitimitate și justețe procesului.
Asupra acestor idei directoare vom insista în continuare. Pentru a înlătura unele confuzii
ce pot apărea în continuare, cu referire la semantica termenului principiu, trebuie să spunem încă
de la bun început că în p ractică adesea este întîlnită o înțelegere neadecvată a ideii de principiu de
negociere . Această neînțelegere, căci despre o neînțelegere este vorba, este manifestată adesea de
către așa -zișii negociatori „cu principii“, adică de către acele persoane care nu sunt dispuse, din
capul locului, altfel spus „din principiu“, să facă nici un fel de concesii și care nu caută decît să -și
impună propria poziție, indiferent de argumentele care li se prezintă și indiferent de faptul că s unt
sau nu s unt capabili să înțeleagă sau să prezinte la râ ndul lor contra -argumente. În astfel de
situații avem de a face mai degrabă cu negociatori care s unt victime ale propriilor prejudecăți,
plini de voluntarism, e adevărat, dar rareori marcați de succes, fapt ce naște fireasca tend ință de a
fi evitați. Ei consideră lipsa de flexibilitate de care dau dovadă, expresia unui principiu ferm. O
astfel de atitudine o manifestă în cele mai multe cazuri cei care de fapt s unt animați mai mult de
credințe dec ât de principii, credințe care s unt fapte de conștiință ce rareori pot sta la baza unor
negocieri dinamice, flexibile, dispuse la schimbare și capabile să se angajeze într -un proces at ât
de dinamic cum este negocierea. Asemenea atitudini trebuie evitate de către cei ce vor să fie buni

48 negoc iatori. Negociatorii „cu principii“ s unt fie falși negociatori, fie negociatori foarte slab
pregătiți.
PRINCIPIUL SCHIMBULUI
De regulă, recurgâ nd la negociere ambele părți se așteaptă să c âștige obiectul supus
negocierii sau c ât mai mult din el. Principiul schimbului stabilește această dublă victorie, în care
fiecare participant este îndreptățit să își manifeste interesele și să își atingă obiectivele. Modul
specific de realizare este surprins în sintagma: „ca să primești, trebuie să dai“, sau în formula
„câștig–câștig“. Altfel spus, c âștigul în urma unei negocieri este asigurat dacă se acordă șanse de
câștig și celeilalte părți și dacă fiecare parte face concesii în rapo rt cu poziția declarată inițial .
Din perspectiva acestui principiu, se poate deduce că n egocierea nu este un simplu joc și
nici o competiție de dragul competiției. În virtutea acestui principiu ce guvernează negocierile se
presupune că fiecare dintre participanți este îndreptățit să își atingă obiectivele și că fiecăruia i se
recunosc ca fiin d legitime interesele și dorințele pe care le manifestă și pe care le urmărește.
Principiul schimbului41 presupune că fiecare parte își înțelege exact propriil e obiective
precum și pe cele ale celeilalte părți, că recurge la o ierarhizare a intereselor pe c are le manifestă
în funcție de importanța lor. Principiul presupune ascultarea expunerii argumentelor părții
adverse fără idei preconcepute, precum și o participare activă la rezolvarea punctelor aflate în
divergență. Tot el guvernează acordarea de concesi i atunci câ nd sunt cerute și c ând nu există alte
modalități de stingere a conflictului și de atingere a obiectivelor. Flexibilitatea este caracteristica
de bază presupusă de acest principiu de negociere.
PRINCIPIUL RECIPROCITĂȚII
În mod originar, orice pro ces de negociere este întemeiat de un dezacord. Amploarea
acestui dezacord nu are importanță, important este ca el să existe. Nici natura dezacordului nu are
importanță, singura condiție cerută din perspectiva naturii dezacordului fiind cea a legitimității
exprimării intereselor. Interesele angajate de părțile implicate în negociere s unt legitime dacă s unt
circumscrise acelu iași domeniu de întemeiere, putâ nd fi acceptate și de către adversari. Caracterul

41 Ioan Deac – Introducere în teoria negocierii, Editura Paideia, București, 2002

49 tranzitiv al intereselor denotă legitimitatea lor. Le gitimitatea nu are întotdeauna a face cu ceea ce
e legal. Dacă un obiect supus negocierii polarizează interese ce pot fi asumate în egală măsură de
oricare dintre părțile implic ate, atunci orice parte angajatã în negociere are o angajare legitimă.
O altă consecință indusă de principiul reciprocității se referă la faptul că obiectul supus
negocierii se cere partajat. Nu de puține ori obiectul unei negocieri îl constituie anumite drepturi
sau unele abilitări pe care fiecare dintre părți se consideră îndreptă țită să le exercite. Fiind evident
faptul că nu este nimic supus schimbului în aceste situații, ceea ce e de negociat s unt domeniile
de reciprocitate, condițiile și împrejurările în care părțile își exercită drepturile sau abilitările. În
negocierile guver nate de acest principiu nu este nevoie ca vreuna din părți să își cedeze
prerogative în favoarea celeilalte, ci e suficient să accepte că și aceasta este îndreptățită să le
exercite. Ceea ce se partajează și se delimitează s unt domeniile sau intervalele în care s unt
exercitate aceste drepturi și abilitări. Concesia, colaborarea și înțelegerea obiectivelor celeilalte
părți reprezintă punctele cheie ale negocierii guvernate de acest principiu.
De regulă, principiul reciprocității cere o verificare și o confir mare continuă a
legitimității, deoarece orice drept pe care reușește să -l câștige una dintre părți va repune în
discuție, în virtutea principiului reciprocității, drepturile cel eilalte părți. Principiul reciprocității
are capacitatea de a întreține natura de proces a negocierii și de a reactualiza obiectul supus
negocierii.
PRINCIPIUL PREEMȚIUNII
Indiferent de natura obiectului de negociat (bunuri, servicii, informații, status etc.)
negocierea acestuia trebuie să aibă loc și să se și finalizeze înainte de a se produce transformarea
de relații și raporturi între părțile interesate și obiectul supus negocierii.
Principiul preemțiunii face referire la momentul de oportunitate a negocierii, spun ând că
această acțiune comunicativă trebuie să preceadă și nu să urmeze schimbul, partajarea, transferul
obiectului supus negocierii.
Negocierea nu se mai poate purta în aceleași condiții dacă între momentul manifestării
interesului față de obiectul supus negocierii sau al începerii negocierii, raporturile și relațiile pe
care le întrețin părțile cu acesta se schimbă de o manieră radicală. Principiul preemțiunii este
corelat cu ideea de oportunitate a negocierii. El pretinde fiecărei părți să se angajeze în negociere

50 atunci câ nd mediul de negociere îl avantajează cel mai mult, atunci c ând exprimarea intereselor
reprezintă o oportunitate reală, și atunci c ând sunt previzibile c âștigurile și pierderile at ât pentru o
parte și pentru cealaltă . Negocierile în care nu este respectat principul preemțiunii se finalizează
întotdea una cu insatisfacții din partea a cel puțin u nei părți dacă nu din partea amâ ndurora.
PRINCIPIUL LISTEI DE CRITERII
De cele mai multe ori, negocierile se poartă în condiții non -agonale, chiar dacă dezacordul
dintre ele presupune un conflict de interese. E vorba de dezacorduri formale care antrenează
interese ce pot fi satisfăcute în urma negocierii. Pornind de la această situație, se poate face o
analiză și o inventariere a situațiilor de dezacord, care să constituie baza unei liste de criterii
comun accept ate de către părțile implicate, criterii care pot algoritmiza acțiunea de satisfacere a
intereselor. Aceste liste de criterii pot cuprinde elemente care să caracterizeze natura și conținutul
dezacordului, tendințele conflictului de interese și algoritmii d e negociere. O dată realizate și
acceptate, astfel de liste de criterii, stipulate pentru fiecare acțiune de negociere în parte sau
pentru tipuri specifice de negociere, devin principii în baza cărora se desfășoară n egocierile în
acel domeniu, putâ nd fi: l egi, coduri, protocoale, algoritmi etc.
Faptul că se pot stabili astfel de liste nu înseamnă că ele însele nu s unt rezultatul unor
negocieri sau că nu pot fi supuse unor revizuiri prin negociere. Chiar și în urma recursului la
astfel de liste vor exista di ferențe și conflicte de interese, determinate de raporturile pe care le
întrețin părțile cu obiectul supus negocierii și cu mediul de negociere. Negocierile ce se poartă în
justiție s unt exemplul care ilustrează cel mai bine aceste situații.
Cel mai proba bil, listele de criterii vor fi revizuite chiar în urma desfășurării proceselor de
negociere ce se ghidează după astfel de liste, dar nu vor fi contestate, cel puțin at ât timp c ât
părțile negociază în baza lor. Rediscutarea și redimensionarea acestor liste se face în funcție de
tendințele pe care le urmează negocierile. Deși inițial, înainte de începerea negocierii, ele s unt
acceptate și recunoscute în mod egal de ambele părți, nu e de așteptat să fie și invocate în același
sens și cu aceeași valoare. Cu to ate acestea, principiul recurgerii la o listă de criterii răm âne unul
care permite părților să stabilească de comun acord mijloace ce le vor reglementa intențiile de o
manieră c ât mai obiectivă, demonstrâ nd că dincolo de interesele car e le delimitează și l e separă
sunt chestiuni de fundament la care consimt în egală măsură și care stabilizează mediul de
negociere, d ând permanent consistență și sens obiectului supus negocierii.

51 PRINCIPIUL ACORDULUI
Negocierea se consideră încheiată după ce discuțiile au adus părțile într -un punct de
echilibru al dorințelor și intereselor, c ând pozițiile și atitudinile lor s -au armonizat. Acest final
constă în stabilirea unui acord de principiu, care se concretizează într -un contract, o înțelegere, un
protocol de acțiune comun ă, o convenție, un alt document scris. Unele dintre documentele care
exprimă înțelegerea de principiu au putere juridi că, altele nu .
Acordul de principiu este caracterizat de o mare doză de încredere între părți. Ca atare, pot
fi întîlnite situații în care părțile deși au încheiat un acord de principiu nu redactează nici un
document scris. Acordul de principiu finalizat fără documente scrise este caracteristic
negocierilor efectuate în interiorul unor comunități străbătute de puternice legături de cooperare ,
de o etică morală sau profesională strictă, bazate în special pe coduri de onoare sau norme etice
ferme, neinterpretabile. Obligațiile ce decurg dintr -un astfel de acord nu pot fi declinate de
niciuna dintre părți, consider ându-se că înțelegerea nu poate fi anulată, chiar dacă ea nu este
stipulată în scris și chiar dacă este încheiată fără martori. În astfel de situații, exprimarea
acordului în timpul procesului de negociere, cuv ântul dat cu această ocazie, are putere mai mare
decât orice document scris.
Acordurile finalizate cu documente scrise reprezintă, de regulă, documente cu valoare
juridică. Actele încheiate între părți pot fi invocate în fața unei instanțe de judecată în cazul în
care prevederile lor nu au fost respectate. Instanțele de judecată po t declara aceste acte nule dacă
există motive și probe suficiente în acest sens și dacă exprimă voința ulterioară a contractanților.
Pentru a fi bun, într -un astfel de document trebuie să fie stipulate toate clauzele stabilite de
negociatori așa cum au fos t discutate și consimțite pe timpul negocierii, toate drepturile acordate
și toate obligațiile acceptate. Iar pentru a produce efecte, aceste documente trebuie respectat e de
ambele părți. Respectarea acordului dintre părți este principiul care consacră neg ocierea ca mijloc
de rezolvare neagonală a conflictelor dintre părți.
PRINCIPIUL ABILITĂRII
În situația în care părțile nu se implic ã nemijlocit în procesul de negociere, această
activitate este preluată de către echipele de negociatori. Negociatorii s unt personalele abilitate sau
mandatate de către părți să le reprezinte interesele, scop în care aceștia formulează obiectivele și

52 planul general de negociere, fiind cei însărcinați cu îndeplinirea lor. Relația de încredere dintre
partea reprezentată și negoc iator este esențială, în l ipsa acesteia procesul nemaiputâ nd fi angajat.
Dar a avea capacitatea de a negocia nu se referă numai la abi litarea formală în acest rol,
cât mai ales la a avea abilități specifice procesului și domeniului în care se poartă negoci erea.
Numită și „putere“, „tărie“ sau „talent“, capacitatea de negociere este recunoscut ã, de regulă,
celor care știu să iasă învingători dintr -o situație conflictuală de interese creată în jurul unui
obiect supus negocierii. Capacitatea de a negocia presu pune o îmbinare de atitudini și
predispoziții, unele naturale, altele cultivate, învățate, unele raționale, altele intuitive, la care
recurge negociatorul pentru a avea succes în acțiunea sa. Aceste capacități nu asigură însă de
fiecare dată succesul. Ele nu reprezintă ingredientele unei formule garantate, oricare ar fi aceasta,
ci doar temeiul, fundamentul pe care se construiește capacitatea de a negocia. Priceperea de a
opera subtil cu adevăruri și cu aparențele acestora, cu amenințări și cu ademeniri, cu încurajări și
cu descurajări schițează în egală măsură imaginea unei persoane care are capacitatea de a
negocia. Cea mai importantă capacitate însă este aceea de a transforma obiectivele propuse în
realități asumate de ambele părți. Atingerea propriilor o biective în negociere presupune o victorie
al cărei corelat este înfr ângerea celeilalte părți .
Capacitatea de a negocia este dependentă și de modalitatea – privată sau publică – în care
obiectul supus negocierii afectează părțile implicate. Dacă obiectul supus negocierii generează
interese legate și manifestate doar de părțile interesate, atunci avem de a face cu o n egociere
privată. Însă atunci câ nd aduce atingere și altor părți, neimplicate direct în negociere, dar care pot
fi afectate de rezultatele ace steia, negocierea devine publică. Puterea de negociere în situații care
afectează părți neimplicate direct în proces, negocierile publice, presupune mult mai mult efort și
mai multă pricepere din partea negociatorilor, care trebuie să țină cont nu doar de interesele și de
mișcările părții adverse, ci și de cele ale publicului, care are propriile interese, colaterale și
indirecte cu privire la subiectul negocierii. De cele mai multe ori, interesele publicului vizează
direct mediul de negociere și legitimitat ea mijloacelor și argumentelor aduse în discuție. În astfel
de situații principiul abilitării este corelat principiului listei de criterii, publicul devenind un
arbitru extern al procesului, interesat de menținerea unui mediu de negociere c ât mai deschis și
obiectiv. În situația negocierilor private, capacitatea de a negocia solicită mai puține resurse și
presupune eforturi mai mici din partea negociatorilor dec ât în cazul negocierilor publice.

53 2.4 FUNCȚIILE NEGOCIERII
Negocierea este o necesitate socială cotidiană, cu prezență permanentă în tot ceea ce se
poate încadra în domeniul deciziei și al comunicării între oameni. Negocierea se prezintă ca o
formă de interacțiune, cu costuri specifice, și care necesită efort psihic, informare, asumare de
costuri p entru pregătire și desfășurare, dar și profesionalism, dedicație sau aplicație. Negocierea
nu este un lucru simplu, chiar și atunci când se poartă pentru decizii simple; de aceea, ca proces,
negocierii trebuie să i se cunoască funcțiile, pentru a fi expl oatate42.
Fără cunoașterea în detaliu a funcțiilor negocierii, negociatorii nu pot răspunde cerințelor
procesuale (funcționale) ale negocierii, nu -și pot stabili cu acuratețe obiectivele, nu pot acționa
eficient și nici nu pot evalua la justa valoare rezu ltatele – atingerea obiectivelor de armonizare a
intereselor, cu atât mai mult, cu cât negocierea nu este un simplu joc, ci, așa cum afirmă Dupont
(1994), negocierea se învecinează (și adesea se întrepătrunde) cu rezolvarea problemelor, la o
extremă, și cu confrun tarea pură, la cealaltă extremă . Negocierea nu începe însă imediat după
rezolvarea problemelor și nici nu se termină înainte de confruntarea pură, ci se întrepătrunde
parțial cu acestea sau poate să se desfășoare în cicluri (reluări, continuări, în trepătrunderi,
analize), deși între cele trei tipuri de interacțiune umană diferențele sunt apreciabile. Din această
cauză, stabilirea funcțiilor este o necesitate.
Foure (1991) identifi că patru funcții ale negocierii : funcția de rezolvare a conflictelor;
funcția de adoptare a deciziilor; funcția de introducere a schimbării organizaționale; funcția
realizării schimbului.
FUNCȚIA DE REZOLVARE A CONFLICTELOR
Vastitatea conflictelor este bine cunoscută, acestea manifestându -se de la mici neînțelegeri
și până la confruntări militare (războaie) sau conflicte politice ori economice de grupuri de state.
Insatisfacția, afectarea intereselor sau suportarea unor mari pagube materiale rezultate în urma
conflictelor au impus specialiștilor o atenție deosebită pent ru analiză și rezolvare, de la
abandonare până la confruntare pură. În acest spectru larg de preocupări pentru rezolvarea

42 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 44 -48

54 conflictelor, negocierea s -a impus ca o acțiune eficientă și, oricum, cu mai puține pagube decât
alte modalități de tratare a conflict elor. De aici, rezultă necesitatea primordială a tratării funcției
de rezolvare a conflictelor.
Negocierea conflictelor, ca element funcțional, impune, în primul rând, selectarea
atitudinii de acceptare a conflictului (față de negarea existenței, sau fuga de conflict, ori angajarea
în conflict) și rezolvarea creativă a acestuia. Această funcție se bazează pe principiile schimbului
(pe legitimitatea pozițiilor părților) și al reciprocității (polarizarea intereselor).Reamintim faptul
că legitimitatea intere selor nu înseamnă neapărat și acordul față de acestea, ci reprezintă
manifestarea dorinței de a le înțelege și a le discuta ca între parteneri.
Funcția de rezolvare a conflictelor implică, încă din faza inițială a negocierii, conlucrarea,
apoi continuarea negocierii ca o expresie a nevoii reciproce a părților de a negocia, și, în fine în
faza finală, încheierea acordului. Funcția de rezolvare nu exclude, dar incriminează, manipularea
prin fraudă și seducție ori constrângerea prin presiune și șantaj și admi te și sprijină, când este
cazul, arbitrajul sau medierea.
FUNCȚIA DE ADOPTARE A DECIZIILOR
Funcția decizională a negocierii, se manifestă doar în cadrul deciziilor care au în vedere
rezolvarea unor conflicte de interese, deci doar în situația când în jo cul decizional obiectul
alegerii îl constituie existența unor interese sau puncte de vedere divergente ale două sau mai
multe părți. Avantajul principal al acestei funcții a negocierii este că decizia negociată, ca rezultat
al confruntării punctelor de ved ere și al intereselor divergente, este mai bine înțeleasă și mai ușor
de aplicat de către toate părțile implicate.
Funcția decizională a negocierii și a posibiltăților de confruntare se manifestă ca:
interacțiuni acceptate ale părților aflate în conflict; posibilități de armonizare a intereselor;
analiză de exprimare sau de redefinire a intereselor divergente; elemente de recunoaștere a
oponenților și a posibilităților de confruntare. Această funcție se bazează pe principiile
schimbului, reciprocității, li stei de criterii și al acordului, nu exclude principiul preemțiunii, dar
nu se rezumă doar la acesta.

55 FUNCȚIA DE INTRODUCERE A SCHIMBĂRII ORGANIZAȚIONALE
Funcția de restructurare este o expresie directă a adaptării organizațiilor și oamenilor la
schimb ările naturale sau de mediu de existență și presupune operarea unei schimbări de structură,
de atitudine, de comportament, de înțelegere, prin înfrângerea unor forțe de rezistență și captarea
unor capabilități spre manifestări înnoitoare sau de adaptare la schimbare.
Negocierea, pentru a -și îndeplini această funcție, acționează ca o legătură între tendințele
dinamice susținute de factorii schimbării și tendințele conservatoare de menținere a statu -quo-
ului, fie el chiar încă eficient. În același timp, func ția de restructurare armonizează interesele
legitime ale devenirii sociale cu cele ale înghețului sau stagnării. Manifestarea funcției de
schimbare are la bază principiile schimbului, reciprocității – în mai mică măsură –, preemțiunii,
acordului și chiar a l abilitării – în anumite situații.
FUNCȚIA REALIZĂRII SCHIMBULUI
Funcția realizării schimbului se referă atât la schimbul de valori, cât și de informații,
realizat în condițiile acceptării și abilitării pentru negociere. Funcția se referă mai puțin la
mărimea valorilor schimbate, dar nu le exclude, și mai mult la identificarea și acceptarea celor
mai avantajoase modalități de schimb.
Funcția realizării schimbului se manifestă în condițiile acceptării tuturor principiilor
negocierii și reprezintă fu ncția cel mai greu de îndeplinit, cu cele mai multe variante de aplicare
și cu cele mai pragmatice sau mai dezamăgitoare rezultate. Este bine de știut că funcția
schimbului nu este o funcție terminală a negocierii, aceasta însoțind toate fazele desfășurării și,
de foarte multe ori, această funcție continuă și după încheierea negocierii, uneori chiar mai
accentuat.

2.5 TIPURI FUNDAMENTALE DE NEGOCIERE
Analiza tipului de negociere în care ne angaj ãm este, întotdeauna, important ã. A-l
cunoa ște și a-l evalua înseamn ã, deja, a prevedea în linii mari comportamentul pe care îl va
adopta partenerul și a preg ãti propriul comportament, în întâmpinare. În acest fel, riscul unei
rupturi, al unei ne înțelegeri sau riscul de a încheia un acord dezavantajos scad e.

56 Se poate face distinc ție între trei tipuri fundamentale de negociere (a se vedea anexa nr.
1)43:
a) negocierea distributiv ã (câștigãtor/perdant sau victorie/ înfrângere);
b) negocierea integrativ ã (câștigãtor/câștigãtor sau victorie/victorie);
c) negocierea ra ționalã , un tip de negociere care nu pune în cauz ã o pozi ție pãrților sau intereselor
subiective ale acestora.
Negocierea distributiv ã este cea de tip ori/ori, care opteaz ã doar între victorie și
înfrângere. Este cea care corespunde u nui joc cu sumã nulã și ia forma unei tranzac ții în care nu
este posibil ca o parte s ã cãș tige, f ãrã ca cealalt ã parte sã piard ã. Fiecare concesie f ãcutã
partenerului vine în dauna concedentului și reciproc. În aceast ã optic ã, negocierea pune fa țã în
fațã doi adversari cu interese opuse și devine o confruntare de for țe, în care una din p ãrți trebuie
sã câștige. Orice concesie apare ca un semn de sl ãbiciune. Orice atac reu șit apare ca un semn de
putere. Obiectivul negocierii va fi un acord care nu va ține seama de interesele partenerului și
care va fi cu at ât mai bun cu c ât va lovi mai dur partea advers ã.
Într-o astfel de negociere, rezultatul va fi determinat decisiv de raportul de for țe dintre
parteneri, adic ã de puterea de negociere a p ãrților aflat e în conflict. Consecin ța cea mai rea a unui
acord încheiat î n astfel de condi ții este aceea c ã pãrțile de zavantajate nu vor fi dispuse sã îl
respecte. Ele vor încerca fie s ã recupereze handicapul, fie s ã se razbune. Acest tip de negociere
este posibil atu nci câ nd opozi ția de interese este puternic ã, iar dezechilibrul de for țe este
semnificativ.
Negocierea integrativ ã (victorie/victorie) este ac eea î n care sunt respectate aspira țiile și
interesele partenerului, chiar dac ã vin împotriva celor proprii. Se bazeaz ã pe respectul reciproc și
pe tolerarea diferen țelor de aspira ție și de opinii. Avantajele acestui tip de negociere s unt acelea
cã ajunge la solu ții mai bune, mai durabile, p ãrțile se simt mai bine, iar rela țiile dintre p ãrți se
consolideaz ã. Ambele câștigã și ambele sus țin solu ția și acordul încheiat. Negocierea integrativ ã
creaz ã, salveaz ã și consolideaz ã relațiile int erumane ș i de afaceri, pe termen lung.

43 Doru Curteanu – Negocieri, suport de curs, pag. 4

57 Aceast ã optic ã de negociere ocole ște și evit ã stãrile conflictuale. Climatul negocierilor
este caracterizat de încredere și optimism, iar acordul, odat ã obținut, are toate șansele s ã fie
respectat. Tacticile specifice se bazeaz ã pe reciprocitatea concesiilor .
Negocierea ra țional ã este aceea î n care p ãrțile nu -și propun doar s ã facã sau s ã obținã
concesii, cons imțite de pe pozi ții de negociere subiective, ci încearc ã sã rezolve litigiile de fond
de pe o poziț ie obiectiv ã, alta dec ât pozi ția uneia sau alteia dintre ele. Pentru aceasta, trebuie
definite clar interesele mutuale, în cadrul unei transp arențe și sincerit ãți totale, f ãrã apelul la cea
mai mic ã disimulare sau suspiciune.
Se începe cu formularea problemelor care trebuie rezolvate, se continu ã cu un diagnostic
al situa ției existente, insist ându-se asupra cauzelor care împiedicã rezolvarea p roblemelor , iar
apoi, se caut ã soluțiile teoretice și se stabilesc de comun acord mã surile prin care, cel pu țin une le
dintre acestea, pot fi puse î n practic ã. Algoritmul rationalit ãții î nseamn ã deci: definirea
problemelor, diagnosticarea cauzelor și cãutarea solu țiilor. Negociatorul caut ã sã înțeleag ã miza
pusã în joc de partener, s ã cunoasc ã sentimentele acestuia, motiva țiile și preocup ãrile sale.
Divergen țele care r ãmân nerezolvate sunt reglate prin recursul la criterii obiective, precum
referin țele științifice, normele legale, normele morale sau prin recursul la oficiile unui arbitru
neutru.

2.6 PROCESUL NEGOCIERII

Negocierea desemnează procesul în care două sau mai multe părți, având obiective comune
și conflictuale, dezbat posibilitățile unui e ventual acord44. Așadar, p rin negociere înțelegem orice
form ã de confruntare nearmat ã, prin care dou ã sau mai multe p ãrți cu interese și pozi ții
contradictorii, dar complementare, urm ãresc s ã ajung ã la un aranjament reciproc ai c ãrui termeni
nu sunt cunoscu ți de la început.

44 Don Hellriegel, John W. Slocum, R. Woodman – Organizational Behaviour , West Publishing Company, 1992,
pag. 47

58 În aceast ã confruntare, în mod principial și loial, sunt aduse argumente ș i probe, sunt
formulate preten ții și obiec ții, sunt f ãcute concesii și compromisuri pentru a evita at ât ruperea
relațiilor, c ât și conflictul deschis. Negocierea p ermite crearea, men ținerea sau dezvoltarea unei
relații interumane sau sociale, în general, ca și a unei rela ții de afaceri, de munc ã sau diplomatice,
în particular. Negocierea este inseparabil ã de comunicarea interumanã și, în mod inevitabil, este
bazat ã pe dialog. A negocia î nseamn ã a comunica în speran ța de a ajunge la un acord.
Negocierea, ca proces organizat, constă într -o succesiune de operații, stări și transformări
prin care se efectuează lucrarea de transformare a obiectului într -un rezultat, schimbul de valori,
consensul asupra rezultatului și implementarea acestuia.
Procesul de negociere se conturează prin previzibilitate, specificitate, anticipativitate,
personalitate, comunicativitate, profesionalitate, respons abilitate, logică, comercialitate și
incertitudine.
În procesul de negociere se identifcă două tipuri de structuri: pasivă (care acoperă
elementele de context, relativ stabile) și activă sau dinamică (care se referă la relațiile și corelațiile
dintre elem entele cu manifestare dinamică ale negocierii).
Trăsăturile fundamentale ale procesului de negociere sunt determinate de
caracteristicile de fenomen social, proces organizat, competiție, interacționalitate și
orientativitate.
Având toate aceste prerogati ve, ajungem la concluzia cã procesul negocierii reprezintă o
activitate organizată cu scopul armonizării intereselor părților, având caracteristicile unui proces
productiv complex, specific, anticipativ, dinamic, personalizat, comunicativ, profesional,
responsabil, logic și comercial, desfășurat însă într -un mediu al incertitudinii confruntării.
Organizată interactiv, negocierea pornește de la pregătire, parcurge etapa dură și îndelungată a
desfășurării (negocierea propriu – zisă sau tranzacția efectivă), î ncheind u-se cu o convenție
consensuală. Aici, jocul concesiilor, al ofertelor și al obiecțiilor reprezintă cheia negocierilor în
mediul de competiție, schimb ul de valori și consens ul.

59 2.7 NEGOCIATORUL ȘI ECHIPA DE NEGOCIERE
Considerarea negocierii ca o bazã a construirii unor relații sociale ne conduce la ideea cã
fiecare om este un negociator în raport cu semenii sãi, trebuind sã punã în lucru o spiritualitate
formatã în sensul dialogului cu ceilalți, ca prim pas în direcția declanșãrii negocierilor.
Așa cum nu este posibilă o comunicare eficientă în afara cuvântului, tot astfel nu este
posibilă negocierea fără comunicare. „Schimburile nu se produc întotdeauna sub semnul unei
reciprocități perfecte. Uneori e necesar să se ar gumenteze și să se dezbată dacă trebuie să se
ajungă sau nu la o decizie colectivă”45.
În privința câmpului semantic al termenului negociere, acesta este delimitat în interiorul
semnificațiilor și relațiilor pe care le întreține cu verbul „a discuta ”: a tra ta, a parlamenta, a
argumenta, a transmite, a face schimb. Iar a trata, a discuta, a dezbate sunt verbe ce pot induce
ideea unor activități de salon, așa cum se și întâmplă uneori, ceea ce nu înseamnă că negocierile
nu se desfășoară și în altfel de locuri. Iată de ce se poate spune că negocierile se poartă în toate
împrejurările în care este posibilă comunicarea. Comunicarea este doar una dintre condițiile
negocierii. Orice negociere presupune un proces de comunicare, de transfer de informații și de
înțeleg erea a lor, între persoanele implicate46.
Principalul factor al negocierii este nimeni altul decât omul, aflat în postura sa de
negociator. Ținând cont de faptul cã negocierea este un proces complex, ce presupune
interacțiune umană, de comunicare, o activitate profesională, precum și de manifestări
psihologice și comportamentale de coagulare în jurul intereselor comune , negociatorul trebuie să
aibă o pregătire profesională adecvată , dar și calități native, care să -l recomande pentru o astfel de
profe sie.
Negociatorul reprezintă suma sistemică a caracteristicilor sale profesionale și de
personalitate, la care se adaugă diferențierea sa de ordin cultural față de alți indivizi, probând în acțiune
propria -i personalitate47. Personalitatea negociatorului reprezintă cadrul relativ stabil al gândurilor,
sentimentelor și comportamentelor, care conferă individului unicitate, diferențiindu -l de ceilalți .
Acțional, pot fi definite trei tipuri de personalitate generală, cu implicații deosebite în manifestarea
negociatorilor: normală (manifestatã sub forma celor patru tipuri temperamentale -melancolic,
sangvinic, coleric și flegmatic) , accentuată (manifestatã voluntar și individualizat, la intensitãși mai mari
decât în cazul normal) și anormală (manifes tată dual și mai puțin controlat, împărțindu -se în cinci
categorii: plângăreți, complotiști, bigoți, mimoze și delicați ).

45 Andre de Peretti; Jean–Andre Legrand ; Jean Boniface – Tehnici de comunicare , Editura Polirom, Iași, 2001, p ag.
220
46 Ioan Deac – Introducere în teoria negocierii , Editura Paideia, București, 2002, p ag. 7
47 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 159

60 Negociatorul ideal ar trebui să aibă un temperament calm, răbdător, controlat, stăpân pe
sine, participativ și constructiv. Conceptul de competen ță este complex și se traduce prin capacitatea
unei persoane de a îndeplini o sarcină specifică la un standard ridicat.
Un bun negociator trebuie să facă dovada că posedă: competențe tehnice, competențe
conceptuale și competențe umane. Cunoștintele negoc iatorului trebuie să fie adecvate domeniilor
în care se desfășoară negocierea, să fie consolidate și divesificate, să fie aplicabile și
disponibile în momentele de încordare și decizie.
Aptitudinea este un complex de însușiri psihice și fizice strict ind ividuale, relativ
stabile, ale persoanei, care condiționează realizarea cu randament a unei anumite activități.
Aptitudinile se clasifică în două mari categorii: simple și complexe. După H. Souni, un
negociator trebuie să posede următoarele aptitidini: stă pânirea de sine, răbdarea, flexibilitatea,
motivația și gândirea pozitivă, la care se adaugă creativitatea. Pentru a fi un bun negociator
trebuie cultivate următoarele aptitudini: flexibilitatea gândirii, prezența de spirit, spiritul de
cooperare și spirit ul comercial.
Abilitatea negociatorului se referă la îndemânarea, priceperea, iscusința și
îndeletnicirile dobândite. Un bun negociator trebuie să -și cultive următoarele abilități: abilitatea
de a colecta și procesa informații, abilitatea de comunicare, abilitatea de a convinge, abilitatea
managerială, abilitatea de creare a unui climat optim de lucru, abilitatea de a face și a primi
concesii, abilitatea de a trata conflictele și abilitatea de bun vânzător.
În confruntare a cu competitorii, negociatorul trebuie să -și cultive și abilitatea de a evita
capcanele lansate referitoare la: prejudecată, căutarea unei singure rezolvări, expresia numerică și
plasarea problemei către alt proprietar sau destinatar.
Prin atitudine se î nțeleg aspectele de ținută, de distincție, de comportament, de angajare
și de poziție. În același timp, pentru că participarea părților este activă, a lua sau a avea atitudine
față de un subiect reprezintă afirmarea punctului de vedere, opiniei, poziției ș i dorinței de a se
impune, de a fi de acord sau de a respinge subiectul față de care se ia atitudine. Conceptul de
atitudine include trei componente: componenta cognitivă, componenta afectivă și componenta
comportamentală.
Prin stilul pe care -l are un negociator înțelegem acea caracteristică definitorie de
comportament, de atitudine, care vizeazã: colaborarea, compromisul, concilierea, autoritatea și
evitarea. Stilul colaborativ caracterizează negociatorul care urmărește în permanență armonizarea
relații lor dintre competitori, în respect pentru interesele comune și pentru obiectivele convenite.
Stilul compromisoriu se bazează pe recursul la criterii și la mediere sau arbitraj. Stilul conciliant
stabilește pe primul plan relațiile dintre competitori, urmăr ind ca acestea să se consolideze sau
măcar să se păstreze la nivelul care permite continuarea colaborării dintre părți. Stilul autoritar
presupune o angajare frontală față de competitor în scopul satisfacerii intereselor proprii, cu o
convingere fermă de câștig. Stilul evitant este propriu negociatorului care are convingerea că un
conflict trebuie evitat cu orice preț, indiferent de amploarea sa, acționând în consecință, evazi v,
eludant sau ezitant.

61 După comportamentul specific al negociatorului, se stab ilesc patru tipuri principale de
negociatori: cooperant, afectiv, conflictual și demagog. H. Souni48 arată că negociatorii combină
de fapt cele patru tipuri principale de negociator, existând, mai degrabă, negociatori care
corespund următoareleor combinații de negociator: cooperant –afectiv, cooperant –demagog,
conflictual –afectiv și conflictual –demagog.
Istoria, educația și cultura natională influențează stilul de negociere și pot fi puse în
evidență diferite tipuri de negociatori care se deosebesc prin: at itudine, comportament și acțiune.
Pentru înțelegerea corectă a stilurilor de negociator determinate de cultură, trebuie să avem în
vedere: diferențele reale, diferențele culturii occidentale, cultura națională și cultura districtuală.
Din mulțimea de tipur i de negociatori par a fi mai relevante următoarele tipuri: negociatorul
americano –canadian, negociatorul francez, negociatorul englez, negociatorul german,
negociatorul italian, negociatorul chinez, negociatorul japonez și negociatorul din Orientul
Mijloc iu.
În funcție de importanța negocierii preg ãtirea și purtarea tratativelor poate fi sarcina unui
singur negociator sau a unei echipe. În ipostaza a doua, mărimea echipei trebuie dimensionat ã corect,
cu un număr de membrii menținut la minimul necesar. Ech ipele prea numeroase ridică probleme de
coordonare și mai ales de comunicare interna.
Problemele cheie care trebuie rezolvate pentru pregătirea echipei de negociere sunt: fixarea
mărimii și structurii echipei, a atribuțiilor șefului și membrilor ei, stabi lirea modului de comunicare
între aceștia.
Mărimea echipei de negociere este un element esențial în practica unei negocieri , atât
pentru calitatea pregătirii și desfășurării negocierii, cât și pentru impactul pe care aceasta o are
asupra competitorului. Mărimea echipei de negociere este, deci, și un factor de putere, dar
numărul membrilor echipei nu poate fi nelimitat, ci trebuie să fie stabilit în funcție de problemele
de coordonare și comunicare, precum și în funcție de cele stabilite cu competitorii, av ând în
vedere că practica egalității echipelor de ne gociere este aproape o cutumă.
Dacă o negociere cu obiect complex este aproape imposibil de desfășurat fără o echipă,
negocierea printr -o echipă mai numeroasă decât cea necesară este ineficientă și costis itoare.
Echipele echilibrate au, de regulă, în compunerea lor între trei și șapte membr i.
Numărul de membri prea mic crează într -o echipă surescitare, presiune și stres, rabat la
calitate pentru oportunitate și posibila neacoperire cu specialiști a tuturor domeniilor care au
legătură cu negocierea. Numărul mic de persoane nu asigură reprezentativitate, iar negocierea
printr -un singur reprezentant este inadecvată, deoarece o singură persoană nu poate: să dea
dovadă de distributivitate la nivelul tutur or informațiilor care circulă în procesul negocierii; să
evalueze coresp unzător pozițiile din negociere și totodatã, să construiască o argumentație
productivă, care să contracareze prestația diferitelor roluri distribuite în echipa adversă.
Numărul de memb ri prea mare ridică probleme de coordonare, de utilizare eficientă a
membrilor echipei, de contrazicere excesivă, de comunicare și de manifestare a unor tendințe de
scindare în grupuri sau de ignorare a poziției liderului. Cele mai multe păreri, în acest d omeniu,
consideră că patru sau cinci negociatori constituie numărul optim de persoane într -o echipă de
negociere.

48 Hassan Souni – Manipularea în negocieri , Editura Antet, Bucure ști, 1998, pag. 59

62 Echipa de negociere include de regulă mai multe roluri: liderul , care devine și
negociatorul principal, deși în unele cazuri persoane diferi te pot să ocupe cele două roluri (dar
liderul rămâne răspunzător pentru rezultatele globale) și experti pe diferite probleme (tehnice,
financiare, juridice). Contribu ția lor este important ã mai ales pentru preg ãtirea negocierii. Însã
experții vor fi introd uși în echipa de negociere doar dac ã pot aduce un aport real, deoarece, de
regul ã, au tendin ța de a fi mai rigizi, put ând perturba negocierea.
Structura echipei de negociere trebuie să îndeplinească o triplă funcționalitate :
– acoperirea rolurilor profesionale necesare pentru pregătirea și desfășurarea negocierilor
(juridic, tehnic, comerciant, informatician –modelator, analist –simulator, cunoscător al culturii
competitorilor, translator);
– acoperirea rolurilor determinate de utilizarea tacticilor și tehnicilor de negociere (liderul,
băiatul bun, băiatul rău, durul, analistul – mintea sau capul limpede);
– acoperirea etapelor fundamentale de pregătire și desfășurare a negocierilor (valorificarea
documentării, asigurarea logisticii negocierii, desfășurar ea negocierii, pregătirea variantelor de
rezultate, pregătirea și semnarea acordului, implementarea acordului).
Din analiza structurii echipei de negociatori se pot trage următoarele concluzii: rolurile
stabilite sunt în funcție de obiect, părți, mod de pr egătire și de desfășurare a negocierii; rolurile
nu pot fi ignorate, ci trebuie acoperite ( există situația când o persoană acoperă mai multe roluri
după cum și situația când două sau mai multe persoane acoperă un rol ); rolurile nu sunt funcții
stabilite d e o structură organizatorică, ci sunt necesități sau exprimări funcțional – profesionale;
stabilirea sau identificarea rolurilor au caracter dinamic, sistemic și fluid, întrețesându -se și
compensându -se reciproc.
Structura echipei de negociere determină per sonalitățile ce urmează a fi integrate în
echipă, după cum și personalitățile destinate pentru negociere pot determina structura.
Atribuțiile membrilor echipei de negociere se stabilesc în funcție de obiect, reprezentarea
părților, structura procesului de pregătire a negocierii, desfășurarea negocierii, semnarea
acordului și implementarea rezultatelor negocierii. De asemenea, între roluri și numărul echipei
există o mulțime de corelații atât ca definire, cât și ca repartiție.
Sarcinile membrilor echipei pot fi proiectate chiar mai în detaliu, mergând până la
repartizarea rolurilor în diferite jocuri tactice (ex: băiat bun -băiat rău).
Membrii echipei de negociere trebuie să acorde atenție majoră comunicării între ei. Este
esențial să manifeste respect unii f ață de alții și să se sprijine reciproc. Din acest motiv nu poate fi
concepută o situație în care unul dintre membri contrazice pe un altul sau pe șeful echipei (chiar
dacă aceștia greșesc la un moment dat). Din contră, sprijinul trebuie să se manifeste co nstant, atât
verbal (“da, așa este!”, “într -adevăr…”), cât și non -verbal (ex: încuviințare din cap)49.

49 Petre Anghel – Instituții Europene și tehnici de negociere în procesul integrãrii, Editura Universitãții, București,
2003, cap. XII

63 CAPITOLUL II I
NEGOCIEREA ÎN MEDIUL SOCIAL – POLITIC

3.1 CARACTERISTICILE MEDIULUI SOCIAL – POLITIC
Într-o lume aflată într-o continuă mișcare, cu relații sociale dintre cele mai
complexe, omul nu s-a putut salva de secole decât prin comunicare. Comunicarea este unul
dintre cele mai complexe și, în trecutul apropiat precum și în prezent, cele mai
expansive fenomene specifice sferei umanului. Nimeni nu poate trăi într-un ipotetic
„turn de fildeș”, nimic nu există în afara comunicării. Existența în spațiul social presupune
comunicarea în toate formele pe care aceasta le îmbracă.
Și t otu și , c um se po a t e de f ini co mu nic a r e a?
C h ar l es O s goo d î n ce a r c ă un d em e rs d e op ot ri v ã en unți at iv , d a r și
e ti mo lo gi c : „În sensul cel mai larg, se vorbește de comunicare de fiecare dată, când un
sistem, respectiv o sursă, influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor
semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă.”50
Shannon și Weaver subliniază: „Cuvântul comunicare are sens foarte larg, el
cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta alt spirit. Evident, acesta
include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muz ica, teatrul, baletul și în fapt
toate comportamentele umane .”51
Comunicarea este un fenomen vast și complex, adaptabil contextelor în schimbare, profund
expansiv în ultimele decenii. Este la rându -i un fenomen generator de noi contexte, partea unui
spațiu determinat circumscris unor norme, funcționând pe baza unor coduri și sisteme de coduri,
manifestând o anumită procesualitate. Este vorba de spațiu social, ce comportă o structură și un
proces. Procesele de comunicare au suferit de-a lungul istoriei modifi cări și adaptări în funcție de
s t ru ct u ril e s o ci al e la ca r e s-au r ap or t at da r și în fu n cț ie de ni v elu l de
„ i nt eli ge n ț ă” (a se c it i tehnologie ) pe care îl dobândește o societate la un moment dat. Ar
fi nerealist și deloc aproape de adevăr dacă am privi acest proces ca pe o linie continuă și fără
asperități, realități liniare care se succed într-un calm al desăvârșirii. Societatea postmodernă
include și un spațiu democratic, tărâm propice pentru convergențe dar și divergențe de idei,
tendințe multiple și diferi te, opinii, atitudini, mentalități. În concluzie, un mediu constructiv
uneori dar si adesea distructiv, generator de variabile semnificative în aspectele
demografice, sociografice, economice, culturale, politice etc.

50 Charles E. Osgood – apud. Vasile Tra n, Irina Stănciugelu – Teoria Comunicării , Editura SNSPA, București, 2001 ,
pag. 14
51 Charles E. Osgood – Op. cit, pag. 15

64 Comunicarea este așadar influențată indubitabil de aceste variabile. Iar un loc important în
aceasta analiză îl reprezintă spațiul public și configurația acestuia la un moment dat.
Cei mai mulți autori din domeniu recunosc în acest spațiu 3 actori importanți: mass –
media, structurile politice și opinia publică.
Societatea , ca sistem, reprezintă un ansamblu integrat de componente, cu diferite structuri
interne și niveluri de organizare, structurat, la rândul său, pe mai multe subsisteme: economic,
social, administativ și politic. Constituind efectul relațiilor și activităților umane, societatea este
supusă unor transformări fundamentale, ca urmare a modernizărilor și dezvoltărilor politice,
organizaționale, economice, de drept, administrative și informaționale și conviețuiește într -o
permanentă dinamică, în care subsistemele și componentele acestora, în interacțiunea lor
sistemică, devin și se impun după legile dezvoltării sociale.
Sistemul politic , ca subsistem al societ ãții, poate fi și el considerat un ansamblu de elemente
aflate în relații structurale. În toată această perpetuă mișcare, transformare și schimbare,
interacțiunea dintre sistemul social global și subsistemul politic are o deosebită importanță.
Intrările în sistemul politic sunt evenimente, influențe, cerințe, necesi tăți (de la indivizi,
grupuri, asociații sau partide), mișcări politice, precum și interese, informații etc. Cu elementele
sale de stare, subsistemul politic prelucrează stimulii exogeni și creează răspunsuri (ieșiri) către
sistemul social global sub form a deciziilor sau acțiunilor politice52.
Întreaga structura a sistemului politic, aflat într -o dinamicã continuã, suferã și determinã
schimbãri , printre care și influențele politice sau economice externe. Stabilitatea politicã,
responsabilã pe de o parte pen tru stabilitatea economicã și socialã, impune actorilor implicați în
acest proces legãturi manifestate prin comunicare, negocieri, medieri, decizii, soluții,
implementãri și iar negocieri. Drept urmare, rolul negocierilor între aceștia este deosebit de
important, iar tendința spre consens este singura garanție a devenirii normale.
În acest joc al negocierilor , prima poziție o ocupă instituția parlamentului, ca principal for al
negocierilor constructive și al rezultatelor apropiate de corectitudine, în favoa rea populației
(alegătorilor). Această afirmație este însă valabilă doar atâta timp cât între populație și aleși se
păstrează respectul și responsabilitatea implementării rezultatelor negocierii capitale, dinaintea
alegerilor, negocierea între aleși și ale gători, între promisiuni și exercitarea votului.
În al doilea rând, negocierile parlament -guvern, ca expresie a colaborării legislativ –
executive, se manifestă multiplu și continuu atât în procesul de elaborare a legilor, cât și în cel al
aplicării măsurilo r de management economic și cultural.
Pe locul trei al negocierii politico -sociale se situează guvernul, ca expresie a majorității
parlamentare, dar controlat de parlament și obligat să asigure implementarea politicii economice
exprimată, mai ales, prin bu gete. Guvernul, ca exponent al organizării sociale și al deciziilor

52 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 278

65 manageriale, este principala parte a negocierilor cu celelalte forțe sociale, cetățeni, instituții și
organizații, sindicate și patronate.
În al patrulea rând, negocierile legilslativ -juridice și executiv -juridice reprezintă un alt
element fundamental al stabilității sociale, care trebuie să aibă în centru nevoile, apărarea
demnității cetățeanului, cu posibilitățile de exprimare a acestuia prin motivație, cultură, muncă și
solidaritate .
În al cincilea rând, se pot semnala negocieri complexe și multiple între toate elementele
sociale, între organizații, grupuri de cetățeni, categorii sociale și profesionale, reprezentanți ai
patronatelor, în diferite procese de învățământ (minister, administr ații locale, unități de
învățământ, profesori, părinți, studenți, elevi), sănătate (administrație, unități sanitare, mediu,
personal și pacienți) etc.
În fine, mulțimea negocierilor din administrație este impresionantă și se desfășoară atât în
sus, de la a dministrație la guvern și parlament, cât și în jos, cu reprezentanții cetățenilor și cu
cetățenii (noțiunile sus și jos nu au rol de ierarhie, ci doar de orientare administrativă)53.

3.2 ACTORII ÎN NEGOCIEREA POLITICĂ
Întreaga societate este implicată în decizie, iar între toți membrii acesteia au loc negocieri
pentru a decide și a implementa rezultatele. În acest context, politicile publice sunt realizate de
toți cei care au legătură cu o anumită problemă politică. Prin actori ai mediului social -politic se
înțeleg atât actorii din structura statului, cât și cei din societate, parlament,
ONG -uri, grupuri de interese, asociații și cetățeni. Deci actorii pot fi indivizi, grupuri,
organ izații, partide sau instituții.
În funcție de interesele sociale și indi viduale, actorii din mediul social -politic pot fi
împărț iți în cinci categorii :
– oficialii aleși – politicienii care participă la elaborarea și implementarea politicilor publice atât la
nivel central, cât și local, formând: legislativul și executivul;
– funcționarii publici – ca elemente executive, în principal, dar și ca elemente consultative atât
pentru legislativ, cât și executiv;

53 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 279 -280

66 – grupurile de interese – care pot pune la dispoziția legis -lativului, executivului și cetățenilor
expertiză, resurse financi are și informații;
– organizațiile – sociale, politice și apolitice, profesionale și nonprofesionale, de toate tipurile și
structurile, care contribuie la ordine, organizare, orientare, au preocupări de utilitate și creștere,
de expertiză și cercetare, dar ș i de oponență și parteneriat, într -un echilibru social absolut necesar;
– mass -media – ca arbitru și filon informațional, analitic, critic, orientativ, s usținător și participant
direct.
O altă categorie a actorilor în mediul politic are în vedere stricta apa rtenență la politic, din
punctul de vedere al acțiunii și se referă la existenț a ca actori politici a :
– instituțiilor politice, prin intermediul cărora se exercită puterea (statul și partidele politice);
– organizațiilor politice, care sunt constituite din grupuri formale și informaționale, reprezentând
categorii sociale mai largi și exercitând influențe, presiuni, propagandă sau agitații în favoarea
sau în defavoarea partidelor politice cu acces la conduce rea statului; se pot manifesta și
independent, pe a treia cale, în jurul unui lider, a unor interese de grup vizibile sau reprezentând
un partid în formare;
– conștiinței politice, ca o manifestare atitudinală, depinzând de:
 psihologia individuală politică – determinată de cunoștințe limitate, interese locale sau insuficient
definite, interese politice minore și norme cu aplicații reduse sau lipsite de eficacitate, precum și
sentimente politice gregare, iar uneori chiar primitive;
 comunitatea conștiinței poli tice – dominată de cunoștințele politice relativ stabile, interese
comune de grup, norme politice experimentate, însușite și susți -nute de grup;
 structuralitatea conștiinței politice, bazată pe o concepție politică unitară și stabilă, concretizată
într-o doctrină politică operațională și în norme experi -mentate și acceptate.
Această categorisire nu separă evidențierea cetățeanului ca beneficiar și subiect al
politicului, ci îl include în toate cele trei categorii: ca participant și beneficiar al structuril or
instituțiilor și organizațiilor politice, precum și ca susținător și creator al conștiinței politice. În
ceea ce privește negocierile, instituțiile și organizațiile politice se constituie în părți și negociază
între ele, dar și cu persoanele care le com pun, în timp ce conștiința politică este, de multe ori,
obiect al negocierii sau parte a intereselor politice negociate. Partidele politice pot face parte atât
din instituții, dacă se află la guvernare, cât și din organizații ca părți ale acestora în difer ite alianțe
sau convenții. Facem precizarea că prin partid politic înțelegem o grupare de persoane, pe baza
liberului consimțământ, cu acțiune pragmatică, conștientă și organizată pentru dobândirea sau
menținerea puterii politice în cadrul unui guvern. Ace stea se constituie, de regulă, în jurul unei
ideologii și își construiesc o doctrină, parte componenetă a conștiinței politice structurate a
societății din care acestea fac parte54.

54 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheo rghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 281 -284

67 3.3 ESENȚA NEGOCIERILOR POLITICE
Prin negociere politică se înțelege orice negociere de putere, indiferent de domeniul și
nivelul în care apare puterea ca obiect supus negocierii.55
Obiectul negocierii politice reprezintă expresia unor interese de putere referitoare la
obținerea, menținerea sau exploatarea puterii politice pe ca re partidele aflate în negociere și -o
dispută.
Interesele de putere sunt deosebit de diversificate, de la supremația legislativă și
guvernare, până la participarea la acțiuni și demonstrații publice ori definiri și afilieri la doctrină,
tactici, norme și p ercepte politice. Fiecare interes poate fi definit ca obiectiv al negocierii, dar
legătura nu este neapărat biunivocă, existând multe situații când un obiectiv cumulează mai multe
interese sau când obiectivul vizează doar o parte a unui interes.
Jocul obi ective – subobiective, în corespondență cu interesele părții care le vizează, este
deosebit de complex, poate ține loc de strategia de negociere sau de obiectul negocierii și depinde
de forțele și pozițiile părților, de resursele alocate și de ti mpul opera țional la dispoziție.
Părțile în negocierile politice pot fi persoane, familii, grupuri de persoane, comunități,
grupuri de interese, asociații, organizații, instituții și partide politice în virtutea faptului că drept
negociere politică poate fi considera tă oricare din acțiunile de comunicare în care se deleagă
dreptul fundamental al per -soanelor de a -și gestiona și exercita voința prin transformarea
intențiilor în fapte.56
Negocierile politice se organizează și se desfășoară direct între părțile interesat e și care au
convenit să participe la negociere, dar și între reprezentanții acestora abilitați și împuterniciți
printr -o delegare de putere conform unei condiționări responsabile. Acest lucru se produce
deoarece celui căruia i se asociază puterea (i se at ribuie responsabilitățile) i se distribuie o serie
de responsabilități, care trebuie îndeplinit e conform atribuirii conferite.
În negocierile politice, părțile se diferențiază de celelalte părți participante la alte tipuri de
negocieri și datorită faptului că tipul părții care participă la negociere este mai important decât
tipul competitorului; de aceea, pentru buna desfășurare a negocierilor politice este necesar să se
țină seama de ambele categorii de tipuri, participante atât la pregătirea negocierii, c ât și la
desfășurarea acesteia.
Tipurile părților angajate în negoci erile politice pot fi : o uniune de state; un stat ; o
organizație multinațională ; o organizație reprezentantă a unei idei politice, a unei tendințe de
aplicare globală a unui drept ori a un ei năzuințe, a unor interese zonale, a unor practici religioase,
a unei categorii de persoane , a sindicatelor, patronatelor; forțe politice (uniuni, partide,
organizații); forțe sindicale; forțe patronale; instituții guvernamentale; organizații ale alegătorilor
sau categoriilor de angajați.

55 Ioan Deac – Introducere în teoria negocierii, Editura Paideia, București, 2002, pag. 30
56 Ioan Deac – Op. cit., pag. 31

68 Tipurile de competitori în negocierile politice pot fi:
– după comportament: prietenos; vorbăreț; impulsiv; ezitant; cumpătat; tăcut; închis;
circumspect; temporizator; nemulțumit; cu prejudecăți.
– după reprezentare : reprezentant al tipurilor de părți; abilitat pentru a reprezenta un tip de
parte;
– după nivelul abilitării: împuternicit pentru a lua decizii; împuternicit pentru a pregăti o
decizie; împuternicit pentru a pregăti și organiza negocierile.
Este necesar de subliniat faptul că în negocierile politice, părțile competitoare avansează, de
cele mai multe ori, promisiuni pentru o anumită durată de timp, în schimbul încrederii, susținerii
sau participării la manifestările politice organizate de partea care promite .
Campaniile electorale reprezintă un bun prilej pentru negociere între actorii politici: partide,
candidați, electori. Negoci erile politice din campaniile electorale se înscriu în multitudinea
procedurilor și ritualurilor configurate la nivel național. Dacă demersurile și practicile de
comunicare se desfășoară la vedere, negocierile au, în afară de latura deschisă, și o latură
confidențială, care poate rămâne confidențială sau poate fi adusă la cunoștința opiniei publice la
nivel de rezultate.
La orien tarea negocierilor în campaniile electorale se ține seama d e următoarele elemente :
– determinarea statutară – condiția fundamentală care impune obiectul, ob iectivele, atitudinea și
compor tamentul negociatorilor; de asemenea, tot prevederile statutare îngrăde sc sau lărgesc
spațiul concesiilor și al schimbului reciproc;
– psihologia motivației, care impune comportamentul, obiectivele și evaluarea rezultatelor, precum
și pro -cedurile de implementare a rezultatelor;
– interactivitatea comunicațională – strict determi nată de politic, deși se poartă în jurul intereselor
actorilor și poate duce la:
 determinarea aparteneneței la grupări de interese sau la organizații politice;
 strategia națională, care orientează întreaga campanie de negocieri, deși local pot apărea
probl ematici specifice, uneori chiar contrare.
Negocierile politice, în general, și cele din campania electorală, în special, sunt direct
influențate de mișcarea actorilor politici, într -un mediu competitiv determinat de susținători,
opinia publică și mass -media. Și în aceste negocieri, strategiile, tacticile și tehnicile generale sunt
larg utilizate, dar se impun însă și elemente personalizate, dar și non -raționale, care influențează,
uneori, decisiv negocierile și, mai ales, rezultatele.
Pentru a întregi imag inea negocierilor politice și a le deosebi și mai clar de celelelte
categorii de negocieri (comerciale, de drept sau informaționale) trebuie subliniat faptul că în
negocierile politice rezultatele depind mai mult de voința părților, decât în alte negocieri ,
reflectând însă: factorii de influență; procesul de negociere; condițiile de negociere.
Negocierile politice se pot încheia cu sau fără acorduri scrise, prin convențiii sau
înțelegeri verbale, datorită faptului că negocierile politice pot viza obiective punctiforme,
(participare la vot, la aderarea dintre, susținerea pentru legea …), precum ș i deschideri doctrinare

69 sau acționale de mare anvergură (preocupare de guvernare, susțineri în parlament, strategii de
alegeri locale sau parlamentare etc.), urmând ca pentru fiecare aspect să se încheie și să se
perfecteze acorduri separate. Rezultatele negocierilor politice sunt trecătoare, perisabile,
schimbătoare și, de aceea, ele sunt susceptibile a fi modificate sau repudiate57.

3.4 STR ATEGIILE ÎN NEGOCIERILE POLITICE
Conflictele politice sunt deosebit de acute, uneori chiar ireconciliabile, și afectează un
număr însemnat de persoane, organizații sau state. Conflictele dintre sindicate, patronate și
guverne sunt perpetue, fiind generate de interese aproape contrarii, a fectează un număr mare de
persoane, se manifestă de pe poziții beligerante și cu putere deosebită, agresivă și acută și
adeseori se desfășoară în situații de criză sau în situații de stagnare relativă a dezvoltării, având o
aplicabilitate de lungă durată.
Zona intereselor este și ea diferită, iar comunitatea acestora este un domeniu, de cele mai
multe ori, de viitor, de prevenție. Diversiunile și conflictele între etnii se manifestă istoric, iar
tratarea acestora prin negociere este și dificilă și îndelung ată. Implementarea rezultatelor necesită
măsuri structurale, de cultură, de acceptare, de reașezare a pozițiilor, de neutilizare a forței și, de
asemenea, sunt gândite pentru perioade mai îndelungate de timp, în scopul prevenției repetării
unor nenorociri.
Un exemplu edificator în a cest domeniu îl reprezintă feno menul iugoslav, în care
națiunile și -au căpătat independența atât prin tratativele armelor, cât și prin negocieri îndelungate
(Serbia -Muntenegru), cărora le mai trebuie încă mulți ani pentru imp lementarea rezultatelor
convenite sau impuse și acceptate cu oarecare reciprocitate.
Interesele teritoriale sau de dominație ale statelor s -au estompat treptat și s -au transformat
în interese comerciale sau de influență politică, de impunere a unei dorinț e democratice ca
instrument al aplanării conflictelor și conviețuirii în zonă sau pe un anumit segment de piață ori
de influență politică.
Larga perioadă a negocierilor din Orientul Mijlociu, dintre Israel și lumea arabă, încă nu
s-a încheiat, deși s -au făcut pași mari pentru a asigura o pace relativă, și va continua sub diferite
forme încă o lungă perioadă de timp. Din acest punct de vedere se impune o politică de prevenție,
de asigurare a priorității tratării conflictelor latente sau cu izbucnire iminent ă, precum și de
implementare oportună și eficace a rezultatelor negocierii. Implementarea acestora ar putea
constitui chiar ea însăși o strategie de organizare și desfășurare a negocierilor politice.
Strategia de prevenție poate avea patru aspecte princip ale:

57 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 287 -290

70 – studiul aprofundat al cauzelor, naturii și particularităților conflictelor, care urmează a fi tratate
prin negocieri și stabilirea legitimității asupra conflictelor, reprezentativității, zonelor de interes și
marjelor de negociere, precum și a schimb ului de valori posibil a fi asigurat;
– așezarea la baza tratării conflictelor a regulilor democrației, a respectului pentru drepturile
omului, a pluralismului universal, diferențelor de cultură, religie și organizare socială, precum și
a situării pe poziții de respect și egalitate în legitimitatea intereselor;
– considerarea nu numai a intereselor externe, ci și a celor interne, a structurilor și
organizațiilor care privesc divers conflictul și militează, în consecință, pentru anumite modalități
de tra tare;
– implicarea transformațională în prevenție – implică o serie de prenegocieri pentru realizarea
alianțelor militante, o structură de negociere diversă și definirea și asigurarea legitimității acestor
alianțe.
Prevenția trebuie să se bazeze pe cultivare a încrederii reciproce, pe eliminarea
respingerilor sau impunerilor unilaterale, pe preîntâmpinarea fricii și a inferiorității, pe respectul
și dreptul la negociere al părților aflate în conflict. Prevenția ține mai puțin seama de inovații și
aduce pe prim ul plan responsabilitățile pentru pace, dezvoltare și colaborare.
Ținând seama de raporturile dintre evenimente și părți, de reprezentativitatea și pregătirea
echipelor, de multitudinea, acuitatea, oportunitatea sau întinderea în timp a obiectivelor de
negociere, strategiile în negocierile politice, în afara obiectivelor numite clasice, vizează:
– detașarea de acțiune realizează un cadru mai larg de răspunsuri și permite celeilalte părți să se
detașeze de unele priorități sau presiuni; totuși extinderea perspectivei poate aduce după sine
tipuri particulare de presiuni: ce va zice comunitatea despre tine, cum te vor judeca ceilalți
parteneri, cum vei explica rezultatele membrilor coaliției care ar putea fi contra etc.;
– perspectiva viitorului asigură un ca dru mai larg de negociere și de implementare a rezultatului,
dar și o altă perspectivă de evidențiere a oportunității acestuia; acest mod de a privi negocierile
poate asigura părților o oarecare detașare de presiunea momentului și poate crea impresia că în
viitor lucrurile se pot schimba în bine, iar importanța hotărârilor nefavorabile se poate estompa
sau diminua; de asemenea, perspectiva viitorului micșorează încărcătura istorică, reducând
importanța evenimentului și deci presiunea acestuia asupra negocia torului;
– neimplicarea, ca formă de detașare față de context, asigură părților o oarecare libertate de
mișcare, o detașare de presiunea momentului, precum și posibilitatea de a găsi alte căi de
negociere ori de apropiere a pozițiilor de negociere; ideea nu este de a uita și nici de a continua,
ideea este de a avea posibilitatea de manevră, de desprindere de o situație explozivă sau închisă și
de a descoperi noi căi de menținere a contactului și de continuare a negocierilor;
– proiectarea unei soluții justițiar e, ca rezultat al negocierii, reprezintă o cale de detașare de la
presiunea directă a subiectului și mutarea responsabilității în domeniul justiției, unde relațiile
au altă marjă de negociere, altă relevanță informațională, precum și altă viziune asupra
viitorului acesteia; pornind de la așa -zisa egalitate în fața legii, obiectivele negociate capătă o
altă structură, o altă arhitectură de soluție bazată nu pe simpla înțelegere, ci pe o normă
recunoscută și acceptată.

71 Mai mult decât în alte tipuri de negoci eri, în negocierile politice strategiile au rol
determinant, mai ales ținând seama de preocupările părților pentru a continua relațiile declanșate
sau consolidate prin negocierea în cauză. Drept urmare, strategiile negocierilor politice depind, în
primul r ând, de raportul dintre interesele de a atinge obiectul negocierii și de a păstra și consolida
relațiile dintre părți și apoi de celelalte elemente: personalitatea echipelor de negociere, raportul
de forțe, timpul operațional și interesele la dispoziție.
Ținând seama de această particularitate, strategiile negocierilor politice pot fi: ofensive
sau defensive, directe sau indirecte, deschise sau închise, cu răspuns simetric sau asimetric,
precum și fără acord sau cu acord parțial sau total.
Abordarea unei strategii ofensive vizează atât atingerea obiectivului negocierii, cât și
păstrarea sau consolidarea relațiilor dintre părți. Ofensiva se referă la acțiunea directă la dreptul
de initiativă, la argumentare, la orientarea negocierilor, la înlăturarea temeri lor și chiar, în mare
măsură, la conținutul acestora. Ofensiva nu trebuie confundată cu impunerea, cu manifestarea
forței și puterii, cu abordarea unilaterală și nici cu ideea concesiilor unilaterale. Caracterul
ofensiv al negocierilor politice nu poate e xclude aplicarea principiilor de bază ale schimbului
de valori, reciprocității, listei de criterii și al acordului.
În ceea ce privește abordarea deschisă și directă, aceasta este recomandabilă părților în
negociere, care au un obiectiv și o poziție clară, își cunosc foarte bine competitorii, au pregătit
corespunzător negocierea, iar întreaga argumentare este imbatabilă.
Din păcate, în istoria negocierilor politice, strategiile indirecte, închise și asimetrice sunt
mai des întâlnite și se manifestă în situațiile în care forțele sunt dezechilibrate, când negocierile
sunt purtate în situații de criză, când părțile nu se respectă reciproc și nu au încredere una în
cealaltă, ori când alte runde de negocieri s -au soldat cu eșec sau au fost ignorate după f inalizare,
încălcându -se acordurile încheiate sau neimplemen tându -se rezultatele convenite.
Aroganța, emfaza și autoritarismul sunt și ele prezente în strategiile negocierilor politice,
dar istoria a pedepsit de fiecare dată pe aceia care s -au manifestat astfel. Îngrijorător este faptul că
astfel de trăsături se regăsesc și în negocierile dintre instituțiile politice și este demnă de
menționat forma de întrerupere a negocierilor dintre parlament și guvern prin asumarea
răspunderii guvernului față de un an umit proiect de lege. Această formă de manifestare,
constituțională, a guvernului nu respectă nici un principiu de bază al negocierii, pentru că în urma
moțiunii de cenzură, ca formă de manifestare a parlamentului, obiectivele negocierii rămân tot
disjunct e și neacceptate, chiar dacă implementarea rezultatelor devine un drept legal. Reamintim
că scopul negocierilor, cu atât mai mult al celor politice, este conse nsul și nu rezultatul în sine.
Ca formă de orientare și organizare a negocierilor politice stra tegia poate fi construită
astfel58:
– stabilirea obiectului și a obiectivelor negocierii privește dorințele și interesele politice care
trebuie atinse, precum și așteptările în măsura în care obiectul și obiectivele negocierii sunt
atinse; performanțele sau a șteptările pentru obiective vizează mai puțin valoarea absolută și, de

58 Hassan Souni – Manipularea în negocieri , Editura Antet, Bucure ști, 19 98, pag. 114

72 regulă, sunt concretizate în manifestări, sprijin sau elemente de cultură și conștiința politică
(psihologică sau structurată);
– identificarea mijloacelor și instrumentelor utilizate pe timpul negocierii atât de echipa proprie, cât și de
competitor;
– determinarea etapelor și acțiunilor de desfășurare a negocierilor, astfel încât obiectivele să
poată fi stabilite și încadrate în timp, cu resurse adecvate și tactici corespunzătoare;
– căutarea tacticilor și tehnicilor, care să asigure eficiența acțiunilor;
– simularea și managementul acțiunilor;
– ritmul desfășurării și variantele de repliere.
Un exemplu de stabilire și aplicare a liniilor strategice într -o negociere politică îl poate
constitui acțiunea statului român pentru aderarea la UE. Din analiza negocierilor României de
aderare la UE, se pot desprinde câteva elemente care ne permit reliefarea unor caracteristici ale
negocierilor politice aplicate la negocierile dintre România și UE.
Nu vom întreprinde o analiză politică a acestor negocieri și, mai puțin, a rezultatelor
obținute, referindu -ne doar la modalitățile tehnice și organizatorice edificatoare în contextul
acestei lucrări59:
– după alegerile din anul 2000, noul guvern al Româ niei a stabilit o măsură organizatorică
importantă pentru accelerarea și profesionalizarea negocierilor de aderare – înființarea
Ministerului Integrării Europene și a Delegației Naționale pentru Negocierea Aderării României
la UE; în acest fel, structur al și organizatoric, s -a asigurat, pe de o parte, reprezentativitatea,
abilitarea și legitimitatea delegației la negocieri, iar, pe de altă parte, organizarea și participarea la
negociere cu o pregătire națională, adecvată și profesională;
– abordarea sistem ică și integrată a fenomenului negocierii, prin stabilirea unei noi strategii de
negociere a României la UE;
– abordarea strategică a negocierilor a impus o nouă linie directoare, de mare forță, referitoare la
abordarea cu prioritate a celor patru capitole a le libertății fundamentale: libera circulație a
persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalului;
– susținerea negocierilor prin acțiuni interne de restructurare economică și bugetară, care au
anticipat implementarea unor rezultate ale negocierii;

59 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 302 -303

73 – orienta rea spre abordarea graduală a unor capitole și prevederi cu impact major în bugetul
României;
– asigurarea unei convenții între Guvernul României și partenerii sociali, partidele politice și
comisiile parlamentare pentru a asigura girul soluționării interne a negocierilor cu UE și a
legitimității reprezentativității delegației române;
– tactica principală a negocierilor purtate de delegația română a constatat în abordarea
preponderent cantitativă a negocierilor, pentru a conserva pași concreți în negociere și a avea o
imagine clară și precisă asupra rezultatelor negocierii și a măsurilor necesare pentru
implementarea acestora;
– ajustarea direcțiilor strategice în funcție de noile cerințe ale UE și de consolidările interioare;
pentru implementarea noilor ajustări, delegația română a folosit două tactici principale
constructive: cea a pașilor mărunți sau a rezolvării unor părți din obiectul negocierii, dublată de
tactica garanțiilor unilaterale asupra implementării constructive a rezultatelor deja convenite;
– semnare a în 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a Tratatului de aderare la UE, bază a procesului de
ratificare a aderării României la UE, până la 01.01.2007.

3.5 ECHIPA DE NEGOCIERE ȘI CARACTERISTICILE NEGOCIATORILOR
POLITICI
Promovând negocierea, oamenii fac proba u nei încrederi reciproce într -un set de calități
atât proprii, cât și ale interlocutorului, respingând adversitatea, ura, violența și tentația dominanței
față de celălalalt60. Din acest punct de vedere, normele după care se desfășoară negocierile
trebuie acc eptate, considerate legitime și aplicabile în raportul ordinii și al colaborării subiecților,
în sensul determinării problemelor reale ale societății și al rezolvării lo r prin consultări și
negocieri.
Definitoriu apare, în desfășurarea cu succes a negocier ilor, aspectul moral și profesional,
deontologic și constructiv, al respectului reciproc și al legitimității, ca parte și ca interese.
Ca urmare, calitățile și tarele negociatorilor devin esențiale în a influența sensul și succesul
negocierii, fapt recuno scut și de L. Bellinger care afirma că maturitatea unei persoane,
capacitatea ei de a se concentra asupra problemei și de a se stăpâni sunt elemente care pun decisiv
amprenta pe mersul negocierii61.
În raport de responsabilitățile sale, fiecare participant la negociere se va angaja într -un
schimb de atribute și argumente, va asculta și va pleda, va aproba sau va combate, va face dovada
propriei elocințe, judecății și pregătirii profesionale, a spiritului de echipă și de colaborare, a tot
ceea ce înseamnă art ist în arta compromisului.

60 Liviu Zãpârțan – Repere în știința politicii, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, pag. 12
61 Liviu Zãpârțan – Repere în știința politicii, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, pag. 15

74 Ocupându -se de acest aspect, profesorul L.P. Zăpârțan afirmă că dezvoltarea unei culturi a
negocierii va însemna afirmarea personalității umane ca „homo negociator”, semn al depășirii
istorice a condiției de violență pe care a c unoscut -o și a practicat -o62.
Din această succintă analiză a cadrului negocierilor social -politice, se impune ideea că, în
negociere, negociatorii exprimă larg atât datele lor de identificare, cât și modalitatea personală de
a înțelege și a aprecia obiectul , obiectivele și rezultatele negocierii, exprimate în puterea, forța și
pricepe rea de a comunica și a negocia. În acest context, chiar mai mult decât în alte tipuri de
negociere, personalitatea negociatorilor politici se impune și poate contribui decisiv l a succesul
sau eșecul negocierii.
Negocierea este o activitate care se învațã. În rândurile care urmeazã vom schița bagajul
de care credem cã are nevoie un negociator politic ideal :
– cunoașterea în profunzime a cadrului în care se desfășoară negocierile po litice;
– puterea de a sintetiza și evalua problemele puse în discuție;
– dorința de concurență constructivă;
– capacitatea de a observa dinamica intereselor și gândirea aplicată spre relocare prin construcție;
– puterea de a asculta și știința de a se face înțele s;
– gândirea extrovertită care definește o personalitate înclinată spre analiză logică;
– prezența metacomponentelor inteligente pentru a putea realiza planificarea și supervizarea
proceselor și acțiunilor generate de negocieri în jurul implementări i rezultatelor acestora;
– autoguvernarea mentală de tip ierarhic, care asigură selecția priorităților, modalitățile de
rezolvare a acestora, când și cât timp și ce resurse se alocă pentru realizare;
– expertiza în negocieri și capcitatea de anticipație și d e reacție.
Construcția acțională a unui negociator politic trebuie să țină seama de caracteristicile de
comportament care -i determină personalitatea (Chr. Alphonse Razafimbahiny):
– normalitatea – exprimată într -un comportament de bună credință;
– dimensiunea psihologică – exprimată în capacitatea de a urmări constructiv mizele;
– tehnicile de angajare a resurselor de putere;
– dimensiunea socială – concretizată în capacitatea de a susține raporturile cu ceilalți.

62 Liviu Zãpârțan – Repere în știința politicii, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, pag. 19

75 În dependență de aceste caracteristici, negociatorul politic trebuie sa fie lucid și onest, nu
manipulator sau naiv, deci trebuie să se manifeste realist, alternând între stilurile activ, receptiv,
pozitiv si ofensiv.
Un alt element deosebit de important în organizarea socială actuală este rapo rtul dintre
personalitatea negociatorului și cultura și civilizația în care se înscriu negocierile, ce trebuie să
conducă la identități creative, la cunoaștere și antrenarea tuturor capacităților spre consens,
schimb de valori și respect reciproc.
Cultura înțelegerii, păcii, construcției, discuțiilor și argumentelor pare a fi singura cale a
rezonabilității soluțiilor negocierii politice.
În funcție de caracteristicile mediului de negociere, negociatorul politic trebuie să -și
aleagă tipul și să -l afirme sp re înțelegere și consens:
– colaborativul – trebuie să se manifeste în sensul atingerii susținute de competitor a obiectivului,
pentru a asigura implementarea rezultatelor și menținerea relațiilor de colaborare între părți; să
respecte legitimitatea interese lor; să aibă o bună abilitate de comunicare și să urmărească
consensul asupra schimbului de valori, precum și consolidarea relațiilor între competitori;
– adeptul compromisului – trebuie să -și canalizeze efortul pentru acceptarea compromisului într -un
confli ct reciproc recunoscut și partajat legitim; compromisul politic nu este un simplu joc, ci un
comportament constructiv, orientat spre înțelegere și schimb de valori;
– cumpătatul – trebuie să fie calm, să asculte, să înțeleagă, să construiască soluții, să f olosească
modelele și rezulta tele simulărilor sau ale altor negocieri similare.
Negociatorul politic trebuie să fie mai puțin evitant sau excesiv autorita r și cu atât mai
mult taciturn.
În funcție de caracteristicile negocierii ce urmează a fi desfășurate , echipa negociatorilor
politici poate avea diferite componențe. Există mai multe aprecieri care consideră că din echipă
nu trebuie să lipsească :
– liderul echipei de negociere, care trebuie să aibă autoritatea politică de a conduce negocierile și
de a doved i abilitatea pentru stabilirea și asumarea rezultatelor; chiar dacă liderul echipei de
negociere nu este specialist în negociere, lucrul ce este incompatibil cu asumarea unei funcții
publice, acesta trebuie să posede legitimitatea organizatorică de a condu ce tratarea conflictului în
discuție; liderul își stabilește componența echipei și își alege consilierii, conduce pregătirea și
ascultă fundamentările specialiștilor, le înțelege și le susține în principiu; pentru argumentări
tehnice, nu ezită să ofere cuv ântul specialiștilor în domeniu și îi încurajează, susținându -le
afirmativ demostrațiile; liderul trebuie să fie un bun evaluator al situației și să asigure sensul și
mărimea schimbului, concesiilor și ofertelor; acționează deschis, constructiv, înțelegăto r, fără a fi
demagog și autoritar, dar se manifestă ferm când este convins că are dreptate; nu este atotștiutor
și nici nu hotărăște singur, oricând și față de orice, își conduce echipa și nu o reduce la tăcere;
este un bun organizator și cunoaște și aplic ă corect regulile deontologice și de proces; nu face

76 abuz de putere sau forță, nu -și etalează funcția sau responsabilitățile, ci doar împuternicirile
pentru negocierea respectivă;
– specialistul în domeniul de negociere – nu poate lipsi din echipă oricâte pe rsoane ar avea acea
echipă; specialistul este cu atât mai necesar, cu cât compromisul între profesionalismul și
reprezentativitatea liderului este mai evident în favoarea reprezentativității; este omul soluțiilor
exacte, în limita mandatului și a marjelor de negociere, le explică și le argumentează;
– juristul – este necesar dacă rezolvările politice impun asocieri de legi, norme sau proceduri ori
responsabilități și, mai ales, dacă în echipa oponentă există, de asemenea, jurist; dacă nu este
cooptat direct î n echipă și nu participă la negocieri, juristul nu poate lipsi din echipa de sprijin, de
la pregătirea negocierii și nici de la întocmirea acordului final;
– analistul – asigură luciditatea negocierilor și pregătește ofensiva, contraofensiva, argumentarea
sistemică și de fond; analistul poate fi și băiatul bun dar și băiatul rău, în sensul susținerii și
orientării discuțiilor, dar jocul nu trebuie să -l depărteze de la misiunea sa – analiza și propunerile
proprii sau în contrapartidă;
– băiatul bun sau băiatul r ău (tacticianul) – ține de un joc; aceștia pot fi în echipă dacă este nevoie
de ei, altfel pot fi înlocuiți cu băiatul cunoscut, apreciat sau respectat de cealaltă parte ori de
hârșiitul, experimentatul, atotprezentul în astfel de negocieri.
Evident că, în funcție de prenegocierea dintre părți, componența echipei poate să fie
corespunzătoare unor cerințe exprese, unor criterii sau responsabilități stabilite sau unor
corespondențe ori echivalențe, de asemenea, convenite.
Indiferent de componență, o echipă de negocieri politice trebuie să fie sprijinită, dublată
dacă este nevoie, informată în permanență și să fie la curent cu evaluarea dinamică a mersului
negocierii63.

3.6 ETAPELE NEGOCIERILOR POLITICE

Negocierea poate fi examinat ã din perspectiva structur ãrii sale secven țiale, deoarece, ca
proces, parcurge mai multe faze și etape. În mod tradiț ional, procesul global de negociere
cuprinde trei faze64:
• Prenegocierea , faza ce include activit ãți diverse, cum ar fi colectarea de inforamții (de
pildã prin cerc etãri de pia țã), ac țiuni preliminare pentru declan șarea tratativelor, pregã tirea
negocierii;

63 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 309 -311
64 *** – Etapele procesului de negociere, curs nr. 5, note de curs universitare

77 • Negocierea propriu -zisã (desf ãșurarea negocierii) fa țã în fațã în una sau mai multe
ședințe, care conduce la încheierea acordului;
• Post-negocierea , adic ã pune rea în practic ã a acordului.
Descrierea secvențială a procesului de negociere este însă mai complexă. Trebuie puse în
evidență etape mai precise pentru pregătirea și pentru desfășurarea negocierii propriu -zise.
Pregãtirea negocierii presupune desf ãșurarea unor activități de colectare de informații, de
analiză și de reflecție care să ofere negociatorului un ghid pentru abordarea în mod profesionist a
discuțiilor și a in teracțiunii cu partenerii săi.
O bună pregătire nu înseamnă realizarea unui plan rigid, a cărui punere în aplicare devine
singura preocupare a negociatorului, deoarece negocierea, în esența sa, presupune un efort
conjugat al părților de a ajunge la soluții satisfăcătoare. Este exclusă astfel posibilitatea ca o
singură parte să dicteze soluția, cât ar fi aceasta de corectă și rezonabilă. Planul negocierii trebuie
să fie flexibil, bazat pe premise și ipoteze ce urmează să fie verificate pe parcursul desfășurării
întâlnirii, oferind, pe de o parte, direcție comportamentului și acțiunilor u lterioare ale
negociatorului, dar lăsând loc, pe de altă parte, pentru contribuția celuilalt.
Metodologia de pregătire poate fi foarte diferită, tipul negocierii și experiența practică a
negociatorului având rolul determinant pentru alegerea activităților ce sunt îndeplinite. Un model
ar cuprinde urmatoarele activități minime: diagnosticarea situa ției de negociere; stabilirea
obiectivelor; pregã tirea strategic ã; organizarea negocierii.
Pentru negocierile politice, se recomandă trei etape, care acoperă într eaga gamă de
acțiuni, de la pregătire, desfășurare, încheiere și implementarea rezultatului65:
– pregătirea negocierii, care cuprinde:
 stabilirea problemelor de negociere derivate din analiza conflictului de interese dorit a fi
armonizat;
 definirea părților în conflict, a responsabilităților, abilitărilor, intereselor, profesionalismului,
personalităților participante la negociere, forței și puterii competitorilor;
 culegerea de informații cu privire la obiectul și obiectivele negocierii, mediul de negociere,
părțile interesate, negociatorii desemnați, precum și la impactul rezultatelor negocierilor
asupra celorlați actori din mediul politic, care pot fi afectați sau pot avea reacții față de
negocierile ce urmează;
 stabilirea strategiei de negociere atâ t ca direcții comportamentale, cât și ca organizare și
planificare a desfășurării negocierilor, evaluării și implementării rezultatelor;

65 Petru Dunca, Gheorghe Ilie, Gheorghe Danci, Alexandru Cordoș, Ucu Mihai Faur – Structuralitatea negocierii.
Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011, pag. 311 -315

78  stabilirea obiectivelor negocierii cu accent pe cele tangibile și efective și întocmirea unei liste
separate de obiecti ve care pot fi indezirabile sau de neacceptat, dar care pot fi ameliorate sau
armonizate și transformate în obiective acceptabile;
 stabilirea componenței echipei de negociere, a responsabilităților și abilitărilor acesteia; numirea
liderului echipei și sta bilirea abilitărilor acestuia atât pentru negocieri, cât și în cadrul echipei;
stabilirea persoanelor care vor sprijini echipa în negocieri și, eventual, a înlocuitorilor în caz de
nevoie; în afara componenței analizate , în echipa de negocieri politice se mai au în vedere și
rolurile de observator (sau analist al comportamentului competitorului), care semnalează
elementele de inconsecvență sau de manipulare, vorbitor – cel ce poate susține argumentarea și
concluziile, precum și textele de acord final și de împăciuitor – cel care intervine în momentele
de suspans, încordare sau în timpul dezbaterilor conflictuale, având atât abilități de armonizare a
divergențelor, cât și abilitările necesare pentru a trata și elimina divergențele;
 stabilirea mandatului echip ei de negociere, cu elementele clasice de mandat;
 pregătirea echipei, inclusiv, dacă este posibil, cu ajutorul modelarii si simularii negocierilor;
 determinarea situațiilor de repliere sau de reluare a negocierilor, când, cum, de unde, cu cine etc.;
 evalua rea situației de negociere și stabilirea propunerii de ordine de zi;
– desfășurarea negocierii, care cuprinde:
 întâlnirea inițială, ca o acțiune deosebit de importantă, desfășurată într -o manieră protocolară, de
respect, de gratitudine, de preocupare pentr u situația de negociere; amenajarea locului de
negociere este foarte importantă, iar așezarea la masa tratativelor este, de asemenea, o condiție de
respect; mai mult decât în alte negocieri, metalimbajul și manifestările non -verbale sunt deosebit
de import ante, iar exprimarea dorinței și speranței de a rezolva conflictul, amiabil și echitabil,
este hotărâtoare;
 stabilirea agendei negocierilor reprezintă prima confruntare vizibilă, dar care poate fi mai ușor
rezolvată, având în vedere că sfidarea, des -considerarea sau autoritatea excesivă nu fac casă bună
cu negocierea, cu principiile acesteia, vizând reciprocitatea, schimbul, preemțiunea sau lista de
criterii;
 clarificarea pozițiilor este, de cele mai multe ori, hotărâtoare și, de aceea, trebuie abordat ă cu
mare grijă și în spiritul legitimității și responsabilităților de negociere; jocul marjelor, al dinamicii
pozițiilor, raportului de forțe și de putere, precum și dorința de impunere sau de inițiativă fac
parte integrantă din clarificarea pozițiilor, d upă cum și încercările de a intui pozițiile
competitorului și mișcările viitoare ale acestuia; argumentarea pozițiilor afișate sau reclamate
trebuie sa fie clară, precisă, dominantă, să nu jignească, să nu îl plaseze pe competitor pe o
treaptă de inferiori tate, să nu refuze egalitatea, alternanța inițiativei sau reciprocitatea ofertelor și
concesiilor;
 schimbul de informații sau argumentarea soluțiilor reprezintă partea principală a soluțiilor și
presupune concretizarea strategiilor de negociere, aleger ea și utilizarea tacticilor și tehnicilor
celor mai adecvate sau mai eficiente, preîntâmpinarea situațiilor de abandon sau de ruptură,
continuarea sau reluarea negocierilor pe diferite planuri sau paliere secundare sau

79 complementare, precum și adresarea în trebărilor lămuritoare și avansarea soluțiilor sau a
amendamentelor la soluțiile avansate de competitori;
 corectarea poziției și a argumentelor ține de jocul negocierii, de concesiile reciproce și de
schimbul de valori acceptat; în această acțiune este i mportantă atitudinea de depășire a
impasurilor și de precizare în permanență a conținutului listei cu elemente de consens și a
posibilităților de eliminare de pe listă sau de transformare a elementelor în litigiu;
 stabilirea și perfectarea elementelor acordului final, care, asa cum se cunoaște, în negocierile
politice poate avea forme variate, de la un acord verbal la un acord cu valoare juridică;
– încheierea negocierii consfințește acordul părților asupra rezulta telor negocierii, evidențiindu -se
elemen -tele de consens, posibilitatea continuării relațiilor, discutarea și aprobarea acordului final,
semnarea acestuia și relaxarea.
Este de luat în considerație faptul că implementarea rezultatelor în negocierile poli tice
poate fi o etapă de lungă durată, când mediul în care au avut loc negocierile se schimbă, când
rezultatele obținute își pierd sau capată altă semnificație, când interesele părților se schimbă sau când
apar oferte mai bune de la alte părți interesate î n mediu. Din această cauză, urmărirea rezultatelor
stabilite de comun acord este foarte importantă, iar părțile interesate trebuie să dea dovadă de
perseverență și inventivitate, să nu irite, dar să fie ferme, să nu producă erori în plus, dar să scoată în
evidență minusurile și să solicite remedierea acestora, să nu defăimeze autoritatea, să nu accepte
diminuarea abilitărilor și a reprezentativității, să nu forțeze lucrurile, dar să nu accepte scuzele sau
tărăgănările, să fie pregătite pentru abandon sau re spingere, precum și pentru abordarea altor
negocieri pe aceeași temă sau pe teme complementare ori noi.

80 CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ

4.1 FRONTUL PLUGARILOR – PETRU GROZA
Organizație politicã înființată de dr. Petru Groza la 8 ianuarie 1933. În activitatea
Frontului Plugarilor pot fi identificate trei etape: cuprinse între anii 1933 -1938 (de activitate
legalã ), 1939 -1944 (de ilegalitate) și 1944 -1953 (organizație de masă).
Frontul Plugarilor s-a înființat în contextul agravării situației economi ce, determinată de
marea criză declanșată în 1929. Adresându -se electoratului din mediul rural, partidul propunea
soluții radicale referitoare la îmbunătățirea situației locuitorilor de la sate.
În cele două decenii de activitate, deși anunța organizarea partidului „de jos în sus”, cu
accent pe membrii comitetelor sătești, Frontul Plugarilor a rămas dependent de prestigiul
liderului său, dr. Petru Groza. Născut în 1884, într-o familie respectată și bogată de ardeleni,
originar din Deva, avocat de profesie , Petru Groza s-a remarcat în viața politică a României Mari
încă de la făurirea acesteia. Ca membru al Ligii/Partidului Poporului, a fost deputat în Parlament
în perioada 1919 -1927 și ministru în mai multe guverne. Spre sfârșitul deceniului trei, s-a retras
din viața politică, rămânând un apropiat al mareșalului Averescu. Preocupat de starea țăranilor,
izolat pe scena politică, Petru Groza a căutat o alternativă radicală la partidele țărănești existente
în epocă (Partidul Național Țărănesc, Partidul Țărăne sc-dr. Lupu, Partidul Țărănist Radical,
Partidul Național Agrar). O atare soluție se dorea a fi Frontul Plugarilor , mișcare înființată la
inițiativa lui Groza, cu colaborarea unor țărani hunedoreni.
Statutul și programul Frontului Plugarilor au fost adopta te la 18 aprilie 1933, cu ocazia
primului congres al grupării. Programul politic, elaborat în 17 puncte, ilustra preocuparea
liderilor Frontului Plugarilor pentru mediul rural. Printre cele mai importante prevederi ale noii
formațiuni politice se aflau: desãvârșirea împroprietării țăranilor, reglementarea producției
industriale și a comerțului, acordarea de libertăți politice, reducerea datoriilor țăranilor cu 75 la
sută, reducerea impozitelor pentru țărani.

81 În funcția de președinte al Frontului Plugarilor a fost ales, la 8 noiembrie 1933, Petru
Groza. În perioada 8 noiembrie 1933 – 16 decembrie 1937, organul de presă al Frontului
Plugarilor a fost ziarul „Horia”, care apărea la Deva, avându -l ca director pe avocatul Aurel
Filimon. În primul an de existență , ziarul a apărut într-un tiraj de 6.000 de exemplare.
În perioada interbelică, în ciuda popularității liderului său, Frontul Plugarilor a rămas o
prezență marginală pe scena politică românească. Totuși, pe plan local , în județul Hunedoara,
încă de la înființare, Frontul Plugarilor a avut numeroși simpatizanți, după cum a demonstrat
scorul electoral obținut în alegerile generale din decembrie 1933. Participând pentru prima oară la
viața electorală, sub titulatura „Organizația Frontul Plugarilor”, grupar ea lui Groza a obținut la
alegerile pentru Camera Deputaților un procent de 13 % în circumscripția Hunedoara, ocupând a
doua poziție, după PNL, partidul de guvernământ. La general, Frontul Plugarilor a rămas cu un
scor modest (7.970 voturi, 0.27 %), fără a trimite vreun reprezentant în Parlament.
Pentru a depăși condiția de partid local, din anul 1934, Frontul Plugarilor s-a orientat spre
colaborarea cu alte organizații politice în vederea încheierii unor fronturi. Simpatia tot mai
pronunțată a lui Petru Groza față de ideologia comunistă, manifestată în timpul deselor convorbiri
cu activiști comuniști precum Kohn Hillel și Samuilă Gombo, a deschis seria contactelor cu
P.C.d.R. Augustin Almășan, Scarlat Calimachi, Petre Constantinescu -Iași, Nicolae Goldberg er,
Alexandru Moghioroș și Iosif Rangheț sunt câțiva dintre comuniștii care au ținut legătura
cu Frontul Plugarilor .
Convorbirile s-au concretizat prin înființarea unor fronturi cu organizații extremiste de
stânga. Fruntașii Frontului Plugarilor au semnat „acordul de la Băcia” (la 24 septembrie 1935, cu
MADOSZ) și „Acordul de la Țebea”, prin care se înființa Frontul Antifascist (la 6 decembrie
1935, cu MADOSZ, Blocul Democratic și Partidul Socialist – Popovici).
În perioada 1938 -1944, în timpul regimurilo r carlist, legionar și antonescian, formațiunea
condusă de Petru Groza a activat în ilegalitate. Liderii Frontului Plugarilor au acționat în sensul
constituirii unui „front patriotic antihitlerist”, compus din P.C.d.R. și organizațiile sale paravan,
dar și din partidele „istorice”. Prin intermediul lui Gheorghe Micle s-a menținut legătura cu
formațiunile de extremă stânga, iar prin Miron Belea și Petru Groza, cu reprezentanții P.N.Ț. În

82 1943, de exemplu, la Vințu de Jos, la Alba Iulia și la Sibiu au avut loc numeroase întrevederi cu
Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț. În același an, în luna decembrie, la presiunile politice ale
Germaniei, M. Belea, Gh. Micle și Petru Groza (alături de alți intelectuali și politicieni) au fost
arestați pentru activitate antihi tleristă, fiind internați în lagăre. Petru Groza a fost eliberat în
februarie 1944.
După lovitura de stat din 23 august 1944, prin care mareșalul Antonescu a fost înlăturat de
la putere, Frontul Plugarilor a reintrat în legalitate. Ultima etapă din activ itatea formațiunii
conduse de Petru Groza (1944 -1953) se caracterizează printr -o dependență tot mai accentuată de
P.C.R. Lipsit de influență la sate, partidul comunist a folosit Frontul Plugarilor ca pe un
instrument în câștigarea simpatiei țăranilor. Atitu dinea obedientă față de P.C.R. s-a datorat vechii
conduceri (Petru Groza, mai ales), dar și unor membri noi, activiști comuniști infiltrați până la
vârful ierarhiei Frontului Plugarilor (Constantin Agiu, Nichifor Stere ș.a.). În scurt timp, cu
ajutorul partidului comunist, Frontul Plugarilor a devenit organizație de masă a țărănimii,
înființând secții în toate județele țării.
Sub influența P.C.R., s-a modificat și percepția față de poziția și rolul intelectualilor
în Frontul Plugarilor . La acuzele conducer ii P.C.R. de „sectarism”, Frontul Plugarilor a răspuns
prin primirea în front a unor intelectuali, situație prilejuită și de fuziunea cu două grupări de
sorginte țărănistă: Partidul Socialist -Țărănesc, condus de profesorul Mihail Ralea, și Partidul
Naționa l Țărănesc –Anton Alexandrescu.
De asemenea, doctrina Frontului Plugarilor a cunoscut modificări semnificative, prin
adoptarea principiului „alianței țărănimii cu clasa muncitoare”. Teza a fost lansată cu ocazia
desfășurării Conferinței generale a Frontului Plugarilor , din 1-3 noiembrie 1944. Tot atunci, sub
lozinca „Plugari din toate colțurile țării, uniți-vă cu noi !”, s-a cerut țăranilor înscrierea în masă
în Frontul Plugarilor .
În 1945, Frontul Plugarilor a adoptat un nou program politic, favor abil democratizării
României, desăvârșirii reformei agrare, înființării unor instituții sanitare la sate și orașe,
democratizării învățământului public, acordării deplinei libertãți cultelor religioase, promovării
relațiilor de prietenie cu Uniunea Sovieti că.

83 Pătrunderea Frontului Plugarilor în categoria „tovarășilor de drum ” ai P.C.R. a declanșat o
serie de tensiuni în cadrul Comitetului Executiv. Vechi i militanți „plugari”, originari din județul
Hunedoara, precum Miron Belea și I. Moga -Fileriu (Fileru), au contestat atitudinea de obediență
față de P.C.R. În Frontul Plugarilor s-au conturat mai multe tabere: 1. Gruparea reticentă față de
colaborarea cu comuniștii (Belea, Moga -Fileriu). 2. Gruparea intelectualilor (M. Ralea, M.
Ghelmegeanu, Stanciu Stoian), favorabilă P.C.R.; 3. Gruparea comuniștilor infiltrați (Constantin
Agiu, Nichifor Stere, Mandache, Dorina Stoian).
În perioada 1944 -1953, structura de conducere a Frontului Plugarilor s-a schimbat. Prin
aparenta „democratizare” a modalității de luare a deciziilor, odată cu creșterea numărului de
membri în Comitetul Central și Biroul Central, s-a ascuns, în fapt, infiltrarea multor activiști
comuniști. Vechii fruntași țărani au rămas minoritari, iar influența lor în organizație a scăzut.
În octombrie 1944, Frontul Plugarilor era condus de un Comitet Central (26 membri) și un
Birou Politic (format din cinci membri: M. Belea, Moga -Fileriu, R. Zăroni, Dănuț Șotângă și
Ioviță Dumbravă). Funcționau, la nivelul țării, comitete sătești (formate din 9-11 membri),
comitete de plasă (formate dintr -un președinte, un vicepreședinte și un casier, toți aleși de
comitetele sătești), comitete județene (formate din președinții comitetelor de plasă și câte cinci
plugari din fiecare comitet de plasă), comitete regionale (forma te din președinții comitetelor
județene și câte doi delegați plugari din fiecare comitet județean). „Baza organizatorică”
a Frontului Plugarilor o constituia patrula de propagandă, alcătuită din cel puțin patru țărani
știutori de carte, tineri, foști capor ali și sergenți în armată.
La numai un an, în urma Congresului General al Frontului Plugarilor , desfășurat între 24
și 27 iunie 1945, Comitetul Central a fost lărgit, ajungând la 158 de membri. S-a înființat și un
Comitet Executiv, de 21 de membri, format din Petru Groza (președinte), M. Ralea, C. Agiu,
Moga -Fileriu, Gh. Radu (vicepreședinți), M. Belea (secretar general), Stanciu Stoian, Nichifor
Stere (secretari generali adjuncți), Grigore Geamănu (casier) și 12 membri.
În 1948 s-a ales un nou Comitet Executiv, de 43 de membri, și un alt Birou Politic, format
din 15 membri. În 1952, cu un an înainte de desființare, organigrama Frontului Plugarilor arăta
astfel: Comitetul Central (71 membri), Comitetul Executiv (21 membri), Biroul Comitetului

84 Executiv (9 membri). Pe lângă Comitetul Central funcționau trei secții, fiecare cu diverse
resorturi: Secția Educație și Propagandă (Resortul pregătirii activului, Resortul educației politice
de masă și gazeta „Frontul Plugarilor”), Secția Organizatorică (Sectorul verificare și evidența
cadrelor, Resortul sinteză și documentare și Corpul de instructori centrali) și Sectorul
administrativ (Resortul trans -porturi și intendență, Resortul aprovi -zionare, planificare și personal
și Resortul financiar și control). La acea dată, activul Comitetului Central al Frontului Plugarilor
număra 819 angajați (618 pe linie politică și 201 pe linie administrativă).
Din documentele Frontului Plugarilor , cunoaștem și compoziția socială a diverselor sale
comitete. Astfel, pentru Comitetul Executiv se recomanda următoarea pondere de membri, pe
categorii sociale: 12 muncitori, 6 țărani, 3 intelectuali; pentru Comitetul Central: 50 % țărani
muncitori, 40 % muncitori, 10 % intelectuali; pentru Comitetele regionale: 40 % țărani săraci, 30
% țăran i mijlocași, 20 % muncitori, 10 % intelectuali (învățători, mai ales); pentru Comitetele de
raion: 50 % țărani săraci, 30 % țărani mijlocași, 10 % muncitori, 10% intelectuali; pentru
Comitetele comunale: 60 % țărani săraci, 40 % țărani mijlocași. Reiese că, la nivelul conducerii
centrale, predominau muncitorii (activiști noi, comuniști), în timp ce țăranimea era preponderentă
spre baza organizației.
Intelectualii dețineau un procent marginal, de maxim 10%, fiind favorizați învățătorii din
mediul rural. Interesantă este situația intelectualilor în cadrul comitetelor. În cele sătești, aceștia
puteau fi membri de onoare, fără drept de vot și fără drept de a fi aleși. Li se permitea președinția
comitetelor județene, cu mențiunea că, în calitate de membri de onoa re, puteau ajunge până la
maxim o treime din totalul membrilor Comitetelor județene. În Biroul Politic, intelectualii puteau
reprezenta maxim o treime din totalul membrilor.
Pentru componența Comitetului Central al Frontului Plugarilor , se recomanda preze nța a
10 % femei și a 75 % membri de partid, ceilalți fiind încadrați la categoria „devotați”. Începând
din anul 1946, s-a înființat și organizația „Tineretul plugăresc” (întâlnit și sub titulatura
„Tineretul sătesc”).
Transformarea Frontului Plugarilor în organizație de masă reiese și din dimensiunea
activului de partid. Creșterea numărului de membri este semnificativă, după cum arată cifrele

85 statistice ale organizației: 831.805 membri (lipsesc datele din 5 județe, în 1945), 1.100.000
membri (23 decembrie 1948), 1.294.270 membri (martie 1949). Potrivit unor cifre furnizate de
Frontul Plugarilor , care trebuie privite cu circumspecție, din valul de noi membri făceau parte și
numeroși țărani, înscriși inițial în P.N.Ț. Astfel, doar în 1946, 10.000 de țărănișt i din mediul rural
ar fi optat pentru Frontul Plugarilor . În sens invers, au existat însă și numeroase cazuri de
excluderi, petrecute mai ales în anul 1947, când moșierii, chiaburii, foștii legionari și „afaceriștii”
au fost scoși din rândurile Frontului Plugarilor .
În perioada 1 februarie 1945 – 22 martie 1953, Frontul Plugarilor a editat ziarul „Frontul
Plugarilor”, la conducerea căreia s-au aflat Gheorghe Micle și Octav Livezeanu (directori) și
Șerban Nedelcu (redactor -șef). În ultimul an de activitat e, revista avea 19 angajați, 975
corespondenți și un tiraj de 180.000 de exemplare.
În ceea ce privește activitatea politică, după 1944, Frontul Plugarilor a aderat la toate
formulele politice inițiate de P.C.R. La 29 septembrie 1944, Frontul Plugarilor a devenit membru
fondator al Frontului Național Democrat, propunând și câteva modificări/adăugiri în platforma –
program a acestuia, referitoare la mediul rural, cum ar fi: împroprietărirea comunelor cu pășuni și
păduri necesare (punctul 5), învățământ gratuit secundar și universitar pentru fiii de țărani și de
muncitori (punctul 9), scutirea de impozite, de urmăriri și de punere sub sechestru pentru fiecare
familie de până la patru plugari, cu terenuri de până la 4 ha la șes și 8 ha la deal și munte,
acordarea de asistență medicală gratuită țăranilor, desființarea dijmei la lucrările în parte. În
cadrul Consiliului Național al Frontului Național Democrat , înființat la 12 octombrie
1944, Frontul Plugarilor a beneficiat de un număr egal de reprezentanți cu celela lte formațiuni
politice.
La 6 martie 1945, liderul Frontului Plugarilor, Petru Groza, a fost numit președinte al
Consiliului de Miniștri, într-un guvern F.N.D. controlat de P.C.R. Deși a rămas în această funcție
până în 1952, poziția lui Groza a fost doar una de fațadă, puterea reală aparținând liderilor
comuniști.
La 17 mai 1946, Frontul Plugarilor a participat la fondarea Blocului Partidelor
Democratice (B.P.D.), alianță electorală condusă de P.C.R. La alegerile generale organizate în

86 noiembrie 1946, Frontul Plugarilor a avut 85 de candidați pe listele B.P.D., 71 dintre aceștia fiind
aleși deputați în Adunarea Deputaților. Frontul Plugarilor a beneficiat de 13 prime -poziții pe
listele electorale, în circumscripții precum Alba, Baia, Cluj, Fălciu, Ialomița, Mehedinți, Târnava
Mică, Teleorman ș.a. La alegerile pentru M.A.N., din martie 1948, zestrea de deputați „plugari” a
crescut la 126.
În perioada postbelică, câțiva fruntași ai Frontului Plugarilor au primit funcții de
conducere în stat, sporind prestigiul minusculei până atunci formațiuni politice. Petru Groza a
ocupat funcția de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în guvernele Sănătescu (4 noiembrie –
5 decembrie 1944) și Rădescu (6 decembrie 1944 -5 martie 1945). În guvernul dr. Petru Groz a (6
martie 1945 -30 decembrie 1947), pe lângă președintele Consiliului de Miniștri, au deținut
portofolii și M. Ralea (Departamentul Artelor), R. Zăroni (Departamentul agriculturii și
domeniilor), C. Agiu (subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor). În 1953, C.
Agiu și N. Găneț ocupau funcțiile de președinte și, respectiv, vicepreședinte al CENTROCOOP.
Pe plan extern, Frontul Plugarilor a colaborat cu partide țărănești est-europene, precum
Partidul Țărănesc din Ungaria (condus de Darvas Jozsef) și Partidul Agrarian (condus de
Alexander Obof).
Inițial, principalul obiectiv politic al Frontul Plugarilor l-a reprezentat promulgarea
reformei agrare. Dintre partidele politice, Frontul Plugarilor s-a manifestat cel mai intens în
favoarea împr oprietării, încercând astfel să atragă simpatia țărănimii. Prin manifeste politice,
țăranii erau incitați să ocupe moșiile prin forță și să le împartă. Adoptând această strategie,
P.C.R., care acționa în realitate în spatele Frontului Plugarilor , urmărea, pe de o parte, să
destabilizeze guvernul Rădescu, iar, pe de altă parte, să contracareze influența P.N.Ț. Speculând
titulatura de „organizație politică de masă a întregii plugărimi”, Frontul Plugarilor se prezenta
drept singura „mișcare curat țărănească”.
După înfăptuirea reformei agrare, propagandiștii Frontului Plugarilor au acționat în
mediul rural, în favoarea „transformării socialiste a agriculturii”. Cu ajutorul activiștilor din
patrule, prin articolele din gazeta „Frontul Plugarilor” și prin broșuri , Frontul Plugarilor a susținut
înființarea gospodăriilor agricole colective și a întovărășirilor agricole de tip TOZ, predarea

87 cotelor și campaniile agricole. Membrii comitetelor sătești au fost obligați să se înscrie în
gospodăriile colective și în întov ărășiri. Conform datelor statistice, în 1952, 38.000 de țărani
înscriși în G.A.C. erau membri ai Frontului Plugarilor , situație întâlnită mai ales în regiunile
București (7.200), Constanța (5.374) și Arad (3.447). Dintre țăranii înscriși în întovărășiri, 37.000
erau membri ai Frontului Plugarilor . Adeseori, asupra președinților comitetelor sătești
ale Frontului Plugarilor se exercitau presiuni de la centru pentru intensificarea înființării de
G.A.C., iar cei a căror activitate era considerată necorespunzătoare erau îndepărtați.
Conform planului de muncă, Frontul Plugarilor trebuia să instruiască și să educe membrii
comunităților rurale în „spiritul ascuțirii vigilenței față de dușmanul de clasă”, să popularizeze
„creșterea forțelor păcii în frunte cu Uniunea Sovietică” și „foloasele muncii la colective”, să
îndrume țăranii la plata impozitelor agricole și să îi mobilizeze pentru campania de însămânțări
de primăvară.
O altă direcție de activitate a Frontului Plugarilor a constituit -o propaganda culturală, prin
înființarea caselor de sfat, a cercurilor de educație și de lectură, a căminelor culturale și a
bibliotecilor sătești. În teritoriu, se trimiteau spre „aprofundare” broșuri, în tiraje de zeci de mii
de exemplare. Pentru anul 1952, menționăm, printre acestea: „Hotărârea Comitetului Central al
Partidului Muncitoresc Român din 18 septembrie 1951”, „Cât de mari sunt forțele păcii”,
„Biruinți”, „Schițe” de I. L. Caragiale, „Tocătoarea”, „Marvele”.
Frontul Plugarilor și-a încetat activitatea în contextul intensificării eforturilor liderilor
comuniști de impunere a principiului partidului unic. La 7 februarie 1953, Comitetul Centraul al
Frontului Plugarilor a adoptat, în unanimitate, decizia autodizolvării organizației, aprobându -se
teza lui Petru Groza, conform căreia „alianța dintre muncitori și țărani putea fi rezolvată acum de
sfaturile populare”. Invocând „legea veșnicei schimbări”, Petru Groza argumenta decizia prin
existența mai multor organizații paralele în mediul rural, situație care putea fi „exploatată de
dușmani”. Cu aceeași ocazie, P.M.R. a fost recunoscut drept „singura forță care duce țara noastră
spre socialism”.
Bunurile Frontului Plugarilor (mobile și imobile) au fost repartizate Gospodăriei de Partid
(căminelor culturale, școlilor, grădinițelor sezoniere). Din rapoartele ședințelor de autodizolvare a

88 Frontului Plugarilor , ținute în întreaga țară, reiese că unii membri s-au opus desființării
organizației, așa cum s-a întâmplat în regiunile Arad, Autonomă Maghiară, Oradea, Timișoara.
Membrii comitetelor sătești au fost încadrați în Sfaturile Populare, în cooperative, la
căminele culturale, în A.R.L.U.S. Activul și personalul administrativ al Comitetului Central al
Frontului Plugarilor fost transferat secțiilor Comitet Central al P.M.R., iar ziariștii de la „Frontul
Plugarilor” au fost angajați la alte reviste, cum ar fi „Muncitorul agricol”, „Albina”, „Scînteia”,
„Ogorul meu”, „Muncitorul sanitar”, „Fulgerul”. În fine, membrii comitetelor regionale și
raionale (668 în total) au trecut în Sfaturile Populare (214), P.M.R. (138), Cooperație (105),
A.R.L.U.S. (39), Crucea Roșie (32), Ministerul Afacerilor Interne (20) etc.
Traiectoriile politice ale liderilor au fost diferite. Bunăoară, Miron Belea (în ciuda poziției
sale fragile în interiorul Frontului Plugarilor după 1945), Gruia Moțu (etichetat chiabur) și C.
Agiu (acuzat de comuniști că nu neutralizase la timp vechii fruntași ai Frontului) au căzut după
un timp în dizgrație. În schimb, Petru Groza a rămas președinte al Consiliului de Minișt ri până
iunie 1952, după care a fost ales președinte al Prezidiului M.Ad.N., funcție pe care a deținut -o
până la moartea sa, în ianuarie 1958.66

66 Capitol realizat în urma consultării studiilor aparținând autorilor Ion Alexand rescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan
Scurtu – Partidele politice din România (1862 -1994) , Enciclopedie , Editura Mediaprint, București, 1995; *** –
Calendarul „Frontului Plugarilor” , Editura „Frontului Plugarilor”, București, 1946 ; Vasile Ciobanu, Nicolae
Georgescu, Sorin Radu – Frontul Plugarilor din România. Documente (1944 -1947) , vol. I, Editura I.N.S.T.,
București, 2011 ; Simion Costea – Aspecte ale instaurării puterii comuniste în România. Rolul Frontului Plugarilor în
județul Mureș (1944 -1947) , în „Acta Musei Apulensis”, Nr. XXXVII/2, 2000, pag. 275-282; Dorin Dobrincu,
Constantin Iordachi (editori) – Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949 –
1962) , Editura Polirom, Iași, 2005; *** – Frontul Plugarilor, Statut de organizare. Aprobat în ședința Comitetului
Central al „Frontului Plugarilor”, din 26/27 noiembrie 1944; *** – Frontul plugarilor. Puncte de program: pentru ce
luptăm , București, 1946 ; *** – Frontul plugarilor – Organ de luptă al plugărimii din România , Bucu rești, 1945 –
1953; Gheorghe Ioniță, Gheorghe Țuțui – Frontul plugarilor (1933 -1953 ), Întreprinderea Poligrafică Grafica Nouă,
București, 1970 ; Gheorghe Micle – Frontul Plugarilor: cum s-a născut, ce este, ce vrea? , 1944 ; Gheorghe Micle –

89 4.2 ALIANȚELE POLITICE CONTEMPORANE – USL

Uniunea Social – Liberalã, USL, este o alianțã politicã parlamentarã și pre -electoralã,
constituitã din Alianța de Centru -Stânga, formatã din Uniunea pentru Progresul României și
Partidul Social Democrat și Alianța de Centru -Dreapta formatã din Partidul Național Liberal și
Partidul Conservator.
În urma cãderii Guvernului U ngureanu, rezultat al adoptãrii în Parlament a moțiunii de
cenzurã USL, în data de 7 mai 2012, Victor Ponta a fost învestit de președintele în exercițiu,
Traian Bãsescu, în funcția de Prim -ministru al României în fruntea unui guvern al alianței USL.
Protoc olul de colaborare politicã în cadrul Uniunii Social – Liberale (USL) a fost semnat
în data de 5 februarie 2011, la Palatul Parlamentului din București.67
USL a fost fondatã de cãtre liderii Victor Ponta (PSD) și Crin Antonescu (PNL) în
februarie 2011. Part idul Conservator (PC) și liderul sãu Daniel Constantin, s -au alãturat ulterior
noii alianțe. În 2012 Uniunea Naționalã pentru Progresul României (UNPR) a format cu PSD
Alianța de Centru – Stânga (ACS) și s -a alãturat USL.
USL și -a început, oficial, în 2012 activitatea sa politicã; liderii USL au început în mod
public sã critice unele acțiuni ale guvernului BOC (2), guvernului Ungureanu și concomitent ale
președintelui statului, Traian Bãsescu, care ar fi dorti continuarea (succesivã) a celor douã
guvernãri menționate. În același an, deputații USL au conceput și adoptat o moțiune de cenzurã
parlamentarã de neîncredere în guvern, care supusã la vot în Parlament, a fost aprobatã, și astfel
guvernul Ungureanu a pierdut sprijinul parlamentar necesar și guvernare a. Atunci președintele

Frontul plugarilor și clasa muncitoare , Editura „Frontul Plugarilor”, București, 1945 ; Ion Popescu -Puțuri, Augustin
Deac, Florea Dragne – Organizații de masă legale și ilegale create, conduse sau influențate de P.C.R. (1921 -1944) ,
vol. I-II, Editura Politică, București, 1970-1981; *** – Primul Congres General al „Frontului Plugarilor”,
București, 24-27 iunie 1945 , București
67 *** – Actul Constitutiv al Uniunii Social Liberale, 5 februarie 2011, București

90 Traian Bãsescu l -a desemnat pe Victor Ponta (PSD) ca nou prim -ministru, însãrcinându -l cu
formarea noului cabinet. Noul guvern a fost aprobat de cãtre Parlament, având spirijinul
majoritãții parlamentare a membrilor alianței USL, pri n aceasta USL venind la putere.
În alegerile locale din 2012, USL a câștigat președinția consiliilor județene din 36 de
județe, 1.292 de primãrii, 12.668 de locuri în consiliile locale și primãria a 5 sectoare din
București (alegerile pentru Primãria secto rului 2 au fost câștigat de primarul în funcție Neculai
Onțanu din partea UNPR, formațiune care a candidat separat la alegerile locale, dar a aderat și ea
la USL ulterior).68
La data de 17 octombrie 2012, la Arena Naționalã, a avut loc Congresul USL de lans are a
candidaților pentru alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012.
USL a câștigat alegerile legislative din 9 decembrie 2012, atât pentru Camera Deputaților
cu 58,63%, cât și pentru Senat cu 60,03% din voturile exprimate. Prezența la vot a fost de
36.54%.
În cadrul alianței USL au loc și disensiuni: un exemplu ar fi refuzul PNL de a se alãtura
dorinței lui Victor Ponta de a impozita salariile de peste 1.000 euro, refuzul PNL de a permite
confiscarea averilor ilicite etc. La data de 20 mai 2013 atât P SD cât și PNL au avut ședințe
privind USL. S -a pus chiar problema ca protocolul USL sã fie revizuit, iar USL sã se transforme
în alianța PSD -PNL-PC. Contradicții au fost și pe tema revizuirii Constituției, ca și a alegerilor
parlamentare anticipate din col egiile rãmase vacante, PSN susținând uninominalul pur, în timp ce
mai multe surse din PNL, ca prim -vicepreședintele Klaus Johannis și senatorul Puiu Hașotti
declarându -se favorabili unui uninominal mixt, ca în Germania.
Victor Ponta, prim -ministru din partea Uniunii, a declarant la începutul mandatului într -o
conferințã de presã înaintea anunțãrii componenței guvernului, cã prioritãțile guvernãrii USL
sunt:
– respectarea legilor țãrii, fãrã execpții, fãrã derogãri sau scuze;
– repararea inechitãților sociale;

68 Date statistice preluate din mass -media.

91 – viziune economicã statalã de lungã duratã, care sã ofere predictibilitate, locuri de muncã
și sã protejeze resursele natural ale României;
-depolitizarea administrației publice. Doar miniștrii și secretarii de stat vor fi numiți ș i
sprijiniți politic;
– tolerantã zero fațã de corupție și clientelism. Continuarea eforturilor pentru atingerea
obiectivelor din Mecanismul de Cooperare și Verificare;
-organizarea de alegeri democratice și corecte.
Printre alte prioritãți și obiective al e alianței, enunțate la un moment sau altul, se numãrã
creșterea sala riilor bugetarilor, dispariția principalului partid de opoziție, aderarea la spatial
Schengen și returnarea contribuțiilor la asigurãrile sociale plãtite de pensionarii cu pensii puțin
mai mari de 740 de lei în baza unei ordonanțe respi nse de Curtea Constituționalã.

92 CONCLUZII

Am pornit cercetarea noastră de la ideea potrivit căreia negocierea este impusã drept unul
dintre cele mai prețioase atribute ale vieții contem porane, având în vedere complexitatea vieții
social -economice și politice contemporane. În acest context, negocierile sunt chemate să răspundă
problemelor complexe ce derivă din nevoia obiectivă a dezvoltării continue a relațiilor interumane,
în general, a celor economice și diplomatice, în special.
Mediul internațional de afaceri, supus tendințelor de globalizare și schimbare rapidă, găsește
în negociere o sursă de soluții pentru toate problemele, o modalitate de adaptare și ajustare și un
cadru optim de operare.
În prezent, rolul esențial al negocierii este amplificat de o serie de factori economici și
social -politici:
– existența unor probleme complexe, cu implicații globale ce derivă din nevoia de cooperare între
firme și țări;
– adâncirea diviziunii mondiale a muncii care face să crească numărul și diversitatea tipologică a
partenerilor de afaceri;
– mondializarea și consecința imediată, creșterea puternică a contractelor de afaceri și a contradicțiilor
între spații geografice și culturale distincte;
– tendințele integraționiste care impun armonizări reciproce ale politicilor, legislațiilor și cadrului
instituțional;
– intensificarea concurenței internaționale;
– posibilități numeroase de alegere a modurilor de contractare și derulare a afacerilor date de
dezvoltarea tehnicilor și instrumentelor comerciale, financiare și de management;
– terțiarizarea economiei și internaționalizarea serviciilor împreună cu lărgirea considerabilă a
nomenclatoarelor de produse datorită progresului tehnico -științific;
– necesitat ea alocării optime a resurselor rare într -o colaborare reciproc avantajoasă;
– influențarea puternică a cadrului general de relații internaționale prin tripolarizarea economiei
mondiale (triunghiul puterii economice: S.U.A., Japonia, Uniunea Europeană) și ră spândirea
modului vestic de viață și gândire în paralel cu un proces de revalorizare a tradițiilor culturale
proprii.
Negocierea este un talent, un har înnăscut, dar și o abilitate dobândită prin experiență,
formare și învățare. Meseria de negociator este una de elită, în afaceri, în diplomație, în politică.
Negocierile au constituit dintotdeauna calea optimă de rezolvare a problemelor. Dreptul
internațional a consacrat negocierea ca fiind prima cale de soluționare la care se recurge în cadrul
unui diferen d.

93 Avantajele pe care le oferă recurgerea la negociere sunt considerabile: costurile și eforturile
sunt mai mici, rezultatele pun în acord viziuni diferite și armonizează creativ viziuni divergente,
relațiile de lungă durată între parteneri sunt îmbunătăț ite, crește implicarea și sentimentul de
responsabilitate al partenerilor, resursele sunt alocate rațional printr -un mod de decizie colectiv,
amiabil, posibilitatea apariției unui conflict se reduce.
Eficiența activității umane și cea a activității politi ce în special, crește în cazul în care se
acționează unitar, organizat. Consensul este cel care răspunde nevoilor indivizilor și grupurilor de a
decide, de a finaliza discuțiile, de a delimita ceea ce este permis de ceea ce este interzis.
Astfel, calea de realizare a acordurilor de voință este negocierea, un proces organizat, o
sumă de contacte, de inițiative, de discuții, toate cu finalitatea precisă de a reunifica treptat interese
diferite.
Negocierea este calea armoniei, formula magică care transformă interesele opuse în interese
complementare și asigură succesul afacerilor și cooperarea durabilă între state.
Un studiu complet al acestui domeniu ridică încă dificultăți de neînvins. Există câteva pietre
de hotar sigure, așezate la ceea ce se consideră în ceputurile negocierii și medierii pe teritoriul
românesc.

94 ANEXE
Anexa nr. 1: Evaluare a comparativ ã a tipurilor de negocieri
Tip de negociere
[Caracteristici] Negociere integrativ ã Negociere
distributiv ã Negociere ra țional ã
Obiecivul acord și rela ție de
durat ã a câștiga acum, a
învinge a rezolva problema
Participan ții prieteni dușmani oameni care rezolv ã un
diferend
Ambianț a încredere suspiciune, sfidare neutralitate
Comportamentul concesiv, înțelegãtor agresiv, dur neutru, ra țional
Rela ția presiune/
cedare cedeaz ã la presiuni exercit ã presiuni, trece
la represalii cedeaz ã la principii, iar
nu la presiuni
Atitud inea fa țã de
voințã evitã confruntarea de
voințe se bazeaz ã pe
conflictul de voin țe independent ã de voin țã
Exigen ța satisface exigen țele
minimale false exigen țe
minimale exigen țele cele mai
înalte
Atitudinea fa țã de
acord accept ã pierderi
unilaterale pentru a
obține acordul se cer avantaje
unilaterale în schimbul
acordului se caut ã soluții mutual
avantajoase
Atitudinea fa țã de
soluții sunt bune dac ã obțin
acordul, important este
sã se ajung ã la
înțelegere este bun ã soluția care
aduce avantaj, propria
poziție este unica
acceptabil ã imagineaz ã soluții;
decizia se ia dup ã
evaluarea solu țiilor
posibile
Atitudinea fațã de
oameni și diferend concesii în schimbul
relațiilor, atent fa țã de
oameni și diferend se cer concesii ca o
condiț ie a men ținerii
relațiilor, dur cu
oame nii și diferendul oamenii ș i diferendul
sunt dou ã probleme
distincte

95 BIBLIOGRAFIE

1. *** – Actul Constitutiv al Uniunii Social Liberale, 5 februarie 2011, București
2. *** – Arhivele Naționale Istorice Centrale din București, Fond Comitetul Central al Partidului
Comunist din România, Informare privind situația existentă în organizațiile Frontului Plugarilor,
semnată de Nichifor Stere, 8 decembrie 1945
3. *** – Calendarul „Frontul ui Plugarilor”, Editura „Frontului Plugarilor”, București, 1946
4. *** – Etapele procesului de negociere, curs nr. 5, note de curs universitare
5. *** – Frontul plugarilor – Organ de luptă al plugărimii din România, București, 1945 -1953;
Gheorghe Ioniță, Gheorghe Țuțui – Frontul plugarilor (1933 -1953), Întreprinderea Poligrafică
Grafica Nouă, București, 1970
6. *** – Frontul Plugarilor, Statut de organizare. Aprobat în ședința Comitetului Central al „Frontului
Plugarilor”, din 26/27 noiembrie 1944
7. *** – Frontul plugarilor. Puncte de program: pentru ce luptăm, București, 1946
8. *** – Mica Enciclopedie de Politologie, Editura Științificã și Enciclopedicã, București, 1977
9. *** – Oxford. Dicționar de politicã, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
10. *** – Oxford. Dicționar de politicã, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001
11. *** – Primul Congres General al „Frontului Plugarilor”, București, 24-27 iunie 1945, București
12. *** – Statutul Partidului Național Liberal, ultima actualizare din mai 2013
13. *** – Statutul Patidului Social Democrat din data de 16 octombrie 2010
14. Andre de Peretti; Jean –Andre Legrand; Jean Boniface – Tehnici de comunicare, Editura Polirom,
Iași, 2001
15. Andrieș, Alexe – Politologie sau științã politicã, Editura Corint, București, 1997
16. Anghel, Petre – Instituții Europene și tehnici de negociere în procesul integrãrii, Editura
Universitãții, București, 2003
17. Ardeleanu, Ion; Arimia, Vasile; Mușat, Mircea (coord.) – 23 august 1944. Documente 1939 -1943,
vol. I, București, Editura Științifică și Enciclopedică
18. Bentley , A.F. – The Process of Guvernement. A Study of Social Pressures, Chicago, 1908
19. Bîtfoi, Dorin – Liviu – Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, București, Editura Compania,
2004
20. Burdeau, Georges – Traite de science politique, to me III, Paris, 1968
21. Costea, Simion – Aspecte ale instaurării puterii comuniste în România. Rolul Frontului Plugarilor
în județul Mureș (1944 -1947) , Apulum, Alba Iulia, vol. XXXVII/2, 2000
22. Curteanu, Doru – Negocieri, suport de curs
23. Dahl, Roald – Modern Political Analysis, Prentice – Hall, New York, 1963
24. Deac, Ioan – Introducere în teoria negocierii, Editura Paideia, București, 2002
25. Don Hellriegel, John W. Slocum, R. Woodman – Organizational Behaviour, West Publishing
Company, 1992
26. Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori) – Țărănimea și puterea. Procesul de colectivizare a
agriculturii în România (1949 -1962), Editura Polirom, Iași, 2005
27. Drăganu, Tudor – Drept constituțional și instituții politice, vol.I, Editura Lumina Lex, București,
1998

96 28. Dunca, Petru; Ilie, Gheorghe; Danci, Gheorghe; Cordoș, Alexandru; Faur, Ucu Mihai –
Structuralitatea negocierii. Curs Universitar, Editura Detectiv, București, 2011
29. Duverger, Maurice – Institutions politiques et droit constitutionnel, P.U.F., Paris, 1960
30. Duverger, Maurice – Introduction a la politique, Gallimard, Paris, 1964
31. Duverger, Maurice – Sociologie de la politique, Paris, P.U.F, 1973
32. Georgescu, Nicolae; Radu, Sorin – „Autodizolvarea” Frontului Plugarilor (1953), Apulum, Alba
Iulia, vol. XLVI, 2009
33. Georgescu, Nicolae; Radu,Sorin – Refacerea politică și extinderea organizatorică a Frontului
Plugarilor în anii 1944 -1945 , Studia Universitatis Petru Maior, Historia, Târgu Mureș, nr. 9, 2009
34. Gheorghe Micle – Frontul plugarilor și clasa muncitoare, Editura „Frontul Plugarilor”, București,
1945
35. Gheorghe Micle – Frontul Plugarilor: cum s-a născut, ce este, ce vrea?, 1944
36. Giurescu, C. Constantin și Giurescu, C. Dinu – Scurtă istorie a românilor , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1977
37. Hastings, Mi chel – Abordarea științei politice, Institutul European, 2000
38. Ion Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu – Partidele politice din România (1862 –
1994), Enciclopedie, Editura Mediaprint, București, 1995
39. Ion Popescu -Puțuri, Augustin Deac, Florea Dragne – Organizații de masă legale și ilegale create,
conduse sau influențate de P.C.R. (1921 -1944), vol. I-II, Editura Politică, București, 1970 -1981
40. Johns, Gary – Comportament organizational, Editura Economicã, București, 1998
41. Kelsen, Hans – La Democratie, 1932
42. Marcel, Gabriel – Les Hommes contre l’humain, Paris, 1951
43. Micu, Samuil – Scrieri filosofice, Editura Științificã, București, 1966
44. Moisa, Gabriel – Tovarășii de drum ai comuniștilor în Regionala Crișana Maramureș 1944 -1953 ,
Anuarul Institutului de Istorie «George Bariț» din Cluj -Napoca”, tom XLIV, 2005
45. Nozick, Robert – Anarhie, stat și utopie, Editura Humanitas, București, 1997
46. Onișoru, Gheorghe – Alianțe și confruntări între partidele politice 1944 -1947, București, Fundația
Academi a Civică, 1996
47. Onișoru, Gheorghe – România în anii 1944 -1948. Transformări economice și realități sociale ,
București, Fundația Academia Civică, 1998
48. Osgood, Charles E. – apud. Vasile Tran , Irina Stănciugelu – Teoria Comunicării, Editura SNSPA,
București, 2001
49. Parsons, Talcott – The Social System, New -York, 1951 și The System of Modern Societies,
Prentice -Hall, 1971
50. Prutianu, Ștefan – Manual de comunicare și negociere în afaceri, vol I – Comunicarea, Editura
Polirom, Iași, 2000
51. Radu, Ioan – Psihologie socia lã, Editura Dacia, București, 1991
52. Rodee, C.C., Anderson T.J, Christol C.Q. – Introduction to Political Science, New – York
53. Russell, Bertrand – Idealurile politice. Puterea, Editura Antaios, Oradea, 2002
54. Schwartzenberg, Roger – Sociologie politique, Paris, 1971
55. Schwartzenberg, Roger – Statul spectacol, Editura Scripta, București, 1995

97 56. Simion Costea – Aspecte ale instaurării puterii comuniste în România. Rolul Frontului Plugarilor în
județul Mureș (1944 -1947), în „Acta Musei Apulensis”, Nr. XXXVII/2, 2000
57. Souni, Hassan – Manipularea în negocieri, Editura Antet, București, 1998
58. Tran , Vasile și Stănciugelu, Irina – Teoria Comunicării, Editura SNSPA, București, 2001
59. Tudosescu, Ion și colaboratorii – Structurile organizaționale și eficiența acțiunii, Editura Academiei,
București, 1978
60. Țârău, Virgiliu – Alegeri fără opțiune. Primele scrutinuri parlamentare din Centrul și Estul Europei
după cel de -al Doilea Război Mondial, Cluj -Napoca, Edit. Eikon, 2005
61. Vasile Ciobanu, Nicolae Georgescu, Sorin Radu – Frontul Plugarilor din România. Documente
(1944 -1947), vol. I, Editura I.N.S.T., București, 2011
62. Verba, Sidney și Almond, Gabriel – Cultura civicã: atitudini politice și democrație în cinci națiuni,
Editura Du Style, București, 1996
63. Voiculescu, Marin – Tratat de politologie, Editura Universitarã, București, 2002
64. Weber, Max – Economie et societe, tome I, Editura Plon, Paris
65. Weber, Max – Le savant et la politique, Paris, 1959
66. Zainea, Ion; Drecin, Mihai; Crăciun, Corneliu; Faur, Antonio; Moisa, Gabriel; Țâr ău, Augustin;
Mihu, Nicolae – Democrație Occidentală și Democrație populară . Evoluția spectrului politic în Nord
Vestul României 1944 -1950 , Oradea, Editura Universității din Oradea, 2004
67. Zãpârțan, Liviu – Repere în știința politicii, Editura Fundației Chem area, Iași, 1992