Conf. univ. dr. ELISABETA BOȚIAN [620101]
1
Conf. univ. dr. ELISABETA BOȚIAN
DREPT PROCESUAL PENAL
N o t e d e c u r s
Editura BURG, Sibiu, 2016
2
C u p r i n s:
PARTEA GENERALĂ
Cap. I. Introducere în studiul dreptului procesual penal ……………………………..p. 6
Infracțiunea și justiția penală
Procesul penal, mijloc de realizare a justiției penale
Dreptul procesual penal. Obiect și sarcini
Raportul juridic procesual penal. Noțiune, conținut și trăsături
Izvoarele dreptului procesual p enal
Normele procesual -penale și interpretarea lor
Aplicarea legii procesual -penale în timp
Aplicarea legii procesual -penale în spațiu
Cap. II . Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal ……………… ..…p. 16
Principiile fundamentale ale dre ptului procesual penal
Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului procesual penal
Cap. III. Participanții în procesul penal ……………………………………………p. 29
Noțiunea de participanți în procesul penal
Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de c ameră preliminară și
instanțele de judecată
Ministerul Public
Organele de cercetare penală
Apărătorul în procesul penal
Părțile în procesul penal
Subiecții procesuali principali și alți subiecți procesuali
Cap. IV. Acțiunile în procesul penal ……… ………………………………………….p. 46
Acțiunea în justiție. Noțiune
Acțiunea penală. Obiectul, subiecții și trăsăturile sale
Desfășurarea acțiunii penale
Cauzele care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale
Acțiunea civilă. Obiectul, subiecț ii și trăsăturile sale
Condițiile de exercitare a acțiunii civile
Desfășurarea acțiunii civile
Raportul dintre acțiunea penală și acțiunea civilă
Cap. V. Competența în materie penală ……………………………………………….p. 65
Noțiunea de competență
Formele compete nței
Competența instanțelor de judecată
Competența organelor de urmărire penală
Prorogarea de competență, strămutarea, incompatibilitatea și conflictele de
competență
3
Cap. VI. Probele și mijloacele de probă ……………………………………………. p. 80
Noțiunea de pro bă. Importa nță și clasificare
Mijloacele de probă în procesul penal
Declarațiile subiecților procesuali și ale martorilor
Protecția martorilor
Identificarea persoanelor și a obiectelor
Metode speciale de supraveghere sau cercetare
Percheziția ș i ridicarea de obiecte și înscrisuri
Expertiza și constatarea
Cercetarea locului faptei și reconstituirea
Fotografierea și luarea amprentelor
Înscrisurile și mijloacele materiale de probă . Comisia rogatorie și delegarea
Cap. VII. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale ………………………….p. 105
Noțiunea de măsuri procesuale. Clasificare
Măsurile preventive . Aspecte generale
Măsurile preventive privative de libertate
Măsurile preventive restrictive de libertate
Alte măsuri procesuale
Luarea, provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical și a altor
măsuri de ocrotire
Cap. VIII. Actele procesuale și procedurale comune ………………………… ….p. 120
Definiția și clasificarea actelor procesuale și procedurale
Citarea, comunicarea actelor procedura le, mandatul de aducere
Termenele
Cheltuielile judiciare
Modificarea actelor procedurale, îndreptarea eror ilor materiale și înlăturarea
unor omisiuni vădite
Sancțiunile procedurale
Amenda judiciară
PARTEA SPECIALĂ
Cap. I X. Urmărirea penală ……………… …………………………………………..p. 131
Considerații generale privind urmărirea penală
Competența organelor de urmărire penală
Conducerea și s upravegherea exercitată de procuror în activitatea de
urmărire penală
Sesizarea organelor de urmărire penală
Efectuarea urmăr irii penale
Suspendarea urmăririi penale
Soluțiile care pot fi date în timpul ori la sfârșitul urmăririi penale
Terminarea urmăririi penale
4
Trimiterea în judecată
Reluarea urmăririi penale
Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală
Cap. X . Procedura de cameră preliminară………………………………………..p. 157
Noțiuni generale
Dispoziții generale privind camera preliminară
Cap. XI. Dispoziții generale privind judecata …………………………………..…..p. 161
Noțiuni generale
Principii specifice fazei de judecată
Dispoziț ii generale privind judecata
Structura fazei de judecată
Cap. XII. Judecata în primă instanță …………………….………………………….p. 174
Considerații generale
Etapele procesuale ale judecății în primă instanță
Alte situații în cadrul cercetării judecătoreș ti
Deliberarea și luarea hotărârii
Hotărârea judecătorească. Conținut și structură
Cap. XIII. Căile de atac ordinare ……………………………………………………p. 187
Apelul. Noțiune, declararea apelului
Efectele apelului
Judecarea apelului
Contestația. Noțiune
Judecarea contestației
Cap. XIV. Căile extraordinare de atac …………………………………………….p. 198
Contesta ția în anulare
Recursul în casație
Revizuirea
Redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa persoanei
condamnate
Cap. XV. Dispoziții privind asig urarea unei practici judiciare unitare…………..p. 218
Recursul în interesul legii
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și J ustiție în vederea pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Cap. XVI. Proceduri speciale ……………………… ……………………………..….p. 222
Considerații generale
Acordul de recunoaștere a vinovăției
Contestația privind durata procesului penal
Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Procedura în cauzele cu infractori minori
5
Procedura dării în urmărire
Procedura reabilitării
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare
judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
Procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a înscrisurilor judiciare
Procedura privind cooperarea judiciară internațională și punerea în aplicare a
tratatelor internaționale în materie penală
Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării
Cap. XVII. Executarea hotărârilor penale………………… ……………………….p. 236
Punerea în executare a hotărârilor judecătorești – fază a procesului penal
Autoritatea de lucru judecat
Schimbări și modificări în executarea unor hotărâri
Procedura la instanța de executare și contestația la executare
Bibliografie selectivă ………………………………………………………………… p. 241
6
PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL I: INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI
PROCESUAL PENAL
1. INFRACȚIUNEA ȘI JUSTIȚIA PENALĂ
2. PROCESUL PENAL, MIJLOC DE REALIZARE A JUSTIȚIEI
PENALE
3. DREPTUL PROCESUAL PENAL. OBIECT. SARCINI
4. RAPORTUL JURIDIC PROCESUAL PENAL. NOȚIUNE,
CONȚINUT ȘI TRĂSĂTURI
5. IZVOARELE DREPTULUI PROCESUAL PENAL
6. NORMELE PROCESUAL PENALE ȘI INTERPRETAREA LOR
7. APLICAREA LEGII PROCESUAL PENALE ÎN TIMP
8. APLICAREA LEGII PROCESUAL PENALE ÎN SPAȚIU
1. Infracțiunea și justiția penală
În cea mai largă accepțiune a termenului, infrac țiunea este acea
faptă a omului , interzisă de lege sub o sancțiune specifică, represivă, denumită
pedeapsă. Infracțiunile reprezintă cele mai grave abateri și sunt sa ncționate de
normele jurice penale.
Împotriva persoanelor care săvârșesc infracțiuni, societatea este
datoare să reacționeze în virtutea dreptului de a trage la răspundere penală pe
făptuitor și de a -l obliga să suporte consecințele faptei sale ilicite. P entru
tragerea la răspundere penală a celor ce comit infracțiuni, statul desfășoară o
activitate specifică , intitulată justiție penală .
Săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană nu atrage însă în
mod automat aplicarea unei pedepse. Sancționarea făp tuitorului nu se poate
face decât prin intermediul unui complex de activități specifice, îndeplinite de
organele judiciare și care se finalizează prin condamnarea făptuitorului de
către instanța de judecată. Prin termenul “justiție penală” înțelegem așadar
activitatea desfășurată de instanțele judecătorești în materie penală, prin
intermediul căreia , cei care comit infracțiuni, sunt judecați și sancționați penal.
De cele mai multe ori, judecarea și condamnarea infractorilor nu
se pot face fără ajutorul alt or activități complementare ca: identificarea
făptuitorilor, stabilirea vinovăției acestora, strângerea probelor, etc. și care
sunt îndeplinite de alte organe ale statului decât instanțele judecătorești.
Aceste activități auxiliare justiției penale sunt de sfășurate de către procurori și
7
organele de cercetare penală și poartă denumirea generică de urmărire
penală , așa după cum organele de stat care o desfășoară sunt intitulate organe
de urmărire penală.
Actul de justiție penală este deci precedat de activi tatea de urmărire
penală. Organele statului care realizează urmărirea penală și judecarea
infractorilor sunt denumite organe judiciare , iar activitatea acestora este
intitulată activitate judiciară . De remarcat este faptul că noțiunea de
activitate judicia ră este mai largă decât aceea de justiție penală, iar organele
judiciare includ pe lângă judecători ori instanțe judecătorești și organele de
urmărire penală.
Justiția penală ca activitate specifică este înfăptuită doar de instanțele
judecătorești, iar ar ticolul 126 alineatul 1 din Consti tuție prevede în acest sens
că “justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte
instanțe judecătorești stabilite de lege”.
În activitatea judiciară, pe lângă organele specializa te ale sta tului
(organe de cer cetare penală, procurori , judecători de drepturi și libertăți,
judecători de cameră preliminară și instanțe de jud ecată ), mai participă
avocații , părțile (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente),
subiecții procesual i principali (suspectul și partea vătămată) precum și alți
subiecți procesuali (martori, experți, interpreți, agenți procedurali, organe
speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe cu drepturi și
atribuții în procedurile judiciare pena le, prevăzute în lege).
2. Procesul penal, mijloc de realizare a justiției penale
După cum am văzut deja, s ăvârșirea unei infracțiuni nu declanșează
automat aplicarea sancțiunii. La aceasta se ajunge doar după parcurgerea unui
ansamblu de activități s pecifice, denumite în mod generic, proces penal.
Procesul penal se definește ca fiind activitatea reglementată de lege,
desfășurată de organele judiciare, cu participarea părților , avocaților și a altor
subiecți procesuali, în scopul constatării la timp și în mod complet a faptelor
ce constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune
să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie
trasă la răspundere penală.
Din această definiție se pot desprin de scopul și trăsăturile specifice
procesului penal.
Scopul direct și imediat al procesului penal este const atarea la timp și
în mod complet a infracțiunilor și tragerea la răspundere penală a celor care le –
8
au comis, iar scopul indirect sau mediat este as igurarea ordinii de drept,
precum și apărarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor.
Ca trăsături ale procesului penal , în baza definiției date putem
enumera:
– procesul penal este o activitate complexă, dinamică și organizată în
care se urmărește aflarea adevărului ( însăși denumirea de proces derivă din
cuvântul latin “processus” care înseamnă progres, înaintare ).
– procesul penal se desfășoară în baza legii. Legea reglementează foarte
precis drepturile și obligațiile participanților, mod alitățile în care trebuie să se
efectueze anumite activități, succesiunea lor, conținutul unor acte procedurale.
Încălcarea legii în procesul penal va atrage aplicarea unor sancțiuni de drept
administrativ, civil sau chiar penal acelor subiecți care au înc ălcat legea în
realizarea activității procesuale.
– la desfășurarea procesului penal participă organele judiciare, avocații,
părțile și alți subiecți procesuali .
– procesul penal se desfășoară într -o cauză penală. Doar săvârșirea unei
infracțiuni poate d eclanșa procesul penal. Fapta săvârșită constituie obiectul
material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal corespunzător,
este obiectul juridic al procesului penal.
Ca activitate complexă în care sunt antrenate organele judiciare, părți le
și alte persoane, procesul penal cuprinde patru faze:
1. Urmărirea penală: ea vizează identificarea făptuitorilor,
administrarea probelor, luarea măsurilor procesuale precum și decizia de a
trimite sau nu în judecată persoana vinovată .
2. Procedura c amerei preliminare : această fază este ulterioară
trimterii în judecată și are ca scop verificarea competenței și legalității
sesizării instanței, a legalității probelor administrate și actelor efectuate de
organele de urmărire penală.
3. Judecata: cea m ai importantă fază, permite continuarea
activității începute în faza urmăririi penale, desfășurându -se cu respectarea
principiilor de publicitate, oralitate, contradictorialitate , continuitate și
nemijlocire și soluționează conflictul de drept penal născut din săvârșirea
infracțiunii .
4. Executarea hotărârilor penale: constă în aducerea la
îndeplinire a dispozițiilor conținute în hotărârile judecătorești rămase
definitive .
În literatura de specialitate se afirmă că există și o fază ulterioară fazei
de exec utare a hotărârilor penale, așa numita fază post-executorie care are ca
scop stingerea consecințelor condamnării: reabilitarea, repararea pagubei
materiale ori a daunei morale în cazul privării nelegale de libertate,
9
condamnării pe nedrept sau în alte cazu ri. Unii autori contestă existența celei
de-a patra faze a procesului penal, considerând că procesul penal ia sfârșit
odată cu executarea pedepsei. Cu toate acestea, în realitate, încheierea
executării pedepsei nu duce la stingerea tuturor consecințelor co ndamnării.
Aceste faze caracterizează procesul penal tipic, dar există și situații
când legea regle mentează procese penale atipice cărora le lipsesc atât faza
camerei preliminare, faza de judecată cât și execu tarea și faza post -executorie
(acele procese penale care iau sfârșit în urma ordonanței procurorului de
scoatere de clasare sau renunțare la urmărirea penală ).
3. Dreptul procesual penal. Obiect. Știința dreptului procesual
penal
Dreptul procesual penal este definit ca ansamblul normelor juridice
care reglementează procesul penal. Cele mai multe norme de drept procesual
penal se regăsesc în Codul de procedură penală, în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și
procurorilor, Legea nr. 56 7/2004 privind p ersonalul auxiliar de specialitate al
instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și în alte
legi speciale.
Obiectul dreptului procesual penal îl constituie chiar procesul penal
și deci cele două noțiuni nu trebu ie confundate: procesul penal este o activitate
reglementată de lege, pe când dreptul procesual penal este un ansamblu de
norme juridice .
Știința dreptului procesual penal este știința care se ocupă cu studiul
acestor norme juridice și ea are ca obiect s tudierea normelor juridice
procesual -penale și a raporturilor juridice pe care acestea le reglementează.
Prin urmare, știința dreptului procesual penal este un ansamblu de cunoștințe
despre dreptul procesual penal.
Ca metode, această știință folosește: me toda logică, metoda
comparativă, metoda istorică, etc. și își desfășoară activitatea în următoarele
direcții:
– cercetarea normelor de dre pt procesual penal în vigoare (a
dreptului pozitiv ),
– cercetarea practicii judiciare în aplicarea normelor de drept
procesual penal
– studiul legislației, practicii judiciare și a lucrărilor de
specialitate apărute în alte țări
10
– valorificarea ideilor inovatoare în domeniul procedurii penale
Știința dreptului procesual penal colaborează și cu alte științe cum ar fi:
știința dre ptului penal, medicina legală, criminalistica, psihologia judiciară,
statistica judiciară, psihiatria judiciară, etc.
4. Raportul juridic procesual penal. Noțiune, conținut și trăsături
Săvârșirea unei infracțiuni dă naștere unui raport de conflict, ia r prin
aducerea acestui conflict în fața organelor judiciare, în vederea soluționării, se
creează un raport juridic procesual penal.
Raporturile juridice care apar în cadrul procesului penal și sunt
reglementate de normele procesual penale, poartă denumire a de raporturi
juridice procesual penale .
Ca orice raport juridic și raportul juridic procesual penal are ca
elemente constitutive :
1. subiecții
2. conținutul
3. obiectul.
Subiecții raportului juridic procesual penal sunt participanții la procesul
penal și anume : organele judiciare (instanța de judecată, judecătorul de
cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți, procurorul, organele de
cercetare penală), avocații , părțile (inculpatul, partea civilă, partea
responsabilă civilmente) , subiecții procesu ali principali (suspectul și partea
vătămată), precum și alți subiecți procesuali .
Conținutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea
drepturilor și obligațiilor pe care le au participanții la procesul penal.
Obiectul raportului juri dic procesual penal îl constituie stabilirea
existenței sau inexistenței raportului juridic penal și determinarea conținutului
acestui raport juridic.
Raporturile juridice procesual penale se caracterizează prin următoarele
trăsături specifice:
– sunt rap orturi juridice de putere, adică prin ele se manifestă
autoritatea și puterea statului în domeniul tragerii la răspundere penală a
persoanelor care săvârșesc infracțiuni
– iau naștere de cele mai multe ori în afara acordului de voință al
părților, întrucâ t relațiile sociale se transformă în raporturi juridice procesual
penale la inițiativa organelor judiciare competente
11
– în raporturile juridice procesual penale, unul din subiecți este
întotdeauna un organ de stat.
– drepturile subiective ale organelor j udiciare constituie de fapt
obligații pentru aceste organe, ( de ex. când se afirmă că procurorul are dreptul
să pună în mișcare acțiunea penală, prin aceasta se înțelege că el are obligația
să acționeze astfel atunci când sunt întrunite condițiile prevăzu te de lege.
5. Izvoarele dreptului procesual penal
Din punct de vedere material , prin izvor al dreptului sau izvor de
drept, se înțeleg condițiile materiale de existență ale societății.
Din punct de vedere formal sau juridic , izvoarele dreptului proces ual
penal sunt reprezentate de normele juridice obligatorii care au ca obiect de
reglementare modul de desfășurare a procesului penal.
Concret, izvoarele juridice ale dreptului procesual penal sunt
următoarele:
a. Constituția care stabilește reguli cu cara cter general ce prezintă
aplicabilitate în înfăptuirea justiției, cum ar fi: egalitatea cetățenilor în fața
legii, inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea libertății și siguranței
persoanei, prezumția de nevinovăție, etc.
b. Codul de procedură pena lă, adoptat prin Legea nr. 135/2010,
principalul izvor de drept procesual penal, este structurat pe două părți: partea
generală și partea specială. El conține majoritatea dispozițiilor ce guvernează
desfășurarea procesului penal.
c. Codul penal conține ș i el anumite dispoziții referitoare la
desfășurarea procesului penal
d. Codul civil
e. Codul de procedură civilă
f. alte legi speciale cum ar fi: Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, Legea nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficul ui de
persoane, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, etc.
g. tratatele și convențiile internaționale prin care statele lumii își
acordă reciproc asistență juridică și la care România a aderat.
Mai există însă și izvoare de d rept procesual penal , subordonate legii și
aici putem enumera: hotărârile de guvern, ordonanțele de urgență,
ordinele ministrului de justiție , deciziile Curții Constituționale, deciziile
Înaltei Curți de Casație și Justiție date în urma recursurilor în int eresul
legii, deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului .
12
În ceea ce privește practica judiciară sau jurisprudența , ea nu este
considerată izvor de drept, dar ea poate influența, atunci când este conformă
cu legea, soluționarea cauzelor penale.
Cutum a (obiceiul ) nu constituie nici ea izvor de drept procesual penal ,
deoarece desfășurarea procesului penal nu se poate face în baza unor reguli de
conduită fără caracter obligatoriu.
6. Normele procesual penale și interpretarea lor
Normele procesual pen ale sunt acele norme juridice care
reglementează desfășurarea procesului penal. Ele se adresează doar celor care
participă la procesul penal și în ele se prevăd organele competente să
îndeplinească activitățile procesual -penale, atribuțiile acestora, drept urile și
obligațiile persoanelor care participă la procesul penal, sancțiunile care pot fi
aplicate în cazul încălcării normelor procesual penale.
Structura normei juridice procesual penale este aceeași cu a oricărei
norme juridice: ipoteză, dispoziție și sancțiune, cu diferența că uneori din
cuprinsul normei lipsește fie ipoteza, fie sancțiunea, ori chiar amândouă. Cu
toate acestea, atât ipoteza cât și sancțiunea pot fi deduse din alte norme
juridice.
Prin interpretarea normelor juridice înțelegem operațiu nea logică
prin care se caută sensul exact al legii și este necesară pentru corecta aplicare a
acesteia.
1. După subiectul care face interpretarea putem distinge între:
– interpretarea legală , făcută de însuși organul care a edictat legea și are
caracter o bligatoriu,
– interpretarea judiciară (cauzală sau jurisprudențială ), făcută de
organele judiciare care aplică legea într -o anumită cauză,
– interpretarea doctrinară este realiza tă de cercetătorii din domeniul
dreptului, este neoficială, nu are caracter o bligatoriu, dar poate influența atât
procesul de legiferare cât și practica judiciară.
2. După metodele folosite avem:
– interpretarea gramaticală care urmărește înțelegerea din punct de
vedere etimologic a termenilor folosiți, conexiunile gramaticale și î mpărțirea
frazei în propoziții
– interpretarea sistematică ce vizează înțelegerea conținut ului unei
norme juridice prin co relare a cu alte dispoziții legale
13
– interpretarea logică (sau rațională ) care urmărește lămurirea
conținutului unei norme juridice cu ajutorul raționamentelor logice .
3. După efectele produse putem avea:
– interpretarea declarativă , ce are în vedere redarea integrală a textului
de lege interpretat,
– interpretarea restrictivă are loc în situația în care se constată că textul
de lege a sp us mai mult decât s -a vrut ( litera legii depășește voința legii ),
– interpretarea extensivă se folosește în situația în care textul de lege
spune mai puți n decât a vrut să spună legea ( prin interpretare se extinde norma
și la alte ipoteze care se subînțele g în mod implicit ).
7. Aplicarea legii procesual penale în timp
Aplicarea legii procesual -penale în timp se încadrează între cele două
momente specifice acțiunii oricărei legi: intrarea în vigoare și ieșirea din
vigoare.
Potrivit art. 78 din Constituț ia României, intrarea în vigoare are loc la 3
zile de la data publicării în Monitorul Oficial, sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul legii. Ieșirea din vigoare se poate realiza prin abrogare
totală sau parția lă, ajungerea legii la termen (în cazul l egilor temporare ), prin
modificare ori prin căderea legii în desuetudine.
Aplicarea legii procesual -penale în timp este guvernată de principiul
activității , ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în
vigoare și până la momentul ieșirii sa le din vigoare. La aplicarea legii
procesual -penale nu se ia în considerare data săvârșirii infracțiunii, ci data la
care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost
început anterior intrării în vigoare a legii.
De la principiu l activității legii procesual penale există însă și excepții:
– legea procesual penală retroactivează când dispoziții ale noii legi sunt
aplicabile și actelor e fectuate sub legea anterioară ( de ex. , nulitatea unui act
efectuat sub legea anterioară poate fi invocată numai în condițiile noii legi)
– legea procesual -penală ultraactivează atunci când unele dispoziții din
legea anterioa ră se aplică și sub noua lege ( de ex. regulile de competență
rămân valabile în procesele pentru care nu există o hotărâre d efinitivă ).
Situațiile tranzitorii sunt întâlnite atunci când se trece de la aplicarea
unei legi la aplicarea altei legi noi și de regulă , aceste situații sunt
reglementate de legea nouă care adoptă soluția optimă pentru respectiva
situație tranzitorie. De principiu, norma procesual -penală ieșită din vigoare nu
14
va mai putea fi aplicată actelor ce se vor efectua după această dată, chiar dacă
se referă la o cauză începută sub imperiul ei. Tot astfel, norma de drept
procesual penal intrată în vigoare nu se a plică actelor și lucrărilor efectuate
potrivit legii anterioare, deci actele și lucrările efectuate sub vechea lege
rămân valabile, dar se aplică actelor și lucrărilor efectuate după intrarea sa în
vigoare, indiferent dacă procesul penal a fost pornit sub norma veche sau sub
norma nouă.
8. Aplicarea legii procesuale în spațiu
La baza aplicării normelor procesual -penale în spațiu se află principiul
teritorialității în conformitate cu care legea procesual -penală este exclusiv
teritorială și nu se poate a plica decât actelor procesuale sau măsurilor dispuse
pe teritoriul țării .
Acest principiu este dedus din conținutul dispozițiilor constituționale
cuprinse în art. 1 alineatele 1 și 5 , în conformitate cu care România este stat
național, suveran și indepen dent, unitar și indivizibil, în care respectarea
Constituției, a supremației sale și a legilor ei , este obligatorie.
În timp ce legea penală are în vedere locul săvârșirii infracțiunii, legea
procesual -penală are în vedere locul unde se realizează actul d e procedură
penală. Numai organele judiciare române pot efectua în România acte
procesual -penal e și numai după legea procesual -penală română.
Prin teritoriu se înțelege potrivit articolului 8 din noul Cod penal,
întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul
aerian, cuprinse între frontierele de stat.
Politica de colaborare a statului nostru cu alte state în lupta împotriva
infracționalității impune acceptarea unor derogări de la principiul
teritorialității care guvernează a plicarea normelor procesual -penale. În aceste
situații, legea permite ca actele procedurale efectuate în țara noastră potrivit
legii române, să producă efecte juridice și în alte țări și corelativ, actele
procedurale efectuate în alte state, să producă con secințe juridice în România.
Excepțiile de la principiul teritorialității fac de cele mai multe ori obiectul
asistenței juridice internaționale, aceasta constând în sprijinul reciproc pe care
țările și -l acordă în lupta împotriva infracționalității.
În pr ezent , regulile privind asistența juridică internațională se regăsesc
în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie
penală, așa cum a fost modificată și completată. Obiectul asistenței judicare în
matrie penală îl formează ur mătoarele activități :
15
Extrădarea
Emiterea sau executarea mandat elor europene de extrădare
Transferul de proceduri în materie penală
Recunoașterea și executarea hotărârilor în materie penală
Transferarea persoanelor condamnate
Comisiile rogatorii
Înfățișare a martorilor, experților și a persoanelor urmărite
Notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun
într-un proces penal
Cazierul judiciar
O altă excepție de la principiul teriorialității legii penale o constituie
imunitatea de jurisdicție a reprezentanților dip lomatici .
Potrivit articolului 13 din noul Cod penal, legea penală nu se aplică
infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai statelor străine
sau de către alte persoane car e în conformitate cu tratatele internațion ale, nu
sunt supuse jurisdicției penale a statului român. Tocmai de aceea, personalul
diplomatic și consular acreditat în țara noastră se bucură de imunitate de
jurisdicție penală absolută, ceea ce înseamnă că membrii săi nu pot fi reținuți,
arestați, trim iși în judecată, chemați în fața instanței ori citați ca martori.
De imunitate de jurisdicție penală se bucură potrivit convențiilor
internaționale la care și România este parte, membrii echipajelor navelor și
aeronavelor militare străine, militarii unor țări aflați în trecere pe teritoriul țării
noastre, reprezentanții unor organisme cu caracter internațional (Uniunea
Europeană, Consiliul Europei, etc.) aflați pe teritoriul român cu diverse
prilejuri.
16
CAPITOLUL II: PRINCIPIILE FUNDAMENTAL E ALE
PROCESULUI PENAL ROMÂN
1. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI
PENAL ROMÂN. NOȚIUNE
2. SISTEMUL PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE
PROCESULUI PENAL ROMÂN
1. Principiile fundamentale ale procesului penal român. Noțiune
Activitatea organelor judiciare este strict subordonată cadrului legal și
nici o acțiune în afara acestui cadru legal nu este permisă.
Normele care ordonează desfășurarea procesului penal pot avea valoare
de principii, iar altele regelementează doar unele activități sau raporturi
judiciare.
Principiile fundamentale sunt consacrate în actualul Cod de procedură
penală ca reguli de bază în procesul penal și se pot defini ca fiind regulile
generale care guvernează toate instituțiile procesuale și fazele procesului
penal. Ele reflectă trăsăturile e sențiale ale procesului penal român.
Principiile fundamentale se constituie într -un sistem care asigură
desfășurarea procesului penal în conformitate cu cerințele unui stat de drept
civilizat și sunt con sacrate în mod expres de lege ( Constit uție, Codul de
procedură penală ) și în tratatele internaționale la care a aderat și România. În
Codu l de procedură penală, Titlul I intitulat “Principiile și limitele aplicării
legii procesuale penale ” cuprinde normele care dau expresie acestor principii.
Acțiunea princi piilor fundamentale este limitată de prevederile legii,
deoarece este necesar ca interesele generale ale societății să fie îmbinate cu
cele particulare, ale individului.
Cadrul principiilor fundamentale ale procesului penal român a fost
perfecționat în ult imii ani, astfel că în prezent putem vorbi de un sistem al
principiilor îmbogățit prin adoptarea unui nou Cod de procedură penală , cât și
prin consacrarea lor constituțională.
Ratificarea de către Parlamentul României a Convenției europene
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a determinat
introducerea în noul cod a principului dreptului la un proces echitabil și într –
un termen rezonabil.
Ținând seama de considerațiile făcute anterior, putem concluziona că
sistemul principiilo r fundamentale ale procesului penal se compune în prezent
din următoarele reguli de bază:
17
1. Legalitatea procesului penal
2. Separarea funcțiilor judiciare
3. Prezumția de nevinovăție
4. Aflarea adevărului
5. Non bis in idem
6. Oficialitatea procesului penal
7. Garantarea drep tului la un proces echitabil și termenul rezonabil al
procesului penal
8. Garantarea libertății și siguranței persoanei
9. Garantarea dreptului la apărare
10. Respectarea demnității umane și a vieții private
11. Limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la i nterpret
12. Egalitatea persoanelor în procesul penal
2. Sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român
2.1. Legalitatea procesului penal
Acest principiu îl regăsim înscris în articolul 2 din Codul de procedură
penală și el presupune ca între gul procesul penal să se desfășoare potrivit legii
(nullum judicium sine lege) .
Legalitatea procesului penal reprezintă o transpunere în dreptul
procesual penal a principiului general al legalității consfințit în articolul 1
alineatul 5 din Constituție p otrivit căruia, “î n România, respectarea
Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. Legalitatea
procesului penal este asigurată în toate fazele procesului penal, deci atât în
faza de urmărire penală cât și în faza camerei preliminare, a judecății și a
executării hotărârilor penale , precum și în cea post -executorie. În acest sens,
articolul 3 alineatul al 3 -lea din Legea nr. 303/200 4 privind statutul
judecătorilor și procurorilor , precizează că judecătorii sunt independenți, se
supun nu mai legii și trebuie să fie imparțiali.
Organele judiciare și participanții la procesul penal trebuie să acționeze
numai în condițiile și limitele prevăzute de lege. Activitatea procesual penală
se desfășoară numai de către organele judiciare instituite î n acest scop. De
asemenea, organele judiciare trebuie să acționeze cu stricta respectare a
competenței conferite de lege și să asigure părților deplina exercitare a
drepturilor procesuale.
Respectarea acestui principiu este asigurată de mai multe garanți i și
anume:
18
– nerespectarea legii poate atrage o serie de sancțiuni cum ar fi: anularea
actelor întocmite în condiții nelegale, aplicarea de sancțiuni administrative,
civile sau penale. Pentru săvârșirea unor abateri judiciare pot fi aplicate
amenzi judi ciare.
– dacă subiecții oficiali încalcă legea în cursul procesului penal, ei pot fi
trași la răspundere civilă și chiar penală ( repararea în condițiile articolelor
504-507 din Codul de procedură penală a pagubei materiale sau a daunei
morale în cazul con damnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de
libertate în mod nelegal, răspunderea patrimonială a statului pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare, în conformitate cu disp. art. 52 alin 3
din Constituție )
– instituirea supravegherii și controlului judiciar care are menirea de
descoperire a încălcărilor de lege și aplicarea sancțiunilor de natură procesuală
sau de altă natură. Astfel, procurorul conduce și controlează activitatea poliției
judiciare ( art. 2 din Legea nr. 364/2004 privi nd organizarea și funcționarea
poliției judiciare ); instanța de judecată are posibilitatea să verifice în
condițiile legii, legalitatea activității de urmărire penală, iar activitatea
instanței de judecată este controlată de instanța ierarhic superioară.
2.2. Separarea funcțiilor judiciare
Acest principiu a fost introdus în noul Cod de procedură penală în art.
3 și se referă la existența și exercitarea a patru funcții judiciare distincte în
procesul penal și anume:
– funcția de urmărire penală;
– funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților
fundamen tale ale persoanei în faza de urmărire penală,
– funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în
judecată;
– funcția de judecată.
Aceste funcții se exercită de regulă din oficiu, nefiind necesară
intervenția ori stăruința părților/subiecților procesuali în acest sens. Cu toate
acestea , în mod ex cepțional, există situații în care exercitarea fu ncțiilor
judiciare este condiționată de o anumită manifestarea de voință (depunerea
plângerii pre alabile, autorizarea ori sesizarea de către organul competent, etc.)
Din cele patru funcții judiciare existente în procesul penal, funcția de
verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată este compatibilă cu
funcția de judecată . Celelate funcții judiciare nu sunt compatibile, ceea ce
înseamnă că nu pot fi exercitate de aceeași persoană.
19
Funcția de urmărire penală este exercitată de către procuror și organele
de cercetare penale care strâng probele necesare pentru a se stabili dacă există
temeiuri de trimitere în judecată.
Funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale se
exercită de către judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, pe parcursul
fazei de urmărire penală.
Funcția de verificare a legalității trim iterii ori netrimiterii în judecată
se exercită de către judecătorul de cameră preliminară care se va pronunța
asupra rechizitoriilor și asupra soluțiilor de netrimitere în judecată întocmite
de către procurori.
Funcția de judecată este exercitată de c ătre instanțele de judecată, în
complete constituita potrivit legii.
2.3. Principiul prezumției de nevinovăție .
A fost consacrat pentru prima dată de Declarația Drepturilor Omului și
ale Cetățeanului elaborată în timpul Revoluției Franceze. În legislați a noastră
a fost înscris în Constituție în articolul 23 alineatul al 11 -lea cu următorul
conținut: “până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
Potrivit articolului 4 din Codul de procedură penală , persoana are
dreptul de a fi considerată nevinovată, până la stabilirea vinovăției sale printr –
o hotărâre penală definitivă .
Înscrierea acestui principiu în legislațiile lumii este expresia
superiorității acelor concepții criminologice care consi deră că nu există
criminali înnăscuți, iar criminalitatea este rezultatul acțiunii mai multor factori
de natură economică, socială, politică, biolgică, etc.
Vinovăția se stabilește așadar în cadrul unui proces, cu respectarea
garanțiilor procesuale, iar s impla învinuire ori inculpare nu înseamnă și
stabilirea vinovăției . În dreptul nostru, suspec tul sau inculpatul nu trebuie să -și
dovedească nevinovăția, iar sarcina probei revine organelor judiciare.
Până la adoptarea unei hotărâri penale definitive de co ndamnare,
renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetare a
procesului penal, inculpatul are statutul de persoană nevinovată.
Răsturnarea prezumției simple de nevinovăție se poate face numai prin
probe certe de vinovăție. Orice î ndoială se interpretează în favoarea
învinuitului sau inculpatului conform principiului “in dubio pro reo”, iar în caz
de îndoială ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție
de achitare. După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, prezumția
de nevinovăție va fi răst urnată cu efecte “erga omnes” (față de oricine ).
20
Pentru a se asigura deplina aplicare a acestui principiu, este necesară
existența unui cadru legislativ adecvat care să permită funcționarea acelor
instituții p rocesuale menite să ducă la o bună administrare a probelor în
procesul penal.
În cursul procesului penal, luarea măsurilor preventive se poate face
doar în strictă conformitate cu legea și în cazurile prevăzute în aceasta,
asigurându -se caracterul de exce pție al restrângerii libertăților individului până
la stabilirea deplină a vinovăției. Respectarea strictă a acestui principiu asigură
posibilitatea stabilirii vinovăției unei persoane doar pe baza probelor, în cadrul
unui proces penal civilizat în care su nt excluse abuzurile și erorile judiciare.
2.4. Principiul aflării adevărului.
În articolul 5 din Codul de procedură penală se prevede că organele
judiciare au obligația să asigure în baza probelor, aflaraea adevărului cu
privire la faptele și împrejură rile cauzei, precum și cu privire la persoana
suspectului sau inculpatului
Aflarea adevărului în procesul penal presupune ca între concluziile la
care ajung organele judiciare și realitatea obiectivă să existe o concordanță
deplină. Pentru a ajunge la adev ăr, în cursul procesului penal trebuie
desfășurate activități de cercetare a faptelor, a împrejurărilor în care acestea s –
au săvârșit precum și a persoanelor implicate.
Ca regulă de bază a procesului penal, aflarea adevărului se regăsește în
legislația a n umeroase țări.
Din punct de vedere filosofic, adevărul reprezintă reflectarea justă,
verificată prin practică a obiectelor și fenomenelor din natură și societate,
existente în afara conștiinței și independent de ea. În procesul penal, organele
judiciare sunt ținute să procedeze la aflarea adevărului și la înlăturarea erorilor
în cadrul limitat al faptelor și împrejurărilor care fac obiectul probațiunii.
Pentru aceasta trebuie stabilită procedura adecvată pentru a se asigura
organelor judiciare posibilit atea ca prin respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale, să ajungă cu ajutorul probelor la adevăr.
Acest principiu exprimă următoarele cerințe:
– organele judiciare sunt obligate prin dispozițiile Codului de
procedură penală ca fiecare măsură pr ocesuală sau hotărâre să o ia doar pe
baza adevărului stabilit prin probe
– administrarea și evaluarea probelor trebuie să se facă după
principiile libertății probelor și a liberei lor aprecieri
– activitatea organelor judiciare trebuie desfășurată în aș a fel încât
să permită administrarea tuturor probelor, fără piedici formale, iar atunci când
21
se constată că o hotărâre, chiar definitivă, conține o eroare judiciară, să fie
prevăzute căi de atac pentru înlăturarea ei
– în activitatea pe care o desfășoară, organele judiciare sunt
obligate să strângă și să administreze probe atât în favoarea cât și în
defavoarea suspectului sau inculpatului. Dacă probele propuse în favoarea
suspectului ori inculpatului sunt respinse ori nu sunt consemnate de către
organul ju diciar cu rea -credință, poate intervebi sancțiunea nulității relative a
actului, în condițiile art. 282 din cod.
2.5. Non bis in idem
Acest principiu a fost consacrat în art. 6 din noul Cod de procedură
penală și reprezintă o consecință a autorității de lucru judecat de care trebuie
să se bucure hotărârile penale definitive.
Traducerea literală a expresiei latine este „nu de două ori pentru aceeași
vină”, iar regula a funcționat încă din cele mai vechi timpuri.
Potrivit acestui text de lege, nicio pers oană nu poate fi urmărită sau
judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s –
a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă,
chiar dacă acelei fapte i s -ar da o altă încadare juridică.
Aplic area principiului are în vedere atât urmărirea penală a persoanei
cât și judecarea acesteia, iar existența unei hotărâri penale definitive față de
acea persoană cu privire la o anumită faptă constituie unul dintre cazurile în
care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate fi exercitată (art.
16 alin. 1 lit. i din noul Cod de procedură penală).
2.6. Principiul o ficialității în materia punerii în mișcare și a
exercitării acțiunii penale
Acest principiu este înscris în art. 7 din noul Cod de procedură penală
și constă în obligația procurorului de a pune în mișcare și de a exercita
acțiunea penală din oficiu, ori de câte ori există probe din care rezultă că s -a
săvârșit o infracțiune și nu există nicio cauză legală de împiedicare.
Pentru în ceperea urmăririi penale nu sunt necesare cereri ori stăruințe
ale părților sau ale altor participanți la procesul penal, întrucât săvârșirea
infracțiunilor prezintă pericol pentru întreaga societate care este datoare să
reacționeze imediat ce se comite o faptă penală. Principiul oficialității în ceea
ce privește punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale se regăsește în
toate legislațiile procesual -penale din lume.
22
Acest principiu acționează în faza urmăririi penale și presupune
obligația organelor de cercetare penală de a începe urmărirea penală, de a
efectua actele de cercetare, precum și obligația procurorului de a dispune
trimiterea în judecată atunci când sunt întrunite condițiile pre văzute de lege .
Uneori însă, legea oprește organele judiciare să-și exercite atribuțiile în
lipsa unei manifestări de voință din partea persoanei sau organului considerat
de lege ca interesat în tragerea la răspundere penală. Aici distingem mai multe
situații:
– oficialitatea este înlăturată atât în ceea ce privește declanșarea cât și
desfășurarea procesului penal în cazul infracțiunilor pentru care este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Astfel persoana vătămată este cea
care decide dacă este cazul să sesizeze organele judiciare, dacă dorește
contin uarea procesului penal sau dacă este cazul să pună capăt acestuia prin
împăcare ori retragerea plângerii.
– oficialitatea este înlăturată numai în ceea ce privește declanșarea
procesului penal atunci când legea condiționează începerea urmăririi penale de
sesizarea sau au torizarea organului competent ( de ex. acțiunea penală pentru
infracțiunile prevăzute în art. 413 – 417 contra ordinii și disciplinei militare
din noul Cod penal, se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului ).
– oficialitatea este înlă turată doar în privința desfășurării procesului
penal, acesta începând din oficiu. O situație de acest gen se întâlnește în cazul
infracțiunilor comise de către cel care reprezintă legal ori încuviințează actele
persoanei vătămate care este lipsită de capa citate de exercițiu ori cu capacitate
de exercțițiu restrânsă; în aceste situații, conform art. 289 alin. 8 din cod,
sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu.
Toate aceste limitări ale principiul oficialității se justifică prin
necesitat ea protejării intereselor unor persoane fizice atunci când acestea au
suferit atingeri sau vătămări ale persoanei proprii ori prin necesitatea de a
asigura buna desfășurare a activității în sectoare de interes ridicat.
În ceea ce privește soluționarea latu rii civile a procesului penal, regula
este aceea a disponibilității . Totuși, pentru protejarea drepturilor și intereselor
persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de e xercițiu
restrânsă, articolul 19 alin. 3 din Codul de procedură p enală instituie obligația
procurorului de a porni și exercita din oficiu acțiunea civilă atunci cel vătămat
este o astfel de persoană.
Ținând seama de gradul de aplicare a principiului oficialității cauzele
penale se pot clasifica în trei categorii:
– cauze de acuzare publică ( principiul o ficialității se aplică integral );
– cauze de acuzare privată ( acțiunea penală se pune în mișcare ori se
stinge la inițiativa părții vătămate );
23
– cauze de acuzare mixtă ( în care se regăsesc elemente din ambele
categorii de mai sus ).
2.7. Garantarea dreptului la un proces echitabil și termenul
rezonabil
Acest principiu este înscris în articolul 21 alineatul 3 din Constituție
precum și în art. 8 din noul Cod de procedură penală . Potrivit acestui text de
lege, părțile a u dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într -un
termen rezonabil.
Aplicarea acestui principiu presupune în primul rând, obligația
organelor judiciare de a desfășura urmărirea penală și judecata, în strictă
conformitate cu garanțiile procesuale și cu respectarea drepturilor părților și
subiecților procesuali. De asemenea, mai presupune ca organele judiciare să
constate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, astfel
încât nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspunedere penală, iar orice
persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pede psită potrivit legii, într -un
termen rezonabil.
Desfășurarea tuturor activităților procesual -penale trebuie să aibă loc
într-un timp cât mai scurt, în condiții de legalita te.
Efectuarea activităților procesuale în timp cât mai scurt este impusă în
primul rând de necesitatea menținerii calității probelor administrate, deoarece
se știe că odată cu trecerea timpului probele se pot deprecia (amintirile
oamenilor se estompează, obiectele se degradează). Pe de altă parte, se
impune ca procesul penal să se desfășoare cu rapiditate tocmai în vederea
rezolvării cât mai rapide a conflictului de drept penal, astfel încât reacția
societății împotriva celor care comit infracțiuni să fi e una cât mai promptă.
Acțiunea acestui principiu este realizată în procesul penal cu ajutorul
mai multor instituții: termenele în care trebuie desfășurate anumite activități,
amenzile judiciare care se aplică tuturor celor care întârzie desfășurarea
proce sului penal prin neefectuarea la timp a activităților dispuse de instanța de
judecată, disjungerea acțiunii civile și soluționarea ei la un alt termen de
judecată, atunci când rezolvarea ei ar putea duce la întârzierea soluționării
laturii penale a cauze, etc.
Regula dreptului la un proces echitabil și a termenului rezonabil a fost
introdusă anterior și în Legea nr. 304/2006 privind organizarea judiciară, în
articolul 10.
Originea acestui principiu se regăsește în dispozițiile art. 6 din
Convenția european ă a drepturilor omului ratificată de țara noastră încă din
anul 1994.
24
Potrivit acestei reguli, „orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public și într -un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanță independentă și imparția lă, instituită prin lege care va hotărî asupra
temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa”.
Conținutul acestui principiu presupune că orice acuzat are dreptul în
special:
– să fie informat, în termenul cel mai scurt într -o limbă pe care o
înțelege și în mod amănunțit asupra naturii și acuzației aduse împotriva sa
– să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării
– să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și
dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a -l plăti, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției impun acest
lucru
– să asculte sau să ceară ascultarea martorilor apărării în aceleași
condiții ca și martorii acuzării.
2.8. Principiul garantării libertății și siguranței persoanei .
Constituția României consacră în articolul 23 libertatea indiv iduală. De
asemenea, articolul 9 din Codul de procedură penală prevede că dreptul la
libertate și siguranță este garantat în tot cursul procesului penal oricărei
persoane .
Ca atare, cercetarea și judecarea în stare de libertate este regula, iar
privarea de libertate este excepția. Nici o persoană nu poate fi reținută sau
arestată și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrâ ngere a libertății,
decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.
Dacă cel împotriva căruia s -a luat măsura arestării preventive sau s -a
dispus internarea medicală ori vreo altă măsură de restrângere a libertății,
consideră că acea măsură este ne legală, are dreptul, în tot cursul procesului
penal, să se adreseze instanței competente, potrivit legii. În tot cursul
procesului penal, suspectul sau inculpatul arestat preventiv poate cere
înlocuirea acestei măsuri cu altă măsură sau revocarea măsurii .
Aceste forme de restrângere a libertății se pot referi în afară de măsurile
preventive și la percheziția corporală/ domiciliară, examinări corporale,
internări medicale, etc. Pe tot parcursul procesului penal , suspectul sau
inculpatul poa te contesta legalita tea măsurilor preventive.
Coroborând dispozițiile C odului de procedură penală cu dispoziții le
constituționale se desprinde concluzia că în România , privarea de libertate sau
restrângerea libertății persoanei în orice altă formă este posibilă numai ca
urmar e a unei activități judiciare procesual -penale. Conform alineatului 4 al
25
articolului 23 din Constituție, arestarea preventivă se dispune de judecător și
numai în cursul procesului penal, iar potrivit alineatului ultim al aceluiași
articol, sancțiunea priva tivă de libertate nu poate fi decât de natură penală.
Autorii de drept procesual penal admit în mod unanim că privarea de
libertate ca urmare aplicării sancțiunilor penale este justificată, dar nu același
lucru se poate spune despre măsurile preventive pri vative de libertate. Astfel ,
au fost exprimate opinii că libertatea persoanei n -ar putea fi niciodată
îngrădită, chiar dacă interesul major al societății impune acest l ucru. În ciuda
acestor păreri , toate sistemele de drept din lume reglementează la ora ac tuală ,
măsuri de prevenție privative ori restrictive de libertate, sub o formă sau alta.
2.9. Principiul garantării dreptului la apărare .
Consacrat încă de pe vremea dreptului roman când nici măcar sclavul
nu putea fi judecat fără să fie apărat, dreptul la apărare a fost recunoscut de
mult timp în legislația noastră penală, dar a primit un conținut mai larg prin
modificările rec ente aduse Codului de procedură penală și ale Constituției
României.
Astfel, potrivit articolului 10 alineatul 1 din Codul de p rocedură
penală , părțile și subiecții procesuali principali au dreptul de a se apăra ei
înșiși sau de afi asistați de avocați în tot cursul procesului penal.
În 1948, dreptul de apărare a fost inclus în Declarația Universală a
drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. De asemenea,
articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului garantează dreptul
persoanei de a avea acces la o justiție echitabilă și precizează că persoana
căreia i se impută săvârșirea unei infracțiuni trebuie să d ispună de timpul și
facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale.
Similar, conform alin. 2 al art. 10 din cod , părțile, subiecții procesuali
principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul și înlesnirile necesare
pentru pregătirea apăr ării.
Dreptul la apărare mai presupune obligația organelor judiciare de a-l
încunoștiința pe suspect , înainte de a i se lua prima declarație, despre fapta
pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și despre dreptul de a fi
asistat de un apă rător, despre faptul că are dreptul să nu facă nici o declarație.
Inculpatul trebuie să fie informat de îndată, despre fapta pentru care s -a pus în
mișcare acțiunea penală împortiva lui și încadrarea juridică a acesteia.
În cazurile prevăzute de lege, dac ă învinuitul sau inculpatul nu are un
apărător ales, se va dispune de către organul judiciar nu mirea unui apărător
din oficiu. Totodată, organele judiciare sunt obligate să asigure părților
26
deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzu te de lege și să
le administraze probele necesare în apărare.
Analizând conținutul dreptului de apărare așa cum este reglementat în
legislația internă și internațională se poate concluziona că el include:
– posibilitatea părților de a se apăra singure în cur sul procesului penal
– obligația organelor judiciare de a aduce la cunoștință părților și
subiecților procesuali principali, dreptul la apărător
– posibilitatea ori obligația, după caz, de acordare a asistenței juridice
în cursul procesului penal
Pentru a fu ncționa în mod deplin în cur sul procesului penal, dreptul la
apărare este însoțit de numeroase garanții prevăzute de dispozițiile legii.
O garanție fundamentală a dreptului de apărare o constituie asistența
juridică acordată oricărei părți din procesul pe nal de către o persoană cu
calificare juridică – avocatul. Asistența juridică are în principiu caracter
facultativ, însă în cazuri speciale legea instituie pentru organele judiciare ,
obligația asigurării asistenței juridice.
Prin intermediul avocatului, su spectul s au inculpatul are dreptul să
consulte dosarul de urmărire penală precum și dreptul de a propune
administrarea de probe în condițiile legii .
Ascultarea suspectului sau inculpatului în diferitele faze ale procesului
penal reprezintă nu doar un mijlo c de probă, ci posibilități concrete de
exercitare a dreptului de apărare. Înainate de ascultare, suspectul sau învinuitul
trebuie înștiințați că au dreptul să nu facă nicio declarație în cauză. Astfel,
dreptul la tăcere este tot o formă a dreptului său de apărare.
2.10. Principiul respectării demnității umane și a vieții private .
Potrivit articolului 11 din cod , orice persoană care se află în curs de
urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnității
umane. Supunerea acesteia la t ortură sau la tratamente cu cruzime, inumane
ori degradante, este pedepsită de lege.
Pe parcursul procesului penal, legea garantează respectarea vieții
private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondenței.
Orice restrângere a exercițiu lui acestor drepturi trebuie realizată numai
în condițiile legii și numai în măsura în care este necesar într -o societate
democratică.
De asemenea , este interzisă obținerea unor probe prin tortură,
tratamente inumane ori degradante. Condițiile în care se pot obține declarații
de la persoanele audiate într -o cauză penală, sunt strict determinate de lege, iar
27
persoanele care recurg la tortură, tratamente inumane ori degradante, vor fi
pedepsite.
Aceste prevederi legale reprezintă în primul rând consecința a derării
României în anul 1990 la Convenția împotriva torturii și altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante. Același principiu se regăsește
și în articolul 22 alineatul al 2 -lea din Constituție potrivit căruia, nimeni nu
poate fi supus torturii și nici unui fel de pedea psă sau de tratament inuman ori
degradant.
Este interzis a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de
constrângere , precum și promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obține
probe. Mijloacele de probă ob ținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul
penal.
Atunci când subiecții oficiali chemați să desfășoare activități procesual
penale, încalcă acest principiu, ei pot fi trași la răspundere penală pentru
săvârșirea infracțiunilor de tortură, arestar e nelegală și cercetare abuzivă.
2.11. Limba în care se desfășoară procesul penal și dreptul la
interpret
Potrivit articolului 12 din Codul de procedură penală , în procesul
penal, procedura judiciară se desfășoară în limba română care este limba
oficial ă.
Acel ași principiu este înscris și în articolul 128 alineatul 1 din
Constituție .
Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se
exprime în limba maternă în fața instanțelor de judecată, iar actele procedurale
se întocmesc în limba română.
Părților și subiecților procesuali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba
română ori nu se pot exprima, li se asigură în mod gratuit, posibilitatea de a
lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a
pune concluzii prin interpret.
Dreptul de a folosi un interpret în procesul penal este asig urat în mod
gratuit de către stat . Prin folosirea interpretului se asigură efectuarea unei
traduceri corecte în și din limba română , cu consecința cunoașterii exacte a
punctelor d e vedere exprimate de părți.
Interpreții folosiți în cursul procedurilor judiciare trebui să fie autorizați
potrivit legii. Traducătorii autorizați pot fi utilizați în calitate de interpreți.
2.12. Principiul egalității persoanelor în procesul penal .
Egali tatea persoanelor în procesul penal își are originea în dreptul la
egalitate în fața legii. Conform articolului 16 alineatul 1 din Constituție,
28
cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără
discriminări.
Articolul 7 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
prevede de asemenea , că toate persoanele sunt egale în fața legii, fără
privilegii și fără discriminări. Totodată, justiția se realizează în mod egal
pentru toți , fără deosebire de rasă, naționalitat e, origine etnică, limbă, religie,
sex, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, avere, origine ori condiție
socială sau de orice alte criterii discriminatorii.
Acest principiu presupune:
– dreptul de a te adresa justiției pentru apărarea dreptur ilor, a
libertăților cetățenești și a celorlalte interese legitime ocrotite de legea penală ;
– dreptul la un tratament egal al părților pe tot parcursul
procesului penal ;
– imparțialitatea tuturor organelor judiciare față de părți ;
– existența aceluia și sistem de organe judiciare pentru toate
părțile; derogările sunt excepții generate de anumite rațiuni în vederea mai
bunei administrări a justiției și nu creează privilegii ori situații discriminatorii
pentru anumite persoane .
Unele norme derogatorii de la procedura de drept comun nu anulează
aplicarea acestui principiu, întrucât atragerea unei anumite competențe în
funcție de calitatea sau situația persoanei nu se face în mod arbitrar și
discriminatoriu. Spre exemplu, starea de minoritate a inculpatului determină o
procedură specifică de urmărire și judecată, dar acestei proceduri îi sunt supuși
toți făptuitorii minori, indiferent de sex, religie, origine etnică, naționalitate
sau de alte criterii discriminatorii .
29
CAPITOLUL III. PARTICIPANȚII ÎN PROCESULPENAL
1. NOȚIUNEA DE PARTICIPANȚI ÎN PROCESUL PENAL
2. JUDECĂTORUL DE DREPTURI ȘI LIBERTĂȚI,
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ ȘI
INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI ,
3. MINISTERUL PUBLIC
4. ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ
5. APĂRĂTORUL ÎN PRO CESUL PENAL
6. PĂRȚILE ÎN PROCESUL PENAL
7. SUBIECȚII PROCESUALI PRINCIPALI ȘI ALȚI SUBIECȚI
PROCESUALI
1. Noțiunea de participanți în procesul penal
În sens larg , prin participanți în procesul penal înțelegem totalitatea
organelo r judiciare , a părț ilor și a altor subiecți procesuali care își desfășoară
activitatea împreună, în procesul penal.
În sens restrâns , în noțiunea de participanți în procesul penal se includ
organel e judiciare, avocatul, părțile și subiecții procesuali principali .
Pe lângă aceștia, la procesul penal mai participă însă și alte persoane
care nu au interese directe în cauză, iar acestea sunt: martorii, experții,
interpreții, grefierii, executorii judecătorești, agenții procedurali, precum și
alte persoane. Deși avocat ul este in clus în categoria participanților în sens
restrâns, el nu este interesat în cauză în mod direct, dar se situează pe poziția
părții ori subiectului procesual căru ia îi acordă asistență juridică.
În orice cauză penală vor fi însă întotdeauna prezenți anumiț i
participanți și anume: organele judiciare , precum și suspectul sau inculpatul.
Potrivit Constituției, autoritatea judecătorească se compune din
instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al
Magistraturii.
30
Organele judiciare care p articipă în pr ocesul penal reprezintă statul, iar
acestea sunt: instanțele jud ecătorești, judecătorul de cameră preliminară,
judecătorul de drepturi și libertăți, procurorul și organele de cercetare penală.
Sistemul organelor judiciare din România a fost s upus de -a lungul
timpului unui proces de transformare și evoluție, fapt oglindit de existența a
numeroase acte normative care reglementează acest domeniu. După 1990,
organizarea sistemului judiciar a intrat într -o fază de schimbă ri profunde, iar
acest proc es continuă și astăzi.
În prezent, organizarea sistemului judic iar este reglementată de o serie
de acte normative și anume: Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
Legea nr. 303/ 2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, Legea nr.
567/2004 privind personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești
și al parchetelor de pe lângă acestea, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul
Superior al Magistraturii , Legea nr. 218/2002 privind organizarea și
funcționarea Poliției Române .
2. Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară și i nstanțele judecătorești
Judecătorul de drepturi și libertăți este potrivit art. 53 din
C.proc.pen., acel judecător care are atribuții specifice în cursul urmăririi
penale , în materia drepturilor și libertăților suspectului sau inculpatului.
El soluționează în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile,
plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privitoare la măsurile
preventive, măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter provizoriu,
operativitatea actelor procurorului, anumite mijloace de probă (cum ar fi
perchezițiile, tehinicile speciale de supraveghere sau cerectare, administrarea
anticipată a probelor, etc.).
Judecătorul de drepturi și libertăț i funcționează în cadrul unei instanțe
judecătorești și își exercită atribuțiile potrivit competenței acesteia.
Judecătorul de cameră preliminară este acel judecător care așa cum
prevede art. 54 din C.proc.pen., verifică legalitatea rechizitoriilor date d e
procuror, legalitatea administrării probelor și efectuării acrelor procesuale d
către organele de urmărire penală, soluționează plângerile împotriva soluțiilor
de neurmărire sau de netrimitere în judecată și de asemenea, soluționează alte
situații expres prevăzute în lege.
31
Ca și judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră
preliminară funcționează în cadrul unei instanțe judecătorești, potrivit
competenței acesteia.
Instanțele judecătorești sunt considerate subiectele principale ale
activității procesuale penale și au atribuții bine determinate de lege, în toate
fazele procesului penal.
Instanța de judecată este organul care soluționează conflictul de drept
penal, realizând prin hotărârea pronunțată, tragerea la răspundere penală a
celor vinovați de comiterea infracțiunilor.
Instanțele judecătorești fac parte din autoritatea judecătorească, una din
cele trei puteri ale statului. Ele sunt organizate într -un sistem, pe grade
ierarhice și sunt formate din judecători profesioniști, selecțion ați după criterii
legale . Judecătorii sunt numiți de Președintele României și se bucură de
inamovibilitate. Ei sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie
imparțiali.
Instanțele de judecată îndeplinesc atribuții esențiale în cadrul procesului
penal și anume:
judecarea cauzelor și pronunțarea hotărârii judecătorești,
punerea în executare a hotărârilor penale
În România, există următoarele instanțe judecătorești :
– judecătoriile,
– tribunalele,
– curțile de apel,
– tribunalele militare,
– Curtea Militară de Apel
– Înalta Curte de Casație și Justiție.
Judecătoriile sunt instanțe fără personalitate juridică, ele constituie
veriga de bază a sistemului judiciar românesc și sunt organizate în județe și la
nivelul sectoarelor municipiului Buc urești. În fiecare județ există mai multe
judecătorii, având fiecare o anumită circumscripție teritorială. Spre exemplu,
în județul Sibiu sunt organizate cinci judecătorii și anume: în municipiul Sibiu,
în municipiul Mediaș, precum și câte una în orașele A gnita, Avrig și Săliște.
Tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, organizate la nivelul
fiecărui județ și al municipiului București, având sediul în municipiul
reședință de județ. Ele reprezintă veriga superioară judecătoriilor.
Circumscripția fiecărui tribunal cuprinde toate judecătoriile din județul
respectiv.
Activitatea tribunalului este împărțită pe secții, în raport cu natura și
numărul cauzelor: secția civilă, secția penală, secția de contencios
administrativ, secția comercială, secția pentru conflicte de muncă, secția
32
pentru minori și familie. În aceste domenii se pot înființa tribunale
specializate, care sunt instanțe fără p ersonalitate juridică, cu funcționa re la
nivelul județelor și al municipiului București și au de regulă sediul în
municipiul reședință de județ.
Până în prezent s -au înființat doar câteva asemenea instanțe , de ex.
printre care menționăm: Tribunalul pentr u minori și familie din Brașov.
Curțile de apel sunt instanțe cu personalitate juridică, a căror
circumscripție t eriorială cuprinde mai multe județe și care se află pe o treaptă
ierarhic ă superioară tribunalelor. În cadrul cu rților de apel există mai multe
secții, după natura și numărul cauzelor judecate, la fel ca în cadrul
tribunalelor.
Înalta Curte de Casație ș i Justiție reprezintă instanța supremă în stat, are
sediul în municipiul București și este organizată în patru secții : Secția civilă,
Secția penală, Secția de contencios administrativ și fiscal , pe lângă care
mai există Completul de 5 judecători și Secțiil e Unite , fiecare având
competență proprie.
În Constanța și Galați funcționează pe lângă judecătorii, tribunale și
curți de apel, secții maritime respectiv, fluviale.
Instanțele militare cuprind tribunale militare și Curtea Militară de Apel .
Există 4 tribuna le militare care sunt organizate și funcționează în
București, Cluj, Iași și Timișoara. Ele sunt echivalente în grad tribunalelor
obișnuite.
Curtea M ilitară de Apel își are sediul în București. Instanța superioară
comună pentru toate instanțele milit are este Înalta Curte de Casație și Justiție.
Fiecare instanță , indiferent de poziția sa ierarhică, este condusă de un
președinte, iar în funcție de volumul și complexitat ea cauzelor, la curțile de
apel și tribunale, președintele poate fi ajutat de unul sa u doi vicepreședinți, în
timp ce la judecătorii, președintele poate fi ajutat de un vicepreședinte. Secțiile
instanțelor judecătorești sunt conduse de câte un președinte de secție.
La nivelul fiecărei instanțe judecătorești funcționează un colegiu de
condu cere care hotărăște cu privire la prob lemele generale de conducere a
instanței. Componența și atribuțiile sale sunt stabilite prin lege. Colegiile de
conducere sunt formate dintr -un număr impar de membri și adoptă hotărâri cu
votul majorității membrilor să i.
Prin complete de judecată se înțelege numărul de judecători care
participă la judecarea unor cauze penale. Nerespectarea dispozițiilor legale
privitoare la compunerea instanței de judecată se sancționează cu nulitatea
absolută.
Din punct de vedere funcț ional , judecătoriile, tribunalele și curțile de
apel judecă în primă instanță, în complet e compus e dintr -un singur judecător.
33
Apelurile formulate împotriva hotărîrilor pronunțate în primă instanță
de judecătorii și tribunale se judecă de către curți le de apel în co mplete
formate din 2 judecători .
La instanțele militare, cauzele se judecă în primă instanț ă de către
tribunalele militare și Curtea Militară de Apel în complet e format e dintr -un
singur judecător, iar apelurile se judecă de către Curtea Militară de Apel în
complete formate din 2 judecători.
În cazul completelor format e din doi judecători, dacă aceștia nu ajung la
un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunța, procesul se judecă din nou
în complet de divergență care se va forma prin cooptare a unui al treilea
judecător .
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță infracțiuni
comise de anumite persoane cu funcții importante în stat , judecă apelurile
declarate împotriva hotărîrilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel ,
Curtea Militară de Apel și de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție,
judecă recurs urile în casație și recursurile în interesul legii.
La Înalta Curte de Casație și Justiție, completele de judecată care
soluționează cauzele în primă instan ță se compun din trei judecători. În
complete de 5 judecători se soluționează recursurile și cererile în cauzele
judecate în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Secțiile Unite ale acestei instanțe soluționează sesizări le privind
schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție precum și
sesizările Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor
înainte de promulgare.
Recursurile în interesul legii se judecă la Înalta Curte de Casație și
Justiție în complet format din președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție
(sau în lipsa lui, din vicepreședinte), președinții de secții, 14 judecători din
secția în a cărei competență intră problema de drept supusă soluționării și câte
2 judecăto ri din cadrul celorlalte secții. Președintele acestui compet este
președintele sau vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
3. Ministerul Public
Ministerul Public are ca instituție, o evoluție istorică îndelungată. Își
are originea în Fra nța, când în secolul al XIV -lea s-au creat “les procureurs du
roi” care aveau la început sarcina să apere interesele financiare ale regelui. În
timp, procurorii au devenit reprezentanții oficiali ai acuzării.
La noi în țară, instituția Ministerului Public a fost introdusă în anul
1832 în Muntenia și apoi în 1862 în Moldova. În anul 1952, denumirea
34
instituției a fost modificată în Procuratura Republicii, iar prin Constituția din
1991 s -a revenit la vechea denumire de Minister Public. El este parte
component ă a autorității judecătorești, alături de instanțele judecătorești și de
Consiliul Superior al Magistraturii și are atribuții judiciare pe lângă instanțe.
Ministerul Public nu reprezintă statul, ci interesele generale ale societății
Ministerul Public este format din procurori constituiți în parchete, pe
lângă fiecare instanță de judecată. Ei sunt agenți ai puterii executive și își
desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției.
Procurorii sunt numiți de președintele României, se bucură de stabilitate
și sunt independenți în condițiile legii.
În fiecare parchet, procurorii își îndeplinesc atribuțiile în raza teritorială
a instanței pe lîngă care funcționează. Există așadar parchetele de pe lângă
judecătorii, parchetele de pe lângă tribuna le, parchetele de pe lângă curțile de
apel și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În fiecare județ
al țării există câte un parchet de pe lângă tribunal care are în subordine mai
multe parchete de pe lângă judecătorii. Mai multe parch ete de pe lângă
tribunale formează circumscripția unui parchet de pe lângă curtea de apel.
Toate parchetele de pe lângă curțile de apel, în număr total de 15, sunt
subordonate ierarhic Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt
organizate Direcția Națională Anticorupție (DNA) și Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), fiecare
dintre acestea având servicii la nivel ul curților de apel. DIICOT are de
asemenea și birouri organizate la nivelul fiecărui tribunal.
Direcția Națională Anticorupție și Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sunt conduse de către
procurori șefi.
Parch etele de pe lângă tribunale, curți de apel și Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție sunt organizate în secții, potrivit legii.
Parchetele de pe lângă judecătorii și tribunale sunt conduse de prim –
procurori ajutați de prim -procurori a djuncți, iar parchetele de pe lângă curțile
de apel și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt conduse
de procurori generali ajutați de procurori general -adjuncți. Procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este ajutat de un
prim -adjunct și de un adjunct. Secțiile parchetelor de pe lângă tribunale, curți
de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție sunt conduse de procurori șefi de
secție.
Parchetele militare sunt și ele organizate ca parchete militare de pe
lângă tribunalele militare, Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar
Teritorial și Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel.
35
Parchetele de pe lângă tribunalele miltare și de pe lângă Tribunalul
Militar Teritorial sunt conduse de prim -procurori militari ajutați de prim –
procurori militari adjuncți, iar Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de
Apel este condus de un procuror general militar ajutat de un adjunct.
Activitatea parchetelor se desfășoară pe baza princip iilor legalității ,
imparțialității și al controlului ierarhic , sub autoritatea ministrului justiției .
Principiul legalității ca dominantă a activității Ministerului Public nu
este altceva decât transpunerea în plan particular a principiului legalității
procesului pena l. Ca o garanție a respectării legali tății, în articolul 59, alin. 4
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, se prevede că Ministerul
Public este independent în relațiile cu instanțele judecătorești precum și cu
celelalte autorit ăți publice și își exercită atribuțiile numai în temeiul legii și în
vederea respectării ei.
Principiul imparțialității decurge din principiile legalității și
oficialității procesului penal. Potrivit acestui principiu, procurorul este obligat
să se manife ste în același mod, echidistant, față de toți cei care au intrat în
conflict cu legea penală. El nu are voie să se comporte unilateral și părtinitor,
ci cu obiectivitate și imparțial.
Principiul controlului ierarhic diferențiază statutul procurorilor de c el
al judecătorilor. În timp ce aceștia din urmă sunt independenți și se supun
numai legii, procurorii sunt obligați să se supună dispozițiilor procurorului
ierarhic superior date în scris și în conformitate cu legea. În soluțiile dispuse,
procurorul este autonom.
Soluțiile adoptate de procuror pot fi însă infirmate motivat de către
procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. În instanță,
procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate
potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză.
Alături de instanțele judecătorești, Ministerul Public contribuie la
desfășurarea procesului penal și în activitatea sa reprezintă interesele generale
ale societății, apără ordinea de drept, drepturile și libe rtățile cetățenilor.
Printre cele mai importante atribuții ale Ministerului Public se enumeră:
efectuarea sau supravegherea urmăririi penale, conducerea și s upravegherea
activității de cer cetare penală a poliției judiciare precum și a altor organe de
cercetare penală, încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, sesizarea
judecătorului de drepturi și a instanțelor judecătorești pentru judecarea
cauzelor penale, exercitarea acțiunii penale precum și a celei civile în cazurile
prevăzute de lege, part iciparea la ședințele de judecată, exercitarea
contestațiilor și a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii, prevenirea
36
și combaterea criminalității, studierea cauzelor care favorizează și generează
criminalitatea, precum și orice alte atribuții prevăzute de lege.
Judecătorii, procurorii precum și magistrații -asistenți ai Înaltei Curți de
Casație și Justiție au calitatea de magistrați și fac parte din corpul
magistraților.
4. Organele de cercetare penală
Organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la
desfășurarea urmăririi penale. Ele se compun din organele de cerceta re penală
ale poliției judiciare și organele de cercetare speciale .
Ca organe de cercetare ale poliției judiciare funcționează lucrători
specializați d in Ministerul Administrației și Interne lor, desemnați nominal de
ministrul administrației și interne lor, cu avizul conform al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Organele de cercetare speciale sunt:
– ofițerii anume desemnați de către coman danții unităților militare
corp aparte și similare, pentru militarii din subordine,
– ofițerii anume desemnați de către șefii comenduirilor de
garnizoană, pentru infracțiunile săvârșite de militari în afara unităților militare,
– ofițerii anume desemnați de către coman danții centrelor
militare, pentru infracțiunile de com petența instanțelor militare, săvârșite de
persoanele civile în legătură cu obligațiile lor militare,
– ofițerii poliției de frontieră anume desemnați pentru
infracțiunile de frontieră
– căpitanii porturilor pentru infracțiunile contra siguranței
navigației pe apă și contra disciplinei și ordinii la bord , precum și pentru
infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul penal,
săvârșite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau ar fi
putut pune în perico l siguranța navei sau a navigației .
Ofițerii astfel desemnați își pot exercita atribuțiile de organe de
cercetare penală speciale, numai cu avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Organele de cercetare penală nu participă sub nici o modalitate la
desfășurarea judecării cauzelor penale, deci se poate spune că nu cooperează
niciodată în mod direct cu instanțele judecătorești la realizarea procesului
penal. Ele cooperează însă direct cu procurorii constituiți în parchete, formând
împreună cu aceștia , organele de urmărire penală .
37
În cadrul procesului penal, organele de cercetare penală au ca atribuții
principale efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepția celor de
competența exclusiv ă a procurorului, administrarea probelor necesare
soluționării cauzei, efectuarea anumitor acte procedurale. În cazuri urgente,
organul de cercetare penală este obligat să efecteze actele de cercetare care nu
suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o c auză care nu este de competența
lui.
Organele de poliție judiciară își desfășoară activitatea de cercetare
penală, în mod nemijlocit, sub conducerea și supravegherea procurorului, fiind
obligate să aducă la îndeplinire dispozițiile acestuia.
5. Apărător ul în procesul penal
Între participanții la procesul penal, apărătorul are o poziție specială, în
sensul că nu este parte în proces, dar se situează pe poziția procesuală a părții
ale cărei interese le susține și poate exercita, în principiu, toate dreptu rile
acesteia.
Apărător în procesul penal poate fi numai un avocat, membru al unui
barou de avocați.
Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat
stabilește condițiile necesare pentru dobândirea calității de avocat. Profesia de
avocat se exercită numai de avocații înscriși în tabloul baroului din care fac
parte, iar baroul este constituit din toți avocații dintr -un județ sau din
municipiul București
Pentru a dobândi calitatea de avocat, membru al unui barou, o persoană
trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
– este cetățean român și are exercițiul drepturilor civile și politice,
– este licențiat al unei facultăți de drepr sau este doctor în drept,
– nu se află în vreun caz de nedemnitate prevăzut de lege,
– este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei.
Cazurile de nedemnitate sunt:
a) condamnarea definitivă la pedeapsa cu închisoarea pentru săvârșirea
unei infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
b) săvâr șirea de abuzuri prin care au fost încălcate drepturi și libertăți
fundamentale ale omului,
c) aplicarea pedepsei de interzicere a exercițiului profesiei printr -o
hotărâre judecătorească sau disciplinară și
d) falitul fraudulos chiar și reabilitat.
38
Exerc itarea profesiei de avocat este incompatibilă cu activitatea
salariată din cadrul altor profesii, exercitarea nemijlocită de acte sau fapte de
comerț, activitățile care lezează demnitatea și independența profesiei de avocat
sau bunele moravuri.
Pe lângă a ceste incompatibilități generale, legea mai prevede și cazuri
speciale de incompatibilitate cum ar fi: reprezentarea părții cu interese
contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe, interdicția de a pleda împotriva
părții care l -a consultat mai înainte în legătură cu aspectele litigioase concrete
ale pricinii, interdicția de a fi angajat ca apărător într -o cauză în care avocatul
a fost anterior ascultat ca martor.
Apărătorul acordă părții pe care o apără, asistență juridică, aceasta
constând în: consultaț ii și cereri, asistență și reprezentare în fața organelor
judiciare, redactare de acte, etc.
De regulă, asistența juridică în cursul procesului penal este facultativă,
adică părțile au libertatea să -și angajeze sau nu apărător, dar există și cazuri în
care legea prevede că asistența juridică este obligatorie.
Pentru învinuit sau inculpat, asistența juridică este obligatorie când
acesta este minor, internat într -un centru de detenție ori într -un centru educativ
sau când este reținut sau arestat, chiar în al tă cauză, când față de acesta a fost
dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar și în altă cauză ori
când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul ori
inculpatul nu și -ar putea face singur apărarea, precum și în alte ca zuri
prevăzute de lege.
În cursul judecății, asistența juridică a inculpatului este obligatorie și în
cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii închisorii mai mare de 5 ani.
Dispoziți ile legale referitoare la asistarea inculpatului de către apărător
când aceasta este obligatorie potrivit legii, sunt prevăzute sub sancțiunea
nulității absolute. Această nulitate nu poate fi înlăturată în nici un mod și poate
fi invocată în tot cursul pro cesului penal.
Apărătorul are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire
penală (exceptând cazurile când se utilizează metodele speciale de
supraveghere ori cercetare și în cazul percheziției corporale/a vehiculelor
efectuate la infracțiunil e flagrante), poate formula cereri, memorii și depune
concluzii, poate lua contact cu inculpatul arestat, se poate plânge împotriva
actelor și măsurilor procesuale dispuse, iar în cursul judecății exercită
drepturile părții pe care o asistă.
Calitatea de a părători o pot avea în unele situații și magistrații
(judecătorii și procurorii). Potrivit articolului 10 din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, acestora le este permis să pledeze
39
în condițiile prevăzute de lege, numai în ca uzele lor personale, ale
ascend enților și descendenților, ale soților, precum și ale persoanelor puse sub
tutela sau curatela lor. Atunci când pledează însă în asemenea cauze,
magistraților nu au voie să se folosească de calitatea pe care o au pentru a
influența soluția instanței de judecată sau a parchetului și trebuie să evite a se
crea aparența că ar putea influența în orice fel soluția.
6. Părțile în procesul penal
Ele sunt persoane fizice sau juridice cu drepturi și obligații ce izvorăsc
din exercit area acțiunii penale și civile în cursul procesului penal. În procesul
penal sunt părți:
inculpatul
partea civilă,
partea responsabilă civilmente.
Părțile au interese proprii în rezolvarea cauzei penale și pot efectua acte
procesuale alături de organele judiciare. Având în vedere faptul că procesul
penal este consecința directă a unui conflict cu legea penală, subiecții care au
calitatea de părți în procesul penal au de regulă, interese contrare. Astfel
inculpatul are interese contrare în raport cu parte a civilă , dar el are interese
comune cu partea responsabilă civilmente.
Suspec tul nu este parte în procesul penal, dar este subiect procesual
principal cu anumite drepturi și obligații prevăzute de lege. Înainte de
declanșarea urmăririi penale, persoana ca re a săvârșit infracțiunea se numește
făptuitor, iar după începerea urm ăririi penale, el devine suspec t.
Inculpatul este parte în procesul penal, iar drepturile și obligațiile
inculpatului sunt mai largi decât ale suspec tului.
Din momentul punerii în m ișcare a acțiunii penale, suspectul
dobândește calitatea de inculpat.
Astfel, inculpatul are dreptul de a fi asistat de apărător ales sau din
oficiu în cazurile de asistență obligatorie , de a fi reprezentat, de a fi prezent la
efectuarea percheziției domi ciliare, de a nu da nicio declarație pe parcursul
procesului penal, de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și
încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul de urmărire penală, de a
propune administrarea de probe, de a formul a cereri, a ridica excepții și de a
pune concluzii, dreptul de a beneficia gratuit de un interpret atunci când nu
înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba română, dreptul
de a apela la un mediator în condițiile legii, dreptul de a avea u ltimul cuvânt în
fața instanței de judecată, de a folosi căile de atac, de a pune întrebări
40
coinculpaților și corelativ , are obligația de a se supune măsurilor preventive și
altor măsuri procesuale.
În cazul său, arestarea preventivă se poate dispune pe o durată de 30 de
zile și poate fi prelungită în condiț iile legii. Dacă inculpatul este arestat,
urmărirea penală și judecata nu se pot desfășura decât în prezența acestuia,
organele judiciare având obligația să dispună aducerea sa .
Calitatea de inculpat o pot avea atât persoanele fizice cât și persoanele
juridice. În conformitate cu dispozițiile Codului penal, persoanele juridice, cu
excepția s tatului, a autorităților publice și a instituțiilor publice care desf ășoară
o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat , răspund penal, în
cazurile prevăzute de lege, pentru infracțiunile săvârșite în numele sau în
interesul persoanelor juridice , de către organele sau reprezentanții acestora.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a
persoanei fizice care a participat la săvârșirea acelei fapte.
Partea civilă . Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul
procesului penal se numește parte civilă.
Calitatea de parte civilă în procesul penal o poate avea atât o per soană
fizică, cât și o persoană juridică, deoarece ambele pot fi prejudiciate material
sau moral prin săvârșirea unei infracțiuni
În procesul penal , acțiunea civilă poate fi alăturată celei penale , dacă
prin aceasta nu se depășeș te durata rezonabilă a pro cesului.
Prin intermediul acțiunii civile se urmărește repararea prejudiciului
cauzat prin infracțiune. Orice pe rsoană fizică sau juridică dacă a suferit un
prejudiciu material sau moral în urma comiterii infracțiunii, se poate constitui
parte civilă în p rocesul penal în scopul acoperirii pagubei.
Rezolvarea concomitentă în procesul penal a acțiunii penale și a acțiunii
civile contribuie la o mai bună soluționare a cauzei, având în vedere că ambele
acțiuni își au sorgintea în același fapt ilicit.
Prin con stituirea ca parte civilă în procesul penal, persoana vătămată are
avantajul obținerii mai rapide a despăgubirilor la care este îndreptățită, fără să
fie nevoită să aștepte soluționarea laturii penale mai întâi. Se pot acorda
despăgubiri pentru daunele mat eriale, dar și pentru daunele morale produse
prin infracțiune, deci persoana care a suferit asemenea daune poate avea
calitate de part e civilă. Acțiunea civilă are caracter patrimonial și este
transmisibilă, așadar se pot constitui părți civile în procesu l penal și succesorii
victimei.
Constituirea de parte civilă se poate face în scris sau oral, în tot cursul
urmăririi penale, iar în timpul judecății , numai în fața primei instanțe, până la
începerea cercetării judecătorești . Potrivit principiului disponib ilității care
41
operează în materie civilă, partea civilă poate renunța în tot sau în parte, la
exercitarea acțiunii civile în procesul penal. Renunțarea se face prin cerere
scrisă, sau oral, în ședința de judecată. De asemenea, până la sfârșitul
cercetării judecătorești, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din
cererea de constituire ca parte civilă, poate mări sau micșora întinderea
pretențiilor.
Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate restrânsă de exerci țiu, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia
de către reprezentantul legal sau de către procuror, în aceleași condiții. Ori de
cîte ori partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau are
capacitate restrânsă de exercițiu, asist ența juridică este obligatorie.
Cu ocazia constituirii ca parte civilă, persoana păgubită, reprezentantul
ei legal sau procurorul trebuie să indica natura și întinderea pretențiilor, a
motivelor și a probelor pe care se întemeiază cererea.
Se pot constit ui părți civile în procesul penal , persoanele care au suferit
prejudicii materiale sau morale. În cazul infracțiunii de omor de exemplu, pot
fi părți civile , soțul/soț ia victimei, concubinul/concubina care avea copii cu
victima, copiii acesteia, persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea
victimei ori cu înmormântarea ei. De asemenea , se poate constitui parte civilă ,
unitatea spitalicească în care vic tima a primit îngrijiri după săvârșirea
infracțiunii ori serviciul de ambulanță care a transporta t victima la spital ori i -a
acordat primele îngrijiri .
Poate avea calitatea de parte civilă , dobânditorul de bună credință al
unui bun furat de inculpat , când în cursul procesului penal acel bun a fost
ridicat de la inculpat și predat părții vătămate.
Partea civilă are în cadrul procesului penal , o serie de drepturi și
obligații. Astfel , are dreptul să fie asistată de avocat, de a fi reprezentată, are
dreptul să consulte dosarul, să solicite despăgubiri pentru daunele produse prin
infracțiune, să ceară a dminstrarea de probe în acest sens, să exercite căile de
atac, poate renunța la despăgubiri. Corelativ , ea are și anumite obligații ce
derivă din necesitatea de a se conforma la normele de conduită procesuală: să
respe cte ordinea desfășurării anumito r acti vități procesuale , să precizeze
natura și cuantumul despăgubirilor, să prezinte situații explicative legate de
întinderea prejudiciului, etc.
Când organul judiciar apreciază că din anumite motive personale,
partea civilă nu și -ar putea face singură apărar ea, se vor lua măsuri pentru
desemnarea unui avocat din oficiu.
Ori de câte ori într -o cauză penală există un număr foarte mare de părți
civile care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le
reprezinte interesele în proces. Dacă aceste persoane nu și -au desemnat un
42
reprezentant, pentru buna desfășurare a procesului penal, procurorul sau
instanța de judecată pot desemna motivat un avocat din oficiu care să le
reprezinte interesele.
Partea responsabilă civilmente este persoana fizică sau juridică care
este chemată să răspundă în proces și are potrivit legii civile, obligația legală
sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar,
prejudiciul cauzat prin infracțiune.
În materie civilă există posibi litatea ca răspunderea civilă să revină și
altor persoane decât acelea care au săvârșit fapta, spre deosebire de
răspunderea din dreptul penal care este personală. Astfel, părți responsabile
civilmente pot fi:
– părinții pentru faptele ilicite săvârșite d e copiii lor minori;
– persoana care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătorești este obligată să supravegheze un minor ori o persoană pusă sub
interdicție;
– comitenții pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor , ori de câte ori
fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul fucnțiilor
încredințate;
– Fondul de Protecție a Victimelor S trăzii are calitatea de parte
responsabilă civilmente și poate fi obligat singur și nu în solidar cu inculpatul
la plata de spăgubirilor civile către persoanele păgubite prin accidente cauzate
de vehicule neasigurate (Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, dată în recurs în interesul legii cu privire la aplicarea unitară a
dispozițiilor art. 251 din Legea nr . 31/2000 privind societățile de asigurare și
supravegherea asigurărilor) .
Instituirea calității de parte responsabilă civilmente are rolul de a proteja
persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insovabilității
autorului prejudiciului.
Partea responsabilă civilmente poate participa în procesul penal dacă își
manifestă inițiativa de a participa sau dacă este introdusă în cau ză, la cererea
celor interesați ori la cererea procurorului .
Ea poate fi introdusă în cauza penală în această calitate încă din timpul
urmăririi penale sau în fața primei instanțe de judecată , numai până la
momentul începerii cercetării judecătorești . Acest moment se poate depăși
numai dacă partea responsabilă civilmente nu se opune. Ea poate astfel
interveni în procesul penal, din proprie inițiativă, până la terminarea cercetării
judecătorești la prima instanță de judecată.
43
Când organul judiciar apreciază că din anumite motive personale,
partea responsabilă civilmente nu și -ar putea face singură apărarea, se vor lua
măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.
Partea responsabilă civilmente are în ceea ce privește acțiunea civilă,
toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.
Principala obligație pe care o are partea responsabilă civilmente este de
aceea de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat.
În apărarea sa, partea responsabilă civilmente poate folosi tot materialul
probator existent în cauză, poate participa personal la proces sau prin
reprezentant.
7. Subiecții procesuali principali și alți subiecți procesuali
Suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele existente
în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală.
Din momentul începerii urmă ririi penale, făptuitorul dobândește
calitatea de suspect .
Actul procesual prin care se conferă făptuitorului calitatea de suspect
este ordonanța de începere a urmăririi penale .
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoștință,
înainte de prima sa audiere, această calitate , fapta pentru care este suspectată
și încadrarea juridică a acesteia.
Suspectul are toate drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă
legea nu prevede altfel.
Singura măsură preventivă care poate fi luat ă față de suspect este
măsura p reventivă a r eținerii pe o durată de 24 de ore.
Suspectul are dreptul să dea declarații , să nu dea nicio declarație , să-și
dovedească nevinovăția, să propună probe, să formuleze cereri, excepții
concluzii, să fie asistat de apărător, dar are și obligația să suporte măsurile
preventive prevăzute de lege ( reținerea pe o durată de 24 de ore ), să se
prezinte la chemarea organului de urmărire penală, etc.
Persoana vătămată este persoana care a suferit o vătămare fizică,
materială sau morală prin comiterea infracțiunii .
Categoria juridică de persoană vătămată nu trebuie confundată cu aceea
de victimă a infracțiunii întrucât persoană vătămată poate fi orice persoană
fizică sau juridică subiect pasiv al infracțiunii, pe când victimă a infracțiunii
nu poate fi decât o per soană fizică.
44
Persoana vătămată exercită un drept personal în cursul procesului penal
în ceea ce privește latura penală a acestuia și contribuie alături de organele
judiciare, la soluționarea acțiunii penale.
Ea are dreptul de a fi informată cu privire l a drepturile sale, de a
propune administrarea de probe, de a formula cereri, de a ridica excepții și de
a pune concluzii, de a fi informată cu privire la stadiul urmăririi penale, de a
consult a dosarul în condițiile legii, de a fi ascultată, de a adresa în trebări
inculpatului, martorilor și experților, de a beneficia gratuit de un interpret
atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba
română, de a fi asistată de un avocat sau de a fi reprezentată, de a apela la un
mediator, pre cum și alte drepturi prevăzute de lege.
Uneori, în cazurile anume prevăzute de lege, ea poate împiedica
exercitarea acțiunii penale, prin retragerea plângerii penale prealabile sau prin
împăcare.
Când persoana vătămată este o persoană lips ită de capacitat e de
exercițiu sau ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, asistența juridică este
obligatorie. Când organul judiciar apreciază că din anumite motive personale
persoana vătămată nu și -ar putea face singură apărarea, se vor lua măsuri
pentru desemnarea un ui avocat din oficiu.
Dacă persoana vătămată decedează în timpul procesului penal,
drepturile procesuale ale acesteia se sting împreună cu titularul lor, ea
neputând fi înlocuită. Acțiunea penală se exercită însă în continuare de către
organul judiciar în sărcinat cu rezolvar ea cauzei penale. Decesul persoanei
vătămate stinge acțiunea penală numai atunci dacă legea prevede în mod
expres acest lucru.
Persoana vătămată care nu dorește să participe la procesul penal în
această calitate, trebuie să înștiințeze despre aceasta organul judiciar, care
atunci când consideră necesar, o va audia în calitate de martor.
Dacă persoana vătămată dorește să exercite acțiunea civilă în procesul
penal, atunci ea se va constitui parte civilă. Calitatea de parte civilă a unei
persoane nu înlătură posibilitatea ca ea să participe la proces și în calitate de
parte vătămată.
Ori de câte ori într -o cauză penală există un număr foarte mare de
persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o
persoană care să l e reprezinte interesele în proces. Dacă aceste persoane nu și –
au desemnat un reprezentant, pentru buna desfășurare a procesului penal,
procurorul sau instanța de judecată pot desemna motivat un avocat din oficiu
care să le reprezinte interesele.
45
Alți subiecți procesuali menționați de lege sunt: martorii, experții,
interpreții, agenții procedurali, organele speciale de constatare, precum și orice
alte persoane ori organe prevăzute de lege ca având anumite drepturi, obligații
sau atribuții în procesul pe nal.
Martor ul este orice persoană care are cunoștință despre fapte sau
împrejurări de fapt care constituie probe într -o cauză penală. Oricine poate
avea calitatea de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali
principali. Dacă persoana vătăma tă nu dorește să participe la procesul penal în
această calitate, va fi audiată în calitate de martor.
Potrivit legii, martorul are dreptul să fie supus măsurilor de protecție și
să beneficieze de restituirea cheltuielilor ocazionate de chemarea sa în f ața
organelor judiciare. Martorul are obligația de a da declarații conforme cu
realitatea, de a se prezenta la chemările organelor judiciare și de a comunica în
scris în termen de 5 zile orice schimba re a adresei la care este citat.
Expertul este un specia list autorizat în condițiile legii, să se pronunțe cu
privire la constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări
care prezintă importanță pentru aflarea adevărului într -o cauză penală.
Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar în
vederea efectuării expertizei, poate cere lămuriri organului judiciar care a
dispus expertiza ori părților și subiecților procesuali principali, are dreptul la
un onorariu pentru activitatea depusă și pentru cheltuielile pe care le -a
suportat sau urmează să le suporte. De asemenea , el poate beneficia și de
măsuri de protecție în condițiile legii.
Expertul este obligat să se prezinte la chemările organelor judiciare și
are datoria de a -și întocmi raportul de expertiză cu respectarea te rmenului
stabilit de organul judiciar.
Interpretul este persoana autorizată în condițiile legii, să asigure
traducerea dintr -o limbă străină în limba română, ori de câte ori persoana
audiată nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba
română. În categoria interpreților autorizați sunt incluși și traducătorii
autorizați.
În cazuri urgente când se impune lurea de îndată a unei măsuri
procesuale sau atunci când nu se poate asigura un interpret autorizat, organul
judiciar va putea folosi în calitate de interpret orice persoană care poate
comunica cu cel ascultat, cu obligația pentru organul judiciar de a relua
audierea prin interpret autorizat imediat ce acest lucru este posibil.
Ca și experții, interpreții au dreptul la un onorariu pentru ac tivitatea
desfășurată și sunt obligați să se prezinte la chemările organelor judiciare.
46
În cauzele penale, interpreții pot fi desemnați de organele judiciare sau
pot fi aleși de părți ori de persoana vătămată, dintre interpreții autorizați
potrivit legii.
CAPITOLUL IV. ACȚIUNILE ÎN PROCESUL PENAL
1. ACȚIUNEA ÎN JUSTIȚIE. NOȚIUNE
2. ACȚIUNEA PENALĂ. OBIECTUL, SUBIECȚII ȘI
TRĂSĂTURILE SALE
3. DESFĂȘURAREA ACȚIUNII PENALE
4. CAUZELE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIȘCARE ȘI
EXERCITAREA ACȚIUNII PENALE
5. ACȚIUNEA CIVILĂ. OBIECTUL, SUBIECȚII ȘI
TRĂSĂTURILE SALE
6. CONDIȚIILE DE EXERCITARE A ACȚIUNII CIVILE
7. DESFĂȘURAREA ACȚIUNII CIVILE
8. RAPORTUL DINTRE ACȚIUNEA CIVILĂ ȘI ACȚIUNEA
PENALĂ
1. Acțiunea în justiție. Noțiune.
Normele dreptului reglementează relațiile sociale și stabilește pentru
subiectele raporturilor juridice o anumită comportare obligatorie. Atunci când
sunt încălcate normele dreptului penal prin comiterea unui fapt ilicit, ia naștere
un conflict de drept. Restabilirea ordinii juridice se poate face doar de către
organele învestite cu aplicarea legii. Aceasta are loc prin intermediul acțiunii
în justiție.
Acțiunea în justiție este mijlocul legal prin care un conflict de drept
este adus în fața justiției, în vederea soluționării sale.
47
Prin intermediul acțiunii în justiție, o persoană este trasă la răspundere
în fața instanțelor judecătorești , pentru a fi obligată să suporte consecințele
care derivă din încălcarea anumitor norme juridice.
În funcție de norma juridică încălcată, acțiunea în justiție poate fi după
caz, penală , civilă, contravențională, de contencios administrativ, etc.
Dreptul la acțiune nu se confundă cu dreptul lezat, ci este un drept
virtual înscris în norma care ocrotește o anumită valoare socială, pe când
dreptul lezat pr ivește în mod concret valoarea socială în ocrotirea căreia este
instituit. Dacă valoarea ocrotită nu a fost lezată, nici dreptul la acțiune nu
poate fi folosit. Când însă dreptul la acțiune devine exercitabil, el se valorifică
printr -o cerere în justiție.
Acțiunea în justiție se caracterizează prin următoarele elemente
componente: temeiul de drept al acțiunii, obiectul acțiunii, subiecții acțiunii și
aptitudinea funcțională.
Temeiul de drept al acțiunii îl constituie dispoziția juridică ce prevede
fapta i licită și a cărei încălcare naște dreptul la acțiune, iar temeiul de fapt îl
reprezintă însăși fapta ilicită prin săvârșirea căreia a fost încălcată norma de
drept.
Obiectul acțiunii constă în aducerea în fața organelor judiciare a
conflictului de drept pe nal, în vederea tragerii la răspundere a celui care a
încălcat norma de drept substanțial.
Subiecții acțiunii sunt subiecții raportului juridic de conflict născut din
săvârșirea faptei ilicite, cu poziții inversate: subiectul activ al faptei ilicite
devine subiect pasiv al acțiunii în justiție, iar subiectul pasiv al faptei ilicite
devine subiect activ al acțiunii în justiție.
Aptitudine a funcțională a acțiunii în justiție există atunci când
folosirea ei duce la declanșarea procesului judiciar, iar actele p rocesuale
îndeplinite pe parcursul ei pot dinamiza desfășurarea procesului.
În procesul penal se pot exercita două acțiuni: acțiunea penală și
acțiunea civilă .
2. Acțiunea penală. Obiectul, subiecții și trăsăturile sale.
Acțiunea penală este mijlocul prin intermediul căruia se realizează
tragerea la răspundere penală și pedepsirea celui vinovat de săvârșirea
unei infracțiuni .
48
Acțiunea penală nu se naște din săvârșirea infracțiunii, ci din norma
juridică prin care o anumită faptă este considerată ca infrac țiune. Din
săvârșirea faptei se naște doar folosința sau exercițiul acțiunii.
Acțiunea penală este o importantă instituție a dreptului procesual penal
întrucât este mijlocul legal prin intermediul căruia se realizează sco pul
procesului penal.
Prin pune rea în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului, ace sta
devine inculpat, parte în procesul penal. Actul prin care se pornește acțiunea
penală împotriva cui va, se numește act de inculpare. O rdonanța procurorului
sau rechizitoriul emis de acesta sunt ce le mai uzuale acte de inculpare.
Obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a
infractorului. Acțiunea penală se exercită în tot cursul procesului penal.
Subiecții acțiunii penale . Săvârșirea unei fapte penale provoacă
declanșare a unei acțiuni penale, iar subiecții raportului juridic născut din
săvârșirea acelei fapte devin subiecții acțiunii, cu calități inverse însă.
Subiectul activ principal al acțiunii penale și titular al acesteia este
întotdeauna statul. Statul exercită acți unea penală prin intermediul
procurorului.
Subiect activ secundar al acțiunii penale este persoana vătămată prin
infracțiune.
Subiect pasiv al acțiunii penale este întotdeauna persoana care a comis
infracțiunea și care este trasă la răspundere penală. În trucât ră spunderea
penală este personală și acțiu nea penală este personală, ea exercitându -se
numai împotriva celui ce a săvârșit infracțiunea.
Acțiunea penală se caracterizează prin anumite trăsături specifice :
– acțiunea penală aparține statului, care prin organele sale
specializate are dreptul să tragă la răspundere penală persoanele care comit
infracțiuni
– acțiunea penală este obligatorie, întrucât infracțiunile sunt fapte
socialmente periculoase pentru reprimarea cărora statul este dator să interv ină.
De la caracterul obligatoriu al acțiunii penale fac excepție faptele pentru care
punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de depunerea plângerii
penale prealabile.
– acțiunea penală este indisponibilă deoarece odată pusă în
mișcare, ea nu poate fi retrasă, ci trebuie continuată până la stingerea ei.
Acțiunea penală se poate stinge atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul
judecății, prin rămânerea definitivă a soluției ce se dă în cauza penală.
49
– acțiunea penală este indivizibil ă, exercitarea ei extinzându -se
asupra tuturor participanților la infracțiune. Oricând s -ar descoperi ulterior noi
participanți la săvârșirea infracțiunii, acțiunea penală se extinde și asupra
acestora.
– acțiunea penală este individuală, adică poate fi e xercitată numai
împotriva inculpatului. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii
penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.
3. Desfășurarea acțiunii penale.
Acțiunea penală este o componentă a procesului penal care se
declanșează numa i după identificarea făptuitorului și strângerea de probe de
vinovăție (are caracter „in personam”) , pe când procesul penal poate începe
imediat ce a fost descoperită și sesizată o infracțiune (începerea urmăririi
penale poate avea caracter „in rem” sau „i n personam”) .
Cele trei momente principale ale desfășurării acțiunii penale sunt:
– punerea în mișcare a acțiunii penale,
– exercitarea acțiunii penale,
– stingerea acțiunii penale.
De principiu, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare imediat după
începere a urmăririi penale , dar în general este pusă în mișcare pe parcursul
urmăririi penale , înainte de începerea judecății, cu excepția cazurilor în care
legea prevede că acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și în timpul
judecății.
Exercitarea acțiunii pen ale ia sfârșit în cursul urmăririi penale prin
clasare sau renunțare la urmărirea penală, iar în cursul judecății odată cu
pronu nțarea unei hotărâri definitive. Procesul penal poate însă continua cu
punerea în executare a hotărârii penale.
I. Punerea în mi șcare a acțiunii penale nu trebuie confundat ă cu
momentul începerii urmăririi penale. Imediat ce organele de urmărire penală
au fost sesizate cu comiterea unei infracțiuni, ele declanșează procesul penal
prin începerea urmăririi penale. Nu întotdeauna însă , odată cu declanșarea
procesului penal, organele de urmărire penală pun în mișcare și acțiunea
penală.
Începerea urmăririi penale poate avea loc “in rem” (pentru faptă ) sau
“in personam” , pe când punerea în mișcare a acțiunii penale se realizează
numai “in personam” (față de persoană ), ceea ce înseamnă că pentru a putea fi
50
pusă în mișcare acțiunea penală este necesar ca persoana care urmează să fie
trasă la răspundere penală să fie cunoscută cu toate datele ei de stare civilă .
De cele mai multe ori, de l a momentul săvârșirii infracțiunii și până la
identificarea autorului ei trece o anumită perioadă de timp. De aceea, de
regulă, momentul începerii urmăririi penale și cel al punerii în mișcare a
acțiunii penale nu coincid.
Pentru punerea în mișcare a ac țiunii penale există două feluri de
condiții: pozitive și negative .
Condițiile pozitive constau în constatarea că s -a săvârșit o infracțiune și
în cunoașterea identității persoanei care a săvârșit -o.
Pentru punerea în mișcare acțiunii penale trebuie să existe temeiuri
suficiente (probe ) din care să rezulte presupunerea rezonabilă că o anumită
persoană a comis o infracțiune și nu doar simple bănuieli. Probele nu trebuie
confundate cu existența unei convingeri depline că persoana respectivă a
comis infracți unea; convingerea deplină se formează numai în cursul
defășurării ulterioare a procesului penal.
Condițiile negative constau în inexistența vreunui caz di n cele
prevăzute în articolul 16 din Codul de procedură penală.
Atribuția de punere în mișcare acț iunii penale revine procurorului
deoarece el exercită f uncția de învinuire . În cursul urmăririi penale , procurorul
va pune în mișcare acțiunea penală prin ordonanță .
După cum am afirmat mai sus, acțiunea penală se exercită dacă sunt
îndeplinite atât condițile pozitive cât și cele negative.
Condițiile negative constau în inexistența vreunui caz di n cele prevăzute
în articolul 16 din Codul de procedură penală . D acă aceste cauze survin
înainte de declanșarea acțiunii, au drept rezultat împiedicarea punerii în
mișcare a acțiunii, iar dacă apar în cursul exercitării acesteia, duc la stingerea
ei.
Toate cazurile de la art. 16, vor atrag e în cursul urmăriririi penale ,
soluția clasării .
În cursul judecății , intervenția vreunuia dintre cazurile de la art. 16 lit.
„a”-„d” vor determina soluția achitării , pe când cazurile de la litera „e” până
la litera “j” vor impune soluția de încetare a procesulu i penal .
Cazurile de la litera “a” la “d ” care exclud existența infracțiunii sunt:
a. fapta nu există , adică fapta nu e xistă în materialitatea ei.
b. fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită
cu vinovăția prevăzută de lege . În acest caz, s -a comis o faptă care nu este însă
incriminată de legea penală, ci eventual d e altă reg lementare: disciplinară,
51
civilă, contravențională ori fapta s -a săvârșit cu o altă formă de vinovăție decât
aceea cerută de lege sau chiar fără vinovăție .
c. nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea . În acest
caz există o faptă, dar ea a fost săvârșită de o altă per soană decât făptuitorul,
suspectul sau inculpatul din cauză .
d. există o cauză justificativă sau de neimputabilitate , adică atât
vreuna din a celea descrise în articolele 19 -22 și respectiv 24 -31 din Codul
penal , cât și alte cauze justificative sau de nei mputabilitate speciale .
Cazurile de la litera “e ” la “j” în care acțiunea penală poate fi exercitată
numai în anumite condiții sau este lipsită de obiect:
e. lipsește plângerea prealabilă , autorizarea sau sesi zarea
organului competent ori altă condiție p revăzută de lege necesară pentru
punerea în mișcare a acțiunii penale.
f. a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspect ului ori al
inculpatului persoană fizică sau s -a dispus radierea suspectului sau
inculpatului persoană juridică .
g. a fost ret rasă plângerea preala bilă în cazul infracțiunilor pentru
care retragerea plângerii înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea
ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii .
h. există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.
i. există autoritate de lucru judecat .
j. a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat.
II. Exercitarea acțiunii penale. Dacă nu există nici unul din cazurile
care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, aceasta va fi exercitată,
adică va fi su sținută în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului.
Procurorul și organele de cercetare penală au obligația să exercite
acțiunea penală pe tot parcursul urm ăririi penale. În timpul judecăr ii cauzei,
acțiunea penală se exercită tot de către pro curor. În mod normal, acțiunea
penală se stinge prin judecată, adică prin pronunțarea unei hotărâri
judecătorești.
III. Stingerea acțiunii penale. Dacă însă există vreo cauză de
împiedicare, acțiunea penală nu va putea fi exercitată și va fi stinsă, iar soluția
ce se va pronunța va fi diferită în funcție de momentul adoptării ei.
Astfel, în cursul urmăririi penale , dacă se ivește vreun caz de
împiedicare a exercitării acțiunii penale, procuror ul va dispune clasarea
cauzei .
În cursul judecății cauzei, inst anța de judecată va pronunța:
52
– achitarea , când există vreunul din cazuri le prevăzute în
articolul 16 lit. a – d,
– înceterea procesului penal , când există vreunul din cazurile
prevăzute în art. 16 literele e – j.
În caz de amnistie, prescripție sau re tragerea plângerii pre alabile ori de
existență a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul
renunțării la urmărirea penală, suspec tul sau inculpatul poate cere continuarea
procesului penal pentru a se stabili dacă se face sau nu vinovat de comiterea
infracțiunii. Dacă se constată că suspectul/inculpatul nu se face vinovat de
comiterea faptei se va dispune clasarea , respectiv achitarea, iar dacă se va
stabili că este vinovat , se va dispune clasarea , respectiv încetarea procesului
penal.
Stingerea acțiunii penale penale poate avea loc după epuizarea ei, în
cursul urmăririi penale, prin clasare sau renunțare la urmărirea penală. În
cursul judecății acțiunea penală se stinge prin pronunțarea unei hotăr îri
judecătorești de condamnare, renunțar e la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal .
4. Cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau
care sting acțiunea penală
Acțiunea penală are rolul de a dinamiza desfășurar ea procesului penal,
dar în anumite situații legea înlătură acestă aptitudine funcțională, astfel că
acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu mai poate fi exercitată.
Unele din aceste cauze au efect definitiv asupra acțiunii penale, adică
odată i ntervenite ele înlătură pentru totdeauna răspunderea penală ( amnistia,
prescripția ori decesul făptuitorului , radierea persoanei juridice , retragerea
plângerii prealabile ), pe când altele au efect temporar, existând posibilitatea
desființării, în anumite c ondiții a soluțiilor pronunțate ( când se depune
plângerea prealabilă, se obține autorizarea sau sesi zarea din partea organului
competent ).
Cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau
continuarea exercitării ei sunt prevăzute în mod expr es în lege. Așa cum
arătam mai sus, articolul 16 din Codul de procedură penală arată situațiile în
care acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate fi ex ercitată.
În afara acestor cazuri din Codul de procedură penală mai există și alte
situaț ii prevăzute în Cod ul penal sau în legi speciale ( de ex. desistarea sau
împiedicarea rezultatului în caz d e tentativă ).
Cauzele care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau care
sting acțiunea penală :
53
a. Fapta nu există. Singurul temei al răspu nderii penale este
infracțiunea. Din moment ce nu a fost comisă nici o faptă, nu există nici
infracțiunea și pe cale de consecință nici acțiunea penală n -ar putea fi pusă în
mișcare.
Prin instituirea acestui caz, legiuitorul a avut în vedere situația în c are
fapta nu există în materialitatea ei, adică nu avem vreo faptă care să fi produs
o modificare în lumea materială.
Nu există spre exemplu , infracțiunea de furt când se constată că nu a
fost sustras nici un bun al părții vătămate, ci aceasta din eroare a reclamat
infracțiunea de furt, iar bunul c are-i lipsea a fost găsit după ce îl rătăcise ea
însăși prin gospodărie.
b. Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu
vinovăția prevăzută de lege . Spre deosebire de situația de mai sus, fapta
există în mod obiectiv, dar ea nu figurează între faptele prevăzute de legea
penală. De asemenea, chiar dacă fap ta este prevăzută de legea penală, este
posibil să fi fost comisă cu altă formă de vinovăție decât aceea cerută de lege,
cum ar fi de exem plu, violarea de domiciliu comisă din culpă, ori fapta de
lovire sau alte violențe în forma simplă comisă din culpă. În aceste exemple
lipsește forma de vinovăție a intenției prevăzută în lege astfle că faptele nu
constituie infracțiune.
Nefiind conside rată infracțiune, fapta nu poate constitui temeiul tragerii
la răspundere penală a inculpatului. Eventual, fapta ar putea atrage o
răspundere civilă, disciplinară, contravențională.
Spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de
către o persoană care are sânge o îmbibație alcoolică de 0,60 ml/l nu ar putea
atrage răspunderea penală a făptuitorului întrucât fapta nu este infracțiune , ci o
contravenție.
c. Nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea . De această
dată, fapta exi stă în materialitatea ei, constituie infracțiune , dar nu a fost
săvârșită de persoana împotriva căreia se îndreaptă acțiunea penală.
Aptitudinea funcțională a acțiunii penale lipsește numai în raport cu o
anumită persoană, dar dacă autorul faptei este ide ntificat, este posibilă tragerea
la răspundere penală a acestuia.
Spre exemplu, dacă acțiunea penală a fost pusă în mișcare în mod greșit
față de „X” pentru că a cauzat o vătămare corporală victimei în cursul unei
agresiuni, dar apoi se constată că vinovat de săvârșirea faptei este un alt
suspect implicat în altercație, se va dispune clasarea cauzei față de „X” sau
achitarea lui „X” , întrucât fapta nu a fost săvârșită de el.
54
d. Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate . Cauzele
justificative sa u de neimputabilitate conduc la înlăturarea caracterului penal al
faptei și au fie aplicabilitate generală , fie aplicabilitate specială.
Cauzele cu aplicabilitate generală pot interveni în cazul oricărei
infracțiuni, pe când cauzele cu aplicabilitate spec ială intervin numai în
anumite situații, strict prevăzute în lege.
Cauzele cu caracter general sunt: legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul victimei,
constrângerea fizică sau morală, excesul neimputabil, minoritatea,
iresponsabilitatea , intoxicarea, eroarea și cazul fortuit . Ele sunt prevăzute în
partea generală a Codului penal, în art. 18 -31.
Alte cauze au caracter special și se regăsesc în partea specială a Codul ui
penal ori în legi speciale cu dispoziții penale. Printre acestea putem menționa:
constrângerea la darea de mită ( art. 290 alin. 2 din Codul penal ), retragerea
mărturiei mincinoase (art. 273 alin. 3 din Codul penal).
e. Lipsește plângerea pre alabilă , autorizarea sau sesizare a
organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară
pentru punerea în mișcare a acțiunii penale .
Plângerea prealabilă este o condiție indispensabilă pentru exercitarea
acțiunii penale pentru săvârșirea anumitor infracțiuni ( de exemplu: l ovirea sau
alte violențe, vătămarea corporală, amenințarea, ab uzul de încredere, violul în
forma simplă, etc. ).
În cazul acestor fapte , legiuitorul a considerat că interesul personal al
celui vătămat prin infracțiune este mai important decât interesu l soc ietății de a
trage la răspundere penală pe făptuitor și ca atare lipsa plângerii prealabile va
împied ica declanșarea procesului penal .
Se asimilează cu lipsa plângerii prealabile și situația depunerii ei de
către o altă persoană decât persoana vătămată, p recum și depunerea ei tardivă,
după termenul de 3luni prevăzut în lege.
Atunci însă când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, punerea în mișcare a acțiunii
penale se poate face și din ofi ciu.
Autorizarea este o condiție de pedepsibilitate în anumite cazuri de
tragere la răspundere pen ală a magistraților, membrilor G uvernului,
senatorilor, deputaților. În asemenea situații , pentru punerea în mișcare a
acțiunii penale este necesară autoriza rea dată de organul competent
(Parlament, Guvern, C onsiliul Superior al Magistraturii , etc.)
Sesizarea făcută de organele competente condiționează punerea în
mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile contra siguranței circulației pe
căile ferate, pen tru infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare, etc.
55
f. A intervenit amnis tia sau prescripția, decesul suspectului ori al
inculpatului persoană fizică sau s -a dispus radierea suspectului sau
inculpatului persoană juridică .
Amnistia înlătură răsp underea penală pentru fapta penală săvârșită , iar
dacă intervine după condamnare va avea ca efect înlăturarea executării
pedepsei , precum și a celorlalte consecințe ale condamnării.
Prescripția înlătură prin trecerea timpului , răspunderea penală.
În legislația noastră penală sunt imprescriptibile infracțiunile contra
păcii și omenirii , infracțiunile de omor precum și infracțiunile săvârșite cu
intenție care au avut ca urmare moartea victimei.
Decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică va atra ge
stingerea acțiunii penale, indiferent de stadiul procesual în care a intervenit.
Decesul celorlalte părți din procesul penal nu va produce acestă consecință.
Radierea suspectului sau inculpatului persoană juridic ă este operațiunea
care marchează „moart ea” sau dispariția din viața socială a respectivei
persoane juridice. Desființarea persoanei juridice prin dizolvare sau lichidare
trebuie urmată de radierea acesteia fie din registrul comerțului ( când este
vorba de o societa te sau entitate comercială ), fie din registrul asociațiilor și
fundațiilor.
g. A fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracțiunilor pentru
care retragerea înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori
a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii .
Retrager ea plângerii prealabile , ca manifestare de voință a părții
vătămate, înlătură răspunderea penală pentru acele infracțiuni care se
pedepsesc la plângerea prelabilă. Retragerea plângerii trebuie să fie
necondiționată și totală (atât sub aspectul laturii pena le cât și sub aspectul
laturii civile) pentru a produce acest efect.
Retragerea plângerii prealabile constituie o manifestare unilaterală de
voință a persoanei vătămate.
Împăcarea părților va duce în cazurile prevăzute de lege , la încetarea
procesului pen al și stingerea acțiunii penale. Este posibilă împăcarea părților
în cazul acelor infracțiuni pentru care legiuitorul prevede în mod expres
posibilitatea împăcării, spre exemplu în cazul infracțiunilor de lovire sau alte
violențe ori vătămare corporală din culpă săvârșite împotriva unui membru al
familiei (art. 193, 196 și 199 alin. 2 din Codul penal). Pentru persoanele lipsite
de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de către reprezentantul lor legal,
iar persoanele cu capacitate de exercițiu restrâns ă se pot împăca cu
încuviințarea reperezentantului lor legal . Împăcarea are caracter bilateral și
este personală.
56
În cazul infracțiunilor pedepsite la plângere pre alabilă, încheierea unui
acord de mediere , în condițiile Legii nr. 192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator, va atrage de asemenea încetarea procesului
penal .
h. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege . Această ipoteză
are în vedere incidența vreunei cauze de acest gen.
Cauzele de nepedepsire se regăsesc atât în par tea generală a Codului
penal (de ex., desistarea sau împiedicarea rezultatului ), cât și în partea specială
a Codului pen al sau în legi speciale (de ex. , întreruperea cursului sarcini de
către femeia însărcinată, vătămarea fătului în timpul sarcinii de cătr e femeia
însărcinată, tăinuirea săvârșită de un memebru de familie , denunțarea de către
mituitor a faptei înainte ca organul de urmărire penală sa fi fost sesizat cu acea
faptă, retragerea mărturiei mincinoase în anumite condiții, favorizarea
infractorului săvârșită de un membru de familie , etc. ).
i. Există autoritate de lucru judecat . Odată rămase definitive,
hotărârile judecătorești capătă autoritate de lucru judecat, ceea ce conduce la
prezumția legală că reflectă adevărul.
Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești va conduce la
anumite efecte:
– un efect pozitiv și anume acela că hotărârea poate fi pusă în executare ,
– un efect negativ, care constă în împiedicarea exercitării unei noi
acțiuni penale împotriva aceleiași persoane , pentru aceeași faptă.
Trebuie așadar să existe identitate de persoane și de obiect pentru a se
putea invoca autoritatea de lucru judecat într -o anumită cauză. Potrivit legii,
există autoritate de lucru judecat , chiar dacă faptei săvârșite i s -ar da o altă
încadra re juridică.
j. A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, efectuarea unei proceduri penale sau
continuarea unei p roceduri inițiate de autoritățile judiciare române
competente, pentru o faptă care constituie infracțiune conform legii române,
poate fi transferată unui stat străin.
Autoritățile judiciare române pot solicita autorităților competente ale
altui stat, exer citarea unei proceduri penale sau continuarea acesteia dacă
transferul procedurii penale servește intereselor unei bune administrări a
justiției sau favorizează reintegrar ea socială în caz de condamnare .
Transferul procedurii penale poate fi solicitat și a tunci când autoritățile
judiciare române apreciază, în funcție de particularitățile cauzei, că prezența
persoanei învinuite de săvârșirea infracțiunii la cercetarea penală nu poate fi
asigurată și acest lucru este posibil în statul străin.
57
5. Acțiunea civilă. Obiectul, subiecții și trăsăturile acesteia
Acțiunea civilă este instrumentul juridic prin care sunt trași la
răspundere civilă inculpatul și partea responsabilă civilmente , deoarece prin
infracțiunea comisă s -au încălcat și normele dre ptului civil, astfel încât fapta
va atrage atât răspunderea penală cât și răspunderea civilă.
Obiectul acțiunii civi le este tragerea la răspundere civi lă a inculpatului
și eventual , a părții respo nsabile civilmente. Repararea pa gubei se face potrivit
dispozițiilor legii civile , în natură sau prin plata unui echivalent bănesc .
Repararea în natură se poate realiza prin una din următoarele
modalități :
– restituirea lucrului,
– restabilirea situației ant erioare săvârșirii infracțiunii ,
– desființarea totală ori parțială a unui înscris ,
– prin orice alt mijloc de reparare .
Această modalitate de reparare a pagubei are caracter prioritar față de
repararea pagubei prin echivalent bănesc.
Paguba cauzată prin infracțiune cuprinde atât paguba efectivă (damnum
emergens ), folosul nerealizat (lucrum cessans – de exemplu dobânda legală
datorată de la săvârșirea infracțiunii și până la achitarea sumei ), dar și
cheltuielile pe care partea le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului .
Restituirea lucrului ca primă mo dalitate de reparare în natură a pagubei
este posibilă ori de câte ori lucrurile care aparțin părții civile au fost ridicate în
cursul procesului penal , de la inculpat sau de la persoana care le deține
(dobânditorul de bună -credință ).
Această măsură poate fi dispusă de către procuror sau de către
judecător , în funcție de faza procesuală în care se află cauza.
Restituirea lucrului se face doar dacă nu se stânjenește aflarea
adevărului în procesul penal și întotdeauna c u obligația pentru persoana care l –
a primit , de a păstra lucrul până la soluționarea definitivă a cauzei.
Dacă prin restituirea lucrului nu se acoperă complet paguba cauzată prin
infracțiune, inculpatul va fi obligat în plus și la plata unei despăgubiri care să
realizeze astfel o just ă repara ție a pagubei cauzate ( de exemplu , când s-au
deteriorat bunurile sustrase ).
Restabilirea situației anterioare reprezintă o altă modalitate de reparare
în natură a pagubei și se recurge la ea ori de câte ori e ste posibilă revenirea la
58
situația anter ioară s ăvârșirii infracțiunii ( de exemplu , evacuarea inculpatului
din imobilul pe care l -a ocupat prin săvârșirea infracțiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătorești prevăzută în a rt. 271 alin. 2 din Codul penal ).
Această măsură se poate dispune numai de că tre instanța de judecată în
cursul judecății .
La desființarea totală sau parțială a unui înscris ca modalitate de
reparare în natură a pagubei se recurge de regulă în situația săvârșirii
infracțiunilor de fals, când instanța trebuie să dispună desființare a înscrisurilor
falsificate.
Repararea pagubei prin echivalent bănesc se realizează prin obligarea
inculpatului și a părții responsabile civilmente la plata unei sume de bani , ori
de câte ori nu este posibilă repararea în natură.
În practica judiciară s -a recurs la această modalitate de reaparare a
pagubei în cazurile în care bunurile sustrase sau obținute prin înșelăciune,
abuz de încredere, etc. , nu mai sunt găsite, ori sunt distruse; atunci când au
fost efectuate cheltuieli cu îngrijiri medicale în ipo teza infracțiunilor contra
persoanei; dacă victima infracțiunilor care au dus la moartea acesteia
contribuia la întreținerea altei persoane, etc.
Se pot acorda despăgubiri atât pentru prejudiciul efectiv cauzat cât și
pentru prejudiciul viitor , dacă produ cerea lui este neîndoielnică (art. 1385 alin.
2 din Codul civil).
Acordarea despăgubirilor bănești se poate face atât prin acordarea unei
sume globale cât și prin acordarea unor prestații periodice.
Sunt supuse reparării prin echivalent bănesc, atât prejud iciile
patrimoniale cât și prejudiciile nepatrimoniale . Repararea prejudiciilor
nepatrimoniale are ca fundament legal , articolul 1391 din Codul civil .
Caracteristic prejudiciilor nepatrimoniale sau daunelor morale cum mai
sunt denumite, este că nu au o va loare economică precis evaluabilă în bani,
rămânând l a latitudinea in stanței , aprecie rea cuantumului acestuia . În practica
judiciară s-au acordat daune morale pentru prejudicii afective constând în
suferințele psihice cauzate de moartea unei persoane iubit e, desfigurarea sau
îmbolnăvirea gravă, durerile fizice cauzate prin răniri, loviri, vătămări
corporale, etc.
Subiecții activi ai acțiunii civile sunt:
– partea civilă, adică persoana în dauna căreia s -a produs
prejudiciul moral sau materi al;
– Ministerul Public care are obligația să exercite acțiunea civilă în
fața instanței de judecată atunci când persoana vătămată este lipsită d e
capacitate de exercițiu sau care capacitate de exercițiu restrânsă ;
59
Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt:
– inculpatul, care este și subiect pasiv principal al acestei acțiuni,
întrucât el este cel care a produs un prejudi ciu prin comiterea infracțiunii;
– partea responsabilă civilmente este persoana chemată să
răspundă în procesul penal, potrivit legii ci vile pentru pagubele cauzate prin
fapta inculpatului.
Trăsăturile acțiunii civile. Spre deosebire de acțiunea penală, acțiunea
civilă se pornește și se exercit ă numai în măsura în care persoana vătămată sau
succesorii acesteia înțeleg să fie despăgub iți pentru prejudiciul produs
(excepție fac acele cazuri când acțiunea civilă se ex ercită din oficiu de către
procuror ).
Ca atare, a cțiunea civilă are î n principiu caracter disponibil , deși în
anumite cazuri menționate mai sus, ea este exercitată din oficiu. Astfel, partea
civilă poate renunța în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la
terminarea dezbaterilor în apel. Asupra acestei renunțări, partea civilă nu mai
poate reveni și nici nu mai are dreptul să introducă acțiune separată la instan ța
civilă pentru aceleași pretenții
În plus, acțiunea civilă are caracter accesoriu , adică poate fi exercitată
în cursul procesului penal numai atunci când poate fi pusă în mișcare acțiunea
penală.
Acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a
inculpatului și a părții responsabile civilmente este scutită de taxa de timbru ,
indiferent dacă se exercită în fața instanței penale ori în fața instanței civile.
6. Condițiile de exercitare a acțiunii civile
Pentru ca a cțiunea civilă să fie exercitată în procesul penal, trebuie să
fie îndeplinite anumite condiții:
a) Infracțiunea săvârșită să fi produs un prejudiciu (material sau
nepatrimonial ). Acțiunea civilă nu se poate exercita decât dacă infracțiunea
săvârșită este una de rezultat, nu ș i în ipoteza unei infracțiuni de pericol.
Spre exemplu, conducerea unui autovehicul pe drumurile publice fără
permis de conducere este o infracțiune de pericol care exclude producerea
vreunui prejudiciu.
60
b) Între infracțiunea săvârșită și prejudiciu să e xiste legătură de
cauzalitate . Fără existența acestei legături, persoana care a săvârșit fapta n -ar
putea fi obligată la despăgubiri, lipsind temeiul tragerii la răspundere juridică
a acelei persoane.
c) Prejudiciul să fie cert , adică sigur atât sub aspe ctul existenței sale cât
și sub aspectul posibilităților de evaluare. Prejudiciul cert poate fi atât actual
cât și viitor.
Un prejudiciu cert și viitor este spre exemplu, cel rezultat din pierderea
capacității de muncă a unei persoane.
Prejudiciul eventu al nu poate fi acoperit întrucât există o lipsă de
certitudine cu privire la producerea sa în viitor.
d) Prejudiciul să nu fi fost reparat. De principiu, acoperirea
prejudiciului va împiedica exercitarea acțiunii civile, dar trebuie avut în
vedere dacă p rejudiciul a fost acoperit total sau numai parțial, caz în care
acțiunea civilă este exercitabilă. De asemenea , se mai impune a se stabili dacă
acoperirea prejudiciului s -a făcut de către terțe persoane care au contribuit la
aceasta din dorința de a ajuta victimele infracțiunii și nu pentru a -l degreva pe
inculpat de această obligație ( de exemplu, cazul colegilor de serviciu care
înmânează victimei infracțiunii o sumă de bani pentru ajutorarea acesteia ).
e) Repararea prejudiciului să fie pretinsă de către persoana fizică sau
juridică îndreptățită . Pen tru obținerea reaparării prejudi ciului, persoana
păgubită trebuie să -și manifeste voința în acest sens prin constituirea de parte
civilă.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacit ate
de exercițiu restrânsă , nu este nevoie de manifestarea de voință a acestora,
acțiunea civilă exercitându -se din oficiu de către procuror , chiar dacă persoana
vătămată nu este constituită parte civilă.
7. Desfășurarea acțiunii civile.
Prin rezolvar ea acțiunii civile în cadrul procesului penal trebuie să se
acord e o des păgubire integrală. Posibilitățile de plată ale inculpatului și părții
responsabile civilmente nu influențează nici existența răspunderii civile și nici
cuantumul despăgubirilor ce vor fi acordate.
61
În fața instanței penale nu pot fi deduse pe calea acțiunii civile alte
raporturi juridice decât acelea izvorâte din paguba pricinuită prin infracțiune.
Acțiunea civilă se pune în mișcare prin constituirea ca parte civilă a
persoanei vătămat e în contra inculpatului sau părții responsabile civilmente.
Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale
convențională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acțiunea civilă în
cadrul procesului penal în locul persoanei vătămate . Dacă transmiterea acestui
drept are loc după constituirea ca parte civilă, acțiunea civilă poate fi disjunsă.
Constituirea de parte civilă se face printr -o declarație scrisă sau orală în
fața organului de urmărire penală sau a instanței de judecată.
Manifestarea de voință a persoanei vătămate în acest sens se poate face
în tot cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății , numai până la începerea
cercetării judecătorești . Când declarația de constituire ca parte civilă se face
oral, organul judiciar a re obligația să o consemneze într -un proces verbal sau
în încheiere, după caz.
Odată cu declarația de constituire ca parte civilă, persoana păgubită
trebuie să indice natura și întinderea pretențiilor, a motivelor, precum și a
probelor pe care se întemei ază acestea.
Încălcarea în procesul penal a acestor dispoziții legale privind
momentul constituirii ca parte civilă și conținutul declarației va atrage
imposibilitatea pers oanei vătămate ori a succesoril or ei de a se constitui parte
civilă în procesul penal, ei păstrând însă dr eptul de a se adresa cu acțiune
separată, instanței civile.
După constituirea de parte civilă, persoana vătămată devine parte civilă .
Până la terminarea cer cetării judecătorești, partea civilă poate mări sau
micșora întinderea pret ențiilor.
Acțiunea civilă se susține în proces de către partea civilă, iar pentru
persoanele lipsite de capacitate de exerc ițiu ori cu capacitate de exerc ițiu
restrânsă , acțiunea civilă se susține de către reprezentantul lor legal ori de
către procuror , chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă .
În cursul procesului penal, în legătură cu pretențiile civile, inculpatul,
partea civilă și partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacție sau un
acord de mediere, potrivit legii .
Atunci când un număr mare de persoane care nu au interese contrare s –
au constituit ca părți civi le într -un proces penal, aceste a pot desemna o
persoană care să le reprezinte int eresele în procesul penal. Dacă însă aceste
persoane nu și -au ales un reprezentant comun, organele judiciare pot desemna
un avocat din oficiu care să le reprezinte interesele.
62
Exercitarea acțiunii civile de către sau față de susccesori
În cazul în care partea civilă decedează , se reorganizează, este radiată
ori dizolvată în cursul ur măririi penale sau al judecății, se vor introdu ce în
cauză moștenitorii /succesorii în drepturi/lichidatorii aceste ia, în măsura în care
doresc să intervină în proces. Opțiunea moștenitorilor/suscesorilor trebuie
exprimată în termen de cel mult două luni de la deces, dizolvare, reorganizare
ori lichidare.
Decesul /radierea inculpatului va conduce la efecte diferite după cum
decesul se produce în faza urmăririi penale sau a judecății.
Când inculpatul decedează /este radiat în cursul urmăririi penale ,
procesu l penal va lua sfârșit , iar partea civilă se va putea adresa instanței civile
cu acțiune civilă , separată , împotriva moștenitorilor /succesorilor sau părții
responsabile civilmente.
Dacă inculpatul decedează în cursul judecării cauzei, partea civilă are
posibilitatea să continue acțiunea civilă în fața instanței penale împotriva
moștenitorilor inculpatului și a părții responsabile civilmente.
Când partea responsabilă civilmente decedează, se reorganizează, este
radiată ori dizolvată, acțiunea civilă va fi c ontinuată în fața instanței penale,
numai dacă partea civilă indică instanței moștenitorii/succesorii în
drepturi/lichidatorii acesteia, în termen de cel mult două luni de la data când a
luat cunoștință de acea împrejurare.
Rezolvarea acțiunii civile în p rocesul penal
Acțiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal atunci când a fost
alăturată acțiunii penale și s -a sesizat instanța penală. Odată cu soluționarea
laturii penale a cauzei, instanța se va pronunța și asupra la turii civile, având
următoar ele trei posibilități:
Să respingă acțiunea civilă dacă se dispune achitarea inculpatului în
temeiul articolului 10 literele „a” și „c”, datorită lips ei de temei juridic al
acțiunii sau dacă lipsește culpa civilă, lipsește paguba ori nu există legătură de
cauzalitate între infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul și
paguba produsă.
Să admită acți unea civilă în totalitate sau în parte atunci când se
constată săvârșirea unei fapte penale și producerea unui prejudiciu material
sau moral , indiferent dacă se pronunță sau nu condamnarea inculpatului. În
cazurile de achitare a inculpat ului sau de încetare a procesului penal în baza
art. 16, literele „b ” teza a 2 -a, „d” și „h ”, dacă prin fapta comisă s -au cauzat
prejudicii, instanța va admite acțiunea civilă și va acorda despăgubiri civile
celui prejudiciat.
63
Să lase nesoluționată acțiunea civilă atunci când pronunța achitarea
inculp atului în temeiul art. 16 literele „b” teza 1 și „e” precum și când dispune
încetarea pro cesului penal în temeiu l art. 16 literele „f” , „g”, „i” și „j” precum
și în caz ul în care a intervenit un acord de recunoaștere a vinovăției . În aceste
cazuri, cel interesat se poate adresa cu acțiune instanței civile.
Disjungerea acțiunii civile. Ori de câte ori soluționarea acțiunii civile
atrage depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale, instanța
penală poate disjunge acțiunea civilă care va rămâne însă în competența
instanței penale. În aceste cazuri , se constituie un dosar separat care va fi
soluționa t de aceeași instanță.
Disjungerea se poate dispune de instanță din oficiu, la cererea
procurorului sau la cererea părților. Încheierea prin care se dispune
disjungerea laturii civile este definitivă.
8. Raportul dintre acțiunea civilă și acțiunea penal ă în procesul
penal.
Acțiunea penală și civilă sunt reunite în cadrul procesului penal
deoarece își au izvorul în aceeași faptă.
Când cele două acțiuni sunt exercitate împreună în procesul penal,
acțiunea penală constituie principalul, iar acțiunea civilă accesoriul. Soluția
dată laturii penale a procesului penal va determina și soluția dată laturii civile.
Dacă persoana vătămată ori succesorii acesteia nu s-au constituit părți
civile în procesul penal , ei pot introduce acțiune civilă în fața instanței civ ile
pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Dacă însă
acțiunea civilă este exercitată separat, legea interzice realizarea concomiten tă
a celor două acțiuni ( atât în fața unei instanțe penale cât și în fața unei instanțe
civile ). În astfel de cazuri, după punerea în mișcare a acțiunii penale , se
suspendă soluționarea procesului civil până la soluționarea procesului penal,
conform principiului “penalul ține în loc civilul” , dar nu mai mult de un an .
Persoana vătămată ori susccesorii a cesteia care au pornit acțiune civilă
în fața instanței civile pot părăsi această cale și se pot adresa organelor de
urmărire penală sau instanței de judecată, numai dacă punerea în mișcare a
acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost re luat după
suspendare. Părăsirea instanței civile nu mai poate avea loc dacă această
instanță a pronunțat o hotărâre, chiar și nedefinitivă , conform principiului
“electa una via, non datur recursus ad alteram”.
64
Dacă persoana vătămată ori succesorii acesteia s-au constituit părți
civile în procesul penal , ei nu mai pot porni acțiune separată în fața i nstanțelor
civile, decât atunci când instanța penală, prin hotărâre definitivă a lăsat
nesoluționată acțiunea civilă. În aces t caz, probele administrate în cursu l
procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. Cu toate acestea,
persoana vătămată poate părăsi procesul penal și se poate adresa instanței
civile cu acțiune civilă dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare
a procesului penal, a cțiunea civilă se suspendă, dar nu mai mult de un an.
Când procurorul a dat o soluție de netrimitere în judecată, partea se
poate adresa instanței civile cu acțiune civilă în vederea recuperării
prejudiciului.
Dacă cele două acțiuni (penală și civilă ) se rezolvă separat, hotărârea
definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judec at în fața instanței care
judec ă acțiunea civilă în ceea ce prive ște existența faptei și a persoanei care a
săvârșit -o.
Instanța civilă nu este obligată să țină seama de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența
prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite.
Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată
acțiunea civilă nu are autor itate de lucru judecat în fața organelor judiciare
penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit -o și a
vinovăției acesteia.
Aplicarea acestor reguli va evit a pronunțarea a două hotărâri (una civilă
și cealaltă penală ) care pot fi contrare împotriva aceleiași persoane , cu privire
la repararea unei singure pagube.
Dacă prejudiciul este descoperit după constituirea ca parte civilă,
persoana vătămată ori succesorii acesteia pot introduce acțiune civilă separat
în fața instanței c ivile pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după
momentul constituirii ca parte civilă.
Ori de câte ori acțiunea civilă este exercitată de către procuror, dacă se
constată că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a
instanței penale, diferența poate fi solicitată în aceleași condi ții pe calea unei
acțiuni la instanța civilă.
65
CAPITOLUL V. COMPETENȚA ÎN MATERIE PENALĂ
1. NOȚIUNEA DE COMPETENȚĂ
2. FORMELE COMPETENȚEI
3. COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘT I
4. COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
5. PROROGAREA DE COMPETENȚĂ, STRĂMUTAREA,
INCOMPATIBILITATEA ȘI CONFLICTELE DE
COMPETENȚĂ
1. Noțiunea de competență
Soluționarea unei cauze penale nu poate fi lăsată la latitudinea oricărui
organ judiciar și legea es te aceea care stabilește competența organelor
judiciare, prin delimitarea drepturilor și atribuțiilor acestor organe.
Noțiunea de competență poate fi definită ca fiind capacitatea pe care o
are un organ judiciar penal de a se ocupa de o anumită cauză pena lă.
În sens pozitiv, competența apare ca o împuternicire ce privește cadrul
de acte procesuale și procedurale pe care un organ judiciar este abilitat și
obligat să le îndeplinească, iar în sens negativ apare ca o limitare de atribuții.
Cauzele penale care fac obiectul proceselor penale sunt extrem de
variate prin natura și gravitatea faptelor săvârșite, prin locul în care au fost
comise sau soluționate, prin calitatea pe care, eventual, o are făptuitorul, astfel
încât în reglementarea com petenței diferitel or organe judi ciare este firesc să se
țină seama de toți acești factori.
66
De asemenea , organele judiciare implicate în procesul penal se
diferențiază din punct de vedere funcțional prin atribuțiile specifice pe care le
îndeplinesc și ca atare regulile de s tabilire a competenței trebuie să țină seama
și de acest aspect.
2. Formele competenței
După factorii menționați mai sus, se disting următoarele forme de
competență :
Competența funcțională (după atribuțiile organului judiciar )
determină categoriile de act ivități pe care le poate desfășura fiecare organ
judiciar.
Astfel, competența funcțională a unei instanțe de judecată este diferită
de competența funcțională a unui organ de urmărire penală ( procurori sau
organe de cercetare penală ), după cum diferă compe tența funcțională a
instanțelor între ele, ori a organelor de urmărire penală între ele.
Competența materială (după natura infracțiunii ) stabilește care organ
judiciar dintre cele de același tip, se va ocupa de soluționarea cauzei, ținând
seama de infracț iunea comisă. Competența materială se poate determina în
mod abstract, pe categorii și grupe mari de infracțiuni, fără a se face o
enumerare a acestora sau în mod concret , prin indicarea explicită a tuturor
infracțiunilor ce intră în competența materială a unui anumit organ judiciar.
Competența materială se stabilește pe linie verticală în cadrul organelor
judiciare de același fel.
Competența personală este determinată de calitatea pe care o are
făptuitorul. Spre exemplu, calitatea de militar, de parlamenta r, notar sau
magistrat va atrage competența anumitor organe judiciare.
Pentru stabilirea organului competent se are în vedere, de regulă,
calitatea avută de făptuitor în momentul comiterii infracțiunii, dar este posibil
ca această calitate să se piardă pâ nă în momentul soluționării cauzei.
Articolul 48 din C. proc. pen. prevede că instanța rămâne competentă să
judece chiar dacă inculpatul, după săvârșirea infracțiunii , nu mai are acea
calitate, dar fapta are legătură cu atribuțiile de serviciu ale făptuit orului ori s -a
dat citire actului de sesizare a instanței .
Dobândirea calității după săvârșirea infracțiunii nu determină
schimbarea competenței, cu excepția persoanelor indicate în articolul 40 alin.
1 din C. proc. pen. , cum ar fi: senatori, deputați, europarlamentari, judecătorii
Curții Constituționale, membrii Guvernului, mebrii CSM , chestori, judecătorii
67
Înalte i Curți de Casație și Justiție, procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție .
Competența teritorială este dată de locul unde a fost săvârșită fapta
prevăzută de legea penală și se determină având în vedere organele judiciare
penale de același fel și de același grad, deci pe linie orizontală.
Pentru a stabili competența unui organ judiciar în art. 41 din C. proc.
pen., se arată că sunt determinante :
a) locul săvârșirii infracțiunii,
b) locul unde a fost prins suspectul sau inculpatul ,
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică , ori după
caz sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvâ rșit
fapta
d) locuința sau sediul persoanei vătămate .
În accepțiunea legii, prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul
unde s -a desfășurat activitatea infracțională, în tot ul sau în parte ori locul unde
s-a produs rezultatul acesteia.
Pentru infracțiunile săvârșite în străinătate , legea precizează în art. 42
alin. 1din C.proc.pen. care sunt organele judiciare competente și menționează
că aceste fapte se judec ă de către instanțele în a căror circumscripție se află
locuința suspectului sau inculpa tului persoană fizică, ori după caz sediul
inculpatului persoană juridică .
În caz că acesta nu locuiește sau nu are domiciliul în țar ă, faptele de
competența judecătoriei se vor judeca de către Judecătoria Sectorului 2, iar în
celelalte cazuri de către in stanța competentă după materie ori după calitatea
persoanei din municipiul București , afară de cazul când prin lege se dispune
altfel .
Infracțiunea săvârșită pe o navă va fi judecată de instanța în a cărei
circumscripție se afl ă primul port român în care an corează nava, dacă legea nu
dispune altfel.
Când infracțiunea este săvârșită pe o aeronavă , ea va fi judecată de
instanța în a cărei circumscripție se află primul loc de aterizare pe teritoriul
român.
Atunci când nava nu ancorează într -un port român sau când aeronava nu
aterizează pe teritoriul român, competența revine instanțelor arătate în art. 42
alin. 1 și 2 din C.proc.pen .
Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate să
ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o a ltă curte de apel decât
cea căreia i -ar reveni competența să judece cauza în primă instanță și care va fi
sesizată după ce se emite rechizitoriul.
68
De asemenea, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală poate să ceară curții de apel comp etente să desemneze un alt tribunal
sau o altă judecătorie decât cea căreia i -ar reveni competența să judece cauza
în primă instanță și care va fi sesizată după ce se emite rechizitoriul.
Nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la competența funcțion ală,
după materie și cea personală a instanțelor judecătorești atrage sancțiunea
nulității absolute , atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară
celei legal competente. Această nulitate poate fi invo cată de oricare dintre
părți, de proc uror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la
pronunțarea hotărârii definitive.
Încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența teritorială se
sancționează cu nulitate relativă care poate invocată de procuror, suspect sau
incul pat, de celelalte părți sau de persoana vătămată în următoarele condiții:
– până la închi derea procedurii în camera preliminară dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmăriri penale sau în această
procedură;
– până la primul termen de judecată cu procedura le gal
îndeplinită dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi
penale și instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a
vinovăției;
– până la următorul termen de judecată cu procedura completă
dacă încălcarea aintervenit în cursul judecății.
Nulitatea relativă se acoperă dacă persoana interesată nu a invocat -o în
termenul legal sau dacă persoana interesată a renunțat în mod expres la
invocarea nulității.
3. Competența instanțelor judecătorești
Judecătoriile. Din punct de vedere al competențe i funcționale , potrivit
art. 35 din C.proc.pen, judecătoriile judecă numai în primă instanță , iar în
ceea ce privește competența materială judecă toate infracțiunile, cu excepția
celor date prin lege în competența altor instanțe. Judecătoriile mai
soluțion ează și alte cauze, anume prevăzute de lege. Competența teritorială se
stabilește potrivit articolelor 41 și 42 din Codul de procedură penală.
În fiecare județ al țării funcționează două sau mai multe judecătorii, iar
în municipiul București, în fiecare se ctor funcționează câte o judecătorie.
În cadrul judecătoriilor din municipiile Constanța și Galați funcționează
și câte o secție maritimă, respectiv fluvială, pentru judecarea cauzelor c are au
69
ca obiect infracțiuni săvârșite în legătură cu regimul navigați ei maritime și
fluviale.
Tribunalele judecă prin prisma competenței funcționale , în primă
instanță , soluționează conflictele de competență ivite între judecătoriile din
raza sa teritorială , precum și contestațiile formulate împotriva hotărârilor
pronunțat e de judecătorie în cazurile prevăzute de lege .
Potrivit competenței materiale , tribunalul judecă în primă instanță
anumite infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social cum sunt cele prevăzutr
în art. 188 -191, 209 -211, 254, 263, 282, 289 -294, 303, 304, 306, 307, 309,
345, 346, 354 și art. 360 -367. De asemenea tribunalul, mai judecă infracțiunile
pentru care urmărirea penală a fost efectuată de către DIICOT sau DNA, dacă
nu sunt date prin lege în competența unor instanțe superioare; infracțiunile
săvârși te cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane,
infracțiunile de spălare a banilor , infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în
art. 9 din Legea nr. 241/2005, precum și alte infracțiuni date prin lege în
competența sa.
În fiecare județ și în municipiul București funcționează câte un tribunal
care își are sediul în localitatea reședință de județ.
Secțiile maritime și fluviale ale tribunalelor Constanța și Galați
soluționează în primă instanță și în căile de atac cauzele având ca obi ect
infracțiunile la regimul navigației maritime și fluviale.
Tribuna lele militare judecă în primă instanță, toate infracțiunile
comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepția celor date în
competența altor instanț e. De asemenea tribun alele militare soluționaeză și
alte cauze anume prevăzute de lege.
Există 4 tribunal militar având sediile în București, Cluj, Iași și
Timișoara.
Curțile de apel judecă în primă instanță, în apel și soluționează
conflictele de competență ivite între jude cătoriile și tribunalele aflate în raza sa
teritorială.
În primă instanță , curțile de apel judecă
1. infracțiunile prevăzute în articolele 394-397, 399 -412 și 438 -445
din Codul penal ,
2. infracțiunile privind securitatea națională a României prevăzute
în legi speciale ,
3. cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege;
4. infracțiunile săvârșite de următoarele persoane :
70
– judecătorii de la judecătorii și tribunale, procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanțe , precum și de avocați, notari
publici, executori judecătorești , controlorii financiari ai Curții de
Conturi , auditorii publici externi ;
– șefii cultelor religioase organizate în condițiile legii și de
ceilalți membri ai înaltului cler care au cel puțin rangul de arhiereu
sau echivalent al ace stuia;
– magistrații asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție,
judecătorii de la curțile de apel ș i Curtea Militară de Apel, prec um și
de procurorii de la parchetele de lângă aceste instanțe;
– membrii Curții de Conturi, președ intele Consiliului
Legislativ, Avocatul Poporului , adjuncții Avocatul Poporului și de
chestori;
Ca instanțe de apel , curțile de apel judecă apelurile împotriva
hotărârilor pronunțate în primă instanță de judecătorii și tribunale. Curțile de
apel judecă de asemenea cererile prin care s -a solicitat extrădarea sau
transferul persoanelor condamnate în străinătate precum și alte cauze d ate prin
lege în competența lor .
De asemenea, curțile de apel soluționaeză conflictele de competență
ivite între instanțele din circumscripția lo r, precum și contestațiile formulate
împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în condițiile legii.
În țară există 15 curți de apel, fiecare având în circumscripția sa mai
multe județe.
Curtea Militară de Apel București judecă în primă instanță, în ap el și
și soluționează conflictele de competență ivite între tribunalele militare din
circumscripția sa.
În primă instanță , Curtea Militară de Apel judecă
1. infracțiunile prevăzute de Codul penal în articolele 394 -397, 399 –
412 și 438 -445, săvârșite de milit ari;
2. infracțiunile privind securitatea națională a României, prevăzute
în legi speciale săvârșite de militari;
3. infracțiunile săvârșite de judecătorii tribunalelor militare, precum
și de procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă
aceste ins tanțe ;
4. infracțiunile săvârșite de generali, mareșali și amirali;
5. cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege .
Ca instanță de apel , judecă apelurile împotriva hotărârilor penale
pronunțate în primă instanță de tribunalele militare .
71
Curtea milita ră de apel mai soluționează contestațiile formulate
împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele miltare, precum și alte cauze
anume prevăzute de lege.
În țară există o singură Curte Militară de Apel , cu sediul în municipiul
București , având competență pentru întreg ul teritoriu al țării.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță , în apel, în
recurs în interesul legii precum și recursurile în casație .
De asemenea , ea mai soluționează conflictele de competență în cazurile
în care acea stă instanță este instanța superioară comună instanțelor aflate în
conflict , cazurile în care cursul justiției este întrerupt , cererile de strămutare ,
contestațiile formulate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și
alte cauze anume prevăzute de lege.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă instanță :
1. infracțiunile de înaltă trădare,
2. infracțiunile săvârșite de următoarele persoane:
– deputați, senatori, europarlamentari,
– membrii Guvernului,
– judecătorii Curții Constituțional e,
– membrii Consiliului Superior al Magistraturii,
– judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție,
– procurorii din cadrul Parchetul ui de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție
– alte cauze date prin lege în competența sa.
Ca instanță de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă apelurile
împotriva hotărârilor penale pronunțate în prim ă instanță de curțile de apel, de
Curtea Militară de a pel și de Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile în
interesul legii și recursurile în casație .
Fiind instanța supremă a statului , are competența extinsă asupra
întregului teritoriu al țării.
4. Competența organelor de urmărire penală
Organele de urmărire penală sunt: procurorul, organele de cercetare
penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.
Ele sunt competente să efectueze acte de urmărire penală în cauzele în
care sunt competente, după materie sau după calitatea persoanei , acele
72
instanțe de judecată în a căror rază teritorială își exercită atribuțiile aceste
organe.
Din punct de vedere al competenței teritoriale, sunt competente să
efectueze urmărirea penală , acele organe în a căror rază teritorială se situează
vreunul din locurile menționat e în art. 41 alin. 1 din C. proc. pen.:
a) locul săvârșirii infracțiunii,
b) locul unde a fost prins suspectul sau inculpatul,
c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică, ori după
caz sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit
fapta
d) locuința sau sediul persoanei vătămate.
Când nici unul din aceste locuri nu este cunoscut sau când sunt sesizate
succesiv două sau mai multe organe de urmărire penală dintre cele menționate
la art. 41 alin. 1, competența revine acelui organ de urmărire penală care a fost
mai întâi sesizat.
În caz de sesizări simultane, este competent organul de urmă rire penală
care are prioritate în ordinea de enumerare a loc urilor prevăzute în articolul 41
alin. 1 din Codul de procedură penală.
Organ ul de urmărire penală dispune declinarea de competență prin
ordonanță.
Potrivit legii (art. 325) , procurorii din cadrul parchetelor ierarhic
superioare pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale,
cauze de competența parchetelor ie rarhic inferioare , prin dispoziția motivată a
conducătorului parchetului ierarhic superior.
5. Prorogarea de competență, incompatibilitatea, conflictele de
competență și strămutarea.
Prorogarea de competență constă în extinderea competenței unui
organ judiciar și asupra unor infracțiuni sau persoane care nu îi sunt date în
competență. Ea reprezintă așadar o prelungire a competenței c are operează
doar în legătură cu aspecte ce țin de o competență inferioară.
Cele mai întâlnite cazuri de prorogare de com petență sunt
indivizibilitatea și conexitatea.
Indivizibilitatea este o stare de legătură între cauze care impune
reunirea într-un singur complex de fapte și inculpați c are va fi judecat de o
singură instanță.
Potrivit art. 43 alin. 1 din C.proc.pen, e xistă 3 cazuri de indivizibilitate:
73
când mai multe acte materiale alcătuiesc prin voința legii , o
singură in fracțiune (continuată, complexă sau de obicei ).
când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite prin același
act (concursul form al de infracțiuni ).
Conexitatea este o stare de legătură între cauze care impune reunirea lor
în vederea soluționării împreună. Cazurile de conexitate sunt prevăzute în art.
43 alin. 2 din C.proc.pen :
când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași
persoan ă;
când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai
multe persoane;
când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și
reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiției.
În toate cazurile de indivizibilitate și conex itate, ori de câte ori cauzele
se află în fața aceleiași instanțe, ele se pot reuni prin conexare.
Dacă însă cauzele se află în fața unor instanțe diferite, se vor aplica
următoarele reguli:
când competența aparține mai multor instanțe de grad egal, este
competentă să soluționeze cauza , prima instanță sesizată;
când competența după materie sau după persoană aparține unor
instanțe de grad diferit, competentă va fi instanța superioară în grad;
când cauzele sunt de competența a două insta nțe de același grad, dar
una este civilă și alta militar ă, competentă va fi cea civilă ;
când instanța militară este sup erioară în grad celei civile , comp etența
revine instanței civile echivalente în grad cu cea milita ră;
tăinuirea, favorizarea infractorului și nedenunțarea uno r infracțiuni
sunt de competența instanței care judecaă infracțiunea la care ele se
referă; când competența după calitatea persoanelor aparține unor
instanțe de grad diferit, competența de a judeca revine instanței
superioare în grad;
Reunirea cauzelor se poate dispune la cererea procurorului sau a părților
și din oficiu , de către instanța competentă prin încheiere.
Reunirea cauzelor se poate realiza dacă ele se află în fața primei instanțe
sau în fața instanței de apel.
Când există motive temeinice, în interesul unei bune judecăți, instanța
poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpați sau la unele
dintre infracțiuni.
Disjungerea este operațiunea opusă conexării, se realizează prin
încheiere, este facultativă și se poate face din oficiu, la cererea procurorului
74
ori a părții interesate. După disjungere, a ceeași instanță rămâne competentă să
judece toate infracțiunile și toți inculpații.
Prorogarea de competență mai operează și când se schimbă încadrarea
juridică a faptei într -o infr acțiune de competența instanței inferioare, sau în
caz de schimbare a calificării a faptei printr -o lege nouă, dacă acea lege nu
dispune altfel cu privire la competență .
Conflictele de competență apar fie când două instanțe se recunosc
comp etente a judeca aceeași cauză ( conflict pozitiv de competență ), fie când
două sau mai multe instanțe judecătorești își declină competenț a, una în
favoarea celeilalte ( conflict negativ de competență ).
Rezolvarea conflictelor de competență se face de către instanța
superio ară, ierarhic comună.
Când conflictul se ivește între o instanță militară și una civilă,
competența de soluționare a conflictului de competență revine Înaltei Curți de
Casație și Justiție care este instanța superioară ierarhic comună .
În urma soluționării conflictului de competență de către instanța
superioară ierarhic comună, instanța desemnată să judece cauza și căreia i s -a
trimis în acest scop dosarul, nu se mai poate declara necompetentă, decât dacă
ar interveni elemente noi care atrag competența aclt ei instanțe.
Excepțiile de competență care pot fi ridicate în cursul judecării cauzei
vor întrerupe judecarea cauzei și instanța va trebui să se pronunțe asupra
acestora. Dacă excepția de necompeten ță este admisă, cauza va fi trimisă
acelei instanțe arăt ate ca fiind competentă în hotărârea de declinare.
Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a
instanței inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot
cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive.
Excepția de necompetență materială sau după calitatea persoanei a
instanței superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la
începerea cercetării judecătorești.
Excepția de necompetență teritorială poate fi invocată până la începutul
cercetării judecătorești.
Declinarea de competență
Când instanța în fața căreia s -a invocat excepția de necompetență o
admite, va dispune declinarea comp etenței de soluționare , în favoarea altei
instanțe.
Această hotărâre de declinare a competenței nu es te supusă căilor de
atac.
75
Instanța care își declină competența va trimite de îndată dosarul cauzei
acelei instanțe de judecată desemnate prin hotărârea de declinare ca fiind
competentă să judece cauza.
Atunci când declinarea se face pentru necompetență te ritorială , actele și
măsurile deja efectuate ori dispuse de instanța necompetentă teritorial se
mențin întotdeauna .
Dacă declinarea se face pentru necompetență materială ori
necompetență după calitatea persoanei , instanța căreia i s -a trimis cauza poate
menține motivat actele și măsurile îndeplinite de instanța care și -a declinat
competența.
Instanța care și -a declinat cea din urmă competența sau aceea care s -a
declarat cea din urmă competentă ia măsurile cuvenite și efectuează actele ce
reclamă urgență.
Strămutarea judecării cauzelor penale este o formă a prorogării de
competență teritorială pentru situațiile când există unele motive c are ar putea
împiedica desfășurarea normală a procesulu i în fața instanței competente și de
aceea , judecata este transf erată altei instanțe de același nivel , care deși nu este
competentă teritorial, ar asigura judecarea cauzei în condiții mai bune.
Motivele care ar putea determina strămutarea cauzei sunt:
posibilitatea știrbirii imparțialității judecătorilor datorată
împre jurărilor cauzei, dușmăniilor locale sau calității părților ;
când există pericolul de tulburare a ordinii publice ;
Strămutarea poat e fi cerută de părți sau de procuror.
În cursul procedurii de cameră preliminară nu se poate face cerere de
strămutare (art. 72 alin. 1).
Cererea de strămutare se formuleaz ă în scris și se depune la instanța de
unde se solicită strămutarea. Cererea de strămutare trebuie să cuprindă
indicarea temeiului de strămutare, motivarea în fapt și în drept a cazului de
strămutare, precum și înscrisurile pe care se întemeiază.
Cerea se înaintează de îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție sau
curții de apel competenta împreună cu înscrisurile anexate.
Președintele Înaltei Curți /curții de apel poate solicita informații în
legătură cu cauza a cărei strămutare se cere, de la președintele instanței de
unde se solicită strămutarea sau de la președintele instanței ierarhic superioare
celei la care se află cauza. Acesta ia măsuri pentru încunoștiințarea părților
despre termenul fixat pentru soluționarea acesteia.
Soluționarea cererii de strămutare
76
Strămutarea cauzelor se dispune de către Înalta Curte de Casație și
Justiție când se solicită strămutarea de la o curte de apel la o altă curte de apel .
Dacă se solicită strămutarea de la o judec ătorie la o altă judecătorie sau
de la un tribunal la altul, strămutarea se dispune de curtea de apel care aco peră
acea circumscripție teritorială.
Examinarea c ererii se face în ședință public ă, cu participarea
procurorului, iar când părțile se înfățișea ză, se ascultă și concluziile acestora .
Când procurorul a formulat cererea de strămutare, instanța va ascula întâi
concluziile procurorului și abia apoi pe acelea ale părților.
Când se admite cererea, strămutarea se decide în favoarea unei curți de
apel î nvecinate ori după caz, în favoarea unei instanțe egale în grad din
circumscripția teritorială a curții de apel.
Dacă admite cererea de strămutare, Înalta Curte de C asație și
Justiție /curtea de apel va decide în ce măsură actele deja îndeplinite în cauză
vor fi menținute. Dacă instanța la care se află cauza, a pășit deja la judecarea
acesteia, hotărârea va fi desființată prin efectul deciziei de strămutare.
Strămutarea se decide prin sentință motivată care nu este suspusă
niciunei căi de atac.
Când se re spinge cererea de strămutare, nu se mai poate formula o
naouă cerere în același sens pentru aceleași motive.
Desemnarea unei alte instanțe pentru soluționarea cauzei
Procurorul care efectuează ori supraveghează urmărirea penală poate
cere Înaltei Curți d e Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât
aceea căreia i -ar reveni competența de soluționare în primă instanță și care să
fie sesizată în cazul în care procurorul emite rechizitoriul.
Procurorul care efectuează ori supraveghează urmări rea penală poate
cere curții de apel competente să desemneze un alt tribunal sau o altă
judecătorie decât aceea căreia i -ar reveni competența să soluționeze cauza în
primă instanță și care să fie sesizată în cazul în care procurorul emite
rechizitoriul.
Cererea formulată de procuror se soluționează în camera de consiliu , în
ternmen de 15 zile. Înalta Curte de Casație și Justiție /curtea de apel va dispune
prin încheiere motivată, nesupusă niciunei căi de atac, admiterea sau
respingerea cererii.
În cazul res pingerii cererii de desemnare a unei alte instanțe, în aceeași
cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.
Incompatibilitatea constă în interdicția impusă unui judecător de lege
de a participa la judecarea unei cauze penale, pen tru a se asigura
77
imparțialitatea și obiectivitatea în judecarea și soluționarea acelei cauze. Legea
prevede cazuri de incompatibilitate și pentru procurori și grefieri, precum și
pentru organele de cercetare penală, ex perți și interpreți.
Cazurile de incom patibilitate pentru judecători sunt prevăzute în
articolul 64 din Codul de procedură penală și sunt următoarele:
a) judecătorii care sunt soți , rude sau afini, pâ nă la gradul al IV -lea
inclusiv ori se află într -o altă situație dintre cele prevăzută în art .
177 din Codul penal ( adică sunt membri de familie: ascendenții și
descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele
devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; persoanele care
au stabilit relații asemănătoare acelora dint re soți sau dintre părinți și
copii , în cazul în care conviețuiesc; în caz de adopție persoanele
adoptate ori descendențiii acestora în raport cu rudele firești ) nu pot
face parte din același complet de judecată;
b) judecătorul care a luat parte la soluți onarea unei cauze nu mai
poate lua parte la soluționarea ei într -o cale de atac sau la
rejudecarea după desființarea ori casarea hotărârii ;
c) este incompatibil acel judecător care în aceeași cauză, a efectuat
acte de urmărire penală sau, în calitate de pr ocuror a participat la
orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe
de judecată ;
d) nu poate fi judecător cel care a fost reprezentant sau apărător al
vreuneia din părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în
altă ca uză;
e) este rudă sau afin până la gradul al IV -lea inclusiv ori se află într –
o altă situație dintre cele prevăzută în art. 177 din Codul penal cu
una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu
reprezentantul acestora;
f) nu poat e judeca cel care în calitate de expert a efectuat o expertiză,
sau a fost ascultat ca marto r în acea cauză;
g) este tutore sau curator al unei părți sau al unui subect procesual
principal;
h) există o suspiciune rezonabilă că imparțilaitatea judecătorului este
afectată;
i) judecătorul de drepturi și liberăți nu poate participa la judecarea în
aceeași cauză la procedura de cameră preliminară, la judecata în
fond sau în căile de atac ;
78
j) judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva
soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate
participa, în aceași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac;
k) judecătorul care s -a pronunțat cu privire la o măsură supusă
contestației nu poate participa la soluționarea contestației;
Cazurile de incompatibilitate pentru procuror, organul de cercetare
penală , magistrat asistent sau grefier .
Așa cum am menționat , legea prevede cazuri de incompatibilitate și
pentru procuror, organul de cercetare penală, magistrat asistent sau grefier.
Astfel, dispozițiile de la literele d, e, f, g și h se aplică procurorului și
organului de cercetare penală , precum și magistratului asistent ori grefierului.
Dispozițiile de la litera a se aplică pro curorului și magistratului asis tent
sau după caz grefieru lui, când cauza de incompatibilitate există între ei sau
între vreunul dintre ei și judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de
cameră preliminară sau unul din membrii completului de judecată.
Procurorul care a participat ca judecător într-o cau ză, nu poate în
aceeași cauză, să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la
judecarea acelei cauze în primă instanță și în căile de atac.
Abținerea și recuzarea
Când persoanele se află în situații de incompatibilitate sunt obligate să
își manifeste voința de a nu participa la procesul penal, adică va declara după
caz, președintelui instanței, procurorului care supraveghează urmărirea penală
sau procurorului ierarhic superior că se abțin e de la participarea în procesul
penal.
Acest lu cru se concretizează în de clarația de abținere care trebuie să
conțină arătarea cazului de incompatibilitate și temeiurile de fapt care
constituie motivul abținerii
Dacă persoana aflată în situație de incompatibilitate nu se abține, ea
poate fi recuzată d e către oricare dintre părți.
Prin recuzare se înțelege manifestarea de voință a unei părți prin care se
solicită ca persoana aflată în situații de incompatibilitate să nu facă parte din
completul de judecată sau din constituirea instanței de judecată.
Cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, legea impunând
părții să indice în mod expres , pentru fiecare persoană recuzată , cazul de
incompatibilitate invocat, cu toate temeiurile de fapt cunoscute.
Pentru a se împiedica abuzul de drept în materia incompatibilității, este
posibilă numai recuzarea persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a
procurorului sau a judecătorului care efectuează activități judiciare în cauză.
79
Aceleași reguli sunt valabile și în privința magistratului -asistent și a
grefierului.
Soluționarea abținerii sau a recuzării
Abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a
judecătorului de cameră preliminară se soluționează de un judecător de la
aceeași instanță.
Abținerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de
judecată se soluționează de un alt complet de judecată.
Abținerea sau recuzarea magistratului -asistent se soluționează de
completul de judecată.
Abținerea sau recuzarea grefierului se soluționează de judecătorul de
dreptur i și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau după caz, de
completul de judecată.
Soluționarea cererii se face în camera de consiliu , în cel mult 24 de ore
și în măsura în care este necesar se pot efectua verificări se pot asculta
procurorul pă rțile, subiecții procesuali principali și persoana care se abține ori
a cărei recuzare se cere.
Atunci când cererea este admisă, se va stabili în ce măsură actele deja
îndeplinite în cauză sau măsurile luate se păstrează.
Tot pentru a înlătura tentativele de abuz de drept și de întrerupere
nejustificată a cursului justiției, legea interzice recuzarea judecătorului sau
procurorului chemat să decidă asupra recuzării.
Judecătorul sau completul a cărui recuzare se cere se pronunță asupra
măsurilor preventive.
Încheierile prin care s -a admis ori s -a respins abținerea ca și cele prin
care s -a admis recuzarea , nu sunt supuse nici unei căi de atac.
În faza urmăririi penale , asupra cererilor de abținere sau recuzare a
persoanelor care efectează cercetarea penală se pronunță procurorul care
supraveghează cauza, iar dacă este vorba de abținerea ori recuzarea
procurorului, se va pronunța procurorul ier arhic superior.
Până la soluționarea cererii nu se poate întrerupe cursul urmăririi
penale.
Aceste cereri t rebuie solu ționate în cel mult 48 de ore , prin ordonanță
care nu este supusă niciunei căi de atac .
Atunci când cererea este admisă, se va stabili în ce măsură actele deja
îndeplinite în cauză sau măsurile luate se păstrează.
În tot cursul procesului penal , asupra abț inerii sau recuzării
procurorului se pronunță procurorul ierarhic superior. Declarația de abținere
sau cererea de recuzare se adresează, sub sancțiunea inadmisibilității,
80
procurorului ierarhic superior. Cererea trebuie soluționată în cel mult 48 de
ore, pr in ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac.
Procurorul recuzat poate participa la soluționarea cererii privind măsura
preventivă și poate efectua acte ori dispune măsuri justificate prin urgență.
Atunci când cererea este admisă, se va stabili î n ce măsură actele deja
îndeplinite în cauză sau măsurile luate se păstrează.
81
CAPITOLUL VI. PROBELE, MIJLOACELE DE PROBĂ ȘI
PROCEDEELE PROBATORII
1. NOȚIUNEA DE PROBĂ. IMPORTANȚĂ, CLASIFICARE
2. MIJLOACELE DE PROBĂ ÎN PROCESUL PE NAL
3. DECLARAȚIILE SUBIECȚILOR PROCESUALI ȘI ALE
MARTORILOR
4. PROTECȚIA MARTORILOR
5. IDENTIFICAREA PERSOANELOR ȘI A OBIECTELOR
6. METODE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE
7. PERCHEZIȚIA ȘI RIDICAREA DE OBIECTE ȘI ÎNSCRISURI
8. EXPERTIZA ȘI CONSTATAREA
9. CERCETAREA LO CULUI FAPTEI ȘI RECONSTITUIREA
10. FOTOGRAFIEREA ȘI LUAREA AMPRENTELOR
11. ÎNSCRISURILE ȘI MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ ;
COMISIA ROGATORIE ȘI DELEGAREA
1. Noțiunea de probă. Importanță, clasificare.
În demersul său de aflare a adevărului, procesul penal se bazea ză pe
activitatea de probațiune.
Activitatea prin care se constată faptele ce interesează procesul penal se
numește probațiune , iar sarcina probațiunii revine organelor judiciare.
Probele sunt acele elemente de fapt (realități, împrejurări ) care datorită
aptitudinii lor de a oferi anumite informații, servesc la aflarea adevărului și la
justa soluționare a unei cauze penale.
Mijloacele prin care pot fi constatate aceste elemente de fapt c are
servesc ca probe în procesul penal, sunt prevăzute în Codul de p rocedură
penală și se numesc mijloace de probă .
Numim deci mijloc de probă, procedeul prin care punem în evidență
proba și numim probă , rezultatul administrării unui mijloc de probă.
Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a mijlocului de
probă.
În procesul penal , probele au o importanță covârșitoare deoarece prin
ele se ajunge la justa soluționare a unei cauze și deci la realizarea scopului
procesului penal.
A afla adevărul într -o cauză penală înseamnă a stabili dacă fapta există,
de c ine a fost săvârșită și în ce împrejurări , dacă întrunește elementele
constitutive ale unei infracțiuni și dacă autorul ei răspunde penal pentru fapta
săvârșită.
82
Obiect al probațiunii îl constituie următoarele aspecte:
– existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
– faptele care privesc răspunderea civilă
– faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii
– orice altă împrejurare necesară pentru justa soluționare a
cauzei.
După caracterul procesual , probele se pot clasifica în:
– probe în sprijinul învinuirii ,
– probe în sprijinul apărării .
După realitățile la care se referă , probele se împart în :
– probe preexistente (realități anterioare săvârșirii f aptei),
– probe survenite (realități generate de activitatea infracțională,
percepute sau survenite în momentul comiterii faptei sau ulterior acesteia ).
În raport cu izvoarele lor, probele se împart în :
– probe imediate (primare ), adică probele obținute de la prima
sursă: conținutul declarațiilor suspectului și inculpatului , ale martorului ocular,
etc.
– probe mediate (secundare ), adică probele obținute de la a doua
sursă: conținutul copiei unui înscris original, conținutul declarației unui martor
care relatează cele auzite de la altă persoană etc.).
După legătura lor cu obiec tul probațiunii , probele se clasifică în :
– probe directe, cele care dovedesc în mod direct vinovăția sau
nevinovăția făptuitorului și
– probe indirecte, cele care nu dovedesc în mod direct vinovăția
acestuia, dar care coroborate, duc la concluzia că fap ta a fost sau nu comisă
de făptuitor.
În principiu, orice probă este admisibilă , legea prevăzând în mod expres
cazurile în care o probă este inadmisibilă.
Proba este pertinentă atunci când obiectul ei are legătură cu cauza
respectivă.
Proba este conclu dentă dacă este esențială în cauză și influențează
soluționarea procesului.
Constituie o probă utilă, acea probă concludentă care nu a fost încă
administrată și invers, o probă concludentă poate deveni inutilă dacă a fost
deja administrată.
83
Uneori, într -un proces penal pot interveni împrejurări a căror dovedire
nu mai este necesară. Aceste situații sunt:
existența unei prezumții legale . Dacă este vorba de o
prezumție relativă, partea adversă poate face dovada contrară,
pe când în cazul unei prezumții absol ute, contra -dovada este
inadmisibilă.
faptele notorii sunt cele îndeobște cunoscute și care nu mai
trebuie dovedite (ziua este lumină, săptămâna are 7 zile, anul
bisect are 366 de zile, etc.).
faptele necontestate de către cei care participă la soluționar ea
cauzei penale.
Sarcina probațiunii în acțiunea penală revine în principal, procurorului .
În acțiunea civilă, sarcina probei revine părții civile ori după caz, procurorului
care exercită acțiunea civilă atunci când persoana vătămată este o persoană
lipsită de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu restrânsă.
În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului,
a persoanei vătămate sau a părților, dar și din oficiu, atunci când consideră că
este necesar pentru forma rea convingerii sale.
Cererea privitoare la administrarea unei probe în cursul procesului penal
se admite sau se respinge doar motivat de către organele judiciare.
Cererea de administrare a unei probe se respinge motivat ori de câte ori:
proba nu este r elevantă în legătură cu obiectul probațiunii;
se apreciază că în legătură cu dovedirea unui anumit
element de fapt au fost administrate deja suficiente
mijloace de probă;
proba nu este necesară, faptul fiind notoriu;
proba este imposibil de obținut;
cerere a a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
administrarea probei este contrară legii.
În cazul când s -au strâns însă probe despre existența faptei și a
vinovăției făptuitorului, acesta poate să probeze lipsa lor de temeinicie, adică
să realizeze o co ntra-probă .
Loialitatea administrării probelor. Pentru obținerea probelor nu pot fi
întrebuințate violențe, amenințări, ori alte mijloace de constrângere și nici
promisiuni sau îndemnuri. Acest principiu este înscris în Codul de procedură
penală în art. 1 01, fiind denumit principiul loialității în administrarea
probelor .
84
Probele obținute prin tortură, probele derivate obținute din acestea
precum și orice alte probe obținute nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
De aceea, nulitatea actului prin car e s-a dispus sau autorizat administrarea unei
probe ori prin care aceasta a fost administrată va conduce la excluderea probei
și imposibilitatea utilizării ei în procesul penal.
De asemenea, legea interzice folosirea metodelor ori tehnicilor de
ascultare care afectează capacitatea persoanei de a -și aminti ori relata în mo d
conștient faptele care trebuie probate, indiferent dacă persoana în cauză își dă
consimțământul în acest sens.
Aplicarea acestui principiu al loialității administrării probelor oprește
organele judiciare sau orice altă persoană care acționează pentru acestea, să
provoace o persoană să comită ori să continue comiterea unei infracțiuni în
scopul obținerii de probe.
Aprecierea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri a
probelor de către organele judiciare, neavând o valoare dinainte stabilită prin
lege.
Instanța poate pronunța condamnarea unui inculpat numai atunci când
are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială
rezonabilă. Hotărârea de condamnar e, de renunțare la aplicarea pedepsei sau
de amânare a aplicării pedepsei nu se poate baza într -o măsură determinantă
numai pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor
protejați.
Uneori însă, activitatea de aflare a adevărulu i prin probe poate cunoaște
momente când se ajunge la o situație de îndoială.
Când îndoiala c are rezultă din probe nu poate fi înlăturată, se va face
aplicarea regulii “in dubio pro reo”, adică orice îndoială este interpretată în
favoarea învinuitului sau inculpatului.
2. Mijloacele de probă în procesul penal
Cum am arătat mai sus, probele nu trebuie confundate cu mijloacele de
probă , deoarece nu se poate confunda niciodată împrejurarea de fapt care duce
la o concluzie de vinovăție sau nevinovăție, cu mijl ocul prin care această
împrejurare este demonstrată.
Codul de proce dură penală enumeră în art. 97 alin. 2 , mijloacele de
probă din procesul penal, acestea fiind:
declarațiile suspectului sau ale inculpatului
declarațiile persoanei vătămate,
85
declarațiile pă rții civile,
declarațiile părții responsabile civilmente,
declarațiile martorilor,
înscrisurile ,
rapoartele de expertiză sau de constatare,
procese -verbale,
fotografiile,
mijloacele materiale de probă,
orice alt mijloc de probă care nu este interzis de le ge
De asemenea, mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele
probatorii , întrucât acestea din urmă sunt modalități legale de a proceda în
cadrul activității de obținere a mijloacelor de probă. Spre exemplu, declarațiile
inculpatului pot fi obțin ute prin audiere, declarație scrisă, confruntare ori prin
interogare.
3. Declarațiile subiecților procesuali și ale martorilor
Aspecte generale privind audierea persoanelor. În cursul procesului
penal pot fi audiate următoarele categorii de persoane: suspe ctul, inculpatul,
persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și
experții.
Atunci când persoana audiată nu înțelege, nu vorbește sau nu se
exprimă bine în limba română, audierea ei are loc prin interpret autorizat,
desemnat de organele judiciare sau ales de către părți ori de persoana
vătămată. Dacă există o situație urgentă și nu se poate asigura un interpret
autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate
comunica cu cel ascultat, dar organul jud iciar are obligația să reia audierea
prin interpret de îndată ce acest lucru este posibil.
Similar, în cazul persoanelor surde, mute ori surdo -mute, audierea are
loc în prezența unei persoane care are abilitatea să comunice prin limbajul
special, iar în c azuri urgente, comunicarea poate avea loc și în scris ori cu
ajutorul oricărei persoane apte să comunice cu acea persoană. Organul judiciar
va trebui să reia audierea cu ajutorul persoanei care înțelege limbajul special
de îndată ce acest lucru este posibi l.
Codul de procedură penală se referă și la situațiile deosebite în care
persoana audiată dă semne vizibile de oboseală excesivă ori simptomele unei
boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la audiere. În
astfel de cazuri, org anul judiciar va dispune întreruperea ascultării și dacă se
86
impune va lua măsuri pentru ca persoana în cauză să fie examinată de un
medic.
Persoana aflată în detenție poate fi audiată fără a fi deplasată de la locul
de deținere, prin videoconferință, numa i în cazuri excepționale și numai dacă
organul judiciar apreciază că acest lucru nu aduce atingere bunei desfășurări a
prpcesului penal ori drepturilor și intereselor părților. Prezența avocatului la
locul de deținere este obligatorie.
Declarațiile suspe ctului sau ale inculpatului sunt p rimele mijloace de
probă menționate de lege.
În trecut , mărturisirea era considerată regina probelor și se încerca
obținerea ei prin orice mijloace , chiar și prin tortură .
În prezent, Codul de procedură penală interzice în mod categoric
obținerea declarațiilor de la învinuit sau inculpat în mod forțat.
Declarațiile suspectului/inculpatului chiar nesincere, constituie
modalități de exercitare a dreptului d e apărare a acestuia și cuprind aspecte cu
importanță incontestabil ă în soluționarea procesului penal.
Potrivit art. 99 alin. 2 din C.proc.pen. , suspec tul sau inculpatul
beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obliga t să-și dovedească
nevinovăția, având dreptul de a nu contribui la propria acuzare
În cazul în care ex istă probe de vinovăție, suspec tul sau inculpatul are
dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Procedura de ascultare a suspectului sau inculpatu lui este prevăzută în
art. 107-110 din C.proc.pen .
Pentru început, el este întrebat cu privire la da tele de identificare (nume,
prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și
prenumele părinților), cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile,
profesia/ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește efe ctiv,
adresa la care dorește săți fie comunicate actele de procedură, antecedentele
penale, dacă solicită un interpret autorizat pentru a se exprima în limba
română precum și orice alte date necesare pentru clarificarea situației sale
personale.
Este apoi încunoștiințat despre calitatea în care este ascultat, despre
fapta pentru care este suspectat ori pentru care s -a pus în mișcare acțiunea
penală și încadrarea juridică a acesteia.
Suspectului sau inculpatului i se aduc apoi la cunoștință drepturile
menț ionate în art. 83 din C.proc.pen. : dreptul de a fi asistat de apărător ales
sau din oficiu în cazurile de asistență obligatorie, de a fi reprezentat, de a fi
prezent la efectuarea percheziției domiciliare, de a nu da nicio declarație pe
parcursul procesulu i penal, de a fi informat cu privire la fapta pentru care este
87
cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul de urmărire
penală, de a propune administrarea de probe, de a formula cereri, de a ridica
excepții și de a pune concluzii, drep tul de a beneficia gratuit de un interpret
atunci când nu înțelege, nu se exprimă bine ori nu poate comunica în limba
română, dreptul de a apela la un mediator în condițiile legii, dreptul de a fi
informat cu privire la drepturile sale.
Dacă suspectul sau inculpatul consimte să dea o declarație, i se atrage
atenția că tot ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
După ce i se a duc la cunoștință drepturile, suspectului /inculpatului i se
aduc la cunoștință și obligațiile pe care le are:
– de a se p rezenta la chemările organelor judiciare și consecința
neîndeplinirii acestei obligații (emiterea mandatului de aducere sau arestarea
preventivă);
– de a comunica în scris în termen de 3 zile orice schimbare a adresei, cu
consecința că în cazul neîndeplin irii obligațieicitațiile sau actele comunicatre
la prim adresă rămân valabile și se consideră că are cunoștință de ele.
Comunicarea drepturilor și obligațiilor se realizează oral și în scris, sub
semnătură, iar dacă suspectul/inculpatul refuză să semneze , se încheie un
proces -verbal în acest sens.
În final, organul judiciar îi comunică suspectului/inculpatului că poate
încheia în cursul urmăririi penale un acord de recunoaștere a vinovăției, iar în
cursul judecării cauzei că are posiblitatea să beneficieze de reducerea pedepsei
ca urmare a recunoașterii învinuirii.
Modul de ascultare. Suspectu l/inculpatul este lăsat mai întâi să declare
tot ce dorește cu privire la faptă și la î nvinuirea care i se aduce , apoi i se pot
pune întrebări cu privire la fapta car e formează obiectul cauzei și la învinuirea
care i se aduce. El se poate consulta cu avocatul atât înainte cât și în cursul
audierii și își poate consulta însemnările ori notițele proprii.
Ori de câte ori consideră necesar, în cursul audierii sale,
suspe ctul/inculpatul se poate prevala de dreptul la tăcere cu privire la orice
faptă sau împrejurare despre care este întrebat.
Consemnarea declarațiilor. Declarațiile suspectului sau inculpatului se
consemnează în scris, menționându -se totodată, ora începerii și ora încheierii
ascultării. Se vor consemna de asemenea întrebările adresate și cine le -a
formulat . Dacă suspectul/inculpatul este de acord cu conținutul declarației, o
va semna. Rectificările sau completările se menționează în finalul declarației,
urma te de semnătura suspectului sau inculpatului.
Dacă nu poate semna ( este ana lfabet sau bolnav ) sau dacă refuză să
semneze, se va face me nțiune despre acest lucru la sfâ rșitul declarației. Ea va
fi semnată și de organul de urmărire penală care a efectuat a udierea, de
88
judecătorul de drepturi și libertăți ori de președintele completului de judecată ,
precum și de către grefier sau interpret , avocatul suspectului /inculpatului, al
persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente .
În cursul u rmăririi penale, audierea suspectului sau a inculpatului
trebuie înregistrată cu mijloace tehnice audio sau video. Dacă acest lucru nu
este posibil, organul de urmărire penală va face mențiune în acest sens pe
declarația suspectului/inculpatului, cu indica rea motivului.
În faza de judecată, de regul ă, inculpatul este ascultat în prezența
celorlalți inculpați, a părților și a apărătorilor, excepție făcând martorii care
sunt scoși pe durata ascultării inculpaților din sala de judecată.
Atunci când interesul aflării adevărului o cere, în mod excepțional ,
inculpații pot fi ascultați și separat, dar există obligația ca declarațiile luate
separat să fie citite celorlalți inculpați după ascultarea lor. Inculpaților li se pot
pune întrebări de către ceilalți membri ai completului de judecată, de către
procuror, de către ceilalți coinculpați, de apărătorul său sau de celelalte părți ,
în mod nemijlocit .
Instanța de judecată poate respinge întrebările care nu sunt concludente
și utile cauzei, dar aceste întrebări vor fi consemnate în încheierea de ședință.
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
Declarațiile p ersoanei vătămate, ale părții civile și ale părții
responsabile civilmente făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea
adevărul ui numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce
rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Persoanei vătămate i se aduce la cunoștință că poate participa în proces
în această calitate, iar dacă a suferit o pagubă materială s au morală se poate
constitui parte civilă în tot cursul urmăririi penale, iar în fața primei instanțe
până la începerea cercetării judecătorești .
Pentru început, persoana vătămată este întrebată cu privire la datele
sale de identificare, la fel ca în cazul suspectului /inculpatului, după care i se
comunică drepturile și obligațiile pe care le are în calitate de persoană
vătămată:
dreptul de a fi asistată de un avocat;
dreptul de a apela la un mediator în cazurile prevăzute de lege;
dreptul de a propune prob e, a ridica excepții și de a pune
concluzii;
dreptul de a fi încunoștiințată cu privire la defășurarea procesului;
dreptul de a fi încunoștiințată cu privire la punerea în libertate a
inculpatului/condamnatului;
89
obligația de a se prezenta la chemările orga nelor judiciare;
obligația de a comunica orice schimbare de adresă.
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează
cu mijloace audio sau video, ori de câte ori organul de urmărire penală a
considerat necesar sau dacă persoana vătă mată a solicitat aceasta și
înregistrarea este posibilă.
Partea civilă și partea responsabilă civilmente vor fi întrebate mai întâi
despre datele lor de identificare, după care li se aduc la cunoștință drepturile
prevăzute de lege:
dreptul de a fi asistat ă de un avocat;
dreptul de a apela la un mediator în cazurile prevăzute de lege;
dreptul de a propune probe, a ridica excepții și de a pune
concluzii.
Modul de ascultare a părții vătămate, părții civile și părții responsabile
civilmente este acelaș i cu cel prevăzut pentru suspec t sau inculpat, dispozițiile
legale deja analizate aplicându -se corespunzător.
Declarațiile martorilor constituie unul din cele mai frecvent folosite
mijloace de probă în procesul penal.
Martorul este persoana care are cunoștință d espre vreo faptă sau despre
vreo împrejurare care constituie probă, de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal.
Deși important prin necesitatea folosirii sale, acest mijloc de probă este
totodată și cel mai fragil întrucât rezultatele c ercetărilor din domeniul
psihologiei martorului au pus în evidență relativitatea valorii mărturiei, ținând
seama de mecanismele de percepție, fixare și redare specifice fiecărui individ.
Organele judiciare au dreptul să asculte ca martor orice persoană ca re
are cunoștințe despre cauză.
Pot fi audiate și persoanele care nu au împlinit 14 ani , iar în acest caz
ascultarea lor se face în prezența unuia din părinți , a tutorelui sau a
reprezentantului instituției căreia îi este încredințat minorul spre creștere și
educare. Când există suspiciunea rezonabilă că aceste persoane pot influența
martorul, audierea minorului se va face în prezența unui reprezentant al
autorității tutelare sau al unei rude cu capacitate deplină de exercițiu stabilite
de organul judiciar. Dacă se impune, organul judiciar poate dispune ca la
audiere să asiste și un psiholog. Audierea martorului minor nu trebuie să
producă vreun efect negativ asupra stării sale psihice. Martorului minor cu
vârsta mai mică de 14 ani i se atrage atenția să spu nă adevărul, el nefiind
obligat să depună jurământul de martor.
90
Cel obligat prin lege să păstreze secretul profesional nu poate fi
ascultat ca martor fără încuviințarea persoanei sau organizației față de care
este obligat să păstreze secretul ori dacă exis tă vreo altă cauză legală de
înlăturare a obligației de păstrare a secretului profesional .
Orice persoană care este citată în calitate de martor are următoarele
obligații:
de a se prezenta în fața organului judiciar la data, locul și ora
indicate în citaț ie;
de a depune jurămâtul de martor sau de a da declarația solemnă
prerevăzută de lege;
de a spune adevărul.
Martorul invitat să declare ceea ce știe cu privire la faptele sau
împrejurările de fapt pentru care a fost citat, nu se poate sustrage de la
obligația relatării decât în condițiile prevăzute de lege. Astfel soțul ,
ascendenții și descendenții în linie directă, frații și suror ile
suspectului/ inculpatului , precum și fostul/fosta soț/soție a acestuia nu sunt
obligati să dea declarații în calitate de martori , legea acordându -le opțiunea de
a refuza să dea dec larații în această calitate . Dacă totuși ele consimt să dea
declarații, sunt obligate să spună ad evărul, în caz contrar săvârșind
infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Declarațiile de martor date de o persoană care anterior a avut calitatea
de suspect/inculpat în aceeași cauză ori a devenit ulterior suspect/inculpat nu
pot fi folosite împotriva sa.
Persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită
parte civilă în cauză sau dacă nu participă în proces ca parte vătămată (art. 81
alin. ultim) .
Calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, apărător,
mediator, sau de reprezentant al vreuneia dintre părți ori al unui subiect
procesual principal cu privire la faptele și împrejurările pe care acesta le -a
cunoscut înainte de a dobândi această calitate .
Ascultarea martorului începe cu identificarea lui prin nume, prenume,
etate, adresă și ocupație, precum și alte date de identificare, apoi este întrebat
dacă este membru de familie sau fost soț al suspectului/inculpatului, persoanei
vătămate ori vreunei alte părți din proces, dacă se afkă în relații de prietenie
ori de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă de
pe urma comiterii infracțiunii .
După identificarea sa, martorului i se aduc la cunoștință drepturile și
obligațiile prevăzute prin lege:
91
dreptul de a fi supus măsurilor de protecție și de a beneficia de
restituirea cheltuielilor făcute cu prezentarea sa în fața organelor
judiciare;
obligația de a se prezenta la chemăriule organului judiciar, în caz
contrar putându -se emite mandat de aducere;
obligația de a comunica în scris în termen de 5 zile organului
judiciar orice schimbare a adresei, sub sancțiunea aplicării unei
amenzi judiciare;
obliga ția de a da declarații conforme cu realitatea, în caz contrar
martorul săvârșind infracțiunea de mărturie mincinoasă.
În continuare , martorul depune jurământul prevăzut de lege („Jur că v oi
spune adevărul și nu voi ascunde nimic din ceea ce știu. Așa să -mi ajute
Dumnezeu! ”), ținând mâna dreaptă pe cruce sau pe Biblie, iar dacă din motive
de conștiință ori confesiune religioasă nu poate depune jurământul, atunci se
obligă să spună adevărul printr -o declarație solemnă cu următorul conținut:
„Mă oblig că voi s pune adevărul și nu voi scunde nimic din ceea ce știu” .
După ce martorul a făcut declarații în legătură cu faptele sau
împrejurările care trebuie constatate, i se pot pune întrebări. Modul de
ascultare este similar cu cel prevăzut pentru suspect sau incul pat și pentru
părți. Fiecare martor este audiat separat și fără prezența altor martori.
Consemnarea declararțiilor date de martor se face potrivit proecdurii
deja studiate.
Când se constată că între declarațiile persoanelor ascultate în aceeași
cauză exis tă contraziceri se va putea proceda la confruntarea lor , în măsura în
care acest lucru este necesar pentru lămurirea cauzei.
În cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează cu
mijloace audio sau video, ori de câte ori organul de urmărire p enală a
considerat necesar sau dacă martorul a solicitat aceasta și înregistrarea este
posibilă.
Ori de câte ori se constată că între declarațiile perosnaelor audiate în
ceeași cauză există contraziceri, organul judiciar procedează la confruntarea
lor, da că acest lucru apare ca necesar pentru lămurirea cauzei. Confruntarea
persoanelor se limitează la aspectele (fapte și împrejurări) asupra cărora
declarațiile anterioare se contrazic. Întrebările și răspunsurile se consemnează
într-un proces -verbal.
92
4. Protecția martorilor
În an umite situații, atunci când sunt periclitate viața, integritatea
corporală, libertatea , bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a
unui membru de familie al acestuia , procurorul în cursul urmăririi penale sau
instanț a în cursul judecății poate acorda acestuia , statutul de martor amenințat
și va di spune una din măsurile de protecție prevăzute de lege în art. 126 sau
127 din C.proc.pen.
Măsurile de protecție se pot dis pune atât în cursul urmăririi penale cât și
în cursu l judecății.
De aceste măsuri pot beneficia și persoana vătămată sau partea civilă.
Aplicarea statutului de martor amenințat implică luarea anumitor măsuri
de protecție cum ar fi:
supravegherea locuinței martorului ori punerea la dispoziție a
unei locuin țe temporare;
însoțirea și protejarea martorului și a membrilor familiei sale pe
durata deplasărilor;
protcția datelor sale de identitate prin atribuirea unui pseudonim
cu care martorul va semna declarația;
audierea martorului fără a fi prezent fizic, cu a jutorul mijloacelor
audio -video, cu vocea și imaginea distorsionate, astfel încât să nu
poată fi recunoscut.
Aceste măsuri se pot lua din oficiu ori la cererea martorului, a părților
sau a persoanei vătămate.
Legea mai prevede posiblitatea acordării statu tului de martor
vulnerabil , acelui martor care a suferit o traumă (fizică sau psihică) , drept
urmare a săvârșirii infracțiunii ori datorită comportamentului ulterior al
suspectului/inculpatului, precum și martorului minor.
Martorul vulnerabil poate benefi cia în mod corespunzător de măsurile
de protecție instituite de lege în favoarea martorului amenințat.
5. Identificarea persoanelor sau a obiectelor
Uneori, în cursul procesului penal este necesar ca anumite persoane,
obiecte sau alte elemente să fie identificate pentru a se lămuri împrejurările
cauzei. De aceea, procurorul sau organele de cercetare penală în cursul
urmăririi penale ori instanța în cursul judecății p oate dispune această măsură.
Modul de realizare a acestei operațiuni este reglementată în art. 132 -137
din C.proc.pen.
93
Înainte ca persoana în cauză să facă identificarea unui obiect sau a unei
persoane va fi audiată de către organul judiciar care a dispus măsura. Audierea
se va face în legătură cu toate caracteristicile persoanei sau obiec tului de
identificat, precum și în legătură cu împrejurările în care acesta a fost văzut.
Identificarea persoanelor se va realiza practic, prin includerea persoanei
care trebuie identificată într -un grup de alte 4 -6 persoane necunoscute , cu
trăsături asem ănătoare celor descrise. Obiectele supuse identificării sunt
incluse într -un grup de obiecte asemănătoare. Aceeași regulă se aplică și în
cazul identifi cării după fotografie.
Identificarea se mai poate realiza și cu privire la voci, sunete sau alte
elemen te supuse percepției senzoriale .
Atunci când mai multe persoane trebuie chemate să identifice același
obiect sau aceeași persoană, organele judiciare vor lua măsuri pentru a evita ca
acele persoane să comunice între ele, iar persoana sa u obiectul de identi ficat
va oc upa de fiecare dată, o altă poziție în grupul persoanelor/obiectelor.
Modul de desfășurare a identificării persoanelor sau obiectelor se va
consemna într -un proces -verbal care constituie mijloc de probă în procesul
penal.
6. Metode speciale de supraveghere și cercetare
Noile mijloace de probă sunt o expresie a modernizării sistemului
probatoriu în cadrul procesului penal, fapt ce aliniază legislația românească la
cerințele actuale în materia combaterii criminalității .
Potrivit art. 138 din C .proc.pen., metodele de speciale de supraveghere
și cercetare sunt:
1. interceptarea comunicațiilor ori comunicărilor la distanță;
2. accesul la un sistem informatic;
3. supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
4. localizarea sau urmărirea prin mijlo ace tehni ce;
5. obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane;
6. reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale;
7. utilizarea investigatorilor sub acoperire sau a colaboratorilor;
8. partici parea autorizată la anumite activități;
9. livrarea supravegheată;
10. obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de
rețele publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii
de comunicații electronice destinate publicului.
94
Dintre acestea, primele patru metode sunt mijloace spec iale de
supraveghere tehnică , iar celelalte șase reprezintă mijloace speciale de
cercetare .
Folosirea mijloacelor speciale de supraveghere tehnică trebuie
autorizat ă de către judecătorul de drept uri și libertăți și p entru aceasta trebuie
îndeplinite cumu lativ, următoarele condiții prevăzute în art. 139 alin. 1 din
C.proc.pen.:
există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau
săvârșirea uneia din următoarele infracțiuni : infracțiuni contra
securității naționale, trafic de droguri și de arme, tra fic de
persoane, acte de terorism, de spălare de bani, falsificări de
monede sau alte valori, de ins trumente de plată electronică,
infracțiuni contra patrimoniului, șantaj, viol, lipsi re de libertate în
mod ilegal, infracțiuni de corupție, evaziune fiscal ă, infracțiuni
contra intereselor financiare ale UE, infracț iuni săvârșite prin
sisteme inf ormatice, precum și alte infracțiuni pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
măsura de supraveghere să fie proporțională cu res trângere a
drepturilor și libertă ților fundamentale în funcție de natura
cauzei;
probele nu ar putea fi obținute în a lt mod sau obținerea lor ar
presupune dificultăți sporite , de natură să prejudicieze ancheta ori
dacă există vreun pericol pentru siguranța persoane lor sau a unor
bunuri de valoare .
Mandatul de supraveghere tehnică se dă în cursul urmăririi penale de
către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă să judece
cauza în primă instanță, la cererea procurorului, pentru o durată de 30 de zile
care poate fi prelungită, fiecare prelungire neputând depăși 30 de zile.
Durata totală a interceptărilor si înregistrărilor autorizate cu privire la
aceeași persoană și aceeași faptă nu poate depăși 120 de zile.
Inter ceptările și înregistrările se pun în executare de către procuror sau
acesta poate dispune ca supravegherea tehnică să fie efectuată de organul de
cercetare penală sau de lucratori specializ ați din cadrul poliției ori din alte
organe ale statului.
În cazuri urgente, temeinic justificate și care îndeplinesc condițiile
prevăzute în art. 139 alin. 1 din C. proc.pen., procurorul poate autoriza
măsurile de supraveghere tehnică pe o durată de cel mult 48 de ore. După cel
mult 24 de ore de la expirarea măsurii , procurorul este obligat să solici te
judecătorului de drepturi și libertăți confirmarea acestei măsu ri.
95
Activitățile de supraveghere tehnică trebuie consemnate de către
procuror sau de către organul de cercetare penală într -un proces -verbal la care
se atașează în plic o copie a suportului care conține rezultatul activităților de
supraveghere tehnică.
După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul are
obligația să informeze în scris în termen de cel mult 10 zile persoana care a
făcut obiectul supravegherii despre măsura care a fost luată în privința sa.
Înregistrările cu mijloace tehnice facute de părți sau de alte persoane
vor constitui mijloace de probă numai atunci când privesc propriile convorbiri
sau comunicări pe care le -au purtat cu terții.
Mijloacele speciale de cerc etare
Reținerea, predarea sau percheziționarea trimiterilor poștale se
dipsune de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța competentă
să judece cauza în primă instanță în aceleași condiții ca acelea analizate mai
sus.
Utilizarea investiga torilor sub acoperire sau a colaboratorilor se poate
dispune de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală pe o durată de maximum 60 de zile. Condițiile care trebuie îndeplinite
sunt în esență cele analizate la art. 139 alin. 1, cu diferența că pentru alte
infracțiuni decât cele enumerate, pedeapsa închisorii trebuie să fie de 7 ani sau
mai mare.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliției
judiciare sau din organele de stat care desfășoară activități d e informații pentru
infracțiunile contra securității naționale.
Investigatorii sub acoperire pot fi audiați în caliate de martori în
procesul penal, cu rerspectarea dispozițiilor legale referitoare la martorii
amenințați.
Participarea autorizată la anumit e activități se poate dispune de către
procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală pe o durată de
maximum 60 de zile. Condițiile care trebuie îndeplinite sunt cele analizate la
art. 139 alin. 1, cu diferența că pentru alte infracțiuni dec ât cele enumerate,
pedeapsa închisorii trebuie să fie de 7 ani sau mai mare.
Persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca
martor în procesul penal, cu respectarea dispozițiilor privitoare la martorii
amenințați.
Măsura poate fi prelungită justificat de către procuror, fiecare prelugire
neputând depăși 60 de zile.
Durata totală a măsurii cu privire la aceeași persoană și aceeași faptă nu
poate depăși un an.
96
Livrarea supravegheată se autorizează de către procurorul care
efectueaz ă sau supraveghează urmări rea penală, prin ordonanță. Ace astă
metodă se dispune în interesul descoperirii sau arestării persoanelor implicate
în transporturile de ar me, droguri, materiale explozi ve, nucleare , obiecte
furate, materiale radioactive, sume de bani, etc.
Metoda este pusă în aplicare de poliție sau altă autoritate competentă
potrivit legii.
La sfârșitul livrării supravegheate organele care au pus în apl icare
măsura , au obligația de a întocmi un proces -verbal cu privire la activitățile
desfășurat e pe care îl înaintează procurorului care dispus operațiunea.
Obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele
publice de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații
electronice destinate publicului se realizea ză numai cu autorizarea prelabilă a
judecătorului de drepturi și libertăți, ori de câte ori există o suspiciune
rezonabilă cu privire la comiterea unei infracțiuni și există temeiuri pentru a
crede că datele solicitate acestor furnizori constituie probe în procesul penal.
Obținerea de date privind situația financiară a unei persoane se
încuviințează de către judecător ul de drepturi și libertăți, la cererea
procurorului. Datele financiare se vor obțin e de la instituții de credit sa u altele
asemenea care deț in date despre situația financiară a unei persoane, ori de câte
ori există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și se
presupune că datele solicitate constituie probe în procesul penal.
Conservarea datelor informatice se dispune de c ătre procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală în scopul strângerii de probe
sau pentru identificarea făptuitorului, suspectului sau inculpatului.
Conservarea se dispune pe o durată de cel mult 60 de zile prin
ordonanță. Măsura poate f i prelugită justificat , o sin gură dată , pe o durată de
maximum 30 de zile.
7. Percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri.
Când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei
infracțiuni de către o persoană sau atunci când se pr esupune că o persoană
deține obiecte sau înscrisuri care au legătură cu vreo infracțiune, organul
judiciar poate dispune efectuarea unei percheziții .
Percheziția poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui
vehicul.
97
Percheziția domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale, de către
judecătorul de drepturi și libertăți , prin încheiere motivată, la cererea
procurorului. În cursul judecății, pe rcheziția domiciliară se dispun e de către
instanța investită cu judecarea cauzei .
Odată cu încheie rea prin care judecătorul de drepturi și libertăți admite
cererea procurorului, el va întocmi și mandatul de percheziție.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra
cererii de emitere a mandatului de percheziție nu este supusă căilor de atac.
În situația respingerii cererii procurorului de încuviințare a percheziției
domicil iare, o nouă cerere de efectuare a percheziției în același loc poate fi
formulată numai dacă au apărut ori s -au descoperit fapte sau împrejurări noi,
necuno scute la momentul soluționării primei cereri.
Percheziția domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6 sau după
ora 20, cu excepția infracțiunilor flagrante și a acelor percheziții care se
efectuează într -un local deschis publicului la acea oră. Perc heziț ia începută
între ora 6,00 și ora 20,00 poate continua și în timpul nopții.
Percheziția se efectuează de către procuror sau de organul de cercetare
penală, însoțit după caz de lucrători operativi.
Activitățile desfășurate cu ocazia efectuării perchez iției se consemnează
într-un proces -verbal la care sunt anexate înregistrările audio -video ori
fotografiile efectuate cu acea ocazie.
Obiectele sau înscrisurile găsite cu ocazia efectuării percheziției se
etichetează și se sigilează, făcându -se mențiune d espre ele în procesul verbal.
Percheziția corporală se poate dispune de organele judiciare sau orice
autoritate cu atribuții în asigurarea ordinii și securității publice .
Organele judiciare trebuie să ia măsuri ca percheziția corporală să se
desfășoare c u respectarea demnității umane și se efectuează de o persoană de
același sex cu persoana percheziționată.
Înainte de efectuarea percheziției, persoanei i se cere să predea de
bunăvoie obiectele căutate. Dacă acestea sunt predate , atunci nu se mai
efectuea ză percheziția corporală , exceptând cazul când se consideră totuși
necesară efectuarea ei.
Activitățile desfășurate se vor consemna într -un proces -verbal de
percheziție care constituie mijloc de probă .
Percheziția unui vehicul constă în examinarea exteri orului ori a
interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor
acestuia.
98
Percheziția unui vehicul se efectuează în aceleași condiții descrise la
percheziția corporală.
Percheziția informatică presupune cercetarea, descoperirea ,
identificarea și strângerea probelor stocate într -un sistem informatic sau suport
de stocare a datelor informatice.
În cursul urmăririi penale, a ceastă formă de percheziție se dispune de
către judecătorul de drepturi și libertăți , prin încheiere motiva tă, la cererea
procurorului.
În cursul judecății, percheziția informatic ă se dispune de către instanța
investită cu judecarea cauzei , la cerer ea procurorului care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală.
Încheierea prin care judecătorul de drepturi și liberăți sau instanța de
judecată se pronunță asupra cererii de efectuare a percheziției informatice, nu
este supusă căilor de atac.
Percheziția informatică se efectuează de către un specialist care
funcționează în cadrul organelor judiciare sau din a fara acestora, în prezența
procurorului sau a organului de cercetare penală.
După efectuarea percheziției se întocmește un proces -verbal care
constituie mijloc de probă.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri. Organul de urmărire penală sau
instanța de jude cată are obligația să ridice obiectele și înscrisurile care pot
servi ca mijloc de probă în procesul penal.
Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni de către o persoană sau atunci când se presupune că o
persoană deține obiecte sau înscrisuri care au legătură cu vreo infracțiune,
organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate obliga persoana
fizică sau juridică în posesia căreia acestea se află, să le prezinte și să le
predea sub luare de dovadă.
Când înscrisul sau obiectul are caracter secret ori confidențial,
prezentarea sau predarea se va face în condiții adecvate care să asigure
păstrarea secretului sau a confidențialității.
Dacă obiectele sau înscrisurile cerute de organele judiciare nu sunt
predate de bunăvoie, se poate dispune ridicarea silită . Ridicarea silită se
dipune de către organul de urmărire penală prin ordonanță sau de instanța de
judecată prin încheiere.
Împotriva măsurii de ridicare silită se poate face plângere de către orice
persoană interesată. Plângerea se soluționează de către judecătorul de drepturi
și libertăți.
99
8. Expertiza și constatarea
În anumite cauze penale, aflarea adevărului necesită cunoștințe de
strictă specialitate de care organele judiciare nu dispun, iar pent ru soluționarea
cauzei se recurge la efectuarea unor expertize. Ca mijloace de probă,
expertizele pot interveni în domenii foarte variate: criminalistic, medico -legal,
contabil, tehnic, etc.
Expertiza se dispune la cerere sau din oficiu, de către organul d e
urmărire penală prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății , de către
instanță prin înceiere motivată.
De regulă, expertul este numit de organul de urmărire penală sau de
instanța de judecată, excepție făcând expertizele ce urmează a fi efectuate de
instituții de specialitate și cărora organele judiciare li se adresează. În aceste
situații, desemnarea expertulu i sau a experților se face de că tre acea instituție
potrivit legii.
Expertul are dreptul să refuze efectuarea expertizei în aceleași condiții
în care martorul poate refuza depunerea mărturiei.
Fiecare dintre părți are dreptul să ceară ca un expert recomandat de ea
să participe la efectuarea expertizei.
După efectuarea expertizei expertul întocmește un raport scris, chiar
dacă mai mulți experț i sunt numiți să efectueze expertiza.
Raportul de expertiză trebuie să cuprindă:
– partea introductivă care conține mențiuni despre organul judiciar care
a dispus expertiza, data dispunerii expertizei, numele și prenumele expertului,
data și locul efectu ării, data întocmirii raportului de expertiză, obiectul
acesteia, întrebările la care trebuie să răspundă expertul, materialul pe baza
căruia s -a efectuat expertiza și dacă părțile au participat la expertiză ori dacă
au dat explicații;
– partea expozitivă care conține descrierea în amănunt a operațiilor de
efectuare a expertizei, obiecțiile sau explicațiile părților precum și analiza
acestor obiecții sau explicații;
– concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările puse și opinia
expertului asupra obi ectului expertizei.
Dacă se constată că expertiza nu este completă, organul judiciar poate
dispune efectuarea unui supliment de expertiză care să conțină lămuriri
suplimentare sau poate să -l audieze pentru a da explicații verbale asupra
raportului d e expertiză.
100
Dacă există îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de
expertiză, ori acestea sunt neclare sau contradictorii, se poate dispune
efectuarea unei noi expertize.
Pentru activitatea defășurată, expertul are dreptul la un onorar iu.
Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție de
natura și complexitatea cauze și de chletuielile suportate de expert. Dacă
expertiza este efectuată de instituția medico -legală ori de institutul sau
laboratorul de specialit ate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute
de legea specială.
Expertiza medico -legale psihiatrică se dispune în cazul infracțiunilor
comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării
copilului nou -născut or i a fătului de către mamă, precum și atunci când
organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoială asupra
discernământului suspectului/inculpatului.
Expertiza se va efectua în cadrul instituției medico -legale de o comisie
constituită potriv it legii.
Pentru efectuarea expertizei medico -legale psihiatrice este necesar
consimțământul suspectului/inculpatului. Când acesta refuză efectuarea
expertizei, la cererea organului de cercetare penală, procurorul sau
judecătorul de drepturi și libertăți va dispune emi terea unu i mandat de aducere
în scopul prezentării la comisia medico -legală psihiatrică.
Dacă se apreciază că este necesară internarea medicală a
suspectului/inculpatului și acesta refuză internarea, se poate solicita
judecătorului de drept uri și libertăți sau instanței să dispună in ternarea
nevoluntară pentru maximum 30 de zile în vederea efectuării expertizei.
Autopsia medico -legală se dispune de către organul de urmărire penală
sau de instanța de judecată în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză
nu se cunoaște ori de moarte suspectă sau când există o suspiciune rezonabilă
că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr -o infracțiune ori în legătură
cu comiterea unei infracțiuni.
De asemenea, procurorul va dispune efectuar ea unei autopsii medico –
legale dacă decesul s -a produc în perioada în care persoana se afla în custodia
poliției, a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în timpul internării
medi cale nevoluntare sau în cazul o ricărui deces care ridică suspiciunea
încălcării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament
inuman.
Autopsia se efectuează în instituții medico -legale de specialitate,
potrivit legii speciale.
101
Medicul legist care a efectuat autopsia va întocmi un raport de expertiză
care cuprinde constatările și concluziile sale privitoare la
felul morții,
cauza medicală a acesteia,
existența leziunilor traumatice,
mecanismul de producere a acestora,
natura agentului vulnerant,
legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice și deces,
rezultatele investigațiilor de laborator efectuate asupra probelor
biologice recoltate de la cadavru și a sustanțelor suspecte
descoperite,
urmele biologice găsite pe corpul persoanei decedate,
data probabilă a morții.
Exhumarea cadavrului se di spune de către procuror sau instanța de
judecată în aceleași condiții necesare efectuării autopsiei. Dispozi țiile legale
referitoare la efectuarea autopsiei se aplică în mod c orespunzător și î n cazul
exhumării.
Autopsia medico -legală a fetusului sau a nou -născutului
În cazul fetusului, auptopsia se dispune pentru a se stabili vârsta
intrauterină, capacitatea de supraviețuire extrauterină, felul și cauza morții,
precum și pentru stabilirea filiației atunci când este cazul.
Autopsia medico -legală a nou -născutului va stabili dacă copilul s -a
născut viu, viabilitatea, durata supraviețuirii extrauterine, felul și cauza
medicală a morții, dacă i s -au acordat îngrijiri medicale după na ștere, precum
și pentru stabilirea filiație i atunci când este cazul.
Experti za toxicologică se dispune când există o suspiciune cu privire la
producerea unei intoxicații.
Produsele sau substanțele suspectate de determinarea intoxicației se
trimit institu ției medico -legale sau altei in stituții specializate.
Examinarea medico -legală a persoanei se efectuează în vederea
constatării urmelor și consecințelor unei infracțiuni.
Medicul legist care efectuează examinarea medico -legală a persoa nei va
întocmi un certificat medico -legal sau un raport de expertiză, după caz.
Certificatul medico -legal sau raportul de expertiză trebuie să cuprindă
descrierea leziunilor traumatice, opinia medicului legist cu privire la natura și
102
gravitatea leziunilor, mecanismul și data producerii, urmările pe care le -au
produs.
Examinarea fizică a unei per soane presupune examinarea externă și
internă a corpului acesteia, precum și prelevarea de probe biologice.
Această examinare se efectuează cu consimțământul scris al persoanei,
iar în lipsa consimțământului scris, din dispoziția judecătorului de drepturi și
libertăți , atunci când se apreciază că măsura este necesară spre a stabili
anumite fapte și împrejurări care asigură buna defășurare a urmăririi penale
sau dacă vreo urmă sau consecință a infracțiunii poate fi găsită în interiorul
corpului sau pe corp ul persoanei.
Expertiza genetică judiciară se dipune de către organul de urmărire
penală sau de instanța de judecată , cu privire la probele biologice recoltate de
la persoane sau orice alte probe care au fost găsite și ridicate.
Constatarea se dispun e de către organul de urmărire penală prin
ordonanță care va cuprinde obiectul constatării, întrebăruile la care trebuie să
răspundă specialistul și termenul în care va fi efectuată lucrarea.
Rapoartele de constatare produc de regulă , încredere întrucât s unt
efectuate de specialiști reputați și sunt apreciate corespunzător în contextul
probator al cauzei.
9. Cercetarea locului faptei și reconstituirea
Cercetarea la fața locului se va efectua când este necesar să se facă
anumite constatări cu privire la sit uația locului săvârșirii infracțiunii, să se
descopere și să se fixeze urmele infracțiunii, să se stabilească poziția și starea
mijloacelor materiale de probă și împrejurările în care infracțiunea a fost
săvârșită. De asemenea cercetarea locului faptei se mai efecuează ori de câte
ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Dacă organul judiciar găsește necesar pentru verificarea și precizarea
unor date sau probe administrate, poate proceda la efectuarea unei
reconstituiri la fața locului , în întregime sau în parte a modului și a condițiilor
în care a fost săvârșită fapta.
Despre efectuarea cercetării la fața locului ori a reconstituirii, se încheie
un proces -verbal care poate fi însoțit de schițe, fotografii, imagini filmate sau
desene.
103
10. Fotografierea și luarea amprentelor
Aceste activități se dispun de către organele de urmărire penală cu
privire la suspect/inculpat precum și cu privire la alte persoane despre care
există suspiciunea că au legătu ră cu fapta comisă sau că au fost preze nte la
locul comiterii faptei, chiar și în lipsa consimțământului acestora.
Organele de urmărire penală pot da publicității fotografia unei persoane
dacă această măsură este necesară pentru stabilirea identității persoanei sau în
alte cazuri în care publ icarea fotografiei prezintă importanță pentru buna
desfășurare a urmăririi penale.
11. Înscrisurile și mijloacele materiale de probă ; comisia rogatorie
și delegarea
Mijloacele materiale de probă sunt obiectele care conțin sau poartă o
urmă a faptei s ăvârșite, precum și orice alte obiecte care pot servi la aflarea
adevărului.
Sunt considerate mijloace materiale de probă următoarele obiecte:
cele care au fost folosite sau au fost destinate să servească la
săvârșirea infracțiunii;
cele care reprezintă p rodusul infracțiunii;
cele care conțin sau poartă o urmă a faptei săvârșite;
orice alte obiecte care servesc la aflarea adevărului și soluționarea
cauzei (de exemplu, obiectele care conțin urme papilare).
Primele două categorii de mijloace materiale de pr obă mai sunt
denumite de lege, corpuri delicte .
Înscrisurile se folosesc ca mijloace de probă și în cauzele penale, însă
pe o scară mai redusă decât în procesul civil.
Ele constituie mijloace de probă în măsura în care în conținutul lor se
arată fapte sa u împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului.
În sens restrâns, prin înscris ca mijloc de probă se înțeleg doar a ctele
care prin conținutul lor contribuie la aflarea adevărului, fără să reprezinte
forma scrisă de manifestare a celorlalte m ijloace de probă.
Cele mai importante înscrisuri sunt procesele verbale încheiate de
organele judiciare, legea considerându -le mijloace de probă. Sunt de asemenea
mijloace de probă , procesele verbale și actele de constatare încheiate de alte
organe, dacă l egea prevede aceasta.
104
Când un organ de urmărire penală sau o instanță d e judecată nu are
posibilitatea să asculte un martor, să facă o cerecetare la fața locului, să
procedeze la ridicarea unor obiecte sau înscrisuri sau să efectueze orice alt act
proced ural, se poate adresa cu comisie rogatorie unui alt organ de urmărire
penală sau instanță de judecată care are posibilitatea să le efectueze.
Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea măsurilor preventive,
încuviințarea de probatorii, precum și dispune rea celorlalate acte procesuale
sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul comisiei rogatorii.
Comisia rogatorie se adresează se poate adresa numai unui organ
judiciar egal în grad.
Tototdată, organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate
dispune efectuarea unui act procedural prin delegare care nu se poate da decât
unui organ sau instanțe ierarhic inferioare.
105
CAPITOLUL VII. MĂSURILE PREVENTIVE ȘI ALTE
MĂSURI PROCESUALE
1. NOȚIUNEA DE MĂSURI PROCESUALE. CLASIFICARE
2. MĂSU RILE PREVENTIVE . ASPECTE GENERALE
3. MĂSURILE PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE
4. MĂSURILE PREVENTIVE RESTRICTIVE DE LIBERTATE
5. ALTE MĂSURI PROCESUALE
6. LUAREA PROVIZORIE A MĂSURILOR DE SIGURANȚĂ
CU CARACTER MEDICAL ȘI A ALTOR MĂSURI DE
OCROTIRE
1. Noțiunea de măs uri procesuale. Clasificare
Măsurile procesuale sunt mijloacele prevăzute de lege pentru a se
asigura desfășurarea în bune condiții a procesului penal.
Ele sunt puse la îndemâna organelor de urmărire penală , a judecătorului
și a instanței de judecată și constau în anumite privațiuni și constrângeri.
Măsurile procesual -penale se utilizează în vederea prevenirii ori înlăturării
unor împrejurări sau situații c are pun în pericol desfășurarea procesului penal
și au caracter eventual, int ervenția lor având loc numai sporadic, în funcție de
necesitățile concrete ale cauzei.
Aceste măsuri sunt adiacente procesului penal și determină privarea sau
limitarea unor drepturi fundamentale garantate prin Constituție, astfel încât ele
au o strictă reglementare .
Măsurile pr ocesual -penale pot fi luate numai în cursul procesului penal,
adică numai după începerea urmăririi penale în cauză , nefiind posibilă luarea
unor asemenea măsuri în ainte de începerea urmăririi penale .
Pe de altă parte, este posibil ca unele măsuri procesua le să se mențină
un anumit interval de timp și după stingerea procesului penal (de ex.
menținerea măsurilor asiguratorii de către procuror după clasarea cauzei ori de
către instanța de judecată când aceasta lasă nesoluționată acțiunea civilă) .
Codul de pr ocedură penală prevede două categorii de mijloace
procesual -penale:
1. măsuri preventive
2. măsuri procesuale c are au ca obiect ocrotiri reale.
1. Măsurile preventive se subdivid în:
106
măsuri prev entive privative de libertate (reținerea , arestul la
domiciliu și arestarea preventivă )
măsuri preven tive restrictive de libertate (controlul judiciar și
controlul judiciar pe cauțiune).
2. Măsurile procesuale c are au ca obiect ocrotiri reale pot fi:
măsuri luate în vederea confiscării speciale sau extinse ;
măsuri luate în vederea reparării pagubei produse prin
infracțiune
măsuri luate în vederea executării pedepsei amenzii sau a
achitării cheltuilelilor judiciare.
2. Măsurile preventive . Aspecte generale
Codul de procedură penală menționează în articolul 202 următoare le
măsuri preventive:
reținere a;
controlul judiciar;
controlul judiciar pe cauțiune;
arestul la domiciliu;
arestarea preventivă .
Aceste măsuri se pot lua numai dacă există probe sau indicii temeinice
din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și
dacă aceste măsuri preventive sunt necesare în scopul asigurării bunei
desfășurări a procesului penal.
Alegerea măsurii preventive se face ținându -se seama în primul rând de
gravitatea acuzației aduse persoanei față de care es te luată.
Codul de procedură penală a ales sistemul unor măsuri preventive de
gravitate diferențiată, permițând organelor judiciare , luarea măsurii preventive
cea mai adecvată cazului concret.
Măsurile preventive pot fi luate numai după parcurgerea unei a numite
proceduri, în condițiile respectării condițiilor și termenelor prevăzute de lege,
toate acestea constituindu -se într -un cadru legal de garantare a respectării
drepturilor și intereselor fundamentale ale persoanelor.
În actul prin care se dispune lu area măsurii preventive trebuie
menționată fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care se
încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și
temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
107
O măsură pr eventivă luată se poate înlocui cu o altă măsură preventivă
când s -au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Dacă nu mai
există vreun temei pentru menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie
revocată din oficiu sau la cerere.
Măsurile pr eventive încetează de drept la expirarea termenelor
prevăzute în lege sau stabilite de organele judiciare, precum și în caz ul în care
procurorul dispune o soluție de nterimitere în judecată ori când instanța de
judecată pronunță o soluție de de achitare, d e încetare a procesului penal, de
renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de
suspendare a executătii pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă.
Chiar dacă luarea măsurilor preventive în cursul procesului penal ar
conduce în mod aparent, la știrbirea principiului prezumției de nevinovăție de
care se bucură orice persoană, în realitate aceste măsuri au un caracter necesar
obiectiv. Ele realizează un echilibru între drepturile personale individuale,
creân d posibilitatea pentru toți mem brii societății de a -și exercita nestingheriți
drepturile și libertățile consacrate constituțional, fără pericolul ca aceia care au
comis fapte penale să -și reitereze comportamentul infracțional.
Măsurile preventive pot fi luate numai după ce s -a dispus începerea
începerea urmăririi penale, pe tot parcursul acesteia, dar și în cursul procedurii
de cameră preliminară, al judecății, până la pronunțarea unei hotărâri
judecătorești definitive.
Dintre cele cinci măsuri preventive, măsura reținerii este s ingura care
poate fi luată față de suspect. Celelalte patru măsuri preventive se pot lua
numai dacă a fost pusă în mișcare acțiunea penală și suspectul a dobândit
calitatea de inculpat.
Urmărirea penală se poate desfășura „in personam” sau „in rem”, caz î n
care nu este cunoscută persoana care a săvârșit infracțiunea și prin urmare nu
ar fi posibilă luarea unei măsuri preventive. Dacă însă autorul faptei este
descoperit și situația concretă o impune, se poate lua față de el , una din
măsurile preventive prev ăzute în lege, cu condiția să existe probe sau indicii
temeinice din care să rezulte că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală .
Căile de atac împotriva măsurilor preventive luate în cursul urmăririi
penale.
Împotriva ordonanței organului de urmărire penală prin ca re s-a dispus
reținerea , inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore
de reținere.
Dacă măsura preventivă a reținerii este luată de către organul de
cercetare penală, plângerea se soluționează de procuror ul care supraveghează
108
urmărirea penală , iar dacă măsura reținerii este luată de către procuror,
plângerea împotriva ordonanței de reținere se soluționează de către prim –
procuror sau de către procurorul ierarhic superior.
De asemenea, inculpatul poate face plângere și împotriva ordonanței
procurorului prin care s -a dispus măsura preventivă a controlului judiciar și a
controlului judiciar pe cauțiune .
Plângerea trebuie formulată în 48 de ore de la zile de la comunicare și
va fi soluționată de către judecăto rul de drepturi și libertăți de la instanța
căreia i -ar reveni competența de judecare în fond a cauzei.
Participarea procurorului la soluționarea plângerii este obligatorie.
Judecarea plângerii se face în camera de consiliu, cu citarea
inculpatului. Incu lpatul va fi obligatoriu asistat de către apărător.
Dacă judecătorul de drepturi și libertăți consideră că măsura preventivă
este nelegală sau nejustificată va dispune revocarea ei.
Asupra plângerii formulate judecătorul se pronunță prin încheiere
motiva tă.
Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți
dispune în cursul urmăririi penale , asupra unei măsuri preventive, inculpatul și
procurorul pot face contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru
cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă.
Contestația se va înregistra la același judecător de drepturi și libertăți
care a pronunțat încheierea și se va înainta spre soluționare cu dosarul cauzei,
judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic supe rioară.
Atunci când asupra măsurii preventive se pronunță judecătorul de
drepturi și libertăți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestatția se va
soluționa de un complet compus din judecători de drepturi și libertăți de la
Înalta Curte de Casaț ie și Justiție.
Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, exceptând
cazurile în care acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori nu
poate fi adus din pricina stării de sănătate, forței majore sau unei stări de
necesitate .
Contestația declarat ă împotriva încheierii prin care s -a dispus luarea sau
prelungirea măsurii preventive sau prin care s -a constatat încetarea de drept a
acestei măsuri nu este suspensiv de executare. Participarea procurorului la
soluționarea contestaț iei este obligatorie.
Asistența juridică pentru inculpat este obligatorie.
109
Căile de atac împotriva măsurilor preventive luate în procedura de
cameră preliminară
Încheierile prin care judecăt orul de cameră preliminară dispun asupra
măsurilor preventive pot fi atacate cu contestație de către inculpat sau
procuror, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau comunicare, după caz.
Contestația se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară
de la instanța ierarhic superioară , în ședință publică.
Soluționarea contestației se face în prezența inculpatului, exceptând
cazurile în care acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori nu
poate fi adus din pricina stării de sănătate, forței majore sau unei stări de
necesitate.
Sunt obligat orii participarea procurorului și asistarea inculpatului de
către apărător.
Căile de atac împotriva măsurilor preventive luate în cursul judecării
cauzei.
Încheierea dată în primă instanță prin care se dispune asupra unei
măsuri preventive, poate fi at acată cu contestație , de către procu ror sau
inculpat, în termen de 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la
comunicare pentru cei lipsă .
Contestația se soluționează de către instanța ierarhic superioară.
Participarea procurorului la solu ționarea contestației este obligatorie.
Încheierea prin care prima instanță sau instanța de apel respinge cererea
de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este
supusă nici unei căi de atac.
Verificarea din oficiu a măsurilor p reventive
După trimiterea în judecată a inculpatului, legea prevede obligația
judecătorului de cameră preliminară ori a instanței investite cu soluționarea
cauzei, de a verifica periodic legalitatea măsurilor preventive luate față de
inculpat.
Procurorul va trimite dosarul judecătorului de cameră preliminară cu cel
puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive, iar judecătorul va verifica
legalitatea și temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei
acesteia.
Judecăt orul poate dispune m enținerea măsurii preventive dacă
temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin ori au apărut temeiuri
noi care justifică măsura. Dacă ace ste temeiuri au încetat, judecătorul va
dispune revocarea măsurii preventive.
110
Măsura preventivă a arestării ș i arestului la domiciliu se verifică
periodic, la 30 de zile, din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară
în tot cursul procedurii de cameră preliminară.
În cursul judecării cauzei, măsura preventivă a arestării și a arestului la
domiciliu se ve rifică de către instanță periodic, din oficiu, la 60 de zile.
Măsurile preventive în cazul suspecților/inculpaților minori
Față de suspecții și inculpații minori, în cursul procesului penal se pot
lua aceleași măsuri preventive ca în cazul majorilor .
Reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse față de un minor numai
în mod excepțional și numai dacă efectele privării de libertate nu sunt
disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.
La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arest ării preventive se are
în vedere vârsta inculpatului la data luării măsurii.
3. Măsurile preventive privative de libertate
Reținerea
Măsura reținerii poate fi luată d e organul de cercetare penală sau de
către procuror în cursul urmăririi penale , prin ordon anță, dacă există probe sau
indicii temeinice că suspec tul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Ea poate dura cel mult 24 de ore. În durata reținerii nu intră timpul cât
persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a
conducerii la sediul poliției.
Față de minorul care răspunde penal se poate dispune măsura preventivă
a reținerii pe 24 de ore, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le -ar
avea asupra personalității și dezvoltării minorului nu sunt disproporționa te
fașă de scopul urmărit.
Organul de urmărire penală care dispune reținerea suspectului are
obligația să -i aducă la cunoștință de îndată infracțiunea de care este suspectat
și motivele reținerii.
Măsura reținerii va fi luată numai după audierea suspectu lui sau
inculpatului, în prezența unui avocat ales sau din oficiu.
În ordona nța prin care se dispune reține rea, organul de urmărire penală
trebuie să menționeze ziua și ora la care reținerea a început, ziua și ora la care
se sfârșește, precum și motivele c are au impus luarea acestei măsuri.
În perioada de 24 de ore a reținerii , suspectul poate fi fotografiat și i se
pot lua amprentele.
111
Dacă procurorul apreciază că față de suspectul reținut se impune luarea
măsurii preventive aarestării, el va sesiza judecă torul de drepturi și libertăți cu
cel puțin 6 ore înainte de a expira măsura reținerii.
Imediat după reținere, suspectul are dreptul de a -și încunoștința familia
ori o altă persoană, personal sau prin intermediul organului judiciar despre
luarea măsurii. A ceastă încunoștințare poate fi amânată justificat cel mult 4
ore.
Măsura preventivă a arestării se mai poate lua de către procuror și în
situația săvârșirii infracțiunilor de audiență, conform procedurii reglementate
în art. 360. Dacă în cursul ședinței de judecată se săvârșește o faptă prevăzută
de legea penală, președintele completului de judecată va constata acea faptă, îl
identifică pe făptuitor, iar procurorul de ședință poate declara că începe
urmărirea penală, că pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe
suspect sau pe inculpat.
Arestul la domiciliu
Această măsură preventivă se poate lua de către: judecătorul de drepturi
și libertăți în cursul urmăririi penale; judecătorul de cameră preliminară în
procedura camerei preliminare sau de către instanța de judecată în cursul
judecării cauzei, la propunerea motivată a procurorului, dacă sunt probe din
care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune și
dacă există vreuna din următoarele situații:
inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice
natură pentru astfel de acte;
inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la săvârșirea
faptei, un martor sau un expert sau să di strugă, să altereze, să
ascundă ori să sustragă mijloacelor materiale de probă, direct sau
indirect;
inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau
încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
există suspiciunea rezonabilă că după punerea în mișcare a
acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o
nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o
infracțiune intenționată contra vieții, o infra cțiune prin care s -a
cauzat vătămsarea corporală sau moartea unei persoane, o
infracțiune contra securității naționale, trafic de stupefiante, de
arme, de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de
112
monede sau alte valori, șantaj, viol, lip sire de libertate, evaziune
fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o
infracțiune săvțrșită prin mijloace de comunicare electronică sau
o altă infracțiune p entru care legea prevede pedeapsa închisorii de
5 ani ori mai mare și pe baza e valuării gravității faptei, a modului
și circumstanțelor de comitere, a anturajului, a mediului din care
provine inculpatul, a anetceddentelor sale penale și a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se apreciază că
privarea de libertate este ne cesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică.
Această măsură preventivă nu poate fi luată față de inculpatul asupra
căruia planează suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui
membru de familie sau față de un in culpat condamnat anterior pentru evadare.
La propunerea motivată a procurorului care efectuează ori
supraveghează urmărirea penală, judecătorul de drepturi și libertăți de la
instanța căreia i -ar reveni competența de soluționare în primă instanță poate
dispune luarea acestei măsuri preventive în cursul urmăririi penale, pe o durată
de cel mult 30 de zile.
Soluționarea propunerii se face în camera de consiliu, cu citarea
inculpatului care trebuie asistat de apărător și cu participarea obligatorie a
procuror ului. Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge
propunerea prin încheiere motivată care poate fi atacată de inculpat sau de
către procuror cu contestație, în termen de 48 de la pronunțare sau de la
comunicare pentru cei lipsă.
În cursul proc edurii de cameră preliminară sau în cursul judecării cauzei
măsura se dispune de către judecătorul corespunzător, la cererea motivată a
procurorului sau din oficiu.
Măsura arestului la domiciliu are drept conținut, obligația inculpatului
de a nu părăsi imo bilul în care locuiește, fără a avea permisiunea organului
judiciar care a dispus măsura și de a se supune anumitor restricții impuse.
Astfel, pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele
obligații:
să se prezinte la organul de urmărire p enală sau la judecător (de
drepturi și liberăți, de cameră preliminară ori cel care judecă acea
cauză) corespunzător ori de câte ori este chemat;
să nu comunice cu parsoana vătămată sau membrii de familie ai
acesteia, cu alți participanți la comiterea fapt ei, cu martorii ori
experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul judiciar;
dacă judecătorul consideră necesar, ca inculpatul să poarte un
sistem electronic de supraveghere.
113
Pe durata ace stei măsuri, inculpatului i se poate permite la cererea s a
scrisă și motivată, să părăsească imobilul pentru a se prezenta la locul de
muncă, la cursuri de învățământ, de pregătire profesională ori la alte activități
similare, pentru a -și procura mijloacele esențiale de existență ori pentru alte
motive întemeiat e, în vederea realizării unor drepturi și interese legitime ale
inculpatului.
Dacă pe durata arestului la domiciliu, se ivesc situații urgente care îi
impun inculpatului părăsirea imobilului, fără a avea încuviințarea
judecătorului, acesta poate lipsi doar pe durata de timp strict necesară
rezolvării situației, cu obligația de a informa imediat autoritatea însărcinată cu
suravegherea sa, precum și organul judiciar care a dispus măsura preventivă.
Atunci când inculpatul încalcă cu rea -credință obligațiile i mpuse cu
ocazia luării măsurii arestului la domiciliu sau există suspiciunea rezonabilă că
inculpatul a comis cu intenție o nouă infracțiune pentru care s -a pus în mișcare
acțiunea penală, această măsurăpreventivă se poate înlocui cu măsura arestării
preve ntive, din oficiu sau la cererea motivată a procurorului.
În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi prelungit, fiecare
prelungire neputând depăși 30 de zile, numai în caz de necesitate, dacă se
mențin temeiurile anterioare ori au apărut te meiuri noi.
Pe parcursul urmărirrii penale durata totală a măsurii arestului la
domiciliu nu poate depăși 180 de zile. Această durată a arestului la domiciliu
nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a arestării preventive a
inculpatului în cursul urmăririi penale.
În cursul procedurii de cameră preliminară, măsura arestului la
domiciliu se verifică periodic , din 30 în 30 de zile, iar în cursul judecării
cauzei din 60 în 60 de zile.
Arestarea preventivă a inculpa tului
Această măsură preven tivă se poate lua de către : judecătorul de drepturi
și libertăți în cursul urmăririi penale; judecătorul de cameră preliminară în
procedura camerei preliminare s au de către instanța de judecată în cursul
judecării cauzei , dacă sunt probe din care rezultă s uspiciunea rezonabilă că
inculpatul a săvârșit o infracțiune și dacă există vreuna din următoarele
situații:
inculpatul a fugit ori s -a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice
natură pent ru astfel de acte;
inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la săvârșirea
faptei, un martor sau un expert sau să distrugă, să altereze, să
114
ascundă ori să sustragă mijloacelor materiale de probă, direct sau
indirect;
inculpatul exercită presiun i asupra persoanei vătămate sau
încearcă o înțelegere frauduloasă cu aceasta;
există suspiciunea rezonabilă că după punerea în mișcare a
acțiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârșit cu intenție o
nouă infracțiune sau pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni;
din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o
infracțiune intenționată contra vieții, o infracțiune prin care s -a
cauzat vătăm area corporală sau moartea unei persoane, o
infracțiune contra securității naționale, trafic de stupefiante, de
arme, de persoane, acte de terorism, spălare de bani, falsificare de
monede sau alte valori, șantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune
fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracțiune de corupție, o
infracțiune săvâ rșită prin mijloace de comunicare electronică sau
o altă infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
5 ani ori mai mare și pe baza evaluării gravității faptei, a modului
și circumstanțelor de comitere, a anturajului, a mediului din care
provine inculpatul, a an etceddentelor sale penale și a altor
împrejurări privitoare la persoana acestuia, se apreciază că
privarea de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică.
În cursul urmăririi penale , măsura arestării preventive a inculpatului se
ia la propunerea motivată a procurorului, iar în cursul procedurii de cameră
preliminară și în cursul judecării cauzei , măsura se dispune din oficiu sau la
propunerea motivată a procurorului.
La propunerea motivată a procurorului care efe ctuează ori
supraveghează urmărirea penală, judecătorul de drepturi și libertăți de la
instanța căreia i -ar reveni competența de soluționare în primă instanță (sau de
la instanța corespunzătoare în grad celei în a cărei rază teritorială se află locul
de re ținere, ori sediul parchetului, locul unde s -a constatat infracțiunea ) poate
dispune luarea acestei măsuri preventive în cursul urmăririi penale, pe o durată
de cel mult 30 de zile.
Soluționarea propunerii se face în camera de consiliu, cu citarea
inculp atului care trebuie asistat de apărător și cu participarea obligatorie a
procurorului. Judecătorul de drepturi și libertăți admite sau respinge
propunerea prin încheiere motivată care poate fi atacată de inculpat sau de
către procuror cu contestație, în te rmen de 48 de la pronunțare sau de la
comunicare pentru cei lipsă.
115
Durata arestării inculpatului în timpul urmăririi penale se poate lua pe o
durată de cel mult 30 de zile, însă ea poate fi prelungită în condițiile legii.
Durata totală a arestării prevent ive în cursul urmăririi penale nu poate
depăși 180 de zile. Măsura se execută în baza mandatului de arestare emis de
instanță care trebuie înmânat persoanei arestate și organului de poliție .
În cursul procedurii de cameră preliminară și în cursul judecării
cauzei , măsura arestării preventive se ia de către judecătorul de cameră
preliminară sau de completul de judecată în fața căruia se află cauza pe o
durată de cel mult 30 de zile. Cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei,
judecătorul de cameră prel iminară sau instanța de judecată verifică din oficiu
dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii și în caz afirmativ
va dispune menținerea măsurii preventive. Măsura arestării preventive va fi
apoi verificată periodic, din 30 în 30 de zile î n cursul procedurii de cameră
preliminară, iar în cursul judecării cauzei, din 60 în 60 de zile.
Când se constată că se mențin temeiurile care au determinat privarea de
libertate ori apar temeiuri noi care justifică privarea în continuare de libertate,
judecătorul sau instanța va menține arestarea preventivă prin încheiere
motivată. Dacă însă se constată că arestarea preventivă este nelegală, ori
temeiurile care au determinat arestarea au încetat și nu au mai apărut temeiuri
noi, instanța va dispune revoca rea arestării preventive și punerea de îndată în
libertate a inculpatului.
În cursul judecății în prima instanță durata totală a arestării preventive
nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea
maximului special al pedepsei pr evăzute de lege pentru infracțiunea cu care a
fost sesizată instanța. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă
instanță nu poate depăși 5 ani.
Față de inculpatul care a mai fost anterior arestat în aceeași cauză în
cursul urmăririi penale , al procedurii de cameră pre liminară sau al judecății , se
poate dispune iarăși această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care
justifică privare a sa de libertate.
În tot cursul procesului penal, inculpatul arestat preventiv poate cere
revocarea măsurii sau înlocuirea ei cu o măsura preventivă mai ușoară
(control judiciar ul, controlul judiciar pe cauțiune ori arestul la domiciliu) .
4. Măsurile preventive restrictive de libertate
Controlul judiciar
Această măsură constă în îndatorirea impusă inculpatului de către
procuror, de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de
116
judecată, de a respecta următoarele obligații, prevăzute în art. 215 alin. 1 din
C.proc.pen.:
să se prezinte la organul judiciar ori de câte ori este chemat;
să se p rezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa
conform programului de supraveghere, sau ori de câte ori este
chemat;
să nu își schimbe locuința fără încunoștiințare organului judiciar.
Facultativ, organul judiciar care a luat măsura poate impun e
inculpatului să respecte, pe lângă obligațiile menționate mai sus, una sau mai
multe dintre următoarele obligații (art 215 alin. 2 din C.proc.pen.):
să poarte permenent un sistem electronic de supraveghere;
să nu depășească o anumită limită teritorială, fixată de organul
judiciar, decât cu încuviințarea organului judiciar;
să nu se deplaseze în locuri stabilite anume de organul judiciar
sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de organul judiciar;
să nu revină în locuința familiei, să nu se apropie de persoana
vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a
comis fapta, martori, experți, interpreți ori alte persoane anume
stabilite și să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
să comunice periodic informații relevante despre mij loacele sale
de trai;
să nu conducă niciun vehicul sau doar anumite vehicule;
să nu exercite profesia, meseria sau activitatea în cursul căreia a
săvârșit fapta;
să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament
medical în scopul dezintoxicării
să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la late
adunări publice
să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de
arme.
să nu emită cecuri.
Legiuitorul nu menționează durata maximă a acestei măsuri în cursul
procesului pe nal, dar măsura poate fi revocată de către procuror, judecătorul
de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de
judecată dacă au dispărut temeiurile care au justificat luarea măsurii.
Copia ordonanței procurorului sau a înc heierii judecătorești prin care s –
a luat măsura preventivă a controlului judiciar se comunică inculpatului ,
secției de poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta , serivicului public
comunitar de evidență persoanelor, Poliției de Frontieră, și Ins pectoratului
117
General pentru Imigrări (dacă inculpatul nu este cetățean român) . Organele
competente vor dispune darea în consemn la penctele de trecere a frontierei.
Pe durata măsurii, organul judicar care a dispus -o poate impune noi
obligații, să înceteze sau să le înlocuiască pe cele existente.
Dacă inculpatul încalcă cu rea -credință acestă măsură sau există
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune
pentru care s -a pus în mișcare acțiunea penală, această măsură preven tivă se
poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau cu măsura arestării
preventive, din oficiu sau la cererea motivată a procurorului.
Controlul judiciar pe cauțiune
Această măsură preventivă constă în îndatorirea impusă inculpatului de
către procuror , de către judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de
judecată, de a depune o cauțiune de cel puțin 1000 de lei și de respecta
următoarele obligații, prevăzute în art. 215 alin. 1 din C.proc.pen.:
să se prezinte la organul judiciar ori de câ te ori este chemat;
să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea sa
conform programului de supraveghere, sau ori de câte ori este
chemat;
să nu își schimbe locuința fără încunoștiințare a organului judiciar.
Cauțiunea garanatează participa rea inculpatului la procesul penal și
respectarea obligațiilor prevăzute de lege.
Instanța de judecată poate dispune confiscarea cauțiunii d acă măsura
preventivă a fost înlocuită cu arstul la domiciliu sau cu arestarea preventivă,
ori de câte ori inculpat ul încalcă cu rea -credință acestă măsură sau există
suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune
pentru care s -a pus în mișcare acțiunea penală .
În celelalte cazuri, instanța de judecată dispune restituirea cauțiunii.
Din cuantumul cauțiunii instanța poate dispune plata desp ăgubirilor
acordate pentru repar area pagubei cauzate prin infracțiune, a cheltuielilor
judiciare sau a amenzii.
Restituirea cauțiunii se va dispune și de către procuror în cazul în care
acesta dispune o soluție de netrimitere în judecată a inculpatului.
5. Alte măsuri procesuale
Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale care au ca obiect ocrotiri
reale și se iau în următoarele scopuri:
118
măsuri luate în vederea confiscării speciale sau extinse;
măsuri luate în vederea reparării pagubei produse prin
infracțiune
măsuri luate în vederea executării pedepsei amenzii sau a
achitării cheltuilelilor judiciare.
Ele se iau în cursul procesului penal de către procuror sau de instanța de
judecată și constau în indisponibilzarea unor bunuri mobile și imobile, prin
instituirea sechestrului. În cazul bunurilor imobile se cere organului competent
notarea inscripției ipotecare, iar sumele de bani pot fi poprite.
Luarea măsurilor asiguratorii de către procuror poate fi contestată în
fața judecătorului de drepturi și libertăți de la instnța căreia i -ar reveni
competența să judece cauza în fond.
Ordonanța de luare a măsurii asiguratorii dispuse de către procuror se
aduce la îndeplinire de către organele de cercetare pen ală.
Restituirea lucrurilor constituie o modalitate de reparare în natură a
pagubei produse prin infracțiune. Ea are loc ori de câte ori se constată că:
bunurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate din detenția
sau posesia sa,
au fost ridicate de la suspect ori inculpat, sau de la altă persoană care le -a
primit de la acesta spre păstrare,
iar restituirea lucrurilor nu stingherește aflarea adevărului și justa
soluționare a cauzei.
Această măsură se dispune de către către procuror, jude cătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de
judecată, numai dacă prin aceasta nu se îngreunează stabilirea situației de fapt
și justa soluționare a cauzei, cu obligația pentru persoana căreia i -au fost
restituite să le păstreze până la pronunțarea unei soluții definitive în cauză.
Restabilirea situației anterioare se poate face în cursul judecății, de către
instanța de judecată când schimbarea acelei situații a rezultat în mod vădit din
comiterea infracțiunii, iar restabilirea este posibilă.
6. Luarea provizorie a măsurilor de siguranță cu caracter medical
și a altor măsuri de ocrotire
119
Măsurile de siguranță cu caracter medical care se pot lua provizoriu
și în cursul urmăririi penale sau al judecății sunt obligare a la tratament
medical și internarea medicală .
Aceste măsuri se dispun de către judecătorul de drepturi și libertăți, de
judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată față de:
– suspectul sau inculpatul care din cauza unei boli ori a into xicării
cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe prezintă pericol
pentru societate
– suspectul sau inculpatul bolnav mintal ori toxicoman care prezintă
pericol concret și actual pentru societate.
Măsurile de ocrotire se iau potrivit a rt. 229 din C.proc.pen., față de
persoanele care au nevoie de ocrotire și se găsesc în grija suspectului reținut
sau a inculpatului arestat preventiv.
Pentru aceasta, organul judiciar care a dispus măsura reținerii sau a
arestării, va încunoștiința autori tatea competentă în vederea instituirii
următoarelor măsuri de ocrotire:
– desemnarea unui tutore sau curator,
– internarea într -un cămin sau spital,
– încredințarea persoanei în grija unui membru al familiei,
– luarea unei măsuri de protecție specială față de minori conform Legi i
nr. 272/ 2004, etc.
CAPITOLUL VIII. ACTELE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE
COMUNE
1. DEFINIȚI A ȘI CLASIFICAREA ACTELOR PROCESUALE
ȘI PROCEDURALE
120
2. CITAREA, COMUNICAREA ACTELOR PROCEDURALE,
MANDATUL DE ADUCERE
3. TERMENELE
4. CHELT UIELILE JUDICIARE
5. MODIFICAREA ACTELOR PROCEDURALE,
ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE, ÎNLĂTURAREA
UNOR OMISIUNI VĂDITE
6. SANCȚIUNILE PROCEDURALE
7. AMENDA JUDICIARĂ
1. Definiți a și clasificarea actelor procesuale și procedurale
Desfășurarea procesului penal este dinamizată cu ajutorul unor mijloace
juridice specifice și anume actele procesuale și procedurale.
Actele procesuale sunt acele mijloace juridice prin intermediul cărora
sunt exercitate drepturi și prerogative ale organelor judiciare și ale subiecților
procesuali. Exemple de acte procesuale mai uzuale sunt: dispoziția de
începere a urmăririi penale, de punere în mișcare a acțiunii penale, de trimitere
în judecată, introducerea unei pângeri prealabile, declararea apelului, a
contestației , etc.
Actele proce durale sunt mijloacele juridice prin care se realizează
sarcinile și activitățile ce decurg din actele procesuale și din măsurile
procesuale.
În timp ce actele procesuale pot fi îndeplinite atât de organele judiciare
cât și de ceilalți subiecți procesuali (părți, subiecți procesuali principali) ,
actele procedurale se efectuează de organele judiciare și de alte organe
extrajudiciare cu atribuții auxiliare. Doar în mod excepțional, unele acte
procedurale pot fi efectuate de părți sau de alte persoane.
Actele procesuale și procedurale trebuie îndeplinite de persoanele care
au calitatea conferită de lege de a proceda în acest fel și trebuie să respecte
condițiile de formă și fond impuse de lege.
Actele procesuale și procedurale se pot clasifica în:
Acte comune și acte speciale . În timp ce primele privesc întreaga
desfășurare a procesului penal, celelalte se referă doar la anumite momente ale
precesului penal.
Acte obligatorii și acte facultative . Primele trebuie îndeplinite în mod
obligatoriu, pe când celelalte sunt lăsate la aprecierea celui care le efectuează.
121
Acte oficiale și acte neoficiale . Primele sunt îndeplinite de organele
judiciare sau alte organe oficiale, pe când celelalte, de către părți sau alți
subiecți neoficiali.
Acte materiale, orale sau scrise , în funcție de modalitatea concretă de
realizare.
2. Citarea, comunicarea actelor procedurale, mandatul de aducere.
Citarea este acea instituție prin intermediul căreia organele judiciare
asigură prezența părților sau a altor persoane la activitatea proce suală.
Dispoziția de citare este un act procesual, iar citația cu procedura de
înștiințare este un act procedural.
De cele mai multe ori, citarea persoanelor se face prin ci tație scrisă, dar
este posibil să se efectueze prin notă telefonică sau telegrafică , cazuri în care
se încheie un proces -verbal. Citarea se mai poate realiza, cu acordul persoanei
citate, prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de
mesagerie electronică.
Minorii cu vârsta sub 16 ani se citează prin intermediul părinț ilor sau
tutorilor, execeptând cazurile în care acest lucru nu este posibil.
Citația este individuală , va fi semnată de către cel care o emite (polițist,
procuror, judecător) și trebuie să conțină următoarele :
denumirea organului judiciar care o emite, s ediul, data emiterii,
numărul dosarului,
numele și prenumele celui citat, calitatea în care e citată persoana
și obiectul cauzei,
adresa completă a celui citat,
ora, ziua, luna, anul și locul de înfățișare, precum și invitarea
celui citat să s e prezinte la data și locul indicate,
mențiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se
prezinte,
mențiunea că în situațiile prevăzute în art. 90 și 9 3 alin. 4 ,
apărarea este obligatorie și dacă partea nu își alege apărător , i se
va desemna unul di n oficiu;
mențiunea că partea citată poate să consulte dosarul aflat în
arhiva instanței pentru a -și putea exercita dreptul la apărare ,
consecințele neprezentării în fața organului judiciar .
122
Înmânarea citațiilor către destinatari se realizează de agenții procedurali
ai organelor judiciare, prin intermediul poliției locale, prin serviciul poștal sau
de curierat .
Citarea și comunicarea actelor pro cedurale se realizează într -un plic
închis, purtând mențiunea : „Pentru justiție. A se înmâna cu prioritate.”
Locul de citare. Suspec tul, inculpatul părțile din proces precum și alte
persoane se citează la adresa unde locuiesc , iar dacă aceasta nu este
cunoscută, la adresa locului său de muncă , prin serviciul de personal al
unității .
Suspectul sau inculpatul are obligația de a comunica în cel mult 3 zile
organului judiciar schimbarea adresei. El poate fi citat și în alt loc, dacă a
indicat prin declarație scrisă un astfel de loc și de asemenea mai poate fi citat
la sediul avocatului ales.
Dacă nu se cunosc adresa unde locuiește suspectul sau inculpatul și nici
locul său de muncă, la sediul organului judiciar se va afișa o înștiințare care
va conține mențiunile privitoare la obiectul cauzei, numele prenumele și
domiciliul/reședința celui citat , numărul dosarului și a organului judiciar,
termenul stabilit pentru prezentare și mențiunea că operațiunea de citare se
consideră îndeplinită dacă persoana nu se prezintă într -un termen indicat să i
se înmâneze citația .
Bolnavii aflați în spital sau așezăminte medicale ori d e asistență socială
se citează prin administrația acestora.
Persoanele private de libertate se citează la locul de deținere, prin
administrația acestuia.
Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandant ul
acesteia.
Când suspec tul sau i nculpatul locuiește în străinătate , citarea sa se face
potrivit normelor de drept internațional penal aplicabile în relația cu statul
respectiv. În absența unei asemene a norme, citarea se face prin scrisoare
recomandată. Avizul de primire a scrisorii recom nadate semnat de destinatar
sau refuzul de primire a acesteia ține loc de îndeplinire a procedurii de citare.
Instituțiile, autoritățile și alte persoane juridice se citează la sediul
acestora, iar în cazul neidentificării sediului, citarea se realizează prin afișarea
unei înștiințări la sediul organului judiciar.
Înmânarea citației. Citația va fi înmânată personal celui citat, oriunde
este găsit, după care acesta va semna dovada de primire.
123
Dacă persoana citată refuză să primească citația, pe ușa dest inatarului se
va afișa o înștiințare și despre această împrejurare se întocmește un proces –
verbal de afișare.
Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul poate înmâna citația
soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu cel citat.
Citația n u poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane
lipsite de discernământ.
Alte acte procedurale se comunică prin transmiterea actului sau
înștiințarea despre îndeplinirea actului.
Mandatul de aducere este actul procesual prin care se ordonă ad ucerea
unei persoane în fața organului judiciar atunci când persoana citată nu s -a
prezentat și prezența ei este necesară.
Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de aducere chiar
înainte de a fi fost chemat cu citație, iar această măsură este ne cesară în cauză.
În cursul urmăririi penale, mandatul de aducere se emite de către
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanță.
Ori de câte ori pentru executarea mandatului de aducere este necesară
pătrunderea fără consimțământ î ntr-un domiciliu sau sediu, mandatul de
aducere se emite la cererea procurorului , de către judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța căreia i -ar reveni competența de soluționare a cauzei.
Mandatul de adu cere este adus la îndeplinire prin organe le de cercetare
penală ale poliției judiciare și organele de ordine publică, iar mandatele de
aducere pentru militari se execută prin comandantul unității militare ori prin
poliția militară .
Dacă persoana arătată nu poate fi adusă din motive de boală sau orice
altă cauză, acestă împrejurare se constată printr -un proces -verbal care se
trimite organului judiciar corespunzător. Dacă persoana nu este găsită la
adresa indicată, se fac cercetări pentru găsirea acesteia, iar dacă cercetările
sunt fără rezultat, s e întocmește proces -verbal cu mențiunea efectuării
cercetărilor.
În scopul realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de
procedură sau a aducerii cu mandat, procurorul sau instanța are drept de acces
direct la bazele electronice de date deținut e de organele administrației de stat.
3. Termenele în dreptul procesual penal
În legătură cu actele procesuale și procedurale, una din cele mai
utilizate instituții este aceea a termenelor.
În sens juridic, prin termene înțelegem acele limitări de natură
cronologică pe care legea le impune în efectuarea unor acte procesuale sau
124
procedurale. Ele sunt necesare deoarece asigură defășurarea în bun e condiții a
procesului penal. Termene le sunt fixate fie de lege, fie de organul judiciar.
În funcție de substanța drepturilor la care se referă, Codul de procedură
penală prevede două categorii de termene: termene substanțiale și termene
procedurale .
Termenele substanțiale sunt acelea care se referă la luarea, prelungirea
sau revocarea măsurilor preventive care aduc atingere dreptului fundamental
al persoanei la libertate , iar toate celelalte sunt termene procedurale (termenul
de apel, de contestație , etc).
După durată , termenele se clasifică în termene pe ore , pe zile , pe luni ,
pe ani .
După caracter , termenele sunt peremptorii și dilatorii . Termenele
peremptori i sunt cele care impun efectuarea actului î nainte de împlinirea
termenului, pe când cele dilatorii permit îndeplinirea actului abia după
expirarea lor.
După modul de calcul , termenele sunt de succesiune și de re gresiune .
Termenele de succesiune se calculează în sensul normal al curgerii timpului,
pe când cele de regresiune , în sens invers al curgerii timpului.
Orice termen are un moment inițial de la care începe (dies a quo ) și un
moment final , în care se împline ște (dies ad quem ), precum și o durată .
Modul de calcul al termenelor
Pentru termenele procedurale pe ore și zile , Codul de procedură penală
a ales sistemul de calcul pe unități de timp libere , cee a ce înseamnă că nu se
iau în considerare ora sau ziua de la care începe să curgă termenul și nici ora
sau ziua la care se împlinește termenul. Spre exemplu, un termen procedural
de 24 de ore care începe să curgă astăzi , la ora 9:35 se va împlini mâine la ora
11.
Similar, u n termen procedural de 3 zile care înc epe luni, se împlinește
vineri.
Termenele procedurale pe luni și pe ani se calculează în sistem
calendaristic , adică termenele expiră fie la sfârșitul zilei corespunzătoare a
ultimei luni, fie la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din an.
Spre exe mplu, un termen procedural de o lună început la 15 octombrie
se va împlini în ziua de 15 noiembrie, iar un termen procedural de un an care
începe la 15 octombrie 201 3, se va încheia la 15 octombrie 201 4.
Termenul procedural se prorogă (adică se prelungeșt e) atunci când se
împlinește într-o zi nelucrătoare, până la sfârșitul zilei lucrătoare care
urmează.
125
Termenele substanțiale se calculează pe unități pline , adică în calculul
termenului vor intra atât prima unitate de timp cât și ultima unitate de timp.
Spre exemplu, un termen s ubstanțial de 3 0 zile (durata arestării preventive a
unui inculpat ) care începe în data de 1 ianuarie, se va sfârși în 30 ianuarie .
4. Cheltuielile judiciare
Cheltuielile judiciare sunt cele făcute conform legii pentru buna
desfășura re a procesului penal. Ele se clasifică în cheltuieli de procedură ,
avansate de stat și cheltuieli de judecată , avansate de părți.
Martorii, experții și interpreții chemați de organul de urmărire penală
ori de instanță au dreptul la rambursarea cheltuieli lor efectuate cu transportul,
întreținerea, locuința și alte cheltuiel i necesare, prilejuite de chemarea lor.
De asemenea , aceste persoane mai au dreptul la venitul de la locul de
muncă, pe durata lipsei de la serviciu, cauzate de chemarea la organul judic iar.
Expertul și interpretul sunt îndreptățiți să primească o retribuție pentru
îndeplinirea însărcinării încredințate, conform legii.
Cheltuielile judiciare avansate de stat
În caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a
aplicării pedeps ei sau renunțare la aplicarea pedepsei , inculpatul este obligat
la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepția cheltuielilor privind
avocații din oficiu și interpreții desemnați de organele judiciare, potrivit legii,
care vor rămâne în sarc ina statului.
Dacă sunt mai mulți inculpați condamnați, instanța hotărăște partea din
cheltuielile judiciare datorate de fiecare , în funcție de contribuția sa la
provocarea cheltuielilor judiciare .
În măsura în care partea responsabilă civilmente este ob ligată solidar cu
inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta și la
plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În caz de achitare, în fața instanței de judecată, cheltuielile judiciare
avansate de stat sunt suportate astf el:
– de către persoan a vătămată când acesteia i se reține o culpă
procesuală;
– de către partea civilă căreia i s -a respins în totul pretențiile civile și
acesteia i se reține o culpă procesuală;
126
– de inculpat când deși a fost achitat , a fost totuși obl igat la repararea
pagubei;
În caz de încetare a procesului penal , cheltuielile judiciare avansate de
stat sunt suportate astfel:
– de inculpat dacă există o cauză de nepedepsire ;
– de inculpat și persoana vătămată în caz de împăcare ;
– de partea menționa tă în acordul de mediere, în situațiile în care a
intervenit medierea penală;
– de persoan a vătămată în caz de retragere a plângerii penale sau dacă
pângerea a fost tardiv introdusă.
În caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile,
precum și atunci când există o cauză de nepedepsire și inculpatul cere
continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de:
– persoana vătămată , atunci când aceasta și -a retras plângerea prealabilă
ori s -a dispus clasarea în temeiul art. 1 6 lit. a -c sau în caz de achitare a
inculpatului;
– inculpat atunci când se dispune clasarea pentru alte temeiuri decât cele
de la art. 16 lit. a -c ori în caz de încetare a procesului penal.
În cazul declarării căilor de atac ori a introducerii unei cerer i,
cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s -a respins ori și -a
retras calea de atac sau cererea.
Situația cheltuielilor judiciare făcute de părți.
În caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânare a
aplicării pedepsei sau r enunțare la aplicarea pedepsei , inculpatul este obligat
să plătească persoanei văt ămate și părții civile căreia i s -a admis acțiunea
civilă , cheltuielie judiciare făcute de aceste persoane.
În caz de renunțare la pretențiile civile, tranzacție, mediere o ri
recunoaștere a pretențiilor civile , instanța va dispune asupra cheltuielilor
judiciare conform înțelegerii părților.
În caz de achitare a inculpatului, persoana vătămată sau partea
responsabilă civilmente este obligată să plătească inculpatului și păr ții
responsabile civilmente, cheltuielile judiciare făcute de aceștia, cu condiția ca
acele cheltuieli să fi fost provocate de persoana vătămată sau partea
responsabilă civilmente
127
5. Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale
și înlătur area unor omisiuni vădite.
Modificarea actelor procedurale are loc dacă se constată lipsa unor date
sau mențiuni, dacă sunt consemnări greșite ori date sau mențiuni care nu
corespund realității.
Procedura de modificare a actelor procedurale se desfășoară în cursul
întocmirii actului sau după întocmirea sa .
Modificarea se confirmă în scris în cuprinsul sau la sfârșitul actului de
către cei care l -au semnat. Locurile nescrise din cuprinsul unei declarații
trebuie barate , astfel încât să nu fie posibilă efec tuarea vreunei adăugiri .
Erorile materiale evidente sunt greșeli scriptice care rezultă fără dubiu
din compararea cu datele dosarului sau cu ceea ce cuprinde însuși actul.
Aceste erori se îndreaptă de către organul judiciar care a emi s actul, după care
se întocmește un proces -verbal sau o încheiere, făcându -se mențiune despre
acest lucru și la sfârșitul actului corectat.
Omisiunile vădite constau în absența unor mențiuni pe care actul
procedural trebuie să le cuprindă, iar procedura de înlăturare este acee ași cu
aceea utilizată în cazul îndreptării erorilor materiale.
Aceste dispoziții se aplică și în cazul î n care organul judiciar a omis să
se pronunțe asupra sumelor pretinse de avocați, martori, experți și interpreți,
precum și cu privire la restituirea l ucrurilor și ridicarea măsurilor
asiguratorii.
6. Sancțiunile procedurale
Sancțiunile procedurale sunt acele mijloace prin intermediul cărora
actele procesuale și procedurale îndeplinite prin încălcarea legii , rămân lipsite
de valabilitate.
Cele mai uzual e sancțiuni procedurale sunt inexistența , decăderea ,
inadmisibilitatea și nulitatea .
Inexistența ca sancțiune procedurală constă în aceea că actul îndeplinit
fără respectarea condițiilor necesare de naștere este socotit că nu există.
De exemplu, rechizit oriul emis și semnat de către un grefier.
128
Decăderea presupune pierderea unui drept procesual care nu a fost
exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege.
Spre exemplu, neexercitarea dreptului de a declara apel în termen de 10
zile de la comunicarea dispozitivului sentinței penale , atrage decăderea din
acest drept , după expirarea termenului.
Inadmisibilitatea este sancțiunea procedurală care intervine în situația
exercitării de către subiecții procesuali, în cadrul procesului penal , a unor
drepturi care nu le sunt conferite sau care sunt deja epuizate prin alte mijloace
procesuale sau procedurale.
De exemplu, tatăl inculpatului declară apel împotriva hotărârii de
condamnare a fiului său, însă apelul său va fi respins ca inadmisibil deoarece
legea nu prevede această posibilitate pentru tatăl inculpatului, ci numai pentru
soțul /soția acestuia .
Nulitatea este cea mai importantă sancțiune procedurală și are ca efect
ineficiența actului realizat fără respectarea legii și care a produs o vătămare
procesuală.
Nulitățile exprese sunt cele pe care însăși legea le prevede pentru
nerespectarea unor norme procesuale, iar cele virtuale nu sunt prevăzute în
mod expres și operează numai în situația ivirii unei vătămări ce nu poate fi
înlăturată decât prin anu larea actului.
Nulitățile absolute nu pot fi înlăturate în nici un fel și se pot invoca fie
pe tot parcursul procesului penal, fie până la anumite momente procesuale, de
orice parte din proces, chiar și din oficiu.
Dispozițiile legale a căror încălcare at rage sancțiunea nulității
absolute sunt prevăzute în articolul 281din Codul de procedură penală , acestea
fiind cele privitoare la:
– a) compunerea completului de judecată,
– b) competența după materie sau după calitatea persoanei a instanțelor
judecătoreș ti, atunci când judecata s -a efectuat de o instanță inferioară celei
legal competente ,
– c) publicitatea ședinței de judecată,
– d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii,
– e) prezența suspectului sau a inculpatului, când este obligatorie
potrivit legii ,
– f) asistarea suspectului/ inculpatului de către apărător, precum și a
celorlalte părți, când asistența juridică este obligatorie potrivit legii.
129
Încălcarea dispozițiilor de la lit. „a” -„d” poate fi invoca tă oricând, în
orice stare a procesului.
Încălcarea dispozițiilor de la lit. „e” -„f” trebuie invocată numai până la
anumite momente procesuale și anume:
până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă
încălcarea dispozițiilor lega le a intervenit în cursul urmăririi
penale sau în procedura camerei preliminare;
în orice stare a procesului dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecății;
în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a
intervenit încălcarea dispozițiilor legale, atunci când instanța a
fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției.
Nulitățile relative intervin dacă se încalcă orice alte dispoziții legale în
afara celor menționate la art. 281 și vor atrage nulitatea actului atunci când
prin acea încălcare s -a adu s o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților
procesuali care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea actului .
Situațiile de nulitate relativă se pot invoca doar în cursul sau imediat
după efectuarea actului ori cel mai târziu până la:
închiderea procedurii de cameră preliminară (dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei
preliminare);
primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită (dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale cân d instanța a
fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției );
următorul termen de judecată cu procedura completă ( dacă
încălcarea a intervenit în cursul judecății).
Cazurile de nulitate relativă pot fi invocate de către procuror, suspect,
inculpat, celelate părți sau persoana vătămată ori de câte ori există și un interes
procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate.
Nulitatea relativă poate fi acoperită atunci când persoana interestă nu a
invocat -o în termenul legal sau când perso ana interesată a renunțat în mod
expres la invocarea nulității.
Ca efect al nulității, actul va fi declarat n ul din momentul efectuării sale.
7. Amenda judiciară
Amenda judiciară este o sancțiune procedurală aplicată pentru
săvârșirea unei abateri judiciar e, cum ar fi: neîndeplinirea sau îndeplinirea
greșită a lucrărilor de citare, lipsa nejustificată a martorului, expertului sau
130
interpretului, lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu,
tergiversarea îndeplinirii lucrărilor de către ex pert, nerespectarea de orice
persoană a măsurilor dispuse de instanța de judecată, manifestările
ireverențioase ale părților, martorilor și experților sau ale oricăror persoane
față de judecător sau procuror, exercitarea cu rea -credință a drepturilor
proce suale și procedurale de către părți, etc.
Abaterile judiciare sunt enumerate de către legiuitor în dispozițiile art.
283.
Amenzile judiciare se dispun prin ordonanță de către organele de
urmărire penală sau prin încheiere , de către judecătorul de drepturi și libertăți,
judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată.
Cuantumul amenzilo r judiciare se situează între 100 și 5 .000 de lei.
Amenzile judiciare se constituie venituri la bugetul statului.
Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligația
impusă, judecătorul sau instanța de judecată va putea dispune scutirea sau
reducerea amenzii.
Cererea de anulare sau reducere a amenzii aplicate prin ordonanța
organelor de urmărire penală va fi soluționată de către judecător ul de drepturi
și libertăți prin încheiere.
131
PARTEA SPECIALĂ
CAPITOLUL IX. URMĂRIREA PENALĂ
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND URMĂRIREA
PENALĂ
2. COMPETENȚA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
3. CONDUCEREA ȘI SUPRAVEGHEREA EXER CITATE DE
PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ
4. SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
5. EFECTU AREA URMĂRIRII PENALE
6. SUSPENDAREA URMĂRIRII PENALE
7. SOLUȚIILE C ARE POT FI DATE ÎN TIMPUL ORI LA
SFÂRȘITUL URMĂRIRII PENALE
8. TERMINAREA URMĂRIRII PENALE
9. TRIMITER EA ÎN JUDECATĂ
10. RELUAREA URMĂRIRII PENALE
11. PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ȘI ACTELOR DE
URMĂRIRE PENALĂ
132
1. Considerații generale privind urmărirea penală
Urmărirea penală este una din fazele proce sului penal alături de
procedura camerei preliminare, judec ată, punerea în executare a hotărârilor
penale și faza post -executorie.
Existența urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal este
impusă de necesitatea ca anumite organe specializate să desfășoare activități
specifice de descoperire a infracți unilor, identificare și prindere a infractorilor,
în vederea trimiterii lor în judecată.
Contracararea fenomenului infracțional trebuie să țină seama de faptul
că în zilele noastre , infractorii sunt foarte bine organizați, folosesc procedee,
tehnici și m etode noi de săvârșire a faptelor anti -sociale, astfel încât fără
contribuția organelor de urmărire penală nu ar fi posibilă în multe cazuri
tragerea la răspundere penală a celor care comit infracțiuni.
În cauzele care au ca obiect săvârșirea de infracțiu ni, urmărirea penală
constituie o fază obligatorie și în prezent legea nu mai reglementează forme
atipice ale procesului penal cărora să le lipsească faza urmăririi penale.
Astfel, dacă p otrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală,
judecătorul de cameră preliminară va admite plângerea formulată împotriva
soluției procurorului de netrimitere în judecată , el va dispune această soluție în
baza lit. „c ” alin. 7 al art. 341, adică va trimite cauza , procurorului în vederea
începerii urmăririi penale (Dec izia nr. 48/2007 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, dată în recurs în interesul legii , valabilă și în prezent ).
Faza de urmărire penală are ca obiect , strângerea probelor necesare cu
privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelo r care au săvârșit
infracțiuni și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este
sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
”Strângerea probelor necesare” are în vedere atât activitatea de
adunare a probelor, cât și operațiunile d e examinare și evaluare a lor, pentru a
se stabili dacă este sau nu posibilă trimiterea cauzei în fața instanței de
judecată. Sintagma “existența infracțiunilor” se referă atât la fapte consumate
cât și la fapte rămase în faza de tentativă, fără a distinge după fazele de
desfășurare a activității infracționale. Tot aici considerăm că trebuie
menționată și activitatea de identificare a victimei sau victimelor infracțiunii
(a persoanelor vătămate) .
133
“Identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni ” pre supune atât
stabilirea împrejurării că o anumită faptă prevăzută de legea penală este
urmarea activității umane, cât și descoperirea tuturor celor care au săvârșit -o
sau au contr ibuit la săvârșirea ei: autori, instigatori sau complici.
“Stabilirea răspund erii persoanelor ” înseamnă că pe lângă aspectele
care țin de identificarea acestora, trebuie să se lămurească forma de vinovăție
cu care au acționat și dacă ei pot fi subiecți ai răspunderii penale.
Pentru a realiza obiectul urmăririi penale, organele de cercetare penală
și procurorul efectuează acte de urmărire pen ală și anume: acte procesuale
(acte de dispoziție) și acte procedurale ( prin care se aduc la îndeplinire actele
procesuale ).
În cadrul procesului penal, faza urmăririi penale este cuprinsă între
momentul începerii urmăririi penale și momentul emiterii soluției de către
procuror .
Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță . Ordonanța de
începere a urmăririi penale trebuie să conțină denumirea organului judiciar,
numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, fapta care face obiectul
urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, în măsura în care sunt
cunoscute, datele privitoare la persoana suspectului .
Dacă începere a urmăririi penale este dispusă de organele de cerce tare
penală „in rem” (față de faptă) și ulterior , din date le și probele cauzei rezultă
în mod rezonabil presupunerea că o anumită persoană a săvârșit infracțiunea,
procurorul va dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de
acea persoan ă care dobândește în acest mod, calitatea de suspect.
Când în cazul unei anumite persoane legea pretinde obținerea unei
autorizații sau îndeplinirea altei condiții prelabile, urmărirea penală se poate
efectua numai dacă s -a obținut autorizația sau încuvii nțarea prealabilă.
Punctul final al urmăririi penale este marcat de soluția dată de procuror.
Procurorul poate dispune una din următoarele soluții: clasarea cauzei ,
renunțarea la urmărirea penală sau trimiterea în ju decată. Prime le două soluții
sunt soluții de netrimitere în judecată.
Clasarea cauzei și renunțarea la urmărire penală se realizează prin
ordonanță, iar t rimiterea în judecată are loc prin rechizitoriu.
Faza urmăririi penale se caracterizează prin următoarele trăsături
specifice:
– subordona rea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală
– lipsa de publicitate a urmăririi penale
– caracterul necontradictoriu al urmăririi penale
134
– forma scrisă a urmăririi penale .
Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală . În
cursul urm ăririi penale, procurorii conduc și supraveghează activitatea de
cercetare penală a poliției judiciare, conduc și controlează activitatea altor
organe de cercetare penală.
Potrivit art. 303 alin. 2 din Codul de procedură penală, dispozițiile date
de proc uror sunt obligatorii și prioritare pentru organul de cercetare penală
precum și pentru alte organe c are au atribuții prevăzute de lege în constatarea
infracțiunilor. Când organele de cercetare penală nu îndplinesc ori îndeplinesc
cu întârziere dispozițiil e procurorului, acesta poate să -i aplice o amendă
judiciară, să solicite retragerea avizului prevăzut în art. 55 alin. 4 și 5 (avizul
de organ de cercetare penală dat de către procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiți e) ori să sesizeze conducătorul
organului de cercetare penală.
Totodată, conform art. 64 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris
și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine.
Ca atare, în cursul urmăririi penale, spre deosebire de faza de judecată,
operează acest principiu, al subordonării ierarhice și nu cel al independenței
organului judiciar.
Astfel, în baza acestui principiu, actele sau m ăsurile procesuale ale unui
organ de cercetare penală pot fi infirmate motivat de către procuror, dacă sunt
contrare legii sau neîntemeiate, iar actele procurorului pot fi la fel, infirmate
motivat de către procurorul ierarhic superior.
Lipsa de public itate a urmăririi penale . Întrucât în această fază, procesul
penal este abia la început, se strâng probele pentru a se contura vinovăția
făptuitorului, activitățile de urmărire penală se desfășoară fără publicitate,
astfel încât părțile să nu încerce denat urarea probelor, iar aflarea adevărului să
nu fie stânjenită.
Apărătorul suspec tului sau inculpatului are dreptul să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepția cazurilor în care se
utilizează metodele speciale de supraveghere ori d e cercetare și al
perchezițiilor corporale/ale vehiculelor efectuate în situația unei infracțiuni
flagrante. De asemenea, apărătorul suspectului/inculpatului poate solicita să
fie încunoștiințat de data și ora efectuării actului de urmărire penală sau a
audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți.
Apărătorii părților și al subiecților procesuali principali au dreptul să
consulte dosarul pe tot parcursul procesului penal, inclusiv în cursul urmăririi
penale, iar exercitarea acestui drept nu p oate fi restrânsă în mod abuziv. Cu
toate acestea, consultarea dosarului în cursul urmăririi penale poate fi
135
restricționată motivat dacă prin aceasta s -ar aduce atingere bunei desfășurări a
urmăririi penale. După ce acțiunea penală a fost pusă în mișcare, consultarea
dosarului poate fi restricționată pentru cel mult 10 zile.
În lipsa unui avocat ales sau din oficiu, părțile sau subiecții procesuali
principali pot consulta ele însele dosarul cauzei.
Consultarea dosarului de către avocați, părți sau subiec ți procesuali
principali se realizează cu condiția de a se respecta confidențialitatea sau
secretul datelor și actelor de care s -a luat cunoștință.
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale . Această trăsătură
decurge în mod firesc din precedenta, n efiind posibilă contradictorialitatea din
moment ce părțile și subiecții procesuali principali nu asistă la efectuarea
actelor de urmărire penală.
Chiar dacă apărătorul suspectului/inculpatului asistă la efectuarea
actelor de urmărire penală, el nu se poa te opune e fectuării actului ori să
intervină în procedura efectuării actului, ci are dreptul să formuleze obiecțiuni
care sunt menționate în actul de urmărire penală care în acest caz va fi semnat
și de către avocat.
Lipsa caracterului contradictoriu con feră acestei faze , dinamism și
celeritate. Desigur că și în această fază se pot întâlni situații în care se
manifestă totuși contradictorialitatea, dar acestea se rezumă doar la câteva
momente procesuale: luarea măsurii de arest la domiciliu ori de arestar e
preventivă , contestarea măsurilor asiguratorii, valorificarea bunurilor
sechestrate, luarea provizorie a măsurilor de siguranță (obligarea la tratament
medical și internarea medicală) .
Forma scrisă a urmăririi penale . În cursul acestei faze a procesului
penal, toate actele procesuale efectuate trebuie să aibă formă scrisă deoarece
în fața instanței de judecată n -ar avea relevanță decât astfel de acte. Condițiile
de formă și fond ale actelor de urmărire penală sunt prevăzute în lege.
Forma scrisă a tutur or actelor de urmărire penală este impusă și de
necesitatea de a se asigura posibilitatea verificării, în cursul procedurii de
cameră preliminară, a legalității activității de administrare a probelor și a
actelor efectuate de către organele de urmărire pen ală.
De asemenea, părțile nu și -ar putea exercita drepturile procesuale decât
prin cereri sau memorii scrise.
2.Competența organelor de urmărire penală
Organele de urmărire penală sunt procurorul și organele de cercetare
penală. Aceste organe sunt și cele care efectuează urmărirea penală. În
136
sistemul dreptului nostru procesual penal, procurorul conduce întreaga
activitate de urmărire penală, fiind atât organ de urmărire cât și organ de
supraveghere a activității organelor de cercetare penală. Controlul activității
de urmărire penală se realizează nemijlocit asupra poliției judiciare și asupra
organelor de cercetare speciale.
Potrivit art. 29 9 din Codul de procedură penală, procurorul
supraveghează activitatea organelor de cercetare penală astfel încât o rice
infracțiune să fie descoperită, orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie
trasă la răspundere penală, iar suspecții și inculpații să nu fie reținuți decât cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege.
În cazul anumitor infracțiuni prevăzute de lege (a se vedea art. 56 alin.
3), urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Pentru
celelalte i nfracțiuni, urmărirea penală se efectuează și de organele de cercetare
penală. Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cau zele
pe care le conduce și le su praveghează.
Organele de urmărire penală sunt obligate potrivit art. 202 din C.p.p. , să
strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei
sub toate aspectele.
Potrivit art. 100 ali n. 1 și 306 alin. 3, în cursul urmăririi penale, organul
de urmărire penală trebuie să strângă și să administreze probe atât în favoarea ,
cât și în defavoarea suspc tului sau inculpatului. Aceste obligații trebuie
îndeplinit din oficiu sau la cerere, indife rent dacă suspc tul/inculpatul
recunoaște sau nu fapta.
Totodată organul de urmărire penală este obligat să explice
suspectului /inculpatului precum și celorlalte părți , drepturile lor procesuale.
În afară de aceasta, organul de urmărire penală trebuie să strângă date
cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea
infracțiunii, precum și orice alte date de natură să servească la soluționarea
cauzei.
Urmărirea penală se efectuează de către procuror și organele de
cercetare p enală. Organele de cercetare penală sunt:
– organele de cercetare ale poliției judiciare
– organele de cercetare speciale .
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauz ele pe
care le conduce și le supraveghează.
El efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în următoarele
situații:
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă
instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
137
– în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 188-191, 2 57, 276, 277, 279 –
283, 289 -294 din Codul penal;
– în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca
urmare moartea unei persoane;
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea
penală aparține DIICOT sau DNA;
– în cazul altor infracțiuni date prin lege în competența sa.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se
efectuează în mod obligatoriu de către procurorul militar.
Atunci când legea prevede că urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror , nu trebuie să se înțeleagă că întreaga urmărire
penală trebuie efectuată obligatoriu de către procuror, existând posibilitatea ca
organele de cercetare penală să efectueze ele însele , anumite acte de urmărire
penală care recl amă urgență. Punerea în mișcare a acțiunii penale, luarea
măsurilor preventive nu pot fi delegate de către procuror organelor de
cercetare penală.
În vederea respectării dispozițiilor legale referitoare la competență,
potrivit art. 58 organul de urmărire penală sesizat , este dator să -și verifice
imediat competența. Dacă în cursul acestei verificări , procurorul constată că
nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală va
dispune de îndată prin ordonanță, declinarea de competență și tr imite cauza
procurorului competent. Dacă organul de cercetare penală constată că nu este
competent să efectueze urmărirea penală, va trimite de îndată cauza
procurorului care exercită supravegherea în vederea sesizării organului
competent.
Organele de cerc etare penală ale poliției judiciare efectuează urmărirea
penală pentru orice infracțiune care nu este dată prin lege în competența
organelor de cercetare penală speciale sau procurorului ori alte cazuri
prevăzute de lege.
Când anumite acte de urmărire penală trebuie efectuate în afara razei
teritoriale în care se face urmări rea, procurorul sau organul de cercetare penală
poate să le efectueze el însuși ori procurorul poate să dispună efectuarea lor
prin comisie rogatorie sau delegare.
Procurorul sau orga nul de urmărire penală este obligat să efectueze
actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea se referă
la o cauză care nu intră în competența sa. După efectuare, lucrările se vor
trimite de îndată procurorului competent.
138
3. Cond ucerea și s upravegherea exercitate de procuror în
activitatea de urmărire penală.
Conducerea și s upravegherea urmăririi penale reprezintă principala
activitate desfășurată de procuror.
Este competent să exercite conducerea și supravegherea asupra
activit ății de rmărire penală , procurorul de la parchetul corespunzător instanței
care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza.
În exercitarea supravegherii urmăririi penale, procurorul are în vedere
ca orice infracțiune să fie descoperită, orice infract or să fie tras la răspundere
penală și totodată ca nici o persoană să nu fie reținută decât în cazurile și
condițiile prevăzute de lege .
Pentru aceasta, procurorul ia măsurile necesare și dă dispoziții în scris și
motivat organelor de cercetare penală.
Potrivit legii, procurorul exercită conducerea și supravegherea prin
următoarele modalități:
1. Trecerea cauzei de la un organ la altul. Atunci când se impune
necesitatea, procurorul poate să dispună c onform art. 302 din C .proc.pen,
trecerea cauzei de la un organ la altul, în scopul asigurării obiectivității și
operativității urmăririi penale.
Dacă urmărirea penală se efectuează de procuror însuși, el poate
dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate în alte localități
decât cea în care se află sediul parchetului, de către organele de poliție din
acele localități.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic
superior se dispune de către procurorul de la parchetul care exercită
supravegherea urmăririi penale în acea ca uză, la propunerea motivată a
organului de cercetare penală care preia cauza.
2. Participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale.
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le
supraveghează și de asem enea poate să asiste la efectuarea oricărui act de
cercetare penală.
Chiar dacă procurorul intervine în cadrul desfășurării urmăririi penale,
nu înseamnă că urmărirea penală este efectuată de acesta.
3. Verificarea dosarului de cercetare penală. În curs ul supravegherii
urmăririi penale, procurorul poate să ceară spre verificare , orice dosar de la
organul de cercetare penală care va fi obligat să -l trimită cu toate actele,
materialele și datele privitoare la faptele ce formează obiectul cercetării.
139
Aceas tă verificare va fi făcută ori de câte ori consideră necesar
procurorul.
4. Preluarea cauzei. În orice cauză în care exercită supravegherea,
procurorul poate dispune preluarea acelei cauze de la organele de cercetare
penală, indiferent de stadiul în care se află acea cauză, pentru a efectua el
însuși urmărirea penală.
5. Autorizarea, încuviințarea , aprobarea, avizarea și infirmarea actelor
și măsurilor de cercetare penală. Potrivit legii, procurorul poate să dea
dispoziții cu privir e la efectuarea oricăr ui act de urmărire penală.
Dispozițiile procurorului sunt obligatorii pentru organul de cercetare
penală.
Ori de câte ori legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie
să fie încuviințată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la
procuror.
Uneori, pentru efectuarea unui act de urmărire penală este necesară
autorizarea prealabilă a procurorului. Spre exemplu, p otrivit art. 9 alin. ultim
din C .penal, punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite
în afara t eritoriului țării, de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie
care nu d omiciliază pe teritoriul țării , se face numai cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază
teritorială se află par chetul mai întâi sesizat sau după caz a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție .
Încuviințarea este actul procurorului prin care acesta își exprimă
acordul cu privire la efectuarea unor acte de urmărire penală. Încuviințarea
poate fi anterioară sau ulterioară actului efectuat.
Aprobarea este actul prin care procurorul consimte la efectuarea unui
act de urmărire penală.
Infirmarea actelor de urmărire penală presupune ca procurorul, ori de
câte ori apreciază că un act de urmărire penală efectuat de către organul de
cercetare este nelegal, să îl desființeze , motivat, lipsindu -l astfel de efecte
juridice.
După infirmarea actului, procurorul poate dispune refac erea lui în
condițiile prevăzute în lege sau îl poate refa ce personal.
4. Sesizarea organelor de urmărire penală
140
Declanșarea activității de urmărire penală este precedată întotdeauna de
încunoștințarea organelor de urmărire penală despre săvârșirea unei
infracțiuni.
Organele de urmărire penală pot fi încunoș tințate despre săvârșirea unei
infracțiuni prin intermediul actelor de sesizare. Actele de sesizare pot fi
interne sau externe.
Sesizarea externă se face prin denunț, plângere sau plângere prealabilă,
iar sesizarea internă se face din oficiu.
Modurile ce le mai uzuale de sesizare sunt denunțul și plângerea.
Plângerea este potrivit art. 289 din C.proc.pen, încunoștințarea făcută
de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare care i s -a cauzat
prin infracțiune.
Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penale nu trebuie
confundată cu plângerea prealabilă , aceasta fiind în același timp o condiție de
pedepsibilitate și procedibilitate. Lipsa unei plângeri prealabile nu poate fi
suplinită prin alte moduri de sesizare, în timp ce o plâ ngere penală obișnuită
poate fi înlocuită cu un denunț sau o sesizare din oficiu.
Plângerea trebuie să cuprindă numele, prenumele, codul numeric
personal, calitatea și domiciliul petiționarului, (denumirea, sediul, codul unic
de înregistrare , codul de id entificare fiscală, numărul de înmatriculare
înrgistrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul
bancare pentru persoane juridice ), indicarea reprezentantului legal ori
convențional, descrierea faptei care formează obiectul p lângerii, indicarea
făptuitorului și a mijloacelor de probă dacă sunt cunoscute . Plângerea se poate
face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar procura
rămâne atașată plângerii.
Plângerea făcută oral se consemnează într -un proces verbal de organul
care o primește. Plângerea formulată în scris va fi semnată de persoana
vătămată sau de mandatarul acesteia. Plângerea în formă electronică va fi
certificată prin semnătură electronică în condițiile legii.
Plângerea se poate face și de către unul din soți pentru celălalt soț, sau
de către copilul major pentru părinți. În aceste cazuri persoan a vătămată poate
însă să declare că nu își însușește plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exercițiu, plângerea se face de
către repr ezentantul său legal. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă
pot face plângere cu încuviințarea reprezentantului lor legal. Dacă făptuitor
este chiar persoana care reprezintă legal sau încuviințează actele persoanei
vătămate, sesizarea organelor d e urmărire penală se face din oficiu.
141
Când plângerea penală se referă la o infracțiune săvârșită pe teritoriul
unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar are obligația să
primească plângerea și să o transmită organului competent de pe teri toriul
statului în care a fost comisă.
Oice plângere greșit îndreptată la un anumit organ judiciar nu se
restituie persoanei care a formulat -o, ci se tr imite pe cale administrativă
organului competent. Această regulă este menită să asigura celeritatea și
operativitatea în activitatea de descoperire a infracțiunilor.
Denunțul este potrivit art. 290 din C .proc.pen, încunoștințarea făcută de
către o persoană fizică sau de către o persoană juridică , despre săvârșirea unei
infracțiuni.
Denunțul este o modalita te facultativă de sesizare a organelor de
urmărire penală, persoanele neavând vreo obligație legală în acest sens.
Dacă însă legea prevede obligația legală de a denunța anumite
infracțiuni, în acest caz denunțul este obligatoriu. Neîndeplinirea acestei
obligații constituie în anumite condiții, infracțiunea de nedenunțare (art. 266
din Codul penal).
Alteori , legea prevede ca unele persoane cu funcții de conducere în
cadrul unei autorități a administrației publice ori ale altor persoane juridice de
drept pub lic, precum și orice persoană cu atribuții de control care iau
cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul atribuțiilor de serviciu, să
sesizeze organele judiciare, caz în care aceasta este o modalitate specială de
sesizare.
În alte cazuri , legea prevede că denunțul poate fi făcut de însuși cel care
a săvârșit infracțiunea, (auto -denunț ), iar asemenea denunțuri duc fie la
înlăturarea răspunderii penale fie la atenuarea acestei răspunderi. Spre
exemplu, potrivit art. 290 alin. 3 sau art. 292 ali n. 2 din C odul penal,
mituitorul sau cumpărătorul de influență nu se pedepsește dacă denunță
autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fie sesizat pentru
infracțiunea de dare de mită ori cumpărare de influență .
Atunci când denunțătoru l nu -și dezvăluie identitatea, sesizarea
organelor de urmărire penală este considerată a fi efectuată din oficiu.
Denunțul se poate face numai persoanl, nu și prin reprezentant ori
mandatar și trebuie să conțină aceleași date ca în cazul plângerii.
Denu nțul scris trebuie semnat de către denunțător, iar dacă denunțul se
face oral, el trebuie consemnat într -un proces -verbal de către organul în fața
căruia a fost făcut.
142
Plângerea prealabilă reprezintă o excepție de la principiul oficialității
procesului p enal și constă în posibilitatea acordată de legiuitor persoanei
vătămate, de a decide declanșarea procesului penal în cazul săvârșirii anumitor
infracțiuni prevăzute în lege.
Această excepție de la principiul oficialității se justifică de regulă în
cazul acelor infracțiuni cu un grad de pericol social redus, unde persoana
vătămată este singură în măsură să aprecieze asupra necesității de a -l trage la
răspundere pe făptuitor.
În ceea ce privește infracțiunea de viol al cărei grad de pericol social
este rid icat, rațiunea pentru care forma simplă se pedepsește la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate este aceea a naturii relațiilor sociale ocrotite, a
intimității și discreției care trebuie să se manifeste în legătură cu aceste valori.
Infracțiunile din Co dul penal pentru care legiuitorul a prevăzut condiția
introducerii plângerii prealabile sunt:
lovirea sau alte violențe – art. 193.
vătămarea corporală din culpă – art. 196
amenințarea – art. 206
hărțuirea – art. 208
violul – art. 218 alin. 1 și 2
agresiu nea sexuală – art. 219 alin. 1
hărțuirea sexuală – art. 223
violarea de domiciliu – art. 224
violarea sediului profesional – art. 225
violarea vieții private – art. 226
divulgarea secretului profesional – art. 227
furtul comis în condițiile art. 231
abuzu l de încredere – art. 238
abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239
bancruta simplă – art. 240
bancruta frauduloasă – art. 241
gestiunea frauduloasă –art. 242
distrugerea –art. 253 alin. 1 și 2
tulburarea de posesie – art. 256
nerespectare a hotărârilor judecătorești – art. 287 alin. 1 lit. d -g
violarea secr etului corespondenței – art. 302 .
abandonul de familie –art. 378
nerespectarea măsurilor privind înc redințarea minorului – art. 37 9
împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381
143
Introducerea plângerii prealabile constituie atât manifestarea de voință a
persoanei vătămate de a aduce la cunoștința organelor judiciare , comiterea
uneia sau mai multor infracțiuni, cât și expresia voinței ca acele fapte să fie
urmărite sau judecate.
Instituția plângerii prealabile are o dublă natură: atât penală cât și
procesual penală, iar reglementarea ei se regăsește atât în Codul penal și în
Codul de procedură penală, cât și în alte legi penale.
În planul dreptului penal, lipsa plângerii prealab ile este o cauză care
înlătură răspunderea penală (art. 157 din Cod ul penal), pe când în planul
dreptului procesual penal, lipsa plângerii prealabile este o cauză care
împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau face imposibilă exercitarea
ei.
Potri vit art. 295 alin. 1 din Codul penal, titularul plângerii prealabile
este persoana vătămată prin infracțiune . Astfel, dacă persoana vătămată a
decedat înainte de a introduce plângerea prealabilă, aceste drept se stinge
nemaiputând fi exercitat de altă pers oană. Tot astfel, dacă persoana vătămată
decedează în cursul procesului penal, deci după ce a formulat plângere penală
prealabilă, nu mai este posibilă încetarea procesului penal.
În locul persoanei vătămate, plângerea prealabilă ar putea fi introdusă și
de către mandatar , în baza mandatului special care trebuie atașat plângerii.
Când plângerea a fost formulată de o persoană fără calitatea procesuală
corespunzătoare, nulitatea se acoperă dacă persoana vătămată își însușeș te
plângerea în termenul de trei luni prevăzut în lege.
Pentru persoanele juridice, plângerea prealabilă se formulează de către
reprezentantul acesteia.
La fel, în cazul persoanei vătămate lipsite de capacitate de exercițiu,
plângerea prealabilă se formulează de către reprezentantul ei le gal, iar pentru
persoana cu capacitate de exercițiu restrânsă , plângerea prealabilă se
formulează de către persoana vătămată cu acordul reprezentantului ei legal .
Plângerea prealabilă are caracter indivizibil, atât activ cât și pasiv.
Caracterul indivizi bil activ are în vedere situația în care prin aceeași
infracțiune au fost vătămate mai multe persoane și numai una dintre acestea a
formulat plângere prealabilă. În acest caz , fapta va atrage totuși răspunderea
penală.
Caracterul indivizibil pasiv se refer ă la situația în care la săvârșirea
aceleiași infracțiuni au participat două sau mai multe persoane. Plângerea
prealabilă formulată numai împotriva unuia dintre ei sau unora dintre ei va
atrage răspunderea penală a tuturor participanților .
144
Plângerea prea labilă se adresează organului de cercetare penală sau
procurorului. Plângerea greșit îndreptată de persoana vătămată se trimite pe
cale administrativă, organului competent.
Dacă este vorba de o infracțiune flagrantă, care se urmărește la
plângerea prealabi lă a persoanei vătămate, pentru a nu se pierde probele și
pentru a se identifica făptuitorul, organele de cercetare penală sunt obligate să
constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În acest caz,
organul de cercetare penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă
formulează plângere prealabilă. În caz afirmativ, se începe urmărirea penală ,
iar în caz contrar, organele de urmărire penală vor înainta procurorului ecatele
efectu te, cu propunerea de clasare a cauzei.
Dacă în cursu l urmăririi penale efectuate din oficiu pentru o anumită
infracțiune se ajunge la concluzia că trebuie schimbată încadrarea juridică într –
o infracțiune pedepsită la plângere prealabilă, atunci procurorul sau organul de
cercetare penală cheamă persoana vătă mată și o întreabă dacă înțelege să
depună plângere. Dacă persoana vătămată depune plângere, se continuă
urmărirea penală, iar în caz contrar organul de cercetare penală trimite dosarul
cauzei procurorului cu propunere de încetare a urmăririi penale.
Disp ozițiile legale referitoare la conținutul plângerii prealabile și la
semnarea ei sunt aceleași ca în cazul plângerii penale.
Termenul de introducere a plângerii prealabile . Potrivit legii, termenul
de introducere a plângerii prealabile este de 3 luni din z iua în care persoana
vătămată a aflat despre săvârșirea faptei .
Dacă persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de
două luni curge din momentul în care persoana îndreptățită a reclama a știut
cine este făptu itorul . Când făptuitorul este chi ar reprezentantul legal, termenul
de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal. În aceste
situații, acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu, dar retragerea
plângerii produce efecte numai dacă este însușită de procuror.
Sesizarea din oficiu reprezintă o modalitate de încunoștințare a
organelor de urmărire penală despre săvârșirea unei infracțiuni care se
realizează fie prin constatarea directă a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea
penală, fie prin intermediul mijloa celor de informare în masă.
În astfel de situații, organele de urmărire penală au obligația să încheie
un proces -verbal.
Obligația întocmirii unui proces -verbal o au organele de ordine publică
și siguranță națională ori de câte ori constată săvârșirea une i infracțiuni
flagrante.
145
Este infracțiune flagrantă acea faptă descoperită în momentul săvârșirii
ei sau imediat după săvârșire, precum și acea infracțiune al cărei făptuitor,
imediat după săvârșire este urmărit de organele de ordine publică și de
siguranț ă națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul
public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit
fapta sau este surprins aproape de locul comiterii, având asupra sa arme,
instrumente sau alte obiecte de natură a -l presupune participant la infracțiune.
După constatarea infracțiunii flagrante, plângerile și cererile formulate
în scris, corpul delict, precum și obiectele sau înscrisurile ridicate cu ocazia
constatării infracțiunii sunt puse la dispoziția organului de urmărire penală.
Chiar dacă organul de urmărire penală constată în mod direct săvârșirea
unei infracțiuni, el nu se poate sesiza din oficiu dacă pentru acea infracțiune
este necesară o plângere prealabilă. În aceste situații, organul de urmăr ire
penală cheamă persoana vătămată și o întreabă dacă face plângere.
Sesizarea specială a organelor de urmărire penală are loc atunci când
legea prevede în mod excepțional , că declanșarea procesului penal sau
punerea în mișcare a acțiunii penale poate av ea loc numai ca urmare a unei
anume sesizări.
Spre exemplu , ar putea fi necesară exprimarea dorinței guvernului străin
(în cazul infracțiunii contra re prezentantului unui stat străin ), sesizarea
comandantului (în cazul anumitor infracțiuni săvâșite de mil itari cum sunt cele
descrise în art. 413 -417 din Codul penal: absență nejustificată, dezertare,
încălcarea consemnului, părăsirea postului sau a comenzii, insubordonare)
etc.
5.Efectuarea urmăririi penale
I. Începerea urmăririi penale este un moment pr ocesual aparte care
marchează începerea procesului penal. Pentru a se începe urmărirea penală
trebuie să existe un act de sesizare care îndeplinește condițiile prevăzute de
lege și nu este incident în cauză niciunul din cazurile de la art. 16 alin. 1 din
C.proc.pen .
Potrivit dispozițiilor art. 305 alin. 2 din C.proc.pen, organul de urmărire
penală va dispune începerea urmăririi penale prin ordonanță, dacă din actul de
sesizare nu rezultă vreun caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii
penale. Urmă rirea penală se va începe cu privire la faptă.
146
Ulterior dacă din datele și probele existente în cauză vor rezulta indicii
rezonabile că o anumită persoană a comis infrsacțiunea, procurorul dispune ca
urmărirea penală să se efectueze în continuarea față de ea.
Persoana față de care s -a început urmărirea penală are calitatea de
suspect.
Dacă pentru începerea urmăririi penale față de o anumită persoană este
necesară obținerea unei autorizații sau îndeplinirea unei condiții prealabile,
efectuarea urmăririi pe nale se va dispune numai după ob ținere a acelei
autorizații.
Suspectul nu este parte în procesul penal, el are calitatea de subiect
procesual principal și i se aduce la cunoștință, înainte de prima audiere, fapta
pentru care este suspectat, încadrarea ei ju ridică, ce drepturi și obligații
procesuale are în cursul procesului.
Suspectul poate fi reținut timp de 24 de ore .
II. Punerea în mișcare a acțiunii penale
Acțiunea penală va fi pusă în mișcare de către procuror prin ordonanță
când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o
infracțiune și nu există vreunul din cazurile de la art. 16 alin. 1 C.proc.pen.
După punerea în mișcare a acțiunii penale, suspectul dobândește
calitatea de inculpat care este parte în procesul pena l, el având drepturi și
obligații procesuale mult mai largi decât suspectul.
Față de inculpat se pot lua următoarele măsuri preventive: controlul
judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu sau arestarea
preventivă.
Punerea în mișcare a acțiunii penale este comunicată inculpatului de
către orgnul de urmărire penală care îl cheamă în vederea audierii.
Dacă inculpatul deși a fost legal citat, lipsește nejustificat, se sustrage
sau este dispărut, urmărirea penală va putea continua și fără audierea sa.
În efectuarea actelor de urmărire penală trebuie să se țină seama de
specificul fiecărei cauze, însă pe tot parcursul acestei faze, organele judiciare
sunt ținute să respecte legalitatea procesului penal.
Ori de câte ori există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în
cursul judecății (este grav bolnav, urmează să plece în străinătate, etc), acesta
va putea fi audiat în mod anticipat de către judecătorul de drepturi și libertăți,
la cererea procurorului. Când judecătorul de drepturi ș i libertăți consideră
cererea justificată va fixa data și locul audierii, dispunând totodată citarea
părților și a subiecților procesuali principali. Participarea procurorului este
obligatorie.
147
Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probe at ât în
favoarea, cât și defavoarea suspectului sau inculpatului.
III. Extinderea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice
Atunci când în cursul urmăririi penale se constată fapte noi , date cu
privire la participarea altor persoane ori împrejură ri care pot duce la
schimbarea încadrării juridice, organul de urmărire penală va dispune
extinderea urmări rii penal e sau schimbarea încadrării juridice .
Procurorul vsa fi informat despre extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice. Susp ectului sau inculpatului i se vor aduce la
cunoștință faptele pentru care s -a dispus extinderea urmăririi penale.
Procurorul va putea de asemenea, să extindă acțiunea penală pentru
aspectele noi.
IV. Efectuarea urmăririi penale de către procuror și prelu area cauzelor
de la alte parchete
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în
cazurile prevăzute de lege (art. 56 alin. 3 -5 din C.proc.pen).
De asemenea, procurorul poate prelua orice cauză în care exercită
supravegherea urmăriri i penale, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua
el însuși urmărirea penală.
În dosarele în care efectuează urmărirea penală procurorul poate delega
prin ordonanță organelor de cercetare penală, efectuarea anumitor acte der
urmărire penală. Nu pot fi delegate: punerea în mișcare acațiunii penale,
luarea sau propunerea măsurilor rerstrictive de drepturi și libertăți,
încuviințarea de probatorii sau alte acte procesuale ce nu pot forma obiectul
delegării.
Procurorii din cadrul parchetului ierar hic superior pot prelua în vederea
efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competența parchetelor
ierarhic inferioare, prin dispoziția motivată a conducătorului parchetului
ierarhic superior.
Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire
penală este afectată din pricina calității părților ori a subiecților procesuali
principali sau dacă există pericolul de tulburare a liniștii publice, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justi ție poate
trimite cauza la un alt parchet egal în grad, la cererea părților, a unui subiect
procesual principal sau din oficiu.
148
6. Suspendarea urmăririi penale
Participarea firească a procesului penal presupune participarea
suspec tului sau a inculpat ului la efectuarea actelor de urmărire penală.
Atunci când se constată printr -o expertiză medico -legală , că suspec tul
sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul
penal, organul de cercetare penală înaintează dosarul ca uzei procurorului , cu
propunerea de suspendare a urmăririi penale.
Boala gravă de care suferă suspectul /inculpatul trebuie să -l împiedice pe
acesta să ia parte la efectuarea actelor de urmărire penală la care trebuie să fie
prezent.
Suspendarea urmăririi penale nu este condiționată de posibilitatea de
însănătoșire a suspectului/ inculpatul ui.
Dacă însă printr -o expertiză medico -legală psihiatrică se constată că
inculpatul suferea de o boală psihică c are nu-i permitea la momentul comiterii
faptei să -și dea seama de acțiunile sale, din cauza alienației mintale,
procurorul va dispune clasarea cauzei și nu suspendarea urmăririi penale.
Suspendarea urmăririi penale se dispune de către procuror prin
ordonanță . După suspendarea urmăririi penale, procurorul va res titui dosarul
organului de cercetare penală sau va putea dispune preluarea sa.
Organul de cercetare penală va trebui să se intereseze periodic, dar nu
mai târziu de 3 luni de la data suspendării dacă mai subzistă cauza care a
determinat suspendare a urmări rii penale .
În timpul cât urmărirea este suspendată, organul de cercetare penală va
continua să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de
situația suspectului/inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părților
sau al sub iecților procesuali.
La cererea suspectului/inculpatului, după reluarea urmăririi penale
actele efectuate în timpul suspendării vor putea fi refăcute dacă acest lucru
este posibil.
Urmărirea penală mai poate fi suspendată și atunci când există un
impedim ent legal temporar pentru punerea îm mișcare a acțiunii penale față
de o persoană (lipsește autorizarea sau o altă condiție prealabilă), sau pe
perioada desfășurării procedurii de mediere.
7. Soluțiile c are pot fi date în timpul sau la sfârșitul urmărir ii
penale
149
Faza urmăririi penale este cuprinsă între două momente bine delimitate
în timp și anume: începerea urmăririi penale și dispunerea uneia dintre
următoarele soluții:
clasarea cauzei penale
renunțarea la urmărire penală
trimiterea în judecată.
Clasarea cauzei și renunțarea la urmărire penală sunt soluții de
neurmărire/netrimitere în judecată.
Soluțiile care se dau în timpul ori la sfârșitul urmăririi penale se dispun
numai de către procuror , la propunerea organului de cercetare penală sau din
oficiu.
Clasarea cauzei se dispune atunci când nu se exercită acțiunea penală
sau când se stinge acțiunea penală exercitată, deoarece există vreunul din
cazurile de la art. 16 alin. 1 din C.proc.pen .
Unele din cazurile de la art. 16 alin. 1 din C.proc.pen p resupun
întotdeauna existența unui suspec t:
“c” ( nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea );
„f” (când a intervenit decesul suspectului/inculpatului persoană
fizică sau radierea persoanei juridice).
Soluția de clasare a cauzei se dispune dac ă nu se poate începe urmărirea
penală întrucât nu sunt întrunte condițiile de fond și formă ale sesizării sau ori
de câte ori există vreunul din cazurile de la art. 16 alin. 1 din C.proc.pen.
Clasarea se dispune prin ordonanță care trebuie să cuprindă în afară de
mențiunile arătate la art. 286 alin. 2 și dispoziții ref eritoare la : ridicarea sau
menținerea măsurilor asiguratorii, restituirea bunurilor ridicate sau a cauțiunii;
sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu privire la luarea măsurii de
siguranță a confiscării speciale sau acu privire la desființarea totală/parțială a a
unui înscris, sesizarea instanței competente în materia săsnătății mintale, în
vederea dispunerii internării nevoluntare, cheltuielile judiciare.
Ordonanța de clasare va tre bui să cuprindă și mențiuni cu privire la
încetarea de drept a măsurii preventive care a fost dispusă ân cauză.
Motivarea în fapt și în drept a ordonanței de clasare este obligatorie
numai dacă procurorul nu își însușește argumentele expuse de organul de
cercetare penală în propunerea de clasare ori dacă în cursul urmăririi penale
suspectului i -a fosta dusă la cunoștință această calitate.
Ordonanța de clasare se va comunica în copie, persoanei care a făcut
sesizarea, suspectului, inculpatului sau altor per soane interesate. Dacă
inculpatul este arestat preventiv, administrația locului de deținere va fi
150
informată printr -o adresă de către procuror cu privire la încetarea de drept a
măsurii preventive.
Când procurorul constată că nu sunt îndeplinite condițiil e pentru
clasarea cauzei ori dacă dispune clasarea parțial și disjunge cauza pentru
sanumite fapte ori făptuitori, va restitui dosarul organului de cercetare penală.
Organul de cercetare penală va continua urmărirea penală.
Renunțarea la urmărire penală este soluția pe care o dispune procurorul
când în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de comitere, cu
scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse
sau care s -ar fi putut produce prin săvârșirea faptei, el apr eciază că nu există
un interes public în urmărirea acesteia .
Această soluție se dispune doar dacă fapta există , constituie infracțiune
și nu intervine vreunul din cazurile de la art. 16 alin. 1 din C.proc.pen care ar
atrage clasarea cauzei și nu renunțare a la urmărire penală.
Renunțarea la urmărire penală se poate dispune în cazul infracțiunilor
pedepsite cu amendă sau închisoare de până la cel mult 7 ani.
Dacă autorul faptei este cunoscut, la aprecieresa interesului public se
vor avea în vedere persoana suspectului/inculpatului, conduita sa anterioară
comiterii faptei și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea
consecințelor infracțiunii.
După ce îl consultă pe s uspect/inculpat, procurorul poat e dispune ca
acesta să îndeplinească una sau mai m ulte din următoarele obligații , într -un
interval de timp, de maxim 6 până la 9 luni:
să înlăture consecințele faptei;
să repare prejudiciul cauzat prin infracțiune;
să ceară public scuze persoanei vătămate;
să presteze o muncă neremunerată în folosul comun ității pe o
perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile;
să frecventeze un program de consiliere.
În situația neîndeplinirii cu rea -credință a acestor obligații, procurorul
va revoca ordonanța de renunțare la urmărire penală, iar o nouă renunțare la
urmărire penală în aceeași cauză nu mai este posibilă.
Ordonanața de renunțare la urmărire penală se va comunica în copie,
persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau altor persoane
interesate.
În caz de clasare ca urmare a constatării că a in tervenit amnistia,
prescripția, retragerea plângerii prealabile sau o cauză de nepedpsire, precum
și cvând s -a dispus renunțarea la urmărire penală, uspectul/inculpatul poate
151
cere în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanță, să se
continu e urmărirea penală. Dacă după continuarea urmăririi penale se constată
că a intervenit un alt caz de netrimitere în judecată, se va dispune clasarea
cauzei în raport cu acesta. În caz contrar, se va adopta prima soluție de
netrimitere în judecată.
8. Terminarea urmăririi penale.
Acest termen nu semnifică sfârșitul fazei de urmărire penală, ci doar
terminare a activității de urmărire penală de către organele de cercetare
penală .
Atunci când organele de cercetare penală apreciază că au efectuat toate
activitățile impuse de specificul cauzei, se consideră că cercetarea penală este
terminată.
În acest caz, organul de cercetare penală va înainta procurorului , dosarul
însoțit de un referat care trebui e să se limiteze la fapta sau faptele care a u
format obiectu l urmăririi pen ale, la persoana inculpatului și dacă este cazul ,
pentru care fapte ori făptuito ri se propune clasare a sau renunțarea la urmărire
penală.
Referatul de terminare a urmăririi penale trebuie să cuprindă pe lângă
mențiunile generale, fapta sau f aptele reținute în sarcina inculpatului, probele
administrate și încadrarea juridică. Suplimentar, referatul mai cuprinde și date
suplimentare referitoare la mijloacele materiale de probă, măsurile
asigurătorii, măsurile preventive, cheltuielile judiciare.
În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului, procurorul va
verifica lucrările de urmărire penală și se pronunța asupra acestora.
Rezolvarea cauzelor cu inculpați arestați se va face de urgență și cu precădere.
Ori de câte ori procurorul va con stata că urmărirea penală nu este
completă sau că a fost efectuată cu încălcarea dispozițiilor legale, el va restitui
cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau
refacerii acesteia ori va trimite cauza unui alt organ de cerc etare penală. Când
completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la
unele fapte sau la unii inculpați și disjungerea nu este posibilă, cauza se va
restitui ori trimite în întregime organului de cercetare penală.
9. Trimitere a în judecată.
152
Nu se confundă cu terminarea urmăririi penale care marchează
momentul în care organele de cercetare penală și -au finalizat activitatea și
înaintază dosarul însoțit de un referat, procurorului.
Trimiterea în judecată constituie punctul fina l al urmăririi penale,
ulterior terminării urmăririi penale , iar procurorul este singurul care poate
dispune trimiterea în judecată.
Organele de cercetare penală, odată ce termină activitatea în respectiva
cauză, vor trimite dosarul procurorului care supr aveghează urmărirea penală.
În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului, procurorul este obligat
să verifice lucrările urmăririi penale și să se pronunțe asupra acestora.
Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care
garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, iar probele
necesare au fost legal administrate, va proceda astfel:
1. emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată dacă
din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există , a fost
săvârșită de inculpat și acesta răspunde penal;
2. emite ordonanță de clasare sau renunțare la urmărire penală când
apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile pentru trimiterea în
judecată, conform situațiilor deja analizate.
În situația în care pr ocurorul apreciază că sunt îndeplinite condițiile
pentru trimiterea în judecată, va emite rechizitoriul care este actul de sesizare
a instanței.
Potrivit art. 328 din C.proc.pen., rechizitoriul trebuie să se limiteze la
fapta și persoana pentru care s -a efectuat urmărirea penală și trebuie să
cuprindă pe lâng ă mențiunile prevăzute în art 286 alin. 2 (cele deja știute de la
ordonanță ), datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reținută în sarcina
sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsurile
preventive luate, durata acestora, precum și dispoziția de trimitere în judecată.
Prin același rechizitoriu , procurorul poate dispune trimiterea în judecată
pentru unele fapte și clasarea/renunțarea la urmărire penală pentru alte fap te/
făptuitori .
Procurorul întocmește un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările
urmăririi penale privesc mai mulți inculpați și chiar dacă situației acestora se
vor da rezolvări diferite. Astfel , se poate ca prin același rechizitoriu să se
dispună trim iterea în judecată a unui inculpat și clasarea cauzei sau renuțarea
la urmăririe penală cu privire la alt inculpat.
În rechizitoriu se mai arată numele și prenumele persoanelor care
trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor în proces și locul unde
urmează a fi citate.
153
Rechizitoriul va fi apoi verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de
către prim -procurorul parchetului sau de către procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, respectiv de către procurorul ierarhic
superior.
Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei va fi trimis instanței competente
să judece cauza înfond. Dosarul va mai fi însoțit și de copii certificate ale
rechizitoriului pentru a fi comunicate inculpaților.
10. Reluarea urmăririi penale.
Urmărir ea penală este reluată în următoarele cazuri:
încetarea cauzei de suspendare a urmăririi penale,
restituirea cauzei de către judecatorul de cameră preliminară
redeschiderea urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale nu mai are loc dacă se constată că înt re timp a
intervenit vreunul d in cazurile prevăzute la art. 16 alin. 1 care împiedică
punerea în mișcare a cațiunii penale sau continuarea procesului penal .
Reluarea urmăririi penale după suspendare . Pe toată durata suspendării
urmăririi penale, organul de cercetare penală trebuie să se intereseze periodic
dacă mai subzistă cauza de suspendare.
Când se constată că a încetat cauza de suspendare, organul de cercetare
penală va înainta dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării
urmăririi penale pr in ordonanță.
Practic , reluarea urmăririi penale va avea loc de îndată ce
suspectul/ inculpatul s -a însănătoșit ( aspect care trebuie să reiese dintr -un
certificat medical sau dintr -o expertiză medicală ), dacă s -a obținut autorizarea
necesară ori s -a îndep linit condiția prealabilă precum și dacă s -a încheiat
procedura medierii .
Reluarea urmăririi penale în caz de restituire a cauzei de către
judecatorul de cameră preliminară .
Urmărirea penală este reluată dacă judecătorul de cameră preliminară
restituie ca uza procurorului în temeiul art. 346 alin. 3 din C.proc.pen., în
următoarele situații:
rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost
remediată de procuror în termenul prevăzut de lege;
au fost excluse toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
procurorul solicită restituirea cauzei ori nu răspund e în termenul
prevăzut de lege.
Reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a urmăririi penale .
154
Redeschiderea urmăririi penale se poate dispune de către:
1. procurorul ierar hic superior celui care a dat soluția;
2. procurorul care a dispus soluția;
3. judecătorul de cameră preliminară care a a admis plâmgerea
împotriva soluției.
1. Ori de câte ori se constată după ce s -a dispus clasarea cauzei, că nu a
existat împrejurarea care a determinat acea soluție, procurorul ierarhic
superior celui care a dat soluția va dispune redeschiderea urmăririi penale.
2. Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procurorul care a
dat soluția , când constată că au apărut fapte sau împrejurăr i noi din care
rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea sau atunci când
suspectul/inculpatul nu și -a îndeplinit cu rea -credință obligațiile stabilite prin
ordonanța de renunțare la urmărire penală.
În ambele situații redeschiderea ur măririi penale este supusă confirmării
judecătorului de cameră preliminară.
3. Redeschiderea urmăriri penale se poate dispune de către judecătorul
de cameră preliminară care a admis plângerea împotriva soluției netrimitere
în judecată și a trimis cauza în vederea completă rii urmăririi penale.
Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin
ordonanță sau de către instanța de judecată prin încheiere motivată .
11. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală.
I. Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a
prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile
dispuse în timpul urmăririi penale , să facă plângere împotriva acestora dacă
prin aceste acte sau maăsuri i s -a adus o vă tămare a intereselor sale legitime .
Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea
organului de cercetare penală și se depune fie direct la procuror , fie la organul
de cercetare penală. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în t ermen de
cel mult 20 de zile de la primire și să comunice de îndată persoanei care a
făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată , prin trimiterea unei
copii a ordonanței .
Dacă plângerea este formulată împotriva măsurilor luate sau a actelor
efectuate de către procuror, ori efectuate pe baza dispozițiilor acestuia, se
rezolvă de prim -procurorul parchetului, sau după caz de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, sau de procurorul ierarhic superior.
O nouă plângere împotriva soluției de respingere dispuse de procurorul
ierarhic superior este inadmisibilă.
155
II. De asemenea , se pot ataca cu plângere și soluțiile de netrimitere în
judecată dispuse de către procuror , de către persoanele cărora li s -a adus
vreo vătămare intereselo r legitime prin acele soluții.
În cazul soluțiilor de clasare sau de renunțare la urmărire penală ,
plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea soluției.
După respingerea plângerii făcute împotriva soluției de clasare sau
renunțare la urmăr ire penală, persoana ale cărei interese legitime au fost
vătămate, pot face o nouă plângere în termen de 20 de zile de la data
comuni cării de către prim -procuror (sau a celorlalți deja menționați ) a
modului de rezolvare, la judecătorul de cameră prelimina ră de la instanța
căreia i -ar reveni competența de soluționare a cauzei în primă instanță.
Când plângerea nu a fost rezolvată de prim -procuror în termen ul legal
de 20 de zile, termenul de sesizare a instanței va curge până cel mai tâziu la 20
de zile de la data comunicării modului de rezolvare de către prim -procuror.
Primind plângerea, judecătorul de cameră preliminară stabilește
termenul de soluționare pe care îl va comunica împreună cu un exemplar al
plângerii, procurorului și părților. Aceștia pot depu ne note scrise în legătură cu
temeinicia și admisibilitatea plângerii.
Dosarul va fi trimis de parchet, instanței, în termen de 3 zile de la
primirea adresei prin care se cere dosarul.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin
încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea petenților,
intimaților și a procurorului. El va verifica soluția pe baza lucrărilor și a
materialului din dosarul cauzei .
Soluțiile pe care le va pronunța judecătorul de cameră preliminară sunt
diferite după cum în cauză a fost sau nu pusă în mișcare acțiunea penală.
În acele cauze în care nu s -a pus în mișcare acțiunea penală ,
judecătorul de cameră preliminară va pronunța una din următoarele soluții :
a) respinge plângerea ca tardivă sau inadmi sibilă , menținând soluția din
ordonanță;
b) admite plângerea, desființează ordonanța atacată și trimite procurorului
cauza în vederea începerii ori completării urmăririi penale , respectiv în
vederea punerii în mișcare a acțiunii penale și completării urmăriri i
penale;
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare dacă
prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a
făcut plângerea.
156
În cauzele în care s -a pus în mișcare acțiunea penală , judecătorul de
cameră prelimi nară va pronunța una din următoarele soluții:
1) respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi
penale, exclude probele nelegal administrate ori după caz, procedează
conform dispozi țiilor privitoare la nulități, în ceea ce priv ește actele de
urmărire penală și apoi:
a) respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trmite cauza la
procuror pentru completarea urmăririi penale;
c) admite plânge rea, desființează soluția atacataă și dispune
începerea judecății cu privire la faptele și persoanele față de care s -a pus în
mișcare acțiunea penală, ori de câte ori probele legal administrate sunt
suficiente; în acest caz trimite cauza spre repartizare a leatorie în vederea
desemnării judecătorului;
d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de
clasare, dacă prin aceasta nu creează o situația mai grea pentru persoana care a
făcut plângerea.
Cu excepția încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară
admite plângerea și trimite cauza judecătorului spre judecată, toate celelalte
încheieri pronunțate în materia plângerii contra soluțiilor procurorului de
netrimitere în judecată sunt definitive.
Atunci când judecătorul de cameră prelim inară admite plângerea,
desființează soluția procurorului și trimite cauza judecătorului în vederea
începerii judecății, aceste încheieri pot fi atacate cu contestație motivată în
termen de 3 zile de la comunicarea încheierii , de către procuror sau de cătr e
inculpat .
Contestația se poate formula cu privire la modul de soluționare a
excepțiilor referitoare la legalitatea administrării probelor și a efectuării
urmăririi penale.
Contestația se soluționează de către judecătorul de cameră preliminară
de la in stanța ierarhic sup erioară sau completul competent de la Înalta Curte
de Casație și Justiție (când instanța sesizată cu plângerea împotriva soluției
este Înalta Curte de Casație și Justiție) .
Soluționarea contestației se face prin închei ere motivată, fără
participarea procurorului sau a inculpatului.
Soluțiile care se pot pronunța sunt:
157
o se respinge contestatția ca tardivă, inadmisibilă ori după
caz nefondată și se menține dipsoziția de începere a
judecății;
o se admite contestația, se desființează încheierea și se
rejudecă plângerea potrivit punctului 2 de la situațiile în
care s -a pus în mișcare acțiunea penală.
Probele exclus e în cursul acestei proceduri nu pot fi folosite și avute în
vedere la judecarea cauzei.
CAPITOLUL X. PROCEDUR A DE CAMERA PRELIMINARĂ
1. NOȚIUNI GENERALE
2. DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND CAMERA PRELIMINARĂ
1. Noțiuni generale
Procedura camerei preliminare este reglementată în dispozițiile art. 342 –
348 din Codul de procedură penală și reprezintă a doua fază a procesului
penal , după urmărirea penală.
158
Această procedură are ca obiect, verificarea competenței și a legalității
sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a
efectuării actelor de urmărire penală, după ce procurorul a dispus trimiterea în
judecată.
Instituția camerei preliminare este o instituție nouă pentru procesul
penal românesc și a fost preluată din sistemul de drept „common law”
britanic , în care judecătorul este acela care verifică legalitatea urmăririi
penale, a actel or de urmărire penală, a administrării probelor și a soluțiilor
dispuse de către procuror. Acest sistem mai există în prezent și în alte state
europene cum sunt Germania, Portugalia sau Italia.
Funcția de verificare a legalității tr imiterii ori a netrimite rii în judecată
(funcția de cameră preliminară) este incompatibilă cu funcția de urmărire
penală și cu funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale
ale persoani în faza de urmărire penală. În schimb, funcția de cameră
preliminară e ste comp atibilă cu funcția de judecată, ceea ce înseamnă că
același judecător poate exercita fucnția de cameră preliminară și apoi funcția
de judecată în aceeași cauză.
Trăsăturile caracteristice procedurii de cameră preliminară sunt
următoarele:
a. este nep ublică;
b. se desfășoară în formă scrisă;
c. este contradictorie;
d. are o durată limitată de lege.
Procedura în camera preliminară este nepublică întrucât se desfășoară
în camera de consiliu, fără participarea publicului, a procurorului, părților ori a
subiecțilo r procesuali principali.
O altă caracteristică a procedurii de cameră preliminară care derivă din
caracterul nepublic al acesteia, o reprezintă forma scrisă a acesteia.
Formularea cererilor, ridicarea excepțiilor, comunicarea lor se realizează în
scris.
De asemenea, procedura camerei preliminare se realizează în condiții de
contradictorialitat e, procurorul și părțile putând formula puncte de vedere
prorpii cu privire la aspectele verificate în cadrul acestei proceduri.
Durata procedurii în camera prelimin ară este fixată la 60 de zile, dar
acest termen nu este prevăzut sub sancțiunea nulității absolute, ceea ce
înseamnă că este posibilă depășirea sa din motive întemeiate (complexiteta
cauzei, numărul mare de părți, cauze obicetive, etc).
159
2. Dispoziții ge nerale privind camera preliminară
După sesizarea de către procuror a instanței prin rechizitoriu, dosarul va
fi repartizat în mod aleatoriu, judecăt orului de cameră preliminară de la
instanța căreia îi revine competența de soluțioanre a cauzei în primă in stanță .
Primind dosarul, judecătorul de cameră preliminară se va îngriji ca o
copie certificată a rechizitorului să fie comunicată inculpatului la locul de
deținere sau la domiciliu. Cu ocazia comunicării actului de trmitere în
judecată, inculpatului i se aduc la cunoștință următoarele:
care este obiectul procedurii în camera preliminară
că are dreptul să fie asistat de apărător ales sau din oficiu (în
cazurile prevăzute de lege);
care este termenul în care poate formula cereri sau excepții scrise
privitoa re la legalitatea administrării probelor și efectuării actelor
de urmărire penală.
Acest termen de formulare a cererilor sau excepțiilor este stabilit de
judecătorul de cameră preliminară în funcție de complexitatea cauzei și nu
poate fi mai scurt de 20 de zile. Termenul de 20 de zile curge de la momentul
comunicării rechizitoriului către inculpat, sau de la momentul desemnării
apărătorului din oficiu atunci când asistența juridică este obligatorie și
inculpatul nu și -a angajat apărărtor ales.
La expirar ea acestui terme n de 20 de zile, judecătorul de cameră
preliminară are obligația să comunice parchetului, cererile sau excepțiile
depuse ori ridicate din oficiu. Parchetul poate răspunde în scris în termen de
10 zile de la comunicare.
După ridicarea excep țiilor și formularea cererilor, la expirarea
termenului de 10 zile în care parchetul poate trimite răspunsul, judecătorul de
cameră preliminară se pronu nță asup ra acastora prin încheiere motivată , în
camera de consiliu. Procurorul și inculpatul nu sunt ci tați și nu participă.
Încheierea prin care judecătorul constată că în cauză există
neregularități ale actului de sesizare, anulează unele acte de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii sau exclud e una sau mai multe probe
administrate, se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.
În termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază
neregularitățile actului de sesizare și comunică judecătorului dacă menține
dispoziția de trimitere în judecată ori solcită restituirea ca uzei.
160
Primind răspunsul procurorului, judecătorul de cameră prliminară
hotărăște printr -o nouă încheiere motivată, în camera de consiliu , fără
participarea procurorului sau a inculpatului.
Judecătorul de cameră preliminară poate pronunța una din următoar ele
soluții:
1. hotărăște începerea judecății;
2. restituie cauza procurorului.
1. În situația în care nu s -au ridicat excepții, nu s -au formulat cereri, iar
judecătorul constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a
efectuării ac telor de urmărire penală, el va dispune începerea judecății .
Aceeași soluție de începere a judecății se dispune și în cazul în care s -au
constatat doar unele neregularități ale actului de sesizare, s -au exclus anumite
probe ori s -au anulat numai unele din actele de urmărire penală. Probele
excluse nu pot fi avute în vedere cu ocazia judecării în fond a cauzei
2. Dimpotrivă, judecătorul de cameră preliminară va restitui cauza la
parchet dacă:
rechizitoriul este neregulamentar întocmit, această neregularita te
nu a fost remediată de procuror și atrage imposibilitatea stabilirii
obiectului sau a limitelor judecății;
a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
procurorul solicită re stituirea cauzei ori nu răspunde în termenul
de 5 zile de la comunicarea încheierii.
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății va
exercita și funcția de judecată în cauză.
Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune
începerea judecății după ce constată că nu s -au formu lat cereri sau excepții ori
nu s-au ridicat din oficiu excepții este definitivă. Dacă el apreciază că instanța
sesizată nu este competentă, va declina c auza acelei instanțe pe care o
apreciază competentă.
Încheierile prin care judecătorul de cameră prelim inară se pronunță
asupra excepțiilor sau cererilor ridicate sau prin care se restituie cauza la
parchet poate fi atacată cu contesta ție de către procuror sau inculpat, în termen
de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Judecarea contestației se face de cătr e judecătorul de cameră
preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate sau de completul
competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Procedura de soluțioanre
este similară cu aceea prevăzută pentru procedura de cameră preliminară.
161
CAPITOLUL XI. DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND
JUDECATA
1. NOȚIUNI GENERALE
2. PRINCIPII SPECIFICE ACESTEI FAZE
3. DISPOZIȚII GENERALE PRIVIND JUDECATA
4. STRUCTURA FAZEI DE JUDECATĂ
162
1. Noțiuni generale
În sens larg, noțiunea de judecată semnifică operațiunea prin care un
organ jurisdicțional soluționează un conflict de drept .
Majoritatea proceselor judiciare extrapenale (de ex. cauzele civile,
cauzele de jurisdicție a muncii, etc.) conțin numai această fază a judecă ții, spre
deosebire de procesele penale care conțin și faza urmăririi penale.
În sens restrâns, sens care ne interesează din punct de vedere al
dreptului procesual penal, noțiunea desemnează acea fază a procesului penal
care se desfășoară în fața instanț elor penale.
Judecata este activitatea principală a procesului penal deoarece această
fază se concretizează în adoptarea hotărârii judecătorești, care soluționează
conflictul de drept penal.
Datorită modului în care se desfășoară, faza de judecată oferă garanția
aflării adevărului în cauza penală cu aujtorul probelor administrate în faza
urmăririi penale care sunt completate în această fază cu acelea nou
administrate în etapa cercetării judecătorești .
Din punct de vedere conceptual, faza judecății se desf ășoară în patru
etape:
1. judecata în primă instanță (sau judecata în fond cum mai este
denumită);
2. judecata în căile ordinare de atac ( judecata în apel și
contestația );
3. judecata în căile extraordinare de atac (contestație, contestație în
anulare, revizuire, recurs în casație, redeschiderea procesului
penal);
4. judecata pentru unificarea practicii judiciare (recursul în
interesul legii și procedura dezlegării unor chestiuni de drept).
Uneori, din motive bine întemeiate (de ex. apariția unor cazuri de
nulitate absolută), anumite etape ale judecății pot fi reluate și parcurse din nou
pentru a se asigura deplina respectare a dispozițiilor legale care garantează
aflarea adevărului și respectarea drepturilor participanților.
Faza judecății este alcătuită dintr -un co mplex de activități procesuale
care se desfășoară într -o anumită ordine prevăzută în lege, pe durate de timp
variabile, cu o anumită ritmicitate (termene) care vor conduce la soluționarea
definitivă a cauzei.
Dispozițiile articolelor 349 -370 din C odul de procedură penală conțin
anumite reguli comune după care se desfășoară orice judecată, indife rent de
gradul de jurisdicție ( în fond, în apel, ori în căile extraordinare de atac). Unele
163
din aceste reguli se prefigurează ca adevărate principii ale fazei de ju decată și
le vom analiza în subcapitolul următor.
2. Principiile specifice fazei de judecată
Pe lângă principiile fundamentale care guvernează desfășurarea
întregului proces penal, în faza de judecată își găsesc aplicarea și anumite
principii specifice , neîntâlnite în alte faze ale procesului penal.
Aceste principii au caracter de reguli generale fiind înscrise ca
dispoziții legale în articolele 351-352 din Codul de procedură penală, ele fiind
următoarele :
publicitatea
nemijlocirea,
contradictorialita tea,
oralitatea
desfășurarea judecății în ședință.
Publicitatea. Ca principiu specific fazei de judecată publicitatea
presupune posibilitatea oricărei persoane de a asista la desfășurarea judecății,
ceea ce înseamnă că locul în care se desfășoară ședința este accesibil
publicului, iar ședința se desfășoară „cu ușile deschise ”.
Acest principiu poate fi regăsit înscris ca atare atâ t în Constituție,
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în Codul de
procedură penală.
Astfel, articolul 127 din Constituție prevede că șed ințele de judecată
sunt publice , afară de cazuril e prevăzute de lege.
Articolul 352 din Codul de procedură penală dispune că ședința de
judecată este publică , iar minorii sub 18 ani nu pot asista la ședința de
judecată , cu excepția situației în care au calitatea de părți sau martori .
Legiuitorul a acordat o atenție deosebită acestui principiu, prevăzând
sancțiunea nulității absolute pentru cazurile în care se încalcă acest principiu.
Pentru a se verifica aplicarea acestui principiu, hotărârile jud ecătorești trebuie
să cuprindă pri ntre alte mențiuni și pe aceea dacă judecata s -a desfășurat în
ședință publică.
Publicitatea trebuie respectată la toate termenele de judecată și
indiferent dacă ședința de judecată se desfășoară în sala de ședință , la sediul
instanței ori în alt loc .
164
Potrivit legii (art. 352 alin 3 din C pp.) ședin ța de judecată poate fi
nepublic ă dacă judecarea în ședință publică ar aduce atingere unor interese de
stat, moralei, demnității sau vieții intime a un ei persoane ori intereselor
minorilor sau ale justiției . Se mai poate dispune ca ședința să fie nepublică și
atunci când audierea în ședință publică ar putea aduce atingere
confidențialității unor informații.
Pentru a se asigura protejarea acestor interes e, instanța poate să
interzică publicarea și difuzarea de texte, fotografii sau desene care putea
dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părților sau a martorilor.
De a semenea, potrivit art. 509 din C pp., ședința în care are lo c
judecarea infractorulu i minor este nepublică . Această excepție este
determinată de vârsta inculpatului care ar putea fi influențat negativ de
prezența publicului în sala de ședință.
Declararea ședinței ca nepublică se face la cererea procurorului, a
părților , a vreunui martor, a persoanei vătămate sau din oficiu. Ședința poate
fi declarată secretă pentru tot cursul judecării cauzei sau numai pentru o parte
a acesteia.
În perioada cât ședința este nepublică , în sală este permis doar accesul
părților, al persoanei vătămate, reprezentanților acestora, apărătorilor și
celorlalte persoane chemate de instanță în interesul soluționării cauzei.
Nu se consideră încălcare a publicității ședinței de judecată , limitarea
accesului publicului în sala de ședință în funcție de mărimea sălii sa u din
rațiuni de igienă.
Ședințele de judecată care se desfășoară în camera de consiliu nu sunt
publice, aceasta fiind o excepție de la regula publicității ședinței de judecată.
Excepția este justificată de obiectul cauzei și necesitatea protejării inter eselor
părților. Astfel, admiterea în principiu a cererilor de revizuire, de contestatție
în anulare se judecă în camera de consiliu, fără publicitate întrucât instanța de
rezumă la a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute în lege pentru
admisibilitat ea cererilor, fără a examina fondul cauzei.
Nemijlocirea. Acest principiu constă în obligația instanței de a îndeplini
în mod direct toate actele procesuale și procedurale din cuprinsul judecății. În
acest fel instanța intră în contact direct cu toate p robele.
Realizarea principiului nemijlocirii presupune de principiu,
readministrarea tuturor probelor care au fost administrate în faza de urmărire
penală.
În situațiile în care inculpatul își recunoaște vinovăția și solicită ca
judecarea să aibă loc potrivit procedurii instituite prin art. 3 75 din C.proc.pen.
pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, instanța nu mai
165
readministrează acele probe, ci pronunță hotărârea în temeiul probelor deja
administrate la urmărirea penală.
Pentru ca ne mijlocirea să fie transpusă în fapt, legea pretinde unicitatea
completului de judecată în tot cursul judecării cauzei, iar când acest lucru nu
este posibil, completu l de judecată poate fi schimbat doar până la începerea
dezbaterilor.
După începerea dezbat erilor, orice schimbare intervenită în compunerea
completului de judecată va atrage reluarea de la început a dezbaterilor. Astfel ,
judecătorii care participă la deliberare trebuie să fi luat parte la dezbateri
pentru a ține seama în soluția pe care o vor d a atât de ceea ce s-a petrecut în
cursul ședinței de judecată , cât și de ceea ce s -a discutat pe parcursul
dezbaterilor judecătorești.
Contradictorialitatea. Acest principiu constă în aceea că toate probele
administrate în cauza penală sunt supuse discuți ei părților, procurorului,
instanței și apărătorului.
De asemenea, toate cererile și excepțiile formulate de procuror, de către
părți precum și de către ceilalți subiecți procesuali trebuie puse de către
instanță în discuție, după care judecătorul se va p ronunța asupra lor prin
încheiere motivată.
Toți subiecții cu interese contrare în soluționarea cauzei penale au
drepturi egale în ceea ce privește discutarea probelor și a cererilor/excepțiilor,
putând să -și expună în mod liber propriile concluzii și apre cieri în legătură cu
acestea .
Prin intermediu l contradictorialității, instanța percepe probele precum și
aspectele procesuale ale cauzei prin intermediul punctelor de vedere diferite ,
exprimate oral în fața sa. Prin prisma acestui principiu, martorilor și experților
li se pot pune întrebări de toate părțile și nu numai de cele care i -au propus.
Uneori legea permite ca în anumite situații să se deroge de la acest
principiu, dar aceste excepții sunt prevăzute în lege (de ex. judecarea
admisibilității în prin cipiu a contestației în anulare ori a revizuirii), iar instanța
poate statua chiar fără prezența și concluziile părților.
Oralitatea . Strâns legat de contradictorialitat e, acest principiu constituie
garanția unei judecăț i corecte și imparțiale, deoarece permite tuturor
participan ților în cauză să formuleze oral, cereri și să ridice excepțiile pe care
le consideră justificate.
Oralitatea nu se rezumă doar la comunicarea între participanții la
procesul penal prin viu grai, ci spre deosebire de urmărirea p enală în care se
reține numai ceea ce s -a consemnat, în faza de judecată la pronunțarea
166
hotărârii, completul de judecată va ține seama și de ceea ce s -a discutat în
cursul dezbaterilor , aspecte care vor fi consemnate de către grefierul de
ședință .
Dacă vr euna din părți nu se poate exprima oral (este surdă, mută, surdo –
mută) , i se dă posibilitat ea să s e exprim e în scris sau cu ajutorul unei persoane
care are abilitatea de a comunica prin limbajul special. Dacă partea alege să se
exprime în scris, cele scris e de ea vor fi apoi citite celorlalte părți de către
grefierul de ședință, din dipoziția președintelui de instanță.
De asemenea dacă vreuna dintre părți este înlăturată temporar din sală
(de ex. audierea coinculpaților se realizează individual, fără ca cei lalți să fie de
față sau când partea tulbură ordinea și solemnitatea ședinței de judecată), după
ce părții i se permite accesul în sală, acesteia i se vor citi declarațiile date de
ceilalți participanți la proces.
Acest principiu dă tuturor participanțilo r posibilitatea să afle cum se
desfășoară judecata, să formuleze cereri excepții sau observații în funcție de
poziția procesuală. Totodată, respectarea acestui principiu permite publicului
care asistă la ședință să afle care este obiectul cauzei și în aces t fel se asigură
efectul educativ al procesului penal.
Desfășurarea judecății în ședință . Judecata se desfășoară în ședință,
adică prin prezentarea în fața instanței a procurorului, a părților, a altor
subiecți procesuali principali, precum și a martoril or, experților și
interpreților, în același loc și timp.
Această trăsătură deosebește fundamental faza judecății , de faza
urmăririi penale și de faza camerei preliminare și constituie o garanție
suplimentară în ceea ce privește asigurarea deplinei echităț i în desfășurarea
procesului penal.
De asemenea, desfășurarea judecății în ședință asigură respectare a
dreptului de apărare , prin posibilitatea acordată participanților în procesul
penal de a fi prezenți în sala de ședință în același timp.
3. Dispoziții generale privind faza de judecată.
Dispozi țiile cuprinse în articolele 349 -370 din C.proc.pen. prevăd reguli
comune după care se desfășoară orice judecată, i ndiferent de gradul instanței
ori de gradul de jurisdicție în care se află cauza .
167
Aceste reguli c omune se referă la fixarea termenului de judec ată, citarea
părților și a altor participanți, asigurarea asistenței juridice, întocmirea și
afișarea listei cauzelor, asigurarea ordinii și solemnității ședinței de judecată,
etc.
a) Pregătirea ședinței de judecată
Fixarea termenului de judecată
Astfel, fixarea primului termen la care va avea loc ședința de judecată
se face cu ajutorul sistemului informatic aflat la dispoziția instanței, care va
proceda la repartizarea aleatorie a dosarelor pe completele de judecată
însărcinate cu judecarea cauzelor penale .
În cazul în care dosarul privește inculpați aflați în stare de arest
preventiv, judecata se desfășoară de urgență și cu precădere , iar termenele de
judecată sunt de regulă de 7 zile .
Atunci când există m otive obiective și întemeiate, completul de judecată
desemnat în cauză poate dispune preschimbarea primului termen sau a
termenului de judecată luat în cunoștință. Părțile vor fi apoi citate pentru noul
termen de judecată.
Citarea părților și a altor per soane
Judecata se poate desfășura în condiții de legalitate numai dacă părțile
sunt legal citate și procedura este îndeplinită. Pentru aceasta, se va dispune
citarea părților și a celorlalte persoane care trebuie potrivit legii să fie chemate
la judecată.
Dacă partea ori persoana vătămată se înfățișează în instanță personal sau
prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, iar acesta din urmă a
luat legătura cu partea reprezentată, se consideră acoperită orice nelegalitate
survenită în procesul d e citare , iar părții i se acordă termenul în cunoștință,
nemaifiind citată pentru termenele următoare.
Militarii și deținuții vor fi citați din oficiu, la fiecare termen de judecată.
Procurorul , nefiind parte în procesul penal nu se citează, el având
obligația să participe la judecată în toate cazurile prevăzute de lege.
În tot cursul judecății, persoana vătămată și părțile pot solicita, fie oral
fie în scris ca judecata să se desfășoare în lipsa lor, caz în care nu vor mai fi
citați.
168
Asigurarea apără rii și a asistenței juridice obligatorii
Pentru ca persoana vătămată și părțile să -și poată pregăti apărarea, ele
au dreptul să cunoască actele dosarului și pentru aceasta pot lua cunoștință de
ele pe tot parcursul judecății. Când vreunul dintre participan ții în proces se
află în stare de deținere, președintele completului este obligat să ia măsuri
pentru respectarea acestui drept și să -i asigure părții luarea contactului cu
apărătorul său.
În cazurile în care , potrivit legii este obligatorie desemnarea unu i
apărător din oficiu, președintele instanței va lua măsuri pentru desemnarea
unui avocat, dacă partea nu are deja apărător ales. Avocatul desemnat din
oficiu are obligația să studieze dosarul până la termenul de judecată și poate
lua legătura cu inculpatu l dacă acesta este în stare de arest preventiv.
Întocmirea și afișarea listei cauzelor
Președintele completului de judecată se va îngriji de întocmirea listei
cauzelor care se vor judeca în ziua respectivă. La întocmirea listei se ține
seama de ordinea în registrării dosarelor la instanță, dându -se întâietate celor în
care există inculpați arestați și celor în care judecata se face de urgență. Lista
de ședința se afișează cu 24 de ore înaintea termenului de judecată , la intrarea
în sala de ședință.
Dacă une le din aceste măsuri pregătitoare nu au fost îndeplinite,
înaintea termenului de judecată președintele completului de judecată va
acționa de urgență pentru realizarea lor.
b) Desfășurarea ședinței de judecată
Conducerea ședinței de judecată
Ședința de ju decată este condusă de președintele completului de
judecată. El decide asupra cererilor formulate de părți, dacă rezolvarea
acestora nu revine întregului complet. Atunci când completul de judecată este
format dintr -un singur judecător, el va îndeplini toat e atribuțiile președintelui
de complet.
Astfel , președintele de complet va deschide ședința de judecată, după
care ia măsuri le de ordine necesare, asigură solemnitatea ședinței, procedează
la administrarea probelor și încuviințează punerea de întrebări per soanelor
audiate.
În vederea desfășurării ședinței de judecată în condiții de solemnitate,
președintele completului poate limita accesul publicului în sala de ședință,
169
atrage atenția persoanelor să păstreze ordinea și liniștea în sală, iar în caz de
indis ciplină poate dispune îndepărtare a persoanei din sala de ședință.
Infracțiunile de audiență
Noțiunea desemnează acele fapte penale săvârșite în cursul ședințelor
de judecată .
Atunci când se săvârșește o infracțiune de audiență, președintele
completului d e judecată constată fapta și îl identifică pe făptuitor, după care
încheierea de ședință cu acele constatări se trimite procurorului competent.
Dacă procurorul este prezent la judecată, el poate declara că începe
urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect
sau pe inculpat, apoi preia cauza în vederea efectuării ori supravegherii
urmăririi penale.
Măsurile preventive în cursul judecății
Potrivit art. 362 din Codul de procedură penală, instanța este datoare să
verifice periodic, la cerere sau din oficiu, măsurile preventive, pronunțându -se
cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea, menținerea sau încetarea de drept a
măsurilor preventive.
Legalitatea și temeinicia m ăsurilor preventive se verifică înainte ca
durat a acel ei măsuri să expire.
Dacă se constată că temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării
preventive ori a arestului la domiciliu au încetat sau nu există temeiuri noi
care să justifice în continuare privarea de libertate, se va dispune revocarea
arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Participarea procurorului la judecată
Potrivit art. 363 din Codul de procedură penală, participarea
procurorului la judecată este obligatorie.
În cursul judecății, procurorul exercită r ol activ în scopul aflării
adevărului nși a respecgării dispozițiilor legale. El poate formula cereri, ridică
excepții și pune concluzii. Cererile și concluziile proczrorului trebuie să fie
motivate.
Procurorul va susține învinuirea numai atunci când din p robele
administrate rezultă vinovăția celui trimis în judecată, prezentând liber și
motivat concluziile pe care le consideră întemeiate.
Dacă procurorul apreciază că în cauză există vreunul dintre motivele
care împiedică exercitarea cațiunii penale (cazur ile de la art. 16 alin. 1), el va
pune după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.
170
Participarea părților și a altor persoane la judecată
Inculpatul , persoana vătămată precum și celelalte părți se bucură de
drepturile procesuale pre văzute în lege.
Uneori , prezența inculpatului în fața instanței este obligatorie (spre ex.
dacă inculpatul este arestat, chiar și în altă cauză) . Totuși, chiar dacă este
privat de libertate, el poate solicita în scris, să fie judecat în lipsă, caz în care
va fi reprezentat de avocatul ales/din oficiu.
Judecata se poate desfășura și în lipsa inculpatului dacă acesta este
dispărut, se sustrage de la judecată ori și -a schimbat adresa fără să aducă la
cunoștință acest lucru organelor judiciare, iar noua adresă nu a putut fi
identificată.
Inculpatu l poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii atât cu
privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă a cauzei.
Persoana vătămată , partea civilă și partea respons abilă civ ilmente pot de
asemen ea să fie reprezentate de avocat și au dreptul să formuleze cereri, să
ridice excepții și să formuleze concluzii .
Persoana vătămată va formula concluzii cu privire la latura penală a
cauzei, iar partea civilă și partea responsabilă civilmente în legătură cu latura
civilă a cauzei.
Persoanele ale căror bunuri au fost ridicate în vederea confiscării au
dreptul să fie reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și
pune concluzii în ceea ce privește confiscarea.
Suspendarea judecății
Ca și urmărirea penală, judecata poate fi suspendată când se constată pe
baza unei expertize medico -legale că inculpatul suferă de o boală gravă care îl
pune în imposibilitate să participe la judecarea cauzei.
Într-o astfel de situație , instanța va dispune prin încheiere , suspendarea
procesului penal până când starea sănătății inculpatului va permite reluarea
procesului.
Dacă în cauză sunt mai mulți inculpați și temeiul suspendării îl privește
numai pe unul dintre ei, iar disjungerea nu este posibilă, se va dis pune
suspendarea întregii cauze.
Încheierea de suspendare a judecății poate fi atacată separat cu
contestație în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la
comunicare pentru cei care au lipsit.
Procesul se va relua de îndată ce inc ulpatul poate participa la judecată.
Pe parcursul suspendării cauzei, instanța va verifica periodic, dar nu mai târziu
de 3 luni dacă mai subzistă cauza de suspendare.
171
Suspendarea cauzei se mai poate dispune și atunci când se solicită
extrădarea activă a u nei persoane în vederea judecării ei în acea cauză. Și în
această situație, în interesul unei bune judecăți s erpoate dispune disjungerea
cauzei. Încheierea de suspendare este supusă contestației în același termen de
24 de ore de la pronunțare sau comunica re.
Notele privind desfășurarea ședinței de judecată
În cursul ședinței de judecată, grefierul consemnează toate afirmațiile,
susținerile și întrebările celor prezenți, inclusiv pe cele ale președintelui
completului de judecată. După terminarea ședinței, participanții pot primi la
cerere, câte o copie de pe notele de ședință. Notele de ședință pot fi contestate
până cel mai târziu la termenul următor.
Desfășurarea ședinței de judecată se realizează și prin înregistrarea cu
mijloace tehnice, urmate de tran scriere. Unele acte procesuale cum ar fi
declarațiile in culpatului, ale părților , ale martorilor vor fi constatate și
consemnate individual, apoi semnate de cei care le -au dat.
Încheierea de ședință
Pe baza notelor luate, după ședința de judecată , grefie rul va consemna
modul în care s -a desfășurat ședința de judecată într -o încheiere de ședință.
Excepție face cazul când cauza se soluționează, hotărârea se pronunță în
aceeași zi în care a avut loc judecata și atunci nu se mai întocmește o încheiere
separat ă.
Încheierea de ședință trebui să cuprindă următoarele:
– date cu privire la denumirea instanței, identitatea judecătorilor,
procurorului și a grefierului, data la care s -a ținut ședința de
judecată, cu mențiunea dacă a fost publică sau
secretă /nepublică , identitatea părților prezente, a celor lipsă,
mențiunea dacă au fost legal citate, identitatea apărătorului și
indicarea părților cărora le acordă asistență ;
– fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și textele
de lege în care este încadrată fapta;
– mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterilor
contradictorii;
– cererile și excepțiile formulate de către procuror, de persoana
vătămată, de părți și de ceillați participanți la proces;
– concluziile procurorului și ale părților;
– măsurile luate î n cursul ședinței (de ex., amânarea cauzei,
dispoziția de revocare a arestării preventive sau de menținere a
ei)
172
– modul de rezolvare a cererilor și excepțiilor formulate de
participanți;
– noul termen de judecată.
Încheierea de ședință se întocmește de grefi er în termen de cel mult 72
de ore de la terminarea ședinței. Ea se semnează de către președintele
completului de judecată și de către grefier.
Încheierea de ședință face posibil controlul legalității și temeiniciei
judecății, astfel că lipsa acesteia va atrage sancțiunea nulității absolute a
întregii ședințe de judecată. Lipsa încheierii de ședință sau unele neregularități
ale acesteia trebuie invocate la prima ședință următoare pentru a se putea
proceda la reconstituirea datelor referitoare la activitate a procesuală.
c) Soluționarea cauzei
Presupune deliberarea și luarea hotărârii , activități care urmeaz ă
dezbaterilor, deci după închid erea ședinței de judecată.
De regulă, deliberarea și pronunțarea hotărârii au loc în aceeași zi în
care au avut loc dez baterile sau la o dată ulterioară acesteia, dar nu mai târziu
de 15 zile de la închiderea dezbaterilor.
Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de judecată
se sfătuiesc asupra soluției care trebuie adoptată în cauza care a fost judecată .
Pentru aceasta judecătorii vor examina probele administrate atât în faza de
urmărire penală cât și în faza de judecată. La deliberare vor lua parte numai
membrii completului de judecată în fața căruia a avut loc dezbaterea.
Completul de judecată delibere ază în secret pentru a se evita orice imixtiune în
activitatea sa. Secretul deliberării constituie o garanție a independenței
judecătorilor.
Se deliberează asupra legalității și temeiniciei învinuirii, a pretențiilor
civile, a sancțiunii care trebuie apli cată, a cuantumului despăgubirilor civile.
Dacă în cursul deliberării instanța consideră că anumite împrejurări
trebuie lămurite și pentru aceasta este necesară reluare cercetării judecătorești
ori a dezbaterilor, va repune cauza pe rol. Cu această ocazie se va dispune din
nou citarea părților.
Luarea hotărârii urmează etapei deliberării și acest moment marchează
soluți onarea cauzei.
173
Potrivit art. 394 din C.p.p., hotărârea judecătorească trebuie să fie
rezultatul acordului membrilor completului de judeca tă asupra chestiunilor
supuse deliberării.
Hotărârea se poate lua cu unanimitate de voturi sau cu majoritate de
voturi, dar în acest caz, motivarea opiniei separate este obligatorie. Dacă după
deliberare rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care a re opinia cea mai
severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
Atunci când completul de judecată este format din doi judecători și
unanimitatea nu este întrunită, judecata se reia în complet de divergență, scop
în care completului de ju decată i se alătură președintele sau vicepreședintele
instanței, ori un alt judecător desemnat de președinte.
Hotărârile pronunțate după soluționarea cauzei în primă instanță se
numesc sentințe . Tot prin sentință instanța se pronunță atunci când se
dezînv estește fără a soluționa cauza (de ex. declină cauza unei alte instanțe
competente). Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului,
recursului în casație și recursului în interesul legii se numește decizie .
Odată ce hotărârea a fost l uată, ea v a fi consemnată într -un act
procedural numit minută .
Minuta este actul procedural în formă scrisă în care se consemnează
soluția dată cauzei drept rezultat al deliberării și care se redactează imediat
de către completul de judecată .
Ea va cuprinde mențiu nile prevăzute de lege pentru dispozitivul
hotărârii, fiind de fapt dispozitivul viitoarei hotărâri , scris de mâna
judecătorilor. Minuta se semnează de toți membrii completului de judecată ,
după care nu mai poate fi modificată. Deoarece minuta este o garan ție că
rezultatul deliberării este expresia voinței judecătorilor, lipsa minutei va atrage
nulitatea absolută a hotărârii.
Pronunțarea hotărârii se face în ședință publică de către președintele
completului de judecată , asistat de grefier. Pronunțarea are loc în ziua în care
s-au desfășurat dezbaterile judiciare, sau în caz de amânare a pronunțării, în
ziua stabilită pentru aceasta.
La pronunțare nu este obligatorie prezența procurorului sau a părților
care nu vor fi citate de către grefier. Dat a pronunțăr ii prezintă importanț ă
deoarece din acel moment începe să curgă termenul de exercitate a căii de atac
pentru procuror și pentru părțile prezente. După pronunțarea hotărârii, aceasta
se trece în condica de ședi nță a instanței judecătorești.
4. Structura faz ei de judecată.
174
Ca fază a procesului penal , judecata se desfășoară din momentul în care
prima instanță a fost sesizată cu judecarea cauzei , de către judecătorul de
cameră preliminară .
Privită din punct de vedere al fazei procesul ui penal, judecata cuprin de
patru etape:
– judecata în primă instanță (în fond)
– judecata în căile ordinare de atac (apel și contestație )
– judecata în căile extraordinare de atac (contestația în anulare,
revizuirea și recursul în casație ).
– judecata pentru unificarea practicii judicia re (recursul în interesul
legii și procedura dezlegării unor chestiuni de drept).
Primele trei etape ale judecății sunt instituite în vederea soluționării
legale și temeinice a cauzelor penale, privite în mod individual.
Astfel, judecata în primă instanț ă este absolut necesară pentru
realizarea scopului procesului penal deoarece fără această fază nu se poate
ajunge la soluționarea conflictului de drept penal dedus judecății. Este posibil
ca soluționarea cauzei să se realizeze chiar după parcurgerea aceste i prime
etape, dacă hotărârea pronunțată de prima instanță rămâne definitivă și
împotriva ei nu se promovează nici o cale de atac.
Judecata în căile ordinare de atac are caracter eventual, ea
desfășurându -se numai dacă părțile sau procurorul folosesc împo triva hotărârii
pronunțate în primă instanță calea de atac a apelului . Calea de atac a apelului
poate fi promovată pentru orice motiv de nelegalitate sau netemeinicie a
hotărârii (sentinței). Calea de atac ordinară a contestației poate fi utilizată
împotri va hotărârilor pronunțate în materia măsurilor preventive (încheieri).
Judecata în căile de atac extraordinare de atac are caracter excepțional
deoarece legea precizează în mod restrictiv și foarte precis care sunt situațiile
în care se pot promova asem enea căi de atac.
Judecata pentru unificarea practicii judiciare nu are loc în cauze
individuale, ci are în vedere fie unificarea practicii judiciare divergente în
aceeași chestiune, fie asigurarea interpretării unitare a unei anumite chestiuni
de drept.
CAPITOLUL XII. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ
1. CONSIDERAȚII GENERALE
175
2. ETAPELE PROCESUALE ALE JUDECĂȚII ÎN PRIMĂ
INSTANȚĂ
3. ALTE SITUAȚII ÎN CADRUL CERCETĂRII
JUDECĂTOREȘTI
4. DELIBERAREA ȘI LUAREA HOTĂRÂRII
5. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ. CONȚINUT ȘI
STRUCTURĂ
1. Considerații generale.
În sistemul nostru judiciar, prin Codul de procedură penală intrat în
vigoare la 1 februarie 2014, s-a revenit la sistemul celor două grade cde
jurisdicție , adică judecata în primă instanță și în apel , respectiv pentru anumite
cauze judecata în primă instanță și în contestație .
Reintroducerea apelului ca o cale ordinară de atac a impus înființarea
unor noi instanțe judecătorești, curțile de apel.
În prezent , toate instanțele din România judecă în primă instanță, cu
precizarea că di ntre acestea, judecătoriile judecă numai în primă instanță.
Participanții la judecata în primă instanță . Judecarea în primă instanță
a cauzelor presupune în primul rând prezența organelor judiciare (instanța și
procurorul ) apoi a părților , precum și a per soanelor care pot ajuta la rezolvarea
conflictului de drept penal dedus judecății.
Ținând seama de rolul important al procurorului în asigurarea
respectării legii, în prezent dispozițiile legii prevăd participarea procurorului la
toate ședințele de judeca tă, excepție făcând acele situații în care se
menționează în mod expres că acesta nu participă la judecată.
Când legea prevede participarea obligatorie a procurorului la judecată,
acesta trebuie să fie prezent la toate termenele de judecată, nu numai la
termenul la care se dezbate cauza în fond. P rocurorul va participa atât la
judecarea laturii penale cât și a laturii civile atunci când exercită acțiunea
civilă pentru părțile civile lipsite de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de
exercițiu restrâns ă.
În cursul judecării cauzei în primă instanță, procurorul își exercită rolul
activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale. El va
susține învinuirea în instanță pe baza probelor administrate și potrivit
conștiinței sale.
Pentru a-și realiza drepturile lor procesuale, părțile trebuie să fie citate.
Neprezentarea părților legal citate nu împiedică judecarea cauzei. În cursul
176
judecății, înv inuitul și inc ulpatul precum și celelalte părți pot fi reprezentați,
cu excepția cazurilor în care prezența inc ulpatului este obligatorie.
Alături de inc ulpat și celelalte părți, la judecarea cauzelor penale în
primă instanță pot participa martori, experți și interpreți, care trebuie citați.
Lipsa nejustificată a martorului, părții vătămate, părții responsabile
civilmente, a apărătorului, expertului sau interpretului legal citat se
sancționează cu amendă judiciară de la 250 lei la 5.000 lei.
Instanța de judecată nu se sesizează din oficiu, ci aceasta trebuie
sesizată potrivit legii, prin înche ierea judecătorului de cameră preliminară .
Judecata se mărginește numai la faptele și persoanele arătate î n actul de
sesizare a instanței .
2. Etapele procesuale ale judecății în primă instanță.
Măsurile premergătoare sau procedura preliminară are rolul de a pune
dosarul în stare de judecată.
În această etapă, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod
aleatoriu, în sistem informatizat.
În cauzele în care sunt inculpați arestaț i, judecata se face de urgență și
cu precădere. Tot în această fază , președintele instanței trebuie să ia măsuri
privind citarea părților și a persoanelor care urmează să participe la judecată,
precum și măsuri de asigurare a apărării. Dacă desemnarea unui apărător din
oficiu este obligatorie, se iau măsuri pentru aceasta.
Președintele completului de judecată trebuie să ia toate măsurile
necesare pentru ca la termenul de judecată fixat, judecarea cauzei să nu sufere
amânare. El împreună cu membrii completul ui de judecată trebuie să studieze
dosarele, practica judiciară și literatura de specialitate care are legătură cu
cauza ce urmează a fi judecată. Lista cu cauzele ce urmează a fi judecate va fi
afișată la instanță, spre vedere, cu 24 de ore înaintea terme nului de judecată.
Ședința de judecată este împărțită în 4 etape distincte și anume:
– Începutul judecății ;
– Cercetarea judecătorească ;
– Dezbaterile;
– Ultimul cuvânt al inculpatului.
1. Începutul judecății . Conținutul său este dat de anumite activități cu
caracter organizatoric și anume:
177
– se declară ședința deschisă , aceasta pentru asigurarea ordinii și
solemnității ședinței de judecată. Din acel moment, cei prezenți trebuie să
respecte disciplina. Președintele completului de judecată are pentru aceasta
dreptul să ia anumite măsuri în cadrul dreptului de poliție a ședinței: să ceară
publicului să păstreze liniștea, să îndepărteze anumite persoane din sală dacă
încalcă măsurile de disciplină luate. Partea îndepărtată din sală din aceste
motive va fi chemată î n sală înainte de începerea dezbaterilor, iar președintele
completului îi va aduce la cunoștință actele esențiale efectuate în lipsă ți îi va
citi declarațiile celor ascultați.
– se face strigarea cauzei și apelul celor citați , având în vedere că pe
listă se găsesc mai multe cauze și ca atare este nevoie să se strige cauza care
este la rând. După strigarea cauzei, președintele completului va dispune să se
facă apelul părților și a celorlalte persoane citate, constatând care din ele s -au
prezentat. Tot acum se verifică dacă procedura de citare este legal îndeplinită.
Când sunt nereguli în procedura de citare, judecata se amână.
– se fac anumite verificări privitoare la inculpat . Aceasta presupune
verificarea identității inculpatului și a procedurii de cita re a acestuia. Tot acum
se verifică de către instanță regularitatea luării și menținerii arestării
preventive a inculpatului. Se mai verifică dacă inculpatul a primit citația și
copia actului de sesizare a instanței . Dacă inc ulpatul nu a primit actul de
sesizare și ace sta cere, judecata se amână și i se înmânează copia actului de
sesizare.
– se iau măsuri privind martorii, experții și interpreții . După apelul
martorilor, experților și interpreților, președintele cere martorilor să părăsească
sala de ședință și le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviințarea sa.
Astfel se înlătură posibilitatea ca martorii ascultați mai târziu să fie influențați
de declarațiile martorilor ascultați mai înainte. Experții pot rămâne în sală
deoarece ei și -au exprimat opinia în raportul de expertiză depus la dosar. Dacă
însă acestora li s -ar cere anumite lămuriri, ei pot fi invitați să părăsească sala
de ședințe pentru a nu fi influențați de inculpat ori de martori. Martorii,
experții și interpreții prezenți pot fi ascu ltați chiar dacă nu au fost citați, însă
numai după ce ce s -a verificat identitatea lor.
– se dau anumite lămuriri și se are în vedere pronunțarea asupra
cererilor și excepțiilor ridicate . Președintele instanței pune în vedere
persoanei vătămate că se po ate constitui parte civilă în cauză, dar numai până
la momentul începerii cercetării judecătorești. – se dă citire actului prin care
s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, apoi președintele instanței îi
explică inculpatului în ce constă învinuir ea și că are dreptul să nu dea nicio
declarație. Tot în acest moment, părțile vor fi încunoștiințate despre probele de
la urmărire penală care au fost excluse și care nu vor fi avute în vedere la
178
judecată. Se aduce la cunoștință persoanei vătămate că se po ate constitui parte
civilă până cel târziu înainte de începerea cercetării judecătorești.
– instanța întreabă procurorul și părțile dacă au de formulat excepții,
cereri sau dacă propun administrarea de probe noi ori dacă se contestă
probele administrate în faza urmăririi penale. Probele administrate în cursul
urmăririi penale și necontestate de părți nu se vor readministra în cursul
cercetării judecătorești.
– se poate proceda direct la judecarea cauzei în cazul rec unoașterii
învinuirii de către inculpat, pe baza probelor admnistrate în faza de urmărire
penală . Judecarea se poate realiza în această modalitate până la începerea
cercetării judecătorești , numai dacă inculpatul recunoaște în totalitate faptele
reținute în actul de sesizare a instanței, și nu mai solicită alte probe, cu
excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate depune la acest
termen.
Atunci când ju decata se realizează în această modalitate, inculpatul
beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege
în cazul pedepsei cu închisoarea și de reducerea cu o pătrime a limitelor de
amendă.
2. Cercetarea judecătorească . Această etapă are ca obiect administrarea
probelor necesare rezolvării cauzei penale. Mai este denumită și anchetă
judecătorească . În cad rul ei se readministrează probele din faza de urmărire
penală, dar la cererea părților și a procurorului ori chiar din oficiu se pot
administra și probe noi.
Administrarea probelor în cercetarea judecătorească începe prin
ascultarea inculpatului. Neasculta rea inc ulpatului atrage nulitatea hotărârii
dacă implică o vătămare care nu a putut fi înlăturată în alt mod. Inc ulpatul este
lăsat întâi să arate tot ce știe despre fapta pentru care a fost trimis în judecată,
apoi i se pot pune întrebări de către de cătr e procuror, de persoana vătămată,
de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalți inculpați precum
și de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.
Dacă în cauză sunt mai mulți inculpați, ascultarea fiecăruia se face în
prezența c elorlalți inculpați. Uneori însă ascultarea unui inculpat în prezența
celorlalți coinculpați ar putea impieta asupra aflării adevărului, astfel că
instanța poate dispune ca ascultarea lui să se facă fără ca ceilalți să fie de față.
Declarațiile luate însă separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalți inculpați
după ascultarea lor.
După ascultarea inculpaților se va proceda la ascultarea celorlalte părți,
după aceeași procedură ca și în cazul inculpaților.
179
Urmează apoi o activitate deosebit de importa ntă în cercetarea
judecătorească și anume ascultarea martorilor .
Aceștia sunt invitați pe rând în sala de judecată și sunt ascultați după
aceeași procedură ca și inculpații. După ce martorul a fost ascultat, i se pot
pune întrebări de către instanță, de c ătre procuror, de partea care l -a propus și
apoi și de către celelalte părți.
Dacă ascultarea martorului nu mai este posibilă (spre exemplu acesta a
decedat ori e plecat din țară și nu i se cunoaște domiciliul ori nu poate să se
prezinte ), instanța va pro ceda la citirea depoziției date de el în cursul urmăririi
penale și va ține seama de ea în cursul judecării cauzei. Când unul sau mai
mulți martori lipsesc, instanța poate dispune amânarea cauzei.
Martorul care lipsește nejustificat poate fi adus silit la instanță.
După ascultare, martorii rămân în sala de ședință până la terminarea
actelor de cercetare care se desfășoară în cauza respectivă. Acest lucru va
împiedica martorii ascultați să ia legătura cu cei care nu au fost încă ascultați.
Se poate și renu nța la audierea anumitor martori, dar această posibilitate
trebuie pusă în discuție și instanța să fie de acord cu ea.
Dispozițiile pentru ascultarea martorului se aplică în mod corespunzător
și în caz de ascultare a expertului sau interpretului.
Dacă în c auza supusă judecății există mijloace materiale de probă,
instanța poate dispune din oficiu sau la cerere, aducerea și prezentarea lor.
După aducerea lor, mijloacele materiale de probă pot fi examinate de instanță,
de procuror sau de către părți, se arată martorilor sau experților pentru a face
precizări cu privire la ele.
Se poate întâmpla ca din cercetarea judecătorească să rezulte necesitatea
administrării unor probe noi și atunci instanța amână în acest scop judecarea
cauzei sau judecarea ei în continua re. Probele noi sunt acelea care nu au fost
administrate în cauză. Asupra cererilor de administrare a noilor probe instanța
se pronunță motivat prin admiterea sau respingerea lor.
Procurorul, persoana vătămată și părțile pot renunța la probele pe care
le-au propus , dacă se apreciază că acestea nu mai sunt necesare.
Cercetarea judecătorească se consideră terminată atunci când au fost
administrate toate probele necesare aflării adevărului și urmează discutarea lor
în condiții de oralitate, publicitate și con tradictorialitate.
3. Dezbaterile judiciare constituie o activitate specifică judecății și
constă în efectuarea de expuneri, formularea orală și contradictorie a
concluziilor, în fața instanței de către procuror și de către părți, reprezen tanții
ori apără torii acestora.
180
Pe bună dreptate se consideră că etapa dezbaterilor reprezintă punctul
culminant al procesului penal în care funcțiile procesuale sunt exercitate cu
amploare maximă. Potrivit sensului restrâns al noțiunii și care ne și
interesează, dezbate rile judiciare sunt acea parte a ședinței de judecată în care
se dă cuvântul procurorului și părților pentru a -și expune punctul de vedere în
legătură cu situația de fapt și de drept rezultată din cercetarea judecătorească
precum și în legătură cu orice al tă problemă.
Dezbaterile au ca obiect însuși fondul cauzei și rezolvarea acesteia,
referindu -se la existența faptei, la vinovăția și rolul inculpatului la săvârșirea
ei, la circumstanțele reale și personale care se circumscriu pericolului social al
faptei și periculozității infractorului. Dezbaterile judiciare sunt obligatorii
astfel că lipsa lor duce la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești pronunțate
în cauză atunci când participarea procurorului, a inculpatului și a apărătorului
său este obligato rie.
Fiind o parte a activității procesuale, dezbaterile se desfășoară într -o
ordine prestabilită și se axează pe anumite probleme și anume: stabilirea
situației de fapt, concluziile de drept care se pot trage din situația de fapt
prezentată, aprecierea so cială a faptei, și a persoanei inculpatului, în vederea
unei juste individualizări a sancțiunii penale.
Potrivit art. 340 din Codul de procedură penală, întâi se dă cu vântul
procurorului, apoi persoanei vătămate, părții civile, părții responsabile
civilmen te și inculpatului. Practic se dă cuvântul întâi celor care susțin
învinuirea și pretențiile civile apoi intervin cei care combat aceste susțineri și
în final se dă cuvântul inculpatului care are astfel posibilitatea să dea ultimele
explicații în apărarea sa. Președintele instanței poate da cuvântul și în replică,
respectându -se aceeași ordine. Pentru motive temeinice, dezbaterile pot fi
întrerupte, dar întrer uperea nu poate fi mai mare de 3 zile.
În cadrul dezbaterilor, procurorul pune concluzii atât în l atura penală
cât și în latura civilă a cauzei. El trebuie să menționeze fapta pentru care
solicită condamnarea și încadrarea juridică a acesteia, prezintă probele din
care rezultă vinovăția inculpatului, pericolul social al faptei și cere aplicarea
pedepse i cu modalitatea de individualizare.
Poziția procurorului în sala de ședință trebuie să aibă un rol educativ
atât pentru inculpat cât și pentru cei prezenți în sala de judecată. Dacă
cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea, existând vreunul d in
cazurile prevăzute în art. 16 literele a -j din Codul de procedură penală,
procurorul va formula motivat concluzii de achitare sau de încetare a
procesului penal. În latura civilă a procesului penal procurorul este obligat să
susțină interesele civile în faț a instanței de judecată atunci când persoana
181
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă, chiar dacă aceasta nu este constituită parte civilă.
Partea vătămată pune concluzii în latura penală a cauze i prin susținerea
învinuirii și menționarea probelor care o confirmă, arătarea încadrării juridice
a faptei și sancțiunea care urmează a fi aplicată inculpatului.
Partea civilă pune concluzii cu privire atât cu privire la acțiunea penală
cât și cu privire la acțiunea civilă pe care a pus -o în mișcare și a exercitat -o în
fața primei instanțe, ori care a fost pusă în mișcare din oficiu în cazurile
prevăzute de lege. În cuvântul său, partea civilă trebuie să se refere la fapta
cauzatoare de prejudiciu pentru c are inculpatul a fost trimis în judecată, la
probele administrate, întinderea prejudiciului, modalitatea de acoperire a
acestuia și să conțină solicitarea de obligare a inculpatului și a părții
responsabile civilmente dacă este cazul, la repararea pagubei cauzate.
Partea responsabilă civilmente pune concluzii numai cu privire la latura
civilă a cauzei, putând cere respingerea acțiunii civile promovate împotriva sa,
ori poate să arate că valoarea pagubei cauzate este mai mică decât cea
pretinsă.
Inculpatul pune concluzii atât în latura penală cât și în latura civilă a
cauzei. Dacă el nu recunoaște comiterea faptei v a indica probele de
nevinovăție . Dacă recunoaște comiterea infracțiunii, va putea argumenta că
fapta se încadrează într -o infracțiune mai ușoară, sau că există circumstanțe
atenuante în cauză, va putea solicita aplicarea unei sancțiuni mai blânde. Pe
latură civilă , inculpatul poate cere respingerea acțiunii civile sau admiterea ei
numai în parte în limitele dovedirii ei.
Dacă părțile sunt asistate de apărători li se acordă cuvântul la dezbateri.
4 Ultimul cuvânt al inculpatului reprezintă un moment distinct al
judecății când președintele completului de judecată, înainte de a se încheia
dezbaterile , dă ultimul cuvânt inculpatului personal. Aceasta reprezintă o
garanție a dreptului de apărare, dându -se posibilitatea inculpatului să -și
exprime liber poziția cu privire la fondul cauzei. Acest moment procesual a
ultimului cuvânt acordat inculpatului are o importanță deosebită, inculpatul nu
poate fi înt rerupt în cadrul ultimului cuvânt, nu i se pot pune întrebări, iar dacă
s-a omis acordarea ultimului cuvânt, acest lucru atrage sancțiunea nulității
relative
Ori de câte ori în ultimul său cuvânt inculpatul relevă fapte ori
împrejurări noi utile pentru sol uționarea cauzei , instanța va dispune reluarea
cercetării judecătorești.
După terminarea dezbaterilor care este marcată de ultimul cuvânt al
inculpatului, președintele declară ședința închisă și se trece la deliberare și la
182
luarea hotărârii. Dacă socoteș te necesar, președintele instanței poate să ceară
părților să depună concluzii scrise, dar și părțile pot proceda în acest fel chiar
dacă nu li s -a cerut de către instanță.
3. Alte situații în cadrul cercetării judecătorești.
Pe parcursul cercetării j udecătorești pot să apară anumite situații care
impun aplicarea inst ituției prevăzute în art. 386 din Cod ul de procedură penală
și anume, schimbarea încadrării juridice .
Schimbarea încadrării juridice . Încadrarea juridică a faptei presupune
realizarea de către organul judiciar a concordanței între faptă ca realitate
obiectivă și textul legal care o descrie și incriminează. Realizarea încadrării
juridice a faptei are importanță atât pentru aplicarea corectă a legii penale, cât
și pentru buna desfășurare a procesului penal. În funcție de încadrarea juridică
a faptei se stabilește organul de urmărire penală competent, instanța
competentă, compunerea completului de judecată, prezența procurorului la
judecata cauzei, a apărătorului, etc. Încadrarea juridică a f aptei nu este însă
ceva imuabil, ci ea se poate schimba după procedura prevăzută în art. 386 din
Codul de procedură penală.
Astfel , se poate schimba încadrarea juridică a faptei din faptă
consumată în tentativă și invers, dintr -o infracțiune în altă infra cțiune, din
forma simplă a infracțiunii în forma calificată și invers, ori alte situații.
Indiferent de împrejurarea că se pune în discuție o încadrare juridică
mai ușoară sau una mai grea, este obligatorie punerea în discuție a solicitării
de schimbare a încadrării juridice.
Schimbarea încadrării juridice a faptei poate fi cerută de procuror, de
către părți sau poate fi pusă în discuție din oficiu de către instanța de judecată.
Cererea de schimbare a încadrării juridice se formulează de obicei în
cursul dezbaterilor judiciare, după administrarea probelor când se pune
problema determinării încadrării juridice corecte a faptei pentru care urmează
a fi condamnat inculpatul. Practic, potrivit dispozițiilor legale în materie,
schimbarea încadrării juridice a f aptei poate avea loc oricând în cursul
judecății procesului penal și în orice stadiu procesual.
Procedura de schimbare a încadrării juridice are două etape:
punerea în discuția părților și a procurorului , a noii încadrări
juridice
183
aducerea la cunoștință inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea
cauzei la urma ședinței de judecată, ori amânarea acesteia pentru
a-și pregăti apărarea.
Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice este necesară,
reprezentând punerea în practică a principiului cont radictorialității.
Dacă noua încadrare juridică a fa ptei se referă la o infracțiune pentru
care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanța o va
chema și o întreabă dacă înțelege să formuleze plângere penală prealabilă.
Când persoan a vătămată formulează o astfelde plângere, instanța va
conzinua cerectarea judecătorească, iar în caz contrar va dispune încetarea
procesului penal.
4. Deliberarea și luarea hotărârii
Deliberarea și obiectul deliberării . Procedura deliberă rii primei i nstanțe
de judecată se desfășoară după regulile comune, cu unele particularități. Astfel
completul de judecată deliberează întâi cu privire la chestiunile de fapt, adică
la temeinicia învinuirii, apoi în măsura în care s -a reținut că a săvârșit fapta
dedus ă judecății, asupra chestiunilor de drept privind răspund erea penală și
sancțiunea care i se va aplica inculpatului.
După rezolvarea laturii penale, se deliberează cu privire la chestiunile
de fapt și de drept referitoare la prejudiciul cauzat prin infrac țiune,
răspunderea civilă a inculpatului și a părții responsabile civilmente precum și
cu privire la stabilirea modalităților de reparare a prejudiciului.
În final, completul de judecată deliberează cu privire la măsurile
preventive și asiguratorii, mijlo acele materiale de probă, cheltuielile judiciare,
precum și asupra oricărei probleme care ține de justa soluționare a cauzei.
Deliberarea asupra chestiunilor de fapt se realizează prin operațiunea de
apreciere a probelor. Dacă instanța constată în timpul d eliberării că nu au fost
lămurite toate aspectele de fapt ale cauzei, va dispune prin încheiere repunerea
cauzei pe rol și va proceda la administrarea probelor considerate necesare.
După aceasta se vor relua dezbaterile asupra cauzei și se va trece la o n ouă
deliberare.
Deliberarea și pronunțarea hotărârii au loc, de regulă, în ziua în care au
avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la
închiderea dezbaterilor.
Delibererea se desfășoară în secret, participând numai me mbrii
completului de judecată
184
Luarea hotărârii . Acesta este actul jurisdicțional prin care se
soluționează cauza și marchează activitatea de înfăptuire a justiției. Hotărârea
trebuie să fie rezultatul acordului de voință al memb rilor completului de
judeca tă (dacă acel complet este format din mai mulți judecători cum este
cazul judecății în fond care se desfășoară la Înalta Curte de Casație și Justiție)
și care decid fie în unanimitate, fie în majoritate.
Opinia separată formulată de un judecător trebuie mo tivată.
După luarea hotărârii se redactează minuta , adică actul procedural în
care se consemnează ceea ce s -a hotărât. Hotărârea prin care se soluționează
cauza în primă instanță se numește sentință penală .
Soluțiile care se pot da asupra laturii penale a cauzei . Instanța hotărăște
prin sentință asupra laturii penale a cauzei, pronunțând după caz condamnarea,
renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau
încetarea procesului penal.
– Condamnarea inculpatului este soluția cel mai des adoptată în practica
judiciară (este și firesc să fie așa pentru că altfel am avea un sistem judiciar
ineficient) și se dispune atunci instanța constată că inculpatul a comis cu
vinovăție penală fapta pentru care este trimis în judecată , iar aplic area unei
pedepse este necesară pentru restabilirea ordinii juridice încălcate . Hotărârea
de condamnare trebuie să fie motivată în fapt și în drept.
– Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță atunci când infracțiunea
comisă este de o gravitate redusă, ținând seama de natura și întinderea
urmărilor produse, mijloacele folosite, motivul, scopul urmărit, iar pedeaspa
prevăzută în lege nu depășește 5 ani închisoare
– Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă pedeapsa stabilită este
amenda sau închisoare a de cel mult 2 ani (inclusiv în cazul concursului de
infracțiuni), inculpatul e de acord să presteze o muncă în folosul comunității,
iar pedeapsa prevăzută de lege este mai mică de 7 ani închisoare. Amânarea
aplicării pedepsei se dipune pentru un termen d e supraveghere de 2 ani.
– Achitarea inculpatului se pronunță atunci când din probele
administrate rezultă că în cauză este incident vr eunul din cazurile de la art. 16
literele a -d din Codul de procedură penală. De asemenea, hotărârea de achitare
trebuie m otivată în fapt și în drept.
– Încetarea procesului penal se dispune de către instanță atunci când
constată existența vreunuia din c azurile de la art. 16 literele e -j din Codul de
procedură penală. Și această din urmă soluție trebuie motivată atât în fapt cât
și în drept.
185
Soluțiile care pot fi date asupra laturii civile a cauzei . Potrivit art. 25 din
Codul de procedur ă penală, în caz de condamnare sau încetare a procesului
penal în temeiul art. 16 lit. „h” , instanța se pronunță prin aceeași sentință și
asupra acțiunii civile. Soluția dată asupra laturii civile depinde de soluția dată
asupra acțiunii penale în ceea ce privește existența faptei și vinovăția autorului
ei.
– Instanța poate admite acțiunea civilă și obliga la repararea pagubei
conform legii ci vile în caz de condamnare a inculpatului , achitare a lui în baza
art. 16 literelor „b” teza a II -a și „d” din Codul de procedură penală, precum
și în caz de încetare a procesului penal în baza art. 16 litera h din Codul de
procedură penală.
Atunci când i nstanța admite acțiunea civilă se pronunță și asupra
măsurilor asiguratorii dacă au fost luate anterior.
– Acțiunea civilă va fi respinsă când este neîntemeiată, sau când
achitarea se în temeiază pe dispozițiile art. 16 literele „a” sau „c” din C.p.p.,
lipsind elementele răspunderii civile. În aceste situații, măsurile asiguratorii
luate se revocă.
– Instanța penală va lăsa nesoluționată acțiunea civilă când pronunță
achitarea pentru cazul de la art. 16 litera b teza I , ori când pronunță încetarea
procesulu i penal pentru vreunul din cazurile de la ar t. 16 literele e, f, g, i și j
din C.p.p. precum și în caz ul intervenirii unui acord de recunoaștere a
vinovăției . În astfel de situații, măsurile asiguratorii se mențin, dar ele
încetează de drept dacă partea nu introduce acțiunea în fața instanței civile în
termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de încetare a
procesului penal.
Tot prin hotărâre judecătorească instanța se pronunță asupra
cheltuielilor judiciare, stabilind cuantumul acestora și persoanele obligate să le
achite.
Apoi legea prevede că hotărârea se pronunță în ședință publică, dar de
fapt, ceea ce se pronunță este doar dispozitivul hotărârii sau minuta, deoarece
în acest moment hotărârea nu este redactată, existând doar minuta.
La pronunțarea hot ărârii părțile nu se citează.
5. Hotărârea judecătorească. Conținut și structură
Sentința penală este actul procesual prin care prima instanța de judecată
soluționează conflictul de drept penal adus în fața sa. Ea trebuie să întrune ască
anumite caracteristici:
– Să fie legală,
186
– Să se pronunțe în numele legii,
– Să fie temeinică, adică să conțină adevărul de spre fapătele
reținute în cauză
– Să permită verificarea dacă judecata s -a desfășurat în condiții de
legalitate și cu respectarea drept ului părților
– Să sigure deplina executare a celor dispuse prin ea.
Hotărârea judecătoreasă dată în primă instanță este structurată în 3 părți:
– Partea introductivă (sau practicaua )
– Expunerea (sau considerentele )
– Dispozitivul ( de fapt minuta pronunțată de ju decător )
Partea introductivă se întocmește în două modalități după cum
pronunțarea hotărârii a avut loc în ziua în care a avut loc judecata sau la o dată
ulterioară judecării.
Dacă hotărârea se pronunță în ziua judecății, nu se mai întocmește o
încheier e separată de ședință, iar mențiunile care se fac cu acea ocazie devin și
mențiuni obligatorii pentru sentință.
Dacă hotărârea se pronunță într -o zi ulterioară judecății, partea
introductivă a sent inței are un conținut limitat ( denumirea instanței, data
pronunțării soluției, locul unde s -a judecat cauza, numele membrilor
completului de judecată, al procurorului și al grefierului ), întrucât toate
celelalte date sunt conținute în încheierea de ședință dată cu ocazia dezbaterii
cauzei.
Lipsa unor mențiuni e sențiale din această parte a sentinței va atrage
nulitatea absolută a acesteia dacă acele mențiuni nu se pot constatat din
celelalte părți ale sentinței ( mențiunea judecării cauzei în ședință publică,
prezența procurorului, etc.).
Expunerea (considerentel e sentinței ) cuprinde constatările la care a
ajuns instanța cu privire la fapta dedusă judecății, la temeiurile răspunderii
penale, la probele pe care se întemeiază și alte date necesare soluționării
cauzei. Astfel, potrivit art. 403 alin 1 din C.p.p., exp unerea trebuie să cuprindă
următoarele: datele privind identitatea părților, descrierea faptei ce formează
obiectul învinuirii, timpul și locul comiterii, încadrarea juridică dată faptei,
analiza probelor care au servit ca temei al soluționării cauzei, a c elor care au
fost înlăturate, motivarea dată soluției cu privire la latura civilă a cauzei,
analiza oricăror elemente de fapt importante.
Concret, în expunere, sentința conține fapta sau faptele reținute în
sarcina inculpatului, forma și gradul de vinovăț ie, circumstanțele atenuante
sau agravante care operează în cauză, starea de recidivă, timpul care se deduce
187
din pedeapsa aplicată, actele din care rezultă acest lucru. Totodată se va mai
arăta dacă este cazul, pentru ce fapte se dispune condamnarea și pen tru ce
fapte se dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Expunerea trebuie să
fie în concordanță cu dispozitivul, adică cele constatate nu pot avea altă
soluție în dispozitiv.
Dispozitivul cuprinde datele privitoare la persona inculpatului, soluț ia
dată de instanță cu privire la infracțiune, indicându -se în caz de condamnare
denumirea acesteia și textul de lege în care se încadrează, pedeapsa aplicată,
modalitatea de executare, iar în caz de achitare sau încetare a procesului penal,
temeiul legal al achitării sau încetării, precum și soluția dată cu privire la
latura civilă: repararea pagubei materiale și a daunelor morale.
Dispozitivul mai trebuie să cuprindă cele hotărâte cu privire la
deducerea reținerii și arestării preventive, măsurile preven tive, măsurile
asiguratorii, cheltuielile judiciare, restituirea lucrurilor care nu sunt supuse
confiscării, rezolvarea oricăror alte probleme de care ține soluționarea cauzei.
Dispozitivul mai trebuie să cuprindă întotdeauna mențiunea că este
supusă apel ului sau contestației , după caz, cu arătarea termenului în care poate
fi exercitată calea de atac, mențiunea datei la care s -a pronunțat hotărârea și
aceasta s -a făcut în ședință publică.
Sentința este semnată de membrii completului de judecată și de către
grefier.
Chiar și nedefinitivă, sentința penală va produce anumite efecte:
– Dezinvestește prima instanță de judecarea cauzei, nemaiputându -se
reveni asupra soluției, cu excepția îndreptării unor erori materiale,
înlăturarea unor omisiuni vădite
– Hotărârea s e comunică procurorului și părților
– Permite curgerea termenului de apel sau de contestație și primirea
cererilor de apel și contestație
– Punerea în executare a unor dispoziții ale sentinței penale: arestarea
preventivă a inculpatului condamnat, eliberarea sa în anumite
situații, punerea în executare a măsurilor asiguratorii și confirmarea
măsurii de siguranță a internării medicale .
188
CAPITOLUL XIII. CĂILE DE ATAC ORDINARE
1. APELUL. NOȚIUNE, DECLARAREA APELULUI
2. EFECTELE APELULUI
3. JUDECAREA APELULUI
4. CONTES TAȚIA. NOȚIUNE
5. JUDECAREA CONTESTATȚIEI
1. Apelul. Noțiune, declararea apelului
În legislația noastră, calea ordinară de atac a apelului a fost reintrodusă
prin Legea nr. 92/1992. Prin intermediul apelului, instanța superioară celei
care a pronunțat hotă rârea în primă instanță, va efectua o nouă judecată în
fond a cauzei, iar pentru aceasta va putea reaprecia probele deja adminIstrate
și de asemenea va putea administra noi probe.
Apelul face parte deci din judecata obișnuită a cauzei și declararea lui
va face imposibilă rămânerea definitivă a hotărârii date de prima instanță.
Această cale de atac presupune o nouă judecată în fond a cauzei, atât în fapt
cât și în drept și tinde spre reformarea hotărârii date în primă instanță.
Ca regulă generală, pot fi at acate cu apel sentințele adică acele hotărâri
prin care cauza est e soluționată în primă instanț ă.
Rezultă din cele ce preced că pot fi atacate cu apel sentințele pronunțate
de toate instanț ele: judecătorii, tribunale, curți de apel, precum și Înalta Curte
de Casație și Justiț ie
În ceea ce privește regimul juridic al încheierilor, legea prevede că cele
date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu sentinț a (aici pot fi
menționate încheierile prin care instanța se pronunță asupra probelor sol icitate
de părți și de procuror, încheierile prin care instanța ia anumite măsuri de
administrare a justiției, etc. Numai dacă legea prevede în mod expres, atunci
încheierile ar putea fi atacate separat cu apel (de e x. încheierile prin care
instanța se pro nunță asupra unor cheltuieli judiciare, indemnizaț ii sau amenzi) .
Potrivit art. 409 din C pp, pot fac e apel: procurorul, inculpatul, partea
civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată, martorul, expertul
interpretul, apărătorul, precum și or ice altă persoană fizică ori juridică ale
cărei interese legitime au fost vătămate printr -o măsură sau act al instanței.
Exceptîndu -l pe procuror, pen tru restul persoanelor îndreptăț ite să
declare apel, această cale de atac poate f i declarată atât personal , cât ș i prin
reprezentatnt sau avocat.
189
În plus, pentru inculpat, apelul poate fi declarat și de către soț ul
acestuia. Cu toate acestea, titular al apelului rămâne inculpatul care poate arăta
că nu își însușește apelul astfel declarat.
Persoanele care p ot face apel
Procurorul poate face apel atât în ceea ce privește latura penală cât și
latura civilă. El poate folosi această cale de atac ori de câte ori pe parcursul
procesului penal au fost încălca te dispozițiile legale, sau hotă rârea pronunțată
este nel egală sau netemeinică.
Inculpatul poate de asemenea să facă apel atât în ceea ce privește latura
pnală cât și latura civilă a cauzei. El poate face apel și împotriva sentinței de
achitare sau încetare a procesului penal, în ceea ce privește temeiurile achi tării
sau încetării procesului. Bineînțeles , este vorba de acele sentințe sau părți din
sentință care îl privesc pe acel inculpat.
Partea civilă poate declara apel atât în ceea ce privește latura penală,
cât și latura civilă.
Partea responsabilă civilme nte are dreptu l să formuleze apel în ceea ce
priveș te latura civil ă, dar poate ataca ș i latur a penală în măsura în care soluț ia
dată asupra acestei laturi a influențat și soluț ia dată laturii civile.
Persoana vătămată poate face apel în ceea ce privește l atura penală .
Martorul, expertul, interpretul și avocat ul pot face apel cu privire la
cheltuielile judiciare sau indemnizaț iile cuvenite acestora, precum ș i cu privire
la amenzile judiciare aplicate întrucât sunt subiecți procesuali cu anumite
drepturi și obligații, iar dacă drepturile lor au fost încălcate prin hotărârea
instanței o pot ataca. Aceste persoane pot decla ra apel fie imediat după
pronunț area încheierii prin care instanț a a dispus asupra che ltuielilor judiciare,
indemnizaț iilor ori amenzilor, f ie cel mai târzi u în 10 zile de când s -a
pronunțat sentinț a prin c are s-a soluțio nat cauza.
Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr -o
măsură sau act al instanței , are posibilitatea să facă apel și să ceară astfel
anularea actului sau măsurii dispuse de judecător prin care i -au fost
prejudiciate interesele legitime. Pentru aceste persoane, termenul de apel
începe să curgă de la data când au aflat despre actul sau măsura care le -a
cauzat vătămarea.
Spre exemplu, poate face apel pers oana ale cărei interese legitime au
fost vătămate prin aplicarea sechestrului asigurător asupra unor bunuri care îi
aparțin în mod exclusiv.
190
Termenul de apel
În vederea folosirii căii de atac a apelului, legea prevede intervale de
timp determinate în care cei îndrituiți pot declara această cale de atac.
Termenul în care se poate declara apel asigură promptitudinea represiunii și
răspunde nevoii de a se asigura un control judecătoresc asupra hotărârilor
pronunțate.
Termenul general de declarare a apelului este de 10 zile ș i începe să
curgă de la comunicarea copiei de pe minută . Comunicarea trebuie să fie
legal îndeplinită pentru ca termenul de apel să înceapă să curgă.
Termenul de apel poate fi considerat ca având, după caz , atât caracter
peremptoriu cât și caracter dilatoriu .
El este peremptoriu sub aspectul exercitării dreptului de apel, adică
titularul trebuie să promoveze calea de atac înăuntrul acestui interval.
Neexercitarea apelului în termen de 10 zile va con duce la respingerea lui ca
tardiv formulat .
Totodată termenul de apel este și dilatoriu în ceea ce privește
posibilitatea punerii în executare a hotărârii judecătorești. Astfel, hotărârea
judecătorească poate fi pusă în executare numai la data expirării termenului de
apel.
Posibilitatea atac ării cu apel a hotărârii și termenul de declarare trebuie
să rezulte din dispozitivul hotărârii.
Așa cum am arătat, pentru alte persoane ( martori, experți, interpreți, alte
persoane ale căror int erese legitime au fost vătămate ), termenul de declarare a
apelului curge de la pronunțarea încheierii prin care s -a dispus asupra
cheltuielilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței
prin care s -a soluționat cauza. Judecarea acestui apel se face numai după
soluționarea cauzei prin sentin ță.
Repunerea în termen este prevăzută în art. 411 din Cpp și legea arată că
apelul introdus după expirarea termenului de apel prevăzut de lege este
considerat ca fiind făcut în termen , numai dacă instanța de apel constată că
întârzierea a fost determina tă de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea
de apel a fost făcută în cel mai târziu 10 zile de la în cetarea acesteia.
Hotărârea este considerată definitivă până la momentul în care instanț a
de apel admite cererea de repunere în termen .
Până la sol uționarea repunerii în termen, instanța poate suspenda
executarea hotărârii atacate.
191
Declara rea, motivarea apelului și depunerea cer erii de apel . Pentru a
se declanșa judecata în apel, este nevoie ca persoana care are dreptul să facă
apel, să-și manifes te voința în acest sens.
Declarația de apel este o cerere scrisă care trebuie să conț ină
următoarele date:
numărul dosa rului, data și numărul sentinț ei ori al încheierii
atacate;
denumirea instanței care a pronunț at hotărârea atacată;
numele, prenumele, codul numeric persoanl, calitatea și
domiciliul, reședința sau locuinț a persoanei care declară apel;
semnătura persoanei care a declarat apelul. Dacă persoana nu
poate semna, atunci cererea va fi ates tată de un grefier de la
instanț a a cărei hotărâre se at acă sau de către avocat.
Apelul formulat se va motiva în scris, atât în fapt , cât ș i în drept .
Întrucât legea nu prevede, este posibil ca motivarea apelu lui să se realizeze
direct prin cererea de apel sau prin tr-un înscris separat.
Cererea de apel se dep une la instanța a cărei hotărâre se atacă .
Persoana care află în stare de deținere poate depune cererea de apel și la
administrația locului de deținere.
Primind apelul declarat în condițiile de mai sus, instanța a cărei hotâre a
fost atacată are obligația de a înainta dosarul instanței competente să judece
apelul .
Renunțarea la apel
Părțile din proces și persoana vătămată pot dispune asupra dreptului de
a declara apel.
Legea prevede că după pronunțarea hotărârii și până la expirare a
termenului de apel, p ărțile și persoana vătămată pot renunța la această cale de
atac în mod expres.
Asupra renunțării ( cu excepția apelului care privește latura civilă a
cauzei ) se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea apelului.
Renunțarea la apel conferă caract er definitiv laturii civile a hotărârii.
Renunțarea sau revenirea asupra renunțării poate fi făcută personal sau
prin mandatar special.
Retragerea apelului
Spre deosebire de renunțarea la apel, retragerea apelului presupune
existența unui apel declarat.
Retragerea apelului poate fi făcută atât de persoana vătămată, de către
părți cât și de către procuror.
192
Potrivit legii, retragerea apelului se poate realiza până la închiderea
dezbaterilor la instanța de apel .
Retragerea apelului trebuie făcută personal sau prin mandatar special,
iar dacă partea se află în stare de deținere, printr -o declarație atestată sau
consemnată într -un proces verbal de conducerea locului de deținere.
Inculpatul minor nu are posibilitatea să retragă apelul declarat personal
sau d e către reprezentantul său legal , aceasta fiind un mijloc supliment ar de
protecț ie a intereselor minorilor . În ceea ce priveș te latura civilă a cauzei,
retragerea apelului se poate realiza numai cu condiția respectării dispoziț iilor
din legea civilă referi toare la minori.
Apelul declarat de către procuror poate fi retras de către procurorul
ierarhic superior. Apelul declarat de procuror și retras de către procurorul
ierarhic superior poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat.
2. Efectele apelului
Potrivit articolelor 416 -419 din Codul de procedură penală, apelul are
următoarele efecte: suspensiv, devolutiv, neagravant și extensiv .
Efectul suspensiv. Judecata în apel are ca scop verificarea legalității și
temeiniciei hotărârii pronu nțate în primă instanță, astfel că aceasta nu va
produce consecințe juridice.
Declararea apelului va duce la amânarea acestor consecințe până la
judecarea apelului. Ca atare, apelul este suspensiv de executare, atât în ceea ce
privește latura penală cât și latura civilă a cauzei, așa cum rezultă din
dispoziț iile art. 416 din Cpp.
Efectul suspensiv al apelului se produce „ope legis ” (în virtutea legii)
atunci când a fost declarat în termen. În cazul repunerii în termen, suspendarea
hotărârii atacate este lăsată la aprecierea instanței de apel.
Efectul devolutiv. Potrivit art. 417 din Cpp, d atorită acestui efect al
declarației de apel, instanța de apel capătă împuternicirea de a înfăptui o nouă
judecată, verificând cu această ocazie , legalitatea și temeini cia hotărârii
atacate. Instanța a cărei hotărâre se atacă are obligația să trimită dosarul ,
instanței competente se judece apelul.
Instanț a de apel va judeca apelul numai cu privire la persoana care l -a
declarat ș i la per soana la care se referă declarați a de apel ș i numai în raport cu
calitatea pe care apelantul o are în proces. Din acest punct de vedere , se
consideră că efe ctul devolutiv are caracter parț ial.
193
În cadrul acestor limite, instanț a e obligată însă să examineze cauza sub
toate aspectele de fa pt și de drept.
Codul de procedură penală în vigoare permite devoluțiunea integrală a
cauzei în apelul procurorului și al inculpatului.
Sub aspectul efectului devolutiv al apelului, titularii căii de atac a
apelului pot fi grupați în două categorii:
– titulari care pot devolua fondul cauzei precum și măsurile adiacente
fondului cauzei: procurorul , părțile și persoana vătămată;
– titulari care pot devolua aspecte auxiliare fondului cauzei: martorul,
expertul, interpretul, a vocat ul precum și orice altă per soană ale cărei interese
legitime au fost vătămate printr -o măsură sau act al instanței.
Efectul neagravării situației în propriul apel. Potrivit art. 418 alin.1 din
C.p.p., instanța de apel , soluționând cauza nu poate crea o situație mai grea
pentru partea care a declarat apel.
Această dispoziție se aplică și atunci când apelul a fost declarat de către
procuror în favoarea unei părți.
Acest efect are o îndelungată aplicabilitate în materia căilor de atac și
este cunoscut sub numele “non reformati o in pejus”. Rațiunea unui astfel de
efect constă în aceea că justițiabilii s -ar teme să atace cu apel o hotărâre
judecătorească dacă în propria lor cale de atac li s -ar agrava situația. Prin
incidența regulii “ non reformatio in pejus ”, se îngrădește posib ilitatea instanței
de apel de a îndrepta hotărârile nelegale și netemeinice dacă îndreptarea lor ar
crea părții apelante o situație mai grea.
Această regulă are însă aplicabilitate numai atunci când partea este
singur ul titular care a declarat apel sau si ngurul titu lar căruia i s -a admis
apelul ( în situația că în aceeași cauză au fost declarate mai multe apeluri).
Efectul extensiv al apelului. Potrivit acestui efect, legea instituie
instrumentul juridic al extinderii efectelor apelului în privința tuturor părților
care formează un grup procesual ( consortium litis ).
În conformitate cu art. 419 din C .p.p., instanța examinează cauza prin
extindere și cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu
se referă, putând hotărî și în privința lor, fără să poată crea acestor părți o
situație mai grea.
Prin urmare, apelul poate fi extins și față de părțile care au aceeași
calitate în proces sau care au un interes comun cu apelantul. Spre exemplu,
apelul declarat de un inculpat poate fi extins și asupra celorlalți inculpați sau
asupra părții responsabile civilmente. Apelul nu poate fi însă extins și asupra
194
părților cu interese contrare, deoarece acestor părți li s -ar crea o situație mai
grea, ceea ce legea nu îngăduie.
3. Judecarea apelului.
Judecarea apelului se face după aceleași norme care disciplinează
modul de desfășurare a judecății în primă instanță.
În ceea ce privește periodizarea desfășurării judecății în apel, avem
aceleași etape: etapa premergătoare, ședința de judecată propriu -zisă și
soluționarea apelului.
Trebuie însă precizat faptul că în privința ședinței de judecată în apel se
pot distinge anumite particularități , față de ședința de judecată în primă
instanță.
Astfel , procurorul este obligat să participe la judecarea apelului, oricare
ar fi obiectul cauzei.
Judecar ea apelului trebuie să se desfășoare în prezenț a inculpatului
atunci când acesta este în stare de deținere. De asemenea, instanț a de apel va
proceda la audierea inculpatului, atunci când acest lucru este posibil, dup ă
regulile de la judecata în primă instanț ă.
Totodată, instanța poate readmini stra probele de la prima instanță ș i
poate să administreze noi probe pe care le consideră necesare.
Pentru dezbateri , legea fixează o altă ordine a luărilor de cuvânt față de
cea existentă la dezbaterile din judecata în primă instanță: întâi vorbește
apelantul, apoi intimatul (partea care nu a declarat apel) și la urmă , procurorul.
Dacă apelul este declarat de procuror sau între apelurile declarate se află
și acela al procurorul ui, atunci procurorul va vorbi primul.
Și în cazul ședinței de judecată a apelului , inculpatul are ultimul cuvânt.
Motivele de apel se formulează de regulă, în scris în cererea de apel , dar
se pot formula ori completa și oral , în cursul judecății.
După în cheierea dezbaterilor, instanța de apel trece la deliberare și apoi
la pronunțarea soluției. Soluțiile pe care le poate da instanța de apel sunt:
respingerea apelului ,
admiterea apelului.
Instanț a trebuie să se p ronunț e asupra tuturor motivelor de apel
invocate.
Hotărârea pronunțată de instanța de apel se numeș te decizie . Decizia
instanț ei de ape l se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și
administrației locului de deț inere.
195
Respingerea apelului . Această soluție se pronunță ori de câte ori apelul
este tardiv, inadmisibil ori nefond at.
Apelul este respins ca tardiv dacă termenul de declarare a fost depășit și
nu are loc o repunere în termen ul de apel .
Apelul este respins ca inadmisibil când ace astă cale de atac a fost
folosită în situații nepermise sau de către persoane care nu au calitatea de a -l
folosi. Există această situaț ie atunci când anumite hotărâri nu pot fi atacate cu
apel, dar cu toate acestea s -a declarat apel împotriva lor (de exemplu,
sentin țele de dezînvestire , prin care ins tanța și -a declinat competența sunt
definitive ș i nu pot fi atacate cu nicio cale de atac ), ori atunci când apelul a
fost declarat de o persoană care nu poat e folosi această cale de atac ( de ex.
tatăl inculpatului major nu poate declara apel pentru acesta ).
Apelul va fi respins ca nefondat dacă instanța de apel, făcând o judecată
de valoare, apreciază că hotărârea pronunțată în primă instanță este legală și
temeinică și nu se impune modificarea sentinț ei.
Admiterea apelului . Această soluție intervine când hotărârea atacată
este nelegală sau netemeinică. Cu ocazia admiterii apelului pot fi pronunțate
două soluții:
– a) desființarea sentinț ei date de prima inst anță și pronunț area unei
noi hotărâri de către instanța de apel ;
– b) desființarea sentinței date de p rima instanță ș i rejudecarea cauzei
de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată sau de către
instanț a competent ă.
Legea prevede posibilitatea ca hotărârea să fie desființată numai cu
privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ceea ce prive ște latura penală
sau latura civilă.
a) Admiterea apelului cu soluționarea cauzei de către instanța de apel
se dispune atunci când se desființează hotărârea atacată , dar nu se constată
existența vreunei situații care să necesite trimiterea cauzei spre re judecare ,
aceleiași instanțe. În acest caz , legea permite desființarea sentinței , total sau
parțial. Admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și darea unei noi
hotărâri se dispun printr -o singură decizie.
b) Admiterea apelului cu rejudecarea cau zei de aceeași instanță de fond
sau o altă instanță se dispune atunci când:
1. judecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre se atacă a avut loc
în lipsa unei părți nelegal citate ;
2. judecarea cauzei la acea instanță s -a făcut în lipsa unei părți care de și
era legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a
înștiința despre această imposibilitate ;
196
3. când există vreunul din cazurile de nulitate absolută prevăzute în art.
281 din C.p.p.
4. instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu apel nu er a competentă
potrivit legii , caz în care rejudecare a se va realiza de către instanț a
competentă .
În primele 3 cazuri, rejudecarea cauzei va avea loc la instanța a cărei
hotărâre a fost desființată, iar în ultimul caz , la instanța competentă potrivit
legii.
Decizia prin care se soluționează apelul are aceeași structură ca și
sentința: partea introductivă, expunerea și dispozitivul.
În caz de admitere a apelului, hotărârea atacată va fi desfiițată în măsura
și limite le impuse de efectul devolutiv ș i extensiv al apelului. Astfel, hotărârea
poate fi desființ ată numai cu privire la unele fapte, sau unel e persoane, ori
numai în privinț a laturii penale sau doar a laturii civile.
Atunci când desființează sentința, instanța de apel poate menț ine măsura
arest ării pre ventive luate în cauză ți se va pronunț a asupra celorlalte măsuri
preventive după regulile de la judecata în primă instanț ă.
Rejudecarea cauzei după desființarea hotărârii atacate se desfășoară
potrivit dispozițiilor generale referitoare la judecata în pr imă instanță, dar
noua judecată va avea loc în limitele stabilite de instanța de apel și în
conformitate cu îndrumările obligatorii care trebuie respectate.
Peste aceste limite se poate trece numai atunci când la rejudecare se
schimbă situația de fapt pe care a avut -o în vedere instanța de control judiciar
la soluționarea apelului.
Ori de câte ori s -a dispus rejudecarea cauzei, in stanț a de apel trebuie să
arate care este ultimul act procedural considerat valabil de la care va fi reluat
procesul penal.
Principiul non reformatio in pejus se aplică și la rejudecarea cauzei, dar
dacă hotărârea a fost desființată în apelul procurorului , declarat în defavoarea
inculpatului, sau în apelul persoanei vătămate, instanța care va rejudeca poate
agrava soluț ia pronunț ată în primă instanț ă.
Ori de câte ori sentința a fost desființ ată numai cu privire la unele fapte,
sau unele persoane, ori numa i în privinț a laturii penale sa u doar a laturii civile,
instanța de rejudecare se pronunț ă în limitele în care s -a desființ at acea
hotărâre.
197
4. Contestaț ia. Noțiune. Declararea contestaț iei
Contestația este o cale de atac ordinară, exercitabilă de principiu numai
atunci când legea prevede în mod expres că împotriva anumitor hotărâri
judecătorești poat fi declarată contestați a.
Contestația se utilizează drept cale de atac în principal , în materia
măsurilor preventive.
Titularii contestației . Această cale de atac poate fi declarată de către
procuror, de subiecții procesuali la care se referă hotărârea atacată, precum și
de că tre persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin
respectiva hotărâre.
Termenul de declara re a contesta ției. Acest termen este de 3 zile și
începe să curgă de la momente diferite , după cum este vorba de procur or sau
de alți subiecți proces uali ori de persoane vă tămate prin hotărâre.
Astfel, pentru procuror, termenul de 3 zile pentru declararea contestației
va începe să curgă de la pronunțarea hotărârii .
Pentru subiecții procesuali sau persoanele vătămate prin hotărâre,
termenul de 3 zile pentru declararea contestației va curge de la comunicare .
Întrucât legea nu distinge, considerăm că sintagma „de la comunicare” se
referă la comunicarea copiei de pe minută, la fel ca în cazul apelului și nu la
hotărârea integrală.
Este posibilă și în ac est caz, repunerea în termenul de contestație , dacă
persoana care a formulat această cale de atac după expirarea termenului legal
va justifica întârzierea printr -o cauză temeinică de împiedicare, iar calea de
atac a fost depusă în cel mult 3 zile de când a încetat acea cauză.
Depunerea, motivarea contestației. Contestația formulată se depune la
judecătorul de drepturi și libertăți, la judecătorul de cameră preliminară sau la
instanța care a pronunțat hotărârea împotriva căreia s -a declarat contestație.
Ea trebuie motivată până la termenul stabilit pentru soluționarea ei. Din
acest punct de vedere, legiuitorul a adoptat o soluție flexibilă, fără să impună
obstacole de ordin formal, de genul exigenței de a depune odată cu declarația
de contestație și motivel e pe care aceasta se întemeiază.
Legea permite retragerea contestației formulate, în aceleași condiții ca
în cazul apelului. Astfel conte stația se poate retrage până la închiderea
dezbaterilor și se face personal sau prin mandatar cu mandat special, ori d acă
este vorba de persoane în carcerate, prin declarație scrisă atestată de
administrația locului de deținere.
198
Inculpații minori nu pot retrage contestația formulată personal sau de
către/prin reprezentanții lor legali.
Soluționarea contestației . Compet ența de soluționare a contestației
revine judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorului de cameră
preliminară de la instanța superioară ori instanței superioare în grad celei care
a pronunțat hotărârea atacată.
Contestația se judecă în ședință publ ică, cu participarea procurorului.
Pentru judecarea contestației se citează persoana care a făcut contestația
precum și persoanele la care se referă hotărârea atacată.
Soluționarea contestației se realizează printr -o decizie care nu mai este
supusă niciun ei căi de atac.
Soluțiile care se pot da asupra contestației sunt:
respingerea
admiterea contestatției.
Contestația va fi respinsă ori de câte ori este tardivă, inadmisibilă sau
nefondată.
În caz de admitere a contestației , se poate proceda la:
desființ area hotărârii atacate și soluționarea cauzei;
desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării
cauzei de către judecătorul ori instanța care a pronunțat -o
atunci când se constată că s -au încălcat regulile privitoare
la citare.
199
CAPITOLUL XIV. CĂILE DE ATAC EXTRAORDINARE
1. CONTESTAȚIA ÎN ANULARE
2. RECURSUL ÎN CASAȚIE
3. REVIZUIREA
4. REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL
JUDECĂȚII ÎN LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE
1. Contestația în anulare
Contestația în anulare se constituie într -un remediu procesual prin care
se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi. Este o cale de atac ce vizează
anularea hotărârilor penale definitive, pentru vicii, nulități , erori sau omisiuni
privind actele de procedură. Ca atare, pe calea contestației în a nulare nu se pot
invoca nulități ce ar viza fondul cauzei.
Ea poate fi caracterizată drept o cale de atac în anulare , dar și de
retractare.
Fiind o cale de atac în anulare , prin exercitarea ei se tinde la anularea
hotărârii atacate.
Este o cale de atac de retractare deoarece se adresează însăși instanței
care a dat hotărârea și care este pusă în situația de a controla modul în care a
dat acea hotărâre.
Reglementarea acestei căi de atac se regăsește în art. 426 -432 din
C.proc.pen.
Cazurile de contest ație în anulare (art. 42 6 din C. p.p.). Această cale de
atac poate fi exercitată numai în situații deosebite și anume:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau
când deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta ș i de a
încunoștința instanța despre această împiedicare;
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la
o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât acela care
a luat parte la dezbatarea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz
de incompatibilitate;
200
e) când judecata a avut loc fără participarea procu rorului sau a
inculpatului, deși aceasta era obligatorie potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatul ui, deși asistența juridică
era obligatorie potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile
când legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la ascultarea inculpatu lui prezent,
dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s -au pronunțat două hotărâri
definitive pentru aceeași faptă.
a. Judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când
deși legal citată, a fost în imposibi litate de a se prezenta și de a încunoștința
instanța despre această împiedicare .
Acest motiv este justificat de dreptul pe care îl au părțile de a fi
prezente la ședințele de judecată. Prezența părților la judecată creează
posibilitatea funcționării depl ine a dreptului la apărare, în condițiile unei
ședințe publice, orale și contradictorii.
Motivul contestației în anulare vizează neîndeplinirea legală a
procedurii de citare pentru judecata care are loc la instanța de apel sau
imposibilitatea părții legal citate de a se prezenta în fața instanței și de
încunoștința instanța despre această împiedicare . Cele două ultime cerințe sunt
cumulative, iar imposibilitatea prezentării nu trebuie înțeleasă ca fiind
provocată de împrejurări excepționale: război, calami tate, etc. Chiar și o boală
gravă, un accident sau întreruperea circulației între localități pot duce la
imposibilitatea prezentării.
Nelegalitatea procedurii de citare poate fi invocată de fiecare dintre
părțile din proces, dar numai în ceea ce privește citarea sa, nu și a altei părți.
Mai trebuie menționat că instanța are obligația să citeze părțile numai
pentru data când are loc prima ședință de judecată. Pentru termenele ulterioare
instanța nu mai are obligația să citeze părțile care au fost prezente l a primul
termen de judecată, chiar dacă ele ar lipsi la unul din termenele ulterioare.
Rezultă de aici că persoana care a fost prezent ă la un termen d e judecată în
fața instanței de apel nu mai poate uza de contestația în anulare atunci când nu
a fost cita tă la un nou termen de judecată al aceleiași instanțe.
201
Dacă partea chiar neregulat citată, a participat totuși la judecată, nu
poate fi exercitată calea de atac a contestației în anulare deoarece î n acest caz ,
nulitatea citării este acoperită prin prezen ța părții care astfel nu suferă nici o
vătămare.
b. Când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o
cauză de încetare a procesului penal .
Al doilea caz de contestație în anulare constă în omisiunea instanței de a
se pronunța asupra unei cauze de încetare a procesului penal din cele
prevăzute la art. 16 alin. 1 lit. e -j, cu privire la care existau probe la dosar.
Pentru ca acest caz să subziste, este nevoie ca la dosarul cauzei să se
găsească probe cu privire la cazul de încetare a p rocesului penal: spre exemplu
împăcarea părților rezulta dintr -un înscris care din eroare nu a fost adus la
cunoștința judecătorului de către grefier sau în mod greșit inculpatul a fost
condamnat, deși se împlinise termenul de prescripție a răspunderii pen ale.
c. Când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât ac ela care
a luat parte la dezbate rea pe fond a procesului .
Cel de -al treilea caz de contestație în anulare constă în împrejurarea că
hotărârea a fost pronunțată de alți judecători decât ac eia care au luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului. În această situație se apreciază de către
legiuitor că judecătorii care au pronunțat hotărârea nu și -au putut forma o
opinie întemeiată despre soluția procesului, din moment ce nu au asistat la
dezbaterile care s -au desfășurat după finalizarea cercetării judecătorești.
d. Când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate .
Acest caz de contestație în anulare îl constituie situația în care fie
completul de jud ecată a fost constituit cu încălcarea legii (de ex. , completul de
judecată în apel a fost constituit dintr -un singur judecător sau din trei
judecători, deși legea prevede că apelurile se judecă în complete formate din
doi judecători), fie a existat un caz de incompatibulitate dintre cele prevăzute
în Codul de procedură penală (de ex., judecătorii care au compus completul de
judecată sunt soți) .
e. Când judecata a avut loc fără participarea procu rorului sau a
inculpatului, deși aceasta era obligatorie potri vit legii.
Ori de câte ori judecarea definitivă a cauzei a avut loc în absența
procurorului sau a inculpatului , deși prezența lor era obligatorie, se poate
declanșa calea de atac a contesta ției în anulare, pentru ca judecata să se reia cu
202
participarea pro curorului ori a inculpatului. Spre exemplu, după ce s -a
prezentat la un termen de judecată, inculpatul a fost arestat în altă cauză și cu
toate acestea, instanța a procedat la soluționarea cauzei, fără a -l cita din
penitenciarul în care se afla încarcerat.
f. Când judecata a avut loc în lipsa avocatului, deși asistența juridică a
inculpatului era obligatorie potrivit legii.
Această situație vizea ză cazurile în care judecarea d efinitivă a cauzei a
avut loc fără ca avocatul inculpatului să fie prezent la judecată, deși potrivit
legii, asistența juridică era obligatorie. Spre exemplu, instanța a soluționat
cauza, fără a -i asigura inculpatului aflat în stare de libertate avocat, deși
infracțiunea pentru care era judecat este sancționată de lege cu pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani.
g. Când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de caz urile când
legea prevede altfel.
Unul din principiile specifice fazei de judecată presupune ca judecata să
aibă loc în ședință publică, iar cazurile în care ea se poate desfășura în ședință
nepublică sunt strict prevăzute în lege. Încălcarea acestui principiu este
sancționată cu nulitatea absolută și această sancțiune va interveni ori de câte
ori ședința de judecată s -a desășurat în condițiile lipsei de publicitate, deși
legea impune ca ea să aibă loc în ședință publică (de ex., când cauza a fost
soluționată în ședință nepublică deși numai unul dintre cei doi inculpați era
minor).
h. Când instanța nu a procedat la ascultarea inculpatului prezent, da că
audierea era legal posibilă.
Acest caz de contestație în anulare se referă la situația în care instanța
de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, deși ascultarea acestuia
era posibilă . Astfel, potrivit legii, instanța de apel are obligația să procedeze la
audierea inculpatului, dacă acest lucru este posibil. Desigur că audierea
inculpatului prezent nu poate avea decât dacă acesta consimte să dea
declarație în cauză, el neavând vreo obligație în acest sens. Instanța de apel are
însă obligația să -l întrebe dacă dorește să dea declarație și apoi să consemneze
refuzul inculpatului în încheiera de ședință.
Când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului, sunt
întrunite condițiile prevăzute în lege pentru exercitarea căii de atac a
contestației în anulare.
203
i. Când împotriva unei persoane s -au pronunțat două hotărâri definitive
pentru aceeași faptă.
Ultimul caz al contesta ției în anulare se referă la împrejurarea că
împotriva unei persoane s -au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași
faptă.
Practic , acest caz se concretizează în încălcarea autorității de lucru
judecat.
Pentru existența acestui caz de contestație în anulare trebuie îndeplinite
două condiții cumulativ e:
să existe două hotărâri penale definitive și
să existe identitate d e obiect și persoană (adică în ambele cauze
să fi fost inculpată aceeași persoană și hotărârile să se refere la
aceeași faptă).
Titularii contestației în anulare . Contestația în anulare poate fi făcută de
oricare dintre părți, de partea vătămată și de căt re procuror.
Această cale extraordinară de atac se poate declanșa urmare unei cereri
pe care contestatarul o va adresa instanței și în care trebuie să indice cazul de
contestație în anulare invocat și motivele pe care se întemeiază.
Termenul de introduce re a contestației în anulare . Contestația în
anulare poate fi introdusă în termen de 10 zile de la data când persoana
împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei
anulare se cere. Considerăm însă că exprimarea corectă a legiui torului ar fi
trebuit să fie „cel mai târziu în 10 zile de la data când persoana împotriva
căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se
cere”, pentru că altfel ar fi practic imposibilă respectarea unui asemenea
termen.
Pentru cazul de la litera „b” (inculpatul a fost condamnat, deși existau
probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal), contestația în
anulare se poate face oricând.
Judecarea contestației în anulare . Contestația în anulare se introduce la
instanț a la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere.
Pentru cazul de la litera „i” (împotriva unei persoane s -au pronunțat
două hotărâri definitive pentru aceeași faptă ), contestația în anulare se
introduce la instanța la care a rămas definit ivă ultima hotărâre.
Până la soluționarea contestației în anulare, instanța poate dispune
suspendarea executării hotărârii a cărei anulare se cere. Suspendarea executării
hotărârii se poate dispune numai după ascultarea concluziilor procurorului.
204
Procedur a de soluționare a contestației în anulare are două etape:
admiterea în principiu în care se verifică dacă sunt întrunite condițiile cerute
de lege și judeca ta propriu -zisă.
Examinare admisibilității în principiu se realizează de către instanță în
camera de consiliu, fără citarea părților. Dacă se constată că cererea este
formulată în termenul legal, că motivul invocat se regăsește printre acelea
enumerate în lege și în sprijinul contestației se depun ori invocă dovezi care
există la dosar, instanța va adm ite în principu contestatția în anulare și va
dispune citarea părților.
Judecata propriu -zisă a contestației. La termenul de judecată stabilit,
ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă instanța de judecată
consideră contestația întemeiată, va desființa prin decizie , hotărârea a cărei
anulare se cere.
Judecarea contestației în anulare poate avea loc numai în prezența
inculpatului atunci când acesta se află în stare de deținere.
După desființarea hotărârii, instanța procedează fie de îndată , fie la
termenul următor , la rejudecarea apel ului sa u la rejudecarea cauzei după
desființ are.
Când contestația în anulare se ref eră la cazul prevăzut în art. 426 lit. „i”
(împotriva unei persoane s -au pronunțat două hotărâri definitive pentru
aceeași faptă) , judecarea contestației se realizează cu citarea părților interesate
în acea cauză în care s -a pronunțat ultima hotărâre definitivă . Dacă instanța
apreciază contestația ca întemeiată, o va admite și va desființa prin decizie
sau prin sentință, după caz, ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre
cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
Hotărârile pronunțate.
Dacă soluționarea contestației în anulare are loc prin sentință, atunci
aceasta este supusă căii de atac a apelului, iar deci zia pronunțată în apel este
definitivă.
Când soluționarea căii extraordinare de atac a contestației în anulare se
realizează prin decizie, atunci aceasta este definitivă.
205
2. Recursul in casație
Recursul în casație este o cale de atac extra ordinar ă, având efect
exclusiv devolutiv în drept.
Reglementarea acestei căi de atac extraordinare se găsește în dispozițiile
art. 433 -451 din C.p.p.
Datorită caracter ului său devolutiv, excusiv în drept, recursul în casație
determină un control parțial al hotă rârilor judecătorești definitive .
El este în principiu o cale de anulare, tinzând spre obținerea casări i și
anulării hotărârii atacate și s e adresează numai Înaltei Curți de Casație și
Justiție , spre deosebire de alte căi extraordinare de atac (cum este c ontestația
în anulare ori revizuirea ) care se adresează aceleiași instanțe.
Această cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai împotriva
deciziilor pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, excepție făcând
deciziile prin care s -a dispus rejudecarea cauzei.
În art. 434 sunt menționate hotărârile judecătorești care nu pot fi
atacate cu recurs în casație :
a) hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii
cererii de revizuire;
b) hotărârile de respingere a cererii de red eschidere a procesului penal
în cazul judecării în lipsă;
c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;
d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;
e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea
penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind
recunoașterea învinuirii;
g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere
a vinovăției.
Fiind o cale extaordin ară de atac cu caracter devolutiv în drept, recursul
în casație nu poate fi utilizat de către procuror împotriva hotărârilor prin care
s-a dispus achitarea inculpatului, în vederea obținerii condamnării acestuia de
către instanța de recurs în casație.
Titulari și termenul de declarare . Recursul în casație poate fi declarat
de către părți și de către procuror în termen de 30 de zile de la data
comunicării deciziei instanței de apel.
Termenul de recurs se socotește pe zile libere , astfel că ziua în care
începe termenul și ziua în care acesta se sfârșește nu intră în calculul
termenului .
206
Procurorul poate utiliza această cale de atac atât în ceeea ce privește
latura penală , cât și latura civilă.
Inculpatul poate declara recurs în casație în ceeea ce priveș te latura
penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s -a dispus condamnarea,
renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei și încetarea
procesului penal, nu însă și împotriva hotărârilor de achitare.
Partea civilă și partea r esponsabilă civilmente pot declara recurs în
casație în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura
în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.
Părțile pot declara recurs în casație numai prin in termediul unui avocat
care poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Nu se poate uza de calea de atac a recursului în casație împotriva
deciziilor pronunțate de instanțele de apel prin care s -a respins apelul, de către
părțile car e nu au exercitat calea de atac a apelului sau când ele și -au retras
apelul formulat.
Retragerea recursului în casație. Această cale e xtraordinară de atac
poate fi retrasă de procuror sau de părți până la închiderea dezbaterilor în fața
instanței de recu rs.
Recursul în casație declarat de către procuror poate fi retras de către
pocurorul ierarhic superior.
Retragerea recursului se face personal de către parte sau prin mandatar
special. Persoanele aflate în stare de deținere pot retrage recursul prin
declarație scrisă, atestată de administrația locului de deținere.
Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casație declarat personal
sau prin reprezentant legal. În ceea ce privește latura civilă, recu rsul în casație
se poate retrag e potrivit regulilor prevăzute de legea civilă.
Declarația de retragere a recursului se poate face atât la instanța a cărei
hotărâre este atac ată, cât și la instanța de recurs.
Motivarea recursului în casație. Cererea de recurs în casație trebuie
formulată în scris și trebu ie să cuprindă anumite mențiuni:
numele, prenumele, domiciliul/reședința părții,
numele, prenumele și docmiciliul profesional al avocatului ori
după caz, numele, prenumele procurorului care exercită recursul
în casație și organul judiciar din care face p arte;
numărul hotărârii care se atacă;
indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază
cererea;
207
semnătura persoanei care exercită recursul în casație și/ori
semnătura avocatului.
La cererea de recurs în casație se atașează înscrisurile in vocate în
motivarea sa.
Cererea de recurs în casație însoțită de înscrisurile pe care se întemeiază
se depune în atâtea copii, câte părți există în cauză și una în plus pentru
procuror. Copiile se comunică părților și procurorului, iar în termen de 10 zil e
de la primire , aceștia pot depune concluzii scrise.
În termen de 5 zile de la depunerea copiilor sau de la expirarea
termenului de depunere, se înaintează Înaltei Curți de Casație și Justiție,
dosarul cauzei, cererile de recurs în casație, înscrisurile anexate acesteia,
dovezile de comunicare și concluziile scrise.
Ori de câte ori cererea de recurs nu este formulată printr -un avocat care
poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau se referă la o
hotărâre care nu poate fi ataca tă cu recurs în casație, președintele instanței sau
judecătorul delegat va restitui părții , pe cale administrativă , cererea de recurs
în casație.
Cazurile în care se poate face recurs în casație. Deși la momentul
adoptării Cod ului de proced ură penală au exista t în lege , 14 cazuri în care se
putea declara recurs în casație, prin Legea nr. 255/2013, ele au fost reduse la
doar 5 cazuri. Aceste cazuri sunt menționate în art. 438 și în prezent se rezumă
la următoarele:
în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind
competența după materie sau după calitatea persoanei , atunci
când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal
competente ;
când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală;
în mo d greșit s -a dispus încetarea procesului penal;
nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s -a constatat că
pedeapsa aplicată condamnatului a fost grațiată;
când s -au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de
lege;
Aceste cazuri pot reprez enta temeiuri ale recursului în casație numai
dacă nu au fost invocate pe cale a apelului ori în cursul judecării apelului sau
dacă deși au fost invocate , au fost respinse ori instanța a omis să se pronunțe
asupra lor.
208
Admiterea în principiu. Admisibilita tea cererii de recurs în casație se
examinează în camera de consiliu , de către un complet format dintr -un singur
judecător, după ce magistratul asistent își depune raportul și când procedura de
comunicare a cererii de recurs este legal îndeplinită.
În toate situațiile în care cererea de recurs în casație s -a făcut :
tardiv (peste termenul de 30 de zile de la comunicarea deciziei
date în apel),
împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu recurs,
de persoane care nu au calitatea procesuală necesară declarării
acestei căi de atac,
prin avocați care nu au dreptul de a pune concluzii în fața Înaltei
Curți de Casație și Justiție,
fără a fi motivată în scris și cu menținuile necesare,
în cazuri care nu sunt prevăzute în lege ,
sau dacă cererea este văd it nefondată,
instanța va respinge prin încheiere definitivă, recursul în casație.
Dacă însă instanța constată că declarația de recurs în casație întrunește
condițiile prevăzute în lege, va dispune prin încheiere admiterea în principiu a
cererii de recu rs în casație și va trimite cauza în vederea judecării recursului.
Efectele recursului în casație. Ca și în cazul altor căi de atac, recursul
are următoarele efecte: suspensiv, devolutiv, extensiv și neagravant .
– efectul suspensiv . Instanța care a dmite în principiu recursul în casație
sau completul care judecă recursul în casație are posibilitatea să suspende
motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii atacate, cu condiția respectării
de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute î n art. 215 alin. 1 și 2
(măsurile care se pot lua în cazul măsurii preventive a controlului judiciar).
– efectul devolutiv este parțial, în sensul că instanța va judeca recursul
numai cu privire la persoana care l -a declarat și la persoana la care se r eferă
declarația de recurs și numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în
proces. De asemenea, instanța examinează cererea de recurs numai prin
prisma motivelor prevăzute în art. 438.
– efectul extensiv al recursului presupune că instanța es te obligată să
examineze cauza, prin extindere și cu privire la părțile care nu au declarat
recurs, putând hotărî și în privința lor, fără să le poată crea acestor părți o
situație mai grea. Efectul extensiv se produce ori de câte ori este vorba de părți
care se găsesc în același grup procesual (consortium litis).
209
Chiar după expirarea termenului de recurs în casație , procurorul poate
cere extinderea recursului declarat de el în termen și față de alte persoane
decât acelea la care s -a referit, fără a se pu tea crea acestora o situație mai grea.
– efectul neagravării în propriul recurs presupune regula potrivit căreia
nu se poate agrava situația părții care a declarat acea cale de atac (regula „non
reformatio in pejus”).
Similar, în cadrul recursului decla rat de procuror în favoarea unei părți,
instanța nu poate agrava situația acesteia.
Regula funcționează însă numai atunci când în cauză există ori s -a
admis doar recursul acelei părți sau al mai multor părți care formează un grup
procesual omogen .
Judecarea recursului în casație care a fost admis în principiu trebuie s ă
aibă loc cu citarea părților și cu participarea obligatorie a procurorului.
Se dă cuvântul întâi recurentului, apoi intimatului și la urmă
procurorului. Dacă între recursuri se află și acela al procurorului, primul
cuvânt îl va avea procurorul, apoi celelalte părți.
Procurorul și părțile au dreptul la replică în legătură cu chestiunile nou
ivite pe parcursul dezbaterilor.
Instanța se va pronunța asupra tuturor cazurilor de recurs în c asație
invocate în cererile de recurs și verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.
Judecând recursul instanța poate pronunța una din următoarele soluții:
1. respinge recursul , dacă acesta este nefondat;
2. admite recursul , casând hotărârea atacată și
achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului
penal ori înlătură greșita aplicare a legii ;
dispune rejudecarea de către instanța de apel ori de
către instața competentă material sau după calitatea
persoanei, dacă sunt incidente celela lte cazuri de
casare din art. 438.
Instanța de recurs soluționează cauza pronunțând o decizie care este
structurată în 3 părți ca și sentința: partea introductivă, expunerea și
dispozitivul.
Hotărârea atacată poate fi desființată numai cu privire la unele fapte sau
persoane ori numai cu privire la latura penală ori civilă.
Când s -a dispus rejudecarea cauzei, instanța de rejudecare este obligată
să se conformeze hotărârii date de instanța de recurs în casație, în măsura în
care starea de fapt rămâne aceea și.
210
3. Revizuirea
Acest mijloc procesual este destinat înlăturării erorilor judiciare
cuprinse în hotărârile penale definitive. De aceea, revizuirea este o cale de atac
extraordinară și are caracterul unei căi de atac de fapt deoarece provoacă
reexami narea în fapt a cauzei penale.
Reglementarea acestei căi de atac este realizată în dispozițiile art. 452 –
465 din C.p.p.
Spre deosebire de contestația în anulare care vizează corectarea unor
greșeli de ordin procesual, revizuirea tinde să înlăture lipsurile de fond în
aprecierea și soluționarea pricinii.
Temeiurile de fond care duc la admiterea revizuirii nu rezultă din
dosarul cauzei, ci din elemente exterioare acestuia pe care instanțele nu le -au
cunoscut și nu le -au avut în vedere cu ocazia soluționării.
În esență, revizuirea este o cale de atac de retractare, întrucât prin ea nu
se critică hotărârea atacată , ci se invocă descoperirea unor situații noi care nu
au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dacă ar fi fost cunoscute în
acea perioadă , ar fi dus la adoptarea altei soluții.
Această cale de atac se poate introduce atât în favoarea cât și în
defavoarea unei părți. Revizuirea în defavoarea părții este însă supusă limitării
în timp, ea neputând fi declarată decât într -un anumit termen.
Cazurile în care se poate declara calea de atac a revizuirii sunt
prevăzut e limitativ în art. 453, acestea fiind următoarele :
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări c are nu au fost cunoscute de
instanță la soluționarea cauzei și care dovedesc neteminicia hotărâri i
pronunțate ;
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s -a întemeiat pe declarația unui
martor, opinia unui expert sau a unui interpret care a săvârșit infracțiunea de
mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere , influențând astfel
soluția pronunț ată;
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a
fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii,
împrejurare care a influențat hotărârea ;
d) un mem ebru al completului de judecată , procurorul ori pers oana care
a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a
cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat hotărârea;
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreșt i definitive nu se pot
concilia;
211
f) hotărârea supusă revizuirii s -a întemeiat pe o dispoziție legală
declarată neconstituțională după ce hotărârea a rămas definitivă , dacă
consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu
pot fi remed iate decât pe calea revizuirii;
g) în hotăr ârea supusă revizuirii s -a constatat de către Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ori
această instanță a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a soluționării
amiabile a litigiului dintre stat și reclamanți , dacă consecințele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât p rin
revizuirea hotărârii penale.
Cazurile de la literele a și f pot fi invocate numai în favoarea persoanei
condamnate sau a celei față de car e s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei
ori amânarea aplicării pedepsei.
Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive numai cu privire la
latura civilă a procesului poate fi cerută exclusiv în fața instanței civile, după
regulile Codului d e procedură civilă.
Analiza cazurilor de revizuire
a) cazul de revizuire privind descoperir ea de fapte sau împrejurări noi
Acest caz de revizuire este cel mai reprezentativ pentru situațiile care
conduc la înlăturarea erorilor judiciare. Faptele sau împr ejurările noi care
justifică revizuirea hotărârii sunt în esență probe noi care nu au fost cunoscute
de instanță la momentul soluționării cauzei.
Nu trebuie să se confunde probele noi care ar putea justifica revizuirea
cu mijloacele de probă noi prin care se administrează probe deja cunoscute.
Faptele sau împrejurările invocate trebuie să fie noi pentru instanța de
judecată și nu pentru părțile din proces. Aceasta înseamnă că ele trebuie aduse
la cunoștința instanței pentru prima dată , în cererea de revizu ire, sau deși au
fost invocate anterior în instanță , nu s-a procedat la dovedirea lor.
Aceste fapte sau împrejurări noi trebuie să fie de natură să doved ească
netemeinicia hotărârii de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepse i ori de încetare a procesului penal.
b) cazul de revizuire privind mărturia minc inoasă
La acest caz de revizuire, sursa erorii judiciare se găsește într -o formă
de fraudă procesuală de care instanța nu a avut cunoștință la soluționarea
cauzei.
Pentru ca cererea de revizuire pe acest caz să fie admisibilă, trebuie
îndeplinite cumulativ anumite condiții:
212
– un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de
mărturie mincinoasă ;
– mărturia mincinoasă trebuie să fi fost săvârșită în cauza penală supusă
revizuirii și nu în vreo altă cauză;
– mărturia mincinoasă să fi condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale
sau netemeinice. Nu este necesar ca mărturia mincinoasă să fi condus la
adoptarea unei soluții diametral opuse celei care s -ar fi adoptat dacă nu s -ar fi
săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă se poate dovedi printr -o
hotărâre judecătorească definitivă sau dacă acest lucru nu mai este posibil
întrucât există vreo cauză care împiedică pun erea în mișcare sau exercitarea
acțiunii penale, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin ordonanța
procurorului de netrimitere în judecată .
c) cazul de revizuire privi nd înscrisurile declarate false
Ca și mărturia mincinoasă, folosirea în procesul pena l a unor înscrisuri
false ca mijloace de probă constituie o sursă de erori judiciare.
Pentru a fi în prezența acestui caz de revizuire sunt necesare
următoarele condiții:
– să existe un înscris fals care a servit ca temei al hotărârii pronunțate,
iar aces t înscris să fi fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea
hotărârii;
– înscrisul falsificat să fi dus la darea unei hotărâri nelegale sau
netemeinice, chiar dacă nu diametral opuse celei care ar fi trebuit luată.
Acest caz de revizuire se poate dovedi printr -o hotărâre judecătorească
definitivă sau dacă acest lucru nu mai este posibil întrucât există vreo cauză
care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prin orice
mijloc de probă, inclusiv prin ordonanța procurorulu i.
d) cazul de revizuire privind comiterea unei infracțiuni de către un
membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte
de cercetare penală.
Acest caz se bazează pe faptul că hotărârea penală definitivă poate
conține erori ju diciare datorită modului incorect în care organele judiciare și –
au îndeplinit atribuțiile.
Pentru a se putea invoca acest caz de revizuire trebuie îndeplinite
următoarele condiții:
– săvârșirea unei infracțiuni de către un membru al completului de
judecată , de către procuror ori de persoana care a efectuat acte de urmări re
penală să fi privit corectitudinea urmăririi penale sau a judecății. Infracțiunea
213
trebui e să fi fost săvârșit ă în exercițiul atrib uțiilor de serviciu ale acestor
persoane în desfășurarea procesului penal.
– infracțiunea să fi fost săvârșită în legătură cu cauza a cărei hotărâre
definitivă a fost atacată pe calea revizuirii.
– săvârșirea acestei infracțiuni să fi condus la darea unei hotărâri
nelegale sau netemeinice.
Acest caz de revizuire se poate dovedi printr -o hotărâre judecătorească
definitivă sau dacă acest lucru nu mai este posibil întrucât există vreo cauză
care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prin orice
mijloc de probă, inclusiv prin ordonanța procuror ului.
e) cazul de revizuire privind hotărâri def initive care nu se pot concilia
Acest caz de revizuire este dintre cele mai vechi existente în legislația
penală și este justificată presupune rea că atunci când două hotărâri
judecătorești nu se pot concili a, cel puțin una din ele este greșită.
Cazul de revizuire are în vedere existența a două hotărâri definitive
penale, fiind exclusă contradicția dintre o hotărâre penală și una civilă.
Cauzele în care s -au dat cele două hotărâri trebuie să fie autonome, în
sensul că nu s -au pronunțat în aceeași cauză.
Deși foarte rar întâlnit în practică, pentru existența acestui caz de
revizuire se cer îndeplinite următoarele condiții:
– hotărârile definitive ale instanțelor penale să soluționeze fondul
cauzei. Ele trebuie să se fi pronunțat diferit asupra existenței faptei, a săvârșirii
ei de către inculpat și a vinovăției acestuia.
– hotărârile definitive să fie ireconciliabile, adică să se excludă una pe
alta (de ex. , o hotărâre stabilește că inculpatul a săvârșit infrac țiunea de
tăinuire și îl condamnă, iar altă hotărâre stabilește că nu există fapta prin care
s-a dobândit bunul tăinuit). Atunci când hotărârile definitive se referă la
aceeași persoană și la aceeași faptă, nu va exist a acest caz de revizuire , ci un
caz de contestație în anulare.
f) c azul de revizuire în situația admiterii unei ex cepții de
neconstituționalitate
Acest caz are în vedere împrejurarea că o dispoziție a legii a fost
declarată neconstituțională după ce s -a pronunț at hotărârea în cauză și acea
dispoziție neconstituțională a avut ca efect pronunțarea unei hotărâri nelegale
sau netemeinice.
214
g) cazul de revizuire în situația hotărârilor Curți i Europene a Drepturilor
Omului
Acest caz are în vedere declanșarea procedurii de revizuire atunci când
se constată o încălcare a unui drept ori a unei libertăți fundam entale prevăzut e
de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dacă consecințele grave ale
acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin
revizuirea hotărârii penale.
Persoanele care pot cere revizuir ea
Pot cere revizuirea : orice parte din proces , în limita calității sale
procesuale; un membru de familie al condamnatului (chiar și după moartea
acestuia) , însă numai dacă cererea se formulează în favoarea condamnatului
precum și procurorul din oficiu , dar numai în ceea ce privește latura penală a
procesului .
Cererea de revizuire
Cererea de revizuire se adresează instanței care a judecat cauza în primă
instanță.
Cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuir e pe care se
întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea acesteia. După introducerea
cererii de revizuire, instanța verifică dacă sunt întrunite aceste condiții și va
pune în vedere celui care a formulat cererea să o completeze într -un termen
stabili t de instanță.
Termenul de introducere a cererii
În favoarea condamnatului , cererea de revizuire se poate face oricând,
chiar și după moartea condamnatului , excepție făcând cazul de la litera f când
revizuirea se poate cere în termen de un an de la data publicării deciziei Curții
Constituționale în Monitorul Oficial.
În defavoarea condamnatului , a celui achita t sau a celui față de care s –
a pronunțat soluția încetării procesului penal , cererea de revizuire se poate
face în termen de 3 luni care curge ast fel:
– în cazurile prevăzut e la art. 453 lit. b -d, când nu sunt constatate prin
hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscut e
de persoana care face cererea sau de la data când a luat cunoștin ță de
împrejurările pentru ca re constatarea infracțiunii nu se poate face prin hotărâre
penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora ;
– în cazurile prevăzute la art. 453 lit. b -d, dacă sunt constatate prin
hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cuno scută de persoana care
215
face cererea , dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a
hotărârii;
– în cazul prevăzut la art. 453 lit. e, de la data când hotărârile ce nu se
conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea ;
– în cazul de la lit g, în termen de 3 luni de la publicarea în Monitorul
Oficial, a deciziei definitive pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
Pentru procuror , aceste termene curg în aceleași condiții .
Cererea de revizuire în defavoarea inculpatului nu se mai poate face
dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale
sau continuarea procesului penal.
Soluționarea cererii de revizuire
Competența de soluționare a cererii de revizuire revine instanței care a
judecat cauza în primă instanță.
Procedura de soluționare a cererii de revizuire la instanță se desfășoară
în două etape: admiterea în principiu și rejudecarea în fond a cererii, activități
care au loc în fața aceleiași instanțe de judecată.
I. În prima etapă , aceea a admiterii în principiu , se verifică îndeplinirea
condițiilor cerute de lege pentru admiterea în principiu. După verificare a
acestor condiții , când instanța constată că ele nu sunt îndeplinite, va respinge
ca inadmisibilă cererea de revizuire .
Respingerea cererii de revizuire se face prin sentință, care poate fi
atacată cu acele ași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea .
Dacă cererea este formulată cu respectarea condițiilor prevăzute de lege,
ea este admisă în principiu prin încheiere d efinitivă și se trece în etapa
următoare, aceea a rejudecării pe fond a cauzei.
II. Cu ocazia rejudecării , instanța poate pronunța:
– respingerea pe fond a cererii , când aceasta este neîntemeiată;
– admiterea revizuiri i și anularea hotărârii atacate ori a hotărârilor
care nu se pot concilia .
Împotriva hotărârii pronunțate se pot declara aceleași căi de atac ca și
împotriva hotărârii inițiale.
216
4. Redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa
persoanei condamnate .
Această procedură est e reglementată în dispozițiile art. 466 -470 din
C.p.p., dup ă calea extraordinară de atac a revizuirii , întrucât prin intermediul
ei este posibilă rejudecarea unei cauze penale în care s -a pronunțat o hotărâre
definitivă de condam nare, de renunțare la aplic area pedepsei ori de amânare
a aplicării pedepsei .
În esență, redeschiderea procesului penal în cazul judecății în lipsa
persoanei condamnate reprezintă posibilitatea acordată de lege unei persoane
care a fost condamnată în lipsă, față de care s -a dispu s renunțarea la aplicarea
pedepsei ori s -a dispus amânarea aplicării pedepsei, de a cere ca procesul
penal să fie reluat , în scopul desfășurării unei noi judecăți în aceeași cauză în
care s -a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare.
Potrivit legii, este considerată persoană judecată în lipsă ,
persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat
cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta ,
persoana care deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod
justificat de la jude carea cauzei și nu a putut încunoștința
instanța.
Dimpotrivă, nu este considerată persoană judecată în lipsă ,
persoana condamnată care și -a desemnat un apărător ales sau un
mandatar, dacă aceștia s -au prezentat în cursul procesului penal
cel puțin o dată ,
persoana care după comunicarea l egală a sentinței de
condamnare , nu a declarat apel, a renunțat la apel ori și l -a retras ,
persoana condamnată care a cerut să fie judecată în lipsă .
Termenul în care se poate cere de către persoana condamnată în lipsă ,
redeschiderea procesului penal este de o lună din ziua în care ea a luat
cunoștință, prin orice notificare oficială, că s -a desfășurat un proces penal
împotriva sa.
Notificarea oficială ar putea fi mandatul de executare a pedepsei,
somația emisă de un e xecutor judecătoresc pentru achitarea prejudiciului
cauzat prin infracțiune, etc.
Pentru persoana judecată în lipsă față de care un stat străin a dispus
extrădarea sau predarea pe baza mandatului european de arestare, termenul de
o lună curge de la data l a care, după aducerea în țară, i -a fost comunicată
hotărârea de condamnare.
217
Titular al cererii de redeschidere a procesului penal este doar persoana
față de care s -a pronunțat o hotărâre definitivă de condamn are, față de care s -a
dispus renunțarea la apli carea pedepsei ori s -a dispus amânarea aplicării
pedepsei.
Dacă persoana este privată de libertate, cererea se poate depune la
administrația locului de deținere care o va trimite instanței competente.
Cererea se formulează în scris și se motivează din pun ct de vedere al
îndeplinirii condițiilor legale pentru ca o persoană să fie considerată judecată
în lipsă.
La cerere se vor atașa înscrisurile considerate relevante, certificate
pentru conformitate cu originalul.
Măsuri premergătoare și i nstanța compe tentă . Este competentă să
judece cererea , insta nța care a judecat cauza î n lipsă, fie în primă instanță, fie
în apel.
După primirea cerer ii de redeschidere a procesului penal, președintele
instanței fixează termen pentru examinarea admisibilității în princ ipiu a
cererii . Pentru aceasta, el va atașa dosarul cauzei și va dispune citarea
subiecților procesuali principali interesați.
Persoana privată de libertate care a solicitat redeschiderea procesului
penal chiar și în altă cauză , este încunoștiințată despr e termen și i se va
desemna un avocat din oficiu. Ea este adusă la judecată.
Judecarea cererii de redeschidere a procesului penal. În etapa
admisibilității în principiu a cererii, după ce ascultă concluziile procurorului,
ale părților și ale subiecților procesuali principali, instanța examinează
următoarele aspecte:
dacă cererea a fost formulată de către o persoană condamnată,
față de care s -a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori s -a
dispus amânarea aplicării pedepsei;
dacă cererea a fost formulat ă în termenul legal de o lună;
dacă motivele cererii de redeschidere a procesului penal sunt
dintre cele prevăzute în lege;
dacă aceste motive nu au mai fost invocate într -o cerere
anterioară de redeschidere a procesului penal care a fost judecată
defin itiv.
După examinarea acestor aspecte, instanța poate pronunța una dintre
următoarele soluții:
218
– admite prin încheiere , cererea de redeschidere a procesului penal dacă
va constata că sunt îndeplinite condițiile prevăzute în lege;
– respinge prin sentință , cererea de redeschidere a procesului penal.
Încheierea de admitere a cererii de redeschidere a procesului penal
poate fi atacată numai odată cu fondul .
Sentința prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului
penal este supusă acelorași că i de atac ca și hotărârea pronunțată în lipsa
persoanei condamnate.
Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal va atrage
desființarea de drept a hotărârii pronunțate în lipsa persoanei condamnate.
Rejudecarea cauzei se va face dupa aceleași regu li de procedură
aplicabile etapei procesuale pentru care s -a dispus redeschiderea procesului
penal.
Instanța poate extinde prin redeschidere, procesul penal și cu privire la
alte părți care nu au formulat cerere și poate hotărî și în privința lor, fără să le
poate crea acestora o situație mai grea.
219
CAPITOLUL XV. DISPOZIȚII PRIVIND ASIGURAREA UNEI
PRACTICI JUDICIARE UNITARE
1. RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII
2. SESIZAREA ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
ÎN VEDEREA PRONUNȚĂRII UNEI HOTĂR ÂRI
PREALABILE PENTRU DEZLEGAREA UNOR
CHESTIUNI DE DREPT
1. Recursul în interesul legii
Deși în vechiul Cod de procedură penală, recursul în interesul legii era
considerat o cale extraordinară de atac, cu o natura juridică aparte, în actualul
Cod de proce dură penală, reglementarea sa se regăsește într -un capitol distinct
al Titlului al III -lea consacrat judecății.
Admiterea recursului în interesul legii are valoare pur teoretică, fără a
fi urmată de rejudecarea unei anumite cauze .
Este o procedură de u nificare a practicii judiciare în cee ce privește
chestiunile de drept supuse unei judecăți definitive și are rolul de a indica
instanțelor , rezolvarea corectă a unor situații controversate, asigurându -se
interpretarea unitară a legii.
Procurorul gene ral al Parchetului de pe lângă Î nalta Curte d e Casație și
Justiție din oficiu sau la cererea ministrul ui justiției, colegiul de conducere al
Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de condu cere ale curților de apel
precum și Avocatul Poporului au obliga ția să cea ră Înaltei Curți de Casație și
Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit rezolvare
diferită din partea instanțelor judecătorești.
Condiția de admisibilitate a unui recurs în interesul legii este aceea ca
problemele de drept care sunt invocate să fi fost soluționate în mod diferit prin
hotărâri judecătorești definitive.
Competența de soluționare a cererilor de recurs în interesul legii revine
unui complet format din președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (sau în
lipsa lui de vicepreședinte) , președinții de secții din cadrul acesteia, 14
judecători din secția în a cărei competență intră problema de drept care a fost
soluționată diferit și câte 2 judecători din cadrul celorlalte secții.
Dacă problema de drept p rezintă interes pentru mai multe secții ale
Curții, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (sau vicepreședintele
acesteia în caz de absență) stabilește secțiile din care provin judecători i ce vor
forma completul de judecată .
220
Recursul în interes ul legii se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării
instanței.
Soluțiile care se pot da asupra recursului în interesul legii pot fi de
admitere sau de respingere .
Decizia se ia după deliberare , cu votul a două treimi din numărul
judecătorilor ca re formează completul. Nu se admit abțineri de la vot. D upă
motivarea deciziei, aceasta se publică în Monitorul Oficial și devine
obligatorie .
Admiterea unui recurs în interesul legii nu are efect asupra hotărârilor
judecătorești definitive pe care se înt emeiază și nici asupra părților din acele
dosare, ea producând consecințe numai pentru viitor.
Rezolvarea dată în recurs în interesul legi este obligatorie pentru
instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial.
Dacă dispoziția legală care a format ob iectul judecății unui recurs în
interesul legii a fost abrogată, modificată ori s -a constatat că este
neconstituțională, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție va sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu prop uneri de
modificare a deciziei sau de constatare a a încetării efectelor acesteia.
2. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept
Spre desosebire de recursul în interesul legii, această procedură este
menită să preîntâmpine apariția unor hotărâri definitive , diferite în materie
penală, astfel încât să se reducă incidența cazurilor de practică neunitară.
Astfel, dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți
de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluționarea acelei cauze în ultimă instanță, constată că o anumită chestiune de
drept este nelămurită și de ea depinde soluționarea pe fond a cauzei respective,
iar în privința ei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a pronunțat nicio decizie
de recurs în interesul legii, atunci acel complet poate solicita Înaltei Curți de
Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare
chestiunii de drept c u care a fost sesizată.
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se va realiza prin încheiere
definitivă pronunțată de completul de judeecată învestit cu acea cauză, iar
încheierea de ședință va trebui să conțină atât motivele care susțin
adminsibil itatea sesizări, cât și punctul de vedere al completului de judecată și
221
al părților. De asemenea, prin acea încheiere se poate dispune suspendarea
cauzei până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de
drept. Dacă nu s -a dispus su spendarea cauzei, dezbaterile în acea cauză nu pot
avea loc până la momentul în care Înalta Curte de Casație și Justiție se va
pronunța cu privire la acea chestiune.
După înregistrarea sesizării la Înalta Curte de Casație și Justiție, ea se
publică pe pagi na de internet a acelei instanțe, ceea ce va putea permite și altor
instanțe să suspende cauzele similare aflate pe rolul instanțelor de judecată.
Sesizarea se judecă de un complet format din 9 judecători și anume:
președintele secției corespunzătoare a Î naltei Curți de Casație și Justiție (sau
un alt judecător desemnat de acesta) precum și încă 8 judecători ai secției
respective.
Dacă însă acea chestiune de drept vizează activitatea mai multor secții
din Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci în com ponența completului vor
intra alături de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție (sau în lipsa
acestuia, vicepreședintele), președinții secțiilor interesate plus câte 5
judecători din acele secții, desemnați aleatoriu.
Sesizarea se va judeca în cel mult 3 luni de la data învestirii.
Completul astfel constituit se va pronunța prin decizie definitivă care se
publică în Monitorul Oficial.
Decizia se ia după deliberare, cu votul a două treimi din numărul
judecătorilor care formează completul. Nu se admit abțineri de la vot.
Dacă dispoziția legală care a format obiectul judecății unei hotărâri
prealabile a fost abrogată, modificată ori s -a constatat că este
neconstituțională, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Jus tiție va sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu propuneri de
modificare a deciziei sau de constatare a a încetării efectelor acesteia.
222
CAPITOLUL XVI. PROCEDURI SPECIALE
1. CONSIDERAȚII GENERALE
2. ACORDUL DE RECUNOAȘTERE A VINOVĂȚIEI
3. CONTEST AȚIA PRIVIND DURATA PROCESULUI
PENAL
4. PROCEDURA PRIVIND TRAGEREA LA RĂSPUNDERE
PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
5. PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI
6. PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE
7. PROC EDURA REABILITĂRII
8. PROCEDURA REPARĂRII PAGUBEI M ATERIAL E SAU
A DAUNEI MORALE ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ
SAU ÎN CAZ DE PRIVARE NELEGALĂ DE LIBERTATE
ORI ÎN ALTE CAZURI
9. PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIȚIE A DOSARELOR
JUDICIARE ȘI A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE
10. PROCEDURA PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ
INTERNAȚIONALĂ ȘI PUNEREA ÎN APLICARE A
TRATATELOR INTERNAȚIONALE ÎN MATERIE
PENALĂ
11. PROCEDURA DE CONFISCARE SAU DESFIINȚARE A
UNUI ÎNSCRIS ÎN CAZUL CLASĂRII
1. Considerații generale.
Legislația procesual penală conține dispoziții aplicabile în mod obișnuit
în rezolvarea oricărei cauze penale , iar aceste dispoziții alcătuiesc procedura
de drept comun.
În anumite situații însă, pentru atingerea scopului legii penale este
necesară adoptarea unui regim procesual penal special, aplicabil numai la
rezolvarea unor cauze penale. Aceste proceduri spec iale sunt puține la număr
și au o arie limitată de aplicare.
Procedurile speciale propriu -zise sunt: acordul de recunoaștere a
vinovăției și procedura în cauzele cu infractori minori. Alte proceduri speciale
așa-zise auxiliare sunt: procedura dării în urm ărire, procedura reabilitării
judecătorești, p rocedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale
în caz de eroare judiciară, al privării nelegale de libertate sau alte cazuri,
procedura în caz de dispari ție a înscrisurilor judiciare, asistența ju diciară
223
internațională în materie penală și procedura de confiscare sau desființare a
unui înscris în caazul clasării.
2. Acordul de recunoaștere a vinovăției
Această instituție are un caracter nou, neexistând anterior datei de 1
februarie 2014 în dreptul nostru procesual penal .
Acordul de recunoaștere a vinovăției este o instituție mixtă care
aparține atât fazei de urmărire penală cât și fazei de judecată.
După punerea în mișcare a acțiunii penale, ca urmare a recunoașterii
vinovăției de către in culpat, acesta poate încheia un acord de recunoaștere a
vinovăției cu procurorul. Inițiativa acestui acord poate aparține atât
procurorului cât și inculpatului.
Limitele în care poate fi încheiat un astfel de acord sunt supuse avizului
prealabil și scris al procurorului ierarhic superior. De asemenea, efectele
acestui acord trebuie avizate de către procurorul ierarhic superior.
Inculpații minori nu pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției.
Dacă în caeeași cauză există mai mulți inculpați, există posibilitatea
încheierii de acorduri numai cu unii dintre ei, fără însă a se aduce atingere
prezumției de nevinovăție de care se bucură ceilalți inculpați cu care nu se
încheie acordul.
Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai în for mă
scrisă și doar pentru infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii
sau închisoarea de cel mult 7 ani.
Pentru inculpații cu care s -a încheiat un asemenea acord, procurorul nu
mai întocmește rechizitoriu.
Conținutul acordului de recunoaș tere a vinovăției . Un astfel de acord
trebuie să conțină:
o data și locul încheierii;
o numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie;
o datele privitoare la persoana inculpatului;
o descrierea faptei/faptelor ce formează obicetul acordului;
o încad rarea juridică a faptei și pedepasa prevăzită în lege;
o probele și mijloacele de probă;
o declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea
faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în
mișcare acțiunea penală;
224
o felul și cu antumul, precum și forma de executare a pedepsei ori
soluția de renunțare la aplicarea pedrepsei/amânare a aplicării
pedepsei cu privire la care s -a ajuns prin acord;
o semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului.
Sesizarea instanței. După încheierea acordului, procurorul va sesiza
instanța căreia îi revine competența de soluționare acauzei în primă instanță și
îi va trimite acesteia acordul de recunoaștere a vinovăției, însoțit de dosarul de
urmărire penală.
Dacă în cauză există mai mulț i inculpați sau aceasta se referă la mai
multe fapte și numai pentru unii inculpați sau numai pentru unele fapte se
încheie acorduri, sesizarea instanței se va face separat.
Procedura în fața instanței de j udecat ă. Ori de câte ori acordului îi
lipsește vreuna dintre mențiunile prevăzute în lege, instanța va dispune
completarea omisiunilor în termen de cel mult 5 zile.
După analizarea acordului, instanța poate pronunță o sentință prin care
va lua una din următoarele soluții:
1. admite acordul și dispune u na dintre soluțiile prevăzute în art. 396
alin. 2 -4 (condamnarea inculpatului; renunțarea la aplicarea pedepsei;
amânarea aplicării pedepsei; achitarea inculpatului sau încetarea procesului
penal) care nu poate crea inculpatului o situație mai grea decât aceea la care s –
a ajuns prin acord și dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în lege pentru
încheierea acordului;
2. respinge acordul și trimite dosarul procurorului în vederea continuării
urmăririi penale dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în lege pentru
încheierea acordului sau dacă se apreciază că soluția cu privire la care s -a
ajuns la acord este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea faptei ori
periculozitatea făptuitorului.
Împotriva sentinței pronunțate se poate poate declara apel în 10 zile de
la comunicare.
3. Contestația privind durata procesului penal
Ori de câte ori activitatea de urmărire pe nală sau de judecată nu se
realizează într -o durată rezonabilă, există posibilitatea introducerii unei
contestații prin care să se solicite accelerarea procedurii în curs.
225
Titularii contestației. Pot face contestație, suspectul, inculpatul,
persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente . În cursul
judecății, contestația poate fi introdusă și de către procuror .
Prelungirea duratei procesului penal poate fi contestată după cel puțin
un an de la începerea urmăririi penale, după cel puțin un an de la trimiterea în
judecată sau după cel puțin 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de atac.
Competența de soluționa re revine:
judecătorului de drepturi și libertăți, pentru cauzele aflate în
cursul urmăririi penale;
instanței iararhic superioare celei celei pe rolul căreia se află
cauza, pentru acele cauze aflate în curs de judectă ori în căile de
atac;
unui alt compl et de judecată dacă acea cauză se află pe rolul
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Procurorul ori instanța pe rolul căreia se află cauza, precum și părțile
vor fi informate despre depunerea contestației, fiecare având posibilitatea să
formuleze un punc t de vedere cu privire la aceasta. Pentru soluționarea
contestației, procurorul sau instanța pe rolul căreia se află acea cauză va
trimite o copie certificată a dosarului acelei cauze.
Cu ocazia soluționării contestației, judecătorul ori completul desemna t
în acest scop verifică durata procesului penal pe baza lucrărilor și a
materialului din do sarul cauzei, precum și a punct elor de vedere prezentate de
părți ori procuror.
Pentru a aprecia asupra duratei rezonabile a procesului penal se vor
avea în vedere următoarele elemente:
natura și obiectul cauzei;
complexitatea cauzei (număr de participanți, dificultăți de
administrare a probelor;
elementele de extraneitate existente;
faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale
anterioare;
comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată;
comportamentul celorlalți perticipanți în cauză;
intervenție unor modificări legislative;
orice alte elemente de natură a influența durata soluționării.
Soluțiile pronunțate. Contestația formulată cu privire la durata
procesului penal poate fi respinsă dacă este neîntemeiată sau poate fi admisă.
226
Atunci când contestația este admisă judecătorul/completul de judecată
va stabili termenul în care cauza va trebui rezolvată, precum și termenul în
care o nouă contestație nu poate fi formulată.
Dacă s -a constatat depășirea duratei rezonabile, o nouă contestatție în
aceeași cauză va putea fi luată în considerare numai dacă sunt invocate motive
noi, apărute ulterior primei contestații.
Încheierea prin care judecătorul soluționează contestația nu este supusă
niciunei căi de atac.
4. Procedura privind tragerea la răspundere penală
a persoanei juridice
Noțiuni generale . Dispozițiile privind tragerea la răspundere penală a
persoanei juridic e au fost introduse în legislația noastră penală și procesual
penală încă din anul 2006. În aces t fel, legislația României s -a aliniat
sistemelor de drept care recunosc capacitatea penală și persoanei juridice ,
procedând la tra gerea ei la răspundere penală în condiții similare cu acelea
existente în cazul persoanei fizice . Sediul materiei se află în art. 4 89-503 din
C.proc.pen.
Actele procedurale și procesuale se vor îndeplini față de reprezentantul
legal al persoanei juridice, cu excepția cazului în care pentru aceeași faptă sau
pentru fapte conexe, s -a început urmărirea penală și împotriva reprezentantului
legal. Î n acest caz, dacă persoana juri dică nu își desemnează mandatar,
organul judiciar va desemna un mandatar din rândul practicienilor în
insolvenț ă.
Competența teritorială este determinată de:
locul unde a fost săvârșită infracțiunea;
locul unde se află sediul persoan ei juridice;
locul unde locuiește persoana vătămată sau unde aceasta își
are sediul.
Citarea persoanei juridice se realizea ză la sediul persoanei juridice.
Dacă sediul declarat este fictiv sau persoana juridică nu mai funcționează
acolo, iar noul sediu nu este cunoscut, se va afișa la sediul organului judiciar o
înștiințare . Când persoana juridică este reprezentată de mandatar , citarea se va
face la locuința mandatarului ori la sediul practicianului în insolvență.
227
Măsurile preventive care se pot lua față de persoana juridică sunt
următoarele:
interdicția inițierii/ suspendarea pro cedurii de dizolvare sau lichidare a
persoanei juridice ;
interdicția inițierii/suspendarea fuziunii, divizării, sau a reduceri i
capitalului social al persoan ei juidice ;
interzicerea unor operațiuni patrimoniale specifice, suscept ibile de a
antrena diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvența
persoanei juridice ;
interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul
judiciar
interzicerea de a de sfășura activități de natura celor cu ocazia cărora a
fost comisă infracțiunea.
Pentru a se asigura respectarea măsurilo r preventive luate față de
persoana juridică, aceasta poate fi obligată de către instanță să depună o
cauțiune în bani sau alte valori, iar cuantumul cauțiunii nu poate fi mai mi c de
10.000 lei.
Cauțiunea nu se restituie dacă persoana juridică a încălcat măsura
preventivă și ea se face venit la bugetul statului în momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare. De asemenea, din cauțiune se poate
dispune achitarea despăgubirilor bănești pentru pagubele cauzate prin
infracțiune, pentru cheltuieli ju diciare sau amenzi.
Măsurile preventive aplicabile persoanei juridice se dispun atât în cursul
urmăririi penale , al camerei preliminare sau î n cursul judecății de către
judecător ul de drepturi și libertăți , judecătorul de cameră preliminară sau de
către j udecătorul desemnat să judece cauza , prin încheiere motivată, pe o
perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii, fiecare prelungire
neputând depăși 60 de zile.
Față de persoana juridică se pot lua și măsurile asiguratorii prevăzute în
art. 249 -256 (sechestrarea unor bunuri mobile sau imobile).
Măsurile preventive se revocă din oficiu sau la cerere, când au dispărut
temeiurile care justificau luarea lor.
Odată cu punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecată
a persoa nei juridice, procurorul are obligația să informeze despre aceasta,
organul care a autorizat înființarea persoanei juridice și organul care a
înregistrat persoana juridică.
După ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la
executarea pedepsel or aplicate, orice operațiune de dizolvare, lichidare,
fuziune, divizare sau reducere a capitalului social al persoanei juridice,
228
autoritatea căreia îi revine competența de a înregistra această operațiune are
obligația să sesizeze instanța de executare.
5. Procedura în cauzele cu infractori minori.
Noțiuni generale . Persoanele aflate în stare de minoritate sunt
considerate ca fiind insuficient dezvoltate din punct de vedere psihofizic,
astfel că normele juridice privind tragerea la răspundere penal ă a minorilor se
caracterizează prin grija deosebită pentru reeducarea acestora și prevenirea
săvârșirii de noi infracțiuni.
Legea penală menționează în mod expres că minorii sub 14 ani nu
răspund penal, iar în privința celor care comit infracțiuni se iau măsuri
speciale de ocrotire. Minorii care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal
numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ. Minorii care au
împlinit vârsta de 16 ani răspund penal.
Practic, urmărirea și judecata infractorilor minori se fac potrivit
procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în art. 504 -520
din Codul de procedură penală.
Urmărirea penală . În cazul oricărui suspect sau inculpat minor care nu
a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntarea a m inorului, organul de
urmărire penală citează părinții acestuia, iar când este cazul, pe tutore, curator
sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul, precum și direcția generală de
asistență socială și protecție a minorului. Dacă suspectul sau inculpa tul minor
a împlinit 16 ani, citarea acestor persoane se va dispune numai dacă organul
de urmărire penală consideră necesar.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea
minorului nu împiedică efectuarea acelor activități.
În acea stă fază, organele de urmărire penală pot să dispună efectuarea
referatului de evaluare de către serviciul de probațiune de pe lângă tribunalul
în a cărui circumscripție terit orială își are locuința minorul . Pentru efectuarea
lui vor fi strânse date cu pri vire la comportarea minorului în mod obișnuit, la
starea lui fizică și profilul psihologic, la condițiile în care a crescut și a trăit, la
mediul familial și social în care a crescut și s -a dezvoltat, dezvoltarea
intelectuală și morală, factorii care influ ențează conduita minorului și care au
favorizat comiterea faptelor, comportamentul minorului, înainte și după
comiterea faptei.
În vederea întocmirii referatului de evaluare, serviciul de probațiune de
pe lângă tribunal poate consulta medicul de familie a l minorului, profesorii
229
acestuia și orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului.
Prin referatul de evaluare, serviciul de probațiune solicitat poate face
propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate față de
minor.
Judecarea infractorilor minori se face de către instanțele judecătorești
cu aplicarea procedurii obișnuite care se completează cu dispozițiile din
procedura specială cuprinsă în art. 504-520.
Judecătorii care judecă infractorii minori sunt anume desemnați , potrivit
legii.
Dacă infractorul minor devine major în timpul judecării cauzei, instanța
rămâne competentă să judece cauza și face aplicabile dispozițiile procedurale
privitoare la minori.
Inculpatul care a comis infracțiunea în timpul cât era minor și nici la
data sesizării instanței nu devenise major va fi de asemenea judecat potrivit
procedurii speciale privitoare la infractorii minori. Per a contrario, dacă la data
sesizării instanței inculpatul minor a împlinit 18 ani va fi judecat potrivit
procedurii obișnuite.
La judecarea cauzei se citează în afară de părți, serviciul de probațiune
și părinții, iar dacă este cazul, tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se află minorul.
Participarea procurorului la judeca rea infractorilor minori este
obligatorie.
În faza judecății, instanța are obligația să dispună efectuarea referatului
de evaluare de către serviciul de probațiune, cu excepția cazului când referatul
a fost deja întocmit în cursul urmăririi penale, situați e în care dispunerea
efectuării sale de către instanță este facultativă .
Judecarea cauzelor cu inculpați minori se realizează de urgență și cu
precădere.
Ședința în care are loc judecarea minorului se desfășoară separat de
celelalte ședințe și nu este pub lică. Regula aceasta se aplică și atunci când
inculpatul minor la data săvârșirii faptei a devenit major în cursul judecării
cauzei.
Dacă în aceeași cauză sunt judecați atât infractori minori cât și infractori
majori, iar disjungerea cauzei nu este posibi lă, instanța va judeca în
compunerea necesară cauzelor cu infractori minori (judecători anume
desemnați) și după procedura obișnuită (deci în ședință publică), respectând
însă cu privire la inculpații minori dispozițiile derogatorii prevăzute de lege.
Când inculpatul este un minor sub 16 ani, instanța poate dispune
îndepărtarea lui din ședință după ce este audiat, dacă apreciază că cercetarea
230
judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra
minorului.
Judecarea cauzelor privind infr actorii minori în apel și în contestație se
face corespunzător, după aceleași reguli aplicabile infractorilor minori.
6. Procedura dării în urmărire
Noțiuni generale. Această procedură are ca scop identificarea, căutarea,
localizarea și pr inderea unei persoane, în vederea aducerii ei în fața organelor
judiciare ori a punerii în executare a anumitor hotărâri judecătorești.
Cazurile în care se solicită și se dispune darea în urmărire sunt
prevăzute în art. 521 alin. 2 din C.p.p. și sunt urm ătoarele :
nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat
de executare a pedepsei privative de libertate, o măsură educativă
privativă de libertate , măsura internării medicale sau măsura
expulzării, întrucât persoana în cauză nu a fost găs ită;
persoana a a evadat din starea legală de reținere sau dețin ere ori a
fugit din centrul educativ, centru de detenție ori unitat ea în care
executa măsura internării medicale;
în vederea depistării unei persoane urmărite internațional despre
care există date că se află în România.
Darea în urmărire se solicită de către procuror, organele de poliție sau
administrația locului de deținere, centrului de reeducare sau unitatea medicală
și se dispune prin ordin de către Inspectoratul General al Poliției Române .
Ordinul de dare în urmărire trebuie comunicat organelor competente să
elibereze pașaportul (care au obligația să refuze eliberarea pașaportului sau
ridicarea lui provizorie), organelor de frontieră, organului judiciar în fața
căruia trebuie adusă persoa na urmărită în momentul prinderii și parchetului
competent care efectuază activitatea de urmărire a persoanei persoanei
respective.
7. Proc edura reabilitării
Noțiuni generale. Reabilitarea presupune înlăturarea consecințelor pe
care condamnarea l e-a avut asupra unei persoane, facând să înceteze
decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din
231
condamnare . Reabilitarea are loc fie de drept fie la cerere și în acest caz se
acordă de instanța de judecată.
Reabilitarea se realiz ează de drept dacă la împlinirea termenului de 3
ani de la condamnarea la pedeapsa amenzii, pedeapsa închisorii care nu
depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată
sub supraveghere, acel condamnat nu a mai săvârșit o altă infracțiune.
Reabilitarea judecătorească. Competența de a dispune reabilitarea
judecătorească a unei persoane condamnate aparține alternativ, fie instanței
care a judecat în primă instanță cauza în care s -a pronunțat condamnarea, fie
instanț ei corespunz ătoare în a cărei circumscripție domicilază condamnatul
sau și -a avut ultimul domiciliu (pentru cei stabiliți în străinătate) .
Procedura de acordare a reabili tării este prevăzută în art. 529 -537 din
C.proc.pen.
Prin decizia nr.83/2007 pronunțată de Înalta curte de Casație și Justiție
în recurs în interesul legii, în caz de modificare a normelor de competență
materială sau funcțională, cererea de reabilitare va fi soluționată de instanța
competentă să judece cauza în primă instanță, potrivit legii în vigoare la
momentul introducerii cererii.
Cererea de reabilitare judecătorească se face de condamnat, iar după
moartea sa, de către soț sau rudele apropiate.
În cererea de reabilitare trebuie să se menționeze:
a) adresa condamnatului sau a persoanei care face cererea;
b) condamnarea pentru care se cere reabilitarea și fapta pentru
care a fost pronunțată acea condamnare
c) localitățile unde condamnatul a locuit și locurile de muncă pe
tot intervalul de timp de la executarea pedepsei până la
introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost
prescrisă, de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la
introducerea cererii
d) temeiurile cererii
e) indicații utile pentru idetificarea dosrului și orice alte date
pentru soluționarea cererii.
Judecarea cererii. Cererea se va respinge pentru neîndeplinirea
condițiilor de formă când a fost introdusă înainte de termenul legal, când
lipsește mențiunea adresei și condamnatul nu s -a prezentat la termenul de
232
judecată, când lipsește vreuna din mențiunile de la literele b -e și petiționarul
nu a completat cererea la prima înfățișare și nici la termenul ce i s -a acordat în
vederea completării. Dacă executarea pedepsei s -a prescris, nu se poate cere
reabilitarea atunci când lipsa executării este imputabilă per soanei condamnate.
Judecata se desfășoară în ședință nepublică , iar la termenul de judecată
fixat, instanța va asculta persoanele citate, concluziile procurorului și verifică
dacă sunt îndeplinite condițiile cerute pentru admiterea reabilitării .
De aseme nea, instanța va verifica dacă petiționarul a achitat
despăgubirile civile și cheltuielile judiciare la care a fost obligat prin hotărârea
de condamnare. Când petiționarul face dovada că nu a avut posiblitatea să
plătească despăgubirile sau cheltuielile ju dicare, instanța poate admite cererea
de reabilitare sau poate acorda un termen în vederea achitării, termen ce nu
poate depăși 6 luni. Sumele se achită de către petiționar sau de către urmașii
săi.
Când împotriva petiționarului s -a pus în mișcare acț iunea penală pentru
o altă infracțiune săvârșită de cel condamnat, soluționarea cererii de reablitare
se suspendă până la soluționarea definitivă a cauzei privitoare la noua
infracțiune.
Sentința prin care instanța soluționează cererea de reabilitare este
supusă contestației în termen de 10 zile de la comunicare .
8. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în
caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de
libertate ori în alte cazuri
Noțiuni generale. Codul de procedură penală instituie pe lângă regulile
aplicabile procesului penal și garanții procesuale menite să prevină și să
înlăture consecințele lu ării unor măsuri privative de libertate sau ale aplicării
de sancțiuni penale , persoanelor nevinovate. Sediul materiei se află în art. 538 –
542 din C.proc.pen.
Orice activitate umană, inclusiv activitatea judiciară, implică în mod
inerent riscul erorilor judiciare. Recunoașterea erorilor judiciare este
insuficientă atâta timp cât nu are loc și o reparare a consecințelor pe care acela
arestat sau condamnat pe nedrept le -a suferit.
Potrivit art. 538 din C.proc.pen, au dreptul la repararea de către stat a
pagubei suferite următoarele persoane:
persoana condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s –
a pronunțat o hotărâre definit ivă de achitare;
233
persoana care în cursul procesului penal a fost privată nelegal de
libertate;
persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit
prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Stabilirea despăgubirilor . La stabilirea despăg ubirilor se va ține seama
de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate precum și de
consecințele produ se asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de
libertate.
Despăgubirile se acordă în bani , plătibili într -o sumă globală sau î n
rentă viageră ori în obligația ca pe cheltuiala statului persoana respectivă să fie
încredințată unui institut de asistență socială sau medicală.
Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei care înainte de privarea de
libertate erau înc adrate în mu ncă li se calculează la vechime a în muncă și
timpul cât au fost private de libertate.
Reparația erste suportată de stat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Termenul în care poate fi introdusă acțiunea este de 6 luni de la data
rămânerii definitive a hotărâri i instanței sau a ordonanțelor procurorului.
Acțiunea pentru repararea pagubei se pornește de către persoana
îndreptățită, iar după moartea ei de către persoanele care se aflau în
întreținerea sa.
Competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului în a cărui rază
teritorială domicilază persoana îndreptățită și cererea se judecă în
contradictoriu cu statul care va fi citat prin Ministerul Finanțelor Publice.
Acțiunea este scutită de taxă de timbru. Sentința pronunțată se poate ataca cu
apel.
Dacă sit uația care a generat repararea se datorează relei credințe sau
gravei neglijențe a unei persoane, este obligatorie acțiunea în regres împotriva
acesteia.
9. Procedura în caz de dispariție a dosarelor judiciare și a
înscrisurilor judiciare
Noțiuni generale. Această procedură este instituită pentru cazurile în
care se constată dispariția unui înscris judiciar su a unui înscris care aparține
unui asemenea dosar. Reglementarea p rocedurii află în art. 543 -547 din
C.proc.pen.
234
Organul de urmărire penal ă sau președintele instanței la care se găsea
înscrisul are obligația să întocmească un proces verbal prin care se constată
dispariția și măsurile care au fost luate pentru găsirea lui.
Dacă înscrisul nu poate fi refăcut potrivit procedurii obișnuite, org anul
judiciar dispune înlocuirea sau reconstituirea sa.
Înlocuirea înscrisului are loc atunci când există copii oficiale de pe acel
înscris.
Reconstituirea înscrisului are loc atunci când nu există copii oficiale ale
înscrisului dispărut. Pentru reconsti tuire se pot folosi orice mijloace de probă.
Rezultatul reconstituirii se constată prin ordonanța organului de urmărire
penală confirmată de procuror sau prin hotărârea instanței dată cu citarea
părților.
Hotărârea de reconstituire este supusă apelului.
10. Procedura privind cooperarea judiciară internațională și
punerea în aplicare a tratatelor internaționale în materie penală
Noțiuni generale. Această procedură este prevăzută în art. 544 din
C.proc.pen .
Cooperarea judiciară internațională va fi sol icitată sau acordată în
conformitate cu actele ori dispozițiile U.E., tratatele internaționale din
domeniul copperării judiciare internaționale în materie penală la care România
este parte, precum și cu dispozițiile din C.proc.pen., dacă în tratatele
internaționale nu se prevde altfel.
11. Procedura de confiscare sau desființare a unui înscris în
cazul clasării
Atunci când procurorul a dispus clasarea sau renunțarea la urmărire
penală și sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării
măsurii de suguranță a confiscării speciale sau pentru desființarea unui înscris,
ordonanța procurorului însoțită de dosarul cauzei va fi înaintată instanței
căreia i -ar reveni competența de soluționare în primă instanță a cauzei.
Judecătorul de cameră pre liminară se pronunță asupra cererii
procurorului prin încheiere motivată și poate da una din următoarele soluții:
respingere cererea și dispune restituirea bunului ori ridicareras
măsurii de indisponibilizare a acestuia;
235
admite cererea și dispune confiscar ea bunului ori desființarea
înscrisului.
Împotriva încheierii se poate face contestație în terme de 3 zile de la
comunicare.
Contestația se soluționează de către instanța ierarhic sup erioară celei
sesizate sau de către completul co mpetent de la Înalta Cu rte de Casație și
Justiție.
236
CAPITOLUL XVII. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
1. PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR
JUDECĂTOREȘTI – FAZĂ A PROCESULUI PENAL
2. AUTORITATEA DE LUCRU JUDECAT
3. SCHIMBĂRI ȘI MODIFICĂRI ÎN EXECUTAREA UN OR
HOTĂRÂRI
4. CONTESTAȚIA LA EXECUTARE
1. Punerea în executare a hotărârilor judecătorești – fază a
procesului penal.
A treia fază a procesului penal, executarea hotărârilor judecătorești, are
ca obiect aducerea la îndeplinire a dispozițiilor date de ins tanțele de judecată
prin hotărâri definitive.
Executarea hotărârilor penale definitive cuprinde două etape: punerea în
executare a hotărârii și executarea propriu -zisă a sancțiunilor . În timp ce
prima etapă (punerea în executare a hotărârilor) se realizeaz ă după procedura
prevăzută în Codul de procedură penală, cea de -a doua etapă (executarea
sancțiunii) se desfășoară după normele de drept substanțial cuprinse în Codul
penal și în Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor
dispuse de or ganele judiciare în cursul procesului penal.
Faza executării hotărârilor judecătorești se caracterizează prin anumite
trăsături specifice și anume:
reprezintă atributul instanței de judecată care deleagă în acest
scop un judecător din cadrul acelei instan țe (judecătorul delegat
cu executarea);
se desfășoară în lipsa acțiunii penale care s -a stins prin
soluționarea cauzei;
se desfășoară din oficiu, nefiind necesară vreo formalitate sau
cerere prealabilă pentru punerea în executare a hotărârilor;
privește nu mai acele hotărâri definitive susceptibile a fi puse în
executare.
Instanța însărcinată cu punerea în executare a hotărârilor penale este
întotdeauna prima instanță de judecată, indiferent dacă hotărârea respectivă a
rămas definitivă în fața instanței de a pel sau în fața instanței de recurs.
De la această regulă există o singură excepție și anume: Înalta Curte de
Casație și Justiție nu este niciodată instanță de executare, chiar dacă a
237
pronunțat hotărârea în primă instanță, iar atribuțiile acestea revin Tr ibunalului
București sau după caz, Tribunalului Militar Teritorial București.
Atunci când hotărârea a rămas definitivă în fața altei instanțe decât
prima instanță, instanța superioară este obligată să trimită acesteia din urmă un
extras după dispozitivul hotărârii în vederea punerii sale în executare.
Ori de câte ori se ivește vreun incident în legătură cu executarea
hotărârii, judecătorul delegat cu executarea va sesiza instanța de executare sau
instanța corespunzătoare în grad celei de executare și în a cărei rază teritorială
se află locul de deținere a condamnatului. Aceste instanțe vor decide în
conformitate cu procedura prevăzută în art. 460 din Codul de procedură
penală.
2. Autoritatea de lucru judecat.
Hotărârea penală poate rămâne definitivă în fața primei instanțe, dacă
nu se promovează împotriva ei calea de atac a apelului sau a recursului.
Decizia instanței de apel rămâne definitivă dacă împotriva ei nu se
promovează calea de atac a recursului. Hotărârea instanței de recurs este
definitivă, îm potriva ei nemaiputând fi promovată vreo cale de atac ordinară.
Din momentul în care a rămas definitivă, hotărârea instanței poate fi
pusă în executare, adică este executorie. Se consideră astfel că hotărârea
instanței are autoritate de lucru judecat, cee a ce înseamnă că ea nu mai poate fi
modificată decât dacă împotriva ei se admite vreo cale de atac extraordinară
(contestația în anulare ori revizuirea).
Autoritatea de lucru judecat presupune că aceeași persoană nu mai poate
fi urmărită sau judecată pent ru aceeași faptă („non bis in idem”) chiar dacă
acelei fapte i s -ar da o altă încadrare juridică.
Odată rămasă definitivă, hotărârea judecătorească produce efecte față de
toată lumea ( erga omnes ), fie părți, fie terți, alte instanțe sau organe judiciare.
Hotărârile primei instanțe rămân definitive:
– la data pronunțării, dacă nu sunt supuse apelului sau recursului
(de ex. hotărârile de declinare a competenței de soluționare);
– la data expirării termenului de apel când nu s -a declarat apel în
termen sau a cesta a fost retras înăuntrul termenului de apel;
– la data retragerii apelului dacă aceasta s -a făcut după expirarea
termenului de apel;
– la data expirării termenului de recurs dacă hotărârea este supusă
doar recursului și nu s -a declarat recurs în terme n;
238
– la data expirării termenului de recurs dacă apelul este respins ori
recursul nu s -a declarat în termen sau acesta a fost retras înăuntrul
termenului;
– la data retragerii recursului, iar retragerea a avut loc după
expirarea termenului de recurs;
– la data pronunțării hotărârii prin care s -a respins recursul
declarat împotriva hotărârii primei instanțe.
Hotărârile instanței de apel devin definitive:
– la data expirării termenului de recurs când apelul a fost admis
fără trimitere pentru rejudecare și nu s-a declarat recurs în termen;
– la data retragerii recursului declarat împotriva hotărârii de
admitere a apelului, fără trimitere spre rejudecare, dacă retragerea a avut
loc după expirarea termenului de recurs;
– la data pronunțării hotărârii prin car e s-a respins recursul
declarat împotriva hotărârii de admitere a apelului fără trimitere pentru
rejudecare.
Hotărârile instanței de recurs devin definitive la momentul pronunțării
acestora când:
– recursul a fost admis și procesul s -a încheiat în fața i nstanței de
recurs;
– cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs, după
admiterea recursului;
– când cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul
respingerii recursului.
Hotărârea judecătorească definitivă este susceptibilă de p unere în
executare sub aspectul laturii penale și/sau al laturii civile.
Latura penală a hotărârii ce poate fi pusă în executare se va referi la
pedepsele principale, accesorii, complementare, măsuri educative sau de
siguranță, amenzile judiciare sau chel tuielile judiciare avansate de stat.
Latura civilă a hotărârii se va referi la despăgubirile civile care se
acordă părților, restituirea lucrurilor sau restabilirea situației anterioare
săvârșirii infracțiunii, alte prestații civile sau cheltuielile judici are cuvenite
părților.
239
3. Schimbări și modificări în executarea unor hotărâri.
Deși sunt executorii, hotărârile penale definitive sunt totuși susceptibile
de schimbări sau modificări pe parcursul executării.
Schimbările în executarea pedepselor pot să apară fie datorită
descoperirii unor împrejurări care dacă ar fi fost cunoscute în momentul
pronunțării hotărârii ar fi condus la luarea altor măsuri contra inculpatului, fie
datorită unor împrejurări intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii.
1. În categoria primelor situații se află:
– revocarea sau anularea suspendării pedepsei;
– revocarea sau anularea executării pedepsei la locul de muncă.
2. În cea de -a doua categorie se află:
– împlinirea de către persoana condamnată la detențiune pe viață
a vârstei de 60 de ani, caz în care această pedeapsă se înlocuiește cu
pedeapsa închisorii pe timp de 25 de ani;
– înlocuirea pedepsei amenzii care se dispune atunci când cel
condamnat la această pedeapsă se sustrage cu rea -credință de la
executare a amenzii.
Modificarea pedepselor sau înlăturarea acestora are loc în următoarele
împrejurări:
– când intervine o lege penală nouă care nu mai prevede ca
infracțiune fapta pentru care s -a pronunțat condamnarea sau o lege care
prevede o pedeapsă mai ușoar ă decât aceea care se execută;
– când intervine amnistia sau grațierea;
– când se dispune liberarea condiționată sau încetarea executării
pedepsei la locul de muncă.
– când s -a dispus amânarea sau întreruperea executării pedepsei.
Amânarea sau întrerupe rea executării pedepsei se poate dispune de
către instanța de executare în următoarele situații:
a) când se constată, pe baza unei expertize medico -legale, că
persoana condamnată suferă de o boală gravă, care face imposibilă executarea
pedepsei, iar insta nța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate
nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. În acest caz, executarea
pedepsei se amână/se întrerupe până când starea de sănătate a condamnatului
se va ameliora, astfel încât pedeapsa s ă poată fi pusă în executare.
Cererea de amânare/întrerupere a executării pedepsei nu poate fi admisă
dacă se constată că tratamentul condamnatului se poate efectua sub pază
240
permanentă, în condițiile prevăzute de art. 1391, care se aplică în mod
corespunz ător;
b) când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un
an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei
care a determinat amânarea;
c) când din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată
a pede psei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la
care lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni și
numai o singură dată.
4. Procedura la instanța de executare și contestația la executare.
Cazurile de sc himbare sau modificare în executarea pedepselor sunt de
competența instanței de executare, a instanței în a cărei circumscripție se află
locul de deținere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de
muncă.
Completul de judecată este compus dintr -un singur judecător, iar cauza
se judecă cu participarea procurorului și cu citarea părților interesate.
Condamnatul arestat este adus obligatoriu la judecată și i se asigură asistență
juridică.
Judecata se desfășoară în ședință publică, în condiții de oralitate și
contradictorialitate.
Instanța soluționează cauza printr -o sentință care se poate ataca doar cu
recurs, iar termenul de recurs este de 10 zile.
Împotriva executării hotărârii penale se poate face contestație la
executare care se judecă d upă procedura descrisă mai sus.
Conform art. 461 din Codul de procedură penală, cazurile în care se
poate face contestație sunt următoarele:
a) când s -a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;
b) când executarea este îndreptată împotriva alt ei persoane decât aceea
prevăzută în hotărârea de condamnare;
c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută
sau vreo împiedicare la executare;
d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de
stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice alt incident ivit în cursul
executării.
241
Bibliografie selectivă
Codul de procedură penală
George Antoniu, Adina Vlășceanu, Alina Barbu , Codul de procedură
penală. Texte, jurisprudență, hotărâri CEDO, Edi tura Hamangiu,
București, 2006
Nicolae Cochinescu , Totul despre Ministerul Public, Editura Editura
Lumina Lex, București, 2000
Anastasiu Crișu , Drept procesual penal. Proceduri speciale, Editura All
Beck, București, 2004
Mircea Damaschin , Dreptul la un pro ces echitabil în materie penală,
Editura Uuniversul Juridic, București, 2009
Vintilă Dongoroz și colaboratorii , Explicații teoretice ale Codului de
procedură penală, Editura Academiei RSR, București, 1976
Ion Neagu , Tratat de procedură penal ă. Editura Univ ersul Juridic,
București, 2014, vol. I
Ion Neagu , Tratat de procedură penal ă. Editura Universul Juridic,
București, 2014, vol. II
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Conf. univ. dr. ELISABETA BOȚIAN [620101] (ID: 620101)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.