Școala doctorală științe umanisteP ARTICULARITĂȚILE FONETICE ALE LIMBII ROMÂNE PRIN PRISMA [620026]

12 | | 13
Școala doctorală științe umanisteP ARTICULARITĂȚILE FONETICE ALE LIMBII ROMÂNE PRIN PRISMA
GRAMATICILOR LUI ȘTEFAN MARGELA
ȘI ION HELIADE RĂDULESCU
BOTNARI LILIANA
Universitatea de Stat „Dimitrie Cantemir”, Republica Moldova
În concepția lui Eugen Coș eriu [1; 19-20] „limbajul e guvernat de două principii
universale: creativitatea și alteritatea. ” Creativitatea se referă la faptul că limbajul este
în esența sa activitate creatoare sau energie, iar alteritatea – faptul că limbajul este tot –
deauna „ și pentru alții” , „ și al altora” . Astfel, după Coș eriu, creativitatea duce pe plan
istoric la diversitate; alteritatea, la omogenitate; datorită alterității se formează limbile
comune și exemplare, situate deasupra varietății dialectale și regionale a limbilor, iar
datorită creativității limbile evoluează în „dinamica” lor, generând „schimbarea ling –
vistică” în diacronie și varietatea „internă” a oricărei limbi în sincronie.
Referindu-ne la caracterul unitar al limbii române, trebuie să clarificăm la ce
nivel al limbii ne referim: limba română din perspectivă diacronică, limba română
vorbită sau limba română exemplară, cum o numea lingvistul menționat anterior,
sau standard. Nivelul istoric al limbii bineînțeles că a prezentat diverse diferențe în
funcție de evenimentele istorice care s-au perindat de-a lungul timpului pe teritoriul
carpato-danubian. Limba română vorbită atestă indiscutabil și ea diferențe: dialec –
tale, socioculturale sau stilistice, în funcție de apartenența vorbitorului la un anumit
teritoriu, la o anumită clasă socială sau în funcție de anumite contexte sau anturaje
în care se găseș te la un moment dat vorbitorul. Însă limba exemplară, în cazul nostru
limba română, este una și aceeași atât între hotarele României, cât și între cele ale
Republicii Moldova din prezent.
„Limba moldovenească” este o varietate a limbii române care pe parcursul înde –
lungatei perioade de dominație rusească, sovietică, a suferit anumite alterații (aici ne
referim la vorbirea populară) în lexic și sintaxă, numeroase calchieri din limba rusă,
din cauza degradării voite și bine gestionate, din cauza transformării limbii româ –
ne într-o Cenu șăreasă, dacă e să utilizăm termenul lui Arcadie Suceveanu. Și totuși
așa-zisa „limbă moldovenească” rămâne a fi aceeași limbă română, renegată de unii,
dar totu și mereu aceea și. Or, o limbă, pe lângă variabilitatea sa în timp (în diacronie),
prin intermediul normelor, dă dovadă și de un caracter fix, fiind însoțită și de „un
atribut al invariabilității” , care îi asigură continuitatea și posibilitatea de a rămâne
mereu aceea și limbă, de a fi înțeleasă peste ani și secole, de a-și conserva caracterul
unitar. Anume aceste norme care au fost reglementate și fixate pe parcursul evoluției
istorice a limbii și care continuă să fie reglementate, permit ca limba să devină un
instrument de comunicare unic (cu excepția situațiilor de bilingvism sau diglosie) al
unei anumite comunități, pe un anumit teritoriu etc.

14 | | 15
Școala doctorală științe umanisteÎn virtutea acestei idei, în studiul nostru am cercetat și analizat norma literară și
diferențele acesteia în gramaticile lui Ștefan Margela și a lui Ion Heliade-Rădulescu.
În 1827, Ștefan Margela tipărea Gramatica russască și rumâniască, la Sankt-Pe –
tersburg, obiectivul autorului fiind prezentat chiar din prefață [5; 5], unde Margela
consideră că manualul său va fi util și chiar necesar pentru studierea limbii Ruse de
către cei 8 mii de Români, care locuiesc în Basarabia, aflată de mai bine de 20 de ani
în supunerea Rusiei, care la acel moment nu aveau nici un fel de manuale pentru a o
studia, dar și pentru cele câteva milioane de Români, care locuiau dincolo de Prut
și Dunăre; de asemenea și Ru șilor, care ar fi dorit să învețe limba Română. Totodată,
chiar din prefață se conturează faptul că această carte a fost tipărită cu „aprobarea
și ajutorul stimatului șef al meu, Excelenței Sale domnului ministru al instrucțiunii
publice, care a ordonat să se tipărească această carte în rând cu alte opere folositoare”
[6; 6]. Astfel, în 1827, guvernarea rusească era de acord cu glotonimul de „limbă
română” , or gramatica lui Ș. Margela a fost elaborată cu acordul ministrului rus din
acea perioadă.
Analizând compartimentul Gramatica russască, care prezintă de fapt gramatica
limbii ruse tradusă în românește, am cercetat particularități fonetice, precum și re –
formele pe care le propunea autorul.
Alfabetul chirilic notat de Ș. Margela, atunci când se referă la limba rusă, conține
35 de „buchii” .
Figura 1. Alfabetul chirilic notat de Ștefan Margela

Literele se împart în: glasnâie (vocale), acestea fiind „a, и, i, o, y, э, ѵ; doglas –
nâie (diftongii): oa, ea, eo etc.; sub oa, ea, de fiecare dată, Margela utilizează semnul
[hifen]: „schimbătoare__a” , „folosito__are” , cuvio_ asă” , „deodată”; „împreunăglasnâ –
ie (consoanele) care sunt 21 la număr: б, в, г, д, ж, з, к, л, м, н, п, р, с, т, ф, х, ц, ч,
ш, щ, o și neglasnâie – ъ, ь. Însă, cât privește alfabetul românesc, Ș. Margela numără
24 de litere. (vezi fig. 2)
Ștefan Margela se referă și la cele două variante ale limbii: limba exemplară –
„glăsuirea înaltă (…) care se folosește la cuvântările în public, la propovăduiri și la
citirea cărților bisericești, care nu se deosebește de dreptscriere” și limba vorbită – ))
)

14 | | 15
Școala doctorală științe umaniste„glăsuirea obișnuită (…) care se întrebuințează la
sfătuirile obișnuite, așijderea și la citirea cărților
scrise cu chip de mijloc sau prost” .
E de remarcat că Ș. Margela, pe lângă i al al –
fabetului chirilic, îl include și pe i al alfabetului
latin, menționând: „Cu toate că buchiile i și i au
tot o glăsuire, înse la dreptscriere se diosebesc: i se
scrie înaintea glasnicilor a, и, o, у, ю, я (…),
iar i se pune înaintea neglasnicilor” [7; 9].
Șt. Margela oferă o interpretare fonetică a unor
grupuri de litere care redau foneme ale limbii ro –
mâne (vezi fig. 3), precum și interpretarea echiva –
lentelor diftongilor ie, iu, ia. (fig. 4)
În aceeași ordine de idei Paul și Zamfira Mi –
hail, în „Acte în limba română tipărite în Basara –
bia” [8] au remarcat că „Meritul său de reformator
este acela că, înaintea lui Heliade, el publică la sfâr –
șitul celui de al doilea volum al gramaticii sale o
listă de: „Zece semne ‘de prisos’ pe care ei le soco –
tesc cu totul inutil drept litere, adică pe S dzealo, и
ije (= i), w unicu, ot, ы ierî, ь ier, i iusul mic (= ia),
ø thita (=ф sau т), ѵ, y ijița sau ypsilon (= i), în (=
ѫ); din aceste litere S dzealo, ы ierî, ь ier nu sunt
necesare, pentru că nu sunt folosite niciodată în
locul literelor, iar alte ș apte pentru că în pronunție
le sunt corespondente alte litere cu același sunet” .
(vezi fig. 5) Ștefan Margela susține că aceste zece
litere „de prisos” le-a redus pentru ca „să u șureze
(să simplifice) scrierea și pronunțarea românească
corectă (..) cât și pentru ca să le ușureze Rușilor
citirea cărților românești” . (p. 175)
Lidia Colesnic-Codreanca [2; 129] îl plasea –
ză pe Ștefan Margela printre filologii importanți
ai secolului al XIX-lea, enumerând de asemenea
unele modificări propuse de lingvist, precum re –
ducerea unor litere ale alfabetului chirilic româ –
nesc: „Printre literele comune cu cele propuse
de Heliade Rădulescu sunt: „ i” „w” „p” . Iar, spre
deosebire de Rădulescu, el mai reduce litera „ ã”,
„pentru că în pronunție îi este corespondentă altă
Figura 2. Alfabetul românesc
al lui Ștefan Margela
Figura 3. Interpretarea fonetică a unor
grupuri de litere după Ș. Margela
Figura 4. Interpretare a echivalen –
telor diftongilor ie, iu, ia, conform
gramaticii lui Ș. Margela

16 | | 17
Școala doctorală științe umanisteliteră cu același sunet” , în cazul de față „ í” , și a literei „ t” , care „a fost eliminată, fiind
preferată „ 2” pentru necesitățile de rapiditate ale tiparului” . Pe „ 7” îl propune în loc
de „ie” și pe „ 8” pentru „ia” (3, p. XIX-XX). Astfel, Colesnic-Codreanca observă că
Ștefan Margela a făcut reforma alfabetului chirilic, aflat la St. Petersburg, în 1827, in –
dependent de Heliade Rădulescu, care la Bucureș ti, prin gramatica sa din 1828, face
acela și lucru, reducând numărul de litere al alfabetului chirilic românesc.
Figura 5. 7 semne propuse spre a fi reduse de Ș. Margela
Lucrul curios e faptul că, chiar dacă la finalul lucrării sale, Ș. Margela menționea –
ză că „semnul „-” se utilizează când două cuvinte se unesc” , nu întotdeauna lingvistul
își respectă regula: „viforând-u-se de vânturi și de valuri” , „întrebuințând-u-se spre
dispărțirea părților” , dânsul apelează și la apostrof: „într’ o cădere” , „s’au dus” , „ase –
mini c’ o corabie” , „ș-a urma” .
Dincolo de Prut, un an mai târziu, cu o gramatică reformatoare și binevenită, se
afirmă Ion Heliade-Rădulescu în 1828, însă unii lingviști susțin că de fapt gramatica
sa a apărut sub formă de manuscris încă din 1820-1823, devenind o lucrare de re –
ferință pentru mulți autori de gramatici. Valeria Guțu-Romalo, cea responsabilă de
tipărirea ediției din 1828, în studiul său asupra cărții, menționează că „baza teoretică
a proiectului o constituie principiul fonetic, pe care Heliade îl opune grafiei tradițio –
nale chiriliene, (…) propunând simplificarea inventarului de semne grafice utilizate
în scrierea românească a epocii prin eliminarea elementelor superflue, a semnelor
fără utilitate în notarea sunetelor limbii române” [3; 456]
Ion Heliade-Rădulescu reușește să impună un alfabet alcătuit din 33 de slove, în
1828, pe care tot el îl mai modifică, în 1836 și 1844, urmărind insistent, substituirea
alfabetului chirilic cu cel latin. (vezi fig. 6)

16 | | 17
Școala doctorală științe umanisteFigura 6. Alfabetul lui Ion Heliade-Rădulescu
Dintre acestea, vocalele sau glasnicele sunt 10 la număr: a, e, і, i, o, w, џ, ъ, 2, R,
autorul menționând că і, i (ije) și R reprezentând același sunet, precum și o și w, џ
(ucu) și u, iar w și u s-au exclus, „ca să nu facă greutate nevinovaților prunci” .
Consoanele (consunantele) sunt 24: b, v, g, д, ж, з, к, л, м, н, п, р, с, т, õ, ф, х, ц, ч,
5, ș, ŝ, щ, v, iar diftongii sunt de două tipuri: cei care au accentul pe prima silabă: aĭ,
aŭ, eŭ, iŭ, ăŭ, iŭ, aĭ, eĭ, iĭ, oĭ, ăĭ, uĭ, îĭ; și diftongii adevărați, care au accentul (tonul) pe
a doua vocală: ea, ia, oa, ua, ie, io, iu; triftongii: eaŭ, iaŭ, aiŭ, euĭ, eaĭ, iaĭ, ieĭ, oaŭ, uaŭ,
ieŭ, oaĭ, uaĭ și tetraftongul ioaĭ.
Un fenomen foarte bine atestat în lucrarea lui Heliade este înlocuirea desinenței
de plural -e prin -i, la unele substantive feminine, de exemplu: jărtfile Idoleștĭ (p. 43),
luminătorul’ Rusii (XXII), științile (XXVI), numirile (XXVI), literile (1/73), sunetile
(1/73), pietrile (9, p. 89), dar și faptele (4/79), substantivele (9/89).
Litera e reprezintă de regulă diftongul /ѫe/ la început de cuvânt: erĭ, ese, eșit’ , er –
tată, nevoe, trebue, voesc etc., însă Heliade, în capitolul consacrat ortografiei, susține
că: „e, demulteorĭ se-pronunțiază și ca diftongul’ ie; cum: eŭ, ea, epure” (152/375),
însă Valeria Guțu-Romalo [4; 466] consideră că în cazul lui ea, lingvistul a comis o
eroare, or, pronunțarea /ĭea/ este neverosimilă.
O largă utilizare în gramatica sa îl are apostroful, pentru a nota eliziunea unei vo –
cale, precum în: un’i, (azi – unii), alț’i (azi – alții), n’are, n’a-zis (XX, p. 43), d’aproape
(79/14), mĭ a-înplinit’ (76/15).
De asemenea Heliade-Rădulescu încă îl mai notează pe „u” final: cînt-ŭ, veĭ-fi-
fostŭ, cristalŭ, portretŭ etc. Însă deseori, după consoana finală, Heliade-Rădulescu îl
substituie pe u mut prin apostrof: pă nici unul’ nu văz’ , cel’ al alt’ , n’a așăzat’ (XXII, 47) .
Astfel raportul o literă – un sunet pe care Heliade voia să-l respecte, în cazul vo –
calelor cunoaște deseori concesii. Mai consecvent realizat era în cazul consoanelor.
Fiindcă autorul încerca să imite limba italiană, în grafia sa deseori întâlnim dublarea
consoanelor, mai ales în cazul neologismelor recent împrumutate: grammatică, om –
moare (43), adducerea (45), syllabe (2/75), correspundere (153/3), suppus (42/23). O
altă regulă este utilizarea cratimei în scrierea infinitivului, dar și în cazul perfectului
compus: a-ales, n’a-zis (XX/43), a-scrie (42/12), a-zice (41/5), dar și formele afost’ , a
înțelege (60/7), arămas (5/12) etc.
În același plan, observăm ezitări și în cazul utilizării grupărilor cu valoare adver –
bială, conjuncțională sau prepozițională: din protivă (azi – dimpotrivă), din preună

18 | | 19
Școala doctorală științe umaniste(43) – d’inpreună (4/73), din tîiŭ (45) – dintîiŭ (138/5), cele ’lalte (XXVI) – cele-’l-al –
te (38/13), prinurmare (XXI/45) etc.
Conchidem că atât gramatica lui Ștefan Margela, tipărită la Sankt-Petersburg, cât
și a lui Ion Heliade Rădulescu, apărută la București, au un punct comun, pe care îl
susțin cu îndârjire, primul – mai ales la finele volumului al II-lea, intitulat De buchile
rumânești, altul – în compartimentul dedicat foneticii: propunerile de a reduce alfa –
betul chirilic românesc. Bineînțeles că reformele propuse de ei diferă, căci realitatea
lingvistică de la care pornește Margela este limba rusă, dânsul prezentând particu –
laritățile fonetice în baza ei. Ideile de reformare ale alfabetului propuse de Margela
au fost revoluționare la vremea aceea, plasându-l pe lingvistul basarabean printre
gramaticienii importanți ai epocii, fapt ce ne demonstrează că norma literară din
Basarabia în acea perioadă urma un curs de reglementare și fixare analog celui din
Țările Românești, o evoluție similară care nicidecum nu ar fi putut da naștere unei
noi limbi, diferită de limba română, mai ales că Margela nici măcar nu utilizează în
gramatica sa glotonimul de „limbă moldovenească” .
Referințe bibliografice:
1. Coș eriu E. Latinitatea orientală. În Limba română este patria mea. Studii. Co –
municări. Documente. Ediția a II-a. Chi șinău: Casa Limbii Române. 2007, p. 19-20.
2. Colesnic-Codreanca L. Filologi basarabeni din secolul al XIX-lea. În Philo –
logia LIII, septembrie-decembrie 2011, p. 129. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/
imag_file/Filologi%20basarabeni%20din%20secolul%20al%20XIX_lea.pdf (vizitat
20.04.2018).
3. Heliade Rădulescu I. Gramatica Românească. București: Editura Eminescu.
1980, p. 456.
4. Heliade Rădulescu I. Gramatica Românească. București: Editura Eminescu.
1980, p. 466.
5. Margela Ș. Gramatică russască și rumâniască. Sankt Petersburg: Depar –
tamentul obștesc de învățare 1827, 702 p. http://www.moldavica.bnrm.md/
biblielmo?e=d-01000-00–off-0carti–00-1–-0-10-0–0–0direct-10-DC–4–
––0-1l–11-ro-50–20-about-margela–00-3-1-00-0-0-11-1-0utfZz-8-00&a=d& –
cl=search&d=JD4237.3 (vizitat 11.04.2018).
6. Margela Ș. Gramatică russască și rumâniască. Sankt Petersburg: Departamen –
tul obștesc de învățare 1827, p. 6
7. Margela Ș. Gramatică russască și rumâniască. Partea a III-a. Sankt Petersburg:
Departamentul obștesc de învățare 1827, p. 9.
8. Mihail P ., Mihail Z. Acte în limba română tipărite în Basarabia. Volumul I,
1812-1830. București: Editura Academiei române. 1993, p. 465.