Arbitrajul comercial internațional [619899]

1
REFERAT la disciplina:
Drept internațional privat
Tema: Arbitrajul comercial internațional

Autor : Begu Valentin
Facultatea Drept, IRIM
Chișinău 2012
Planul lucrarii
1. Natura juridica a arbitrajului comercial international
1.1 Conceptia contractuala
1.2 Conceptia jurisdictionala
1.3 Conceptia mixta
2. Aspecte istoric e si teoretice privind arbitrajului comercial international
2.1 Evolutia arbitrajului international
2.2 Notiunea arbitrajului comercial international
3. Clasificarea arbitrajului comercial international
3.1 Clasificarea arbitrajului international in functie de caracterul temporar sau permanent
al arbitrajului.
3.1.1 Clasificarea arbitrajului comercial institutionalizat
3.2 Clasificarea arbitrajului international in functie de puterile conferite arbitrilor
4. Caracterele arbitrajului comercial international
4.1 Caracterul comercial
4.2 Caracterul international

2
4.3 Caracterul arbitral
4.4 Caractere intilnite in doctrina juridica
5. Concluzii .
6. Referinte biblografice

1. Natura juridica a arbitrajului comercial international
Orientari in doctrina
Ca in institutie de drept procesual civil arbitrajul poate fi:
1. Arbitraj comercial international – privitor la un raport litigios de dreptul comertului
international,
2. Arbitraj de drept international privat,
3. Arbitraj de drept intern.
Natura juridica a arbitrajului comercial international nu a primit o rezolvare unitara in
doctrina juridica. Ea a generat o pluralitate de opinii contrad ictorii, conturindu -se trei
concept ii diferite in aceasta privinta , si anume:
a. contractuala,
b. jurisdictionala ,
c. mixta (sau ecletica) .
In functie de conceptia adoptata cu privire la natura juridica a arbitrajului se stabileste
regimul de drept international al acestuia.
1.1 Conceptia contractuala

3
Aceasta conceptie do ctrinara, concepe arbitrajul co mercial international ca un ansamblu
de acte juridice avind natura contractuala. Aceasta natura juridica rezulta din faptul ca
solutionarea litigiului ivit intre partenerii contractuali este organizata de catre ei insisi prin
acordul lor, in limitele determinate de lege , astfel incit ea sa fie realizata de persoane care le
inspira incredere. De aici consecinta ca puterile arbitrilor si competenta lor de a statua i si
trag geneza din vointa concordanta a partilor litigante.
Totodata se admite ca sentinta arbitrala nu are putere de lucru judecat intre impricinati ,
ea fiind declarata irevocabila de asemenea prin vointa partilor. Forta juridica a acestei
sentinte se org anizeaza deci din vointa juridica a partilor litigante de a o aduce la indeplinire.
Nu numai sentinta arbitrala are putere executorie , ci si alte acte de natura p ur contractuala –
ca de exemplu , contract de imprumut constatat printr -un inscris autentic – au o asemenea
putere.
Pe de alta parte, faptul ca instanta de judecata este chemata sa nominalizeze un arbitru
suplinind vointa partii care nu a fos t exprimata in aceasta problema , da expresie unui aspect
particular al fortei obligatorii a contractului. Desesizarea instantei de drept comun atunci
cind constata existenta unei conventii de arbitraj , da expresie cerintei de a nu se aduce
atingere conventiei de arbitraj.
In fine , similitudinea ce exista intre motivele de recuzare a judecatorilor si cele de
recuzare aarbitrilor este o consecinta a preocuparii legiuitorului de a crea un cadru de
impartialitate si moralitate pentru activitatea jurisdictionala a organului arbitral pe care
acelasi legiuitor o permite.
1.2 Conceptia jurisdictionala
Se fundeaza pe premisa ca statul este detinatorul puterii legislative si al puterii
judecatoresti. De aici decurge ca dreptul sau exclusiv e de a distribui justitia pe intregul
teritoriu cuprins intre frontierele lui nationale , pentru orice fel de litigii s i fara nici un fel de

4
deosebire , pentru toti impricinatii. Aceasta prerogativa se analizeaza totodat a si ca o
obligatie , deoarece ea confera statului o facultate si o indatorire.
Statul este liber sa dispuna ca in anumite domenii strict delimitate partile in litigiu sa fie
autorizate de a supune diferendul lor spre solutionare arbitrajului. Arbitrajul apare astfel nu
ca o creatie a vointei partilor , ci ca o forma de legate de justit ie incredintata , prin voi nta
puterii suverane a statului , unor persoane private ce nu au calitatea de functionari publici (
sau mai exact de angajati ai statului) si nu actioneaza in numele acestuia.
Similitudinile existente intre activitatea judecatoreas ca si activitatea arbitrajului confirma
o data mai mult daca era necesar caracterul jurisd ictional al acestuia din urma ( adica al
arbitrajului). Dintre asemanarile care apropie instantele judecatoresti de organele arbitrale se
retin urmatoarele:
 atit judec atorul, cit si arbitrul (sau in alti termeni, instanta de judecata , ca si arbitrul)
au puterea de a statua cu caracter obligatoriu pentru partile in litigiu asupra temeiniciei si
legalitatii pretentiilor formulate de reclamant si cind este cazul si asupra pretentiilor
formulate de pirit ( prin actiunea reconventionala).
 hotarirea pronuntata de judecator si hotarirea pronuntata de arbitri , stabileste
drepturile partilor litigante si obligatiile lor, altfel ca ea se constituie ca o dezlegare a
litigiului susce ptibila deexecutare silita in eventualitatea ca nu este executata voluntar.
 de vreme c e atit hotarirea judecatoreasca , cit si hotarirea arbitrala sunt susceptibile de
executare silita , rezulta ca si intr -un caz si in celalat aducerea la indeplinire a solut iei data de
organul de jurisdictie poate fi infaptuita cu concursul fortei de constringere a statului.
 anumite cai de atac impotriva sentintei arbitrale sunt de competenta exclusive de
solutionare a instantei judecatoresti de drept comun, ceea ce apropie s ensibil hotarirea
arbitrala de hotarirea judecatoreasca.
 unele legislatii nationale admit interventia judecatorului in cursul procedurii arbitrale
recunoscindu -i drepul de a desemna un arbitru – atunci cind partea ce trebuie sa faca aceasta

5
desemnare nu is i nominalizeaza propriul arbitru determinind astfel tergiversarea sau chiar
blocarea desfasurarii procesului arbitral – precum si de a statua asupra unei cereri de
recuzare referitoare la unarbitru deha desemnat.
Din asemanarile infatisate rezulta ca exista o anumita interferinta intre cele doua
activitati jurisdictionale – cea desfasurata de instanta si cea infaptuita de arbitraj – care
uneori se realizeaza in cadrul aceluiasi litigiu , iar aceasta imprejurare confirma idea ca ele
(adica activitatile r espective) sunt similare ca natura.
In sprijinul caracterului jurisdictional al activitatii arbitrajului se mai aduce un argument
desprins din impactul pe care il produce conventia de arbitraj asupra competentei instantei
de drept comun de a continua solu tionarea litigiului cu ca re a fost investita. Intradevar ,
instanta de drept comun are obligatia sa se desesizeze din oficiu in ce priveste litigiul cu
privire la care partile au incheiat o conventie de arbitraj, situatie ce evoca ideea de
litispendenta com patibila numai cu organele de jurisditie avind natura similara.
In virtutea argumentelor prezentate se conchide ca procedura arbitrala este de esenta
judiciara. Recunoasterea acestui caracter comporta pe planul dreptului international privat o
importanta consecinta practica si anume: lex fori (legea forului) – adica legislatia nationala a
tarii pe teritoriul careia se afla sediul arbitrajului – are prioritate sau chiar exclusivitate in ce
priveste procedura in fata arbitrajului comercial international. In realitat e, ambele teze sunt
criticabile , pentru ca incearca sa dea o explicatie unilaterala unui fenomen complex , care nu
incape in intregime in niciuna din cel e doua teze. De aceea , pentru a intelege exact natura
juridica a arbitrajului trebuie sa disting em intre izvorul puterii arbitrilor si activitatea pe care
acestia o desfasoara .
Din acest punct de vedere este evident ca izvorul puterii arbitrilor se afla in conventia de
arbitraj, care este un contract , iar aceasta nu are aceeasi natura juridica cu activitatea
arbitrilor , care este jurisdictionala. Altfel spus , izvorul arbitra jului are o natura contractuala ,

6
iar activitatea de soltionare a litigiului si sentinta pe care o pronunta arbitrul au c aracter
jurisdictional. Deaceea , cei mai multi autori sus tin aceasta teza.
1.3 Conceptia mixta
Aceasta conceptie considera ca cele doua conceptii analizate – contr actuala si
jurisdictionala – privesc arbitrajul in mod unilateral luind in considerare fie numai punctual
de pleca re al activitatii ce desfasoara , fie numai specificul acelei activitati. Dar arbitrajul
desfasoara o activitate complexa si trebuie caracterizat tinindu -se seama de ansamblul
acesteia. S -a aratat ca arbitrajul este conditionat in activitatea lui atit de originea sa
contractuala exprima ta prin conventia de arbitraj ( compromis sau clauza compromisorie) –
exeptie fac doar cazurile cind este prevazut ca obligatoriu in conventii internationale, cit si
de finalitatea sa jurisdictionala exprimata in sentinta pe care o pronunta si care este
defini tive si executorie.
In esenta , un contract – conventia de arbitraj – produce efecte care sunt si de ordin
procedural. Daca, in principiu , cu prima constatare a autorilor la care ne referim suntem de
acord, considerind corecta , apoi aceasta a doua afirmatie ni se pare mult prea transanta
pentru a putea fi acceptata. Intadevar, nu contractul in general pro duce efecte de ordin
procedural , ci numai un anumit contract, anume conventia de arbitraj are o atar e vocatie.
Partile contractante , cu exceptia celor din c onventia dearbitraj, nu au nici o putere de a da
vointei lor juridice si valente procedurale. De principiu, procedura jurisdi ctionala se
determina prin lege , este deci de competenta legii.
Este in afara ori carei indoieli ca arbitrajul co mercial internation al are atit componente
contractualecit si componente jurisdictionale, iar aceasta imprejurare ai confera o dubla
natura – contractuala si jurisdictionala in acelasi timp. Dupa cum se remarca din doctrina
juridica, unele componente ale arbitrajului se carac terizeaza printr -un pronuntat caracter
contractual (de exemplu: conditiile de validitate ale conventiei arbitrale), iar altele presupun
un evident caracter jurisdictional (precum continutul cererii de arbitrare si al intimpinarii,

7
desfasurarea dezbaterilor , administrarea probelor, pronuntarea hotaririi, punerea in executare
a acestora) .
Potrivit conceptiei mixte, la care ne raliem , pe planul dreptului international privat
arbitrajul este supus in principiu legii aplicabile conventiei de arbitraj, dar suporta si anumite
incidente ale legii forului ce decurg din natura jurisdictio nala a activitatii de arbitrare ,
activitate ce in esenta sa, chiar daca este susceptibila de o dubla caracterizare, ramine unica
si are ca finalitate solutionarea corecta si ech itabila alitigiului existent intre partile raportului
juridic de comert international.
2. Notiunea arbitrajului comercial international
Activitatea comerciala este una dintre cele mai vechi activitati desfasurate in cadrul
relatiilor economice de catre om , fiind strins l egata de dreptul de proprietate , care este baza
comertului. Comerciantii au aparut dispunind si valorificind munca lor – de operatiuni
efectuate cu marfuri, ca pe o o cupatie , ca o indeletnicire profesionala.
Dezvoltarea si progresul activita tii de comert a condus implicit si la dive rse diferende
intre comercianti , care au cautat solutii optime pentru rezolvarea conflictelor ivite printr -o
justitie privata , care sa ofere o alternativa la rigorile impuse de aplicarea custrictete a justiiei
etatice. Aceasta justitie privata consta intr -o modalitate de libertate a formelor juridice cit
mai coerenta , mai deschisa nevoilor si posibilitatilor de continuare a comertului pe bazele
increde rii si parteneriatului reciproc .
2.1 Evolutia arbitrajului international
Se pot considera doua mari faze in evolutia acestei institutii, dupa cum urmeaza.
a) De la dreptul roman la epoca napoleoniana . Primele izvoare ale arbitrajului sunt de
origine romana si se refera la compromissum, format din doua elemente juridice distincte:
pactum sau conventio, adica un acord in baza caruia partile incredintau solutionarea unui

8
litigiu unui arbiter, stipuland conditiile si limitele in care acesta isi desfasura activitatea si
stipulationes poenoe, prin care partile isi promiteau reciproc sa se indemnizeze in cazul in
care arbitrul decidea astfel.
De-a lungul Evului Mediu, data fiind intensificarea schimburilor comerciale, in special
internationale, s -a facut simtita necesitatea unui corp de reguli de conduita a afacerilor
internationale, dand asfel nastere a ceea ce numim in prezent lex mercatoria. Cu toate
acestea, pana in secolul XVIII, in Europa, arbitrajul n u era decat foarte rar permis in afara
restransului domeniu comercial international, Revolutia Franceza largind sfera de aplicare a
acestei institutii, arbitrajul obligatoriu castigand teren in detrimentul celui voluntar.
b) De la epoca napoleoniana pana in prezent . Din acest moment, caracterizat prin
centralizarea puterii de Stat si a constituirii de legislatii nationale proprii, Statele impuneau
propria lor autoritate nationala litigiilor comerciale, afirmand superioritatea administrarii
publice a justitiei asupra oricarei forme de tutela a intereselor din partea particularilor, ceea
ce a condus la declinul acestei institutii. Declin care a luat sfarsit, in epoca moderna, in
perioada Societatii Natiunilor, cand tendinta cent ralizatoare de administrare a justitiei a
inceput sa piarda din putere.
2.2 Notiunea arbitrajului comercial international
Arbitrajul are deci o origine contractuala , iar functia sa este jurisdictionala. Arbitrajul
este mult mai complex decit pare si mult mai dificil decit este profesat uneori.
Complexitatea si dificultatea arbitrajului provin indeosebi din doua d in conditiile sale de
existenta : partile isi aleg judecatorii si respectind citeva limite , inerente de altfel exis tenei lor
juridice in societate, ele isi organizeaza judecata , din dorinta de a trata cu discretie un
diferend considerat solutionabil si de a intretin e speranta in spiritul pacifist ; justitiaetat ica nu
este cu totul inlaturata , ci intervine numai de a desavirsi arbitrajul sau a ai corec ta erorile.

9
In ultima vreme se constata astfel o revitalizare a arbitrajul ui, oferind noi perspective de
abordare si solutionare a problemelor arbitrabilitatii , prin aplicarea sa din ce in ce mai
raspindita. Arbitrajul com ercial international reprezinta o modalitate alternativa de
solutionare a litigiilor comerciale de catre persoane sau organisme al ese si investite de catre
parti, care prin vointa lor inlatura in privinta respectivului litigiu competenta instantelor
judecatoresti si aplicabilitatea procedu rilor nationale. In baza investirii primite de la parti
persoanele sau organismele mentionate solutioneaza litigiu l printr -o sentinta obligatorie .
Conceptul de arbitraj comercial internațional este susceptibil de mai multe accepțiuni, și
anume:
Într-o prim ă accepțiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a
reglementa rapid și echitabil litigiile internaționale care pot să rezulte din tranzacțiile
comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și servicii și din contractele de cooperare
industr ială.
Într-o altă accepțiune , conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de
soluționare a litigiilor născute din relațiile comerciale internaționale.
În fine , arbitrajul comercial internațional se analizează ca jurisdicție specială și
derogatorie de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte
din raporturile comerciale internaționale și totodată să faciliteze participarea statului la
diviziunea mondială a muncii.
Ca metoda de solutionare a litigiilor – arbitrajul – este u tilizat cu precadere in relatiile
comerciale internationale care necesita mecanisme eficiente si specifice de rezolvare a
eventualelor diferende de natura sa asigure increderea partilor cu privir e la regimul de drept
aplicabil , cit si a p rocedurilor si termenelor de solutionare . Arbitrajul este un mijloc
corespunzator de a reglementa rapid si echitabil litigiile care pot rezulta din tranzactiile
comerciale internationale. Arbitrajul com ercial international este un sistem jurisdictional
derogator de la dreptul comun (cel al instantelor de stat).

10
In cadrul sau , in temeiul vointei partilor o instanta speciala este organizata si abilitata sa
solutioneze un anumit litigiu care s -a nascut sau care se va naste in viitor . Vointa partilor are
asemen ea efecte deoarece legea (statul) recunoaste celor implicati in cadrul comertului
international abilitatea de a recurge la asemenea instante cu caracter privat. Institutia
arbitrajului comercial international ca modalitate actuala si moderna de solutionare a
litigiilor vine sa raspunda unor neajunsuri implicate de diversitatea prevederilor sistemelor
de drept ale unor state diferite , conferind partilor posibilitatea ca in absenta unor
reglementari internationale unitare si a unei jurisdictii internationale unice cunosc ute de
catre toti participantii , acestia sa poata cunoaste si alege inca de la stabilirea relatiilor
contractuale regimul caruia i se supune contractul incheiat , precum si jurisdictia competenta.
Sistemul arbitrajului comercial international este consacrat atit in legislatiile nationale cit
si in conventii internationale ( astfel este Conventia europeana asupra arbitrajului comercial
international adoptata si deschisa spre semnar e la Geneva la 21 aprilie 1961) . Putera
arbitrilor de a solutiona litigiul este conferita de parti care contin ca litigiul lor sa fie
prezentat spre solutionare unor persoane pariculare. In acest scop partile in litigiu i i
desemneaza pe arbitri si se angajeaza sa accepta hotarirea pe care acestia o vor pronunta. In
doctr ina juridica intilnim mai multe pareri in ceea ce priveste arbitrajul comercial
international. Profesorul Peter Sanders sublinia ca arbitrajul ca institutie juridica “ s -a extins
si va continua sa se extinda datorita eficientei sale”, demonstrata in soluti onarea litigiilor
comerciale internationale.
Unul dintre cei mai cunoscuti specialisti in domeniul arbit rajului comercial international ,
Jan Paulsson observa ca “ modalitatile de solutionare pe cal e arbitrala s -au perfectionat“ , ca
urmare a experientei acu mulate a corelarii reglementarilor cu cerintele practicii si adaptarii
lor la aceste cerinte . Extinderea arbitrajului comercial – atrage atentia Jan Paulsson – “ este o
realitate recunoscuta “ si “ o cerinta a v ietii comerciale internationale “.

11
In fine , din cele mentionate mai sus putem concluziona faptul ca arbitrajul comercial
international este o institutie juridica prin intermediul careia litigii actuale sau viitoare se
solutioneaza de catre persoane investite cu aceasta sarcina de catre partile unui contract ce a
generat sau este posibil sa genereze un litigiu.
3. Clasificarea arbitrajului comercial international
3.1 Clasificarea arbitrajului international in functie de caracterul temporar sau
permanent al arbitrajului.
In functie de caracterul tempor ar sau perma nent al arbitrajului, distingem arbitrajul ad –
hoc si arbitrajul institutionalizat .
A. Arbitrajul ad -hoc are urmatoarele caractere:
 in esenta, are un caracter temporar, fiind organizat pentru un singur litigiu;
 partile desemneaza tribunalul arbitral pentru solutionarea litigiului;
 dupa pronuntarea hotararii, tribunalul isi inceteaza existenta.
Prezinta inconveniente decurgand din dificultatile organizatorice. De aceea, Curtile de
arbitraj ofera, de regula, auspiciile lor pentru organizarea arbitrajelor ad -hoc, fara ca rpin
aceasta arbitrajul sa dobandeasca caracter institutionalizat (Curtile pun la dispozitie sediul,
un secretariat calificat, posibilitati de comunicare sau primire a corespondentei, posibilitati
de redactare a proceselor verb ale ale sedintelor etc.)

B. Arbitrajul institutionalizat are urmatoarele caractere:
 caracter permanent;
 este organizat de Curti de arbitraj care functioneaza in baza Regulamentelor proprii;

12
 tribunalul arbitral solutioneaza un nr. nedeterminat de cauze.
3.1.1 Clasificarea arbitrajului comercial institutionalizat
A. dpdv al obiectului (ratione materiae)
1. Arbitrajul institutionalizat cu o competenta generala – solutioneaza litigii de orice
natura si din orice domeniu al DCI (ex: Curtea de Arbitraj Comercial International pe langa
Camera de Comert si Industrie a Republicii Moldova -CACIC ).
2. Arbitrajul institutionalizat cu competenta specializata
 se organizeaza, de regula, pe langa Bursele de Valori sau asociatiile profesionale .
 judeca doar litigii din domen iul respectiv (ex: arbitrajul organizat de Bursa de Cereale
de la Londra; arbitrajul organizat de Bursa Maritima de la Londra).
B. dpdv al competentei teritoriale (ratione loci)
1. Arbitrajul institutionalizat bilateral – instanta arbitrala are in competenta litigii dintre
comercianti cu sediul in 2 state diferite (ex: Canadian -American Arbitration Commission).
2. Arbitrajul institutionalizat regional – ex: Comisia Scandinava de Arbitraj.
3. Arbitrajul institutionalizat cu competenta universala – ex: CACIC.

3.2 Clasificarea arbitrajelor internationale in functie de puterile conferite arbitrilor .
Astfel in functie de aceasta clasificare, distingem:
A. arbitrajul in drept strict
 numit si arbitaj de iure;

13
 arbitrii judeca in baza unui act normativ (conventie internationala sau sistemul de
drept national -lex causae);
 daca partile nu prevad in mod clar daca judecarea se va face in drept strict sau in
echitate, arbit rii vor judeca in drept strict.
B. arbitrajul in echitate
 numit si arbitraj de facto;
 este necesar ca partile sa prevada expres acest lucru;
 arbitrii dispun de o mai mare libertate (tin seama de ceea ce este echitabil);
 si in acest caz, arbitrajul are o serie de limite:
a. limite de procedura – arbitrii trebuie sa tina seama de principiile
contradictorialitatii, disponibilitatii, respectarii dreptului la aparare.
b. limite de fond (normele de ordine publica de drept international privat din
sistemu l de drept ablicabil in speta -lex causae).
4.Caracterele arbitrajului comercial international
Caracterele arbitrajului comercial international sunt sugerate prin chiar den umirea data
acestei jurisdictii . Denumirea de arbitraj international a primit consacrar e prin conventii
internationale , ca si in practica de comert international si in doctrina juridica de specialitate.
Este suficient sa amintim in acest sens ca aceasta denumire apare in chiar titlul Conventiei
Europene asupra arbitrajului comercial international din 21 aprilie 1961 ( semnata la
Geneva).
Pe de alta parte Conventia pentru recunoasterea sentintelor arbitrale straine semnata la 10
iunie 1958 la New York a fost precedat de o conferinta a Natiunilor Unite asupra arbit rajului
comercial inte rnational . Chiar din definitia acestei institutii juridice se des prind citeva
caractere juridice, urmind sa fie analizate in continuare.

14
4.1 Caracterul comercial
Conform art.1, alin.1 , pct. ”a” din Conventia Europeana asupra arbitrajului comercial
international (Geneva 1961) , are caracter comercial arbitrajul avind ca obiect litigii nascute
sau care se vor naste din operatiuni de comert international , intre peroanele fizice sau
juridice ce in mo mentul incheierii Conventiei de arbitraj au resedinte sau sedii in state
diferite. Caracterul comercial al arbitrajului rezulta din faptul ca obie ctul sau constituie
litigiile “ nascute sau care se vor naste din op eratii de comert international“ . Toate litigiil e
supuse arbitrajului rezulta “ din elementele intriseci al operatiunii comerciale”. Aceste
elemente sunt , in principal, de natura economica. Caracteul comercial al arbit rajului isi
gaseste expresia in :
1) raportul comercial supus judecatii ,
2) reglementa rea comerciala in temeiul careia se desfasoara arbitrajul (judecata) ,
3) in calitatea arbitrilor care sunt alesi dintre personalitatile competente in domeniul
comercial .
4.2 Caracterul international
Din cuprinsul art.1, alin.1 ,pct. „a” al Conventiei Europene asupra arbitrajului comercial
international (Geneva 1961) , rezulta si caracterul international al arbitrajului. Intr -adevar
delimitind domeniul arbitrajului comercial international acest text face referire expresa la
litigii nascute sau care se vor naste din operatii de comert international. In doctrina juridica
s-a exprimat opinia conform careia caracerul international al arbitrajului nu poate fi
“caracterizat prin obiectul arbitrajului si anume litigiul arbitral”. In acest sens s – a aratat ca e
posibil ca litigiul sa aiba caracter international, iar organul sesizat cu solutionarea lui sa fie
national. Caracterul international al arbitrajului este determinat de :
1) elementele de extraneitate a situatiei litigioase ,
2) internationalitatea o rganului arbitral ,

15
3) autonomia arbitrajului fata de structurile nationale .
Profesorul B.Goldman defineste internationalitate prin existenta l egaturilor organului
arbitral “ cu ordinea juridica din mai multe state”, apreciind ca internati onalitatea ar decurge
dintr -o “divergenta de conexiuni”. Se considera ca structurile de arbitraj trebuie sa nu aiba
conexiuni cu organizarea statala si sa nu fie tinute de obligatia de a aplica o lege statala a
arbitrajului. Se apreciaza ca exigentele internationalitatii sunt i ntrunite de Curtea de Arbitraj
de pe linga Camera de Comert Internationala din Paris .
In definirea caracterului international al arbitrajului sunt luate in considerare : sediul
partilor in litigiu, locul desfasurarii arbitrajului, transferal peste hotare a marfurilor si
valorilor in disputa. Internationalitatea arbitrajului este conditionata de asemenea elemente
intriseci, asa cum este, de exemplu, fluxul de marfuri , de servicii, de devize sau de alte
valori peste hotare. Litigiile in legatura cu raporturil e contractuale pri vind tranzactiile
respective au, in mod evident un c aracter international.

4.3 Caracterul arbitral
Caracterul arbitral isi gaseste expresia in faptul ca arbitrii au puterea de a statua ceea ce
inseamna “ a judeca”, ”a transa un litigiu”, adica “ a verifica sau de a constata o situatie
juridica preeexistenta asupra careia exista un dezacord intre parti”.
Cu toate ca arbitrajul este desemnat de parti, el nu actioneaza in numele vreuneia dintre
ele. Ca si in cazul judec atorului , arbitrul este chemat sa statueze , adica sa tra nseze litigiul in
mod impartial . Puterea arbitrilor isi are izvorul in acordul partilor in litigiu, care – ii dau
expresie – tocmai pe baza increderii pe care o au in impartialitatea arbitrilor. Chiar daca
arbitrajul – asa cum am vazut – are o componenta contractuala , ramine ”un act de

16
jurisdictie”, deosebindu -se, prin aceasta de alte institutii contactual e, cum ar fi, de exemplu,
tranzactia, mandatul ,etc.
In functie de probele administrate in proces si de convingerea pe care arbitrii si -o
formeaza analizind acele probleme, solutia data de ei va putea fi una de condamnare a
ambelor parti ori numai a uneia dintre ele sau de exonerare de plata a ambelor parti. In cazul
in care arbitrii constata ca elemen tele de fapt ale pretentiei corespund cu cele avute in vede re
de norma de drept aplicabila , vor decide ca pretentia formulata este intemeiata si vor transa
litigiul ca atare.
4.4 Caractere intilnite in doctrina juridica
Caracter consensual
Spre deosebire de judecatori, a caror competenta de solutionare a litigiilor decurge din
lege, competenta arbitrilor decurge din vointa partilor, care in anumite domenii au libertatea
de a renunta la competenta atribuita de catre lege instantelor judecatoresti ale statu lui si de a
conferi aceasta competenta unor persoane desemnate de ele. Cu alte cuvinte, fundamental
unui arbitraj il constituie vointa partilor, ele fiind acelea care, intelegind sa-si rezolve
litigiul, astfel ,determina arbitrii, puterea acestora, regulil e procedurale de urmat si maniera
fundamentarii solutiel la care vor ajunge (arbitraj institutionalizat sau ad -hoc, de drept strict
sau deachitate).
Caracter nestatal
Arbitrajul reprezinta o exceptie de la principiul conform caruia justitia este un monop ol
al statului. Spre deosebire de instantele judecatoresti care fac parte din sistemul statal,
principala caracteristica a Curtilor de Arbitraj, precum si a tribunalelor arbitrale ad -hoc o
reprezinta o totala autonomie fata de stat sau orice alte autoritati statale sau guvernamentale.
Caracter independent

17
Asemeni judecatorilor, arbitrii sunt independenti si neutri. Alegerea unui arbitru de catre
o parte nu implica faptul ca respectivul arbitru ca reprezenta interesele acelei parti. Ei sunt
indepen denti si impartiali in indeplinirea atributiilor lor.
Caracterul voluntar
In instantele judecatoresti statale, reclamantul isi poate valorifica pretentiile fara a cere
acordul celeilalte parti, in timp ce, in fata tribunalului arbitral, reclamantul nu poa te formula
cerere de arbitrare fara existenta unui acord prealabil al celeilalte parti, fara existenta
consimtamintului expres al acesteia subforma conventiei de arbitraj.
5. Concluzii
In urma celor mentionate mai sus putem concluziona urmatoarele: prin urmare,
solutionarea litigiilor aparute intre parti daca acestea au convenit astfel, sa realizeaza prin
intermediul arbitrajului. In situatia in care partile nu au ajuns la un acord in a ceasta privinta,
litigiul nu poate fi solutionat pe calea arbitrajului. Astfel, procedura arbitrajului este difer ita
de procedura judecatoreasca , avind in vedere ca aceasta din urma se defasoara la cererea
reclamantului, fara a fi necesar acordul piritului .
In ceea ce priveste arbitrajul, aceasta este o cale de solutionare a unor lit igii in baza
acordului partilor , excluzindu -se competenta instantelor judecatoresti. Asadar, arbitrajul are
caracter conventional, de aceea el nu este obligatoriu pentru partile in litigiu (ca mod de
solutionare) , ci facultativ. Arbitrajul reprezinta o modalitate de solutionare a litigiului de
catre o persoana sau de catre un organ stabilit prin acordul partilor litigante sau prin acord
international, a carui sedinta este obligatorie pentru acele parti.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE:
1) Mark Huleatt -James, Nicholas Gould – Arbitrajul Comercial International. Editura
ARC 2001 ;

18
2) Viorel Ros –Arbitrajul Comercial International. Bucuresti, 2000 ;
3) Victor Babiuc – Dreptul Comerului Internati onal. Bucuresti, 2002 ;
4) Dumitru Mazilu – Drptul Comertului International. Editura LUMINA LEX, 2000 ;
5) Ovidiu Ungureanu, Calina Jugastru – Manual de drept international privat. Editura
ALL BECK,1999 ;
6) Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul Comertului Intern ational. Editura
LUMINA LEX,2000 ;
7) Valeriu Babara – Drept international privat. Chisinau , 2009 ;
8) Conventia Europeana cu privire la Arbitrajul Comercial International de le GENEVA
, 1961 ;
9) Protocolul si Conventia de la Geneva din 1923 si 1927;
10) www.google.md .