Criminalistica Golubenco (1) [619879]

Universitatea Liberă Internațională din Moldova
Gheorghe Golubenco
cRIMIn AlISTI cĂ:
obiect, sistem, istorie
Studiu monografic
Chișinău, 2008

CZU 343.98(075.8)
G 68
Lucrarea este recomandată spre publicare
de către Consiliul profesoral al facultății „Drept”
și de Senatul Universității Libere Internaționale din Moldova
Recenzenți:
M. Gheorghiță,
doctor habilitat în drept, profesor universitar,
Universitatea Liberă Internațională din Moldova
V . Bercheșan,
doctor în drept, profesor universitar,
Universitatea Română de Științe și Arte „Gheorghe Cristea”
S. Doraș,
doctor în drept, conferențiar universitar,
Universitatea de Stat din Moldova
Prezenta lucrare este parte a unui curs de lecții în problemele actuale ale cri­
minalisticii.
Prezentând sintetic varietatea de probleme general teoretice, mon ografia og­
lindește starea actuală a criminalisticii moderne.
Autorul speră că lucrarea va fi utilă cadrelor didactice, doctoranzilor, mas­
teranzilor, studenților de la facultățile de drept ale instituțiilor de în vățământ su­
perior, dar și lucrătorilor practici de profil în activitatea lor profesională de co mba­
tere a criminalității.
Descrierea cIP a c amerei n aționale a c ărții
Gheorghe Golubenco
criminalistică: obiect, sistem, istorie / Gheorghe Golubenco; Univ. Liberă Int. din
Moldova. – Ch.: F.E.­P . „Tipogr. Centrală” , 2008. – 216 p.
Bibliogr. la sfârșitul cap.
ISBN 978­9975­78­597­6
1000 ex.
343.98(075.8)
© Gh. Golubenco, 2008
ISBN 978­9975­78­597­6

În semn de recunoștină, dedic această lucrare
conducătorului meu științific, profesorului
Alexandru Fomici VOLÎNSKI,
Jurist Emerit al Rusiei

CUPRINS
Prefață . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Capitolul I. Istor Ia dezvo Ltăr II
ștIInțe I CrIMInaLIstICa . . . . . . . . . . . 9
§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic . . . . .9
§2. Istoria apariției științei Criminalistica . . . . . . . . . 21
§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică . . . . . . . 38
§. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră . . . . . . . 55
Capitolul II. obIeCtUL șI sIsteMUL
CrIMInaLIstICII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu
al științei criminalistica . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
§2. Modele sistematice de criminalistică pe plan
mondial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
§3. Sarcinile și metodele criminalisticii . . . . . . . . . . 108
§. Evoluția și problemele actuale ale sistemului
criminalisticii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei
în sistemul științelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151
date biografice succinte despre unii reprezentanți
ai științei criminalisticii naționale . . . . . . . . . . . . . . . 169
structura și tematica orientativă a cursului de
criminalistică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
Lista unor acte normative și surse științifice
de specialitate ce pot fi utilizate în procesul de studiere
a cursului de criminalistică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181

5
PREFAȚĂ
În lucrare, autorul, într ­o formă sintetică, în mod cr onologic,
analizează constituirea teoriei privind obiectul de st udiu al științei
criminalistica, modelele conceptuale de crim inalistică pe plan
mondial, sarcinile și metodele criminalisticii, evoluția și proble­
mele actuale ale sistemului criminalisticii, caracterul criminalisticii
moderne și locul ei în sistemul științelor.
Deși concentrat, secțiunile respective se disting prin volumul
mare de informații, fundamentul științific al opiniilor exprimate
și, nu în ultimul rând, soliditatea argumentelor invocate. Toate
acestea îl recomandă pe domnul Gheorghe Golubenco ca pe unul
din reprezentanții de frunte ai criminalisticii contemporane, un
fin cercetător și investigator.
Prin maniera de abordare și tratare, lucrarea, contribuie în
mod substanțial la înțelegerea corectă a noțiunilor și a rolului cri­
minalisticii în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, constituindu­se într ­un veritabil îndrumar în domeniu. Prin stilul
clar, concis și la obiect, lucrarea se înscrie printre realizările de referință în domeniul criminalisticii, publicarea ei venind în spri­
jinul tuturor slujitorilor legii și având menirea de a înțelege im por­
tanța și locul pe care trebuie să îl ocupe criminalistica în rândul
celorlalte științe.
Prof. univ. dr. V ASILE BERCHEȘAN,
Universiatea Romănă de Științe și Arte„Gheorghe Cristea” ­ București

7Soluția problemei poate muri, problemele
însă rămân veșnic vii.
G. GEOFFTING
Privește înainte, căci altfel te vei pomeni în urmă.
B. FRANKLIN
CUVÂNT ÎNAINTE
Crim inalistica este știința investigării infracțiunilor, care
a apărut la finele sec. al XIX­lea, în urma eforturilor unor
cercetători lum inați, printre care un loc de frunte îl ocupă
Hanns Gross, j udecător de instrucție austriac, ulterior pro­
fesor unive rsitar, care a folosit această noțiune pentru a con­
tura a nsamblul de cunoștințe sistematizate ale unei noi ra­
muri ce tratează tehnica, tactica și metodica cercetării fa ptelor
penale. Mai apoi, pe parcursul întregii sale evoluții, cr imi­
nalistica revenea de fiecare dată la sistemul și obiectul său de
cunoaștere.
Și aceasta pentru că, la începuturile criminalisticii, nu­
mai specificul obiectului de studiu îi permitea să se desprindă
de la alte științe de aceeași natură din cadrul disciplinelor ciclului criminal și să­și dovedească autonomia și individua­
litatea sa, locul său distinct în sistemul științelor juridice.
În perioadele următoare de dezvoltare, criminalistica, ase­
menea altor discipline cu statut independent, a stăruit asupra
aprofundării și perfecționării cunoștințelor sale, ca să devină
o veritabilă bază teoretică pentru toți slujitorii Femidei în activ itatea lor profesională de combatere a criminalității.
Astăzi, după mai bine de un secol de dezvoltare a cr imina­
listicii, problema obiectului și a sistemului ei este din nou în
centrul atenției savanților, fapt ce denotă impu lsionarea cer­
cetărilor general teoretice din acest domeniu. Încercările de a

8reevalua, prin prisma noii legi slații procesual ­penale, v iziu­
nile încetățenite privind obiectul și sistemul său constituie re­
zultatul maturizării teoriei gen erale a acestei științe, a cărei
funcție pr imordială este si stematizarea și comprimarea volu­
mului imens de cunoștințe acumulate, controlul intelectual
asupra lor.
Lucrarea este consacrată analizei succinte a acestor noi
viziuni cu privire la obiectul și sistemul criminalisticii ap ăru­
te în literatura de specialitate, mai cu seamă în Rusia, dar și în m aterialele savanților din România și Republica Moldova.
Pentru o înțelegere mai profundă a problematicii în cau­
ză, autorul a considerat necesar să dedice un c apitol celor
mai impo rtante repere istorice privind ap ariția și dezvoltarea
crim inalisticii, urmat de dezvăluirea unor concepte de crimi­
nalistică, pr omovate, la ora actuală, pe plan mondial: meto­
dologia, sa rcinile, cara cterul și locul criminalisticii moderne
în sistemul științelor.
Lucrarea prezintă mai curând un studiu teoretic decât
un material instructiv, cu toate că la scrierea ei a fost folosită și experiența didactică a autorului, care i­a sugerat stringența
elaborării unui curs de lecții venit să sprijine străduința stu­denț ilor, masteranzilor și doctoranzilor în cercetarea proble­
melor actuale ale crim inalisticii.
Studiul în cauză, fiind poate primul de acest gen din ța­
ră, probabil nu este scutit de lacune și, în acest sens, nu ne rămâne decât să contăm pe critica binevoitoare a destin ata­
rilor, aceasta, marturisind interesul, dar și acceptarea invita­
ției la polemică.
Gheorghe Golubenco

9Există nu numai fapte, dar și judecată asupra acestor fapte.
V . BELINSKI
Ceea ce cunoaștem noi este limitat, ceea ce nu cunoaștem
este infinit.
P . LAPLACE
capitolul I
ISToRIA Dezvol TĂRII șTII nțe I
cRIMI nAlISTIc A
§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
Geneza cunoștințelor cu semnificație criminalistică, de­
terminate de necesitățile practice de luptă contra delincven­
ților, coboară în adâncurile antichității, când au început să
se formeze primele state, să apară unele norme de conviețuire
și structuri autoritare menite să asigure ordinea publică, pa­
cea și liniștea obștească. Istoria umanității, istoria civiliza­
ției, în mare parte, constituie și istoria comiterii faptelor an­
tisociale, a pedepsirii celor vinovați.
Însăși apariția omului, a societății umane este legată de
activitatea practică a acestuia, de asocierea lui în grupuri și
comunități, întrucât numai în colectivitate a fost posibilă
supraviețuirea și existența sa. Și dacă aceasta este adevărat,
atunci a trebuit să apară și necesitatea organizării activității
practice a omului, buna desfășurare a căreia totdeauna pre­
supune soluționarea a cel puțin trei obiective: 1) a crea reguli
de activitate în comun. 2) a urmări ca acestea să fie respectate
de către toți membrii comunității. 3) dacă, însă, aceste nor­

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
10me vor fi încălcate, va trebui să fie identificate făptașul, îm­
prejurările incidentului, măsurile ce urmează a fi adoptate
pentru a preveni pe viitor astfel de încălcări.
Odată cu dezvoltarea forțelor de producție, a relațiilor
sociale, dreptul și normele de drept ce apar concomitent în­
cep să reglementeze doar o parte a devierilor sociale, și anu­
me cele care amenință însăși existența clasei dominante. Ast­
fel apare problema faptei social periculoase, denumită mai
târziu infracțiune și necesitatea descoperirii acesteia.
În etapele timpurii de dezvoltare ale civilizației, căp ete­
nia ginții îndeplinea, practic, majoritatea absolută a funcțiilor obștești, bazându­se pe bunul simț și experiența sa de viață. Cu trecerea timpului, dar cu mult înainte de formarea st atu­
lui și dreptului, își fac apariția oameni speciali, scutiți de pro­
ducerea nemijlocită a bunurilor, în sarcina cărora se pune menținerea ordinii și cercetarea faptelor infracționale.
Subiecții acestor activități au înțeles că folosirea, în
acea stă muncă, a metodei de observare directă a activităților
ilicite nu este cu putință, însă practica a găsit o cale care des­chidea posibilități de a reconstitui fapta și de a identifica
autorul. S­a stabilit că, de fiecare dată când se comitea o in­fracțiune, în mod obligatoriu se modificau și stările de fapt,
obiectele implicate în delict. De cele mai multe ori, aceste
schimbări erau generate de mișcările corpului uman, de uneltele și instrumentele aplicate de către făptaș. S­a o bser­
vat că, în acele prefaceri ale ambianței câmpului infra cțional,
se fixa forma, dimensiunile și caracteristicile ext erioare ale
obiectelor ce veneau în contact. Astfel, ideea fun damentală
a folosirii urmelor în scopul descoperirii și cercetării in frac­
țiunilor devenise raționamentul central în activitatea de combatere a criminalității.
Divizarea societății în clase, consolidarea statului și

11§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
drep tului a determinat și necesitatea perfecționării întregului
proces penal, inclusiv problema căutarii și a demascării de­
lincvenților. De la subiecții acestor preocupări se cerea nu
numai calități personale deosebite – curaj, spirit într eprinză­
tor și de observație, perseverență, dar și deprinderi sp eciale,
care mult mai târziu aveau să se transforme în procedee și
metode criminalistice de descoperire și prevenire a in frac­
țiunilor.
Profesorul R. Belkin menționează că, „deja în cărțile
sacre ale iudeilor, creștinilor, musulmanilor – Tora (Penta ­
teuh), Biblie, Coran există descrieri ale unor procedee de
descoperire a adevărului” în diverse cauze, prin ceea ce nu­
mim noi astăzi interogatorii, percheziții, prezentări spre recunoaștere etc. [1, p. 1]. Acestea se amintesc și în monumen­
tele de drept ale Romei, Greciei, Rusiei, Germaniei, Chinei
și ale altor țări. Bunăoară, în China, cu câteva mii de ani în
urmă, au fost create metode de cercetare bazate pe psihofizio­
logia omului. Pentru stabilirea vinovăției, bănuitului i se dă­
dea să mănânce o mână de orez crud. Dacă reușea să facă
aceasta, el era recunoscut drept nevinovat, dacă nu, era con­siderat vinovat și pedepsit cu asprime. „Încercarea cu orez”
se sprijinea pe un proces psihofiziologic al organismului
uman ce rezidă în faptul că, în situația unor emoții și tensiuni nervoase excesive, se stopează producerea salivei.
Metode analogice se utilizau și în Europa medievală, iar
în unele triburi ale Africii Ecuatoriale ele s­au păstrat chiar
până la începutul secolului XX.
Cu toate că această metodă pare a fi naivă, există în ea
elemente preștiințifice. Oricum, perceperea, măsurarea și
analiza unor astfel de reacții ale organismului uman co nsti­
tuie fundamentul științific al poligrafului contemporan, de­numit, uneori, și „detector al minciunii” .

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
12În India antică se utiliza o metodă bazată pe superstițiile
indușilor: celui bănuit i se propunea să intre într ­o încăpere
întunecată și să­l apuce de coadă pe măgarul „sacru” . Coada
măgarului se presăra în prealabil cu funingine, iar bănuitului
i se spunea că, dacă el este vinovat, măgarul va urla. Vinovată
se considera persoana ce ieșea din încăpere cu mâinile cu­
rate. Lipsa urmelor de funingine pe palmele bănuitului se
explica prin faptul că el, temându­se de demascare, nu se
atingea de coada animalului [4].
Și în Roma antică existau astfel de procedee. De exem­
plu, Legea celor XII Table (Primul cod de legi al Romei a nti­
ce, a. 451­450 î. Hr.) cuprindea unele prescripții cu cara cter
criminalistic privind percheziția. Persoanei ce urma să efec­
tueze percheziția i se indica să­și scoată haina și „să țină o cupă în mâini” [2, p. 11]. Este greu să ne imaginăm cum s­ar putea efectua astfel o percheziție în realitate, însă sensul
practic al acestei recomandații este destul de actual și pentru
zilele noastre: ca să nu apară dubii precum că cel ce efectuează
percheziția ar putea să arunce pe furiș ceva important sub
aspect probant în locul cercetat.
Mai târziu, vremurile cumplite ale Evului Mediu au in­
staurat așa­numitul „proces inchizitoriu” , în care cercetările
se efectuau în mod secret, clandestin de către organe speciale,
pe baza unor documente în scris. Sub aspect structural, acest proces se împărțea în două faze: până la stabilirea b ănuitu­
lui (cercetarea generală) și după reținerea acestuia (ce rceta­
rea specială). Cercetarea generală includea colectarea d iverse­
lor zvonuri, denunțuri, audieri și alte acțiuni de că utare.
Cercetarea specială se efectua cu scopul de a obține de la bă­
nuit declarații de recunoaștere a vinovăției sale [3, p. 16].
Datele istorice mărturisesc că, în această epocă, pe lângă
acumularea unor experiențe pozitive privind demascarea

13§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
făptuitorilor, în multe țări se aplica pe larg tortura, ordaliile
și alte metode sălbatice față de persoanele bănuite de comi­
terea infracțiunilor. Procedeele de torturare erau cele mai
diverse: șurubul de forță pentru zdrobirea oaselor. fierul ro­
șu. apa, care se turna prin pâlnie în gura celor torturați p ână
le plesnea stomacul etc. Aceste tipuri de tortură, regl emen­
tate pe trepte și niveluri, sunt descrise amănunțit de către călugării inchizitori H. Institoris și Ia. Schprenher în cartea
„Ciocanul vrăjitoarelor”[2, p.13]. Ordalia era un pr ocedeu
mistic la care erau supuși bănuiții și care era aproape i mposi­
bil de trecut cu bine. Oricum, cei care rezistau î ncercării erau
considerați nevinovați. După metoda care se aplica, ordalia
purta diverse nume: ordalia otrăvii, ordalia focului, ordalia apei, ordalia coșciugului etc. De exe mplu, ordalia otrăvii,
răspândită în India și la unele triburi sălbatice din Africa,
constă în faptul că cel acuzat era obligat să înghită o anumită
cantitate de otravă. Dacă scăpa cu viață, acesta era declarat nevinovat, iar dacă murea sau se îmbo lnăvea, culpa se con­
sidera dovedită.
Folosirea torturii și a altor practici sus­menționate pot
fi explicate atât prin absolutizarea r olului probelor verbale, a
recunoașterii vinovăției de către b ănuit (numită și „regina
probelor”), prin nivelul scăzut al co nștiinței sociale, cât și
prin lipsa de mijloace și procedee știin țifice de stabilire a
adevărului. De multe ori, aplicarea lor se solda cu pedepsirea
unor oameni nevinovați, însă, treptat, cu sporirea rolului drep tului în societate, a progresului tehnico­științific, a con­
dițiilor economice de viață, în activitatea de cercetare a in­
fracțiunilor începe a fie înțeleasă paguba aplicării acestor
tradiții barbare, mo ștenite din antichitate și apare necesitatea
elaborării unor mijloace de stabilire a adevărului, mai ra țio­
nale și mai civilizate.

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
1Pe parcursul acestor veacuri chinuitoare, inclusiv până
pe la mijlocul sec. XIX, experiența aplicării metodelor și pro­
cedeelor de cercetare a infracțiunilor se generaliza și se stu­
dia în cadrul urmăririi judiciare penale – astăzi disciplină a
dreptului procesual penal. În lucrările ce țin de acest do­
meniu, mai cu seamă începând cu sec. XVII, se întâlnesc
recomandații de a folosi cunoștințele de specialitate ale unor
persoane versate în cercetarea înscrisurilor, în detectarea
unor otrăvuri, în diagnosticarea monedelor contrafăcute
etc. Uneori, specialiștii în cauză se asociau în corporații spe­cifice, spre exemplu, „Comunitatea scriitorilor experți ver ifi­
catori” (Paris, a. 1570) [6, p. 17]. În Franța și Italia se publică primele lucrări consacrate cercetării desenelor papilare, a
scrisului, semnate de cunoscuți cercetători: F. Demelle (a.
1609). E. Raveneau (a. 1666). M. Malpigi (a. 1686). B. Albi­
nus (a. 1764). J. Purkinje (a. 1823) ș.a.
Însă sec. XIX, care a fost numit și „secolul aburului” , se
evidențiază net de alte perioade istorice printr ­o serie de par­
ticularități: revoluția industrială în economie, creșterea ver­
tiginoasă a populației orașelor, apariția burgheziei ca pătură
a societății cu interese economice și lozinci politice deose­
bite, divizarea și profesionalizarea muncii, spiritul întreprin­
zător ca garanție a succesului și riscul ca normă a vieții etc.
Această imixtiune de factori necunoscuți până atunci au
„detonat” un alt fenomen – apariția criminalității profesio­nale, iar mai târziu și a celei organizate.
Înarmându­se cu cele mai performante instrumente și
tehnici ale perioadei respective (echipament, transport, mij­
loace de legătură etc.), metode de pregătire și tăinuire a in­fracțiunilor, aceasta a „inundat” practic toate țările Europei
Occidentale. Bunul simț și judecata sănătoasă de care se con­duceau organele de represalii până atunci s­au dovedit a fi

15§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
neputincioase în lupta cu noua criminalitate. Se simțea ne­
voia creării unor mijloace și metode mai eficiente, a el aboră­
rii unor măsuri speciale de protecție a cetățenilor împ otriva
atacurilor criminale, asigurării inevitabile a pedepsirii celor
vinovați.
Unul dintre pionierii acestor ac­
tivității a fost celebrul E. Vidocq
(1775­1857), de numele căruia este
legată crearea, în 1811, a poliției cri­
minale franceze „La Sûreté” [„Sigu­
ranța”]. După cum ne relatează scrii­
torul german J. Thorwald, ace sta,
fiind implicat anterior în diverse fap­te social per iculoase, as ociate cu mul­
tiple evadări din închisori și având o experiență bogată, dar destul de
compromițătoare, în anul 1810, ca să pună capăt șantajului
din partea foștilor „camarazi de brea slă” , a îndrăznit să­și
propună serviciile sale aut orităților o ficiale pentru a fi în­
cadrat în lupta cu criminalitatea [5, p. 18].
Reușind să convingă adm inistrația prefecturii din Paris
că are cun oștințe profunde asupra lumii cr iminale, posedă
arta de a se d eghiza și de a face să vorbească or ice vinovat, o
memorie vizuală n eobișnuită, in ițiativă și spirit o rganizato­
ric, alte c alități pe rsonale, E. Vidocq a fost a cceptat și doar
cu o duzină de c olaboratori care, de asemenea, aveau o r epu­
tație îndoielnică, a demascat și reținut pe parcursul unui an
peste opt sute de asasini, hoți, jefuitori, escroci. În activitatea
sa se conducea de unele devize destul de dubioase: „Pentru
a reuși, trebuie să utilizezi trădarea, denunțul și instinctele josnice ale oamenilor” , „Totul se cumpără și totul este corupt”
[6, p. 20], „Numai criminalul poate învinge criminalitatea”
Eugéne Vidocq

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
16[5, p. 18]. Ca șef al poliției criminale pariziene, după 2 dece­
nii de activitate, el a lăsat o arhivă polițienească de mare va­
loare (fișe personale ale deținuților, elemente embrionare de
identificare după „Modus operandi sistem” , așa­numitele „parade ale arestanților” , când deținuții se mișcau în jurul
unui polițist, care memoriza semnalmentele exterioare ale acestora, o rețea importantă de informatori, plantarea așa­
numiților „mutoni” în celulele închisorilor pentru a culege
informații de la cei reținuți, alte metode și procedee folosite
și astăzi de către agenții de poliție sub acoperire în activitatea
lor operativă de investigații etc.
O dată cu plecarea lui Vidocq, în anul 1833, poliția judi­
ciară franceză a fost reorganizată și fondată pe alte principii,
unul dintre care este actual și astăzi: „Persoanele trase la răs­
pundere pentru comiterea unor fapte penale, chiar și achitate
de către instanța de judecată, nu sunt angajate în serviciul poliției judiciare” [1, p. 236].
După demisionarea sa, în 1833, Vidocq înființează o
agenție de detectivi particulari (probabil prima din lume),
devine un comerciant destul de înstărit, scriitor și prieten al
marelui Honoré de Balzac, căruia i­a sugerat nu o dată teme
pentru vii toarele sale romane. Memoriile lui Vidocq, publi­
cate în 1828 și devenite mai târziu vestite, au fost editate și
în Rusia, iar în zilele noastre, în anul 1991, acestea au fost
reeditate la Kiev.
Aproximativ în aceeași perioadă, au fost organizate și
polițiile judiciare profesionale din Londra (anul 1829), Chi­cago (1851), New Y ork (1844), în alte orașe de pe cont inen­
tul european și cel american de către fondatori cu rep utații,
la fel de faimoase – H. Fielding, J. Fielding, A. Pinkerton. Acesta din urmă, considerat întemeietor al poliției am eri­
cane, a înființat în anul 1851, la New Y ork, o agenție part icu­

17§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
lară de urmărire penală și pază cu multe filiale în țări eur ope­
ne, agenții căreia purtau o insignă cu imaginea unui ochi
larg deschis și cu sloganul „Noi veghem întruna” . Fiind inco­
ruptibili și sârguincioși în activitatea lor, „pinkertonii” de la
bun început au confirmat justețea acestei fraze, descoperind
o serie de crime ce au avut un mare ecou, comise pe teritoriul
Americii de Nord, inclusiv un complot contra președintelui
A. Lincoln în anul 1861 [20, p. 253]. În perioada Războiului
Civil, agenția lui Pinkerton a fost reorganizată în serviciu de
recunoaștere, cu scopul de a culege informații cu caracter militar pentru guvernul federal. Ulterior, agenții acestui bi­
rou au participat la lichidarea multiplelor bande de criminali
și gangsteri care activau fără teamă pe teritoriul SUA. Meto­
dele criminalistice folosite de către acești detectivi neînfricați
(fotografia, evidența hoților și a complicilor lor, infiltrarea
în nucleul organizațiilor criminale etc.), alternate cu buna cunoaștere a psihologiei și artei de a se deghiza, cu mânuirea
perfectă a armei de foc, le­au permis să se înalțe deasupra
haosului și corupției ce exista în societate la acea etapă și să
devină unica forță de nădejde în lupta cu criminalitatea,
simbol al poliției criminale americane.
Cât privește poliția criminală londoneză, cunoscută și
sub denumirea de „Scotland Y ard” , ea a fost înființată cu câ­teva decenii mai devreme (în anul 1829), prin legea cu pri­
vire la poliția capitalei, adoptată de Parlament (The Metro­
politan Police Act). La leagănul ei au fost puse ideile și metodele cunoscutului H. Fielding, judecător și scriitor,
care a reușit să convingă autoritățile oficiale de necesitatea
înființării serviciului de detectivi ai judecătoriei polițienești
(Bow Street Runners), pentru a face față valului de fărădelegi și violențe ce inundase Londra la răscrucea sec. XVIII­XIX. Banii alocați în aceste scopuri i­au permis lui H. Fielding să

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
18recruteze o duzină de voluntari, să­i înarmeze cu arme de
foc, să­i îmbrace în jachete roșii (probabil, prima uniformă
polițienească), pentru a patrula, la necesitate, pe principalele
străzi ale capitalei și a acorda ajutor cetățenilor în cercetarea infracțiunilor. După moartea lui H. Fielding (1754), postul
de șef al poliției criminale engleze a fost preluat de către
fratele său John, care, după cum mărturisește istoria sau
poate și legenda, la sfârșitul vieții sale, deși era orb, putea să
recunoască după voce și vorbire peste 3000 de infractori.
Lăsând pe seama istoricilor aceste fapte ieșite din comun,
menționăm că, după datele unor cercetători contemporani,
memoria de lungă durată a omului poate conserva doar circa o sută de voci, ce­i drept, necunoscându­se capacitățile
orbilor în acest sens. Oricum, metodele folosite de către
primii detectivi englezi erau metodele epocii respective și
puțin se deosebeau de cele folosite de către Vidocq, Pinkerton
sau alți pionieri ai poliției profesioniste: filajul, deghizarea,
evidența recidiviștilor, publicarea în ziare a semnalmentelor
infractorilor căutați etc.
Desigur, poliția londoneză „Scotland Y ard” , creată pe
baza acestor servicii de detectivi, a fost organizată pe alte principii, mult mai avansate comparativ cu perioada ante­
rioară, o parte din care sunt valabile și pentru epoca contem­
porană: 1) eficacitate, stabilitate, organizare militară. 2) con­
trolul statal asupra poliției. 3) lipsa infracțiunilor este indiciul cel mai bun al muncii polițiștilor. 4) mediatizarea
informației cu privire la infracțiunea săvârșită. 5) dezvoltarea
forței poliției în spațiu și timp. 6) stăpânirea de sine și pă stra­
rea calmului de către polițist este mai bună decât acțiunile
lui violente. 7) înfățișarea îngrijită a polițistului contribuie
la buna lui reputație. 8) necesitatea instruirii polițiștilor. 9)
fiecare polițist trebuie să aibă număr personal. 10) sectoarele

19§1. Geneza cunoștințelor cu caracter criminalistic
de poliție trebuie plasate astfel, încât să asigure accesul ușor
al cetățenilor spre ele. 11) polițiștii trebuie supuși unui ter­
men de încercare [24, p. 47].
Primele recomandații pur criminalistice ce priveau mai
cu seamă procedeele de efectuare a examinării locului faptei,
a percheziției, interogării, s­au cristalizat în procedura pe­
nală de mult timp.
Unele ghiduri practice, în acest sens, au apărut în prima
jumătate a sec. XIX, cum ar fi „Handbuch der gerichtlichen Untersuchungskunde” [„Îndrumar cu privire la ancheta j udi­
ciară”], semnat de procesualistul L.H.F . Jagemann (Frank furt
pe Main, vol. I ­ a. 1838. vol. II ­ a. 1841). „Experiența unui
scurt îndreptar pentru efectuarea cercetărilor” , întocmit de N. Orlov (Moscova, 1833). „Bazele procedurii judiciare p ena­
le” , alcătuit de I. Barșev (Sankt Petersburg, a. 1841) [7, p. 6] ș.a.
Dezvoltarea medicinii legale, disciplină ale cărei cuno­
ștințe se foloseau din vremurile străvechi în aflarea adev ăru­
lui, a scos în evidență persoana specialistului medic legist, care devenea, neapărat, participant în elucidarea cauzelor de
omor, a leziunilor corporale etc. Treptat, aceasta a făcut ca în urmărirea penală să fie invitate și alte persoane competente
în ramurile tehnicii, științei, artei, meseriei, ceea ce a condus la apariția institutului de expertiză judiciară. Istoria crim ina­
listicii tr ebuie privită și prin această prismă – de cons olidare
și dez voltare a cunoștințelor de specialitate în activ itatea ju­
diciară p enală și creare a unităților specializate de e xpertiză.
La începuturile criminalisticii, aceste cunoștințe aveau un ca­
racter mai curând empiric decât teoretico ­științific, de aceea,
purtătorii lor erau apreciați drept persoane versate, acestea
sprijinindu ­se doar pe experiența practică pe rsonală și spi­
ritul de observație (spre exemplu, banii falși erau ce rcetați de
către fun cționarii bancari, vechimea împu șcăturii o d eter­

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
20minau armurierii, scrisul era comparat de fa ctorii po ștali).
Prin urmare, în ultimul sfert al sec. XIX, în Europa s­au
creat premise și condiții obiective de cimentare a cun oștin­
țelor menite să contribuie la descoperirea și cercetarea infrac­
țiunilor, la crearea unui domeniu distinct al jurisprudenței,
ce avea în sarcină elaborarea unor metode și mijloace prac­
tice de investigație a faptelor penale, întemeiate pe realizările
știin țelor cu un caracter tehnic și natural.

21Mie filozofia mea nu mi-a dat absolut nici un câștig,
însă m-a izbăvit de foarte multe risipe.
A. SCHOPENHAUER
Noi stăpânim cunoștințe omenești, schimbătoare,
și nu absolute, desăvârșite. Adevărurile care erau
considerate definitiv stabilite sunt înlocuite cu altele,
volumul cunoștințelor noastre sporește.
V . DOKUCEAEV
Înțelept este acela care cunoaște nu multe,
dar ceea ce este necesar.
ESCHIL
§2. Istoria apariției științei Criminalistica
Răscrucea secolelor XIX ­XX a fost marcată de desc ope­
riri și realizări tehnico ­științifice de mare valoare pentru pro­
gresul social. Acestea au atins și sfera relațiilor penale, mai cu
seamă procesual ­penale. Organele de drept au înc eput să im­
plementeze metode și mijloace mai performante în activ ita­
tea de căutare, identificare și demascare a deli ncvenților.
Stabilirea indivizilor cu antecedente penale sau a pe rsoa­
nelor date în urmărire, ori a celor care au părăsit locul faptei,
a ajuns în acea perioadă una dintre cele mai stringente pro­bleme ale poliției judiciare. Dacă până la mijlocul evului me­
diu, iar în unele țări și mai târziu, pentru identificarea și pe­depsirea răufăcătorilor se aplica frecvent marcarea ace stora
cu fierul roșu (de pildă, în Franța, hoții erau marcați cu ma­juscula “V” (voleur), falsificatorii – “F” (faux), recidiviștii
– “W” , sau mutilarea (tăierea nasului, a unei mâini, a ur echi­
lor), apoi, mai târziu, după anularea acestor procedee [19],

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
22evident inumane și necorespunzătoare „secolului luminilor” ,
poliția suferea eșecuri în reținerea celor care anterior au mai
comis infracțiuni. Căutarea lor după metoda „portretului
vorbit” prin descrierea aspectului exterior, inițiată încă de
primul șef al poliției franceze E. Vidocq, prezenta multe ine­
xactități și, deseori, se solda cu eschivarea făptuitorilor de la răspunderea penală. De aceea
, crearea și perfecționarea
mij­loacelor de evidență a infractorilor devenise una dintre
principalele direcții de dezvoltare și consolidare a cun oștin­
țelor criminalistice.
În acest sens, un aport primordial îi
aparține colabor atorului Siguranței fran­
ceze Alphonse Bertillon (1853 ­1914), ca­
re în a. 1879 a propus, iar la 20 februarie a. 1883 a demo nstrat practic posibilitatea
înregistrării, ev idenței și identi ficării ul­
terioare a i nfractorilor după datele lor
antropometrice. M etoda se baza pe teo­
ria stati sticianului belgian La mbert Qué­
telet (1796 ­1874), precum că toate fiin­
țele umane diferă una de alta prin dimensiunile diferitelor părți ale corpului și că suma acestor m ăsurători produc o for­
mulă deosebită pe ntru fiecare individ. Esența ei consta în ur­
mătoarele: dime nsiunile oaselor unui adult rămân inv ariabile
pe tot parcursul vieții. Dacă șansa ca două persoane să aibă aceeași înălțime este de 1:4, apoi înă lțimea plus încă o mă­
surătoare (de exe mplu, lungimea tru nchiului), c oboară po­
sibilitatea de a găsi două persoane cu aceleași dime nsiuni la
1:16 (pr oporție ge ometrică). Însă, d acă s­ar lua în co nsiderație
11 par ametri ai delincventului, propuși de către A. Bertillon,
atunci, potrivit calculelor proba bilităților, șansa de a găsi un
alt infractor cu aceiași parametri va fi 1:4191304 de indivizi.
Alphonse Bertillon

23§2. Istoria apariției științei Criminalistica
Un astfel de sistem, destul de complicat, poate chiar nu
prea perfect, numit mai târziu „bertillonaj” , a devenit unul
dintre primele contribuții ale științei sec. XIX în activitatea
profesională de urmărire penală. El a pus capăt vechiului vic­
leșug al delin cvenților de a se ascunde sub alt nume, îm bră­
căminte sau coafuri diferite, ad ucând pr imele raze de gâ ndi­
re științifică în acea stă activitate. Sistemul în cauză a înc eput
să fie implementat în toate țările dezvoltate (în Rusia din a. 1890, în Ge rmania din a. 1895, în alte state – după a. 1900).

Cele mai slabe puncte ale sistemului, după cum rec unoș­
tea însuși autorul, era complexitatea măsurătorilor, imp osibili­
tatea identificării persoanelor sub 20 de ani, dificultăți în sta­
bilirea identității femeilor, legate de coafura lor. De aceea, mai târziu, A. Bertillon a continuat să perfecționeze si stemul său,
completându ­l cu descrierea aspectului ext erior al deli ncven­
ților – așa ­numitul „portrait parlé” , precum și cu fotogr afierea
acestora după metoda fotografiei sign alectice. Descri erea ver­
bală se efectua într ­o anumită cons ecutivitate, f olosindu­se o
terminologie unitară și sistem atizată. În plus, fiecare termen
avea și un cod literal, ansamblul cărora crea o formulă a sem­nalmentelor exterioare ale pe rsoanei înregistrate sau căutate.
În scopul standardizării pr ocesului de fotografiere, el a ela­
borat un scaun special, pozele realizându­se din față și pro­
filul drept la scara 1:7.
Cu toate acestea, „bertillonajul” , nereușind să se afirme
pe deplin, a avut drept concurent un alt sistem de înregistrare
a delincvenților – cel dactiloscopic, apărut, practic, conco­
mitent cu primul.
Prima comunicare despre posibilitatea de identificare a
infractorilor după evidența dactiloscopică poate fi datată
din a. 1877, când unul dintre funcționarii poliției britanice din Bengal (India), William Herschelle (1833­1917), adre­

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
2sează în acest sens un memoriu inspectorului general al în­
chisorilor din această regiune, care, din păcate, a fost lăsat
fără atenție [20, p. 32]. Herschelle, confruntându­se cu fap­
tul că unii veterani indieni, semnând unul pentru altul, soli­
citau plata pensiei de mai multe ori, a cerut fiecăruia să­și
lase impresiunile a două degete pe lista cu pensii. Analiza
comparativă a desenelor papilare a făcut posibilă stabilirea
mult iplelor fraude în acest sens, determinând necesitatea
adoptării unor măsuri de contracarare, după care falsurile
au luat sfâ rșit. Aplicarea amprentelor digitale alături de nu­
mele deț inuților pe fișele de evidență a curmat și posibilitatea
substituirii unor pușcăriași cu alte persoane plătite, care tre­
buiau să ispășească în locul lor pedeapsa.
Tot în această perioadă, un medic scoțian, Henry Faulds,
care lucra la un spital din Tokio, într ­un articol publicat în
Măsurătorile corpului uman după metoda lui A. Bertillon

25§2. Istoria apariției științei Criminalistica
octombrie 1880 de revista engleză
„Nat ure” , fără a ști de preocupările lui
W . Her schelle, a propus să se aplice me­
toda dactiloscopică în scopul ide ntifică­
rii autorilor infracțiunilor pe baza ur­melor digitale ridicate de la locul faptei.
Dându­și seama că această metodă poa­te revoluționa munca tuturor poli țiilor
din lume, el a verificat­o de mai multe ori în pra ctică, reușind să stabilească vi­
novăția a doi hoți, dar și pentru a di scul­
pa un suspect reținut de poliție. După apariția acestei scr isori,
W . Herschelle și H. Faulds au disputat tot restul vieții prio­ritatea descoperirii individualității desenelor pap ilare digi­
tale [6, p. 28].
Oricum, pentru noi este evident că ambii autori au ajuns
la o idee comună de a folosi impresiunile digitale în co mbate­
rea criminalității – unul la nivel poate mai mult teoretic, iar
altul la nivel mai practic. Însă, dincolo de această dispută, ac­tivitățile acestor pionieri ai criminalisticii s ­au completat în
mod perfect, dând naștere ulterior unor cercetări val oroase în
ramura dactiloscopiei. De aceea, credem că dact iloscopia, de
altfel, ca și criminalistica în a nsamblu, a
apărut din necesități pra ctice, la m omen­
tul potrivit speci aliștii știind să f olo­
sească realizările științei în acest sens.
În ceea ce privește prioritatea, cu­
noscutul criminalist francez Ed. Locard
menționa, pe bună dreptate, că nu exis­tă de scoperiri care să fie cu certitudine
fapta exclusivă a unui om. De scoperi­
rea este întotdeauna un produs realizat
William Herschelle
Henry Faulds

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
26cu co ncursul a multor sute, poate
chiar și mii de minți om enești. De
aceea, ele sunt anonime sau, mai
bine zis, colective. N imeni pe rsonal
nu a descoperit focul, fierul, roata, hârtia, vâsla, pânza de corabie. Des­
coperirea se face atunci când ideea
despre ea apare în mintea mai mul­
tor persoane. Cel căruia i se atribuie descoperirea sau care și­o însușește singur, de ob icei, doar concretizează
sau sintetizează ideea deja „coaptă” .
În anul 1891, sir Francis Galton (1828­1911), antropolog
și statist ician englez, după o analiză comp arativă minuțioasă
a metodei antr opometrice și a celei da ctiloscopice, dă pr efe­
rință celei din urmă și tip ărește, în anul 1892, la Londra,
cartea „The Fin ger – Prints” [„A mprentele dig itale”], în care
sistematize ază des enele papilare, făcând și alte o bservații im­
portante referitor la f olosirea ace stora în identificarea per­
soanelor. Î ntrucât clasifi carea părea destul de greoaie, de
această problemă s­a pr eocupat un alt savant – funcționarul
britanic de poliție Edward Henry (1850­1931), care, mai târ­
ziu, pentru lucrările sale fructuoase în dac­tiloscopie, s­a învrednicit de titlul n obi­
liar de „sir” . Datorită eforturilor acestuia,
Anglia devine, în anul 1900, prima țară din Europa care introduce sistemul da cti­
loscopic de identificare în locul be rtillo­
najului. Cartea lui E. Henry „Classification and Uses of Finger ­ Prints” se bucura de
un mare succes, încât tot mai multe țări aveau să introducă acest sistem de ide nti­
Francis Galton
Edward Henry

27§2. Istoria apariției științei Criminalistica
ficare: Ungaria, Austria, Danemarca
și Sp ania (1902), Germania (1903),
Belgia (1904), Brazilia, Chile și Uru­
guay (1905), Rusia (1906), Norvegia,
Suedia, It alia, Peru și Paraguay (anul
1908) [6, p. 29].
De menționat că, în Argentina, si s­
temul dactiloscopic de înregistrare a
început să fie introdus încă din anul
1892, acesta fiind elaborat de către un funcționar de poliție din La Plata, originar din Cro ația – Juan
Vucetich (1858 ­1925) – una dintre cele mai tragice figuri din
tagma pi onierilor crim inalisticii. Juan Vucetich, creând și
transpunând în practica poliției Arge ntinei și a altor țări
sud­americane un sistem dactiloscopic or iginal de identificare,
a murit într ­o sărăcie cumplită, nim icind cu câțiva ani mai
înainte, într ­un acces de furie, ultima sa lucrare, „Teoria uni­
versală a ide ntificării” [2, p. 18].
În Rusia, primul om care a apreciat importanța dact ilo­
scopiei a fost, de asemenea, un funcționar de poliție – V . Le­
bedev, care în 1909 a publicat un tratat practic, „Arta des­
coperirii crimelor” în 3 volume: Vol. I – Dactiloscopia. Vol.
II – Antropometria. Vol. III – Fotografia judiciară poliție­nească. Anterior, la 30 decembrie 1906, în Rusia fusese in­
trodusă amprentarea deținuților în închisori, iar doi ani mai târziu, în 1908, s­a adoptat și o lege cu privire la înregistrarea dactiloscopică în secțiile de poliție judiciară ale Imperiului
Rus, lege care, un timp oarecare, a funcționat în paralel cu bertillonajul, a cceptat în Rusia încă din anul 1890.
Dezvoltarea ulterioară a dactiloscopiei a condus la fap­
tul că urmele de mâini, ridicate din scena infracțiunii, au devenit obiecte ale cercetărilor dactiloscopice. Primele ca­
Juan Vucetich

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
28zuri de folosire a rapoartelor de expertiză dactiloscopică, în
calitate de probe judiciare în instanțele de judecată, s­au semnalat în Ungaria (1907), Anglia (1908), Norvegia (1910),
SUA (1911), Rusia (1912) [3, p.21].
Este important să subliniem că sistemul dactiloscopic a
coexistat cu bertillonajul până la 1914 – data când, la M ona­
co, Congresul internațional al polițiștilor a recomandat dac­tiloscopia ca principală metodă de înregistrare penală. Fără
îndoială, ea este mult mai simplă și mai exactă decât a ntro­
pometria, numită uneori de către deținuți și „procedură ve­
terinară” . După calculele matematice ale lui F. Galton, pos ibi­
litatea de coincidență a 10 amprente digitale ale unui i ndivid
cu 10 amprente ale altei persoane este extrem de redusă și constituie 1:60 de miliarde de oameni. Actualmente, acest sis­
tem de evidență rămâne a fi cel mai frecvent folosit, în un ele
țări completându ­se cu metoda amprentei genetice (ADN).
Desigur, progresul științific a contribuit prin pr ocedeele
și mijloacele sale atât la descoperirea și cercetarea infra cțiu­
nilor, cât și la perfecționarea metodelor de identificare a de­lincvenților. Astfel, o altă linie de dezvoltare a crimin alisti­
cii, după cum menționează profesorul R. Belkin, a fost
ela­
borarea metodelor de expertiză a urmelor și a altor obie cte
materiale ca probe , ridicate din câmpul infracțiunii [8, p. 3].
La începuturile criminalisticii acestea se preluau, mai cu
seamă, din alte domenii, precum fizica, medicina, chimia, biologia, balistica militară etc. Încă în anul 1835, polițistul
englez H. Goddard (1891 ­1955), după urmele rămase pe
glonț de la particularitățile interiorului țevii unei arme de
foc, folosite în cazul unui omor, a reușit să identifice arma concretă, contribuind astfel la stabilirea făptuitorului, însă ba­
zele științifice ale acestei subramuri a criminalisticii – balis­tica judiciară – sunt legate de numele americanului Ch. Waite

29§2. Istoria apariției științei Criminalistica
(decedat în anul 1926). În anii ’20 ai sec. XX, acesta afirma
că mecanismul fiecărei arme lasă pe gloanțe și pe tuburi de
cartuș „amprente” , destul de constante și irepetabile. Colin­
dând uzinele de armament din America și Europa în p erioa­
da anilor 1919­1923, el a reușit să colecționeze peste 1500 de
modele de arme de foc, prin intermediul cărora putea stabili proveniența gloanțelor drept corpuri delicte. Însă balistica
judiciară a atins culmi superioare doar după inventarea, în
anul 1925, a microscopului de comparare, de către Ph. Gra­
velle, distins pentru această descoperire cu medalia de aur „Bernard” a Societății Londneze de microfotografie
[9,
p. 11]. Acest instrument făcea posibil ca două gloanțe (unul
extras din cadavru, iar altul tras experimental din arma sus­pectă) să fie văzute și examinate simultan, într ­o singură
imagine a microscopului.
O contribuție însemnată la consolidarea și dezvoltarea
metodelor științifice de examinare a probelor materiale, nu­
mite metaforic și „martori taciți” , „incoruptibili” , au adus cer­
cetătorii italieni C. Lumbroso (1836­1909) și V . Ottolenghi,
elvețianul R. A. Reiss (1875­1929), francezul Ed. Locard
(1877­1952), germanul R. Heindl (1883­1958), americanul
Mac Caughey, chiliana Miranda Pinto ș.a. La acea vreme, savanții criminaliști acordau o atenție sporită problemelor
legate de expertiza manuscriselor și a altor documente, frec­
vent disputate de către părți în instanțele de judecată, de multe ori consemnându­se falsul total sau parțial al acestora. În 1895, C. Lumbroso, devenit deja cunoscut după lucrarea
sa „L ’uomo delinquente” , consacrată teoriei „criminalului în­
născut” , tipărește la Bologna cartea „Grafologia” . Ideea cen­
trală a lucrării consta în afirmația că procesul de scriere este o funcție firească a organismului uman și că scrisul pr ezintă
„oglinda personalității” ce reflectă însușirile josnice, „n atu­

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
30rale” ale omului. De fapt, după cum menționează pr ofesorul
R. Belkin, aceasta era aceeași concepție a „crimin alului în­
născut” , așezată pe solul expertizei [8, p. 3].
La acest compartiment și­au
adus aportul și cunoscuții cr imina­
liști A. Bertillon și Ed. Locard, aces­
ta din urmă creând, în 1910, la Lyon
(Franța), primul laborator de p oli­
ție științifică, impunându­se și prin publicarea, între anii 1931­1939, a
unui valoros Tratat de criminalistică
în 7 volume, în care se elaborează, pentru prima dată, metodica ce rce­
tării particulelor de praf și a altor
microobiecte, a poroscopiei dactiloscopice [23, p. 247­263 ].
De notat că metodele propuse de către acești savanți în ra­mura scrisului și a se mnăturii nu au avut însă o fund amen­
tare științifică destul de solidă, de unde și utilitatea lor prac­
tică nesemnificativă.
Această direcție de dezvoltare a criminalisticii privind
cercetarea de laborator a probelor materiale a fost, în mare parte, susținută și de ce rcetătorii ruși: V . Molcianov și I. Skop­
nin, care au elaborat metode spe ctroscopice, chimice, roent­
gen și bi ologice de analiză a orificiilor cre ate prin folosirea
armelor de foc; R. Borhman, care a propus metoda ridicării
urmelor de adâncime lăsate de încălțăminte cu ajutorul solu­ției de ghips; E. Burinski (1849­1912), unul dintre înt emeie­
torii fotografiei judiciare de examinare a probelor și, în par­
ticular, a metodei separatoare de culori și de sporire a contrastului, care a făcut posibilă citirea textelor invizibile și
restabilirea documentelor. Esența metodei consta în fot ogra­
fierea de mai multe ori a aceluiași document și obț inerea
Edmond Locard

31§2. Istoria apariției științei Criminalistica
multiplelor negative. Ulterior, acestea erau suprapuse unul
peste altul, obținându­se o imagine „cumulativă” de un
contrast sporit, în funcție de numărul negativelor. Aplicând
această metodă, el a reușit să descifreze conținutul unor per­
gamente provenite din perioada domniei cneazului rus
Dmitri Donskoi și de scoperite în anul 1843, în timpul repa­
rațiilor Kremlinului din Moscova. Pentru elab orarea meto­
dei separatoare de c ulori și refacerea acestor texte, în anul
1898, E. Burinski obț ine premiul „M. Lom onosov” – cea mai
mare distincție a Ac ademiei de Științe a Rusiei [1, p. 14]. La­
boratorul de fot ografie judiciară din Sankt Petersburg, creat
încă în anul 1889 de către acest pionier al criminalisticii ru­se, a servit ca pr ototip la formarea primelor unități de e xper­
tiză din Europa de est (Kiev, Odesa, Moscova în anii 1913­
1914), extinse ca număr și transformate în institute de cercetări științifice în anii ’20­30 ai sec. XX în fosta URSS.
Bilanțul activității sale fructuoase în ra­
mura expertizei a fost încununat de pub­
licarea, în anul 1903, a uneia dintre pri­mele lucrări cr iminalistice originale din
Rusia – „Expe rtiza judi ciară a doc umen­
telor, efectuarea și utilizarea ei” . În această lucrare, autorul formulează unul dintre
principiile de bază ale de zvoltării crimi­
nalisticii – transformarea creativă și adap­
tarea co nstructivă a realizărilor altor știin­
țe la necesitățile actului de Justiție.
O importanță deosebită pentru consolidarea ramurii în
cauză a avut­o activitatea de elaborare și sistematizare a
procedeelor de depistare și colectare a materialelor ce con­
stituie probă incriminatorie – orientare legată, mai cu seamă,
de numele austriacului Hanns Gross (1847­1915), m agistrat
Evghenii Burinski

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
32și profesor la universitatea din Praga și din Graz, co nsiderat,
pe bună dreptate, întemeietor al criminalisticii. După două
decenii de muncă în calitate de judecător de instrucție,
H. Gross își începe activitatea didactică la Un iversitatea din
Cernăuți, mai apoi – la Universitatea din Praga, unde a con­
dus cu prima catedră de criminalistică din lume, iar din 1902 – la Graz, unde fondează primul muzeu cr iminalistic
[8, p. 3]. În anul 1893, editează o lu crare monumentală cu
un conținut enciclopedic – „Manualul judecătorilor de in­strucție, al funcționarilor de jandarmerie și poliție” , co nsi­
derată drept moment de referință în nașterea cr iminalisticii.
Reeditată mai târziu, lucrarea apare sub o altă denumire – „Manualul judecătorilor de instrucție în sistemul cr imina­
listicii” . H. Gross argumentează cara cterul in dependent al
acestui domeniu de cunoaștere, co mpletează substanțial și
sistematizează tot arsenalul de m etode și mijloace de cerce­
tare a infracțiunilor din perioada re spectivă. Meritul auto­
rului constă și în crearea sistemului știin ței în cauză, pr opu­
nând pentru intitularea acestei noi discipline termenul de „Criminalistică” (anul 1898). Lu crarea depășește 1000 de pa­
gini și este structurată în 21 de capitole, fiind alcătuită din
două părți – Partea generală și Partea specială. Partea gene-
rală conține patru capitole: 1. Despre
judecătorul de i nstrucție. 2. Despre i nte­
rogatoriu. 3. Despre inspectarea l ocului.
4. Acți unile premergătoare de scinderii
la locul fa ptei. În acest co mpartiment,
H. Gross, sprijinindu­se pe practica de anchetă, form ulează recomandații de
efectuare a unor acte de ur mărire pe­
nală. Aco rdând o atenție sporită surselor
materiale ca probă de incriminare, auto­
Hanns Gross

33§2. Istoria apariției științei Criminalistica
rul su bliniază, totodată, și i mportanța declarațiilor făcute de
persoanele interogate. Vo rbind despre studierea persoanei in­
fractorului, el apreciază negativ teoria lui C. Lumbroso pri­
vind crim inalul înnăscut și arată cara cterul ei nefondat.
H. Gross acordă o importanță prioritară personalității
anchetatorului, calităților morale, intelectuale și volitive ale
acestuia. El scrie: „Strict vorbind, anchetatorului trebuie să ­i
fie caracteristice cele mai bune calități pe care le poate întru­
chipa o personalitate: râvnă neîncetată și ardoare, fermitate
și spirit de sacrificiu, ingeniozitate și buna cunoaștere a oame­
nilor, cultură, atitudine strict respectuoasă față de orice om,
sănătate de fier și cunoștințe în toate domeniile… – aceste
calități se presupun de la sine” [11, p. 9].
În Partea specială, autorul scoate în evidență o multitu­
dine de alte aspecte, structurate în patru secțiuni, ce includ
17 capitole: A.
Mijloace auxiliare în sprijinul judecătorului de instrucție,
în care se tratează problematica persoanelor versate (a spe­
cialiștilor de astăzi – n.a.), și un alt capitol despre presă. Ca
persoane versate, Gross menționează mai frecvent medicii
legiști și unii meseriași – lăcătuși, armurieri, lemnari, citează
exemple de folosire a cunoștințelor de specialitate ale unor vânători, numismați, dentiști, specialiști în mi croscopie, fi­
zicieni, zoologi, chimiști, grafologi. Gross este adep tul gra­
fologiei, însă respinge categoric chiromanția. Tot aici, el
arată prioritățile fotografiei judiciare, a dactiloscopiei în comparație cu metoda antropometrică.
b.
Cunoștințe deosebite necesare judecătorului de instruc­
ție cuprinse în 6 capitole, în care se expun diverse procedee
infracționale (ceea ce numim noi astăzi moduri de operare),
argoul hoților, modul de viață și particularitățile țiganilor,
despre superstiții, informații privind armele, munițiile și un
dicționar medical.

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
3c. Unele procedee artificiale, în care se descrie minuțios teh­
nica de alcătuire a schiței locului faptei (pentru prima dată,
se propune așa­numitul plan desfășurat al încăperii, în care
este posibil a reda urmele depistate pe podea, pereți și tavan),
se arată tehnologia de obținere a mulajelor și tiparelor de pe urme, multiplicarea desenelor, restabilirea docume ntelor rup­
te, arse etc. Tot aici se abordează și problematica depistării,
fixării și ridicării urmelor de picioare, a urmelor de sânge,
procedeele de descifrare a criptogramelor.
D. Despre unele infracțiuni în particular. În aceasta secțiu­
ne, autorul fo rmulează recomandații de cercetare a leziuni­
lor corporale, a furt urilor, escrocheriilor, incendierilor, ac­
cidentelor fer oviare etc., în care se arată și modurile de
comitere a acestora, cunoașterea cărora, în opinia autorului,
poate conduce la descoperirea lor [11].
Opera lui H. Gross a fost înalt apreciată de co ntempo­
ranii săi din mai multe țări și continente, aceasta fiind o ade­vărată carte de căpătâi pentru toți slujitorii Femidei. La Con­
gresul Uniunii Internaționale de Drept penal, desfășurat la
Linz, în august 1895, cu concursul substanțial al acestui sa­
vant, pentru „înarmarea magistratului cu cunoștințe prac­tice” , s­a adoptat decizia de a include disciplina criminalistica
în programa de studii a facultăților de drept. Anume la acest Congres, participanții l­au numit pe H. Gross părintele cri­
minalisticii.
Nemuritoarea sa lucrare, reeditată în limba rusă în 2002
la Moscova, a avut mai mult de 10 ediții, multe aspecte men­ținându­și valoarea științifică și practică până în zilele
noastre.
Discipolii lui H. Gross din țările Europei Occidentale
(A. Niceforo, R. Reiss, E. Goddefroy, A. Veingardt, E. Annus­
chat ș.a.), inclusiv savanți din România (M. Minovici, N. Mino­

35§2. Istoria apariției științei Criminalistica
vici, Ș. Minovici, M. Moldoveanu ș.a.) și din Rusia (E. Bu­
rinski, S. Tregubov, V . Lebedev, N. Makarenko, I. Iakimov,
S. Pot apov ș.a.), au avut marele merit de a fi precursorii creă­
rii bazelor științifice ale acestui domeniu de cunoaștere. Dar ținem totuși să subliniem că autorii lucrărilor editate la acea
vreme atât în Rusia prerevoluționară, cât și în alte țări, în ma­
re parte, au fost influențați de viziunile cercetător ilor vest ­
europeni. Mulți dintre ei (de exemplu, criminali știi ruși S. Tre­
gubov, V . Lebedev, S. P otapov ș.a.) au
ascultat lecțiile profesorului R. A. Reiss,
organizate la Lausanne în 1911­1912 și au luat cunoștință de act ivitatea lab ora­
toarelor de poliție știin țifică de la cen­
trele criminalistice din Eur opa. Evident
că literatura de sp ecialitate din perioada
respectivă era d ominată și de traduceri
ale lucrărilor s avanților occi dentali, ca­
re satisfăceau doar parțial necesitățile practicii judi ciare și de expertiză. În acest sens, o mare în­
semnătate pentru afirmarea crimin alisticii în Rusia a avut­o
adoptarea Legii cu privire la înfiițarea cabinetelor de ex­pertiză din S. Pete rsburg, Moscova, Kiev, Odesa în perioada
1912 ­1914, col aboratorii cărora (N. Maka­
renko, S. Potapov, V . Ruse țki, V . Favorski ș.a.)
erau preocupați și de mun ca științifică. Con­
gresul e xperților cr iminaliști din 1­9 iulie
1916, desfășurat la Pet rograd, a întrunit di­
rectorii adm inistrativi și locțiitorii c abine­
telor de expertiză, judecători de instrucție, medici l egiști și alți specialiști ­ fizicieni, bio­
logi, chimiști etc. Congresul a constatat n ive­
lul înalt științific al cerc etărilor de expe rtiză,
Mina Minovici
Rudolph Reiss

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
36demonstrând faptul că în Rusia și ­a făcut apariția o nouă știin­
ță și activitate practică aflată în serviciul Justiției [1, p. 24].
Generalizând conținutul activităților și al publicațiilor
din acea perioadă, considerate drept jaloane în acest dome­
niu de cunoaștere, putem trage câteva concluzii:
• Majoritatea lucrărilor exprimă o idee comună privind
formarea unei discipline de sine stătătoare – criminalistica,
denumită mai târziu și „tehnică penală” , „poliție tehnică” ,
„poliție științifică” , în unele țări denumirile păstrându­se
până în prezent (Franța, Italia, Spania ș.a.). Și aceasta pentru
că, la etapa timpurie de dezvoltare, tânăra știință încerca să soluționeze sarcini doar de factură polițienească. Sistemul
antropometric, dactiloscopic, portretul vorbit, fotografia sig­
nalectică, fotografia metrică, studierea modurilor de comi­
tere a infracțiunilor și multe altele, erau destinate, în primul
rând, pentru poliție – „consumatorul” principal al acestor cunoștințe și mai apoi pentru alte organe judiciare.
Dezvoltarea de mai departe a jurisprudenței a demon­
strat însă, destul de convingător, că în activitatea de co mba­
tere a criminalității sunt necesare nu numai metode și mij­
loace de expertizare a materialelor de probă, elaborate, de regulă, în cadrul disciplinei „poliția științifică” , dar și cuno­
ștințe, procedee și deprinderi mult mai vaste ce țin de pre­
venirea, descoperirea și cercetarea infracțiunilor în ansamblu
– aspecte care formează, de fapt, conținutul actual al științei
criminalistica.
• După conținut, această disciplină are un caracter mai
curând eclectic și include două mari despărțituri: 1) expu­
nerea modurilor de comitere a infracțiunilor, a argoului cri­
minal, a obișnuințelor și a altor particularități ale activităților
infracționale. 2) formularea unor recomandații privind orga­
nizarea descoperirii și a cercetării cauzelor penale.

37§2. Istoria apariției științei Criminalistica
Deci, în lucrările de la acea vreme, se expun două genuri
de activitate – diametral opuse și interdependente – act ivi­
tatea infracțională și activitatea criminalistică de cercetare a
acesteia.
• În practica de combatere a infracțiunilor se aplică cu­
noștințe nu numai din domeniul tehnicii și al științelor na­
turii, dar, ceea ce este important – și din psihologie – idee la
care criminalistica din spațiul URSS avea să revină mult mai
târziu.

38Deloc nu este obligatoriu să te miști spre ceva…
Se poate pleca de la ceva… Importantă este mișcarea
sau schimbarea unei sau altei poziții…
E. de BONO
Obișnuiește spiritul să se îndoiască, iar inima să tolereze.
G. LICHTENBERG
Omul nicicând nu trebuie să se sfiască de erorile sale,
adică de faptul că astăzi el este mai înțelept decât ieri.
J. SWIFT
§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
Sub aspect istoric și conceptual, nu este greșit, în opinia
noastră, a evidenția școala sovietică de criminalistică, având
în vedere contribuția și influența ei semnificativă asupra dez­
voltării acestei ramuri în țările fostului „lagăr socialist” , dar
și pentru o înțelegere mai profundă a temeliilor, stării actuale
și perspectivelor de dezvoltare ale ei în țările Comunității Statelor Independente (CSI), inclusiv în Republica Moldova.
Premisele formării acestei școli au fost așezate, după cum
am menționat mai sus, înainte de apariția statului URSS, în perioada prerevoluționară din Rusia de la începutul sec. XX.
De asemenea subliniem că școala sovietică este descrisă, cu lux de amănunte, de către cunoscutul savant rus R. Belkin în mon umentala sa lucrare „История отечественной кри­
мина­ли стики” . [„Istoria criminalisticii naționale”] M.: Edi­
tura NORMA, 1999. Unele date și idei din această lucrare le­am utilizat la scrierea acestui paragraf.
Revoluția din octombrie 1917, evenimentele legate de
primul Război Mondial, dar și de cel civil de pe teritoriul

39§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
Rusiei, precum și haosul, foametea, dezastrul economic, în­
soțite de o erupție infracțională nemaipomenită în perio ada
de după revoluție, au generat un șir de transformări s ocial­
economice și politice radicale, cu impact în primul rând
asupra sferei ocrotirii ordinii de drept.
În cursul acestor reforme, a fost distrus sistemul judiciar
al Rusiei țariste și instituită o nouă organizare judecătorească.
Concomitent, se reînnoia și personalul organelor de repre­
salii. O mare parte din cadrele recrutate constituiau, însă, persoane slab instruite și lipsite de experiență, întrucât mulți
specialiști ai aparatelor de urmărire penală din „garda veche”
(S. Tregubov, B. Brasol ș.a.) au emigrat în străinătate, alții boicotau puterea sovietică sau trezeau suspiciuni ca „el emen­
te străine cauzei proletariatului” .
Situația criminogenă extrem de încordată de la acea vre­
me cerea de la organele speciale de urmărire cele mai active și eficiente măsuri de contracarare a faptelor penale, im ple­
mentarea realizărilor științelor tehnice și naturale în această
activitate, inclusiv posibilitățile științei proaspăt apărute –
criminalistica.
Deci, perioada incipientă de consolidare a criminalisticii
sovietice avea un caracter vădit practic, determinat de nece­
sitatea luptei cu criminalitatea. Specialiștii cu experiență ră­
mași în țară (V. Rusețki, I. Iakimov, S. Potapov, P. Semenovs­
ki, N. Bokarius, N. Makarenko, V . Gromov, S. Golunski ș.a.) și­au continuat cercetările începute anterior, axându­și aten­
ția, mai cu seamă, asupra elaborării procedeelor și metodelor
de descoperire și cercetare a faptelor penale. În acest sens, o mare însemnătate pentru afirmarea criminalisticii în spațiul
sovietic au avut­o lucrările pionierilor criminaliști de până la revoluție. Unul dintre ei, S. Tregubov, consultant juridic al
Ministerului de Justiție, profesor de drept penal la Academia

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
0Juridico­Militară și la Școala Imperială de drept, avea să edi­
teze, la Petrograd, în anul 1915 cartea „Bazele tehnicii pena­
le. Pr ocedee științifice de cercetare a infracțiunilor” . Lucrarea,
după cum recunoștea însuși autorul, nu este pe deplin ori­
ginală, deoarece conținutul ei prezintă, de fapt, o expunere
și o completare a lecțiilor profesorului R. Reiss, predate în
anul 1911 la Lausanne (Elveția) în fața a 16 ascultători ruși
ai departamentului judiciar [1, p. 16]. Printre aceștia a fost și
viitorul criminalist sovietic cu renume S. Potapov, care avea
să elaboreze mai târziu bazele științifice ale identificării cri­minalistice. Lucrarea în cauză conținea 16 capitole, d edicate
mai cu seamă tehnicii criminalistice: 1. Acțiunile de a nchetă
la locul faptei. 2. Urmele de sânge. 3. Urmele de p icioare lă­
sate de om. 4. Urmele digitale. 5. Alte diverse urme. 6. Cer­
cetarea incendiilor și a incendierilor. 7. Cercetarea c ata­
strofelor feroviare. 8. Falsul în documente. 9. Deschiderea
scrisorilor și falsificarea ștampilelor. 10. Falsul hârtiilor de
valoare. 11. Restabilirea documentelor arse. 12. Efectuarea
perchezițiilor. 13. Relațiile tainice ale infractorilor. 14. Uti­
lizarea radiațiilor ultraviolete. 15. Stabilirea persoanei (iden­
tificarea) infractorului. 16. Procedee de păstrare a probelor
materiale și expedierea lor pentru cercetare [1, p. 16].
Un alt reper important în formarea viitoarei școli sovie­
tice de criminalistică a fost și lucrarea semnată în 1916 de către B. Brasol: „Studii pr ivind activitatea de anchetă. Ist orie.
Practică” , consacrată pr oblemelor tacticii efectuării unor ac­
țiuni de urmărire p enală. B. Brasol, printre primii, me nționea­
ză existența unui raport direct între reușita cercetării i nfrac­
țiunilor și calitățile personale ale anchetatorului, c unoașterea
de către acesta a metodelor științifice de cercetare. L ucrarea
constă din două părți: prima conține schițe cu pr ivire la dez­
voltarea institutului de anchetă preliminară î ncepând cu mo­

1§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
mentul scoaterii lui din cadrul organelor de p oliție, în anul
1860, și crearea institutului judecătorilor de i nstrucție. În a
doua parte se expune „metodologia” cercetării la fața locului
și a percheziției în cauzele privind catastrofele feroviare.
Pe lângă lucrările menționate, în rândul cărora trebuie
inclusă și opera amintită mai sus a lui E. Burinski – „Expertiza
judiciară a documentelor” , în primul deceniu al sec. XX au
fost publicate și cărți cu un caracter criminalistic informativ ce
conțineau indicații cu privire la tactica efectuării pe rcheziției,
cercetării la fața locului, arestului etc: „Dicționarul de c ăpă­
tâi al polițistului” (L. Dobkeivici, Odesa, 1904), „Part iciparea
poliției la activitatea de cercetare a faptelor penale” (V . Dol­goplecev, Varșovia, 1901), „Îndreptar pentru funcți onarii de
poliție în cauzele penale” (Chișinău, 1907) ș.a. [1, p. 19].
Deși lucrările lui H. Gross erau deja traduse și edi tate în
limba rusă încă în anii 1895­1896 la Smolensk, în 1908 în St. Petersburg, criminalistica încă nu d evenise cun oscută pe
larg lucrătorilor practici din sfera j ustiției. Pr emisele afirmării
definitive a acestui domeniu a fost posibil doar o dată cu
crearea instituțiilor de expertiză judi ciară, amin tite mai sus,
și răspândirea cunoștințelor de sp ecialitate prin traducerea
literaturii vest ­europene, îndeosebi a autorilor ge rmani:
ș R. Heindl – Tehnica penală. Din at elierul de ur mărire
penală (1925); Dactiloscopia și alte metode de ce rcetare a
infracțiunilor (1927);
ș E. Annuschat – A rta descoperirii infracțiunii și legile
logicii (1927) ­ primul autor care a abordat pr oblematica ap­
licării de către a nchetator a raționamentelor logice, a r eguli­
lor de elaborare și de verificare a versiunilor;
ș H. Schne ikert – Teoria privind se mnalmentele de recu­
noaștere (1925); Intr oducere în tehnica penală (1926); Taina
infractorului și căile de descoperire a acesteia (1925).

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
2De mare popularitate se bucura în această perioadă și
lucrarea fundamentală a lui Ed. Locard, „Manual de crimi­
nalistică” , ultimul (al VII­lea) volum al căruia a fost tradus și
publicat la sfârșitul anilor treizeci, în care, pentru prima dată,
se abordează problematica utilizării prafului și a altor micro­
obiecte în activitatea de descoperire a infracțiunilor.
În anii ’20 ai sec. XX au fost publicate în traducere și alte
lucrări ale savanților occidentali (A. Osborn, S. Ottolenghi,
A. Gelvik, H. Schneikert, G. Schtiber), cu tiraje între 3­5 mii
de exemplare, și, desigur, nu puteau să satisfacă cerințele cres­cânde ale practicii, acestea fiind doar ca suplimente la că rțile
autorilor ruși. Aceste traduceri au contribuit totuși substan­
țial la răspândirea cunoștințelor de specialitate și la apariția
primelor practici de aplicare a metodelor științifice în pro­
cesul penal sovietic.
În fosta URSS, criminalistica, în dezvoltarea sa, a parcurs
câteva etape:
– etapa empirică – anii 1917–1930, care se caracteri­
zează prin acumulare de experiență și materiale empirice.
Prima lu crare monografică de valoare este considerată, pe
bună dreptate, cartea lui P . Semenovski (1883­1959) „Dacti­loscopia ca met odă de înregistrare” , editată la Moscova în
1923. Autorul pune în evidență o tipologie originală a de­senelor p apilare și metoda de identificare a persoanelor du­
pă cara cteristicele particulare ale acestor desene.
O serie de idei teoretice originale în perioada incipientă
de dezvoltare se conțin și în lucrările lui G. Manns (a. 1921), G. Akimov (a. 1924), N. Makarenko (a. 1926), în care se fac
deja încercări de a determina obiectul criminalisticii, sarci­nile, scopul și sistemul acesteia. Bunăoară, G. Manns, pr ofe­
sor la Universitatea din Irkutsk, în lucrarea sa „Criminalistica
– disciplină aplicată și obiect de predare” , consideră că obiec­

3§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
tul criminalisticii prezintă, pe de o parte, „modurile de co­
mitere a infracțiunilor, particularitățile profesionale și obiș­
nuințele infractorilor (argoul și superstițiile lor), iar pe de
altă parte – procedeele de cercetare a infracțiunilor, inclusiv
identificarea făptuitorilor” [8, p. 7].
La consolidarea crimin alisticii sovietice de la sfârșitul
anilor ’20 contribuie și cercetătorul V . Gromov (1869­1952),
care face primii pași în elaborarea teoriei versiunilor cri­
minalistice și a planificării cercetărilor, propunând în anul
1929 noțiunea de „metodică de cercetare a anumitor tipuri
de infracțiuni” , care a și devenit mai târziu titlul ultimului compartiment al sistemului criminalisticii. Caracterizănd
activitatea lui V . Gromov, profesorul R. Belkin menționează
că spectrul de interese al acestui savant este „extrem de larg,
activitatea sa creativă este uimitoare și trezește profund res­
pect” [1, p. 55]. Este suficient a remarca doar că multiplele
sale lucrări erau foarte solicitate de către practicieni, iar une­le dintre ele au fost reeditate de 5­6 ori. Având aproape 80 de
ani, el participă activ, în anul 1949, la elaborarea primei cărți
de căpătâi a anchetatorului.
În această perioadă, o definiție mai de sfășurată a cr imi­
nalisticii este formulată de un alt renumit fondator al crimi­nalisticii sovietice – I. Iakimov (1884­1954), în lucrarea sa
„Criminalistica. Manual de tehnică și tactică penală” , editată
la Moscova în 1925. „Criminalistica ca știin ță, notează auto­
rul, are ca obiect de studiu cele mai oportune moduri și pro­
cedee de aplicare a metodelor științelor naturii, tehnicii, medi cinii în cercetarea infracțiunilor, precum și st udierea
personalității fizice și morale a infractorului în sc opul acor­
dării unui ajutor justiției în descoperirea adevărului m aterial
în cauza penală” [10, p. 5]. De asemenea menționăm și fap­
tul, că Iakimov a fost primul savant în criminalistica sovietică

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
care a formulat noțiunea de urmă: „Ur­
ma prezintă tiparul unui obiect pe ceva,
care permite a judeca despre forma sau
utilitatea lui” [Citat după: 1, p. 42­43].
Tot în acest manual, autorul a făcut pri­
ma încercare de a expune bazele știin­
țifice ale înregistrări penale, pornind de la axioma empirică pr ecum că fiecărui
om îi este caracteristică o individuali ta­
te fizică, iar aceasta, combinată cu une­
le obi șnuințe și deprinderi ale persoa­
nei (me rsul, manierele, gesturile, scrisul, vocea etc.), poate fi
recunoscută cu ușurință [10, p. 34]. În lucrările sale ult erioa­
re: „Arta interogării” , M., 1928. „Criminalistica. Tactică pe­
nală” , M., 1929. „Cercetarea” , M., 1935 și altele, autorul for­mulează bazele teoriei operative de investigație, elab orează
printre primii tactica prezentării spre recunoaștere, aspectul
psihologic al interogării, problematica prevenirii infracțiu­
nilor prin mijloace criminalistice.
Lucrările lui I. Iakimov, deși acestea nu au fost scut ite
de influența viziunilor criminaliștilor vest­europeni, de sup­raest imare a urmelor materiale în activitatea de cercetare a
infracțiunilor, comparativ cu probele obținute din mărturii­le verbale, au jucat un rol important în răspândirea cun oștin­
țelor de specialitate, în sistematizarea primelor experie nțe
de aplicare a metodelor științifice în lupta cu criminalitatea.
Aceste lacune au fost parțial depășite de către autorii pri­
mului manual de criminalistică, tipărit în anii 1935­1936 în 2 volume și destinat instituțiilor de învățământ sup erior j uri­
dic. La elaborarea manualului au participat iluștrii savanți criminaliști: S. Potapov, I. Iakimov, V. Gr omov, P. T arasov­
Rodionov, S. Golunski, E. Zițer. Lucrarea este stru cturată,
după cum urmează:
Ivan Iakimov

5§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
1) Criminalistica. Vol. I: „Tehnica și tactica cercetării in­
fracțiunilor” , M., 1935, constituit din trei părți: Partea I –
Prin cipiile de bază ale criminalisticii (introducere, ist oria
dezvoltării criminalisticii). Partea II – Tehnica penală (înre­
gistrarea și recunoașterea infractorilor. cercetarea pr obelor
materiale și a urmelor. cercetarea documentelor). Partea III
– Tactica penală (schema tipică de cercetare. pe rcheziția și
ridicarea. cercetarea la fața locului. interogarea. efectu area
expe rtizei. identificarea persoanelor și confruntarea. în cheie­
rea cercetării și forma de prezentare a dosarului).
2) Criminalistica. Vol. II: „Metodica cercetării anumi­
tor genuri de infracțiuni” , M., 1936, compartimentat în două
părți: Partea I – Metodica cercetării omorurilor și a unor
infracțiuni penale generale (cercetarea omorurilor obișnuite
și a actelor de terorism, jafurilor și tâlhăriilor, infracțiunilor
de viol, de incendiere. Partea II – Metodica cercetării su stra­
gerilor din proprietatea socialistă, a infracțiunilor economi­
ce, a infracțiunilor săvârșite de persoane cu funcții de răs­
pundere (cercetarea sustragerilor din proprietatea socialistă,
a del apidărilor, a producerii de mărfuri de proastă calitate).
Peste trei ani (1938­1939), acest manual, revăzut și adău­
git, a fost reeditat de același colectiv de autori, la care s­au alăturat și V . Cervakov, A. Vinberg, B. Șaver.
Deși manualul era prea politizat, iar unele interpretări,
apreciate de pe pozițiile de astăzi, sunt depășite și chiar gre­șite, el a jucat un rol important în consolidarea crimin alisti­
cii sovietice, rămânând, inclusiv până la începutul anilor ’50,
singurul material didactic al cursului de criminalistică d esti­
nat instituțiilor de învățământ superior. Pentru școlile j uri­
dice, în care se pregăteau cadre profesionale de nivel mediu, în anul 1940 a fost elaborat manualul de criminalistică într ­
un singur volum, semnat de B. Șaver și A. Vinberg, în care

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
6această disciplină a fost sistematizată în două părți: pa rtea
generală și partea sp ecială. În partea generală, autorii au in­
clus metodele și procedeele de colectare, depistare, fixa re și
expertizare a probelor, că utarea și ide ntificarea infra ctorului
– recomandații a plicate conform necesit ăților în ce rcetarea
tuturor categoriilor de cauze, iar în pa rtea specială – cele
mai oportune proc edee și metode de descoperire și ce rcetare
a anumitor categorii de infracțiuni.
Manualele enumerate mai sus reflec­
tau nivelul de de zvoltare a criminalisti­
cii ca știință. În acea etapă, din motive bine
cunoscute, legăturile profesionale cu cen­
trele criminalistice din Europa au fost,
practic întrerupte. Co ncepțiile crim ina­
liștilor străini au fost supuse unor revizii
și critici neînt emeiate, iar lucrările lor de­
clarate drept dogmatice. În aceste ma­nuale, dar și în alte lucrări din domeniul
criminalisticii, cu to ate că se sublinia im­
portanța metodelor și mi jloacelor te hnico­știin țifice în afla­
rea adevărului în cauzele penale, practica organelor NKVD–KGB–MGB demonstra că nu arareori cr iminalistica era pusă
în serviciul asigurării unor scopuri politice.
Totuși, operele savanților criminaliști din această perioa­
dă au jucat un rol hotărâtor în pregătirea cadrelor de profil în fosta URSS, altoindu­le preferințe față de metodele știin­
țifice în lupta contra delincvenților.
– etapă științifică (anii ’40–’50 ai sec. XX) de dezvolta­
re a criminalisticii sovietice – perioada de formare a teoriilor criminalistice particulare începe cu publicarea de către B. Șa­ver, în anul 1938, a articolului „Obiectul și metoda cr imina­
listicii sovietice” („Соци а­листическ а­я за­конность” , 1938,
Boris Șaver

7§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
nr. 6), precum și a altei lucrări semnate de S. Potapov, „Prin­
cipiile identificării cr iminalistice” („Советское госуд а­рство
и пр а­во” , 1940. nr. 1), ambele de o de osebită impo rtanță
conceptuală, care au pus în ceputurile creării bazelor teoretice
ale cr iminalisticii și a uneia dintre conceptele ei principale
– teoria identificării criminalistice.
În perioada anilor 1941­1945, s­a în­
trerupt activitatea de cercetări fund amen­
tale, dezvoltarea criminalisticii fiind con­formată necesității acordării de aj utor
organelor de drept în lupta cu crim inali­
tatea atât în zona luptelor, cât și în spa­
tele frontului.
Totuși, în regiunile mai îndepărtate
de front, munca teoretico­științifică, pri­
vind, mai cu seamă, unele probleme prac­tice actuale, se desfășura din plin. Astfel, în anii 1942­1943,
în or. Așhabad (Turkmenistan), au fost publicate o serie de lucrări, precum: S. Golunski, „Interogarea în ancheta pr eli­
minară” . S. Kubițki, „Cercetarea la fața locului în cauzele pe­nale” . M. Bogatâriov, „Urmele de transport auto și urmele preluate de la fața locului de la acestea” ș.a.
În această perioadă, au fost elaborate o multitudine de
instrucțiuni, îndreptare și ghiduri practice, în special pe ntru
procurorii militari, anchetatorii flotei maritime etc. Pra ctica
simțea o necesitate acută de mijloace și metode de d etectare
a actelor false, confecționate de către serviciile speciale ger­
mane pentru agenții lor infiltrați în spatele frontului, dar și pentru a stabili autenticitatea documentelor ce regleme ntau
distribuirea produselor alimentare populației. O actual itate
sporită avea și elaborarea metodicilor de cercetare a d iverse­
lor varietăți de infracțiuni militare, comise cu aplic area a rme­
Serghei Potapov

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
8lor de foc. Identificarea acestora după gloanțe și tuburi de car­
tușe devenise, în acel timp, una dintre cele mai actuale pr obleme
ale expertizei balistice. De utilitate mare se bucura și lu crarea
criminalistului B. Komarineț „Identificarea dactil oscopică la
distanță” (M., 1937), întrucât Biroul Central de Î nregistrare
Penală se afla departe de linia frontului, dincolo de munții
Ural, și informațiile necesare se puteau obține doar prin tele­fon sau telegraf, folosindu ­se sistemul de c odificare a pa rticu­
larităților desenului papilar, elaborat de către acest savant.
Trebuie menționat că și consolidarea științei, a avut o
importanță semnificativă asupra activității practice a orga­
nelor de drept. Dacă, până la mijlocul anilor ’30, în URSS activa doar un singur sistem de asistență tehnico­crim ina­
listică în organele de miliție, apoi, începând cu anul 1936, în
instituțiile de învățământ superior din Moscova, Leningrad, Saratov, Kazan au început să fie create laboratoare crim ina­
listice care, pe lângă pregătirea cadrelor de juriști, executau expertize pentru organele practice și, totodată, efectuau cer­
cetări științifice pe baza expertizelor.
Imediat după război, se înființează Laboratorul Central
de criminalistică al Comisariatului Norodnic de Justiție și
Institutul de Cercetări Științifice în domeniul criminalisticii
al MAI din URSS (astăzi, respectiv, Centrul Federal de Ex­pertiză Judiciară al Federației Ruse de pe lângă Ministerul
Justiției și Centrul de Expertiză și Criminalistică al MAI din
Federația Rusă). În anul 1949, se fondează Institutul Unional de Cercetări Științifice în domeniul criminalisticii al Pr ocu­
raturii URSS, reorganizat mai târziu în Institutul Unional de
cercetări științifice asupra cauzelor criminalității și pentru
elaborarea măsurilor de prevenire a acestui fenomen) [12, p. 33]. Pe la începutul anilor
’50 ai sec XX, în toate instituțiile
de procuratură încep să fie fondate cabinete de criminalistică,

9§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
iar în statele lor de personal se introduce funcția de procuror
criminalist.
Extinderea rețelei de instituții criminalistice a contribuit
și la sporirea numărului specialiștilor de înaltă calificare în
acest domeniu. I. Krîlov scrie că dacă în perioada de până la
război gradul de doctor habilitat în drept îl deținea doar S. Golunski, iar în timpul războiului ap ăruse încă un deț ină­
tor de acest grad – N. Terziev, apoi în anii 1947­1950, nu­
mărul doctorilor habilitați a crescut până la 6 persoane (I. Iak imov, S. Pot apov, A. Vinberg, S. Mitricev, M. Șalamov,
S. Tihenko). În perioada anilor 1960­1970, numărul lor s­a
ridicat mult mai mult, atingănd cifra de 28 de do ctori h abi­
litați în drept cu specializare în cr iminalistică [15, p. 128].
Creșterea permanentă a numărului de teorii crim inalis­
tice particulare și determinarea conținutului lor în primii
ani de după război au scos în evidență necesitatea precizării
unor categorii criminalistice doctrinare: obiectul de studiu,
sistemul și natura criminalisticii etc. În acest sens, un rol im­
portant au jucat discuțiile științifice desfășurate în anii 1952, 1955 în cadrul Conferințelor unionale sub egida Inst itutului
Unional de Cercetări Științifice în domeniul crim inalisticii
al Procuraturii URSS.
Ca urmare a acestor dezbateri, a fost
respins conceptul te hnic­naturalist al cri­
minalisticii susținut de G. Manss, E. Zi­
țer ș.a. și acceptată natura juridică a ei, argumentată de cun oscuții cerc etători
S. Mitricev, A. Vinberg, A. V asiliev, S. Go­
lunski.
Până la sfârșitul anilor ’50, sistemul
criminalisticii a fost dominat de ideile
lui B. Șaver, aceasta fiind împărțită la
Stepan Mitricev

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
50fel ca și alte științe juridice, în partea generală și partea spe­
cială. Abia în 1958, în manualul pregătit sub redacția lui S. Mi­
tricev, criminalistica este din nou prezentată tripartit: te hnica
criminalistică, tactica de anchetă și metodica particulară.
O contribuție însemnată în de zvoltarea criminalisticii
în această p erioadă au adus­o disertațiile susținute de: I. Iaki­
mov – Cercetarea de anchetă (1947). A. Vin berg – Bazele
expertizei criminalisticii s ovietice (1954), precum și lucră­
rile or iginale ale altor savanți: B. Șe vcenko – B azele știin ți­
fice ale traseologiei co ntemporane (1947). S. Potapov – In­
troducere în criminalistică, în care a fost elaborată concepția
de ide ntificare cr iminalistică, precizată în lucrările a ltor cer­
cetători: (N. Terziev, M. Segai, V . Koldin). B. Komarineț –
Identificarea crim inalistică a armelor de foc după tuburile
trase (1945). S. Potapov – Fotografia j udiciară (1948). N. Se­
livanov – Fotografia j udiciară operativă (1955). V . O rlov –
Bazele identificării persoanei după scris (1952) ș.a.
Pe la mijlocul anilor ’50, începe o
activitate de elaborare a teoriei versi uni­
lor și planificării cercetărilor (A. Vasiliev, S. Golunski, N. Iakubovici ș.a.), este re­flectată problematica tacticii unor a cțiu­
ni de urmărire penală, inclusiv a experi­mentului de anchetă (L. Aroțker, 1951.
N. Gukovski, 1958. R. Belkin, 1959), a tacticii interogării ș.a.
Prin urmare, în această etapă, cr imi­
nalistica a devenit c unoscută ca o știință
ce studiază procedeele și mijloacele te hnice și tactice de d epi­
stare, colectare, fixare și expertizare a pr obelor judiciare uti­
lizate în descoperirea și prevenirea infra cțiunilor (A. Vinberg,
1950), – definiție care urma să fie fol osită cu unele precizări
neîn semnate în următoarele câteva decenii.
Serghei Golunski

51§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
La finele anilor ’50, s­au extins mult
cercetările teoretice în această ramură,
aplicarea intensă a realizărilor ei în acti­
vitatea practică de luptă cu criminalita­tea. În legătură cu aceasta, savanții cr imi­
naliști și ­au orientat cercetările asu pra
problemelor generale teoretice, fapt care a condus la fo rmarea unui nou compar­
timent al ei – „Bazele teoretice și met odo­
logice ale criminalisticii” , plasat în f ața
celorlalte trei – tehnica, tactica și m eto­
dica criminalistică. A apărut iarăși în vizorul cerc etătorilor
problema obiectului criminalisticii, a sistemului ei, naturii și altor elemente conceptuale ale acestei ramuri. S­a resimțit necesitatea consolidării și comprimării într ­o singură teorie
a tuturor celor particulare, elaborate deja sau aflate în curs
de elaborare.
– etapa a treia de dezvoltare a criminalisticii sovietice
(anii ’60 –’80 ai sec. XX) a fost determinată de necesitatea
prioritară de elaborare a teoriei generale și a metodologiei
științei criminalistica.
Piatra unghiulară a acestei metateorii, de necesitatea ela­
borării căreia semnala încă la sfârșitul anilor ’40 A. Vin berg,
o constituie lucrările fundamentale ale lui S. Mitricev – Ba­zele tehnice ale criminalisticii sovietice (1965). R. Be lkin și
A. Vinberg – Criminalistica și probațiunea (1969). N. Seli va­
nov, V . Tanasevici, A. Eisman, N. Iakubovici – Cr iminalisti­
ca sovietică. Probleme teoretice (1978). A. Vasiliev, N. Ia blo­
kov – Obiectul, sistemul și bazele te oretice ale cr iminalisticii
(1984) ș.a..
O contribuție deosebit de importantă la soluționarea
acestei probleme complexe a adus R. Belkin (1922–2002),
Abram Vinberg

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
52savant criminalist de primă mărime din Rusia, autor a peste
300 de lucrări în domeniul criminalisticii și procedurii pe­
nale. Cu participarea sa au fost editate în jur de 25 de ma­
nuale de criminalistică. Sub conducerea acestui cercetător
au fost pregătite și susținute peste 116 teze de doctorat [7,
p. 5. 14, p. 6]. Operele profesorului R. Belkin au servit drept
bază pentru crearea unei școli științifice de către discipolii
săi. De fapt, această școală a început să se contureze încă pe
la mijlocul anii ’60 – perioadă când el
a debutat cu un ciclu de lucrări con­
sacrate, în exclusivitate, problemelor teoretice și metodologice ale crim ina­
listicii moderne. Într ­o serie de v olu­
me, care au un caracter mai mult po­lemic decât ac ademic, precum sunt
„Colectarea, cercetarea și evaluarea
probelor” (1966). „Legea, știința pro­
cesual­penală și cr iminalistica (1971).
„Criminalistica. Probleme teoretice ge­nerale” (coautor A. Vinberg – 1973). „Curs de criminalistică sovietică. 3 vol. ” (1977­1979), reeditat și revăzut în 1997,
2001). „Criminalistica: probleme, tendințe, perspective” (1987). „Cr iminalistica: probleme la ordinea zilei. Chestiuni
arzătoare ale criminalisticii rusești” (2001) și multe alte, în
care autorul analizează, dezbate, prognozează și formulează noi idei și recomandații pentru pra ctica judiciară. În aceste
lucrări, el a elaborat un concept integral al teoriei generale a
criminalisticii, a formulat o nouă definiție a obiectului știin­ței în cauză, a propus o serie de noțiuni fun damentale ce țin
de tactica și metodica criminalistică, a argumentat o nouă viziune asupra naturii cr iminalisticii. Pentru prima dată,
R. Belkin a prezentat structura și esența teoriei generale a
Rafail Belkin

53§3. Formarea școlii sovietice de criminalistică
criminalisticii, ca sistem de principii conceptuale, noțiuni și
categorii, definiții și conexiuni ce interpretează obiectul știin­
ței în ansamblu, în opera „Teoria leninistă a reflectării și pro­
blemele metodologice ale criminalisticii sovietice” (1970).
Aceasta este reflectată mai detaliat în Vol. 1 al „Cur sului de
criminalistică” , publicat în 1977. La baza ei se află conceptul filozofic al reflectării ca fundament gnoseologic al cr imina­
listicii ca știință.
Concluziile principale privind obiectul, sarcinile, meto­
dele, legile de dezvoltare ale criminalisticii, alte categorii
doctrinare, au îmbogățit și au precizat considerabil știința în
cauză, deschizând noi direcții de cercetare, elaborate ulterior
de către criminaliștii acestui spațiu, precum sunt:
­ teoria privind modul de comitere a infracțiunilor și de tăinuire a urmelor (G. Zuikov, Ig. Luzghin, V . Lavrov).
­ elaborarea problematicii ce ține de aplicarea psiholo­
giei și a logicii în activitatea de cercetare a infracțiunilor (A. Ratinov, A. Dulov, V . Vasiliev, A. Eisman, I. Luz­ghin), care, ulterior, s­au „desprins” de criminalistică,
formând ramuri aparte.
­ caracteristica criminalistică a infracțiunilor (R. Belkin, N. Selivanov, A. Vasiliev, N. Iablokov, V . Obrazțov).
­ aplicarea cunoștințelor de specialitate în activitatea de cercetare a infracțiunilor (N. Selivanov, V . Gonce aren­
ko, M. Saltevski, A. Levi, G. Gramovici, Iu. Koruhov, A. Volînski, V . Volînski, I. Sorokateaghin ș.a.).
­ teoria situalogiei criminalistice (I. Gherasimov, L. Drap­
kin, V . Șikanov, O. Baev, T. Volcețkaia ș.a.).
­ teoria și practica combinațiilor (operațiilor) și a deci­ziilor tactice, precum și a riscului tactic (A. Dulov, R. Belkin, S. Țvetkov, G. Zorin ș.a.).
­ elaborarea bazelor conceptuale privind metodica cri­minalistică (A. Kolesnicenko, I. Vozgrin, V . Obrazțov).

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
5­ expertologia judiciară (A. Vinberg, A. Șleahov, N. Ma­
lahovskaia, Iu. Koruhov, V . Snetkov, A. Volînski, E. Ros­
sinskaia, T. Averianova ș.a.).
­ victimologia criminalistică (V . Burdanova, V . Șikanov, V . Bîkov).
­ micrologia și odorologia judiciară (M. Vander, A. Vin­berg, M. Saltevski, V . Șikanov, G. Fiodorov)
­ aplicarea mașinilor electronice de calcul în urmăr irea
penală, matematizarea și algoritmizarea procesului de cercetare a infracțiunilor (N. Polevoi, R. Lanțman,
Z. Kirsanov, L. Aroțker, N. Selivanov, A. Șatalov).
Cele menționate mai sus permit a conchide că școala
sovietică de criminalistică de până la 1991, luând în con­
siderație spectrul și nivelul cercetărilor, realizările ei, mai cu
seamă în soluționarea problemelor teoretice, poate fi plasată
printre cele de frunte, prezentând o bază științifică și practică
solidă pentru dezvoltarea de mai departe a criminalisticii,
prin eforturile comune ale savanților care activează astăzi în
statele apărute în urma destrămării URSS, inclusiv în
Republica Moldova.

55A reacționa insuficient de rapid sau ineficient la ceea
ce se întâmplă în jurul nostru este la fel ca și cum nu am
reacționa deloc. Încremenirea în fața schimbărilor ce necesită
reacție poate fi numită drept Lovitură dată de Viitor.
E. TOFFLER
Cine se străduiește să-și învingă natura sa, las’
să nu-și pună sarcini nici prea grele și nici prea ușoare,
deoarece în primul caz va fi mereu dezamăgit de eșecuri,
iar în al doilea caz va obține puține succese,
cu toate că va învinge adeseori.
F. BACON
Visul nu este un refugiu de la realitate,
ci un mijloc de a ne apropia de ea.
S. MAUGHAM
§4. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră
În Moldova, istoria dezvoltării criminalisticii ca știință
a sistemului de drept înc epe mai cu seamă in perioada aflării
republicii în cadrul fostei Uniuni Sovietice. După cum afir­
ma profesorul R. Belkin, istoria acestei științe rămâne c omu­
nă pentru toți membrii acestei Uniuni, indiferent de limba
în care actualmente o expunem [1, p. X].
Oricum, consolidarea acestei ramuri este strâns legată
de procesul de formare a org anelor de ocrotire a normelor
de drept în RSS Moldovenească – parte constituentă a fostei
URSS. Până la anexarea forțată a Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, folosirea m etodelor și mijloacelor tehnico­
științifice în activitatea de co mbatere a criminalității pe teri­
toriul Basarabiei s­a sprijinit pe sistemul de drept românesc,
în structura căruia criminalistica ocupa o poziție distinctă.

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
56La sfârșitul anilor ’30 ai sec. XX, școala criminalistică din
România era deja constituită, cu tradiții aproape centenare,
slujită de personalități bine cunoscute. Se bucurau de p opu­
laritate lucrările profesorului C. Țurai „Elemente de poliție tehnică” (1937); E. Bianu „Ta ctica și tehnica percheziționării”
(1941); V . Sava „Manual de dactiloscopie” (1943) ș.a. Însă dezvoltarea ulterioară a criminalisticii naționale a fost in­
fluențată de școala sovietică de criminalistică, țara noastră
aflându­se în spațiul URSS timp de jumătate de secol.
O dată cu declararea RSSM, în 1940, se desfășoară lu cră­
ri de creare a sistemului judiciar al organelor Procuraturii, a
Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne (NKVD)
– activități întrerupte de război și reluate în 1944.
Prima subdiviziune de criminalistică, care se numea Bi­
roul te hnico­științific, în frunte cu I. V . T eriohin, expert cri­
minalist superior, a fost înființată la 14 octombrie 1940 în cadrul serviciului special al Direcției de miliție a Com isaria­
tului Poporului pentru Afacerile Interne.
Patru ani mai târziu, această unitate este transform ată în
subsecție tehnico ­științifică (STȘ) în componența biro ului
operativ, condusă consecutiv, în diferite perioade, de P . K. Olei­
nikov (1944 ­1952), S. V . Alfiorov (1952 ­1955), N. I. Pekarov­
ski (1955 ­1961), D. T. Pavlenok (1961 ­1965), în iunie 1965
aceasta fiind reorganizată în secție tehnico­științifică a Di­recției de miliție a Ministerului de Ocrotire a Ordinii Publice
(MOOP RSSM).
Principala sarcină a unităților criminalistice din sistemul
organelor afacerilor interne consta în acordarea sprijinului tehnico­științific serviciilor operative de investigație, pre­cum și organelor de anchetă ale MAI, Procuraturii, MGB­KGB­lui în descoperirea și cercetarea infracțiunilor, iden­tificarea autorilor faptelor penale. Colaboratorii acestor un ități

57§4. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră
acordau ajutor criminalistic în realizarea măsurilor op era­
tive de investigații, acțiunilor de anchetă, în examinarea pro­
belor materiale prin efectuarea unor expertize simple, tra di­
ționale. În cazul în care apărea necesitatea efectuării unor investigații criminalistice mai complexe, lucrătorii org ane­
lor de anchetă, instanțele de judecată erau nevoite să se ad­
reseze la instituțiile de expertiză judiciară ale Ucrainei din Conducătorii serviciului criminalistic
al Ministerului Afacerilor Interne în epoca sovietică

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
58orașele Odesa, Kiev, Harkov, precum și la Institutul Unional
de cercetări științifice privind expertiza judiciară (Moscova),
alteori – la institutele de ramură ale Academiei de Științe
din republică.
Această stare de lucruri a existat până la 28.06.1962, da­
tă când guvernul RSSM, prin hotărârea nr. 535­p, a decis în­
ființarea unui laborator criminalistic de cercetări științifice
propriu pe lângă Universitatea de Stat din Chișinău, care pes­
te puțin timp d evine un centru științifico­practic de dezvol­
tare a acestei ramuri de drept în Republica Moldova.
Primul director al laboratorului, numit la 22.09.1962, a
fost N. S. Volvaci, colaborator științific superior, inv itat de la
laboratorul similar din or. Odesa. A dirijat timp îndelungat cu această instituție, ulterior reorganizând­o în l aborator de
cercetări științifice în ramura expertizei judiciare.
În 1971, o dată cu crearea Ministerului de Justiție al RSSM,
laboratorul este transferat în subordinea acestui minister, la început ca filială a I nstitutului Unional de cercetări științifice
privind e xpertiza j udiciară, iar mai târziu – ca instituție repu­
blicană autonomă. Inițial, structura laboratorului avea două secții – de expertiză cr iminalistică și de expertiză te hnică
auto. Mai târziu, secția de expertiză cont abilă din cadrul Di­
recției de revizie și co ntrol a Min isterului de Finanțe a fost
de asemenea tra nsferată în subordinea acestui laborator. Pe
lângă efe ctuarea expe rtizelor judiciare și participarea în c ali­
tate de sp ecialiști la a cțiunile de anchetă, personalul lab orato­
rului de sfășoară și ce rcetări științifice în domeniul expe rti
zei
judiciare și crimin alisticii în cadrul unor programe unionale.
În anii ’60, își începe activitatea de colaborator al secției de
expertize criminalistice cunoscutul criminalist S. Gh. Doraș,
specialist în expertiza documentelor. Cerc etarea scrisului și
a vorbirii în scris în actele executate în limba română au con­
stituit preocupările de bază ale acestui savant și pedagog,

59§4. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră
dânsul susținând teza de doctorat pe această temă. La ora
actuală, conferențiarul universitar S. Doraș desfășoară o a cti­
vitate prodigioasă la catedra Drept pr ocesual penal și cr imi­
nalistică a facultății de Drept a Un iversității de Stat din Mol­
dova, impunându­se prin editarea primelor două volume
ale manualului de criminalistică, de o valoare incontestabilă
pentru consolidarea și dezvoltarea cunoștințelor crimin alis­
tice in țara noastră.
Cercetări științifice solide se efectuau și în secția de exper­
tiză autotehnică, condusă în perioada anilor 1972­1978 de A. M. Țvang, care a pregătit, de asemenea, și a susț inut teza de
doctorat în problema vizând ghidarea autom atizată a ampli­
ficatoarelor de frânare ale automobilelor. În această secție, condusă ulterior de către cunoscutul specialist în mat erie
M. V . Hapatnikovski, a fost elaborată o metodică autentică de
evaluare a mijloacelor de transport auto și a pr ejudiciului ma­
terial cauzat acestora ca urmare a accidentelor rutiere.
Specialiștii laboratorului, în colaborare cu Institutul
Unional de ramură, au realizat, prin metode instrumentale
de investigație, o serie de cercetări privind expertiza țesutu­
rilor textile arse, formarea unei bănci de date privind materia­
lele fibroase și articolele confecționate din ele etc.
V . Postevca, colaborator al acestei secții, a realizat un șir
de cercetări științifice privind examinarea chimică a artico­
lelor confecționate din cauciuc și polimeri, încheiate cu pre­gătirea și susținerea tezei de doctor în acest domeniu. Exper­
ții biologi în comun cu colegii lor din Minsk, Kiev, Alma­Ata,
Harkov, Moscova au efectuat o serie de analize complexe ale
diferitelor obiecte drept corpuri delicte, în particular, a fire­
lor de păr provenite de la animale, elaborând metodici parti­culare de cercetare, utilizate de specialiștii criminaliști din
țară și de peste hotare.

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
60Mai târziu, în baza unei hotărâri a Guvernului Republicii
Moldova, laboratorul este transformat în Institut Republican
de Expertiză Judiciară și Criminalistică de pe lângă Min iste­
rul Justiției, condus consecutiv de către dr. M. Demcenco, S. Melnicenco, dr. hab., profesor M. Gheorghiță. Prin legea nr. 371­XVI din 29.12.2005, Institutul capătă o altă denumire
– „Centrul Național de Expertize Judiciare” (CNEJ), condus astăzi de către un practician experimentat, Gh. Crețu.
Structura Centrului include cinci laboratoare: de cr imi­
nalistică. de fizică și chimie legală. expertize autotehnice. expertize tehnico ­incendiare. expertize judiciare economice.
Pe lângă aceasta, CNEJ are filiale în mun. Bălți, or. Ca­
hul, în care se efectuează, mai cu seamă, expertize aut oteh­
nice și contabile­economice.
Serviciul criminalistic al Ministerului Afacerilor Interne
s­a extins, pe măsură ce sporeau necesitățile practicii de apli­care a metodelor și mijloacelor tehico­științifice în cercetarea
infracțiunilor, fiind înzestrate laboratoarele cu utilaje și dis­
pozitive tehnice moderne.
În anii ’60, în unele secții raionale de miliție mai impor­
tante, au fost instituite unități de experți criminaliști, care și­au asumat o parte din sarcini vizând participarea la acțiu­
nile de anchetă, la activitățile operative de investigație, pre­
cum și la efectuarea unor expertize tradiționale. Din 1965
pînă în 1969, acest serviciu a fost condus de doctorul în drept I. K. Șahrimanian, ulterior – doctor habilitat în drept,
profesor al Academiei de Miliție din Moscova.
Pe parcursul anilor ’60 ­’80, serviciul criminalistic al MAI
a fost reorganizat de mai multe ori, fiind instituite: secția teh­nico­științifică, secția tehnico­operativă, secția de expe rtiză
criminalistică. În acest răstimp, au apărut noi subsecții: de
expertize speciale (fizico­chimice, biologice, tehnice in cen­

61§4. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră
diare, ale produselor alimentare), de aplicare a tehnicii spe­
ciale, de implementare a sistemului monodactiloscopic de
înregistrare și urmărire penală ș.a. În acest răstimp, inclusiv
până astăzi, serviciul a fost condus consecutiv de A. N iki­
tenko, V . Konev, F . Cornea, P . Gavrilan, S. Covale vschi, S. Bos­
tan, N. Gaibu, A. Rotari, Gh. Crețu.
La începutul anilor ’90, acestui seviciu i s­a dat o nouă
denumire – Centrul de expertize și examinări criminalistice,
trecut în componența Departamentului de poliție criminală.
Această restructurare a fost însoțită de o majorare semni­ficativă a personalului, care la ora actuală variază între 170­
190 de specialiști ce activează în laboratoare create în fiecare
comisariat de poliție din țară, îndrumate metodic de către Direcția tehnico­criminalistică a MAI din RM. Această Di­
recție, condusă astăzi de către un practician experimentat, Iu. Florea, cuprinde: secția evidențe criminalistice și ide nti­
ficări. secția examinări speciale. secția bomb­tehnică. secția tehnică operativă. secția metodico­științifică, precum și la­boratoare specializate: de transport auto, a comportamen­
tului simulat (poligraf), radiologic, fonoscopic, de cercetare
a drogurilor „Nord” [17].
De implementarea realizărilor științei criminalisticii și
medicinii legale în practica de urmărire penală este pr eocu­
pat și Serviciul de medicină legală (SML) al Republicii Mol­dova, subordonat Ministerului Sănătății și Protecției S ocia­
le, care a fost instituit la 27 septembrie 1951. Astăzi, SML, condus de prof. univ., dr. habilitat în medicină Gh. Baciu,
întrunește peste 250 de angajați, dintre care circa 100 sunt
medici legiști ce activează în toate centrele raionale [21]. Ini­
țial, Serviciul, intitulat Birou Republican de expertiză m edi­
co­legală, a fost condus de Petru Areșev. Ulterior, din 1958, în fruntea acestei instituții, timp de 30 de ani, s­a aflat Petru

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
62Maximov, care a contribuit substanțial la dezvoltarea medi­
cinii legale și a criminalisticii în țara noastră.
Centrul de Medicină legală – coordonator metodic al
Serviciului în ansamblu, se află în mun. Chișinău și include
două secții municipale (tanatologie, secția chimică) și patru
laboratoare specializate: investigații biologice. toxicona rco­
logie. histopatologie. laboratorul medico­criminalistic.
Un aport considerabil în dezvoltarea criminalisticii prac­
tice în Moldova și­au adus și lucrătorii Procuraturii, în spe­
cial, serviciul procurorilor criminaliști, înființat la începutul
anilor ’70 ai sec XX. Mulți colaboratori ai Procuraturii, ai
MAI din RM, ai altor organe de ocrotire a normelor de drept din așa­zisa „garda veche” , care s­au ocupat de cercetarea și
descoperirea crimelor grave, cunosc numele vestitului sa­vant criminalist M. Pohis. Autor și coautor al multor lu crări
științifice, el a pregătit și a susținut teza de doctor în drept pe problema cercetării omuciderilor însoțite de de zmembrarea
cadavrului, care nu și­a pierdut actualitatea nici până în pre­zent. Nu mai puțin respect merită munca depusă de pr ocu­
rorii crim inaliști O. Bîțco, S. Șcreabaci, A. Magdaliuc, cuno­
ștințele și experiența cărora au făcut posibilă desc operirea
unei serii de crime cu un mare „ecou” în anii ’80 ­’90 ai se­
colului trecut.
La consolidarea și dezvo ltarea științei criminalisticii în
Moldova o contribuție incontestabilă au avut­o și alți savanți
criminaliști, o bună parte dintre care îmbină lucrul științific
cu activitatea de educație și instruire a noilor generații de juriști la Universitatea de Stat, Universitatea Liberă Inte rna­
țională, Academia de Poliție și la alte instituții de învățământ.
Astfel, în diferite perioade, au fost pregătite și susținute teze
de doctor în ramura criminalisticii de către A. Teleucă ,
D. Z abunov , V . Lungu, C. Mîrza, V . Hrustaliov, Gh. Golu­

63§4. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră
benco, M. Gheorghiță. Profesorul universitar M. Gheorghi­
ță a pr egătit și a susținut în 2001 teza de doctor habilitat în
drept la specialitatea criminalistică, anticipată de publicarea
unei mon ografii și a altor materiale cu un caracter didactic
pe pr obleme ce țin de cercetarea crimei organizate. În ulti­
mii ani, el a tipărit și alte lucrări în materie de tactică cr imi­
nalistică [22], contribuind substanțial și la realizarea unor manifestări știin țifico­practice pe problemele criminalisticii
și expertizei judiciare [16].
La ora actuală, în legătură cu definitivarea reformei judi­
ciare și de drept în țară, armonizarea legislației naționale cu
standardele europene, majorarea numărului facultăților de profil în instituțiile de învățământ superior și mediu sp ecia­
lizat, munca de cercetare științifică a practicienilor și a sa­vanților criminaliști s­a înviorat. De un real folos pentru
specialiștii din teren, dar și pentru studenții facultăților de
drept, sunt cărțile elaborate de colectivele de practicieni din
cadrul MAI din RM, de la Centrul Național de Expertiză
Judiciară de pe lângă Ministerul Justiției, Institutul de Refor­
me Penale, alte instituții, lucrări precum sunt: „Cercetarea la
fața locului” (Îndrumar metodic). Ch., 2002. „Ghid de ex­pertize judiciare” . Ch., 2005. „Examinarea medico­legală a
cadavrului la fața locului” . Ch., 2004. „Expertiza judiciară în
cauzele privind minorii” Ch., 2005 ș.a. Acest fapt este deter­minat și de extinderea contactelor cu colegii din străinătate,
de participarea activă a criminaliștilor moldoveni la diverse
Simpozioane criminalistice internaționale, mai cu seamă în
România, dar și de stagiile făcute de aceștia pe diverse do­
menii de profil în țări dezvoltate (SUA, Israel, Turcia ș.a.),
care, fără îndoială, influențează pozitiv și activitatea practică de aplicare a noilor metode și mijloace științifice în co mba­
terea criminalității [18].

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
6
Participanți la simpozionul internațional de criminalistică
desfășurat la Universitatea Liberă Internațională din Moldova.
Chișinău, 24-25 septembrie 2004
Cele menționate permit a ne exprima convingerea că
criminalistica națională, sprijinindu­se pe bogata practică a
criminalisticii sovietice, îmbinată eficient cu realizăr ile ac­
tuale ale țărilor dezvoltate, ale tehnologiilor informaționale
avansate, va evolua în continuare, astfel încât să contribuie
cu propria experiență la îmbogățirea fondului general de cu­
noștințe criminalistice pe plan mondial.

65§4. Dezvoltarea criminalisticii în țara noastră
Bibliografie și note
1. Белкин Р . С. История отечественной кримин а­листики. М.:
Изда­тельство Норм а­, 1999.
2. Сitat după: Ба­ ев О. Я. Основы кримин а­листики: курс лекций.
М.: Экз а­мен, 2001.
3. Возгрин И. А. Введение в кримин а­листику: История, основы
теории, библиогр а­фия. СПб.: изд а­тельство “ Юридический
центр Пресс” , 2003.
4. Алесковский С. Ю., Ауб а­киров А. Ф. Нетр а­диционн а­я крими­
на­листик а­: Учебное пособие. Алм а­ты: АЮ ­ВШП «Адилет»,
2003 // http:www.poligraf.sp.ru/kazahst.html.
5. Торв а­льд Ю. Век кримин а­листики: / Под. ред. Ф. М. Реше тни­
кова­. –3­е изд. М.: Прогресс,1991.
6. Cârjan L. Tratat de criminalistică. București, Ed. PINGUIN BOOK,
2005.
7. Белкин Р . С. Кримин а­листическ а­я энциклопедия. М., 1998.
8. Аверьянов а­ Т., Белкин Р . С., Корухов Ю. Г ., Россинск а­я Е. Р .
Крими на­листик а­. Учебник для вузов. Под ред. профессор а­
Р . С. Белкин а­. М.: Изд а­тельск а­я групп а­ НОРМА­ИНФРА. М.,
1999.
9. Măcelaru V . Balistica judiciară. București, 1972.
10. Якимов И. Н. Кримин а­листик а­. Руководство по уголовной
технике и т а­ктике. Новое изд., перепеч. c изд. 1925 г. М.:
ЛексЭст, 2003.
11. Г росс Г . Руководство для судебных следов а­телей к а­к систем а­
крими на­листики. Новое изд. переп. c изд.1908 г. М.: ЛексЭст,
2002.
12. Gheorghiță M. Criminalistica. Partea I. Introducere în crim ina­
listică. Chișinău. 1995.
13. Кримин а­листик а­: Учебник / Отв. ред. Н. П. Яблоков. 3 ­е изд.,
перер а­б. и доп. М.: Юристъ, 2005.
14. Белкин Р . С. Курс кримин а­листики: Учеб. пособие для вузов. 3 ­е
изд., дополненное. М.: ЮНИТИ ­ ДАНА, З а­кон и пр а­во, 2001.
15. Крылов И. Ф. История отечественной кримин а­листики /
Кримин а­листик а­: Учебник / Под ред. И. Ф. Крылов а­, А. И. Ба­ с­
трыкина­. М.: Дело, 2001.

Capitolul I. Istor Ia dezvoltăr II ștIInțe I CrImInal IstICa
6616. Criminalistica la începutul mileniului trei: Constatări, tendințe,
perspective: Materialele simpoz. int. de criminalistică, 24­25 sept.
2004 / col. de red.: Mihail Gheorghiță (preș.)…­Ch.: Î.I. „Angela
Levința” , 2005.
17. Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova. Dire cția
Tehnico­criminalistică/http:mai.md.dirtehncrim_ro/ .
18. În ultima perioadă, savanții și practicienii criminaliști din Repu­
blica Moldova participă tot mai activ la lucrările diverselor simpo­
zioane internaționale de criminalistică. Legături strânse în acest sens s­au stabilit mai cu seamă cu colegii din România (Asociația
Criminaliștilor din România, Societatea Română de Criminologie și
Criminalistică, Academia de poliție «Alexandru Ioan Cuza» ș.a..
19. În Franța, marcarea cu fier roșu a fost abolită de o lege adoptată
la 31 august 1832. A se vedea în acest sens: Charles Diaz. La police
technique et scientifique. Presses Universitaires de France, Paris,
2000.
20. Ба­ стрыкин А. И. Д а­ктилоскопия. Зн а­ки руки. СПб.: Ореол,
2004.
21. Ziarul „Timpul” din 14 septembrie 2001.
22. A se vedea, spre exemplu: M. Gheorghiță. Tezele generale ale tac­
ticii criminalistice, Chișinău, 2004. Tactica cercetării la fața locu­lui, Chișinău, 2004. Tactica reținerii bănuitului, învinuitului, Ch i­
șinău, 2004 ș.a.
23. Locard Edmond. Traité de criminalistique. Lyon.: Joannes
DESVIGNE et ses FILS, 1931.
24. Хижняк Д. С. Процессуа­ льные и кримин а­листические про­
блемы т а­ктики следственных действий. М.: Изд а­тельство
«Юрл итинформ», 2004.

67Nu este nimic mai practic decât o bună teorie.
R. Kirchhoff
Inovațiile nicicând nu vin de sus. Acestea totdeauna se ridică
de jos, la fel ca și copacii care nu cresc din cer spre pământ, dar
de jos în sus, dacă semințele lor odată au căzut de sus.
C. JUNG
Nu există nimic atât de perfect ca să fie liber de orice reproș.
ESOP
capitolul II
obIecTul ș I SIST eMul c RIMI nAlISTI cII
§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu
al științei criminalistica
Termenul „criminalistică” provine de la latinescul „cri ­
men” , „criminis” – acuzație de infracțiune („infractio” , „in ­
fractionis”).
Inițial, acest termen însemna tot ansamblul de discipline
juridico­penale, însă mai târziu, la finele sec. XIX, Hanns
Gross, judecător de instrucție și profesor universitar austriac,
a separat criminalistica de la acest ansamblu de științe, atri­
buindu­i statut autonom și folosind primul această noțiune,
pentru a da denumire unei noi ramuri ce tratează tehnica,
tactica și metodica cercetării infracțiunilor.
Dicționarul explicativ al limbii române definește cr imi­
nalistica drept „știință care se ocupă cu cercetarea mijloacelor
și cu elaborarea metodelor pentru prevenirea infracțiunilor,
pentru examinarea probelor judiciare în vederea descoperirii
infracțiunilor săvârșite și a infractorilor” [2, p. 240].

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
68Deci, dacă am caracteriza­o pe scurt, criminalistica pre­
zintă știința ce contribuie la descoperirea și cercetarea infrac­
țiunilor, având menirea să asigure în aceste scopuri organele
ocrotirii normelor de drept cu metode, mijloace, rec oman­
dații elaborate în baza celor mai noi realizări ale domeniilor
naturii, tehnicii, științelor umanistice, ale altor ramuri de
cunoaștere. Bunăoară, în baza descoperirilor din domeniul fotografiei generale, a apărut fotografia judiciară – parte
componentă a tehnicii criminalistice. Realizările fizicii și ale chimiei au fost puse la temelia cercetării doc umentelor,
cunoașterea legilor fiziologiei omului au deschis posibilități
de examinare a scrisului de mână și a semnăturii, utilizarea
legităților psihologiei și ale logicii au înlesnit elaborarea
procedeelor de interogare și planificare a investigațiilor etc.
Chiar și misterioasele creste papilare de pe palmele mâinilor
au fost decodificate grație descoperirilor din biologie, medi­
cină, apariției posibilităților tehnice de a le depista, fixa și
ridica de la locul faptei.
Încă de la începuturile sale, criminalistica a ținut să­și
extin dă și să­și precizeze domeniul său de cunoaștere. Obiec­
tul de studiu al științei în ansamblu îl constituie toată realita­
tea lumii înconjurătoare. Totodată, fiecare din ramurile știin­
ței studiază o latură sau o anumită parte a acestei realități,
fie materială sau ideală.
De aici și întrebarea – ce studiază criminalistica, în gene­
re, care este obiectul ei de studiu, locul său în sistemul știin­
țelor? Răspunsul la aceste întrebări ar elucida și obiectivele criminalisticii, dacă acestea se deosebesc sau nu de sarcinile
altor domenii, menite, de asemenea, să contribuie la co mba­
terea criminalității: criminologia, dreptul penal, dreptul pro­
cesual penal etc.
Într­un șir de țări occidentale, criminalistica este tratată
similar ­ ca o știință a descoperirii și cercetării infracțiunilor,

69§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
însă de multe ori aici se includ cunoștințe din medicina
legală, toxicologie, criminologie, psihologia judiciară și din
alte domenii de cunoaștere [3, p. 40­49].
Prin urmare, doar deosebirea distinctă a obiectului și a
sarcinilor îi poate oferi criminalisticii statut independent față de alte științe din cadrul ciclului juridico­penal.
Dacă ne­am referi succint la istoria dezvoltării teoriei
despre obiectul de studiu al criminalisticii, am observa că literatura de specialitate atestă o mare diversitate de păreri
în acest sens, care, în fond, redau evoluția științei și a viziu­
nilor asupra obiectului ei de studiu în fiecare din etapele sale
de dezvoltare și existență.
De exemplu, întemeietorul acestei științe, Hanns Gross,
în opera sa „Manualul judecătorilor de instrucție în sistemul
criminalisticii” (1898), considera criminalistica „o știință a
stărilor de fapt în dreptul penal” , adică o disciplină care stu­
diază latura reală a faptelor ce cad sub incidența dreptului
penal. „Criminalistica, prin natura sa – scria el la acea vreme
– începe să acționeze atunci când dreptul penal, de asemenea,
prin caracterul sau, își încheie activitatea: dreptul material
penal are ca obiect de studiu crima și pedeapsa, dreptul pro­
cesual penal cuprinde în sine regulile de aplicare a dreptului
material penal. Însă prin ce mod a fost comisă infracțiunea,
cum pot fi cunoscute și descoperite aceste moduri de ope­
rare, care au fost motivele comiterii lor, ce scopuri au fost urmărite – despre toate acestea nu ne vorbește nici drep tul
penal și nici cel procesual penal. Aceasta constituie obiectul
criminalisticii și a părții ei speciale – psihologia criminală”
(cursivul nostru – G. G.) [4, p. VII].
Din definiție se observă că, chiar de la începuturile cri­
minalisticii, obiectul ei, adică fenomenele studiate de noul
domeniu de cunoaștere, au fost conturate destul de clar și
acestea au rămas, în esență, neschimbate până la ora actuală:

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
70pe de o parte, modurile de comitere a infracțiunilor, astăzi
privite mai larg – activitatea infracțională, iar pe de altă par­
te, cunoașterea și descoperirea acestora, în accepția actuală
– activitatea criminalistică de descoperire și cercetare a in­
fracțiunilor.
La acea primă etapă de dezvoltare a criminalisticii, în
cadrul căreia se făceau doar acumulări importante de mate­
riale empirice, obiectul ei era determinat și ca „cele mai oportune moduri și procedee de aplicare a științelor naturii
și cunoștințelor tehnice în cercetarea infracțiunilor” (S. Tre­gubov, 1915), ca „mijloc de adaptare la necesitățile actului
de justiție a realizărilor științelor tehnice, naturale și medi­cale” (I. Iakimov, anul 1924).
Din aceste definiții se întrevede opțiunea savanților de
la acea vreme de a­i atribui criminalisticii un caracter pur tehnic, utilitar, intitulând­o și „tehnică penală” , „tehnică po­
lițienească” – fapt determinat și de necesitatea justificării
apariției unei noi științe cu un obiect distinct, comparativ
cu cele juridice tradiționale. În aceste lucrări, dar și în pri­
mele manuale de criminalistică, atenția savanților se axa doar asupra obiectului special al criminalisticii, menți onân­
du­se că această știință studiază doar ceea ce ea elaborează
– procedeele tactice, tehnice, metodele de cercetare a infrac­
țiunilor în baza generalizării practicii de anchetă și utilizării
datelor unor științe naturale, tehnice etc. Poate doar poziția cunoscutului cercetător B. Șaver se deosebea în acest sens de toate celelalte prin faptul că a încercat să definească cr imi­
nalistica nu prin ceea ce ea elaborează, dar prin ceea ce ea
studiază – „procedeele și modurile de comitere a infracțiunii,
urmele rămase după săvârșirea acțiunilor criminale sau
lăsate de infractor, datele științelor naturale și tehnice… ” [18,
p. 66]. Cu toate că această idee a rămas neobservată, aici,

71§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
indirect, se întrevăd unele elemente ale obiectului general al
criminalisticii – activitatea infracțională și rezultatele reflec­
tării ei în ambianța înconjurătoare – sferă socială, ce necesită
o abordare științifică, la fel ca și oricare altă dimensiune a
activității umane.
Ulterior, sistematizarea experiențelor practice a condus
la delimitarea clară a compartimentelor de tehnică, tactică
și metodică de cercetare a anumitor genuri de infracțiuni. A
început să se înțeleagă că cercul fenomenelor studiate de
acest domeniu este mult mai larg decât simpla percepere a
criminalisticii ca o ramură tehnică aplicată.
La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în spațiul fos­
tei URSS s­a statornicit noțiunea tradițională de crimin alis­
tică, reflectată anterior și în primele manuale de profil (anii
1935, 1938) ca știință ce vizează mijloacele tehnice, metodele
și procedeele de depistare, fixare și examinare a probelor în
scopul descoperirii și prevenirii infracțiunilor (A. Vinberg, S. Mitricev).
Această definiție, care reprezenta așa­numitul concept
pragmatic al obiectului criminalisticii, a fost acceptată de
mai mulți criminaliști de la acea vreme. În unele țări, inclusiv România, opinia în cauză, cu unele precizări, datorită rolului
ei pozitiv în separarea obiectului și autonomizarea științei
criminalisticii în ansamblu, este împărtășită și de savanții contemporani (C. Suciu, E. Stancu, I. Mircea, V . Bercheșan, L. Cârjan, V . Lăpăduși, L. Ionescu ș.a.).
Mai târziu, odată cu elaborarea teoriilor criminalistice
particulare, dar și a celor general teoretice, această definiție
a încetat să corespundă ideilor moderne cu privire la obiectul
unui domeniu de cunoaștere. În a doua jumătate a anilor ’60
ai sec. XX, criminalistica a atins un grad mai avansat de dez­
voltare, de aceea, obiectivul ei principal se credea nu doar

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
72generalizarea și sistematizarea datelor empirice, dar și cu­
noașterea legilor realității obiective ce acționează în sfera fe­
nomenelor studiate de ea. Fără a scoate în evidență leg ăturile
iminente ce există între fenomenele ce urmează a fi cun oscu­
te, este dificil a pătrunde în esența acestora. C unoașterea lor
prezintă o premisă necesară pentru el aborarea unor noi mij­
loace tehnice și tactice, recomandații met odice destinate des­
coperirii și cercetării infracțiunilor. În anul 1967, R. Belkin
și discipolul său Iu. Krasnobaev au pr opus o nouă definiție,
bazată pe un alt concept – operațional, la t emelia căruia au
fost puse legitățile realității obiective st udiate de criminalisti­
că [5, p. 25]. După o serie de modificări (1968, 1970), în ul­tima redacție (1987), unul dintre acești autori – R. Belkin, a formulat­o astfel: „Criminalistica este știința privind legi­
tățile mecanismului infracțiunii, apariției informației despre infracțiune și participanții la aceasta, legitățile colectării, cer­
cetării, aprecierii și administrării pr obelor, cunoașterea că­
rora se rvește drept bază de elaborare a mijloacelor speciale
și metodelor de investigație judiciară și de prevenire a infrac­
țiunilor” [6, p. 9].
Această definiție a exprimat mai amplu gradul sporit de
dezvoltare a criminalisticii, specificul ei în raport cu alte știin țe ce au ca obiect de studiu, de asemenea, activitatea in­
fracțională și sfera combaterii criminalității. Ea a trezit un
interes științific deosebit prin însăși ideea sa metodologică
– studierea legităților ce țin de sfera investigațiilor judiciare,
ceea ce reprezintă de fapt obiectul special al criminalisticii.
Necesitatea evidențierii acestui obiect se explică prin faptul
că unul și același fragment al realității obiective poate fi stu­diat de diverse științe, fiecare dintre ele urmărind un int eres
știin țific distinct.
Activitatea infracțională, ca obiect general al crimina­
listicii , expusă și prezentată normativ în Codul penal, in­

73§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
clude în sine diverse genuri de comportament ilicit. Această
activitate este studiată nu numai de criminalistică, dar și de
dreptul penal, de criminologie, sociologie, statistică, psiho­
logie etc., fiecare valorificând aspectul său specific.
De fapt, obiectul general al criminalisticii nu este atât
activitatea infracțională la general, cât, mai cu seamă, unele genuri, tipuri și grupuri de infracțiuni aparte, datele gen era­
lizate ale cărora sunt necesare pentru a crea, respectiv, carac­
teristicile criminalistice ale acestor genuri, tipuri și grupuri de infracțiuni, manifestându­se ca instrumente – matrice
de descoperire a unor cauze concrete. Cât privește obiectul
special al criminalisticii , adică legitățile ce se manifestă cu
ocazia comiterii infracțiunilor și cercetării lor, menționăm
că nici în această problemă nu există unitate de păreri în
literatura de specialitate.
Din definiția dată de profesorul R. Belkin reiese că feno­
menele specifice de cunoaștere ale criminalisticii incluse în obiectul ei constituie: 1) legitățile mecanismului infra cțiunii.
2) legitățile apariției informației despre infracțiune și pa rtici­
panții la aceasta (inclusiv partea vătămată, uneltele și instru­
mentele infracționale etc.. 3) legitățile activității organelor
de drept privind descoperirea și cercetarea infracțiunilor,
adică colectarea, examinarea, evaluarea și administrarea pro­
belor. 4) „produsul” științific nemijlocit al științei, adică me­todele, mijloacele, procedeele, numite de către autor „sp ecia­
le” destinate cercetării judiciare și prevenirii infracțiunilor.
În această listă, primele două grupe de legități relevă
conexiunea dintre procesele ce au loc în cadrul evenimentului
infracțional, a treia grupă – raporturile respective din sfera
cunoașterii acestui eveniment de către organele competente
ale ocrotirii normelor de drept.
Analiza comparativă a definițiilor expuse de alți autori
denotă atât receptivitatea în întregime a ideii profesorului

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
7R. Belkin (I. Luzghin, G. Zuikov ș.a.), cât și acceptarea ei cu
unele rezerve (I. Panteleev, N. Selivanov ș.a.) sau dezacordul total cu ea (A. Vasiliev, V . Kolmakov ș.a.).
Savanții criminaliști moldoveni (S. Doraș, M. Gheorghi­
ță ș.a.), acceptând în fond ideea principală a acestei definiții, au exprimat opinii distincte în ce privește caracterul leg ită­
ților studiate de criminalistică. Astfel, conferențiarul un iver­
sitar S. Doraș susține că obiectul de cunoaștere al crim ina­
liștilor îl constituie doar „legitățile procesului de creare și administrare a probelor infracțiunii” , în baza cărora se ela­
borează metodele și mijloacele de cercetare criminalistică
[25, p. 7]. Deci, în definiție sunt incluse nu numai procesele
de reflectare și de cunoaștere a activității infracționale, ci și
produsul ei științific. Însă, dacă am lua în considerație faptul
că autorul în aceeași lucrare, la următoarea pagină indică modul de săvârșire a diferitelor infracțiuni ca element al
obiectului de studiu al acestei ramuri, putem conchide că
activitatea infracțională, a cărei latură importantă este mo­
dul de pregătire, comitere și tăinuire a infracțiunii, constituie
totuși o componentă a obiectului științei. Cunoașterea aces­
tor moduri este necesară pentru a stabili varietățile de urme
lăsate ca rezultat al folosirii unui sau altui mod de operare și,
în consecință – a legităților ce determină procesul de apariție
a probelor „în devenire” . Prin urmare, legătura dintre modul
de comitere și modul de descoperire a infracțiunii este o co­
nexiune constantă, iminentă, care prezintă un deosebit inte­
res pentru știința în cauză.
Pe lângă aceasta, folosirea de către autor a sintagmei
„crearea probelor” o considerăm oarecum convențională, în­
trucât la fața locului apar date faptice, informații despre in­
fracțiune și autorul ei, care doar pe viitor, adică după exper­tizarea urmelor și a altor materiale, se pot transforma în
probe judiciare.

75§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
Profesorul M. Gheorghiță consideră că obiectul crimi­
nalisticii prezintă „legitățile reflectării persoanelor și a obiec­
telor implicate în infracțiune” , precum și cele ce se manifestă
în procesul de „…acumulare, cercetare și utilizare a informa­
ției referitoare la pregătirea, comiterea, camuflarea infrac­
țiunii… ” [29, p. 8­9]. În această definiție, activitatea infrac­
țională ca obiect de cercetare este schițată indirect, întrucât
„acumularea… informației referitoare la pregătirea, comi­
terea, camuflarea infracțiunii” nu este altceva decât studierea activității infracționale în toate fazele ei de dezvoltare, cu­
noașterea cărora direcționează și elaborarea procedeelor de
descoperire și cercetare a acestora.
În doctrina criminalistică, după cum s ­a menționat, exis­
tă și puncte de vedere cu totul deosebite de cele analizate (A. V asiliev, V . Kolmakov, V . Koldin, V . Obrazțov).
Bunăoară, V . Obrazțov consideră criminalistica o știin­
ță despre tehnologia și mijloacele de administrare practică
a urmelor (activitatea de căutare și cunoaștere) în urmărirea
judiciară penală [7, p. 5]. Mai mult, el pune la îndoială faptul
că studierea activității infracționale este cuprinsă de obiectul
științei criminalistica, declarând destul de categoric că „aceas­
ta poate fi obiect de studiu, însă nu și a criminalisticii, ci a
altei științe, dacă aceasta va avea loc (dea Domnul să nu se
ajungă până acolo) – știința despre comiterea infracțiunilor
ce poate aduce contribuții la sporirea eficacității lor” [8, p. 12].
Este greu de acceptat o astfel de abordare. Aici noi îm­
părtășim poziția acelor autori (N. Iablokov, A. Exarhopulo
ș.a.), care consideră că investigarea infracțiunilor nu poate
fi concepută în afara analizei și reconstituirii celor întâmplate:
cum a fost comisă infracțiunea, ce urme și pe ce obiecte au
rămas sau neapărat trebuiau să rămână în urma acțiunilor
ilicite. Deci, investigarea criminalistică presupune în mod

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
76obligatoriu căutarea manifestărilor anumitor legități ce înso­
țesc pregătirea, comiterea și tăinuirea infracțiunilor. Această
părere este împărtășită de majoritatea savanților de profil,
însă unii consideră că definiția propusă de profesorul R. Bel­
kin necesită deja o rectificare.
Spre exemplu, O. Baev consideră că această determinare
reclamă unele precizări, ca urmare a implementării princi­
piului contradictorialității în activitatea judiciară. Astăzi, sub­liniază el, instanța de judecată își pierde calitatea de subiect al criminalisticii, de aceea termenul „investigație judi ciară”
a încetat să corespundă realităților de azi. Doar pă rțile ce
rivalizează (acuzarea și apărarea) devin cons umatori ad evă­
rați ai mijloacelor criminalistice, adică procurorul ca acu­
zator de stat, pe de o parte, și apărătorul inculpatului, pe de altă parte. Numai aceștia, exercitând funcțiile proc esuale ce
le revin, aplică metode și mijloace criminalistice în scopul
colectării și prezentării spre examinare a dovezilor. Anume ei trebuie să convingă instanța de judecată de ju stețea și
soliditatea pozițiilor adoptate. Sarcina instanței de j udecată
constă în a „asculta, a analiza și a pronunța o decizie legală și întemeiată” [52, p. 9­10].
Pe bună dreptate, astăzi judecătorul nu rezolvă sarcini
investigative, el validează probele prezentate, ascultă părerile părților ce concurează privind probitatea învinuirii, apr ecie­
rea ei juridică, personalitatea inculpatului, pedeapsa și alte chestiuni legate de acuzare în baza cărora, călăuzindu­se de
Lege și de convingerea sa intimă, soluționează cazul. Cele
menționate, însă, nu înseamnă, că judecătorul nu trebuie să dețină suficiente cunoștințe cu privire la posibilitățile cr imi­
nalistice la efectuarea actelor de urmărire penală și judiciară,
inclusiv a expertizelor, constatărilor tehnico­științifice și me­dico­legale, criteriile de apreciere ale acestora etc.

77§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
Profesorul A. Exarhopulo argumentează necesitatea sup­
limentării definiției profesorului R. Belkin cu încă un grup
de legități ce trebuie incluse în obiectul ei de studiu. Se are
în vedere legitățile apariției informației despre activitatea or­
ganelor de resort în procedurile procesual­penale. El men­
ționează că, „dacă infracțiunea se reflectă inevitabil în diver­
se urme (în sensul larg al cuvântului), atunci procedura de cunoaștere a acesteia se oglindește, de asemenea, în mate­
rialele dosarului penal și în memoria participanților la in ves­
tigație” [9, p. 12]. Aceste activități se reflectă, spre exe mplu,
în procesele verbale ale acțiunilor procesuale, în înr egistră­
rile audio sau video a rezultatelor realizării acestora etc. Pe bună dreptate, o astfel de adăugire ar avea și efecte pra ctice,
întrucât numai după materialele dosarului se poate judeca despre calitatea cercetărilor, dacă s­au aplicat sau nu mijloce criminalistice, dacă s­au efectuat sau nu acțiunile necesare
pentru stabilirea tuturor circumstanțelor cauzei.
În această ordine de idei, unii savanți (N. Iablokov,
A. Exa rhopulo [9,11]), consideră pe drept inacceptabilă și
propunerea de a lărgi obiectul de studiu al criminalisticii (S. Țvetkov, O. Baev, T. Volcețkaia ș.a.). Bunăoară, profesorul T. Volcețkaia susține că criminalistica trebuie privită ca o „știință despre probarea faptelor juridice” [12, p. 5], reco­mandările căreia pot fi utilizate nu numai în dreptul pr oce­
sual penal, dar și în dreptul procesual în general.
În literatura de specialitate se menționează pe bună drep­
tate că cunoștințele criminalistice se folosesc pe larg în d iver­
se sfere, inclusiv în cele ce nu țin de activitatea jud ecătorească
(activitatea bancară, asigurarea activităților de a ntreprenoriat,
activitatea detectivilor etc.) – fapt care deloc nu presupune că trebuie lărgit obiectul de studiu al crimin alisticii asupra aces­
tor domenii [11, p. 32]. Criminalistica a apărut din nec esitatea

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
78practică de a asigura organele de urmărire penală cu m etode
și mijloace tehnico ­științifice de luptă contra crim inalității –
direcție de dezvoltare care rămâne și astăzi neschimbată.
Mai mult decît atît, în legătură cu implementarea prin ci­
piului contradictorialității în activitatea judecătorească, mo­
dificarea unor funcții ale avocaților, judecătorilor, proc uro­
rilor, se propune ca în obiectul ei să se includă și studierea legităților legate de activitatea profesională a avocaților, ela­
borându­se recomandări privind tactica și strategia de apă­
rare [13, p. 44]. Cu alte cuvinte, criminalistica, la fel ca și procedura penală, trebuie să se transforme într ­o disciplină
bazată pe principiul contradictorialității, care să elaboreze
simu ltan recomandații concurențiale, cu conținut diametral
opus, adresate consumatorilor principali ai criminalisticii –
avocaților și acuzatorilor de stat. Această opinie a fost deja
analizată și respinsă pe bună dreptate de către o serie de savanți de profil în literatura de specialitate [9, 11, 14]. Pr ofe­
sorul R. Belkin subliniază, în legătură cu aceasta, că „nu
există criminalistică de apărare, după cum nu există nici
criminalistică de acuzare. Există, însă, noțiunea de aplicare
a cunoștințelor criminalistice de către apărător și de către
acuzator” [14, p. 87].
Activitatea apărătorului este dominată, în mare parte,
de interesele clientului, profitându­se de lacunele în legislație,
de greșelile procedurale comise în activitatea organelor de
urmărire penală. Elaborarea unor astfel de recomandații pot
fi calificate drept anticriminalistice, întrucât ele ar fi orientate
spre opunerea de rezistență cercetărilor în cauză, devenind,
în esență, absurde. Astfel de procedee pot fi formulate în
cadrul altei discipline, în particular – avocatura. De aceea,
are dreptate profesorul A. Exarhopulo atunci când declară
că apariția unei „criminalistici contradictoriale” va pune

79§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
punct dezvoltării criminalisticii ca știință chemată să con­
tribuie cu mijloacele sale în lupta cu criminalitatea.
În ce ne privește, considerăm că evoluția oricărei științe
este un proces continuu de autoidentificare și precizare a
obiectului său de studiu, a locului ei în sistemul științelor.
Orice de finiție nu poate fi liberă de „lacune” ca să satisfacă
exigențele tuturor savanților de profil, deoarece nici una din
aceste definiții nu poate să redea imaginea deplină a ansam­
blului de fenomene ce constituie obiectul de studiu al științei criminalistica. Spre exemplu, I. Pjescak consideră că în defi­
niție trebuie incluse nu numai legitățile apariției, dar și cele
de dispariție a probelor, întrucât și unele și altele sunt stu­
diate de criminalistică [10, p. 16].
Profesorul G. Zorin include în definiție, pe lângă „legi­
tăți” , și fenomenele cu caracter absurd, paradoxal [11, p. 33],
contradictoriu, aflate în opoziție față de adevărurile unanim
recunoscute, care în criminalistică poartă denumirea de „îm­
prejurări negative” . În acest sens, pot fi menționate și alte
fenomene, nu mai puțin însemnate ca legitățile în cauză, cum ar fi, spre exemplu, „pierderea probelor” din diverse m otive
(obiective sau subiective), alte evenimente întâmplătoare.
Din cele menționate se poate trage o singură concluzie:
că se pot face la infinit multiple încercări de a „îmbunătăți” definiția criminalisticii, de a formula o determinare „mai cri­
minalistică” decât altele și, în acest sens, nicicând nu se va
ajunge la un numitor comun. Diversitatea mare de formulări denotă nu atât diferența de păreri vis­a­vis de obiectul ei de studiu, cât mai curând deosebirile privind „esențialul în
obiectul ei de studiu” , ce trebuie inclus în definiție ca element
individualizator ce separă știința în cauză de altele, adiacente,
fără de care nu ar putea fi înțeleasă pe deplin nici chiar însăși noțiunea de criminalistică. Pentru H. Gross, acest „esențial”

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
80îl constituiau modurile de comitere și modurile de cercetare
a infracțiunilor, pentru I. Iakimov ­ mijloacele de adaptare
la necesitățile actului de justiție a realizărilor științelor teh­nice, naturale și medicale, pentru A. Vinberg – mijloacele tehnice, procedeele tactice și metodicile de descoperire și
cercetare a infracțiunilor, iar pentru R. Belkin și adepții săi
– legitățile ce se manifestă cu ocazia comiterii și cercetării
infracțiunilor [9, p. 19].
Prin urmare, ținând cont de cele menționate, credem că
orice definiție formulată în acest sens are dreptul la viață atâta timp cât ea nu schimbă imaginea generală a crim ina­
listicii și sistemului ei. În caz contrar, pot apărea și exista „în paralel” diverse „criminalistici” , cu sisteme și aparate cat ego­
riale diferite, ce pot deruta în mare parte pe studenți, dar și
pe lucrătorii practici, devenind uneori inutile în activitatea
de cercetare a infracțiunilor.
Indicele adevărat al oricărei științe este studierea de căt­
re aceasta a unui fragment al realității materiale, în scopul
relevării și analizei legăturilor ce există în această sferă, adică
descoperirea unor legi obiective.
În acest sens, fenomenele și procesele respective se ana­
lizează mai întâi la nivel empiric (colectarea, generalizarea,
sistematizarea faptelor), mai apoi se scot în evidență legitățile
lor esențiale (legăturile corelative) la nivel teoretic. Acestea
din urmă trebuie studiate și acest moment urmează a fi re­flectat în definiție. Însă, în contextul celor relevate mai sus,
credem că e corectă și poziția savanților care consideră că
studierea legităților nu este singurul obiectiv al științei cr imi­
nalistica. Obiectul ei cuprinde în fapt și fenomenele ce apar accidental, întâmplător, care individualizează într ­un fel fap­
ta, o fac irepetabilă.
Deci, la determinarea obiectului de studiu al științei în
cauză, pe lângă necesitatea „studierii legităților” , trebuie să

81§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
menționăm, în primul rând, ținta căutării, a „dezvăluirii, re­
levării unor astfel de legități” , precum și studierea even imen­
telor întâmplătoare ce se întâlnesc adesea în procesul de cer­
cetare a infracțiunilor. În plus, știința criminalistica ține cont și de cuceririle de ultimă oră, înregistrate în dom eniile
tehnicii, naturii, științelor umanistice, experiența pozi tivă
acumulată în această ramură pe plan mondial.
Pentru caracterizarea obiectului de studiu al crimin alis­
ticii, considerăm suficient a include în această noțiune as­pectele sus­menționate și „produsul” ei științific, adică me­
todele, procedeele, mijloacele și recomandațiile elaborate de
știință și destinate descoperirii și cercetării infracțiunilor.
Aici trebuie însă făcută încă o precizare.În literatura de specialitate, după cum s­a menționat,
majoritatea autorilor includ în definiția criminalisticii sin­
tagma „ea studiază legități” , acestea fiind enumerate. În legă­
tură cu aceasta, apare o întrebare: trebuie oare să redăm în
detaliu toate grupele de legități ce formează obiectul de stu­
diu al științei în cauză și, în genere, dacă trebuie să me nțio­
năm, în definiție, că ea dezvăluie și studiază anumite legități?
Pornind de la faptul că, potrivit scientologiei contem­
porane, obiectivul oricărei științe, inclusiv al criminalisticii,
este tocmai dezvăluirea și studierea unor legități, credem ad­
misibil a înlocui în definiție locuțiunea potrivit căreia cri­
minalistica este o „știință ce studiază legități” cu termenul
precum că ea prezintă „o știință” care, în această calitate, are
menirea să studieze legități. Această omisiune nu diminuează
deloc și nu știrbește plenitudinea definiției obiectului ei de
studiu. La ora actuală nu se mai pune la îndoială caracterul
științific al criminalisticii și, în acest sens, prin activitatea sa
creativă de generalizare și obținere a unor noi cunoștințe, ea
urmărește un singur scop – descoperirea adevărului știin­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
82țific, a legilor, legăturilor corelative ce există obiectiv în sfera
luptei cu criminalitatea. Cu atât mai mult, cu cât crim inalis­
tica, după cum s­a menționat, studiază nu numai legități,
dar și fenomene accidentale, care nu arareori prezintă obiec­
tul de cercetare al practicienilor dreptului în activitatea lor
profesională de combatere a criminalității. Unele activități,
spre exemplu, studiate de criminalistică, dar comise în stare
de iresponsabilitate, deși conțin elementele constituente ale infracțiunii, ele nu sunt recunoscute într ­o astfel de calitate.
Acestea prezintă delicte și instanța de judecată în astfel de
cazuri adoptă măsuri cu caracter medical.
Deci, aceste elemente, ce privesc unele legități, valabile
și necesare pentru a formula noțiunea de criminalistică, pot
fi omise în definiția obiectului de studiu al acesteia, care devi­
ne astfel mai laconică, mai simplă și mai armonioasă [37].
Prin urmare, criminalistica în calitate de domeniu de
studiu științific va cuprinde:
ș însăși activitatea de dezvăluire a legităților ca rezultat
al studierii obiectelor, fenomenelor și proceselor reale,
legate de evenimentul infracțional și procesul de cer­cetare a acestuia în faza de urmărire penală și cea de
judecată.
ș studierea legităților scoase în evidență și existente ale
obiectelor, fenomenelor și proceselor.
ș analiza fenomenelor, a proceselor și obiectelor întâm­
plătoare legate de infracțiune atât în faza de urmărire
penală, cât și în faza de judecată [37].
Luând în calcul aceste raționamente, criminalistica poa­
te fi definită, într ­o formă mai generalizată, ca știință ce stu­
diază activitatea infracțională, mecanismul de refle ctare a
acesteia în sursele de informații, precum și activ itatea de
stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin m eto­

83§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
de, procedee și mi j­loace speciale, elaborate în baza c unoaș­
terii acestor activități, a experienței pozitive și a re alizări­
lor științelor naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice.
De aici se observă că criminalistica, în calitate de știință,
are un dublu obiect de studiu:
1) legitățile realității obiective și fenomenele întâmplă­
toare ce se manifestă cu ocazia acțiunilor cu caracter infrac­
țional (pregătirea, comiterea și tăinuirea infracțiunilor), in­
clusiv legitățile reflectării acestor fapte în mediul înco njurător
și în memoria oamenilor.
2) legitățile și procesele accidentale ce determină munca
de stabilire a adevărului în procesul de descoperire, cercetare
si prevenire a unor astfel de fapte, inclusiv mecanismul de
reflectare a acestor activități criminalistice în materialele
dosarului penal și în memoria participaților la cercetare.
Cu alte cuvinte, ea studiază, pe de o parte, comporta­
mentul făptuitorului cu scopul de a­l cunoaște și preveni, iar
pe de altă parte – activitatea organului de urmărire penală și
a altor criminaliști cu scopul de a o cunoaște și a o optimiza.
Fiecare dintre aceste elemente își are structura și con­
ținutul său.
1. Activitatea infracțională și reflectarea ei în sursele
de informații
Este de la sine înțeles că eficacitatea cercetării infra cțiu­
nilor presupune buna cunoaștere a acestora, de unde și nece­sitatea permanentă de a le studia sistematic și sub toate
aspectele.
Dreptul penal, dreptul procesual penal, criminologia,
alte științe nejuridice (sociologia, medicina, psihologia) tra­tează mai cu seamă latura social­juridică a acestor fenomene, ceea ce este insuficient pentru a le cunoaște într ­atât, încât
să putem elabora metode și mijloace eficiente de combatere
și prevenire.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
8În literatura de specialitate se menționează, pe bună
drep tate, că activitatea infracțională, care include în sine
toate genurile de infracțiuni prezentate normativ în Codul
penal, trebuie privită ca oricare alt gen de activitate umană,
chiar ca proces tehnologic specific, în care făptuitorul acțio­
nează, utilizează mijloace infracționale, lasă diverse a mprente
în mediul înconjurător și în memoria oamenilor [60, p. 38].
Deci, ea este o parte a realității sociale și în acest sens
prezintă unele trăsături specifice.
În primul rând, ea are un caracter destructiv și nu fău­
ritor, afectează ordinea de drept, macină ca o tumoare orga­nismul social, deformează valorile general­umane, econo­
mia țării, amenință viața și bunăstarea fiecăruia.
În al doilea rând, activitatea infracțională, ca derivată a
fenomenelor sociale, se dezvoltă și se modifică odată cu so­
cietatea și, în acest sens, cele mai noi realizări ale științei și
tehnicii, alte succese ale progresului, sunt folosite fără întâr­
ziere de către infractori în activitatea lor criminală. Sporește
și gradul de profesionalism, de organizare, dotare cu arma­
ment, tehnici și tehnologii avansate, ceea ce conduce la trans­formarea acestui fenomen într ­un flagel permanent ce ame­
nință securitatea națională a statului.
În al treilea rând, activitatea infracțională prezintă o
structură destul de complexă, similară oricărei preocupări
sociale, un sistem ce conține o serie de elemente, dintre care
cele mai principale, sub aspect criminalistic, considerăm că
sunt următoarele: subiectul infracțiunii. mijloacele activită­
ții infracționale. obiectul atentatului. urmele activității in­fracționale [32, p. 33]. Să le analizăm succint.
­ Subiecții activității infracționale sunt personajele prin­
cipale ale infracțiunii (organizatorii, executorii, instig atorii
etc.), capabile de a exercita activități ce se pot reflecta în

85§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
mediul înconjurător. Acestea posedă anumite calități: bi olo­
gice, sociale, psihice, psihologice, care, de asemenea, se pot
oglindi în amprentele materiale rămase la fața locului, dar și
în memoria oamenilor.
În acest sens, un interes deosebit îl prezintă caracteristi­
cile care pot fi ușor determinate, sunt evidente, imuabile și,
în același timp, operante pentru descoperirea faptelor ilicite.
Spre exe mplu, semnalmentele exterioare frapante, desenul
papilar digital, deprinderile și aptitudinile profesionale ale
făptui torului etc.
Ținându­se cont de aceste caracteristici, se lansează di­
verse versiuni de urmărire penală, se organizează căutarea și
identificarea făptașilor, se elaborează tactica de interogare a acestora, se demască declarațiile de rea­credință etc.
­ Mijloacele activității infracționale . Această noțiune in­
clude cele mai diverse lucruri și obiecte ce se utilizează pen­
tru a se atinge scopul ilicit. Deci, ele trebuie înțelese cât mai
larg: o armă de foc, un mijloc de transport, o substanță otră­
vitoare sau dispozitiv exploziv, curent electric de înaltă ten­
siune, mijloace de legătură protejate, de observație și inter­ceptare ilegală etc. În timpul comiterii actului criminal, ace ste
obiecte creează urme materiale operante, pentru a reco nsti­
tui împrejurările cauzei, precum și pentru a identifica autorul.
Ansamblul de mijloace infracționale poate fi divizat în
câteva grupe esențiale: unelte (de spargere, instrumente,
obiecte contondente, substanțe lichide, pulverulente ș.a.). ar­
me (de foc, arme albe, dispozitive explozive ș.a.). surse de pericol sporit (mijloace de transport, dispozitive de uz cu­
rent, mecanisme de producere, fenomene fizice, substanțe
cu efect puternic și otrăvitor). forțe și fenomene naturale pu­
se în acțiune de către făptuitor (ruperea digului unui canal, surparea rocii în mină, tratarea pe ascuns cu radiații de înal­
tă frecvență etc.).

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
86– Obiectul atentatului sub aspect criminalistic este omul
și lucrurile materiale ce­i aparțin sau îl înconjoară: de la o
simplă yală a ușii până la sistemele bancare destul de com­
plexe. Acest element trebuie deosebit de conceptul juridico­
penal al obiectului infracțiunii, care abordează în principal
sfera relațiilor sociale. Deci, obiectul activității infracționale este orice corp material aflat în stare solidă, lichidă sau g azoa­
să supus unei acțiuni nemijlocite și susceptibil să o reflecte.
Personalitatea victimei sub aspect criminalistic trezește
interes prin însușirile și raporturile sale cu alte persoane – elemente care înlesnesc descoperirea și cercetarea faptei. De
pildă, în cazul omuciderii, o importanță deosebită prezintă
modul de viață, anturajul, viciile, când și cu cine a avut între­
vederi vi ctima înainte de deces etc. Astfel de date permit a
elabora versiuni cu privire la persoana interesată de moartea
victimei.
Important este să subliniem că marea diversitate de
obiecte din scena infracțiunii, de asemenea, poate indica
unele caracteristici ale făptașului. Spre exemplu, împrejurările
unui furt de bunuri din locuință pot semnala vârsta, sexul,
particularitățile fizice ale autorului etc. [55].
– Urmele activității infracționale în accepția largă sunt
diversele modificări ale stărilor de fapt și ale obiectelor din
lumea materială, dar și din sfera relațiilor sociale apărute ca
urmare a comiterii unei infracțiuni. În sens restrâns, urma este orice consecință remanentă ivită în faza finală a proc esu­
lui de reflectare a unui obiect pe suprafața sau în masa altuia.
Aceste urme, apărute obligatoriu și nedorit de infractor
în procesul acțiunilor infracționale, trebuie considerate drept
un rezultat colateral al acestora, scopul principal fiind satis­facerea unor necesități, dorințe, pasiuni însoțite de pricinui­
rea daunelor fizice, materiale, morale valorilor protejate de

87§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
lege. Adunate, fixate și expertizate procesual în cadrul acțiu­
nilor de urmărire penală, urmele materiale, dar și cele idea­
le, servesc ca surse de probă în activitatea criminalistică de
investigație a infracțiunilor și identificare a făptuitorilor.
Informația cu semnificație criminalistică privind ele­
mentele activității infracționale, dar mai cu seamă legăturile
și interdependența dintre ele permit a obține un tablou am­
plu al trăsăturilor criminalistice ale infracțiunii concrete. Ge­
neralizarea acestor date în cadrul studiilor complexe a unui
număr reprezentativ de cauze de acest fel formează cara cte­
ristica criminalistică sau modelul informațional al anumitor
genuri și categorii de infracțiuni, care include și imaginea
proceselor de reflectare a lor în realitatea înconjurătoare în
formă de urme – reflectare.
Deci, procesele de oglindire a activităților ilicite în câm­
pul infracțional prezintă, de asemenea, unul din obiectivele importante de studiu ale științei criminalistica. Nici una
dintre știi nțele existente nu își propune să examineze com­
ponentele materiale ce privesc reflectarea acțiunilor i nfrac­
ționale în sc ena unde acestea se desfășoară. Fiind într ­o co­
nexiune r eciprocă, determinată de unitatea de loc, de
omogenitatea pr eocupărilor criminale, urmele materiale în­
fățișează un m ecanism unic de comportament și de mani­
festare al autorului.
Utilizarea judicioasă a acestor urme deschid posibilități
de a reconstitui fapta, de a modela acțiunile făptuitorului, de a stabili unele caracteristici ale acestuia, utile pentru a­l iden­
tifica și a descoperi cauza în ansamblu.
În accepția largă a cuvântului, activitatea poate fi inter­
pretată ca un mod de existență al omului, o capacitate a aces­
tuia de a modifica realitatea. Deci, este un act de influență
exercitat asupra mediului material, un sistem de interferențe dinamice consecutive dintre om și lucrurile ce­l înconjoară,

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
88în care unul dintre obiecte influențează, iar celălalt recepțio­
nează această influență.
Prin urmare, infracțiunea, ca act operațional, este legată
de mediul în care aceasta se desfășoară, exercitând influență
asupra lui și reflectându­se totodată în el.
Reflectarea prezintă una din însușirile de bază ale mate­
riei și, în acest sens, orice fenomen în derulare se reflectă în
obiectele, stările de fapt, persoanele cu care acesta interac­
ționează. Rezultatele acestor reflectări reprezintă multiplele amprente ale infracțiunii și autorului ei, utile pentru a stabili
adevărul în cauzele cercetate.
Apariția urmelor și a altor surse materiale de informație
cu semnificație criminalistică are un caracter universal, con­stant, repetabil și indispensabil, supunându­se legităților obiective comune oricărui proces de reflectare a diverselor
activități, inclusiv a celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul cercetărilor,
să devină probe judiciare, ele trebuie adunate, examinate, evaluate și administrate conform cerințelor legii procesual
penale. Aceste operații efectuate de organele de ocrotire a
normelor de drept se supun, de asemenea, unor legități ce
trebuie stabilite de criminalistică, adică în ce condiții, când,
în urma căror acțiuni și procese apar aceste urme, cât timp
ele se păstrează, ca rezultat al căror factori și cum se modifică
[35, p. 17]. Aprofundarea cunoștințelor despre aceste legități constituie, de fapt, esența dezvoltării criminalisticii ca știin­
ță. În baza cunoașterii lor, dar și a altor evenimente ap ărute
întâmplător și legate de infracțiune, se elaborează m etode,
mijloace, procedee și recomandații practice de co mbatere și
prevenire a faptelor penale.
Prin urmare, pentru a cunoaște activitatea infracțională
și mecanismul de reflectare a ei în sursele de informații, știin­
ța cr iminalistica dezvăluie și studiază o serie de legități spe­

89§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
cifice, cele mai importante fiind următoarele:
ș conexiunea dintre elementele structurale ale sistemului
infracțiunii și gradul de reflectare a acestora în caracteristica
criminalistică a genului de infracțiuni.
ș legăturile comportamentale dintre subiectul infrac­
țiunii și alți coparticipanți, precum și cu victima, ce pot pre­
cede, însoți sau succede săvârșirea infracțiunii.
ș influența stărilor de fapt, a modului de comitere a
infra cțiunii, a calităților subiective ale făptașului asupra par­
ticularităților de desfășurare a actului infracțional.
ș repetabilitatea necesară a procesului de apariție a ur­
melor, care constă în faptul că la săvârșirea acțiunilor con­
crete, în condiții similare, vor apărea urme analogice (spre
exemplu, la tragerea sub un unghi față de suprafața unui
obiect dur, glonțul în totdeauna va lăsa o urmă de ricoșeu).
ș apariția informației legate de evenimentul infracțional
în conștiința victimei, a martorilor, bănuiților și învinuiților, luându­se în considerație factorii meteorologici, psihofizi olo­
gici etc. Aici se are în vedere că în criminalistică se ține cont și se folosesc realizările altor științe (psihologia, fizi ologia) pri­
vind însușirile biologice, fiziologice, psihologice ale omului. Sprijinindu ­se pe cunoștințele despre aceste legi tăți, crimi­
nalistica elaborează diverse procedee criminalistice de obți­
nere a informației verbale obiective în cadrul cercetărilor.
Ca să se înțeleagă mai clar acest ultim aspect, oarecum
destul de abstract, cităm un exemplu legat de audierea per­
soanelor.
Dacă, la începuturile criminalisticii, recomandațiile ei
se bazau în mare parte pe generalizarea materialelor empi­
rice, mai târziu, acestea se făceau numai după ce deveneau
cunoscute toate legitățile, inclusiv cele dezvăluite de alte
științe și care caracterizează fenomenul în ansamblu.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
90La acea etapă se recomanda, spre exemplu, să fie inte­
rogată urgent victima, martorul ocular, pentru a se obține
informații cât mai precise și veridice, necunoscându­se toate
aspectele specifice ce determină procesele de percepere și
reproducere a informației.
Caracterul selectiv și „stingerea” memoriei este o legitate
de percepere și păstrare în conștiință a informației. O altă legitate se manifestă prin faptul că procesul dispariției infor­
mației din memorie nu este o curbă în descreștere. Grafic,
ea se prezintă sub formă de depresiuni și vârfuri de impulsuri,
ceea ce înseamnă diminuarea sau sporirea volumului de in­formație recepționat. Evoluția acestui proces depinde de o
seamă de factori – capacitatea memoriei, condițiile și moti­vația perceperii, necesitatea memorizării etc. De aceea, vic­
tima, spre exemplu, poate relata mai exact și mai deplin
despre evenimentul infracțional peste câteva zile (de regulă, peste 5­7 zile) decât imediat după atentatul asupra sa. Acest fenomen se explică simplu: aflându­se sub imperiul celor în­tâmplate (emoții, teamă, suferințe), partea vătămată nu poa­
te să­și amintească unele detalii, iar mai târziu, calmându­se, le reproduce mai amplu și mai exact [35, p. 5­6].
Acest exemplu denotă faptul că procesul de percepere și
stocare în memorie a informației se caracterizează prin acțiu­nea simultană a unui complex de legități, uneori contra dic­
torii. Prin urmare, numai luarea în calcul a tuturor acestor factori deschide posibilități de a formula recomandări efi­
ciente, sprijinindu­ne pe caracterul obiectiv de desfășurare
a acestui fenomen, în cazul nostru – de obținere a informației
la audierea persoanelor.
2. Activitatea de investigație și stabilire a adevărului
în cauzele instrumentate, reflectarea ei în materialele dosarului și în memoria participanților la cercetare

91§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
Știința criminalistică studiază practica de descoperire și
cercetare a infracțiunilor în scopul elaborării unui cadru op­
tim de realizare a acesteia. Deci, este o activitate de căutare
și cunoaștere ce permite a stabili situațiile tipice de urmărire
penală ce apar pe parcursul cercetărilor pentru a elabora re­
comandații, procedee și mijloace specifice de soluționare a
acestora în cadrul diverselor varietăți de infracțiuni.
Raportată la activitatea infracțională, activitatea de des­
coperire și cercetare a infracțiunilor este antagonistă și g ene­
rată de prima. Se desfășoară, de regulă, în condițiile unei opuneri de rezistență din partea făptașilor. Deci, între aceste
activități există o legătura organică, care presupune că la ela­
borarea metodelor și procedeelor de investigație a infra cțiu­
nilor trebuie luate în calcul și analizate modurile de pregătire,
comitere și tăinuire a acestora de către făptași.
Obiectivul principal al activităților cu caracter crim inalistic
rezidă în descoperirea infracțiunilor și identificarea aut orilor,
elaborarea măsurilor de prevenire a astfel de fapte pe viitor.
Această activitate cuprinde câteva varietăți: activitatea
de cercetare a infracțiunilor. activitatea operativă de investi­
gație. activitatea de expertiză judiciară, activitatea crimina­
listică de prevenire a infracțiunilor. activitatea de cercetare științifică și științifico­didactică [54, p.24].
Activitatea de cercetare a infracțiunilor este una din prin­
cipalele preocupări criminalistice și include urmărirea pe­
nală, în parte și activitatea judecătorească. Cunoștințele cri­minalistice, mijloacele tehnico­științifice în cadrul acestor
activități se utilizează în mai multe scopuri:
ș determinarea mecanismului infracțiunii, a metodelor
și mijloacelor de tăinuire a ei.
ș identificarea făptuitorului după urmele materiale sau
după semnalmentele exterioare.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
92ș probarea existenței (sau inexistenței) faptei even imen­
tului infracțional după amprentele lăsate la fața l ocului.
ș depistarea, colectarea și expertizarea urmelor și a altor
materiale de probă.
ș obținerea declarațiilor de la diverse persoane privind
împrejurările comiterii infracțiunii.
ș stabilirea grupei generice și individualizarea uneltelor
infracționale.
ș obținerea unor date informative și de evidență crimi­
nalistică ș.a.
Conform Legii procesual penale a RM, ofițerul de urmă­
rire penală (persoana care efectuează urmărirea penală) apli­
că de sine stătător mijloacele tehnico­criminalistice în cursul
actelor de urmărire sau recurge la ajutorul unui specialist în
acest sens.
Așadar, urmărirea penală este o activitate complexă, ca­
re constă în efectuarea de acte procesuale și de investigație operativă în scopul stabilirii circumstanțelor cauzei, colec­
tării, administrării și verificării probelor, executată de orga­
nul de urmărire în strânsă colaborare cu unitățile de exper­
tiză judiciară și cu subdiviziunile operative de investigații.
Toate aceste activități sunt reglementate de legea procesual
penală, dar și de alte legi organice [40]. Structura lor, de alt­
fel, ca și altele de acest gen, conțin mai multe elemente simi­lare act ivităților infracționale: obiectul, subie ctul, sc opul, pro­
cedeele probatorii, situațiile de urmărire penală ș.a.
De menționat însă că și colectarea probelor este o acti­
vitate foarte importantă și prezintă, de fapt, prima etapă în
procesul de administrare a probelor. Ea cuprinde un șir de
acțiuni intermediare:
ș depistarea probelor, ceea ce înseamnă căutarea sau re­
levarea unor date faptice cu caracter probant și adu­
narea lor.

93§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
ș fixarea probelor, adică întipărirea sau luarea de imagini
ale acestor date în ordinea stabilită de lege în scopul
cercetării, aprecierii și utilizării lor ulterioare.
ș ridicarea probelor – activități ce asigură posibilitatea
folosirii acestor probe, a cercetării lor (mai cu seamă
când este vorba de probele materiale).
ș păstrarea probelor – luarea de măsuri pentru a con­
serva datele faptice și sursele lor purtătoare în condiții
optime.
Din cele menționate mai sus, observăm că obiectivul
acestei etape este acumularea materialelor necesare stabilirii
adevă rului în cauzele cercetate. Urmează ca materialele date
să fie analizate și cercetate, ca să putem opera cu ele în pro­
cesul de probațiune.
Etapa a doua de administrare a probelor – examinarea
lor, constă în cunoașterea de către organul de urmărire p ena­
lă sau de instanța de judecată a conținutului acestora, ver ifi­
carea autenticității lor, dacă acestea se potrivesc sau nu altor
probe strânse la dosar. Deci, este un proces de „extra gere” , în
care se ia cunoștință de informația ce se conține în probele
acumulate.
Următoarea etapă constă în aprecierea probelor – op era­
ție logică de stabilire a admisibilității și apartenenței pr obelor,
a raporturilor dintre ele, determinarea importanței și a că ilor
de utilizare a acestora în scopul constatării adevărului.
În fine, ultima etapă – utilizarea probelor, prezintă o ac­
tivitate de operare și manevrare (demonstrare) cu probele în
activitatea de probațiune, elucidarea tuturor împrejurărilor,
care în totalitatea lor constituie obiectul probațiunii în cauza
concretă.
Dacă, la etapa de urmărire penală, cunoștințele crimi­
nalistice se aplică îmbinându­se armonios cu cele juridice,

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
9atunci în sfera expertizei acestea se folosesc fără nici o mo­
dificare, deoarece expertiza este fundamentată nemijlocit pe
rezultatele acestei științe, sprijinite, la rândul lor, pe cunoaș­
terea anumitor legități (spre exemplu, a mecanismului de
formare a urmelor materiale – de mâini, de picioare, de
dinți, lăsate de alte părți ale corpului uman, de mijloacele de
transport, de instrumente etc.).
În linii mari, expertiza judiciară este o activitate practică
aplicată efectuată în scopul cercetării unor situații de fapt
(fenomene, procese, obiecte materiale, organismul uman
etc.) în baza anumitor cunoștințe de specialitate de către per­
soane competente în știință, tehnică, artă, meșteșug, pentru
a afla adevărul în cauzele penale, civile, administrative.
În lucrările științifice și în legislația națională, expertiza
judiciară este apreciată și ca „activitate științifico­practică”
[41] sau ca „proces și rezultat al unei cercetări științifice”
[42, p. 5] – opinii discutabile, care au fost deja analizate în
literatura de specialitate [33, 38].
Credem că analiza probelor materiale în cadrul exper­
tizei, deși, aparent, se aseamănă cu cercetarea științifică, pre­
zintă o serie de particularități inerente activității practice și
nu celei științifice. Aici se aplică metode, procedee și mijloace
fundamentate științific pentru a soluționa sarcini practice
de aflare a adevărului în diverse cauze judiciare, pe când sco­
pul cercetărilor științifice constă în dezvăluirea și studierea
unor noi legități și legi ale realității obiective, stabilirea unor
fapte, verificarea unor ipoteze științifice. Persoanele compe­
tente nu efectuează aici cercetări științifice în sensul analizat,
dar aplică în sferele lor de activitate soluțiile deja existente,
validate științific și verificate în practică.
În ceea ce privește recunoașterea expertizei ca „activita­
te științifico­practică” , o considerăm, de asemenea, îndoie lni­

95§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
că. Profesorul T. Averianova este în acest sens mai categori­
că, socotind­o „lipsită de corectitudine” , întrucât o astfel de soluție permite a considera „științifico­practică” aproape ori­
care activitate practică înalt tehnologizată, spre exemplu, construirea mașinilor, lucrările din gospodăria sătească rea­
lizate conform cerințelor științei agrotehnice, operațiile chi­
rurgicale până la incizia unui furuncul sau extirparea unui
dinte bolnav [38, p. 158].
Activitatea operativă de investigație se exercită în mod
public și secret de către subdiviziuni speciale ale organelor
de stat. Scopul principal rezidă în depistarea, prevenirea și curmarea infracțiunilor. căutarea și urmărirea persoanelor ce
se ascund de organele de urmărire penală, precum și a per­soanelor dispărute fără urmă. colectarea de informații de spre
evenimentele și acțiunile ce pun în pericol securitatea st atului,
sfera militară, economică sau ecologică a Republicii Moldova.
Activitatea criminalistică de profilaxie a infracțiunilor este
o componentă a sistemului național de profilaxie a infra cțiu­
nilor, o activitate orientată nemijlocit spre înlăt urarea ca uze­
lor și condițiilor comiterii acestora. Ea nu ur mărește sc opul
de a lichida definitiv fenomenul infracțional declarat în con­dițiile dominării ideologiei comuniste. Istoria demo nstrează
că infracționalitatea este specifică oricărei orânduiri obștești, supunându­se unor legități sociale. Deci, este vorba doar de
a minimaliza impactul ei negativ asupra societății și statului și de a diminua parametrii ei cantitativi și calitativi pe ntru
apărarea drepturilor și intereselor cet ățenilor, a sec urității
lor individuale. Această activitate include un sistem de meto­de, mijloace elaborate special pentru dep istarea ca uzelor ce
determină, înlesnesc sau favorizează săvâ rșirea infra cțiunilor,
precum și a unor măsuri ce împiedică sau curmă acțiunile ilicite. Ea este realizată de ofițerii de urm ărire penală, pr ocu­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
96rori, colaboratorii serviciilor op erative de inve stigații, ex­
perții unităților criminalistice, pr ecum și de insta nțele jude­
cătorești în cadrul dezbaterilor judiciare.
În ceea ce privește activitatea criminalistică de cercetare
științifică și științifico-didactică, trebuie subliniat că tocmai
cercetările științifice au condus la apariția acestui domeniu
de cunoaștere, în baza lor știința criminalistică continuă să
se dezvolte. Dar activitatea științifico­didactică, promovată,
de regulă, de către profesorii instituțiilor de învățământ, rezi­dă în el aborarea manualelor, a cursurilor teoretice, progra­
melor și altor materiale didactice necesare pregătirii inițiale și formării continue a criminaliștilor.
Între activitatea infracțională și diversele activități cri­
minalistice menționate mai sus există legături directe și dia­
metral opuse, modificându­se sub influența lor reciprocă.
Deci, sub aspectul activității criminalistice de desco­
perire și cercetare a infracțiunilor, obiectul cercetărilor știin­
ței în cauză servesc, mai frecvent, următoarele legități:
­ orice activitate infracțională creează urme și se con­
sumă în timp și spațiu.
­ consumarea unui fenomen legat de infracțiune pro­
duce, în aceleași condiții, aceleași efecte.
­ există un raport invers proporțional între timpul scurs
de la data săvârșirii faptei și șansele de descoperire a infrac­
țiunii și de identificare a autorului acesteia.
­ apariția și repetarea permanentă a situațiilor tipice de
urmărire penală ce denotă caracterul situațional al cercetării
diverselor infracțiuni.
­ stabilitatea alegerii, în cadrul cercetărilor, a mijloacelor
și metodelor de depistare, fixare, ridicare, cercetare, apreciere
și utilizare a informației cu semnificație criminalistică.
­ necesitatea permanentă de corelare a caracterului tipic

97§1. Constituirea teoriei privind obiectul de studiu al științei criminalistica
și atipic în activitățile subiectului cercetării infracțiunilor ce
realizează căutarea, fixarea, ridicarea și cercetarea urmelor
ca reflectare a infracțiunii.
­ tipizarea comportamentului infracțional în cadrul ur­
măririi penale a subiecților infracțiunii, a victimelor și mar­
torilor, luându­se în considerație factorii spațiali, te mporali,
psihosociologici etc. [11, p. 27].
Din cele menționate, se observă că procesul de colectare
a informației probante are, înainte de toate, un caracter infor­
mațional­psihologic, legat de posibilitățile actuale de detec­
tare și decodificare a informației existente în urmele concrete
ale infracțiunii. Legitățile care se manifestă cu această ocazie își fac drum printr ­o multitudine de întâmplări, întrucât eve­
nimentul infracțional are un caracter situațional, ce este re­
flectat în mod individual în sistemul tipic general al infrac­
țiunii. De aceea, în cadrul culegerii informației despre fapta
relevantă trebuie să se ia în considerație nu doar legitățile
apariției ei, dar și legitățile ce caracterizează modificarea acesteia (distrugerea, falsificarea). Un exemplu elocvent în
acest sens pot servi împrejurările negative, care constau în
neconcordanța urmelor caracterului evenimentului, când fie că se creează urme care nu trebuie să existe în cazul de sfă­
șurării firești a evenimentului, fie că nu există urme, când
acestea trebuie să apară în mod obligatoriu.
Sporirea potențialului cunoștințelor tehnico ­știnți fice,
modificările radicale în viața social ­economică și, respectiv, în
fenomenul infracțional, dictează necesitatea dezvălu irii unor
noi legități din sfera luptei cu criminalitatea, astfel ca știi nța
în cauză să facă față exigențelor societății conte mporane.
Din cele relatate se observă că criminalistica prezintă
un domeniu specific de cunoaștere ce vizează, pe de o parte,
activitatea infracțională în diversele sale manifestări, iar pe

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
98de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire și cer­
cetare a infracțiunilor, apariția căreia este determinată toc­
mai de prima activitate și indisolubil legată de ea.
Numai stăpânind legitățile acestor genuri de activitate
umană, dar și realizările de ultimă oră în diverse domenii
ale științei, este posibil a elabora recomandări, procedee și
tehnici de maximă rigurozitate, asigurând astfel ofițerii de
urmărire penală, procurorii, judecătorii de instrucție, avoca­
ții, experții și alți practicieni ai organelor de drept cu o bază
științifică solidă în activitatea lor profesională de luptă
contra criminalității.
Aceasta constituie, de fapt, destinația socială a crim ina­
listicii, utilitatea ei practică.

99Dacă nu se expun păreri contrare,
nu avem de unde o alege pe cea perfectă.
HERODOT
Noi nu ne încumetăm la multe nu pentru
că acestea sunt anevoioase,
ele sunt anevoioase tocmai pentru că nu îndrăznim să le facem.
SENECA
Soldatul înțelept știe cum să se aranjeze în rând acolo
unde rândurile lipsesc, cum să poarte arma dacă nu sunt arme,
cum să se apropie de inamic, dacă acesta încă nu este.
LAO–ZI
§2. Modele sistematice de criminalistică
pe plan mondial
În majoritatea țărilor vest­europene, în SUA, Canada,
în statele economic avansate ale Asiei, criminalistica s­a for­
mat și se dezvoltă ca o disciplină polițienească cu caracter
aplicativ, pragmatic, menită să elaboreze metode și mijloace
de colectare și expertizare a probelor materiale, să pună la
punct și să implementeze sisteme automate de stocare și pre­
lucrare a informației cu semnificație criminalistică. De aici
și specificul ei: pe de o parte, înzestrarea laboratoarelor de
profil cu tehnici și tehnologii de vârf, aplicarea pe scară largă
a mijloacelor electronice de calcul, a celor mai noi realizări
ale științei în investigațiile de expertiză, iar pe de altă parte
– o atenție redusă analizei problemelor teoretice și met odo­
logice. Anume acest fapt determină prezența dif eritelor pă­
reri, uneori contrare, ale savanților occidentali pr ivind obiec­
tul, sistemul, natura criminalisticii, corelația ei cu alte științe

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
100juridico ­penale. Există deosebiri evidente chiar în denumirea
acestei ramuri: tehnică polițienească (p olice technique), po­
liție științifică (police scientifique), știință polițienească (po­
lizeiwissenschaft), științe legale (forensic science) ș.a.
Constituindu­se la hotarul secolelor XIX­XX ca un do­
meniu de cunoaștere a modurilor și formelor de activitate a infractorilor și a metodelor științifice aplicabile în inve stiga­
țiile diferitelor crime (H. Gross, R. Reiss), ulterior, crim ina­
listica s­a răspândit în diverse țări dezvoltându­se sub in­fluența sistemelor de drept ale acestor state, a particularităților
de organizare a structurilor polițienești în cadrul cărora se fondau subdiviziunile criminalistice. Ca urmare, la ora ac­
tuală, pe plan mondial putem distinge câteva școli de crimi­
nalistică – modele ce cuprind concepții deosebite privind noțiunea și structura științei în cauză.
În acest sens, există modele cu sisteme bine conturate și
modele nonsistematice.
Modelele sistematice conțin, de regulă, unu, două, trei,
patru sau mai multe compartimente.
La primul sistem poate fi atribuită criminalistica țărilor
romanice (Franța, Italia, Spania ș.a.), anglo­saxone (Marea
Britanie, Irlanda ș.a.), precum și celor din America Latină
(Argentina, Brazilia etc.), în care criminalistica este redusă
la partea sa tehnică.
În această doctrină, formulată mai clar de savantul fran­
cez Marcel Leclère, noțiunea de criminalistică conține două elemente constitutive: poliția tehnică și poliția știin țifică. Pri­
mul vizează „un ansamblu de metode și tehnologii menite constatării faptei și autorului ei, administrării pr obelor de
culpabilitate a acestuia” , al doilea – „un ansamblu de cuno­
ștințe și metode destinate stabilirii dovezilor externe ce pri­vesc vinovăția făptașului prin expertizarea și explo atarea in­
diciilor materiale” [48, p. 10­11].

101§2. Modele sistematice de criminalistică pe plan mondial
Aceste două componente sunt etape logice și succesive,
pe de o parte – de descoperire, colectare și conservare a ur­
melor și altor probe materiale ridicate din scena infracțiunii,
iar pe de altă parte – convertirea acestor indici materiali din
„probe în devenire” în probe expertale, obținute ca rezultat
al investigațiilor științifice de laborator.
Lucrările clasice ale acestei ramificări a criminalisticii
mondiale sunt cele semnate de cunoscuții savanți Ed. Locard, A. Bertillon, R. Reiss, G. Galton, S. Ottolenghi, J. Vucetici ș.a.
Autorii francezi și belgieni includ în această noțiune și
medicina legală, toxicologia, psihologia judiciară, însă nu evidențiază problemele tacticii și metodicii de cercetare a
infracțiunilor. Unii autori consideră că criminalistica se in­
tegrează cu naturalețe în sânul criminologiei [52, p. 6], alții,
dimpotrivă, le consideră total diferite [51, p. 8].
În statele anglo­saxone, noțiunea de criminalistică este
înlocuită cu termenul „investigație științifică” (“science in­
vestigation”) sau, astăzi, în limbajul simpozioanelor inte rna­
ționale, mai frecvent – „științe legale” (“forensic sciences”)
care includ medicina legală și toxicologia.
Ea este definită ca un domeniu de cunoaștere privind
aplicarea în procedurile judiciare a metodelor medicinii le­
gale și a altor științe tehnice și naturale.
Sistemul bipartit (tehnica și tactica cercetării infra cțiu­
nilor), prezent în primele lucrări didactice ale criminalisticii
sovietice, astăzi persistă în criminalistica Germaniei și Aus­
triei. Adepții acestei școli consideră criminalistica un ansam­
blu de procedee tactice și tehnice aplicate în cadrul cercetării
infracțiunilor. Tactica este definită ca „o teorie despre cele
mai oportune activități sub aspect economic, tehnic, psiho­
logic” , desfășurate în cadrul descoperirii și prevenirii faptelor penale, iar tehnica criminalistică ­ drept „un sistem de mij­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
102loace, metode și procese” , prin mijlocirea cărora și în pr ezen­
ța probelor materiale fapta comisă trebuie să fie descoperită
(F. Geerds, 1977). Unii savanți germani consideră crimina­
listica o ramură a criminologiei ce include, pe lângă tactica
și tehnica criminalistică, și medicina legală (Kleinschmidt,
Zeling). Metodica cercetării anumitor categorii și grupuri
de infracțiuni nu este considerată element structural al știin­
ței criminalisticii.
Tot aici trebuie inclusă și ideea savantului rus B. Șaver
de a structura criminalistica, la fel ca și științele juridice în
partea generală și partea specială, care a dominat în spațul ex­sovietic de la sfârșitul anilor ’30 până la mijlocul anilor
’50 ai sec. XX. Astăzi, această părere, la care ne vom opri mai detaliat în § 4 al acestui capitol, își are noi adepți, care argu­
mentează reanimarea ei în noile condiții de dezvoltare a cri­
minalisticii rusești.
Structura tripartită a criminalisticii a fost inițiată de fon­
datorul acestei științe, Hanns Gross, în nemuritoarea sa luc­
rare „Manualul judecătorilor de instrucție în sistemul cri­minalisticii” (1898), care, deși și­a divizat opera în partea generală și partea specială, în structura activităților de urmă­
rire penală evidenția trei niveluri: tehnic, tactic și metodic.
Acest sistem a obținut cea mai largă răspândire în multe țări
ale lumii, inclusiv în cele din fosta URSS, astăzi rămânând
neschimbat și în unele țări ale fostului lagăr socialist.
Sistematizarea în patru părți complimentează sistemul
tripartit cu încă o componentă – teoretică metodologică, ce
denotă gradul sporit de dezvoltare al sistemului, caracteristic
științei criminalistice din URSS după anii ’70 ai sec. XX, din actuala Federație Rusă și din multe state ex­sovietice, inclu­
siv din Republica Moldova. Prezența acestui compartiment, devenit deja tradițional în acest spațiu, permite criminalisticii

103§2. Modele sistematice de criminalistică pe plan mondial
să folosească cu randament maximum potențialul cunoștin­
țelor științifice pentru a soluționa sarcinile sale speciale.
Structura criminalisticii alcătuită din mai multe el emen-
te (5-7) este susținută de o serie de autori contemporani din
Rusia. La această opinie ne vom opri mai detaliat în § 4, aici
însă notăm că sistemul oricărei științe prezintă „scheletul”
ei, marcând hotarele și structura cunoștințelor sale. Totodată,
el trebuie să rămână întotdeauna deschis, în trucât autoiz ola­
rea exclude dezvoltarea sistemului, posib ilitatea de a­și îm­
bogăți conținutul. Pe de altă parte, restru cturările neînte­
meiate ale sistemului clatină construcția știin ței în ansamblu
și pot conduce la dispariția lui.
Drept model nonsistematic al științei în cauză poate fi consi­
derată actuala criminalistică a SUA, care s ­a desprins de la doc­
trina polițienească ce reunea un ansamblu de date cu caracter
penal, procesual penal, criminalistic și etică polițienească.
Această școala a apărut sub influența doctrinelor euro­
pene, mai cu seamă, a modelului anglo­saxon de crimina­
listică, precum și a legislației procesual penale americane, conservatoare în esență și dominată de filozofia pragm atis­
mului, larg răspândită în prima jumătate a secolului trecut.
Sub influența acestui curent, în primul sfert al sec. XX în jurisprudența americană s­a format școala realistă, postula­
tul principal al căreia că dreptul „este o artă și nu o știință,
sfera emoțiilor și a intuiției și nu a gândirii raționale și a
logicii” [citat după: 61, p. 55]. Această premisă teoretică a
servit la crearea, în anii ’40 ai secolului trecut, a conceptului
de criminalistică drept artă a cercetării infracțiunilor [39, p.
10], care a și împiedicat aplicarea metodologiei științifice în
analiza sistemului ei.
Recunoscută ca știință doar în anii ’50 ai sec. XX, astăzi
ea prezintă un compartiment tehnic al doctrinei polițienești,
bazat pe logică, principii și cunoștințe validate științific.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
10 Caracterul specific al criminalisticii din SUA, Canada
se observă din definiția ei, formulată în 1963 de Asociația
Criminaliștilor din California, conform căreia aceasta este
„o profesie și o ramură științifică, orientată spre perceperea,
individualizarea și evaluarea probelor fizice prin aplicarea
realizărilor științelor naturale în cauzele juridice” [16, p. 69].
Această definiție, acceptată mai târziu și de alți criminaliști
americani, restrânge conținutul științei în cauză la nivelul
compartimentului de tehnică criminalistică, fapt explicat
prin aceea că problemele tacticii și ale metodicii sunt abor­
date de o altă disciplină polițienească, denumită „Bazele cer­
cetării penale” . Din acest motiv, uneori se pune semnul ega­
lității între termenii „cercetare penală” și „criminalistică” , atribuind­i astfel caracter juridic.
Sarcina generală a criminalisticii americane, ca, de altfel,
și a criminalisticii altor țări occidentale, constă în a contribui
la realizarea obiectivelor procesului penal, în special, la pro­barea vinovăției persoanei învinuite. În literatura de sp ecia­
litate din SUA, referitor la această problemă, există două punc­
te de vedere: 1) în procesul de urmărire penală, este necesar a
colecta doar probele de acuzare. 2) trebuie căutate și ridicate
toate probele, inclusiv cele ce disculpă persoana învinuită.
În practică, toată procedura de anchetă și de tactică cri­
minalistică are, de fapt, caracter de învinuire, explicat prin
conceptul contradictorial al procesului penal american. Con­
form acestui principiu, partea acuzatoare și partea apărării
sunt privite ca părți adverse cu drepturi egale și, în această
situație, firește, partea acuzatoare nu este interesată să adune probe care ar consolida poziția apărării [61, p. 55].
Începând cu anii ’60 ai sec. XX, jurisprudența americană
tot mai mult este influențată de o altă ideologie filozofică,
axată pe aplicarea metodelor matematice, statistice, a compu­

105§2. Modele sistematice de criminalistică pe plan mondial
terelor în analiza datelor empirice. Începând cu această pe­
rioadă, criminalistica americană depune eforturi semn ifi­
cative pentru a valorifica prompt și cu eficiență maximă realizările științelor tehnice și naturale în cercetarea faptelor
penale, focalizându­și atenția asupra elaborării mijloacelor
tehnice performante, sistemelor automatizate de stocare și
examinare a mijloacelor materiale de probă.
Confruntând aceste modele conceptuale de crim inalis­
tică, credem că mai progresiste sunt structurile care au la bază un aparat teoretico­metodologic mai dezvoltat. Organi­
zarea sistematică a cunoștințelor științifice deschide posibi­
lități de a perfecționa structura lor, elementele subsistemelor,
interacțiunea și influența reciprocă a acestora, strategia uti­
lizării potențialului general de cunoștințe, asigură calitatea
în pregătirea cadrelor, în organizarea funcționării practice a
instituțiilor criminalistice.
Totodată, trebuie menționat că dezvoltarea tehnologiilor
informaționale resimțite în ultima vreme, mai cu seamă pro­
gresele mari din domeniul comunicațiilor, au condus la o internaționalizare a tuturor aspectelor sociale și, implicit, a
fenomenului criminalității. Creșterea fără precedent a aces­
tuia se observă practic pretutindeni și impune structurile de
stat să caute și să implementeze noi măsuri de contracarare
a acestui flagel. Poliția țărilor occidentale se înzestrează cu
cele mai noi metode și mijloace tehnice, care asigură o reac­ție rapidă la săvârșirea faptelor penale, controlul info rma­
țional asupra acestora.
Caracterul transfrontalier al infracționalității (falsifi ca­
rea valutelor, a cărților de credit, terorismul, traficul de ființe umane, traficul de droguri, contrabanda etc.) conduce la
perfecționarea activității și a structurilor internaționale poli­
țienești (Organizația Internațională de Poliție Criminală ­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
106Interpol, Organizația Mondială a Vămilor, Europol ș.a.) în
combaterea acestui gen de infracțiuni.
Cu concursul acestor organizații se creează baze de date
electronice, conexate în rețele computerizate ce deservesc
organele de drept. Spre exemplu, rețeaua informațională
automatizată închisă, ce deservește polițiile unor state dez­
voltate, precum SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia, Ca­
nada permite a obține informația necesară accesând această
rețea chiar din salonul mașinii de poliție [49, p. 38].
O atenție sporită se acordă și laboratoarelor de expertiză
criminalistică, înzestrate cu cele mai avansate echipamente
analitice.
Este dezvoltată la nivelul exigențelor actuale și așa­nu­
mita criminalistică de teren în țările occidentale, adică meto­
dele și mijloacele aplicate în cadrul cercetării la fața locului,
la percheziție, la prezentarea spre recunoaștere ș.a. Labora­
toarele criminalistice mobile sunt dotate cu mijloace de ana­liză­expres a narcoticelor, a sângelui, a explozivului etc., cu
detectore de metale, detectoare de cadavre, cu echipament
special pentru reținerea făptașilor înarmați, dar și pentru
munca în condiții nefavorabile, extreme ș.a.
Sunt folosite tot mai larg sistemele biometrice de pr eve­
nire a atentatelor criminale: mijloace tehnice de control și de acces ce exclud pătrunderea neautorizată în anumite l ocuri,
portul armelor, transportarea drogurilor, a explozivelor etc.
Criminalistica din țările dezvoltate a soluționat și alte
probleme arzătoare, precum elaborarea și implementarea
sistemelor automatizate de procesare a informației de natură
dactiloscopică, balistică, vocalografică, gabitoscopică, de ap­licare a altor mijloace analitice în cadrul interogărilor, în spe­
cial a poligrafului. Acesta se aplică în lupta cu crim inalitatea
în mai mult de 20 de state dezvoltate, inclusiv SUA, Japonia,

107§2. Modele sistematice de criminalistică pe plan mondial
Turcia ș.a., eficacitatea diagnosticării persoanelor implicate
în infracțiune dovedindu­se a fi destul de înaltă.
Totuși, menționând eficacitatea semnificativă a activită­
ții instituțiilor criminalistice din SUA și din alte state ale Uniunii Europene, în literatura de specialitate se subliniază,
pe b ună dreptate, că aceasta se datorează nu atât gradului
înalt de evoluție a criminalisticii din aceste țări, cât, mai cu
seamă, nivelului superior de avansare economică a acestor
state, ce permite implementarea în activitățile organelor de
poliție și de urmărire penală a tehnologiilor industriale, in­formațion ale și analitice înalte, precum și dirijării științifice
a muncii [49, p. 18].

108Nu vă faceți planuri mici, ele nu au capacitatea
de a vă provoca emoții.
N. RERIH
Pentru noi, este puțin să obținem succes, trebuie ca
prietenii noștri să sufere eșec.
F. LA ROCHEFOUCAULD
Știința trebuie să genereze idei. Dacă nu există idei,
nu există nici știință. Cunoașterea faptelor prezintă valoare
numai în măsura în care acestea conservă idei: faptele
ce nu conțin idei sunt gunoaie pentru capul și creierul nostru.
V . BELINSKI
§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
Funcția socială a criminalisticii conturează și sarcinile
ei, prin care trebuie să se înțeleagă prevestirea imaginară a
rezultatelor dezvoltării acestei ramuri, trasarea căilor și a
mijloacelor necesare atingeri lor în perspectivă.
Sarcina generală este, fără îndoială, asistența științifică
și sprijinul organelor ocrotirii normelor de drept în acti­
vitatea lor profesională de descoperire a infracțiunilor. Acest
obiectiv derivă din scopul procesului penal formulat în art.1
din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, care
este soluționat de organele de urmărire penală, av ocatură,
procuratură, instanțele de judecată etc.
Prin descoperirea infracțiunii în sens criminalistic se
are în vedere o astfel de stare a cauzei instrumentate, când în
cadrul cercetărilor sunt stabilite date faptice relevante pentru
soluționarea justă a acesteia, inclusiv persoana în privința
căreia: a) se poate înainta învinuirea (descoperire incom­

109§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
pletă). b) este alcătuit rechizitoriul, aprobat de către procuror
(descoperire completă). c) sentința a intrat în vigoare (des­
coperire definitivă).
Deci, criminalistica, apărută din necesitățile practice de
luptă împotriva fenomenului delincvent, pe lângă alte di sci­
pline ce țin de ciclul criminal, contribuie efectiv prin mi jloa­
cele și metodele sale specifice la soluționarea acestei sa rcini
generale – combaterea și prevenirea criminalității. Co nți­
nutul ei poate fi precizat prin formularea sarcinilor sp eciale ,
caracteristice doar acestei ramuri științifice care, tradi țional,
se reduc la următoarele:
a) dezvăluirea și analiza legităților ce fac temelia obiec­
tului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea de mai departe
a teoriei gen erale și a celor particulare drept condiție nece­
sară pentru lă rgirea bazelor teoretice și sporirea eficacității
practice a rec omandațiilor ei.
În condițiile actuale, acest obiectiv capătă o actualitate
sporită. Relațiile economiei de piață, ce se afirmă tot mai pu­
ternic în societatea noastră, asociate cu o concurență acerbă,
cu lupta pentru piețele de desfacere, tendința de a obține supra profituri necontrolate, cu „reglările de conturi” între
organizațiile criminale, internaționalizarea și profesion ali­
zarea acestora etc., dar și „polarizarea” societății, însoțită de sărăcirea celor mai largi mase de populație, conduc la m odi­
ficarea substanțială a situației criminogene. Aceste fenomene
noi necesită o analiză și cunoaștere a legităților ce determină
mecanismul de comitere și tăinuire a diverselor activități
comerciale criminale, a infracțiunilor cu caracter economic,
internațional etc.
b) elaborarea noilor mijloace și metode de colectare, exa­
minare și utilizare a probelor bazate pe noile tehnologii in­formaționale, perfecționarea celor existente. Realizarea aces­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
110tei sarcini este determinantă în contextul funcției sociale a
criminalisticii. După unele calcule [34], numai organ elor
Ministerului Afacerinilor Interne le sunt necesare circa 600
de tehnici în sensul larg al cuvântului, 2/3 din care țin de mij­
loacele de descoperire și cercetare a infracțiunilor. Este evi­
dent că elaborarea tuturor acestor mijloace privind sol uțio­
narea întregului spectru de probleme poate fi realizat doar cu eforturile comune ale criminalisticii mondiale. A ctualmen­
te munca este specializată pe plan global: există fi rme spe­
cializate de anvergură, producătoare de mijloace te hnico­cri­
minalistice, instituții de forță ce dispun de personal știin țific,
programatori, ingineri, echipajul necesar etc., a ctivitatea
cărora este axată preponderent pe elaborarea și pr oducerea
unor astfel de mijloace și procedee de profil, pe care nu ezită să
le procure chiar și statele puternic industrializate [56].
c) elaborarea și perfecționarea bazelor organizatorice , tacti­
ce și metodice ale urmăririi penale și a dezbaterilor judiciare.
d) studierea criminalisticii țărilor dezvoltate , impl emen­
tarea experienței pozitive a acestora în practica de desc ope­
rire, cercetare și prevenire a infracțiunilor comise în țara
noastră.
Evoluția științei în cauză este impulsionată în mare mă­
sură de dinamica și structura criminalității actuale, aflată
mereu în schimbare, ca rezultat al schimbărilor în societate.
De aici derivă și necesitatea soluționării unor sarcini con­
crete ce privesc realizarea și aprofundarea unor noi cercetări
științifice în direcțiile devenite la ora actuală prioritare,
precum sunt:
ș asistența criminalistică a activității de combatere a cri­
mei organizate și a corupției, narcomaniei, mituirii, contrabandei, traficului de organe umane și de per­
soane, a terorismului, banditismului, asasinatelor la

111§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
comandă, infracțiunilor informatice, economice, eco­
logice etc.
ș implementarea unor sisteme automatizate de înregis­
trare și evidență criminalistică, de programare și algo­
ritmizare a cercetării infracțiunilor ș.a.
Aceste obiective au, de regulă, un caracter provizoriu și
suplimentează conținutul celor speciale. Totuși, la ora a ctua­
lă, odată cu apariția noilor fenomene despre care s­a vo rbit
mai sus, apare și necesitatea precizării unor aspecte ale obiec­
tivelor criminalisticii.
În literatura de specialitate s­a semnalat deja [35, p. 16]
că, la elaborarea recomandațiilor sale, criminalistica trebuie
să ia în calcul nu numai faptul că a sporit mult profesionalis­
mul și gradul de informare al infractorilor în ceea ce privește
activitatea, procedeele și metodele folosite de organele de
urm ărire penală și cele operative de investigație. Nu poate fi
trecut cu vederea nici faptul că criminalitatea își consolidează
bazele teoretice ale activității sale infracționale, tot mai frec­vent organizează la nivel profesional opunere de rezi stență
organelor de urmărire penală și judiciară. În rețeaua globală
Internet, dar și în diversele tratate, memorii publicate de lu­
mea interlopă există o multitudine de informații despre mo­
dul cum poate fi trișat anchetatorul, cum poate fi înșelat
poligraful („detectorul de minciuni”), cum poate fi confec­
ționat un dispozitiv explozibil etc.
Prin urmare, savanții criminaliști trebuie să analizeze și
aceste surse din arsenalul criminal, ca să elaboreze rec oman­
dații eficiente și adecvate situației create, altfel spus, să stu­
dieze teoria și practica tacticii infracționale. Dacă, mai înainte, pentru a satisface necesitățile practicii de luptă co ntra cr imi­
nalității sub aspect criminalistic era suficient, în ese nță, să cer­
cetezi modurile de comitere a infracțiunilor, pa rticularitățile

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
112urmelor rămase, caracteristica persoanei infra ctorului, astăzi,
evident, aceasta nu mai satisface actu alele exigențe. Pe ntru
reușita luptei cu criminalitatea, se cere a se investiga acti­
vitatea infracțională în toate manifestările sale ca gen de
activitate umană independentă și prejudiciabilă.
Sarcinile ce stau în fața criminalisticii și specificul obiec­
tului de cercetare determină și metodele ei de cunoaștere.
Metoda, în accepția cea mai largă a cuvântului, este mo­
dul de percepere, însușire și transformare a realității lumii
înconjurătoare, o modalitate de cunoaștere a realității, de
soluționare a unor sarcini. În cazul nostru, metodele crim ina-
listicii reprezintă procesele de formare a cunoștințelor cr imi-
nalistice, precum și ansamblul de operații, procedee in erente
activității de descoperire și cercetare a infracțiunilor.
Cunoștințele criminalistice obținute de către ofițerii de
urmărire penală, procurori, avocați, de alți slujitori ai Justi­
ției în cadrul instituțiilor de învățământ superior specializat
nu prezintă un scop în sine. Acestea se manifestă doar ca
mijloc, instrument de dobândire a noi cunoștințe despre fap­
tele penale instrumentate în scopul descoperirii și cercetării
lor. Metodele de cunoaștere folosite aici sunt destul de diver­sificate, arsenalul lor sporește odată cu dezvoltarea și int egra­
rea științelor, fie că sunt elaborate de ea însăși, fie că se preiau din alte ramuri, adaptându­le la specificul inve stigațiilor cri­
minalistice. În practică, acestea se aplică mai cu seamă în sistem, adică în cadrul unor metodici adaptate sarcinilor și
obiectelor cercetării criminalistice.
Problema metodologiei în lucrările științifice de la înce­
puturile criminalisticii se întrevedea doar în linii generale.
Spre exemplu, Hanns Gross menționa, în operele sale, doar
unele metode particulare de muncă cu urmele infracțiunii. Savantul rus I. Iakimov în anii ’20 ai sec. trecut, vorbea des­

113§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
pre adaptarea la actul de justiție a unor metode preluate din
științele naturii și tehnicii.
Deci, în sistemul cunoștințelor criminalistice, metodo­
logia s­a evidențiat relativ târziu, manifestându­se de fapt ca
un indiciu de maturizare a acestei științe.
În etapa empirică de dezvoltare a științei, se creau sis­
teme de muncă practică a polițiștilor, detectivilor, judec ăto­
rilor de instrucție, pornindu­se nemijlocit de la comporta­
mentul infractorilor, adică luându­se în calcul legitățile activității infracționale. Ulterior, dezvoltarea și perfecționa­
rea acestor procedee de lucru se realiza prin studierea și ana­
liza tot mai profundă a acestor legități. Astfel, în schimbul procedeelor de recunoaștere a infractorilor după unele sem­
nalmente întâmplătore („defilarea deținuților”), au fost in­
troduse sisteme de înregistrare și identificare bazate pe re ali­
zările antropometriei, osteologiei și ale altor științe.
Cele mai eficiente procedee, aprobate de practică, erau
fixate și sistematizate de către savanții de profil, fiind cata­
logate drept recomandații științifice. Un exemplu elocvent
de sistematizare în acest sens prezintă lucrarea fundamenta­lă a lui H. Gross „Manualul judecătorilor de instrucție în sistemul criminalisticii” .
Prin urmare, teoria privind metodele criminalisticii, care
de fapt a semnificat trecerea spre etapa teoretică a știi nței, se
formează în etapele ei mai târzii. Comparativ cu etapa in ci­
pientă de dezvoltare, în fața criminalisticii, la etapa ei meto­dologică, se punea nu numai sarcina de a fixa și descrie m eto­
dele folosite în practică de către anchetatori și experți, ci și un obiectiv mai înalt – de a prognoza și proiecta noi m etode, in­
clusiv cu aplicarea celor mai moderne mijloace de m odelare,
formalizare, tehnologii matematice computerizate.
O etapă importantă în dezvoltarea metodologiei în cau­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
11ză a fost clasificarea metodelor criminalistice, realizată con­
form diferitelor criterii, în funcție de sarcinile științei și prac­
ticii criminalistice.
Astfel, după procedurile de lucru cu informația rel evan­
tă, în literatura de specialitate [49, p. 43] se evidențiază me­
tode de depistare, fixare, decodificare a informației, cre area
unor sisteme informaționale. În funcție de obiectivele pro­
cesului de cercetare a purtătorilor de informație, există me­tode analitice, de comparație, de sintetizare (apreciere). În
funcție de sarcinile alegerii metodei și aprecierii ei, o an umi­
tă importanță are clasificarea lor în: organoleptice și instru­mentale, cu caracter nemijlocit și indirect, cantitative și cali­
tative, determinate – univoc și statistic – de probabilitate ș.a.
Teoria metodologiei acordă o atenție sporită interpretării
celor mai semnificative noțiuni ale ei: „metodă” , „procedeu” ,
„mod” , „modalitate” , „metodică” . Acestea se folosesc de mul­
te ori în vorbirea curentă ca sinonime, practic la fel sunt in­
terpretate și de Dicționarul explicativ al limbii române [43, p. 626], pe când în metodologia criminalistică lor li se acordă
o semnificație distinctă.
Astfel, profesorul N. Selivanov, ierarhizând aceste no­
țiuni, consideră că procedeul este un element component al
modului de acțiune (spre exemplu, procedeu de iluminare
în cazul microfotografiei), iar acesta din urmă constituie par­te componentă a metodei (de pildă, metoda microfot ogra­
fiei), care, fiind îmbinată cu alte metode și procedee, fo rmea­
ză în totalitatea lor metodica soluționării unei sarcini finale [49, p. 44].
Această opinie își are explicația sa legată de structura
activității criminalistice, orientată spre atingerea obiectivului
final prin soluționarea sarcinilor intermediare. Acestea din
urmă se rezolvă prin aplicarea unor mijloace, procedee și

115§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
moduri de acțiune, determinate de situație, combinația lor
în ansamblu formează noțiunea de metodică, ce asigură atin­
gerea scopului final.
Spre exemplu, metodica de relevare a unor texte ac ope­
rite sau alterate cuprinde mai multe sarcini intermediare:
înălbirea petei, detectarea unor grafismi în textul deteriorat,
restabilirea textuală a conținutului. Fiecare dintre aceste sar­
cini se soluționează prin aplicarea diverselor procedee și me­tode criminalistice: fotografia separatoare de culori, fot ogra­
fia în radiații infraroșii, metoda amplificării contrastului etc.
În acest context, este necesar a delimita și noțiunile de
„metodică” , „metodologie” , care, de asemenea, sunt folosite
neunivoc în literatura de specialitate din spațiul românesc,
mai cu seamă pentru a intitula ultimul compartiment al cri­
minalisticii ca știință.
În unele manuale editate recent, se acreditează ideea că
denumirea de „metodică” , folosită pentru a marca această
parte a criminalisticii, este „oarecum improprie” și că mai
potrivit ar fi să o numim „metodologia criminalistică” . În
sprijinul ei se aduce noțiunea de metodologie, inserată în
Dicționarul enciclopedic român, Vol. III, București, 1965, p. 340­341 și definită ca „ansamblu de metode folosite într ­
o anumită știință, al cărui fundament îl constituie sistemul
celor mai generale legi și principii ale științei respective… ” .
Cu părere de rău, autorii aici încheie, apreciind „că orice alte comentarii devin inutile” [44, p. 23].
Fără a insista asupra unei analize profunde a acestor ar­
gumente, ținem să menționăm că, în primul rând, definiția
în cauză privește o știință în totalitate și nu un compartiment al acesteia. în al doilea rând, și aceasta este important, a nsam­
blul de metode trebuie să aibă la bază „sistemul celor mai generale legi și principii ale științei respective” . Este î ndoielnic

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
116faptul ca principiile criminalisticii, teoriile do ctrinare, legile
de dezvoltare ale științei să se discute în ultimul co mparti­
ment. Acesta cuprinde metodici particulare de ce rcetare a
anumitor genuri de infracțiuni, care includ în sine sf aturi,
metode, recomandații științific argumentate ce co nstituie
produsul final al științei. Bazele metodologice ale știi nței în
ansamblu se tratează, de regulă, în prima parte a cr imina­
listicii, înaintea celorlalte capitole sau compa rtimente.
Oricum, din definiția de sus se observă că metodologia
nu se reduce numai la sistemul ei de metode folosite în ce rce­
tările științifice. Recunoașterea metodologiei doar ca tot ali­
tate de metode ar însemna o interpretare simplistă, pra gma­
tică a acestei noțiuni, denumită uneori și „metodologie în
sens restrâns al cuvântului” . Profesorul R. Belkin scrie, cu
această ocazie, că „o astfel de interpretare plasează pe un
plan secundar sensul filozofic, concepția ei despre lume, di­minuează însemnătatea materialismului dialectic, care pre­
zintă metodologia științifică universală” [50, p. 41­42].
Prin urmare, metodologia prezintă cunoștințe teoretice
sistematizate într ­un anumit fel și, în acest sens, este un sis­
tem de idei și nu simple modalități de cercetare. Însă, pe de
altă parte, ar fi greșit să credem că metodele nu au nici o atri­
buție cu metodologia. Aceasta este o altă extremă, la fel de
incorectă în procesul de percepere a esenței ei. Teoria despre
metodele de cunoaștere ale științei, inclusiv metodele de for­
mare a unor construcții teoretice, prezintă un element com­
ponent al metodologiei. Deci, este vorba numai de faptul că
teoria privind metodele de cunoaștere nu epuizează prin sine conținutul metodologiei. Într ­un anumit sens, orice teo­
rie îndeplinește și funcții metodologice, întrucât indică di­recția și scopul cercetării. Metodologia se sprijină pe teorie,
pe legitățile dezvăluite și studiate de știință ca să creeze pro­

117§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
cedee de cunoaștere și de însușire practică a realității. De
aici și legătura dintre ele: metodologia se bazează pe teorie,
iar teoria deservește metodologia, diferența dintre ele având
doar un caracter funcțional.
Generalizând cele spuse, metodologia criminalistică poa-
te fi definită ca un sistem de cunoștințe teoretice, ce reflectă
procesele, metodele și formele de cunoaștere știi nțifică în do-
meniul criminalisticii.
Cât privește intitularea ultimului compartiment al cri­
minalisticii prin sintagma „metodica criminalistică” sau
„metodica cercetării și prevenirii anumitor genuri și grupuri
de infracțiuni” , o considerăm potrivită în sensul că exprimă
mai precis esența și conținutul acestei părți finale ca sistem
de teze științifice, în baza cărora se elaborează ansambluri practice de recomandații și prescripții cu privire la org ani­
zarea și realizarea investigațiilor diverselor varietăți de in­fracțiuni, prezentate normativ în legea penală.
În spațiul fostei URSS, un aport substanțial la elaborarea
fundamentelor metodologice ale criminalisticii l ­au adus cu­
noscuții cercetători R. Belkin, A. Vasiliev, A. Vinberg, I. Luz­
ghin, S. Mitricev, A. Eisman ș.a. Lucrările unora dintre ei, în­
deosebi ale profesorului R. Belkin, au influențat cons iderabil
crearea bazelor metodologice ale criminalisticii m oderne.
Opiniile acestui savant, expuse în prima parte a „Cu rsului de
criminalistică” , retipărit în 1997 la Moscova în 3 v olume, sunt
împărtășite de mai mulți criminaliști și reflectate în d iversele
manuale și lucrări didactice publicate în ultima vreme.
Majoritatea autorilor consideră, pe bună dreptate, destul
de reușită propunerea profesorului R. Belkin de a ierarhiza
toate metodele de cunoaștere ale criminalisticii în trei nive­
luri: metoda universală (dialectică materialistă). metodele general­științifice (generale) și speciale (particulare).

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
118Orice activitate de cunoaștere se supune legii universale
a dialecticii materialiste, care este determinantă și în inve­
stigațiile criminalistice. Un rol fundamental îl joacă aici teza
privind capacitatea materiei de a reflecta și de a fi reflectată
începând cu formele simple de interacțiune dintre două
obiecte materiale și terminând cu cele mai complexe, ce
vizează întipărirea faptelor și a împrejurărilor în memoria
oamenilor. Dialectica presupune studierea oricărui fenomen în din amică, in dezvoltare, depășindu­se elementele contra­
dictorii în scopul aflării adevărului. O astfel de abordare
reclamă ca în orice situație să se țină cont de legitățile gene­
rale de de zvoltare a fenomenelor ce se cer a fi analizate. Prin
urmare, m etoda dialectică preîntâmpină cercetarea unil ate­
rală a ca uzelor penale, deschide posibilități de a cunoaște
obiectiv ese nța lucrurilor în profunzime. Fără a ține cont de
modificările ce se produc încontinuu în obiectele ce ne în­
conjoară și care au nimerit în orbita infracțiunii, este imp osi­
bil a fo rmula o concluzie despre identitatea persoanelor sau
a lucr urilor ce au suferit astfel de schimbări cu scurgerea
timpului, fie din exploatare sau ca rezultat al unor alterări
intenționate.
Din metoda dialectico­materialistă derivă alte metode
utilizate în cercetările criminalistice, și anume cele general-
științifice, comune mai multor științe cu caracter tehnic,
natural sau umanistic, care se sprijină, bunăoară, pe logică:
­ analiza și sinteza. Analiza este o cercetare bazată pe
studiul sistematic al fiecărui element aparte. Sinteza înseam­
nă îmbinarea unor elemente separate care pot constitui un
întreg al elementelor dispersate prin analiză, astfel încât să
obținem noi cunoștințe despre legăturile și interdependențele
lor. Analiza presupune separarea (teoretică) a unui obiect
sau fenomen până la nivelul elementelor, asigurând astfel

119§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
plenitudinea și caracterul multilateral al cercetărilor. Aceasta
se realizează la expertizarea microobiectelor, a unor semnă­
turi și texte scurte etc. Stadiul de sintetizare prezintă o ap­
reciere a informației obținute din analiză.
Spre exemplu, prin sinteză se evaluează dacă totalitatea
caracteristicilor coincidente ale semnăturilor comparate este
sau nu irepetabilă, adică individualizatoare.
În calitate de instrumente de analiză și sinteză se folosesc
diversele clasificări criminalistice: ale semnalmentelor exte­
rioare ale omului, ale armelor de foc, ale caracteristicilor
scrisului, ale versiunilor etc..
­ inducția și deducția. Inducția este o formă fundamen­
tală de raționament, care realizează trecerea de la particular
la general, adică trăgându­se concluzii generale din analiza
unor fapte izolate. O astfel de pistă de investigație se creează
în cazul în care informațiile despre circumstanțele faptei și
despre făptaș sunt foarte puține, criminalistul se sprijină
mai cu seamă pe experiența personală, intuiție, pe practica
unor exemple anterioare de acest fel.
Deducția, dimpotrivă constituie un raționament ce rea­
lizează trecerea de la general la particular. Aceasta este efi­
cientă mai ales în cazul în care se cercetează infracțiunile comise prin folosirea unor moduri tipice, similare. Drept
punct de pornire pentru organul de urmărire penală vor
servi legitățile cunoscute de știința criminalistică și reflectate
în metodicile particulare de cercetare a unor genuri de in­fracțiuni – modele matrice informaționale ale acestora.
Spre exemplu, la cercetarea omorului însoțit de de zmem­
brarea cadavrului se va porni de la ideea unei strânse legături între victimă și infractor, de unde și sarcina pr imordială –
stabilirea identității cadavrului victimei.
­ ipoteza este o presupunere cu caracter provizoriu, for­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
120mulată pe baza unor fapte cunoscute, date experimentale
sau pe baza intuiției etc..
­ analogia prezintă o formă de raționament ce realizează
activitatea de cunoaștere de la particular spre particular, o
concluzie verosimilă de asemănare a unei însușiri prezente
la două obiecte sau fenomene, făcută în baza asemănărilor
stabilite prin analiza altor însușiri ale acestor obiecte.
Spre exemplu, după comiterea uneia sau mai multor infrac­
țiuni de către un făptaș identificat și reținut de poliție, se de sco­
peră o altă infracțiune săvâșită prin același mod de op erare,
temei pentru care se formulează o concluzie de pr obabilitate
că și aceasta din urmă a fost comisă de acest infractor.
­ abstractizarea este o operație a gândirii prin care se
desprind și se rețin unele caracteristici și relații esențiale ale
obiectului cercetării [43, p. 4].
­ generalizarea constituie o operație logică prin care se
trece de la noțiuni cu o sferă mai restrânsă și un conținut
mai bogat la noțiuni cu o sferă mai largă și un conținut mai restrâns [43, p. 417].
O altă grupă de metode au ca suport folosirea organelor
senzoriale și de rațiune ale omului:
­ observația – perceperea metodică, nemijlocită și inten­
ționată a unui obiect sau a unui proces. Obiectele specifice
supuse observației în practica criminalistică de către savanții
criminaliști, de practicienii din organele ocrotirii normelor
de drept sunt urmele infracțiunii, semnalmentele statice și
dinamice ale anumitor persoane, activitățile infracționale
sau evenimentele percepute indirect, adică prin mijlocirea
altor persoane etc..
­ descrierea – specificarea unor caracteristici ale obiec­
tului prin observație și măsurare. Manifestându­se ca mijloc
de fixare a informației, această metodă include în sine nu

121§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
numai diversele procese­verbale ale actelor de urmărire pe­
nală, rapoartele de expertiză sau de constatare tehnico­știin­
țifică, dar și alcătuirea schițelor, a desenelor etc., inclusiv fotografierea și înregistrarea video.
­
măsurarea – redarea însușirilor unui obiect prin para­
metrii lui cantitativi confruntați cu mărimile etalon (ruletă,
greutate de cântar etc.).
În criminalistică, sunt supuse mai frecvent măsurării ur­
mătoarele obiecte:
ș diverse însușiri ale obiectelor (numărul lor, mărimea,
greutatea, temperatura etc.).
ș latura cantitativă a raporturilor spațiale (depărt area
dintre obiecte, hotarele spațiului etc.).
ș latura cantitativă a raporturilor de timp (frecvența și
durata unor procese, fenomene).
ș viteza de deplasare a mijlocului de transport, a omului,
animalului, altor obiecte.
­ comparația – examinarea simultană și aprecierea core­
lativă a două sau mai multor obiecte prin confruntare, juxta­
punere sau suprapunere. Comparația este o operație logică, în cadrul căreia se folosesc o serie de procedee logice, pr ecum
analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea și analogia.
­ experimentul ­ reproducerea artificială a unui fen omen
sau proces în anumite condiții în scopul studierii și st abilirii
legăturii lui cu alte fenomene șau procese.
Experimentul se folosește în toate subramurile cr imina­
listicii pentru a verifica, preciza sau a obține noi date rele­
vante pentru cauză: crearea unor metodici de expertizare a
probelor materiale, elaborarea unor procedee tactice de efec­
tuare a acțiunilor de urmărire penală, determinarea celor
mai adecvate căi de cercetare a infracțiunilor.
­ modelarea ­ înlocuirea obiectului original ce trebuie stu­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
122diat cu un model, adică cu un analog corespunzător, în care
sunt reproduse trăsăturile esențiale ale obiectului autentic.
În criminalistică se folosesc pe larg modele materiale, dar
și ideale (logice, memoriale), întrucât ele permit a obține infor­
mații despre obiect în lipsa lui. La cele materiale se cat aloghează
diversele mulaje de ghips, portrete ­robot, i mpresiunile digitale
ale persoanelor implicate în cauză, reco nstruirea st ărilor de
fapt de la fața locului, a figurii umane după craniu etc.
Un rol important în activitatea criminalistică de inves­
tigație a infracțiunilor îl joacă și modelele ideale la care pot
fi atribuite versiunile criminalistice (operative de investiga­
ție, de urmărire penală, bazate pe expertize etc.). Oricum, trebuie reținut că toate aceste modele­copii ale obiectelor
studiate reflectă doar parțial însușirile și calitățile lor și în
acest sens, rămân totdeauna limitate.
­ metodele matematice și cibernetice se implemente ază
intens în criminalistica contemporană, întrucât volumul sporit de informație acumulat de știință necesită forme adec­
vate de stocare, procesare și utilizare și, desigur, cu aplicarea
computerelor. Strict vorbind, aplicarea metodelor matema­
tice în cercetările criminalistice este un indice de maturizare
a acestui domeniu. La ora actuală, fără a aplica tezele logicii
matematice, este greu de dezvăluit și de studiat noi legități
ce țin de obiectul de studiu al criminalisticii.
Practica criminalistică este astăzi de neînchipuit chiar și
fără aplicarea unor simple calcule: stabilirea vitezei mijlocu­
lui de transport după urmele de frânare, determinarea înălți­
mii făptașului după urmele de încălțăminte, distanța de la care s­a împușcat din arma de vânătoare după diametrul dispe rsării alicelor etc.
La fel de frecventă este și aplicarea metodelor matematice
în activitatea de expertiză judiciară (cercetările balistice,

123§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
autotehnice, traseologice etc.), evidențele criminalistice (mai
cu seamă în sistemele automatizate de căutare și ide ntificare
dactiloscopice, balistice, gabitoscopice etc.), modelarea com­
puterizată, spre exemplu, pentru a reconstitui stările de fapt
de la locul unei catastrofe tehnologice sau al unei expl ozii,
unui incendiu de proporții.
­ metodele euristice sunt incluse în categoria metodelor
general științifice ale criminalisticii în ultimele decenii. Euri­stica (de la grecescul heurisko ­ arta de a descoperi, a găsi)
reprezintă știința ce studiază procesele de cugetare creativă
în scopul descoperirii unor noi cunoștințe. Metodele euris­
tice se aplică pentru a descoperi fapte noi, adevărul în situa­
țiile de urmărire penală neobișnuite.
A treia verigă o constituie metodele speciale ale crimi-
nalisticii, structurate în două grupe.
1. Metode criminalistice propriu­zise , adică elaborate
de însăși știința în cauză și valabile pentru cercetările crim ina­
listice realizate în cadrul tuturor compartimentelor ei: ide ntifi­
carea criminalistică, versiunile criminalistice, progn ozarea
și diagnostica criminalistică, planificarea și organizarea cer­cetărilor. O mare parte dintre metodele speciale se elaborează
pentru a soluționa sarcini tehnico­criminalistice, tactice și
metodice, și anume:
­ metode tehnico­criminalistice (fotografice, traseolo­
gice, balistice, gabitoscopice, de descoperire, fixare și cercetare a urmelor în condiții de teren, de interpretare
a urmelor la fața locului, de expertizare a probelor în
condiții de laborator etc.).
­ metode tactico­criminalistice sprijinite pe datele lo­
gicii, ale psihologiei, organizării științifice a muncii,
pe tezele teoriei adoptării deciziilor, a dirijării reflexive,
a reflexiilor euristice ș.a.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
12­ metode criminalistice de prevenire, descoperire și cer­
cetare a infracțiunilor (metode de cercetare progra­
mată, crearea unor algoritmi de cercetare și modelare
criminalistică ș.a. ).
2. Metode preluate din alte științe sau transformate și
adaptate creativ la propriile necesități:
­ metode fizice și chimice de examinare a morfologiei
(structurii exterioare), a compoziției, structurii și însu­
șirilor diverselor substanțe, materiale și articole.
­ biologice de analiză a urmelor de sânge, spermă, sali­
vă, fire de păr de natură umană și animalică, particule
provenite de la diverse plante etc.
­ sociologice, utilizate pentru colectarea datelor despre
caracteristica fenomenelor și obiectelor cercetate (an­chetarea în cadrul studierii dosarelor penale sau inter­
vievarea colaboratorilor organelor de drept). Acestea
sunt cercetări cu caracter științific pentru a stabili, de
exemplu, condițiile ce au determinat, înlesnit sau favo­
rizat comiterea infracțiunii, analiza modurilor de ope­
rare a infractorilor etc..
­ psihologice, aplicate mai cu seamă în cadrul tacticii criminalistice pentru studierea actelor compo rtamen­
tale ale diverșilor subiecți ai procesului penal etc..
­ statistice, folosite pentru analiza caracteristicilor feno­
menelor analizate.
­ antropologice și antropometrice, aplicate, spre exem­
plu, pentru identificarea victimei unui omor după ră­
mășițele osteologice ș.a.
Metodele sus­menționate sunt folosite în cadrul ce rce­
tărilor științifice, dar și pentru a soluționa judicios obiectivele criminalisticii practice – de creare a mijloacelor și proc edee­
lor de detectare, ridicare și examinare a probelor, de de sco­

125§3. Sarcinile și metodele criminalisticii
perire și prevenire a infracțiunilor. Fiecare dintre aceste me­
tode are limitele sale în cunoașterea fenomenelor, a obiectelor
și proceselor studiate. De aceea, aplicarea acestor metode nu
se realizează izolat una de alta, ci numai într ­o legătură re­
ciprocă, în sistem. Deci, atât în activitatea practică, cât și în
cercetările științifice, pot fi folosite aceleași metode de cu­
noaștere, esența cărora rămâne neschimbată, indiferent de
sfera aplicării lor.
În concluzie, trebuie subliniat că metodele științei crimi­
nalisticii diferă prin scopul și condițiile de aplicare de cele
ce se folosesc în practică de către ofițerii de urmărire penală,
de experți sau procurori. Astfel, în procesul de probațiune,
metodele de cunoaștere și de stabilire a adevărului aplicate
în cadrul instrumentării cauzelor reale sunt strict raportate
la cerințele legii procesual penale. Totodată, utilizarea aces­
tora, mai cu seamă a celor preluate din alte științe și adaptate
nevoilor actului de justiție, este posibilă numai după o veri­
ficare și validare științifică severă a eficacității și inofensivității
lor pentru om și mediul înconjurător și, desigur, în deplină
concordanță cu normele etice și cu legislația în vigoare.

126Problema este doar discrepanța dintre ceea ce
avem și ceea ce ne dorim.
E. DE BONO
Problemele de importanță vitală nicicând nu pot fi înlăturate
definitiv. Dacă într-o zi ele ni se vor părea soluționate, aceasta
va fi numai în detrimentul cauzei. Probabil, sensul și scopul
existenței unor astfel de probleme constă nu în rezolvarea
lor, ci în aceea ca noi să muncim neîncetat asupra lor.
C. JUNG
Fără tentativă nu putem obține succes.
W . JAMES
§4. Evoluția și problemele actuale
ale sistemului criminalisticii
Ca oricare altă știință, criminalistica, în procesul de evo­
luție, și­a așezat cunoștințele într ­un sistem logic argumentat,
ceea ce mărturisește despre independența sa și gradul sporit
de maturizare și generalizare teoretică a materialului.
De­a lungul istoriei sale, structura ei a fost supusă de
nenumărate ori unor revizuiri și modificări. Autorii primelor
lucrări științifice de profil nu evidențiau în speță sistemul
criminalisticii, socotind­o mai curând o totalitate de infor­
mații utile pentru lucrătorii practici ai organelor de urmărire
penală și judiciare. Acest lucru poate fi observat chiar și în
opera întemeietorului acestei științe, Hanns Gross – „Ma­
nualul judecătorului de instrucție în sistemul criminalisticii”
(1898). Având în vedere modul de structurare a conținutului,
doar cu mari rezerve se poate vorbi despre o lucrare siste­
matizată în sensul analizat.

127§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
La fel de diversificate, uneori eclectice, sunt și operele
altor pionieri ai criminalisticii.
În spațiul fostei URSS, lucrarea care s­a impus printr ­un
aport substanțial în crearea sistemului criminalisticii a fost
cartea intitulată „Criminalistica. Îndrumar de tehnică și tac­
tică penală” , apărută la Moscova în 1925 și semnată de către
cunoscutul savant rus I. Iakimov. El a divizat criminalistica
în tehnica penală, tactica penală și metodologie, aceasta din
urmă reflectând doar aplicarea metodelor tehnicii și tacticii penale în cercetarea infracțiunilor [17, p. 352].
Acest sistem trinomic, cu precizările substanțiale făcute
de V . Gromov la compartimentul de metodică, și­a găsit re­flectare și în primul manual de criminalistică destinat insti­
tuțiilor juridice de învățământ superior, editat în 2 volume:
Volumul I. ”Tehnica și tactica cercetării infracțiunilor” . M.,
1935. Volumul II. „Metodica cercetării anumitor categorii
de infracțiuni” . M.,1936.
Mai târziu, o dată cu publicarea în anul 1938 de către
cercetătorul rus B. Șaver a unei lucrări fundamentale [18,
p. 56­82], în care criminalistica a fost structurată la fel ca și
alte științe juridice ramurile, în partea generală și partea spe­
cială, această noțiune a dispărut însă din vocabularul știin­
țific pentru o perioadă de aproape 15 ani. Doar la mijlocul
anilor ’50 ai secolului trecut când alți reputați criminaliști (A. Vin berg, A. Vasiliev, S. Mitricev), în cadrul multiplelor
discuții știin țifice, au argumentat ideea de a reveni la sistemul
tripartit al criminalisticii, conceptul în cauză a început să fie
folosit pe larg drept categorie științifică. Treptat, și­a făcut
apariția și al patrulea compartiment în fața celorlalte trei –
teoria generală a criminalisticii, elaborată și propusă la în­ceputul anilor ’70 de către cunoscutul savant rus R. Belkin.
În această parte, pe lângă aspectele introductive (obiectul,

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
128sistemul, sa rcinile etc.), s­a propus a se plasa și teoriile cri­
minalistice ce au însemnătate metodologică pentru toate ce­
lelalte compa rtimente – tehnica, tactica și metodica crimi­
nalistică și care, sumar, ar reflecta integral obiectul de studiu
al criminalisticii. La acest subiect vom reveni mai jos cu une­
le precizări. Aici doar amintim că atât vizavi de structură, cât și de co nținutul acestui compartiment, între savanții de
profil la ora actuală nu există o unitate de păreri.
Ținând cont de discuțiile ce se desfășoară și astăzi în li­
teratura de specialitate este, de asemenea, prematur a vorbi
chiar și despre formarea definitivă a părților ei constituente într­un sistem unanim acceptat.
Bunăoară, A. Eisman propune structurarea criminalisti­
cii în cinci părți, adăugându ­se la cele patru tradiționale și
„Introducerea în știință” [19, p. 9]. De asemenea, a fost com­
partimentat și manualul elaborat sub redacția lui A. Filippov
și A. Volînski, adăugându ­se un nou element, „Organizarea
descoperirii și cercetării infracțiunilor. Versiunile crim inali­
stice” [20, p. 187]. A. Dulov propune să se adauge compa rti­
mentul „Strategie criminalistică” , în care să fie incluse pr oble­
mele ce nu ­și găsesc locul în actualul sistem al cr iminalisticii,
mai cu seamă cele ce țin de organizarea cercetării infra cțiu­
nilor în condițiile opunerii de rezistență organelor de urmă­rire penală [21, p. 27]. G. Zorin argumentează nec esitatea
divizării criminalisticii în șapte părți: 1. Teoria crim inalis­
ticii. 2. Metodologia criminalisticii. 3. Strategia crimin alis­
ticii. 4. Tactica criminalistică. 5. Metodica criminalistică. 6.
Tehnica criminalistică. 7. Expertiza criminalistică [Citat du­
pă: 14, p. 78].
Într­adevăr, în ultima vreme se observă divergențe de
păreri privind plasarea temelor cursului de criminalistică în
compartimentele ei tradiționale. Astfel, înregistrarea crimi­

129§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
nalistică, caracteristica criminalistică a infracțiunii, versiu­
nile, problematica interacțiunii organelor de urmărire cu al­
te servicii și masele largi de populație în cadrul cercetării
cauzelor penale, alte teme, autorii unor manuale și programe
de criminalistică le­au schimbat locul, plasându­le în alte compartimente decât cele obișnuite. Problema aici constă
mai cu seamă în a determina cercul de teorii și categorii cri­
minalistice ce merită a fi catalogate în rangul celor doctrinare și, respectiv, a le plasa în primul compartiment, general­teo­
retic. În opinia noastră, astfel de teorii pot pretinde locul respectiv numai dacă acestea dezvăluie un segment al obiec­
tului de studiu al criminalisticii, fie legitățile activității in­
fracționale, fie cele ce determină apariția informației despre
infracțiune și participanții la comiterea acesteia, sau cele ce
condiționează activitatea organelor de drept orientată spre
cunoașterea adevărului în cauzele penale.
Deci, nu există o unitate de păreri în această problemă.
Profesorul V . Bahin are dreptate când observă ca ideea e xpri­
mată de A. Dulov în acest sens nu poate rezolva pe deplin
problema, întrucât noul compartiment propus de către acest
savant se poate transforma, de asemenea, într ­o colecție de
elemente incompatibile [35, p. 10]. Dar însăși ideea de „str ate­
gie criminalistică” are, în opinia noastră, dreptul la ex istență,
avându ­se în vedere un concept polițienesc general de lu ptă
contra criminalității, preconizat pentru un termen mai în de­
lungat. La ora actuală, aceste chestiuni se rezolvă, de regulă,
ca fun cții ale unor servicii departamentale și se pr ezintă ca
programe de stat în lupta cu criminalitatea [22], c are, de fapt,
nu se abordează la nivelul discuțiilor științifice. Cr edem că,
luând în considerare și experiența pozitivă a ț ărilor avansate,
în perspectiva dezvoltării de mai departe a si stemului cr imi­
nalisticii, s ­ar putea vorbi despre elaborarea unor măsuri și

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
130recomandații criminalistice conceptuale de luptă împotriva
criminalității în ansamblu, în cadrul unui compartiment de­
finitoriu – „Strategia criminalistică” [9, p. 104]. Desigur, este
puțin probabil că aceste recomandații și măsuri vor avea un caracter pur criminalistic, mai curând și juridico ­penal, cr imi­
nologic, operativ de investigație, de organizare și dirijare etc.
În etapa actuală, în opinia noastră, criminalistica ca do­
meniu al științei și disciplină de studiu, compus din patru
părți, în fond, core spunde conținutului său. De­a lungul ani­
lor, ea a fost aprobată de practica pedagogică a mai multor generații de s avanți în pregătirea cadrelor de juriști, d ovedin­
du­și efic acitatea și în cercetările științifice. De aceea, orice
încercare de a schimba sistemul tradițional va clătina neapă­rat fund amentele construcției științei în ansamblu, „sch ele­
tul” ei, care­i conferă uniformitate și stabilitate. Credem că, deoca mdată, nu există motive atât de serioase ca să intro­
ducem modificări de așa natură. Poate, mai degrabă, unele transformări în int eriorul lui, precizări privind criteriile dis­
tincte ce trebuie apli cate pentru a repartiza temele în com­
partimente, dar și su ccesiunea acestora. Pentru delimitarea
problemelor ce par a fi „străine” , „limitrofe” actualei structuri,
sunt suficiente co mpartimentul „Teoria generală a crim ina­
listicii” și „Tezele generale” , situate în fața celorlalte trei com­
partimente, unde își pot găsi locul multe subiecte noi, apă­
rute în mod firesc în ultimul timp, ca rezultat al dezvoltării criminalisticii. Des igur, pe măsura evoluției științei, vor fi
necesare și transformări structurale, încât ea să reflecte adec­
vat realizările de vârf ale criminalisticii în perioade istorice
concrete.
Când vorbim despre criteriile de sistematizare a c uno­
ștințelor în părțile ei constituente, de principiile didactice de prezentare a materialului, avem în vedere două lucruri im­

131§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
portante. Primul, că aceste cunoștințe sunt reunite în fiecare
din co mpartimentele ei după obiect. partea general­teoretică
– după specificul legităților realității obiective studiate de
știin ța criminalistică. tehnica criminalistică – după mi jloa­
cele te hnice și operațiunile de lucru cu sursele materiale de
informație ale infracțiunii și împrejurările legate de ea. tac­
tica criminalistică – după procedeele de realizare a acțiunilor de urmărire penală. metodica criminalistică – după m eto­
dele, mijloacele și procedeele tehnico­tactice de cercetare a anumitor genuri și grupuri de infracțiuni.
În al doilea rând – că principiul enunțat mai sus este al­
ternat și cu alte criterii, absolut necesare la sistematiza rea
cunoștințelor științifice și prezentarea materialului în cursul
de criminalistică pentru buna lor însușire, și anume:
1) de la general la particular.
2) de la simplu spre complex.
3) de la cunoștințe fundamentale, sintetizate, spre cuno­
ștințe practice, aplicate.
Acest ultim criteriu este un argument în plus ce justifică
necesitatea creării primului compartiment al științei – „Teo­
ria generală a criminalisticii” , unanim acceptat în spațiul
fostei URSS.
Aici, trebuie însă făcute și alte precizări. În unele manuale, apărute în ultima vreme, consec uti­
vitatea compartimentelor tradiționale este inversată. Parțial, acest lucru se observă la G. Zorin, la care ne­am referit mai sus, dar mai cu seamă la V . Kornouhov, care sistematizează
materialul în 5 părți în felul următor: 1) Teoria generală. 2)
Metodicile de cercetare a infracțiunilor. 3) Tactica efectuării
acțiunilor de anchetă. 4) Tehnica criminalistică. 5) Efectuarea expertizei judiciare [23, p. 18]. Analizând argumentele citate de către acest autor, s­ar părea că are dreptate, întrucât

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
132urmele materiale studiate de tehnica criminalistică desigur
că prezintă un obiect particular comparativ cu acțiunile de
urmărire penală, care, la rândul lor, devin de asemenea obiec­
te particulare raportate la scara investigațiilor desf ășurate în
cauza dată. Cu această ocazie, profesorul A. Exarh opulo no­
tează că criteriul folosit de autorul în cauză este „sf era aplicării
recomandațiilor criminalistice” , specific obie ctului științei și
nu cursului de criminalistică, deoarece acesta pune aici în aplicare însuși conținutul recomandațiilor re spective [9, p.
93]. În sistemul tradițional al criminalisticii, rec omandațiile
tehnicii criminalistice de aceea devin „g enerale” , fiin dcă sunt
preconizate pentru munca cu urmele m ateriale la gen eral,
indiferent de specificul cauzei (omor, jaf, furt etc.). Part icu­
laritate în funcție de genul infracțiunii c apătă nu rec oman­
dațiile tehnicii sau regulile tacticii, dar sp ecificul de realizare
a acestora potrivit situației ce s­a creat în procesul de ur mă­
rire penală.
Pe bună dreptate, este greu de acceptat conceptul acestui
manual, întrucât nu se poate începe studierea criminalisticii
cu particularitățile cercetării anumitor genuri de infracțiuni,
necunoscând regulile generale de lucru cu urmele materiale,
principiile de efectuare a actelor de urmărire penală etc. De asemenea, nu poate fi acceptată nici teza susținută de V . Kor­
nouhov precum că materialul în elementele sistemului tra­
dițional al criminalisticii este plasat după principiul „de la simplu la complex” . Tehnica criminalistică nu poate fi co nsi­
derată „mai simplă” pentru percepere și însușire din motivul
că ea este plasată în fața tacticii și a metodicii criminalistice,
materialul nu devine mai complex odată cu trecerea de la un
compartiment la alt compartiment. Acest principiu, însă, cu
siguranță este din plin folosit la developarea conținutului
unor teme din compartimentele sistemului, ale istoriei cri­

133§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
minalisticii etc., întrucât fenomenele complexe pot fi însușite
numai începând cu studierea unor materii mai simple.
Este îndoielnică, în acest context, și reanimarea ideii de
compartimentare a materialului criminalisticii în Partea ge­
nerală și Partea specială, susținută de către o serie de autori
în literatura de specialitate [8, 23], dându­i sistemului un aspect asemănător structurii științelor juridice ramurale. În
fond, conținutul și consecutivitatea elementelor tradi ționale
ale criminalisticii: bazele teoretice și metodologice cu aspec­tele sale introductive, tehnica, tactica și metodica cr imina­
listică, aranjate în două niveluri, s­au păstrat, modifi cându­
se doar denumirea lor. De aceea, este greu de acceptat un astfel de sistem, care nu dezvăluie noi legături ale elementelor
structurale, fiind lipsite și de o nouă încărcătură didactică.
Deci să revenim la structura și conținutul primului com­
partiment al științei criminalistica, „Teoria generală a cr imi­
nalisticii” sau „Fundamentele teoretice și metodologice” ale
disciplinei de studiu. Ea necesită o analiză mai profundă, în­trucât tezele ei, în mare parte destul de abstracte, sunt în­
sușite, având în vedere experiența didactică, la un nivel mai scăzut de către st udenți. Și aceasta, mai cu seamă, deoarece
conceptul și stru ctura compartimentului în cauză este înțeles
în mod diferit de către înșiși cercetătorii de profil.
În publicațiile apărute în spațiul românesc, pr oblema în
cauză a fost abordată de mai mulți savanți. Bunăoară, ce rce­
tătorul român N. Zamfirescu observă doar în mod delicat că
„nu este greșit să discutăm (sublinierea ne aparține – G. G.)
despre o teorie generală a criminalisticii” , propunând și struc­
tura ei alcătuită din trei teorii ce înfățișează subsistemele cri­minalisticii, și anume: tehnica criminalistică – „teoria eg ali­
tății suficient judiciare sau teoria identității probante” . ta ctica
criminalistică – „teoria cunoașterii și poziționării judiciare

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
13a acțiunilor infra cționale și a făptuitorilor acestora sau teoria
indiv idualităților” . metodica criminalistică – „teoria org ani­
zării pr obațiunii” [24, p. 28]. Întrucât autorul nu desfășoară
în co ntinuare aceste teorii, nu este pe deplin clar conținutul
lor, adică ce se are în vedere. Dacă admitem că „teoria iden­
tității probante” nu este altceva decât teoria identificării, atunci
apreciem că, pe bună dreptate, ea are un caracter universal,
cel puțin pentru tehnica și tactica criminalistică. Cu toate
acestea, obiectul de studiu al compartimentului tehnică nu
se reduce numai la procesele de identificare a obiectelor ni­
merite în orbita infracțiunii. Teoria în cauză nu reprezintă,
spre exemplu, activitatea de detectare, fixare, interpretare și
ridicare a urmelor și altor surse de informație cu semnificație
criminalistică, elaborarea procedeelor și mijloacelor de co­lectare a probelor etc. De asemenea, și „teoria cunoașterii și
poziționării judiciare a acțiunilor infracționale și a fă ptuito­
rilor” , care doar parțial exteriorizează obiectul de studiu al
tacticii criminalistice. Cât privește „teoria organizării proba­țiunii” , credem că ea ține mai cu seamă de dreptul procesual
penal, în cadrul căruia se studiază preponderent problem ati­
ca probațiunii și mai puțin de criminalistică, ce are un alt
obiectiv – să elaboreze metode, mijloace și recomandații me­nite să contribuie la descoperirea și cercetarea infracțiunilor.
Deci, după cum observăm, tentativa autorului de a re­
strânge și a integra conținutul fiecărui compartiment în t ota­
litate sub „umbrela” unei singure teorii este sortită eș ecului.
În genere, este puțin probabil a formula teorii de un astfel de
grad înalt de generalizare, creând poate chiar suprateorii,
care ar reprezenta părțile criminalisticii, atât de complexe și
diversificate în ansamblul conținutului lor.
În cazul dat, trebuie apreciată o altă idee, ce are drept de
existență și de realizare, idee care poate fi desprinsă din pro­

135§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
punerea profesorului N. Zamfirescu – crearea unei teorii
generale pe baza a trei blocuri de teorii particulare, ce ar ex­
prima re spectiv subsistemele criminalisticii – tehnica, tactica și
metodica criminalistică, adică știința respectivă în ansamblu.
Savantul moldovean S. Doraș consideră că criminalistica
conține compartimentele tehnică, tactică și metodică, „anti­
cipate de anumite elemente introductive și de metodologie
criminalistică” [25, p. 9]. Autorul a plasat aceste „elemente”
în primul capitol al manualului său „Criminalistica. Vol. 1.
Tehnica criminalistică” . Chișinău, 1996, intitulat: „Noțiunea,
sistemul și sarcinile criminalisticii, metodele și principiile
fundamentale ale criminalisticii, legătura criminalisticii cu
alte științe” . Întrucât teoria identificării criminalistice este expusă aici în afara acestui capitol, mai jos, în fața pr oble­
maticii de tehnică criminalistică, este evident că această teo­
rie se referă numai la acest compartiment, ceea ce trezește unele îndoieli [25, p. 271]. Teoria în cauză elaborează pri nci­
pii și categorii ce au însemnătate metodologică nu numai pen­
tru cercetările de identificare tehnică criminalistică, dar și pentru identificarea, realizată în cadrul soluționării sa rcini­
lor tactice, în particular, în cadrul efectuării a unui astfel de act de urmărire penală cum este prezentarea spre rec unoaș­
tere. Tezele acestui concept au însemnătate metodologică și
pentru unele activități operative de investigație ce țin de cău­
tarea și identificarea infractorilor. Deci, teoria identificării are o valoare general­teoretică și locul ei în sistemul crim ina­
listicii, credem, trebuie să fie într ­un compartiment aparte, în
fața tuturor celor trei despărțituri ale criminalisticii. Acest fapt este confirmat și de structura multiplelor manuale ap ăru­
te în spațiul ex ­sovietic după anii ’70 ­’80 ai secolului trecut.
În manualele apărute recent în România, se mnate de
către cunoscuții cercetători Gh. Alecu și L. Cârjan, materialul

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
136este structurat în patru compartimente, ambele având în
față „Fundamentele criminalisticii” .
Salutând cu căldură aceste noi demersuri „sistematice”
pentru criminalistica românească, menționăm, fără a insista
la o analiză temeinică, valoarea incontestabilă a acestora că,
și aici, structura noilor compartimente este distinctă. Spre
exemplu, „temeliile” manualului elaborat de către conf eren­
țiarul universitar Gh. Alecu cuprind obiectul, metodologia,
legătura criminalisticii cu alte științe, istoricul acesteia, iden­tificarea criminalistică și prevenirea [26, p. 11].
Tratatul semnat de către profesorul L. Cârjan include,
pe lângă aspectele teoretice introductive (obiectul, sistemul,
metodele, principiile, istoricul și locul criminalisticii în sis­
temul științelor), încă 3 elemente – identificarea crimina­listică, criminalistica și mass­media, capcane criminalistice [27, p. 821­822], ultimele două componente trezind îndoieli
că pot fi catalogate în rangul teoriilor doctrinare și incluse, respectiv, în primul compartiment al criminalisticii. Co nți­
nutul lor include, în mare parte, recomandații concrete, apli­
cative ce țin de problematica interacțiunii anchetatorului cu mass­media și cu masele largi de populație în activitatea de cercetare a infracțiunilor, precum și de mijloacele de pre­
venire a acestora (capcanele criminalistice), de aceea locul lor, cr edem, poate fi doar în tezele conceptuale și în cadrul
compartimentelor de tactică și metodică criminalistică.
Discutabile aici sunt și schimbările de titlu ale compar­
timentelor: din „tehnică criminalistică” în „criminalistica tehnică” , din „tactica criminalistică” în „criminalistica tac­
tică” , din „metodologia criminalistică” în „criminalistica metodologică” , creând impresia că există „în paralel” mai
multe criminalistici.
Problema structurii primei despărțituri a cr iminalisticii
este abordată mai amplu de către profesorul M. Gheorghiță,

137§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
care, punând semnul egalității între locuțiunile „Introducere
în criminalistică” și „Teoria generală a criminalisticii” , consi­
deră că „acest compartiment conține probleme teoretice de
ordin general, care au importanță metodologică pentru alte
compartimente…, precum și unele probleme, aspecte ce nu pot fi încadrate în celelalte părți componente ale crim inalis­
ticii” [28, p. 18]. În opinia autorului, aici trebuie incluse pro­
blematica introductivă (obiectul, sistemul, metodologia, ist oria
etc.) și următoarele teorii criminalistice particulare: ide ntifica­
rea și diagnostica criminalistică, modelul și cara cteristica cri­
minalistică a infracțiunii, tipologia criminalistică a infrac­
torilor, teoria versiunilor, interacțiunea anchetatorului cu
serviciile operative și alte subdiviziui la cercetarea infra cțiu­
nilor, evidențele criminalistice și profilaxia infracțiunilor [29].
Această opinie ni se pare întemeiată și, cu unele precizări,
poate fi acceptată. Autorul a inclus în structura primului compartiment o serie de teorii ce se referă atât la doctrina
infracțiunii, cât și la doctrina cunoașterii acesteia de către organele competente – aspecte care constituie, de fapt, obiec­
tul de studiu al științei criminalistica. Totuși, pare îndoielnic
faptul că lipsa unor temeiuri pentru a „încadra unele pro­bleme, aspecte” în celelalte părți componente ale crim ina­
listicii poate servi drept argument suficient pentru catal oga­
rea lor în rangul celor doctrinare din primul compartiment.
Bunăoară, subramura „evidențele criminalistice” , inclusă de
către autor în prima parte a criminalisticii, împreună cu
versiunile criminalistice, planificarea cercetărilor, situațiile
de urmărire penală etc.
Tradițional, teoria înregistrării criminalistice, ce include
aceste evidențe, cu toate că doar parțial este cuprinsă de no­
țiunea „tehnica criminalistică” , a fost și, credem, trebuie să
rămână un element inseparabil al compartimentului de teh­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
138nică, la fel ca și „utilizarea mașinilor electronice de ca lcul” ,
alte subramuri apărute recent în cursul dezvoltării cr imina­
listicii. Profesorul A. Exarhopulo menționează, cu această
ocazie, pe bună dreptate, că „ar fi mai logic să rev edem d efi­
niția tehnicii criminalistice, interpretând mai larg însuși ter­
menul „tehnica” [9, p.102].
În opinia noastră, înregistrarea criminalistică nu este alt­
ceva decât o „asistență informațională a descoperirii și ce rce­
tării infracțiunilor” – element component al asistenței teh­nico­criminalistice a acestor procese – teorie particulară în
dezvoltare, ce ține de partea tehnică a criminalisticii.
În acest sens, la fel de diversificate sunt și opiniile auto­
rilor ruși. Bunăoară, structura Teoriei generale a crimin alis­
ticii, în viziunea fondatorului ei R. Belkin, este alcătuită din
mai multe elemente: introducere în teoria generală a crimi­
nalisticii. teorii (doctrine) criminalistice particulare. doctri­
na privind metodele criminalisticii (metodologia în sensul
îngust al cuvântului). doctrina despre limbajul criminalisti­cii. sistematica criminalistică [30, p. 34].
În opinia cercetătorului A. Exarhopulo, partea g eneral­
teoretică a criminalisticii trebuie să includă în sine acele
teorii și doctrine care dezvăluie legitățile realității obiective, studiate de această știință, și anume: legitățile dezvoltării a
însăși științei criminalistica. legitățile ce pot fi observate în
mecanismul comiterii infracțiunii, inclusiv legitățile apariției
informației despre infracțiune. legitățile activității organelor
de drept, orientate spre cunoașterea evenimentului infrac­
țional, stabilirea adevărului în dosarul penal și prevenirea infracțiunilor [30, p. 34].
Profesorul I. Vozgrin consideră că structura acestei părți
trebuie să oglindească rezultatele cercetării obiectului știin­
ței, scopurile și sarcinile ei, sistemul, metodele, sursele, legă­

139§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
turile ei cu alte domenii de cunoaștere, istoria apariției și
dezvoltării științei, starea ei în țările din străinătate, pr ecum
și principiile, limbajul și legile de dezvoltare ale crim inalis­
ticii. Pe lângă aceasta, în opinia autorului, acest co mparti­
ment trebuie să cuprindă și un șir de teorii doctrinare, pr ecum
ar fi identificarea criminalistică, stabilirea grupei g enerice,
diagnosticul, prognosticul, mecanismul și mod urile de co­
mitere a infracțiunilor, asistența criminalistică a activității
de investigație judiciară și alte aspecte ce au impo rtanță ge­
neral­teoretică și metodologică [32, p. 7].
Publicațiile recente de profil atestă și alte opinii, la fel de
diverse și distincte, cu privire la structura părții general­teo­
retice a criminalisticii [57, p. 13].
Deci nu există o unitate de păreri în acest sens. Problema
constă nu numai în determinarea cercului de doctrine și teo­
rii ce merită a fi plasate, grație elaborării lor temeinice, în prima parte a criminalisticii, dar și în lipsa anumitor criterii
de selectare și sistematizare a unor astfel de doctrine. Poate,
doar includerea aici a aspectelor scientologice (de la lat. scientia – scientologie – disciplină care studiază știința ca
fenomen social, dezvoltarea și structura acesteia, organizarea,
locul și rolul ei în societate [43, p. 960]), metodologice ale
criminalisticii și teoria identificării nu generează obiecții.
În literatura de specialitate s­a menționat deja, pe bună
dreptate, că principalul criteriu care ne­ar permite să catalo­
găm o teorie în rangul celor doctrinare și, respectiv, să o in­
cludem în primul compartiment al criminalisticii, este ca ea
să dezvăluie un fragment al obiectului de studiu al științei
– fie cel ce ține de activitatea infracțională sau de reflectarea
ei în sursele de informație (urmele materiale, ideale), fie cel
ce vizează conceptul de cunoaștere a evenimentului infrac­țional de către organele competente de drept [9, p. 15].

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
10De fapt, o atare variantă de sistematizare a materialului
ni se pare similară cu cea expusă mai sus – în baza a trei
blocuri de teorii ce înfățișează tehnica, tactica și metodica
criminalistică. Și aceasta pentru că fiecare compartiment își
are obiectul său distinct ce reprezintă, de fapt, un anumit segment al obiectului de studiu al științei în ansamblu. Teh­
nica criminalistică – legitățile ce privesc mai cu seamă meca­nismul de formare a urmelor materiale ca rezultat al act ivi­
tăților infracționale. tactica criminalistică – legitățile ce însoțesc preponderent procesul de cunoaștere și investigare
a faptelor penale de către organele de urmărire. metodica criminalistică are ca obiect de studiu particularitățile acti­
vității infracționale și ale legăturilor iminente ce există între
ele, care, luate în considerație, pot optimiza procesul de des­coperire și cercetare a cauzelor concrete. Aceste particulari­
tăți mai frecvent vizează modul de comitere a infracțiunilor, stările de fapt și mecanismul infracțiunii, urmele tipice lă­
sate de făptuitor, trăsăturile personalității infractorului etc.
Prin urmare, primul compartiment ce reprezintă teoria
generală a criminalisticii, pe lângă aspectele scientologice, trebuie să cuprindă un șir de teorii particulare, care în tota­
litatea lor ar constitui un model idealizat de cunoștințe teo­retice, acumulate de acest domeniu de­a lungul anilor.
Așadar, teoria generală a criminalisticii nu poate fi privită
ca un simplu compartiment ce „coexistă” alături de celelalte
– tehnica, tactica și metodica criminalistică, dar un complex
deosebit de cunoștințe abstracte, o noțiune colectivă despre
toate fenomenele studiate de părțile ei structurale și, în acest sens, noțiunea „teoria generală” este într ­un fel identică cu
noțiunea „știința criminalistică” [9, p. 91]. Diferența constă
doar în faptul că în structura teoriei generale lipsesc reco­mandațiile cu caracter practic, aplicativ. Deci, conținutul ei

11§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
are un caracter pur teoretic. În esență, orice disciplină dez­
voltată prezintă un sistem de teorii, diverse ca nivel de ela­
borare și grad de generalizare.
De aceea, în opinia noastră, locul acestui compartiment
în structura schematică a științei și cursului de criminalistică trebuie să fie deasupra celorlalte trei compartimente, îndep­
linind și funcții metodologice deosebite: a unifica într ­un
tot întreg toate elementele ei componente, a generaliza, sis­
tematiza, comprima și simplifica volumul de cunoștințe ce
sporește neîncetat, încât să se asigure posibilitatea controlu­
lui intelectual al acestora.
Revenind la problema sistemului științei în cauză, tre­
buie subliniat faptul că astăzi majoritatea manualelor și cur­
surilor de specialitate din spațiul fostei URSS, dar și din alte
țări, tratează criminalistica drept un sistem de cunoștințe al­
cătuit tradițional din patru compartimente principale – con­
cept la care aderăm și noi:
­ teoria generală a criminalisticii (în unele manuale ­
fundamente teoretice și metodologice, care ni se pare mai
corect pentru intitularea doar a primei părți a cursului de
criminalistică și nu a compartimentului ei de știință).
­ tehnica criminalistică. ­ tactica criminalistică. ­ metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor
genuri și grupuri de infracțiuni), toate în unitatea lor, consti­
tuind suportul științific în lupta contra criminalității.
Justețea acestei argumentări o ilustrează în mod convin­
gător conținutul lor:
1. Teoria generală a criminalisticii (fundamente teoretice
și metodologice) este baza metodologică, „pilonul” fundamen­
tal al construcției științei ca atare în totalitate.
Aici sunt cuprinse cunoștințe despre obiectul, sistemul

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
12și metodele criminalisticii, principiile și sarcinile concrete,
locul și legătura ei cu alte ramuri științifice, formând astfel o
veritabilă introducere în domeniu și o imagine idealizată a
științei în cauză.
Astfel, pornind de la reflectarea obiectivă a realității ma­
teriale, este de asemenea indicat un ansamblu de idei î ndru­
mătoare, un sistem primar de cunoștințe teoretice, care r epre­
zintă, în esență, teorii particulare „extrase” din co nținutul
celor trei compartimente și care servesc drept călăuză în ela­
borarea metodelor, a mijloacelor și procedeelor practice res­
pective, ce țin de tehnica, tactica și metodica criminalistică.
În această ordine de idei, pot fi menționate teoria pr ivind
formarea urmelor infracțiunii, a identificării și diagn ostică­
rii criminalistice, a modului de pregătire, comitere și tă inuire
a infracțiunii, a versiunilor și planificării investig ațiilor cri­
minalistice, a altor teorii criminalistice ce au o i mportanță
metodologică pentru celelalte compartimente și care, la rân­
dul lor, se diversifică odată cu dezvoltarea științei.
Din cele expuse rezultă că structura acestui compartiment
este alcătuită din trei blocuri de cunoștințe: 1) bazele scie nto­
logice ale criminalisticii. 2) bazele metodologice ale crimi­
nalisticii. 3) sistemul de teorii criminalistice particulare.
Deci, după cum sublinia și fondatorul acestui co mpar­
timent, R. Belkin, teoria generală a criminalisticii constituie
un sistem de principii conceptuale, noțiuni și categorii, defi­
niții și conexiuni ce interpretează obiectul științei în an­
samblu [58, p.42].
Părțile constituente ale științei în cauză se fondează, la
rândul lor, pe principii și metode concrete de analiză a in­
fracțiunilor și a activităților criminalistice de cercetare a acestora, așa cum se observă din cele ce urmează.
2. Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de c uno­

13§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
ștințe științifice cu caracter sintetic, în baza cărora se ela­
borează metode, procedee și diverse tehnici, destinate colec­
tării, examinării și utilizării informației cu semnificație
criminalistică. Sub aspect practic, ea cuprinde tot arsenalul
de mi jloace și metode destinat colectării și analizei mate­
rialelor de probă.
Compartimentul este structurat în două părți:
2.1. Tezele generale ale tehnicii criminalistice în care se
abordează noțiunea, sistemul și sarcinile ei, clasificarea, prin­cipiile, formele și condițiile de aplicare a metodelor și mi jloa­
celor tehnico ­criminalistice, noțiunea și conținutul co nceptu­
lui de asistență tehnico ­criminalistică a descoperirii și ce rcetării
infracțiunilor, precum și alte aspecte tehnico–științifice.
2.2. Mijloacele tehnico­criminalistice, procedeele și me­
todicile de lucru cu materialele de probă.
Fundamentul acestui compartiment îl formează atât da­
tele unor științe tehnice, cât și naturale, incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiționale: fotografia cr imi­
nalistică, înregistrarea audio și video. cercetarea cr imina­
listică a urmelor (traseologice. a materialelor, su bstanțelor și
articolelor. odorologice și fonoscopice). cercetarea crim ina­
listică a armelor și urmelor acestora. cercetarea cr iminalis­
tică a documentelor. gabitoscopia criminalistică. asi stența
informațională a activităților criminalistice.
O direcție relativ nouă de cercetare a acestui compa rti­
ment poate fi considerată cercetarea criminalistică a in for­
mației computerizate și a mijloacelor ­suport ale ace steia, a
dispozitivelor și substanțelor explozive ș.a.
3. Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sis­
tem de teze științifice și recomandații practice, elaborate în
baza dezvăluirii și studierii legităților din sfera organizării,
planificării și efectuării urmăririi penale și judiciare, menit

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
1să optimizeze procesul de investigație a infracțiunilor, rea­
lizat în condiții de împotrivire reală sau potențială, directă
sau indirectă din partea unor subiecți și organe cu interese
deosebite de cele ce preocupă organele de urmărire penală.
Tactica criminalistică este alcătuită la fel ca și compar­
timentul sus­menționat, din două părți:
3.1. Tezele generale ale tacticii criminalistice ce includ
atât problematica obiectului, structurii, sarcinilor și prin ci­
piilor tacticii, cât și bazele științifice ale organizării activ ită­
ților de urmărire penală, precum:
­ planificarea cercetării infracțiunilor.
­ tactica interacțiunii organelor de urmărire penală cu
cele operative de investigație, precum și cu subdiv iziu­
nile de expertiză și criminalistică.
­ valorificarea sprijinului maselor largi de populație, a mijloacelor mass­media în activitatea de prevenire, descoperire și cercetare a infracțiunilor.
­ teoria criminalistică privind versiunile criminalistice.
­ teoria criminalistică privind situațiile de urmărire
penală.
­ teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate
în activitatea de urmărire penală.
­ teoria criminalistică privind operațiile și combinațiile
tactice.
­ teoria criminalistică privind decizia tactică a organului
de urmărire penală ș.a.
3.2. Tactica pregătirii, a efectuării și fixării rezultatelor
acțiunilor de urmărire penală, indicate în Codul de pr ocedu­
ră penală, la care pot fi catalogate: cercetarea la fața locului (art. 118). audierea persoanelor (art.104­112. 153). confrun­tarea (art. 113). verificarea declarațiilor la locul infracțiunii
(art. 114). prezentarea spre recunoaștere (art. 116. 117). exa­

15§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
minarea corporală (art. 119). examinarea cadavrului (art.
120). r econstituirea faptei (art. 122). experimentul în pr oce­
dura de urmărire penală (art. 123). efectuarea percheziției
(art. 125­131). ridicarea de obiecte sau documente (art. 126­131). ex aminarea și ridicarea corespondenței sechestrate (art.
134). ta ctica utilizării cunoștințelor de specialitate (co nsta­
tarea te hnico­științifică și medico­legală, reglementată de
art. 139 ­141 și efectuarea expertizei prevăzută de art.142 ­152).
În literatura de specialitate autohtonă există și alte păreri
cu privire la sistemul acțiunilor de urmărire penală. În aceas­
tă listă sunt incluse și punerea bunurilor sub sechestru, pre­zentarea materialelor de urmărire penală părților a ntrenate
în proces, comunicarea despre dispunerea expertizei, c omu­
nicarea raportului de expertiză sau a declarației că nu poate
prezenta concluzii, alte activități procesuale [46, p. 123­
124], față de care există unele rezerve precum că toate aces­
tea au calitatea acțiunii de urmărire penală.
O interpretare atât de largă pune, de fapt, semnul eg alită­
ții între acțiunile de urmărire penală și acțiunile procesuale.
În opinia noastră, nu toate acțiunile procesuale prezintă
acțiuni de urmărire penală, întrucât nu toate urmăresc sco­
pul de a colecta, examina și aprecia probele judiciare în ur­
ma efectuării lor – criteriu esențial de delimitare a acestora [47, p. 23]. Spre exemplu, punerea bunurilor sub sechestru, care are un anumit scop, indicat expres în lege ­ de a asigura
repararea prejudiciului cauzat de infracțiune sau eventuala
lor confiscare și nu administrarea probelor ca atare.
Trezește îndoieli că și celelalte activități, indicate mai
sus, pot să răspundă exigențelor față de acțiunea de urmărire
penală, chiar și prin prisma altui criteriu invocat, pe bună drep tate, în literatura de specialitate – învingerea unei rezi­
stențe, împotriviri din partea unor persoane cu interese deo­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
16sebite de cele ce preocupă organele de urmărire penală [46,
p. 17]. Spre exemplu, este puțin probabil că trebuie să învin­
gem împotrivirea cuiva în cazul „comunicării despre faptul
că expertul nu poate prezenta concluzii” sau al „comunicării
materialelor de urmărire părților în proces” .
În sensul larg al cuvântului, „tactica” drept mod de acțiu­
ne, credem, poate fi folosită cu precădere doar în cazul în
care apare necesitatea de a depăși rezistența cuiva sau la
ceva. În afara unor conflicte de interese, reale sau potențiale,
directe sau indirecte în atingerea unor scopuri de către
subiecți, scade și necesitatea de tactică a acțiunii de urmărire
penală. Acestea trebuie privite doar ca acțiuni procesuale,
care au ca scop obținerea de informație inițială pentru reali­
zarea altor acte de urmărire penală. Acestea nu sunt legate
direct de administrarea probelor și pot prezenta fie măsuri
de căutare ale organului de urmărire, fie alte măsuri (cu ca­
racter profilactic, tehnico­organizatoric etc.), cuprinse o rga­
nic de cercetarea diverselor cauze penale, realizate de către ofițerul de urmărire penală. În astfel de situații, în unele pu­
blicații este pe drept folosit un nou termen, introdus recent
în aparatul categorial al criminalisticii – tehnologia [58] (spre exemplu, tehnologia colectării mostrelor pentru co mparație,
tehnologia interceptării comunicărilor etc.).
Revenind la problema discutată, trebuie subliniat fa ptul
că, pornind de la principiile contradictorialității, ale echității și egalității armelor ce se implementează în practica de u rmărire
penală și în dezbaterile judiciare, se cer a fi menționate și unele direcții ce necesită a fi elaborate și perfecționate mai pr ofund.
Se are în vedere tactica utilizării cunoștințelor cr iminalistice
de specialitate de către consumatorii principali ai cr imina­
listicii – procurorul, ofițerul de urmărire penală, avocatul.
În concluzie, din cele relatate observăm că tactica crimi­

17§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
nalistică se sprijină pe experiența pozitivă a practicii de cer­
cetare a infracțiunilor, având menirea să adapteze la nece­
sitățile actului concret de investigație prevederile psihologiei
judiciare, ale logicii, eticii profesionale, sferei despre organi­zarea științifică a muncii, teoriei adoptării deciziilor ș.a. O
atare tactică asigură aplicarea cu randament maxim a meto­
delor și mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcând
astfel legătura strânsă între tehnica și tactica criminalistică.
4. Metodica criminalistică (metodica cercetării anumitor
genuri și grupuri de infracțiuni) – ultimul compartiment ce
sintetizează cunoștințele tehnicii și tacticii criminalistice
prin prisma împrejurărilor unor categorii de infracțiuni con­
crete. În cadrul acestei despărțituri se elaborează strategia tuturor activităților criminalistice de cercetare a infra cțiuni­
lor. Anume aici se analizează legitățile organizării și efectuării
actelor de investigație a cauzelor penale în scopul elaborării
unui ansamblu de recomandări și indicații metodice, argu­
mentate științific și sprijinite pe experiența pozitivă a prac­
ticii, vizând optimizarea cercetării cazurilor de omor, a vio­
lurilor, furturilor, tâlhăriilor, accidentelor de circulație ș.a.m.d.
Deci, sistemul de „metodici particulare” scoate în evidență
trăsăturile specifice de cercetare a anumitor genuri și grupuri
de infracțiuni determinate de natura faptelor, de modul con­cret în care acestea se săvârșesc și alte împrejurări, man ifes­
tându­se ca produs final al științei criminalistica.
Structura metodicii este divizată asemănător cu co mpar­
timentele de tehnică și tactică în două blocuri de cuno­
ștințe:
4.1. Tezele generale ale metodicii criminalistice consa­
crate cercetării bazelor metodologice ale compartimentului
(obiectul, sarcinile, principiile, sursele și legăturile ei cu alte
ramuri), precum și fundamentele științifice ale organizării

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
18descoperirii, cercetării și prevenirii infracțiunilor, care inclu­
de diverse teorii și teze științifice privind urmărirea penală a
persoanelor ce au comis infracțiuni:
­ teoria criminalistică privind organizarea cercetării in­
fracțiunilor.
­ teoria criminalistică privind metodicile particulare de
cercetare a infracțiunilor.
­ teoria caracteristicii criminalistice a infracțiunilor.
­ clasificarea criminalistică a infracțiunilor.
­ teoria criminalistică privind programarea (algori tmi­
zarea) cercetării infracțiunilor ș.a.
4.2. Metodicile criminalistice particulare de cercetare a
anumitor genuri și grupuri de infracțiuni reprezintă el emen­
tul final al științei. Ele sunt structurate în ansambluri de sfa­
turi științific argumentate cu caracter tipizat, utile pentru
cercetarea genurilor de infracțiuni ce sunt, de regulă, con­
sfințite în legea penală. Majoritatea metodicilor particulare
de cercetare cuprind o serie de elemente structurale:
­ caracteristica criminalistică a genului de infracțiuni.­ împrejurările ce urmează a fi stabilite.­ particularitățile planificării și alcătuirii programului
de cercetare.
­ particularitățile tacticii de pregătire și realizare a celor
mai importante acțiuni de urmărire penală în etapa
inițială, dar și în cea ulterioară de investigație.
­ particularitățile de pregătire și înfăptuire a activităților
de profilaxie de către organele de urmărire penală în
cadrul cercetării diverselor categorii de infracțiuni.
Cele patru compartimente ale științei, menționate mai
sus, servesc ca reper pentru structurarea disciplinei de stu­
diu ce cuprinde, pe lângă cele arătate, și unele date istorice despre disciplina în cauză, despre personalitățile cr imina­

19§4. Evoluția și problemele actuale ale sistemului criminalisticii
Sistemul cursului de criminalistică
 Fundamente teoretice și metodologice
• Istoria apariției și dezvoltării științei criminalistica
• Criminalistica – știință și disciplină de studiu
• Activitatea infracțională și activitatea de investigație a ace steia ca
obiecte de studiu ale științei criminalistica
• Identificarea și diagnostica criminalistică ș.a.
 Tehnica criminalistică  Tactica criminalistică
ș Teze generale privind
tehnica criminalistică
• Tehnica de calcul în
structura tehnicii
criminalistice
• Fotografia, înregistrarea
video și audio criminalistică
• Traseologia criminalistică
• Armologia criminalistică
• Documentologia
criminalistică
• Gabitoscopia criminalistică
• Asistența informațională a
cercetării infracțiunilor
(Înregistrarea crimin alistică) ș.a.ș Teze generale privind tactica
criminalistică
• Tactica cercetării la fața
locului. Examinarea corporală
• Tactica audierii perso anelor în
procesul penal
• Tactica percheziției și ridic ării
de obiecte și documente
• Tactica experimentului în procedura de urmărire penală
• Tactica prezentării spre
recunoaștere
• Tactica reconstituirii faptei
• Tactica utilizării cun oștințelor
de specialitate ș.a.
 Metodica criminalistică
ș Teze generale privind metodica criminalistică• Metodica cercetării crimelor de omor
• Metodica cercetării violurilor
• Cercetarea sustragerilor de bunuri din avutul proprietarului
săvărște prin furt, jaf și tîlhărie
• Metodica cercetării escrocheriilor
• Metodica cercetării infracțiunilor de corupere
• Metodica cercetării accidentelor rutiere
• Particularitățile cercetării infracțiunlor comise de grupuri
organizate de infractori ș.a.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
150listice marcante, despre polemica științifică în lucrările de
specialitate, dar și în cadrul simpozioanelor de profil etc.,
cuprinse, de regulă, în prima parte a cursului. Cursul de cri­
minalistică tinde să cultive ascultătorilor un mod de gândire
criminalistică combinativă, necesară soluționării pr obleme­
lor practice situative ce apar în procesul de de scoperire, cer­
cetare și prevenire a infracțiunilor. Pe lângă aceasta, însușirea cursului presupune obținerea de către st udenți a unui an­
samblu de cunoștințe și deprinderi necesare stabilirii și pro­
bării unor fapte juridice la general.

151Criminalitatea, la fel ca și moartea sau boala, este
teribilă, măsurile de protecție nicicând nu o vor
învinge, exact tot așa cum cea mai puternică
dezvoltare a igienei nu va înlătura moartea și bolile.
F. LISZT
Să ai curajul să-ți folosești mintea proprie.
I. KANT
Adevărurile trecute sub tăcere devin otrăvitoare.
F. NIETZSCHE
§5. Caracterul criminalisticii moderne,
locul ei în sistemul științelor
Ca să obținem o imagine mai clară despre știința în dis­
cuție, despre izvoarele acestui domeniu de cunoaștere este
necesar a determina, pe lângă obiectul, sarcinile, sist emul,
metodele ei, și natura acestei științe.
Astăzi, după natura cunoștințelor ce fac obiectul de stu­
diu, în mod tradițional, toate științele se clasifică în naturale,
tehnice și umanistice.
La cele naturale se atribuie ramurile ce studiază natura în
diversele sale manifestări: matematica, fizica, chimia, astr ono­
mia, biologia, medicina, psihiatria, meteorologia, genetica ș.a.
Științele tehnice cuprind domeniile ce se ocupă cu stu­
diul metalelor, tehnologia, cibernetica tehnică, rezistența ma­
terialelor, electrotehnica ș.a.
În fine, domeniile umanistice tratează problematica as­
pectelor sociale: istoria, pedagogia, psihologia, sociologia,
științele juridice, științele economice, filologia, politologia,
organizarea științifică a muncii ș.a.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
152Clasificarea sus­menționată a științelor după obiectul
de studiu, în opinia unor autori, este considerată oarecum
convențională [32, p. 93], întrucât unele științe particulare
ocupă o poziție intermediară, la hotarul a două sau mai mul­
te ramuri. Spre exemplu, informatica, ce se ocupă cu studiul
prelucrării informației prin mijlocirea sistemelor ciberneti­
ce de calcul, a matematicii, logicii ș.a. sau ecologia, care se ocupă cu studiul interacțiunii dintre organisme și mediul
lor de viață, plasată la intersecția biologiei, științelor juridice și ec onomice, medicinei, matematicii etc. La fel de incerte
sunt și pozițiile biochimiei, biologiei moleculare, chimiei fi­
zice sau invers – fizicii chimice etc.
Dacă luăm în calcul și procesele de „difuziune” sau „ex­
pansiune” a metodelor, noțiunilor și mijloacelor de c unoaș­
tere a unor științe extrapolate în cadrul altora, devine clar cât de co mplexă este natura cunoștințelor contemporane,
ceea ce complică și posibilitatea de stabilire a caracterului știin țelor particulare.
Problemă determinării naturii criminalisticii pe parcur­
sul dezvoltării și consolidării acestui domeniu pluridiscipli­nar s­a discutat în repetate rânduri în paginile literaturii de
specialitate.
Datorită faptului că, la formarea arsenalului său de me­
tode și mijloace, criminalistica apelează la realizările mai multor ramuri, cunoștințele ei se structurează în două nuclee
distincte: tehnico­naturalist și juridic. Din acest motiv, de­a lungul istoriei sale de dezvoltare și existență, această pr oble­
mă a fost tratată în mod diferit.
Considerată drept ramură tehnică, aplicată din m omen­
tul separării sale de la știința procesual penală (H. Gross, R. Reiss, A. Veingardt ș.a.), în multe țări occidentale, crimi­nalistica este privită și astăzi, după cum s­a menționat, ca o disciplină de factură tehnică­naturalistă.

153§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
Savanții criminaliști din Rusia prerevoluționară (S. Tre­
gubov, I. Iakimov) nu aveau o imagine clară despre c arac­
terul acestei științe.
În spațiul fostei URSS, concepția privind natura crimi­
nalisticii a suferit, pe parcursul anilor, mai multe schimbări.
În prima etapă de evoluție, criminalistica sovietică era tra ta­
tă, de asemenea, ca știință pragmatică, utilitară (G. Manns, G. Gromov) sau ca ramură nejuridică (E. Zițer, B. Șaver) [A
se vedea: 11, p. 7]. Adepții acestei orientări au reușit astfel să
argumenteze necesitatea autonomizării și delimitării crimi­nalisticii de celelalte științe juridice, în primul rând, de pro­
cedura penală, în sânul căreia ea s­a cristalizat. Prezentând,
la început, multe trăsături progresiste această idee avea ul­
terior să frâneze dezvoltarea de mai departe a criminalisticii,
îndeosebi a compartimentelor de tactică și metodică, fapt ce
a condus la revederea viziunilor în cauză.
Practic, la începutul anilor ’50 ai sec. XX, au apărut două
concepții distincte: una – potrivit căreia criminalistica este
o știință pur juridică. alta – precum că ea are un caracter com­plex juridic și tehnic, exprimată mai clar de către P . Tarasov­
Rodionov. Acest savant a evidențiat două direcții de acțiune a științei în cauză: prima ­ descoperirea și cercetarea infrac­
țiunilor, a doua – expertizarea probelor materiale [11, p. 10­
13]. În urma unor discuții aprinse desfășurate în lit eratura de
specialitate în această perioadă, a precumpănit p ărerea pre­
cum că criminalistica este totuși o ramură a știin țelor j uri­
dice. Acea sta a fost susținută de mai mulți cr iminaliști: S. Mit­
ricev, A. Vinberg, V . Tanasevici, la care s ­au al ăturat A. Vasiliev,
N. Terziev, S. Golunski, R. Belkin. În spr ijinul ei se aduceau o
serie de raționamente, dintre care amintim principalele:
­ criminalistica este o știință juridică, întrucât obiectul
general și obiectul special de studiu se află în sfera fen ome­
nelor juridice.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
15­ criminalistica prezintă o știință juridică, deoarece func­
ția ei primordială și sarcinile soluționate de către ea țin de
domeniul juridic al activității organelor de stat, de procesele
juridice (urmărirea penală, dezbaterile judiciare).
­ toate recomandațiile practice, elaborate de crimina­
listică, au un caracter strict juridic, se fondează pe lege și
corespund literei și spiritului legii.
­ caracterul juridic al criminalisticii se manifestă prin
funcția sa juridico­normativă în calitate de ramură a știin­
țelor juridice, sub influența căreia multe recomandații cr imi­
nalistice se includ în structura normelor de drept.
­ criminalistica este legată de mai multe științe – atât
umanistice, cât și tehnice, dar aceste conexiuni au, prepon­
derent, un caracter particular și local, pe când baza sau „sur­
sa de alimentare” pentru criminalistică o constituie dreptul,
științele juridice, practica de anchetă și de expertiză.
­ istoricește, criminalistica s ­a desprins tocmai din adân­
curile științei juridice – procesual penale [14, p. 37].
Până la începutul anilor ’90 ai sec. XX, conceptul juridic
privind natura criminalisticii, acreditat în spațiul fostei URSS,
părea incontestabil și nu a fost supus unor revizuiri sem­
nificative.
Dar, în ultimele decenii ale sec. XX, unii savanți – filozofi
și scientologi (M. Trifonov, F. Lazarev), analizând influența progresului tehnico­științific și a proceselor de integrare a
cunoștințelor, au semnalat apariția unor noi tipuri de științe
– „metise” , necunoscute sistemului tripartit al ramurilor cla­
sice și anume:
1) sintetice, apărute la intersecția a două sau mai multor
domenii, drept rezultat al extrapolării ideilor și a m eto­
delor unora în structura altora (biochimia, psihofar­macologia, biologia moleculară, chimia fizică ș.a.).

155§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
2) integrative, ce prezintă un nou tip de abstracții, necu­
noscut științelor clasice, valabile pentru procesele de
orice natură materială, indiferent de sfera lor de ac­
țiune (cibernetica, semiotica, teoria informației, teoria
sistemelor ș.a.).
3) complexe, ca urmare a apropierii domeniilor care, an­
terior, se deosebeau evident după conținut și met odele
de cercetare (scientologia, studierea de ansamblu a omu­
lui, a biosferei, a cosmosului ș.a.) [Citat după: 38, p. 71].
În baza acestor idei, unul dintre cei mai fideli susținători
ai conceptului juridic al criminalisticii, R. Belkin, a pus la
îndoială adevărul raționamentelor puse la baza conceptului juridic al criminalisticii și și­a reevaluat poziția față de felul acestei discipline, considerând­o astăzi știință sintetică ce
înglobează cunoștințe din mai multe domenii.
El conchide că științele sintetice sunt de două feluri:
1) formate în cadrul uneia din clasele științelor după sis­
temul tradițional tripartit.
2) formate din materiile științelor ce aparțin diferitelor
clase.
Pornind de la aceasta, profesorul R. Belkin a propus
operarea unor rectificări și precizări în clasificarea tradi țio­
nală a științelor, care, în opinia acestui savant, pot fi prezen­
tate astfel:
Tabelul nr.1
clasificarea științelor [14, p. 36]
științe
umanisteștiințe
naturaleștiințe tehniceștiințe
hibrid
Sociologia Fizica Teoria mec anisme­
lor și a mașinilor Științele
sintetice
Științele juridice Chimia Electrotehnica… Științele
integrale

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
156Științele
economice…Biologia… Rezistența
materialelorȘtiințele
complexe
Științele
sinteticeȘtiințele
sinteticeȘtiințele sintetice
Explicând apariția „științelor ­hibrid” , R. Belkin scrie:
„Dacă știința sintetică apare la hotarul științelor ce aparțin
la una și aceeași clasă, spre exemplu, umanistice, atunci ea
trebuie să rămână în aceeași clasă, cu dreptul de unitate
structurală de sine stătătoare. Însă, dacă știința sintetică apa­
re la intersecția diferitelor clase, așa cum are loc, mai cu sea­
mă la formarea științelor integrale și complexe, atunci în cla­
sificarea tradițională trebuie adăugată încă o verigă, a patra,
ce include toate cele numite metaforic de către savanții scien­tologi „științe–hibrid” [14, p. 36].
Prin urmare, o astfel de tratare a caracterului științei a
permis autorului să catalogheze criminalistica în rândul
celor sintetice din clasa a patra a clasificării tradiționale și adăugite de către el. Adepții acestei opinii consideră că, sub
influența progresului tehnico­științific, în criminalistică s­
au acumulat prea multe cunoștințe „străine” , de factură teh­nico­naturalistă, care au pătruns în adâncurile materiei cri­
minalisticii, de aceea ea încetează a mai rămâne o știință pur juridică, transformându­se în știință sintetică.
Acest punct de vedere este împărtășit și de alți cr imi­
naliști [20, p. 13]. Cele mai însemnate raționamente contra
naturii juridice a criminalisticii au fost formulate mai explicit de către însuși R. Belkin în una dintre ultimele sale lucrări [14, p. 38­42]. Pe scurt, acestea se reduc la următoarele:
­ nu toate legitățile ce constituie obiectul criminalisticii
sunt cuprinse de universul juridic. De exemplu, legitățile me­canismului formării urmelor de împușcătură rămase pe tub
sau pe glonț în cazul folosirii armei de foc la comiterea unui

157§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
omor. Acestea nu diferă prin nimic de legitățile mec anis­
mului creării unor astfel de urme în cazul tragerilor de tir.
­ este greu a considera criminalistica știință juridică în
baza analizei sarcinilor ei, deoarece elaborarea metodelor și
mijloacelor de descoperire, cercetare și prevenire a fen ome­
nului infracțional ține și de alte domenii, de pildă – medicina legală, psihiatria judiciară, care nu­și schimbă din acest mo­
tiv caracterul lor naturalist. Fără îndoială, există probleme
pur juridice soluționate de știința criminalistică, însă acestea
nu epuizează conținutul lor.
­ nu toate recomandațiile furnizate de criminalistică pot
fi apreciate drept juridice. Bunăoară, unele sfaturi ce privesc detectarea, fixarea și ridicarea urmelor de mâini, de încă lță­
minte, de instrumente etc..
­ nu poate fi acceptată nici teza că relațiile criminalisticii
cu ramurile tehnice și științele naturii au un caracter local.
Succesele importante ale criminalisticii contemporane dato­
rează tocmai integrării cuceririlor acestor ramuri în aria ju­
stiției. Viața demonstrează cu prisosință că, nemaivorbind
de tehnica criminalistică, lărgirea posibilităților tacticii și metodicii ei se află în dependență directă de valorificarea
realizărilor informaticii, ale psihologiei, teoriei adoptării de­
ciziilor, organizării științifice a muncii și a altor ramuri ale
științei și tehnicii contemporane.
Aceste teze, destul de convingătoare la prima vedere, au
fost analizate detaliat și respinse în lucrările cunoscuților sa­vanți criminaliști N. Iablokov, I. Vozgrin ș.a. [11, p. 8­14. 32, p. 96­97].
În ce ne privește, credem că criminalistica, după struc­
tura cunoștințelor sale, pe bună dreptate, prezintă o știință
de natură sintetică ce integrează și contopește cunoștințe pluridisciplinare: filozofice, metodologice, științifico­organi­

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
158zatorice, juridice, tehnice, naturaliste. Spre exemplu, teoria
generală are un caracter scientologic (filozofic­metodologic).
tehnica criminalistică conține un ansamblu de cunoștințe
sintetice, în baza cărora se elaborează metode, procedee și
diverse tehnici, destinate colectării, examinării și utilizării
probelor în procesul de investigație și prevenire a infrac­
țiunilor. tactica și metodica criminalistică, de asemenea,
conțin cunoștințe cu caracter natural, tehnic și umanistic.
S­ar părea că, din acest punct de vedere, adică al struc­
turii cunoștințelor ce fac obiectul de studiu al criminalisticii,
este greu a cataloga criminalistica la una din grupele claselor tradiționale, întrucât ea se află la intersecția acestora. Co nți­
nutul ei se îmbogățește în permanență nu numai prin valori­
ficarea realizărilor științelor clasice, precum fizica, chimia,
biologia, dar și a celor ce se consolidează în ultimul timp,
cum ar fi electronica, informatica, cibernetica, ce conțin, de
altfel, de asemenea, cunoștințe sintetice. Practic, toate mij­
loacele utilizate în diverse ramuri ale tehnicii criminalistice
se sprijină pe realizările altor științe tehnice, naturale, uma­
niste, ceea ce le atribuie, de asemenea, un caracter sintetic.
Însă, ca oricare altă știință, criminalistica are componenta
sa de bază, „nucleul” juridic, transmis genetic de către știința maternă, de la care ea s­a desprins, în cazul nostru – pro­
cedura penală – ramură a științelor juridice. Fără o astfel de temelie, orice știință se transformă într ­o formațiune amorfă,
incapabilă să se manifeste ca entitate în raport cu alte do­
menii de cunoaștere și să ocupe un anumit loc în clasificatorul
tradițional al științelor.
Chiar tehnica criminalistică, ce acumulează în cea mai
mare măsură realizările progresului tehnico­științific, este
doar convențional distanțată de normele de drept: în primul
rând, ca să elaboreze mijloace și metode tehnice, ea trebuie
să generalizeze și să studieze practica de urmărire penală și

159§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
cea judecătorească, experiența altor organe de ocrotire a nor­
melor de drept ca să cunoască necesitățile reale ale acestora.
în al doilea rând, elaborarea și utilizarea mijloacelor tehnice
trebuie sincronizată cu legislația în vigoare ce st abilește ad­
misibilitatea și limitele aplicării acestora în procesul penal.
în al treilea rând, toate metodele și mijloacele sale pot fi re­
comandate doar după o verificare și aprobare de către prac­
tica de urmărire penală. în fine, aplicarea unor mijloace este
prevăzută expres de legea procesual penală, în alte cazuri, ea
decurge din scopurile procesului penal sau nu contravine
esenței acestuia.
Deci, acest cadru juridic, legat de elaborarea și aplicarea
mijloacelor tehnico­criminalistice, nu clatină baza juridică
a cunoștințelor ei structurale.
Mai mult, pornind de la prevederile scientologiei, în ca­
zul integrării excesive în materia oricărei științe a datelor
altui domeniu, natura celei dintâi, de regulă, nu se schimbă
și aici intră în acțiune procesele de diferențiere a cunoștințe­
lor, adică de desprindere a acestor cunoștințe „străine” ce au obținut o „masă critică” într ­o știință aparte. De exemplu, în
criminalistica contemporană, practic s­a terminat pr ocesul
de „maturizare” a expertizei judiciare ca disciplină de sine
stătătoare, ce reprezintă, de asemenea, un „aliaj” de cuno­
ștințe din diverse domenii [11, p.14].
Drept un alt criteriu important de determinare a naturii
criminalisticii poate servi sfera aplicării practice a „pr odu­
sului” ei științific, adică apartenența acestei științe la o anu­
mită dimensiune practică a omului. În acest sens, crimina­
listica a fost, este și va fi un domeniu chemat să contribuie,
prin metodele și mijloacele sale, la descoperirea, cercetarea
și prevenirea infracțiunilor. În afara acestei practici de com­
batere a infracționalității, criminalistica își pierde destinația
sa de bază, de aceea, deși prezintă o știință sintetică după

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
160conținut, ea rămâne o disciplină din categoria celor juridice
speciale, întrucât elementul definitoriu în acest „aliaj” de
cunoștințe îl constituie cele juridice, care cimentează tota­
litatea de componente, servind la descoperirea, cercetarea și
prevenirea infracțiunilor.
Totodată, trebuie menționat faptul că problema deter­
minării caracterului criminalisticii nu prezintă doar o pro­
blemă pur teoretică. Aprecierea ei ca știință nejuridică va
clătina fundamentele ei metodologice, va conduce neapărat
la diminuarea rolului său în pregătirea cadrelor de juriști în
instituțiile de învățământ specializat din țară. Natura ei ju­
ridică nu împiedică deloc procesele de integrare în ea a da­
telor altor științe. Criminalistica a fost și va rămâne o dis­
ciplină de bază în rândul celor ce formează temelia instruirii
juridice contemporane.
Locul criminalistici în sistemul științelor juridice se ob­
servă mai clar din tabelul de mai jos.
Tabelul nr.2
clasificarea științelor j­ uridice
științe
general­
teoreticeștiințe
ramuraleștiințe
interramuraleștiințe
speciale
Teoria statului
și dreptuluiDreptul
constituționalDreptul
bancar Criminalistica
Istoria statului
și dreptuluiDreptul penal Dreptul
antreprenorialPsihologia
judiciară
Filozofia
dreptuluiDreptul civil Dreptul privat Crimin ologia
Sociologia
dreptului ș.a.Dreptul
procesual
penal ș.a.Dreptul
afacerilor ș.a.Activitatea operativă de
investigații ș.a.

161§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
Caracterul juridic al criminalisticii își găsește confirma­
re și în particularitățile legăturii criminalisticii cu alte științe
implicate în realizarea actului de Justiție (drept penal, drept
procesual penal, criminologie, medicină legală, psihologie
judiciară etc.), ea oferind instrumente științifice eficiente de
soluționare a diverselor cauze. Legătura lor este marcată de
obiectul comun de studiu – criminalitatea în ansamblu și faptele infracționale concrete.
O legătură mai pronunțată se observă între criminalistică
și dreptul procesual penal, cea dintâi elaborând procedee și
reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităților de urmărire penală, cea din urmă stabilind limitele și co ndi­
țiile de aplicare a acestor reguli și recomandații la înfăptuirea
acțiunilor de urmărire penală, competențele participanților
privind utilizarea metodelor și mijloacelor criminalistice.
Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că între aceste
științe există și raporturi de „rudenie” , criminalistica crist ali­
zându­se ca știință în adâncurile procedurii penale la sfâr­
șitul sec. XIX.
Observăm că, actualmente, cunoștințele criminalistice
de specialitate sunt utilizate tot mai frecvent și în domeniile
procedurii civile, administrative, în soluționarea litigiilor economice.
Cu dreptul penal, această legătură se manifestă prin ur­
mărirea unui scop comun – realizarea politicii penale. Stu­
diind acțiunile ce constituie infracțiuni, dreptul penal deter­
mină elementele constitutive ale acestora, prilej pentru care
criminalistica elaborează procedee și mijloace ce contribuie
la descoperirea și cercetarea lor. Datele dreptului penal pri­vind stadiile activităților infracționale, vinovăția, part icipa­
ția și alte momente sunt puse la baza elaborării versiunilor
de urmărire penală, a metodicilor de cercetare a cauzelor

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
162concrete, a creării caracteristicilor criminalistice ale genului
de infracțiuni ș.a.
Relații trainice există între criminalistică și criminologie.
Acestea rezidă în faptul că parametrii criminologici ai feno­
menului infracțional în ansamblu (starea, dinamica, struc­
tura etc.) demonstrează nu numai nivelul eficacității practice
a utilizării mijloacelor și cunoștințelor criminalistice de spe­
cialitate, dar și eventualele puncte și direcții de aplicare a
unor astfel de metode și mijloace în scopul descoperirii și cercetării infracțiunilor. Elaborarea procedeelor crimin alis­
tice de profilaxie a infracțiunilor este sprijinită, în mare pa rte,
pe teoria criminologică de prevenire a fenomenului infrac­
țional. Cu ajutorul mijloacelor criminalistice se curmă și se
previn multe infracțiuni în etapa de pregătire.
Raporturi strânse există și cu teoria activității operative
de investigații – disciplină care a apărut în sânul criminalisticii,
separându­și obiectul și metodele sale distincte pe la mijlocul
anilor ’60 ai sec. XX. Legătura constă în faptul că la elaborarea problemelor tacticii și metodicii criminalistice se ia în calcul
potențialul activității operative de investigații și, dimpotrivă,
dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe r ecomandațiile
criminalisticii. Odată cu adoptarea Legii RM „Cu privire la activitatea operativă de investigații” nr. 45 ­XIII din 12.04.1994
(republicată în „Monitorul Oficial” al R. Mo ldova nr. 11­13
din 31.01.2003), aceste legături s­au întărit grație regl emen­
tării juridice a posibilității utilizării datelor o bținute din sur­
se conspirative în calitate de probe judiciare.
Cu medicina legală, legătura se manifestă pe mai multe
planuri. De exemplu, în cazul asasinatelor, al sinuciderilor,
violurilor, cunoștințele criminalistice ajută la stabilirea cir­
cumstanțelor și a modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la determinarea naturii leziunilor

163§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
de pe corpul victimei, a vechimii lor etc. În cazurile acciden­
telor de circulație, ale infracțiunilor săvârșite cu aplicarea
armelor de foc, se dispun frecvent expertize complexe medi­
co­legale și criminalistice.
Este greu de închipuit criminalistica contemporană de­
tașată de astfel de domenii de cunoaștere ca filozofia, logica,
etica, psihologia judiciară , care stau la temelia teoriei generale
și a metodologiei acestei științe. În baza categoriilor filo­zofice, s­a creat și teoria generală a criminalisticii, teoriile doctrinare ale acesteia, metodologia criminalisticii, care de­
termină legitățile în baza cărora se elaborează metodele, mij­
loacele și recomandațiile criminalisticii.
Etica este o știință despre morală, spiritualitate, despre
sistemul de norme și reguli de conduită în societate și pre­
zintă un principiu călăuzitor în criminalistică. Morala se ma­nifestă drept un criteriu de admisibilitate a recomandațiilor
criminalistice, aceasta este luată în considerare la elaborarea conduitei ofițerului de urmărire penală, a lucrătorului ope­
rativ, a judecătorului în activitatea de colectare, cercetare și
utilizare a probelor, ceea ce reprezintă etica profesională a
acestora – deontologia. Toate mijloacele, metodele și reco­mandațiile criminalisticii trebuie să corespundă principiului
legalității, dar, în același timp, și cerințelor eticii. Aceste prin­
cipii nu pot fi contrazise, la fel ca și principiul legalității și cel al oportunității. Oportun în criminalistică este rec unoscut
doar ceea ce este legal și tot ce este legal trebuie să fie și mo­
ral, deontologic [14, p. 92].
În criminalistică sunt sintetizate și contopite realizările
multor altor științe cu caracter tehnic și natural, pentru a fi
puse în slujba Justiției, în scopul aflării adevărului în cazurile instrumentate. De observat însă că dezvoltarea crim inalis­
ticii și procesele de integrare a științelor conduc și la efecte

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
16diametral opuse – metodele și mijloacele criminalistice tot
mai des se aplică în alte domenii de preocupare umană ­
arheologie, artă, activitate bancară etc.
Bibliografie și note
1. Г росс Г . Руководство для судебных следов а­телей к а­к систем а­
кримин а­листики. Новое изд. переп. с изд.1908 г. М.: ЛексЭст,
2002.
2. DEX., ed. a II­a. București: Univers enciclopedic. 1998.
3. Кримин а­листик а­: Учебник для вузов. Под ред. проф. А. Ф. Во­
лынского. М: За­ кон и пр а­во, ЮНИТИ­ДАНА, 2002.
4. Г росс Г . Руководство для судебных следов а­телей к а­к сист ема­
кримин а­листики. Новое изд. переп. с изд. 1908 г. М.: ЛексЭст,
2002.
5. Белкин Р ., Кр а­сноб а­ев Ю. О предмете советской кримин а­лис­
тики. Пр а­воведение, 1967, № 4.
6. Белкин Р . Предмет советской кримин а­листики //Крими на­­
листик а­. Под. ред. Р . Белкин а­, Г . Зуйков а­. М., 1968.
7. Кримин а­листик а­. Под ред. д­р а­ юрид. н а­ук, проф. В. А. Обр а­з­
цова­. М.: Юрист, 1997.
8. Обр а­зцов В. А. Кримин а­листик а­: Курс лекций. М.,1996.
9. Экса­рхопуло А. Предмет и систем а­ кримин а­листики. Про­
блемы р а­звития н а­ рубеже XX­XXI веков. СПб.: Изд а­тель­
ский дом СпбГУ , 2004.
10. Citat după: Экс а­рхопуло А. Предмет и систем а­ кримина­лис­
тики. Проблемы р а­звития н а­ рубеже XX­XXI веков. СПб.:
Изда­тельский дом СпбГУ , 2004.
11. Яблоков Н. П., А. Ю. Г оловин. Кримин а­листик а­: природ а­ и
систем а­. М.: Юристъ, 2005.
12. Волчецк а­я Т. Кримин а­листическ а­я ситуа­ логия: Моногр а­фия
Под. ред. Н. П. Яблоков а­. Москв а­. Ка­линингр а­д. ун­т. К а­ли­
нингра­д, 1997.

165§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
13. Ба­ ев О. Я. Основы кримин а­листики: курс лекций. М.: Эк­
за­мен, 2001.
14. Белкин Р . С.Кримин а­листик а­: проблемы сегодняшнего дня.
Злободневные вопросы российской кримин а­листики. М.:
Изда­тельство НОРМА, 2001.
15. La scrierea acestui paragraf ne­am sprijinit pe unele date și idei
publicate în: Предмет, природ а­ и з а­да­чи кримин а­листики в
за­рубужных стр а­на­х. Кримин а­листик а­: Учебник для вузов.
А. В. Волынский, Т. В. Аверьянов а­, И. Л. Алекс а­ндров а­ и др..
Под ред. проф. А. Ф. Волынского. М.: З а­кон и пр а­во, ЮНИТИ ­
ДАНА, 1999.
16. Citat după: Кримин а­листик а­: Учебник. Под ред. Корухо­
ва­ Ю. ., Колом а­цкого В. Г . М.: Ак а­демия МВД СССР , 1984.
17. Якимов И. Н. Кримин а­листик а­. Руководство по уголовной
технике и т а­ктике. Новое изд., перепеч. c изд. 1925 г. М.:
ЛексЭст, 2003.
18. Ш а­вер Б. Предмет и метод советской кримин а­листки. Со­
циа­листическ а­я за­конность, 1938, №6.
19. Citat după: Ба­хин В. П. Предмет н а­уки кримин а­листики. Лек­
ция. Киев, 1999.
20. Кримин а­листик а­: Учебник. Под ред. проф. А. Г . Филиппов а­
(отв. ред а­ктор) и проф. А. Волынского. М.: изд­во «СПАРК»,
1998.
21. Кримин а­листик а­: Учеб.пособие. А. В. Дулов, Г . И. Г р а­мович,
А. В. Л а­пин, и др.. Под ред. А. В. Дулов а­. Мн.: ИП «Эк оперс­
пектив а­», 1998.
22. Spre exemplu: Hotărârea Guvernului RM „Cu privire la progra­
mul de stat de combatere a criminalității și corupției pentru anii
2003­2005” nr. 1693 din 27.12.2002. Monitorul Oficial al R. Mol­
dova, Nr. 185­189 din 31.12.2002.
23. Курс кримин а­листики. Общ а­я ча­сть. Отв. ред. В. Е. Корноу­
хов. Юрист, 2000.
24. Zamfirescu N. Considerații formale asupra sistemului crim ina­
listicii. Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opi­
nii, București, 2001, nr. 4.
25. Doraș S. Criminalistica. Vol. 1. Tehnica criminalistică. Chișinău:
„Știința” , 1996.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
16626. Alecu Gh. Criminalistică. Curs universitar. Constanța, 2004.
27. Cârjan L. Tratat de criminalistică. București, 2005.
28. Gheorghiță M. Noțiunea, obiectul și sistemul criminalisticii, în
Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii. Bucu­
rești, 2004, nr. 2. În opinia noastră, sintagma „Introducere în cri­
minalistică” poate fi folosită doar pentru a marca un compartiment
al cursului de criminalistică, însă nu și a compartimentului științei
criminalistica.
29. Gheorghiță M. Criminalistica. Partea I. Introducere în crimi­
nalistică. Chișinău, 1995.
30. Белкин Р . С. Курс кримин а­листики: учеб. пособие для вузов.
3­е изд., дополненное. М.: ЮНИТИ­ДАНА, За­ кон и пра­во,
2001.
31. Экс а­рхопуло А. Н а­уковедческие основы кримин а­листики.
Кримин а­листик а­. Под ред. Т. А. Седовой, А. А. Экс а­рхопуло.
СПб.: Изд а­тельство «Л а­нь», 2001.
32. Возгрин И. А. Введение в кримин а­листику. История, основы
теории, библиогр а­фия. СПб.: изд а­тельство “Юридический
центр Пресс” , 2003.
33. Россинск а­я Е. Р . Судебн а­я экспертиз а­ в гр а­жда­нском, а­рби­
тра­жном, а­дминистр а­тивном и уголовном процессе. М.,
Норм а­, 2005.
34. Волынский А. Ф. След берет…н а­ука­. Пр а­вительственный
вестник, № 33 (59). М., Август, 1990.
35. Ба­хин В. П. Предмет н а­уки кримин а­листики. Лекция. Киев,
1999.
36. Белкин Р . С. О природе кримин а­листической н а­уки. Труды
Ака­демии МВД РФ. М., 1996.
37. A se vedea tot în acest sens: Ба­ ба­ева­ Э. У . Проблемы теории и
пра­ктики преодоления противодействия уголовному пресле­
дова­нию. Моногр а­фия. М. “Юрлитинформ” , 2006.
38. Аверьянов а­ Т. В. Судебн а­я экспертиз а­. Курс общей теории.
М., Норм а­, 2007.
39. Citat după: E. Stancu. Tratat de Criminalistică. Ediția a II­a r evă­
zută și adăugită. București, 2002, p. 10.
40. Legea RM „Cu privire la expertiza judiciară” nr. 1086­XIV din
23.06.2000. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144­145/1056 din

167§5. Caracterul criminalisticii moderne, locul ei în sistemul științelor
16.11.2000. Legea RM „Cu privire la activitatea operativă de inve­
stigație” nr. 45­XIII din 12.04.1994, republicată în Monit orul
Oficial al R. Moldova nr. 11­13 din 31.01.2003. Legea „Cu pr ivire
la statutul ofițerului de urmărire penală” nr.333 din 10.11.2000.
Monitorul Oficial nr.195 din 22.12.2006.
41. Art. 1 al Legii RM „Cu privire la expertiza judiciară” nr. 1086 ­XIV
din 23.06.2000. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144­145/1056
din 16.11.2000 cu modificările prin Legea nr. 371 din 29.12.05.
42. Ghid de expertize judiciare. Inst. Rep. de Expertiză Judiciară și
Criminalistică: M. Gheorghiță, Z. Brega…. coord.: Mihail Gheor­
ghiță. Ch.: ÎI „Angela Levința” , 2005.
43. Dicționarul explicativ al limbii române. Ediția a II­a. Univers
enciclopedic. București, 1998.
44. Bercheșan V ., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. Little Star.
București, 2004.
45. Silvestru A. Dincolo de imposibil. Aforisme. Ed. „Prut Interna­
țional” , 2007.
46. Gheorghiță M. Tezele generale ale tacticii criminalistice: Mat.șt.­
didactic. Ch.: Arc, 2004.
47. Osoianu T . Desăvârșirea reglementării actelor de urmărire penală în
procesul penal al Republicii Moldova (monografie). Chișinău, 2000.
48. Citat după: Fombonne J. La criminalistique. Presses Universitaires
de France. Paris, 1996.
49. Кримин а­листик а­: информ а­ционные технологии док а­зыва­­
ния. Учебник для вузов. Под ред. В. Я. Колдин а­. М.: Зерк а­ло­
М., 2007.
50. Белкин Р . С. Курс кримин а­листики. T. 1. M., 1997.
51. Fombonne J. La criminalistique. Presses Universitaires de France.
Paris, 1996.
52. Cecaldi P . La criminalistique. Paris: PUF, 1976.53. Ба­ ев О. Я. Российск а­я кримин а­листик а­ на­ча­ла­ XXI в.: н а­­
пра­вления р а­звития, современные проблемы. Вестник кри­
мин а­листики. Вып. 1. М.: СПАРК, 2000.
54. Кримин а­листик а­: Учебник. Отв. ред. Н.П. Яблоков. 3­е изд.,
перер а­б. и доп. М.: Юристъ, 2005.
55. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii (Teoria și practica examină­
rii la fața locului). Chișinău: Garuda­art, 1999.

Capitolul II. obIeCtul ș I sIstemul CrImInal IstICII
16856. A se vedea: www.armorforensics.co m.
57. Вестник кримин а­листики. Вып. 1(3). М.: СПАРК, 2002.
58. Аверьянов а­ Т., Белкин Р . С., Корухов Ю. Г ., Россинск а­я Е. Р .
Кримин а­листик а­. Учебник для вузов. Под ред. профессор а­
Р . С. Белкин а­. М.: Изд а­тельск а­я групп а­ НОРМА­ИНФРА. М.,
1999.
59. Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului. Material șt.
didactic. Chișinău: Î.I. “ Angela Levința” , 2004.
60. Ба­хин В. П., К а­рпов Н. С., Цымб а­л П. В. Преступн а­я деятель­
ность: понятие, х а­ра­ктеристик а­, принципы, изучение. Моно­
гра­фия. Киев, 2001.
61. Хижняк Д. С. Процессуа­ льные и кримин а­листисеские про­
блемы р а­звития т а­ктики следственных действий. М.: «Юрли­
тинформ», 2004.

169Date biografice succinte despre unii
reprezentanți ai științei criminalisticii naționale
GHEORGHIȚĂ Mihail , doctor habilitat în drept, pro­
fesor universitar, savant remarcabil în probleme de tactică și
metodică criminalistică, s­a născut la 4 iulie 1948 în Florești,
Ungheni.
După absolvirea școlii de 8 ani din or. Ungheni, își face
studiile la școala profesional­tehnică din s. Corbul, r. Don­
dușeni, la specialitatea electrician, pe care o termină în 1965.
Din 1966 până în 1968, își satisface serviciul militar în Ar­
mata Sovietică. După demobilizare, muncește la uzina chi­mică din or. Ungheni, apoi – în Comitetul raional al co mso­
molului Ungheni. La recomandația acestui comitet, pleacă la
studii la Școala Superioară a Comitetului Securității de Stat a
URSS (CSS URSS), pe care o absolvește cu brio în 1974.
Întors la baștină, muncește ca anchetator, anchetator su­
perior în organele securităii de stat. În 1978 se înscrie prin
corespondență la aspirantura Școlii Superioare a CSS URSS
din Moscova. Din 1981 este trasferat cu serviciul în aparatul central al CSS URSS ca anchetator pe cazuri excepționale, în
cadrul căreia se ocupă concomitent cu implementarea cal­
culatoarelor în organele practice de anchetă ale acestei
instituții.
Animat de posibilitățile enorme ale tehnologiilor com­
piuterizate, optează pentru activitatea didactică și revine la
catedra de criminalistică a CSS URSS, unde, al ături de c uno­
scuții criminaliști Z. Kirsanov, Iu. Mihailov cre ază un labo­
rator specializat în acest sens, pregătește și predă cursul „Ci­
bernetica în criminalistică” , publică peste 15 lucrări științifi ce
pe această temă. Sub îndrumarea prof esorului V . Akimov, în
1989 susține teza de doctor în drept pe tema „Metodica

170cercetării contrabandei” , avăndu­l ca op onent pe profesorul
I. Panteleev.
Întors în Republica Moldova, este numit în funcția de
prim­vicerector al Academiei de Poliție „Ștefan cel Mare” ,
post care i­a permis să­și manifeste din plin inițiativa și expe­
riența sa în munca organizatorică de fondare a acestei insti­tuții de învățământ la etapa ei incipientă. Cercetările știin ți­
fice desfășurate aici în materie de investigare a infracțiunilor
săvârșite de structuri criminale organizate și publicarea unor lucrări valoroase în domeniul criminalisticii i ­au pe rmis
să obțină, în anul 1993, gradul de conferențiar universitar.
După pensionarea sa din MAI al RM, activează con­
secutiv ca prim­vicerector la ULIM, consilier prezidențial, prim­vicerector la Institutul de Științe Reale din Moldova,
avocat experimentat, director al Institutului de Expertiză
Judiciară și Criminalistică de pe lângă Ministerul Justiției.
În această perioadă, prin lucrările sale de profil, încununate
cu susținerea în premieră a tezei de doctor habilitat la spe­
cialitatea criminalistică (2001), inițiativa consistentă de a or­
ganiza, promova și reprezenta criminalistica națională la di­
verse evenimente științifice, a contribuit la consolidarea cunoștințelor criminalistice în țara noastră și la afirmarea
științei autohtone pe plan internațional.
Astăzi, obținând gradul didactic de profesor al catedrei
Drept penal a facultății de Drept a ULIM (2006), M. Gheor­
ghiță desfășoară o activitate prodigioasă pe segmentul d idac­
tic și științific, acordând atenție prioritară la pregătirea ca dre­
lor de doctori ­cercetători în ramura criminalisticii, pr ocedurii
penale și expertizei judiciare. Este membru al Sem inarului
Științific Interuniversitar de profil „Drept penal” , membru al
Consiliului de experți a CNNA, profilul „Drept” , membru al
Consiliului științific al revistei „Criminalistica” (Romănia),
a colegiilor de redacție „Legea și viața” , „Avocatul poporului” .

171Autor a peste 120 de lucrări științifice, dintre care cele
mai însemnate: 1) Орг а­низов а­нна­я преступность: пр обле­
мы теории и пр а­ктики р а­сследов а­ния. Monografie. Ch iși­
nău: Universitatea de Stat din Moldova – Institutul Științelor
Reale, 1998. 2) Criminalistica. Partea I. Introducere în crimi­
nalistică. Chișinău. 1995. 3) Tezele generale ale tacticii cr imi­
nalistice: Mat. șt. ­didactic. Ch.: Arc, 2004. 4) Tactica ce rcetării
la fața locului. Material șt. ­didactic. ­Ch., 2004. 5) Tactica reți­
nerii bănuitului, învinuitului. ULIM. ­ Ch.: S.n., 2004 (Tipogr.
Elena V .I.). 6) Ghid de expertize judiciare / Inst. Rep. de Ex­pertiză Judiciară și Criminalistică: M. Gheo rghiță, Z. Brega….
coord.: Mihail Gheorghiță. ­Ch.: Î.I. „Angela Levința” , 2005.
DORAȘ Simion, doctor în drept, conferențiar un iver­
sitar, specialist în domeniul teoriei și practicii expertizei cri­minalistice, cercetător și pedagog strălucit, s­a născut la 19
aprilie 1929 în com. Cojușna, jud.Lăpușna, într ­o familie de
țărani.
După absolvirea școlii medii în 1950, la recomandația
procuraturii din or. Strășeni, pleacă la studii în or. Leningrad
(astăzi Sankt Petersburg), la școala de anchetatori cu durata
de 2 ani din cadrul Procuraturii USSR. Aici, în anul 1951 se
înscrie pentru studii în paralel și la facultatea de drept a
Universității de Stat din Leningrad.
Obținând diploma de anchetator în anul 1952, începe
activitatea practică în organele procuraturii din r. Vulcănești,
însă după 2 ani de lucru și o importantă acumulare de expe­
riență practică, revine la studii în or. Leningrad, unde absol­
vește cu succes în anul 1955 facultatea de drept. A activat
până în 1957 în acest mare centru economic, științific și
cultural al Rusiei.

172Întors la baștină, își continuă munca în organele teri­
toriale ale procuraturii republicii: or. Bălți, r. Râșcani, r. Căr­
pineni, r. Dondușeni.
O dată cu înființarea Laboratorului de expertiză judici ară
pe lângă Universitatea de Stat din Chișinău, în 1963, este a nga­
jat ca cercetător superior al acestui laborator, speci alizându­
se în domeniul expertizelor criminalistice (tr aseologia, ce rce­
tarea tehnică a documentelor, scrisului și semn ăturii ș.a.).
În 1968, î­și începe activitatea pedagogică, la început ca
lector asistent, apoi, din 1970, ca lector superior la catedra
Drept penal, procedură penală și criminalistică a facultății
de drept a Universități de Stat din Chișinău.
Dornic de a se perfecționa în profesia sa de expert cri­
minalist, cercetător și cadru didactic universitar, S. Gh. Doraș
urmează studiile la doctorantura Universității de Stat din or.
Odessa (Ucraina) sub îndrumarea științifică a reput atului
savant criminalist V . Kolmakov, încununate cu susț inerea în
anul 1973 a tezei de doctor în drept pe problema cercetării
scrisului și a vorbirii în scris în actele executate în limba ro­mână. Acest spirit de autoperfecționare l­au făcut să urmeze în continuare diverse stagii în organele practice ale proc ura­
turii republicii (1983), în Laboratorul Central de cercetări știin țifice în domeniul expertizei judiciare din Moscova
(1989).
Ulterior, rezultatele remarcabile pe tărâmui practic și
științific i­au permis acestui savant să obțină, în 1981, titlul
didactic de conferențiar universitar, să ocupe diverse posturi
de conducere la facultate, să devină unul dintre specialiștii
de vază ai criminalisticii naționale. Cu concursul substanțial
al acestui cercetător, la facultatea Drept a USM, a fost utilat
cabinetul de tactică și metodică criminalistică, laboratorul
de expertiză judiciară, poligonul criminalistic, realizate alte

173inițiative importante pentru pregătirea juriștilor de înaltă
calificare, dar și a cadrelor științifice de profil.
Dintre cele peste 30 de lucrări științifice și metodico ­di­
dactice, mai importante sunt: Criminalistica. V .I. Ch: Știința,
1996. Criminalistica. V . II, Ch: Tipografia Centrală, 1999.
POHIS Mihail , doctor în drept, jurist emerit al Repu­
blicii Sovietice Socialiste Moldovenești, născut la 16 aprilie
1925, într ­o familie de țărani din s. Tâmkovo, r. Kodâm, aflat
la acea perioadă în cadrul RASSM, în componența Ucrainei.
În 1935, se mută împreună cu familia în or. Tiraspol, absol­
vind școala medie generală.
În timpul celui de ­al doilea război mondial, la vârsta de 19
ani, este înrolat în Armata Sovietică și trimis pe front. Fiind
rănit și demobilizat din armată, se întoarce la Chișinău și pînă
în anul 1948 face studii la școala juridică cu durata de doi ani.
Începând cu această perioadă, aproape 17 ani, muncește
în organele procuraturii RSSM în funcția de anchetator,
anchetator superior în secțiile raionale ale republicii, mai apoi, timp de 23 de ani, se află în postul de procuror cr imi­
nalist superior în Procuratura Generală.
Activănd în funcția de anchetator, a cercetat zeci de
cauze penale, multe dintre ele de mare ecou la acea perioadă
(dosarul penal privind sustragerea de bunuri de la combinatul
de carne și de la combinatul de mătase din or. Bender, uzina
de lacuri și vopsea din or. Chișinău ș.a.).
Ca procuror criminalist, a depus multe eforturi pentru
implementarea în practica cercetării infracțiunilor a meto­delor și mijloacelor tehnico­științifice, stabilind legături strânse cu Institutul Procuraturii din URSS, cu instituțiile
unionale de expertiză judiciară. Cu concursul acestui prac­

17tician experimentat, a fost utilat unul din primele cabinete­
tip de criminalistică din cadrul Procuraturii USSR, pe baza
căruia se realiza perfecționarea continuă și reciclarea pr ocu­
rorilor din republică.
Cu participarea nemijlocită a acestui procuror crimi­
nalist experimentat, au fost descoperite zeci de omoruri,
comise în circumstanțe neclare.
Munca practică îndelungată a îmbinat­o armonios cu
cercetările științifice. Sprijinindu­se pe materialele autoh­
tone, la doctorantura Institutului Procuraturii USSR, secția
cu frecvență redusă, a pregătit și a susținut teza de doctorat pe tema „Particularitățile cercetării om orurilor, însoțite de
dezmembrarea cadavrului” .
Deși a ieșit la pensie la vârsta de 61 de ani, a ținut să
transmită experiența acumulată viitorilor juriști de la facul­
tatea de Drept a USM, activând în calitate de lector superior
și titular al disciplinei criminalistica și al altor cursuri de
strictă specialitate.
Dintre cele peste 20 de lucrări științifice publicate, pre­
ponderent în revistele unionale «Соци а­листическ а­я за­кон­
ность», «Следственн а­я пр а­ктик а­», mai semnificativă este
lucrarea fundamentală «Руководство по р а­сследов а­нию
убийств». М., Юрид. лит. 1977 (în calitate de coautor), care nu și­a perdut valoarea științifică nici până la ora actuală.
TELEUCĂ Alexandru (1936­2005), doctor în drept,
conferențiar universitar, născut în Cepeleuți, Edineț, într ­o
familie de țărani moldoveni.
După absolvirea în anul 1954 a școlii medii din Gri­
năuți, Edineț și satisfacerea serviciului militar în Armata So­vietică (1955­1958), în 1959 susține examenele de admitere

175la facultatea de Drept a Universității de Stat din Chișinău, pe
care o absolvește în 1964.
În luna august a aceluiași an este angajat în calitate de
lector asistent la catedra de drept penal și procesual penal a
facultății de Drept a aceleiași Universități.
Trei ani mai târziu, în 1967, ocupă postul de lector su­
perior, evidențiindu­se prin cercetările sale științifice în
domeniul criminalisticii vizavi de tema tezei de doctorat:
„Cercetarea încălcărilor regulilor tehnicii de securitate în
gospodăria sătească” , efectuate sub conducerea cunoscutului
profesor N. Iablokov, cercetător la catedra de criminalistică a Un iversității de Stat din Moscova.
După o serie de stagii în subdiviziunile procuraturii re­
publicii, la facultatea de perfecționare a cadrelor didactice
din Moscova, alături de criminaliști de primă mărime din Rusia, cum ar fi Koldin V ., Polevoi N., Vasiliev A., publică o
serie de articole științifice, iar în 1977 susține teza de doctorat
și obține gradul științific de doctor în drept. Un an mai târ­
ziu, este ales prin concurs în funcția de șef al catedrei Drept
procesual penal și criminalistică.
Interesele științifice ale acestui savant și pedagog nu au
vizat numai criminalistica, dar și Dreptul procesual penal,
predând la facultate „Teoria probelor” , un curs special inter­disciplinar.
Dintre cele peste 17 lucrări științifice mai importante
sunt: 1) Р а­сследов а­ние преступных н а­рушений охр а­ны
труд а­ в сельском хозяйстве. М., 1977 (coautor). 2) Угo­
ловно­пр а­вова­я борьб а­ с преступными н а­рушениями
пра­вил безоп а­сности труд а­ в сельском хозяйстве. Mono­
grafie. Chișinău, Ed. „Știința” , 1982.

176ZABUNOV Dumitru (1941­1996) , doctor în drept, con­
ferențiar universitar, născut în Tvardița, Ceadâr ­Lunga, într ­o
familie de țărani bulgari.
Rămas orfan la vârsta de 5 ani, este crescut și educat
până la atingerea majoratului (1959) în diverse case de copiii
din țară. După absolvirea școlii medii generale, se înscrie la
facultatea de chimie a Universității de stat din Chișinău, pe
care, după un an de studii, este nevoit să o lase din cauza
dificultăților materiale. Din 1961 până în 1964 își satisface
serviciul militar în Armata Sovietică, după care muncește la
construcția căilor ferate din regiunea Tiumen (Rusia).
Întors în țară, din 1967 și până în 1972 urmează studiile
la facultatea de Drept a Universității de Stat din Chișinău,
după absolvirea căreia este angajat în câmpul muncii în ca­
litate de asistent la catedra Procedură penală și crim inalisti­
că a aceleiași facultăți.
Un an mai târziu (1973), se înscrie la doctorantură la
Universitatea de Stat din Moscova, la specialitatea Crim ina­
listică, pe care o absolvește cu succes în 1976, susținând teza
de doctor în drept pe tema „Metoda de măsurare în practica
judiciară de anchetă” .
Prestigioasa diplomă de doctor îi permite să opteze pen­
tru activitatea didactică și, la 28 decembrie același an, este
încadrat ca lector titular pentru disciplina Criminalistică în
statele de personal ale catedrei Procedură penală și crimi­
nalistică a Universității de Stat din Chișinău.
Animat de dorința de a­și exercita cât mai bine profesia,
D. Zabunov urmează, în paralel cu activitatea didactică, o serie de stagii în organele Procuraturii republicii, având oca­
zia de a lucra alături de cunoscuți procurori criminaliști autohtoni, precum M. Pohis, O. Bîțco, S. Șcreabaci, A. Mag­
daliuc ș.a., în unitățile de expertiză ale Ministerului de

177Interne din țară, făcând și un schimb vast de experiență di­
dactică cu profesori de la alte instituții de învățământ s upe­
rior specializat, inclusiv cu cei de la catedra Criminalistică a
Universității de Stat din Moscova – savanții criminaliști de prima mărime din Rusia: Koldin V ., Polevoi N., Gherasi­mov V ., Samâgin L. ș.a.
Calitățile personale și profesionale deosebite ale acestui
savant și pedagog i­au permis să ocupe consecutiv posturile
de lector superior, conferențiar universitar, șef de catedră, prodecan al facultății de Drept, pe care le­a exercitat cu pa­
siune, devotament și dăruire de sine.
Interesele sale științifice, pe lângă problematica crimi­
nalistică, s­au extins și asupra domeniilor Eticii profesionale,
Statisticii judiciare, elaborând în acest sens o serie de cursuri
teoretice și practice, îndrumare metodice pentru studenți.
Din cele peste 15 lucrări științifice din ramura crimi­
nalisticii, mai semnificative sunt: Измерение к а­к метод в
кримин а­листике и судебное док а­зыва­ние. M., 1977. Cri­
minalistica și accidentele rutiere // Legea și viața. nr. 11­12,
Chișinău, 1991.

178Structura și tematica orientativă a cursului
de criminalistică
Însușirea cursului de criminalistică urmărește scopul de
a dezvolta studenților o gândire criminalistică combinativă
pe baza unui sistem de cunoștințe, deprinderi și priceperi
de aplicare a mijloacelor tehnice, procedeelor tactice și reco­
mandațiilor metodice în activitatea de descoperire, cercetare
și prevenire a infracțiunilor.
Buna însușire a cursului de către studenți presupune
întâi de toate familiarizarea de ansamblu cu tematica orien­
tativă a Programei cursului, consecutivitatea studierii com­partimentelor și temelor respective.
Priceperea de a lega materialul teoretic cu practica or­
ganelor judiciare, cu normele dreptului penal și procesual penal, actele normative departamentale, colaborarea strânsă
cu cadrele didactice de profil și, nu în ultimul rând, studierea
unui volum suplimentar de surse științifice specializate, vor
asigura succesul în asimilarea materiei acestei generoase dis­
cipline – Criminalistica.
nr.
temeicoMP ARTIMenTul, TeMA
I. FunDAMenTe Teo ReTIce ș I
MeToDolo GIce
1. Istoria apariției și dezvoltării științei criminalistica
2. Criminalistica – știință și disciplină de studiu
3. Activitatea infracțională și activitatea de
investigație a acesteia ca obiecte de studiu ale
științei criminalistica
4. Identificarea și diagnostica criminalistică

179II. TeHnI cA cRIMIn AlISTI cĂ
5. Teze generale privind tehnica criminalistică
6. Tehnica de calcul în structura tehnicii
criminalistice
7. Fotografia, înregistrarea video și audio în
criminalistică
8. Cercetarea criminalistică a urmelor
(Traseologia criminalistică)
9. Cercetarea criminalistică a armelor, materiilor
explosive și a urmelor acestora
(Armologia criminalistică)
10. Cercetarea criminalistică a documentelor
(Documentologia criminalistică)
11. Identificarea criminalistică a persoanelor după
semnalmentele exterioare (Gabitoscopia
criminalistică)
12. Asistența tehnică informațională a descoperirii și
cercetării infracțiunilor (Înregistrarea criminalistică)
III. TA cTI cA cRIMIn AlISTI cĂ
13. Teze generale privind tactica criminalistică
14. Tactica cercetării la fața locului. Examinarea
corporală
15. Tactica audierii persoanelor în procesul penal
16. Tactica percheziției și ridicării de obiecte și
documente
17. Tactica experimentului în procedura de urmărire
penală
18. Tactica prezentării spre recunoaștere
19. Tactica utilizării cunoștințelor de specialitate în
activitatea de cercetare a infracțiunilor

180Iv. Me ToDIcA cRIMIn AlISTI cĂ
20. Teze generale privind metodica criminalistică
21. Metodica cercetării omorului
22. Metodica cercetării violului
23. Cercetarea sustragerilor de bunuri din avutul
proprietarului săvârșite prin furt, jaf și tâlhărie
24. Metodica cercetării escrocheriilor
25. Metodica cercetării infracțiunilor de corupere
26. Metodica cercetării accidentelor rutiere
27. Particularitățile cercetării infracțiunilor comise de
grupuri organizate de infractori
28. Cercetarea infracțiunilor ecologice ș.a.

181Lista unor acte normative și surse științifice
de specialitate ce pot fi utilizate în procesul
de studiere a cursului de criminalistică
I. Legi, acte normative și documente oficiale
1. Constituția Republicii Moldova adoptată la 29.07.1994.
Monitorul Oficial al R. Moldova nr.1 din 12.08.1994 (cu
modificări și completări la 01 septembrie 2005).
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Chiși­
nău, 2006. Monitorul oficial nr.104 ­110 din 07.06.2003.
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, Ch iși­
nău, 2004.
4. Codul penal al Republicii Moldova. Chișinău. 2002. Mo­nitorul oficial nr.128­129 din 13.09.2002.
5. Legea RM “Cu privire la expertiza judiciară” nr. 1086 ­XIV
din 23.06.2000. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144­
145/1056 din 16.11.2000.
6. Legea RM “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549­XV din 19.12.2002. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 14­17 din 07.02.2003.
7. Legea RM “Cu privire la sistemul informațional integral automatizat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor p ena­
le și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni” nr. 216­XV din 29 mai 2003. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 170­172 din 08.08.2003.
8. Legea RM “Cu privire la activitatea operativă de inves­tigații” nr.45­XIII din 12.04.1994, republicată în Moni­torul Oficial al R. Moldova nr.11­13 din 31.01.2003.
9. Legea RM “Privind activitatea nestatală de depistare­pro­tecție” nr.47­XIII din 12.04.1994. Monitorul Oficial al

182R. Moldova nr. 2/1 din 25.08.1994, modificată prin l egea
nr.41­XVI din 04.06.1998.
10. Legea „Cu privire la statutul ofițerului de urmărire p ena­
lă” nr. 333 din 10.11.2006. Monitorul Oficial nr.195 din
22.12.2006.
11. Legea „Cu privire la arme” nr.563 din 19.10.2001. M oni­
torul Oficial nr.4/43 din 8.09.1994.
12. Hotărârea Guvernului RM “Cu privire la Centrul N ațio­
nal de Expertiză Judiciară de pe lâ ngă Ministerul Jus­
tiției” nr. 1052 din 12.09.2006.
13. Hotărârea Guvernului “Cu privire la Registrul de stat al
experților judiciari atestați” nr. 1147 din 22 septembrie
2003. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 208­210 din
03.10.2003.
14. Hotărârea Guvernului RM “Despre aprobarea Reg ula­
mentului cu privire la obținerea, evidența, păstrarea, sis­
tematizarea și utilizarea informației dactiloscopice și a lis­
tei funcțiilor deținute de persoanele supuse înregistrării dactiloscopice obligatorii” nr.1310 din 31 octombrie 2003.
15. Ord. MAI din RM nr.115 din 12.03.1992 “Cu privire la
punerea în aplicare a instrucțiunii vizând activitatea sub­diviziunilor de expertiză și examinări criminalistice ale
organelor afacerilor interne ale Republicii Moldova” .
16. Ordinul de comun acord al MAI din RM, Ministerului
Apărării din RM, Ministerului Securității Naționale din
RM, Procuraturii RM nr.170/122/50 din 23.06.1993.
17. Ordinul de comun acord al MAI din RM, Ministerului
Apărării din RM, Serviciului de Informații și Securitate
din RM, Procuraturii Generale a RM, Centrul pentru Com­baterea Crimelor Economice și Corupției, Depart amentu­
lui V amal nr. 124/31/19/46/172/ ­ O/101 din 26.08.2003
privind modul de primire, înregistrare, ev idență și ex ami­
nare a sesizărilor și a altor informații despre infracțiuni.

183II. Literatura pentru toate temele
Surse criminalistice de bază:
1. Alecu Gh. Criminalistică. Constanța: Ovidius University
Press, 2004.
2. Alămoreanu S. Elemente de criminalistică. Cluj­Napoca,
Ed. Alma­Mater, 2000.
3. Bercheșan V ., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică.
București: Little Star, 2004.
4. Buquet A. Manuel de criminalistique moderne. La scien ­
ce et la recherche de la preuve. Paris: Presses Universitai ­
res de France, 2001.
5. Ciopraga A. Criminalistica. Tratat de tactică. Iași: Ed.
Gama, 1996.
6. Cârjan L. Tratat de criminalistică. București: Pinguin book,
2005.
7. Doraș S. Criminalistica. Vol. I. Chișinău: Știința, 1996.
8. Doraș S. Criminalistica. Vol. II. Chișinău: Tipografia
centrală, 1999.
9. Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău: Muzeum, 1995.
10. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii. Teoria și practica examinării la fața locului. Chișinău: Garuda­Art. 1999.
11. Ionescu L. Criminalistică. Curs universitar. București:
PRO Unive rsitaria, 2007.
12. Lăpăduși V ., Cârjan L., Gâdea C. Criminalistica. Bucu­
rești: Alm anah, , 2002.
13. Mircea I. Criminalistica. Iași: Chemarea, 1992.
14. Stancu E. Tratat de Criminalistică. Ediția a III­a revăzută
și adăujită. București: Universul Juridic, 2004.
15. Văduvă N. Criminalistica. Curs universitar de tactică și
metodică. Craiova: Ed. Universitaria, 2004.
16. Аверьянов а­ Т., Белкин Р . С., Корухов Ю. Г ., Россинс­
ка­я Е. Р . Кримин а­листик а­. Учебник для вузов. Под ред.

18профессор а­ Р . С. Белкин а­. М.: НОРМА­ИНФРА. М.,
1999.
17. Кримин а­листик а­: Учебник. Отв. ред. Н. П. Яблоков.
3­е изд., перер а­б. и доп. М.: Юристъ, 2005.
Biblografie suplimentară pentru fiecare temă aparte:
Tema nr. 1
Istoria apariției și dezvoltării științei criminalistica
1. Cârjan L. Tratat de criminalistică.București: Pinguin
book, 2005.
2. Golubenco Gh. Incursiuni în istoria apariției și cons oli­
dării cunoștințelor criminalistice pe plan mondial și na­
țional. Revistă de criminologie, drept penal și crim ina­
listică, nr. 1­2, 2003.
3. Goludenco Gh., A. Talmațchi. Conceptul de criminali sti­
că în țările dezvoltate. Simpozia professorum (seria
Drept). Chișinău: ULIM. 2000.
4. Белкин Р . С., Винберг А. И. История советской кри­мина­листики. М., 1982­1983.
5. Белкин Р . С., История отечественной кримина­ли сти­
ки. М.: НОРМА, 1999.
6. Ищенко Е. П., Люб а­рский М. Г . В поиск а­х истины.
М., 1986.
7. Кирс а­нов З. И. Ст а­новление и р а­звитие советской кри­
мин а­листики. Соц. З а­конность, 1984, № 10, p. 62­63.
8. Thorwald Jurgen. Un secol de luptă cu delincvența. Iași:
Junimea, 1981.
9. Коча­ров Г ., Селив а­нов А. Р а­звитие кримин а­листики
и ее з а­да­чи н а­ современном эт а­пе. Соц. За­ конность,
1968, № 1, p. 32­36.
10. Торв а­льд Ю. Век кримин а­листики. Под. ред. Ф. М. Ре­
шетников а­. 3­е изд. М.: Прогресс,1991.

18511. Крылов И. Ф. Были и легенды кримин а­листики. Л.,
1987.
12. Миронов А. У истоков советской кримин а­листики.
Сов. Милиция. 1973. № 9, p. 58­59.
Tema nr. 2
criminalistica – știință și disciplină de studiu
1. Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău, 1995.
2. Gheorghiță M. Noțiunea, obiectul și sistemul crimin alis­
ticii. Criminalistica. Revistă de informare, docume ntare
și opinii, nr. 2, 2004 (București).
3. Zamfirescu N. Considerații formale asupra sistemului
criminalisticii. Criminalistica. Revistă de informare, do­
cumentare și opinii, nr. 4, 2001 (București).
4. Golubenco Gh. О некоторых к а­чественных х а­ра­кте­
ристик а­х преступности в Республике Молдов а­ ка­к
фа­ктора­х, детерминирующих н а­пра­вления р а­зви­
тия кримин а­листики. Criminological Situation and
Security in Society. Materials. vol. II. Chișinău, 9­11 No ­
vember, 1995.
5. Ва­сильев А., Яблоков Н. Предмет, систем а­ и теор ети­
ческие основы кримин а­листики. М.: МГУ , 1984.
6. Колдин В. Предмет кримин а­листики. Сов. госу­
да­рство и пр а­во, № 4, 1979, p. 80­84.
7. Селив а­нов Н. Советск а­я кримин а­листик а­: Систем а­
понятий. М., 1982, p. 5­28.
8. Экса­рхопуло А. Основы кримин а­листической тео­
рии. Спб., 1992.
9. Возгрин И. А. Введение в кримин а­листику: История,
основы теории, библиогр а­фия. СПб.: Юридический
центр Пресс, 2003.
10. Яблоков Н. П., А. Ю. Г оловин. Кримин а­листик а­: при­
рода­ и систем а­. М.: Юристъ, 2005.

18611. Белкин Р ., Кр а­сноб а­ев Ю . О предмете советской кри­
мин а­листики. Пр а­воведение, № 4, 1967.
Tema nr. 3
Activitatea infracțională și activitatea de investigație a
acesteia ca obiecte de studiu ale criminalisticii ca știință
1. Gheorghiță M. Criminalistica. Chișinău. 1995.
2. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii (teoria și practica
examinării la fața locului). Chișinău: Garuda­Art, 1999.
3. Ба­хин В. П., К а­рпов Н. С., Цымв а­л П. В. Преступн а­я
деятельность: понятие, х а­ра­ктеристик а­, принципы,
изучение. Моногр а­фия. Киев, 2001.
4. Кримин а­листик а­: Учебн. для вузов. А. Ф. Волынский
и др. Под ред. проф. А. Ф. Волы нского. М.: За­ кон и
пра­во. ЮНИТИ­ДАНА, 1999.
5. Кримин а­листик а­. Под ред. проф. В. А. Обрaзцов а­.
М.: Юрист. 1995.
6. Белкин Р . С. Кримин а­листик а­: проблемы сегодняш­
него дня. Злободневные вопросы российской крими­
на­листики. М.: НОРМА, 2001.
7. Селив а­нов Н. А., Видонов Л. Г . Типовые версии по
дела­м об убийств а­х. Спр. пособие. Г орький, 1981.
8. Кримин а­листик а­: Учеб. пособие. А. В. Дулов и др.
Под ред. А. В. Дулов а­. Мн.: ИП «Экоперспектив а­», 1998.
9. Кримин а­листикa. Учебн. для вузов. Отв. ред а­ктор
проф. Н. П. Яблоков. М.:Изд­во БЕК, 1995.
10. Волчецк а­я Т. С. Кримин а­листическ а­я ситу а­логия: мо­
ногр а­фия. Под ред. проф. Н. П. Яблоков а­. Ка­линин­
гра­д, 1997.

187Tema nr. 4
Identificarea și diagnostica criminalistică
1. Gheorghiță M. Diagnosticarea criminalistică ca premisă
a identificării criminalistice. Materialele simpozionului
internațional “Metode și tehnici de identificare crim ina­
listică” , 26­27 octombrie 2005. București, 2006.
2. Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. Bucu­
rești, 1990.
3. Белкин Р . С. Курс кримин а­листики: Учеб. пос обие для
вузов. 3 ­е изд., дополненное. М.: ЮНИТИ ­ДАНА, За­­
кон и пр а­во, 2001, p. 414­444.
4. Колдин В. Я. Идентифик а­ция при р а­сследов а­нии пре­
ступлений. М., 1978.
5. Колм а­ков В. П. Идентифик а­ционные действия сле­
дова­теля. М., 1977. Гл. 1.
6. Корухов Ю. Г . Кримин а­листическ а­я ди а­гностик а­ при
ра­сследов а­нии преступлений. М., 1998.
7. Кува­нов В. В. Реконструкция при р а­сследов а­нии пре­
ступлений. К а­ра­га­нда­, 1978.
8. Кучеров И. Д. Соотношение тождеств а­ и р а­зличия,
Мн., 1968.
9. Лузгин И. М. Р а­сследов а­ние к а­к процесс позн а­ния.
М., 1969.
10. Сега­й М. Я. Методология судебной идентифик а­ции.
Киев, 1970.
Tema nr. 5
Teze generale privind tehnica criminalistică
1. Golubenco Gh. Unele probleme de reglementare proce­suală a utilizării metodelor și mijloacelor tehnico­crimi­nalistice în combaterea criminalității, în „Strategia com­
baterii criminalității organizate în Republica Moldova” .

188Rezumatele conferinței științifico practice republicane
din 23­24 mai. Chișinău: ARC, 1996.
2. Golubenco Gh. Tehnica criminalistică și progresul teh­
nico­științific. Symposia Professorum, seria Drept. Chi­șinău, 2002.
3. Golubenco Gh. Tehnica criminalistică: tendințe actuale,
în „Criminalitatea în Republica Moldova: starea, tendin­țele, măsurile de prevenire și de combatere” . Materialele
conferinței științifico­practice internaționale, 18­19 apri­
lie 2003. Chișinău, 2003.
4. Golubenco Gh. Tehnica criminalistică: concept, tendințe,
obiective. Revista “Criminalistica” , nr. 2, 2004 (București).
5. Ruiu M. Valorificarea științifică a urmelor infracțiunii.
București: Ed. Little Star, 2003.
6. Белкин Р . С. Курс советской кримин а­листики. Кри­
мина­листические средств а­, приемы и рекомен да­ции.
М., 1979. Т. 3. Гл. 1­3.
7. Винберг А. И., М а­ла­ховск а­я Н. Т. Судебн а­я экспе рто­
логия (общетеоретические и методологические про­блемы судебных экспертиз). Волгогр а­д, 1979.
8. Г онч а­ренко В. И. Н а­учно­технические средств а­ в
следственной пр а­ктике. Киев., 1984.
9. Г ра­мович Г . И. Основы кримин а­листической те хни­
ки. Минск, 1981. Гл. 1.
10. Г ра­мович Г . И. Н а­учно­технические средств а­: совре­
менное состояние, э ффективность использов а­ния в
ра­скр ытии и р а­сследов а­нии преступлений. Минск,
1999.
11. Ищенко Е. П. Использов а­ние современных н а­учно­
технических, средств при р а­сследов а­нии уголовных
дел. Свердловск, 1985.

189Tema nr. 6
Tehnica de calcul în structura tehnicii criminalistice
1. Șerbinescu M., Botoș I., Zamfir I. Law & Crime. Net.
Cluj­Napoca, 2003.
2. Кримин а­листик а­. Учебник для вузов. Отв. ред а­ктор
проф. Н. П. Яблоков. М.: Изд. БЕК, 1995.
3. Ра­сследов а­ние непр а­вомерного доступ а­ к компью­
терной информ а­ции. Под ред. Н. Г . Шурухнов а­. М.:
Изд. «Щит­М», 1999.
4. Компьютерные преступления: Способы совершения и ра­скрытия. Под ред. а­ка­д. Б. П. См а­горинского.
М.: Пр а­во и За­ кон, 1996.
5. Федоров В. Компьютерные преступления: выя вле­
ние, р а­сследов а­ние и профил а­ктик а­. За­конность, 1994,
№ 6, p. 44­47.
6. Селив а­нов Н. А. Проблемы борьбы с компьютерной
преступностью. За­ конность, 1993, №8, p. 36­40.
7. Полевой Н. С. Кримин а­листическ а­я кибернетик а­:
Теория и пр а­ктик а­ ма­тема­тиза­ции и а­втом а­тиза­ции
инфор ма­ционных процессов и систем в кримин а­­
листике: Учебное пособие. М.: МГУ , 1989, p.324.
8. Ба­турин Ю. М., Жодзишский А. М. Компьютер на­я
преступность и компьютерн а­я безоп а­сность. М.:
Юрид. лит., 1991, p. 158.
9. Ба­рсуков В. С. Безоп а­сность: технологии, средств а­,
услуги. М.: КУДИЦ­ОБРАЗ, 2001.
Tema nr. 7
Fotografia, înregistrarea video și audio criminalistică
1. Golubenco Gh., N. Mihalache. Unele particularități de fo­
tografiere a l ocului faptei privind catastrofele aeriene și
alte accidente gr ave. Symposia professorum. Seria “Drept” .

190Materi alele sesiunii științifice a ULIM din 4­5 mai 2001.
Chișinău, 2001.
2. Colectiv. Fotografia judiciară. București. Editura Minis­
terului de interne. 1992.
3. Ищенко Е. П., Ищенко П. П., Зотчев В. А. Кримин а­­
листическ а­я фотогр а­фия и видеоз а­пись. Учеб. ­пра­кт.
пособие. Под ред. проф. Е. П. Ищенко. М.: Юристь,
1999.
4. Судебн а­я фотогр а­фия. Под ред. А. В. Дулов а­. 2­е изд.,
испр. и доп. Мн.: Выш. школ а­, 1978.
5. Ага­фонов В. В., Филиппов А. Г . Кримин а­листик а­: Во­
просы и ответы. Уч.пособие. М.: Юриспруденция,
2000.
6. Спр а­вочн а­я книг а­ кримин а­лист а­. Отв. ред а­ктор
Н. А. С елива­нов. М.: НОРМА, 2000.
7. Леви А. А. Звукоз а­пись в уголовном процессе. М., 1974.
8. Леви А. А., Г орелко Ю. А. Звукоз а­пись и видеоз а­пись
в уголовном судопроизводстве. М., 1983.
Tema nr. 8
cercetarea criminalistică a urmelor
(Traseologia criminalistică)
1. Alămoreanu S. Elemente de criminalistică. Cluj­Napoca:
Ed. Alma­Mater, 2000.
2. Alămoreanu S., Zamfirescu N. Introducere în interpre­tarea fenomenologică a urmelor. Cluj­Napoca: Ed. Alma
Mater, 2004.
3. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii (Teoria și practica examinării la fața locului). Garuda­art. Chișinău, 1999.
4. Pășescu Gh., Constantin R. Secretele amprentelor papi­
lare. Ed. Național, 1996.
5. Pășescu Gh. Interpretarea criminalistică a urmelor la lo­
cul faptei. Ed. Național, 2000.

1916. Popa Gh. Microurmele – o problemă pentru practica cri­
minalistică. București: Ed. Sfinx­2000, 2003.
7. Ба­са­ла­ев А. Н., Гуняев В. А. Следы орудий и инстру­
ментов. Л., 1979.
8. Ба­са­ла­ев А. Н., Гуняев В. А. Следы тр а­нспортных
средств. Л., 1974.
9. Ва­ндер М. Б. Использов а­ние микроч а­стиц при р а­с­
следова­нии преступлений. СПб: Питер, 2001.
10. Г олдов а­нский Ю. П. Следы рук. М., 1981.
11. Железняк А. С. М а­тери а­льные следы – в а­жнейший
исто чник кримин а­листической информ а­ции. Омск,
1975.
12. Кримин а­листическ а­я экспертиз а­. М., 1968. Вып. 6.
13. Крылов И. Ф. Кримин а­листическое учение о след а­х.
Л., 1976.
14. Спр а­вочн а­я книг а­ кримин а­лист а­. Под ред. Н. А. Се­
лива­нова­. М.: НОРМА, 2000.
15. Федоров Г . В. Одорология: За­ па­ховые следы в кр ими­
на­листике. Мн.: Ам а­лфея, 2000.
Tema nr. 9
cercetarea criminalistică a armelor, materiilor explosive
și a urmelor acestora (Armologia criminalistică)
1. Legea „Cu privire la arme” nr. 563 din 19.10.2001. M oni­
torul Oficial nr. 4/43 din 8.09.1994.
2. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 31 “Cu
privire la practica judiciară în cauzele penale despre pur­tarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, desfacerea ile­
gală, sustragerea armelor de foc, a munițiilor și a substan­
țelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc și a
munițiilor” din 9.11.1998.

1923. Bercheșan V . Valorificarea științifică a urmelor infrac­
țiunii. Curs de tehnică criminalistică. Vol. I. Pitești: Ed.
Paralela 45, 1998.
4. Golubenco Gh. Urmele infracțiunii (Teoria și practica exa­minării la fața locului). Chișinău: GARUDA ­ART, 1999.
5. Măcelaru V . Balistica judiciară. București, 1972.
6. Ба­рсуков В. С. Безоп а­сность: технология, средств а­,
услуги. М., КУДИЦ­ОБРАЗ, 2001.
7. Подшибякин А. С. Холодное оружие. Кримина­лис­
тическое учение. М., 1997.
8. Моторный В. А. Кримин а­листическ а­я взрыв отехни­
ка­. М., 2001.
Tema nr. 10
cercetarea criminalistică a documentelor
(Documentologia criminalistică)
1. Frățilă A., Pășescu Gh. Expertiza criminalistică a se mnă­
turii. București: Național, 1997.
2. Sandu D. Falsul în acte. București: Lumina Lex, 1994.
3. Constantin R. Grafologie. București: Ed. Asab, 2006.
4. Frățilă A., Constantin R. Expertiza grafică și rațion amen­
tul prin analogie. București: Ed. Texnică, 2000.
5. Ionescu L. Expertiza criminalstică a scrisului. Iași: Ed. Junimea, 1973.
6. Ауба­киров А. Ф., Виницкий М. И. Кримин а­листи­
ческа­я экспертиз а­ ма­шинописных текстов. К а­ра­г а­н­
да­, 1981.
7. Винберг А. И. Кримин а­листическ а­я экспертиз а­ пись­
ма­. М., 1940.
8. Вла­сов В. П. Следственный осмотр и предв а­ритель­
ное исследов а­ние докумен тов. М., 1961. Крылов И. Ф.
В мире кримин а­листики. Л., 1980, p. 141­195.

1939. Кримина­листик а­. Под ред. В. А. Обр а­зцов а­. М., 1995,
p. 193­220.
10. Кримин а­листическ а­я экспертиз а­. Вып. IV . М., 1966.
11. Кула­гин П. Г ., Колонутов а­ А. И. Экспертн а­я методик а­
дифференци а­ции рукописей н а­ мужские и женские.
М., 1970.
12. Морозов Б. Н. Особен ности кримин а­листического
исследов а­ния призн а­ков письменной речи. Т а­шкент,
1985.
13. Соколовский 3. М. Оценк а­ за­ключений кримина­лис­
тической экспертизы письм а­. М., 1963. Судебно­по­
черковедческ а­я экспертиз а­. М., 1971.
14. Яблоков Н. П. Кр имин а­листическое исследов а­ние
ма­тери а­лов документов. М., 1961.
Tema nr. 11
Identificarea criminalistică a persoanelor după
semnalmentele exterioare (Gabitoscopia criminalistică)
1. Dumitrescu C., E. Gacea. Elemente de antropologie ju­
diciară. Bucureși, 1993.
2. Quai I. Expertiza urmelor osteologice, în „Tratat practic
de criminalistică” , vol. II, București, 1978.
3. Riscuția C. Reconstituirea fizionomiei după craniu, în
„Tratat practic de criminalistică” , vol. II, București, 1978.
4. Panghe C., Dumitrescu C. Portret vorbit. Ed. Ministerul
de Interne , I.G.M., 1974.
5. Са­мошин а­ З., Кримин а­листическое отождествление
человек а­ по призн а­ка­м внешности. Москв а­, 1963.
6. Снетков В. Портретн а­я идентифик а­ция личности.
Москв а­, 1968.

19Tema nr. 12
Asistența tehnică informațională a descoperirii și
cercetării infracțiunilor (Înregistrarea criminalistică)
1. Hotărârea Guvernului RM “Despre aprobarea Regula­
mentului cu privire la obținerea, evidența, păstrarea, sis­
tematizarea și utilizarea informației dactiloscopice și a listei funcțiilor deținute de persoanele supuse înreg istră­
rii dactiloscopice obligatorii” nr.1310 din 31 octo mbrie
2003.
2. Legea RM “Cu privire la sistemul informațional integral
automatizat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor pena­le și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni” nr. 216­
XV din 29 mai 2003. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 170­172 din 08.08.2003.
3. Legea RM “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549­XV din 19.12.2002. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 14­17 din 07.02.2003.
4. Golubenco Gh. Utilizarea evidențelor criminalistice la cercetarea infracțiunilor. Legea și viața, nr. 12, 1994.
5. Dispoziția MAI din RM nr. 21/253 din 2001 „Cu privire la
formarea și funcționarea cartotecilor dactiloscopice ale subdiviziunilor tehnico ­criminalistice ale MAI din RM” .
6. Кримин а­листик а­. Учебник для высших учебных з а­­
ведений. Под ред. проф. А. Г . Филиппов а­ и проф.
А. Ф. Волынского, М.: «Сп а­рк», 1998.
7. Волынский А. Ф., Россинск а­я Е. Р . Кримин а­листи­
ческа­я регистр а­ция. М., 1992.
8. Девиков Е. И., Зуев Е. И., Ищенко Е. П. Кримин а­лис­
тическ а­я регистр а­ция. М., 1987.
9. Информ а­ционные м а­ссивы ГИЦ в борьбе с преступ­
ностью. М., 1992.

19510. Опер а­тивно ­спра­вочные, опер а­тивно ­розыскные, кри­
мина­ли стические и некоторые иные учеты, и споль­
зуемые при р а­скрытии и р а­сследов а­нии пр еступ­
лений, М., 1985.
Tema nr. 13
Teze generale privind tactica criminalistică
1. Gheorghiță M. Tezele generale ale tacticii criminalistice.
Chișinău, 2004.
2. Ба­хин В. П. Следственн а­я пр а­ктик а­: проблемы изу­
чения и совершенствов а­ния. Киев, 1991.
3. Ба­хин В. П., Биленчук П. Д., Кузьмичев В. С. Крими­
на­листические приемы и средств а­ ра­зрешения след­
ственных ситуа­ ций. Киев, 1991.
4. Белкин Р . С. Очерки кримин а­листической т а­ктики.
Волгогр а­д, 1992.
5. Быховский И. Е. Процессуа­ льные и т а­ктические воп­
росы провед ения следственных действий. Волгогр а­д,
1977.
6. Ва­сильев А. Н. Следственн а­я та­ктик а­. М., 1976.
7. Ва­сильевА. Н. Т а­ктик а­ отдельных следстве нных
дейс твий. М., 1981.
8. Винберг А. И. О н а­учных основ а­х кримин а­листи­
ческой т а­ктики. Пр а­воведение, № 3, 1965.
9. Га­врилов А. К. Р а­скрытие преступлений (пр а­вовые
и орг а­низа­ционные вопросы). Волгогр а­д, 1976.
10. Гуса­ков А. Н., Филющенко А. А. Следственн а­я та­кти­
ка­ (в вопрос а­х и ответ а­х). Изд. 2­е. Ек а­теринбург,
1993.
11. Дерг а­й Б. И. Сочет а­ние следственных действий и
опера­тивно­р озыскных мер к а­к ра­зновидность т а­к­
тической опер а­ции. Вопр. кримин а­листики и судеб­
ной экспертизы. Вып. 7. Минск, 1980, p. 38­46.

19612. Дра­пкин Л. Я. Основы теории следственных ситуа­­
ций. Свер дловск, 1987.
13. Дулов А. В., Нестеренко Л. Д. Т а­ктик а­ следственных
действий. Минск, 1971.
14. За­ка­тов А. А. Психологи ческие особенности т а­ктики
производств а­ следственных действий с уч а­стием не­
совершеннолетних. Волгогр а­д, 1979.
Tema nr. 14
Tactica cercetării la fața locului. e xaminarea corporală
1. Gheorghiță M. Tactica cercetării la fața locului. Chișinău,
2004.
2. Golubenco Gh. Cercetarea la fața locului: proiecte și con­
statări, în „Știința universitară în serviciul progresului
uman” . Rezumatele conferinței științifico­didactice anua­le a ULIM. Chișinău, 22­23 mai 1998.
3. Lăpăduși V ., Popa Gh. Investigarea criminalistică a lo­
cului faptei. București, 2005.
4. Bercheșan V . Cercetarea la fața locului principal mijloc
de probă n procesul penal. București, 2006.
5. Rotari A. și colectiv. Cercetarea la fața locului. Îndrumar
metodic. Chișinău: Tipografia centrală, 2002.
6. Tetercev V . et. al. Examinarea medico­legală a cadavrului la fața locului: (material didactic). Ch.: Elan­Poligraf,
2004.
7. Быховский И. Е. Осмотр мест а­ происшествия. М., 1973.
8. Ва­ндер М. Б., Корниенко Н. А. Следственный осмотр
и предв а­рительное исследов а­ние предметов и доку­
ментов. Л., 1976.
9. Ва­сильев В. А. Психология осмотр а­ мест а­ проис­
шествия. Л., 1986.
10. Виницкий Л. В. Теория и пр а­ктик а­ освидетел ьствова­­
ния н а­ предв а­рительном следствии. К а­ра­га­нда­, 1982.

19711. Г ра­мович Г . И. Особен ности осмотр а­ неопозн а­нных
трупов. Минск, 1993.
12. Конов а­лов Е. Ф. Осмотр мест а­ происшествия (сос­
тояние и перспек тивы р а­звития). Минск, 1987.
13. Кузнецов П. С. Ра­бот а­ со след а­ми н а­ месте проис­
шествия. Следов а­тель: Теория и пр а­ктик а­ деятель­
ности. Ек а­теринбург, 1993.
14. Ма­ксутов И. X. Осмотр мест а­ происшествия. Л., 1965.
15. Осмотр мест а­ происшествия: Спр а­вочник след ова­­
теля. М., 1979.
16. Попов В. И. Осмотр мест а­ происшествия. М., 1959.
17. Т орбин Ю. Г . Осв идетельствов а­ние н а­ предва­р итель­
ном следствии. Под ред. И. М. Лузгин а­. Минск, 1983.
Tema nr. 15
Tactica audierii persoanelor în procesul penal
1. Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori trata­
mente cu cruzime, inumane sau degradante, ad. La New
Y ork la 10. 12.84.
2. Legea privind protecția de stat a părții vătămate, a mar­
torilor și a altor persoane care acordă ajutor în procesul
penal, adoptată la 28.01.98 și publicată în Monitorul Ofi­
cial nr.26­27 din 26.03.98.
3. Butoi I., Butoi T. Psihologia interogatoriului judiciar.Bu­
curești: Ed. Enmar, 2002.
4. Mircea I. Despre tactica audierii primare a martorului. Jurisprudenția, Cluj­Napoca, 1973.
5. Абдулов М. И., Порубов Я. И., Р а­гимов И.
М., Сулей­
ма­нов Э. И. Т а­ктик а­ допрос а­ обвиняемого в кон­
флик тной ситуа­ ции: Учебное пособие. Ба­ ку, 1993.
6. Алексеев А. М. Психологические особенности пок а­­
за­ния очевидцев. М., 1972.

1987. Ароцкер Л. Е. Т а­ктика­ и этик а­ судебного допрос а­.
М., 1969.
8. Ба­ха­рев Н. В. Очн а­я ст а­вка­. Уголовно­проце ссуа­ль­
ные и кримин а­листические вопросы. К а­за­нь, 1982.
9. Ва­сильев А. Н., К а­рнеев а­ Л. М. Т а­ктик а­ допрос а­ при
ра­сследов а­нии преступлений. М., 1970.
10. Доспулов Г . Г . Психология допрос а­ на­ предв а­ритель­
ном следствии. М., 1976.
11. Ефимичев С. П., Кул а­гин Н. И., Ямпольский А. Е.
Допрос. Волгогр а­д, 1978.
12. За­ка­тов А. А. Т а­ктик а­ допрос а­ потерпевшего н а­ пред­
ва­рительном следствии. Волгогр а­д, 1976.
13. Зорин Г . А. Психологиче ский конт а­кт при прои звод­
стве допрос а­. Г родно, 1986.
14. Кертес И. Т а­ктика­ и психологические основы допро­
са­. М., 1965.
15. Порубов Н. И. Н а­учные основы допрос а­ на­ предв а­­
рительном следствии. Минск, 1978.
Tema nr. 16
Tactica percheziției și ridicării de obiecte și documente
1. Drăghici C., Ștefan C. Tactica efectuării percheziției și a ri­
dicării de obiecte și înscrisuri. Craiova: Ed. Sitech, 2006.
2. Gheorghiță M. Tactica reținerii bănuitului, învinuitului.
Chișinău, 2004, p. 39­113.
3. Аста­пкин а­ С, М. Т а­ктик а­ обыск а­ и выемки. М., 1989.
4. Долгинов С. Д. Обыск к а­к средство решения исход­
ной следственной ситу а­ции, în „Исходные следс твен­
ные сит уа­ции и кримин а­листические методы их р а­з­
решения” . Сб. н а­уч. тр. М., 1991.
5. Еникеев М. И., Черных Э. А. Психология обыск а­ и
выемки: Пр а­ктикум по юр идической психологии.
М., 1986.

1996. За­ка­тов А. А., Ямпольский А. Е. Обыск. Волгогр а­д,
1983.
7. Мих а­йлов А. И., Юрии Г . С. Обыск. М., 1971.
8. Попов В. И. Обыск и выемк а­. М., 1948.
9. Ра­тинов А. Р . Обыск и выемк а­. М., 1961.
10. Селив а­нов Н. А., Юрин Г . С. Эксперимент а­льные ис­
следова­ния р а­зличных способов обн а­ружения т а­й­
ников, în „Вопр. борьбы с преступностью” . Вып. 19.
М., 1973, p. 163.
11. Селив а­нов Н. А., Юрин Г . С. Опыт ср а­внительного
эксперимент а­льного исследoв а­ния р а­зличных техни­
ческих средств обн а­ружения т а­йников. Вопр. борь­
бы с преступностью. Вып. 22. М., 1975, p. 113­125.
Tema nr. 17
Tactica experimentului în procedura de urmărire penală
1. Tocan L. Experimentul tehnico­științific – procedeu ne­
cesar și indispensabil în efectuarea expertizelor și co nsta­
tărilor tehnico­științifice. Criminalistica. Revistă de in­formare, documentare și opinii, nr. 4, 2004 (București),
p. 9­10.
2. Белкин Р . С. Теория и пр а­ктик а­ следственного экс­
перимент а­. М., 1959.
3. Белкин Р . С. Эксперимент в следственной, судебной и экспертной пр а­ктике. М., 1964. Г л а­зырин Ф. В., Кру­
гляков А. П. Следственный эксперимент. Волг огра­д,
1981.
4. Гуковск а­я Н. И. Следственный эксперимент. М., 1958.
5. Ерм а­ков А. С. Комплексное испол ьзов а­ние н а­учно­
технических средств при проведении следственного
эксперимент а­. Кримин а­листик а­ и судебн а­я экспер­
тиза­. Вып. 17. Киев, 1978, p. 49­54.

2006. Жук ова­ Н. И., Жуков А. М. Производство следс твен­
ного эксперимент а­. Са­ра­тов, 1989.
7. Колм а­ков В. П. Т а­ктик а­ производств а­ следственного
осмотр а­ и следственного экспер имент а­. Ха­рьков, 1956.
8. Костров А. И. Моделиров а­ние к а­к метод иссл едова­­
ния в кр имин а­листике. Сб.: Совр. достижения н а­уки
и техники в борьбе с преступностью. Минск, 1992,
p. 52­54.
9. Кува­нов В. В. Реконструкция при р а­сследов а­нии
преступл ений. Учеб. пособие. К а­ра­га­нда­, 1978.
10. Лузгин И. М. Моделиров а­ние при р а­сследова­нии
преступлений. М., 1981.
11. Лузгин И. М. Реконструкция в р а­сследов а­нии пре­
ступлений. Волгогр а­д, 1981.
Tema nr. 18
Tactica prezentării spre recunoaștere
1. Га­па­нович Н. Н. Опозн а­ние в судопроизводстве (про­
цессуа­льные и психол огические проблемы). Минск,
1975.
2. Га­па­нович Н. Н. Опозн а­ние в следственной и с удеб­
ной пр а­ктике (т а­ктик а­). Минск, 1978. Гинзбург А. Я.
Та­ктик а­ предъявления для опозн а­ния. М., 1971.
3. Комисс а­ров В. Пр а­вомерность и обоснов а­нность
предъявления для опозн а­ния. Соц. з а­конность,
1978, № 2, p. 58­60.
4. Крикунов А. Е., М а­евский А. Ф. Т а­ктик а­ и психоло­
гические основы предъявления лиц а­ для опозн а­ния
на­ предв а­рительном следствии. Киев, 1977.
5. Ла­рин А., Вл а­сов В. Предъявление предметов для
опозна­ния. Соц. з а­конность, 1974, № 6, p. 51­52.
6. Подголин Е. Опозн а­ние по особенностям голос а­ и
речи. Соц. з а­конность, 1979, № 9, p. 33.

2017. Са­мошин а­ 3. Г . Вопросы теории и пр а­ктики предъяв­
ления для опозн а­ния н а­ предв а­рительном следствии.
М., 1976.
8. Цветков П. П. Предъявление для опозн а­ния в со­
ветском уголовном процессе. М., 1962. Эминов В.
Использов а­ние кинофильмов для опозн а­ния. Соц.
за­конность, 1972, №7 (Л.).
Tema nr. 19
Tactica utilizării cunoștințelor de specialitate
în activitatea de cercetare a infracțiunilor
1. Frățilă A.,Vasilescu D. Concluzia raportului de expertiză
criminalistică. București: Ed. Continent XXI, 2001.
2. Văduvă N. Expertiza judiciară. Ed. Universitaria. Bucu­
rești, 2001.
3. Constantin R.,Drăghici P ., Ioniță M. Expertizele – mijloc
de probă în procesul penal. București: Ed.Tehnică, 2000.
4. Ghid de expertize judiciare / Inst. Rep. de Expertiză Judi­
ciară și Criminalistică: M. Gheorghiță, Z. Brega…. coord.:
Mihail Gheorghiță. Ch.: Î.I. „Angela Levința” , 2005.
5. Doraș S. Expertiza criminalistică – mijloc eficient de ad­ministrare a probelor, inclusiv în cauzele cu minori. Ex­
pertiza judiciară în cauzele privind minorii. Ch., 2005.
6. Golubenco Gh. Expertiza judiciară independentă – o ne­
cesitate de democratizare a societății, în Rezumatele co­municărilor la conferința științifico­didactică anuală a ULIM. Chișinău 18­20 martie 1997.
7. Golubenco Gh. Considerații privind clasificarea exper­tizelor judiciare, în Materialele simpozionului inte rna­
țional “Învățământul românesc de criminalistică și me­
dicină legală la început de mileniu” , 18 februarie 2005.
București, 2005.

2028. Golubenco Gh. Contraexpertiza ca instrument de con­
trol asupra calității producerii expertizelor, în Materiale­
le conferinței științifico­practice “Prevenirea și comb ate­
rea crimelor transnaționale: probleme teoretice și pra ctice
(terorismul, traficul de ființe umane, spălarea banilor,
traficul ilicit de droguri și armament)” 7 octombrie 2005.
Chișinău, 2005.
9. Golubenco Gh. Prezentarea de concluzii false în expertiza criminalistică: aspecte juridică­penale și criminalistice, în Materialele conferinței științifico­practice internațio­nale Chișinău, 25­26 mai 2005 “Criminalitatea regiona­
lă: probleme și perspective de prevenire și combatere” , Academia de Poliție, Chișinău, 2005.
10. Винберг А. И., М а­ла­ховск а­я Н. Т, Судебн а­я экспер­
тология (общетеоретические и методологические проблемы судебных экспер тиз). Волгогр а­д, 1979.
11. Еленюк Г . А., Ищенко П. П. Вопросы, р а­зреш а­емые кри­
мина­листическими экспертиз а­ми. К а­ра­га­нда­, 1993.
12. Крылов И. Ф. Судебн а­я экспертиз а­ в уголовном про­
цессе. Л., 1963.
13. На­зна­чение и производство судебных экспертиз.
М., 1988.
14. Спр а­вочник следов а­теля: Пр а­ктическ а­я кримин а­­
листика­. Подготовк а­ и н а­зна­чение суде бных экспер­
тиз. Под рук. Н. А. Селив а­нова­. М., 1992.
15. Шляхов А. Р . Судебн а­я экспертиз а­. орг а­низа­ция и
проведение. М., 1979.
Tema nr. 20
Teze generale privind metodica criminalistică
1. Ба­са­ла­ев А. Н., Гуляев В. А. Кримин а­листическ а­я
ха­ра­ктеристик а­ преступления. Методик а­ ра­сследо­
ва­ния преступлений (общие положения). М., 1976.

2032. Белкин Р . С. Курс советской кримин а­листики. Кри­
мина­листические средств а­, приемы и рек оменд а­ции.
М., 1977, Т. 3. Гл. 8­11.
3. Возгрин И. А. Общие положения методики р а­ссле­
дова­ния отдельных видов преступлений. Л., 1976.
4. Возгрин И. А. Принципы методики р а­сследова­ния
отдельных видов преступлений. Л., 1977.
5. Возгрин И. А. Кримин а­листическ а­я методик а­ ра­с­
следова­ния преступлений. Минск, 1983.
6. Гла­зырин Ф. В. Методик а­ ра­сследов а­ния преступ­
лений и личность уч а­стников уголовного судопроиз­
водств а­. Методик а­ и психология р а­сследов а­ния пре­
ступлений. Свер дловск, 1977.
7. Колесниченко А. Н. Общие положения методики р а­с­
следов а­ния отдельных видов преступлений. Х а­рь­
ков, 1965.
8. Колесниченко А. Н., Конов а­лова­ В. Е. Кримина­ли сти­
ческ а­я ха­ра­ктеристик а­ преступлений. Х а­рьков, 1985.
9. Кривошеев А. С. Изучение лично сти обвиняемого в
процессе р а­сследов а­ния. М., 1971.
10. Кула­гин Н. И. Использов а­ние орг а­на­ми следствия
средств м а­ссовой информ а­ции в профил а­ктике пре­
ступлений. Волгогр а­д, 1971.
11. Лузгин И, М. Р а­звитие методики р а­сследов а­ния от­
дельных видов пре ступлений. Пр а­воведение. 1977,
№ 2, p. 58­65.
12. Ма­тусевич И. А. Изучение лично сти обвиняемого в
процессе предв а­рительного р а­сследов а­ния преступ­
лений. Минск, 1975.
13. Митричев С. П. Методик а­ ра­сследов а­ния отдельных
видов преступлений. М., 1973.

20Tema nr. 21
Metodica cercetării omorului
1. Bercheșan V . Metodologia investigării criminalistice a
omorului. București: Paraela 45, 1999.
2. Budăi R., Bogdan A. Ghidul anchetatorului de omoruri.
București: Agressis Print, 2007.
3. Zamfirescu N. Investigarea științifică a infracțiunilor de
omor rămase cu autori neidentificați – elemente de psi­
hocriminalistică. București, 2000.
4. Арестов а­ Л. Убийство: портрет в интерьере. Ч еловек
и за­кон, 1993, № 8, p. 15­17.
5. Дулов А. В. Теоретические проблемы орг а­низа­ции
осмотр а­ мест а­ происшествия по дел а­м об убийств а­х.
Вопр. криминологии, кримин а­листики и судебной
эксперти зы. Вып. 9, Минск, 1992, p. 32­43.
6. Кита­ев Н. Н., Тельцов А. Л. Проблемы р а­сследов а­ния
отдельных видов умышленных убийств. Иркутск, 1992.
7. Осмотр мест а­ происше ствия по дел а­м о н а­сильст­
венной смерти. Под ред. А. В. Дулов а­, Н. И. Порубов а­.
Минск, 1995.
8. Порубов Н. И. Особен ности осмотр а­ мест а­ проис­
шествия по дел а­м об убийств а­х. Минск, 1985.
9. Ра­ссейкин Д. П. Осмотр мест а­ происшествия и тру­
па­ при р а­сследов а­нии убийств. С а­ра­тов, 1967.
10. Ра­ссейкин Д. П. Р а­сследов а­ние преступлений про­
тив жизни. С а­ра­тов, 1965.
11. Руководство по р а­сследов а­нию убийств. Под ред.
С. И. Гусев а­. М., 1977.
12. Тишкевич С. И. Р а­сследов а­ние убийств: Уголовно­
пра­вовые а­спекты (Рекоменд а­ции для следов а­теля).
Минск, 1988.

205Tema nr. 22
Metodica cercetării violului
1. Alecu Gh., Neculae Gh., Oancea I. Violul în grup. Aspect
al fenomenului criminalității cu violență în mediul rural.
Criminalistica. Revistă de informare, documentare și
opinii, 2002, nr. 1 (București), p.25­26.
2. Bercheșan V . Unele implicații de ordin teoretic și practic
ce decurg din modificările aduse codului penal privitoare
la infracțiunile la viața sexuală. Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, 2001, nr. 5 (Bucu­rești), p. 5­6.
3. Butoi T. Cercetarea cămpului faptei din perspectiva psi­
hologului criminalist (aplicție practică în omorurile de natură sexuală). Criminalistica. Revistă de informare,
documentare și opinii, 2003, nr. 6 (București), p. 24­25.
4. Leu C. Hărțuirea sexuală. Criminalistica. Revistă de in­formare, documentare și opinii, 2003, nr. 6 (București),
p. 31­32.
5. Андреев а­ Л. А. О некоторых обстоятельств а­х, спо­
собствующих половым престу плениям несовер шен­
нолетних, и мер а­х их предупреждения. Вопр. борь­
бы с пре ступностью. Вып. 10. М., 1969, p. 108­114.
6. Гулицк а­я Н. И., Сидорик В. Н. Нр а­вствен ность, здо­
ровье и пр а­во. Минск, 1981.
7. Дремов а­ Н. А. Вопросы мотив а­ции преступл ений
несовершеннолетних. Вопр. борьбы с престу пнос­
тью. Вып. 14. М., 1971, p. 106­115.
8. Игошин В. Н. Кримин а­листическое изучение ли чнос­
ти преступник а­ по д ела­м об изн а­силов а­нии и его т а­к­
тическое и методическое зн а­чение. Ижевск, 1993.

206Tema nr. 23
cercetare sustragerilor de bunuri din avutul
proprietarului săvârșite prin furt, j­af și tâlhărie
1. Golubenco Gh. Metode și mijloace tehnico­criminalisti­
ce de luptă contra furturilor din locuințe. Legea și viața,
nr. 6, 1993.
2. Ба­ра­нов Н. Н. Осмотр мест а­ происшествия по дел а­м
о кр а­жа­х из кв а­ртир, личных домов, д а­ч. М., 1977.
3. Ба­ра­нов Н. Н. Р а­сследов а­ние кр а­ж личного иму­
щества­. М., 1977.
4. Бурн а­шев Н. А. Р а­сследов а­ние кр а­ж, соверш а­емых в
условиях крупного город а­. М., 1983. Викторов В. Н.
Ка­к за­щитить в а­шу кв а­ртиру и контору от воров: 50
советов а­мерик а­нской полиции. М., 1992.
5. Волженкин Б. Понятие «технические средств а­» при со­
вершении кр а­ж. Соц. з а­конность, 1979, № 7, p. 31 ­32.
6. За­рубин Г . Г . Некоторые особенности р а­скрытия к а­р­
ма­нных кр а­ж, în „Вопр. совершенствов а­ния крими­
на­ли стических методик” . Волгогр а­д. 1981.
7. Литейное В. И. Корыстные посяг а­тельств а­ на­ личную
собственность и их предупреждение. Минск, 1989.
8. Мицеряков В. С. Преду преждение кр а­ж гос уда­рствен­
ного и коллективного имуществ а­. Ха­ба­ровск, 1993.
9. Поиск и изъятие микрообъектов н а­ месте проис­
шествия по дел а­м о кр а­жа­х. М., 1980. Степичев С. С.
Еще р а­з о понятии «технические средств а­» при кр а­­
же. Вопр. борьбы с преступностью. Вып. 10. М., 1969, p. 143­150.
10. Федоров Ю. Д. Р а­сследов а­ние к а­рма­нных кр а­ж.
Учебно­пр а­ктическое пособие. Т а­шкент, 1978.

207Tema nr. 24.
Metodica cercetării escrocheriilor
1. Волженкин Б. Р а­згра­ничение кр а­жи и мошенничест­
во. Соц. з а­конность, 1979, № 11, p. 26.
2. Г ерцензон А. Мошенничество. Соц. з а­конность,
1968, № 11, p. 28­33.
3. Г ра­мович Г . И., Бирюкович Л. И. Р а­спозн а­ние и пре­
дупреждение подделки к а­ссовых чеков. Экспер тна­я
пра­ктик а­. Вып. 58. М., 1979, p. 43­50.
Tema nr. 25
Metodica cercetării infracțiunilor de corupere
1. Асла­ха­нов А. А. Проблемы уголовно­пр а­вовой борь­
бы со взяточничеством. Г осуда­рство и пр а­во. 1993,
№ 4, p. 81­88.
2. Болдырев Е. В. Р а­сследов а­ние должностных прес­
туплений в колхоз а­х. М., 1957.
3. Зверев Ю., Б а­ла­шов А. Выявление и р а­сследова­ние взя­
точничеств а­. Соц. з а­конность, 1977, № 7, p. 36 ­39.
4. Дулов А. В. Основы р а­сследов а­ния преступлений,
совершенных должностными лиц а­ми. Минск, 1985.
Tema nr. 26
Metodica cercetării accidentelor rutiere
1. Văduva N. Metodologia cercetării infracțiunilor pr evă­
zute de noul cod rutier. București, 2003.
2. Golubenco Gh. Particularități generale de investigare a
unor genuri de accidente rutiere, în Materialele Sympo­
zionului internațional „Contribuția criminalisticii la in­
vestigarea accidentelor rutiere” desfășurat la București
pe 31 octombrie 2007. București, 2008.
3. Fierbințeanu M. Expertiza tehnică auto judiciară și cri­minalistică. Târgoviște: Editura Bibliotheca, 2006.

2084. Алексеев а­ Н. С., М а­ксутов а­ И. X. Автотр а­нспортные
происшествия и их р а­сследов а­ние. М., 1962.
5. Бека­сов В. А., Богр а­д Г . Я. и др. Автотехн ическ а­я экс­
пертиз а­. М., 1967.
6. Возможности судебных экспертиз при р а­сследов а­­
нии ДТП. Минск, 1994.
7. Гурский В. П. Дорожно­тр а­нспортные происшест­
вия: методик а­ ра­сследов а­ния. М., 1992.
8. Жа­рский В. Е. Р а­сследов а­ние дорожно­тр а­нспорт­
ных пр оисшествий. М., 1968.
9. Жулев В. И. Предупреждение дорожно­тр а­нспорт­
ных прои сшествий. М., 1989.
10. Жулев В. И., Кр а­енский Е. А., Г ирько С. И. Ра­сследова­­
ние доро жно­тра­нспортных преступлений. М., 1991.
11. Зорин Г . А., Зорин Р . Г . Типовые прогр а­ммы допро­
сов уч а­стников и очевидцев дорожно­тр а­нспортных
происшествий. Г родно, 1995.
12. Зотов Б. Л. Р а­сследов а­ние и предупреждение а­вто­
тра­нспортных пр оисшествий. М., 1972.
13. Родионов Д. Д. Р а­сследов а­ние д орожно­тр а­нспорт­
ных происшествий. 1990.
14. Стешиц В. К., Гурский В. Г . и др. Орг а­низа­ция р а­с­
следова­ния ДТП, с мест а­ совершения которых в оди­
тели скрылись. Минск, 1990.
Tema nr. 27
Particularitățile cercetării infracțiunilor comise de
grupuri infractorice organizate
1. Gheorghiță M. Орг а­низов а­нна­я преступность: про­
блемы теории и пр а­ктики р а­сследов а­ния. Monografie.
Chișinău: Universitatea de Stat din Moldova – Institutul
Științelor Reale, 1998.

2092. Mocuța Gh. Criminalitatea organizată și spălarea banilor.
București: Noul Orfeu, 2004.
3. Medeanu T. Criminalistica în acțiune, terorismul și cri­
ma organizată. București: Lumina Lex, 2006.
4. Tical Gh. Crima organizată și terorismul. Galați: Ed. Du­
nărea de jos, 2007.
5. Алексеев В. Понятие орг а­низов а­нной группы. Соц.
за­конность, 1989, № 11, p. 25­27.
6. Антонян Ю. М., П а­хомов В. Д. Орг а­низов а­нна­я пре­
ступность и борьб а­ с ней. Сов. госуд а­рство и пр а­во,
1989, № 7, p. 36­42.
7. Андреев И. С. Использов а­ние специ а­льных позн а­­
ний в борьбе с орг а­низов а­нной преступностью, în
„Проблемы борьбы с орг а­низов а­нной преступно­
стью” , Сб. н а­уч. трудов. Минск, 1991, p. 36­39.
8. Быков В. М. Особенности р а­сследов а­ния групповых
преступлений. Т а­шкент, 1980.
9. Быков В. М. Кримин а­листическ а­я х а­ра­ктеристик а­
преступных групп. Т а­шкент, 1986.
10. Волобуев А., Га­лкин Е. Орг а­низов а­нна­я престу пность
и ее сущность. Сов. юстиция, 1989, № 21, p. 53.
11. Волобуев А., Крылов А., Г а­лкин Е. Потомство «Чер­
ной кошки» в эру ми лосердия. Сов. милиция, 1990,
№ 11, p. 54­56.
12. Вопросы орг а­низов а­нной престу пности и борьбы с
ней: Сб. н а­уч. трудов НИИ проблем укрепления з а­­
конности и пра­вопорядк а­. М., 1993.
13. Га­уфм а­н Л. Д. Орг а­низов а­нна­я преступность: поня­
тие, виды, тенденции, проблемы уголовно­пр а­вовой
борьбы. М., 1993.
14. Гуров А. Орг а­низов а­нна­я преступность и борьб а­ с
ней. Слово лектор а­, 1989, № 12, p. 30­35.

21015. Гуров А. Пр офессион а­льна­я преступность. Прошлое
и современность. М., 1990.
16. Да­нилюк С. Е. Проблемы борьбы с орг а­низов а­нной
преступностью, în „Современные достижения н а­уки
и техники в борьбе с преступностью” . Минск, 1992,
p. 10­12.
Tema nr. 28
cercetarea infracțiunilor ecologice
1. Cătinean S. Aspecte privind metodologia investigării in­fracțiunilor silvice. Criminalistica. Revistă de info rmare,
documentare și opinii. 2005, nr. 1 (București), p. 13.
2. Да­нилюк С. А., Сух а­нов В. Н., Щерб а­ С. П. Р а­сследо­
ва­ние дел о нез а­конной охоте. М., 1990.
3. Конов а­лова­ В. Е. Осмотр мест а­ происшествия по де­
ла­м об экологических преступлениях, în „Совр. до­
стижения н а­уки и техники в борьбе с преступностью” .
Минск, 1992, p. 68­71.
4. Меркурисов В. X. Р а­сследов а­ние и предупреждение
престу плений, связ а­нных с з а­грязнением водоемов
и воздух а­. М., 1987.
5. Моисеенко Л. Е. Судебно­техническ а­я экспертиз а­
при р а­сследов а­нии экологических преступлений, în
„Актуа­льные проблемы судебной экспертизы и кри­
мина­листики” . Киев, 1993, p. 203­205.
6. Па­нкра­тов И. Ф., Сыродоев Н. А. За­конод а­тельство об
охра­не и использов а­нии животного мир а­. М., 1983.
7. Петров В. В. Пр а­вова­я охр а­на­ природы в СССР . М.,
1984.

211Centrul Expertize
Independentе
Republica Moldova
MD 2043, mun. Chișinău
str. Independenței, 10/1 A
tel. 548166, fax 760825
www.ournet.md/~cexin/
Центр Нез а­висимых
Экспертиз
Республик а­ Молдов а­
MD 2043, мун. Кишинэу,
ул. Индепенденцей, 10/1А
тел. 548166, фax 760825
www.ournet.md/~cexin /
GENURILE DE ACTIVITATE PRESTATE :
I. Expertiza tehnică a documentelor
1. Stabilirea falsificării în general, precum și a se mnă­
turilor, amprentelor ștampilelor, ștampilelor de antet, depi­
starea refacerelor de text și contrafacerea rechizitelor, reface­
rea elementelor grafice, corodarea textului, lipirea din nou a
foilor, fotografiilor, etc.
2. Cercetarea bonurilor de livrare fiscale și de transport
și mărfuri, banilor de hârtie, biletelor de lotereie și vizelor.
3. Identificarea mijloacelor tehnice, folosite pentru înde­
plinirea documentelor ori a părților lor (mașini de dacti­
lografiat, imprimante, aparate de casă).
II. Expertize și cercetări a manuscriselor și semnăturilor 1. Identificarea executorului, determinarea stării lor, pre­
cum și stabilirea condițiilor și împrejurărilor de înd eplinire
a manuscriselor.
III. Expertiza și identificarea persoanelor după semnal­
mente
IV . Expertize trasologice1. Sigilii la contoare de gaz și electrice.
2. Mecanizme de închidere.
3. Urme de arme, instrumente, încălțăminte, haine, el emen­
te de cadavre umane, de animale, mijloace de transport, etc.

212V . Cercetări a armelor de foc
1. Starea tehnică, utilitatea la tragere, caracteristicile
balistice, identificarea după glonțurile și tuburile de cartuș.
VI. Expertiza mijloacelor de transport și documentelor
de însoțire a lor
1. Evaluarea mijloacelor de transport, determinarea pa­
gubei și aprecierea pierderii valorii mărfii.
2. Depistarea schimbărilor și a altor necorespunderi, cum
în documente, așa și la detaliile și agregatele mijloacelor de
transport, la punerea la evidență în organele de înregistrare.
VII. Expertiza autotehnică1. De situație (cercetarea accidentelor rutiere).
2. Tehnică (deteriorările mijloacelor de transport).
3. Tehnologică (diagnoza calității reparației, expluatării
mijloacelor de transport, etc.).
4. Trasologică de transport.
5. De drumuri.
6. Automerceologică.
VIII. Expertiza tehnico­incendiarăIX. Constatări tehnico ­științifice în ramura construcției
1. Aprecierea daunei materiale cauzate persoanelor fi­
zice și juridice în rezultatul îndeplinirii necalitative a lucră ri­
lor de construcție și montaj, lucrărilor de reparație și con­strucție, construcției altei clădiri (construcții), inundărilor
și calamităților naturale, inclusiv la automatizări, partea
electrică și instalații tehnologice.
2. Determinarea variantelor de partajare și de folosire, a
imobilelor și terenurilor aferente lor, între coproprietari.
3. Determinarea dimensiunilor și ariei (suprafețelor) te­
renurilor aferente construcțiilor.

2134. Aprecierea stării tehnice a construcțiilor cu dete rmi­
narea gradului de uzură fizică, inclusiv la automatizări, par­
tea electrică și instalații tehnologice.
5. Determinarea volumului real al lucrărilor de co nstruc­
ție­montaj, de reparații­construcții, cu calculul costului de
deviz după metoda resurselor sau de piață, corespunderea
lor actelor de recepție și contractelor de antrepriză, inclusiv
la automatizări, partea electrică și instalații tehnologice.
6. Aprecierea valorii de deviz la obiectele de construcție,
reconstrucție, reparație capitală pentru primirea creditelor
bancare.
7. Determinarea încălcărilor de către părți a oblig ațiu­
nilor asumate prin contractul de antrepriză.
X. Activitatea de evaluare și expertiza mărfurilor
1. Evaluarea bunurilor imobile.
2. Expertiza mărfurilor industriale.
XI. Cercetări în domeniul tehnologiilor informaționale (TI)1. Expertiza stării tehnice a componentelor și a artico­
lelor din domeniul TI.
2. Expertiza în domeniul infracțiunilor cibernetice.
3. Evaluarea costului echipamentului și a produselor de
program din domeniul TI.

**********************************************************
ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ
A EXPERȚILOR JUDICIARI INDEPENDENȚI
52, str.Vlaicu Părcălab, Tel.: (373­2)224106. GSM:069185060
Chișinău, Moldova, MD­2012 e­mail: ggolubenco@yahoo.com
**********************************************************
Scopurile Asociației:
­ Consolidarea potențialului expertual al republicii, a
eforturilor tuturor persoanelor ce posedă cunoștințe de spe­
cialitate în Criminalistică, Medicină legală, alte ramuri ale
știin ței și practicii pentru a­și da concursul la instruirea
unui sistem alternativ (nestatal) de expertiză judiciară inde­
pendentă în scopul asigurării în procesele judiciare a prin­
cipiului contradictorial și a libertăților constituționale ale
cetățenilor.
­ Apărarea intereselor și drepturilor legitime a pe rsoa­
nelor fizice și juridice în instanțele de judecată, precum și dezvoltarea multilaterală a Expertizei Judiciare și Crim ina­
listicii în ansamblu.
Activități:
­ Acordă ajutor juridic victimelor infracțiunii, bănuiților,
precum și învinuiților în săvîrșirea infracțiunilor în scopul
apărării intereselor și drepturilor legitime.
­ Colaborează cu diverse asociații, barouri de avocați,
cu alte persoane ce exercită funcții de apărare a intereselor
cetățenilor în instanțele de judecată pentru a le acorda sus­
ținere metodică, consultativă și științifică în procesele ju­
diciare.
­ Efectuiază expertize publice ale actelor normative, a
proiectelor de legi privind Expertiza judiciară, aplicarea me­
todelor și mijloacelor criminalistice în procesele judiciare.

­ Membrii Asociației în conformitate cu prevederile
legislației în vigoare participă la efectuarea expertizelor
judiciare primare, repetate (contraexpertize), precum și
celor complexe, acordînd persoanelor interesate și alt ajutor
consultativ vizînd dispunerea expertizelor, metodica
executării lor, veridicitatea concluziilor etc.
Asociația este înregistrată la Ministerul Justiției
Republicii Moldova la 12 martie 1997, nr. 0004

Gheorghe Golubenco
criminalistică: obiect, sistem, istorie
Studiu monografic
Coli de autor: 8,8
Redactor: Ilie Lupan
Corector: Angela Levința
Tehnoredactor: Olga Bondarenco