Noțiuni introductive … …. ….2 [619804]

1

Cuprins

Noțiuni introductive… …………………………………… .…………… ……….2

Capitolul I. Infracțiunea – Noțiune și trăsături esențiale …………………… 4
1. Prelimină ri ………………………….. ………………………….. …………………………. 4
2. Definiția generală a infracțiunii ………………………….. ………………………….. . 4
3. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii ………………………….. …………………….. 5
3.1 Tipicitatea (prevederea faptei în legea penală) ………………………….. …… 6
3.2. Antijuridicitatea( fapta nu este justificată). ………………………….. ……….. 14
3.3. Imputabilitatea ………………………….. ………………………….. ……………….. 15
4. Infracțiunea – idei comparative înte Codul Penal din 1968 și Noul Codu
penal. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 16

Capitolul II. Legitima apărare ………………………….. ………………………….. .. 20
1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 20
2. Condițiile legitimei apărări ………………………….. ………………………….. …… 26
3. Efectele legitimei apărări ………………………….. ………………………….. ……. 38

Capitolul III. Starea de necesitate ………………………….. ……………………… 44
1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 44
2. Condițiile stării de necesitate ………………………….. ………………………….. . 46
3. Efectele stării de necesitate ………………………….. ………………………….. .. 53

Capitolul IV. Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații ….. 60
1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 60
2. Condițiile exercitării unui drept sau îndeplinirea unei obligați i ……………. 62
3. Efectele exercitării unui drept sau îndepliniriiunei obligații ………………… 66

Capitolul V. Consimțământul persoanei vătămate ………………………….. 74
1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 74
2. Condițiile consimțământului persoanei vătămate ………………………….. … 76
3. Efectele consimțământului persoanei vătămate ………………………….. ….. 82

Concluzii…………………………………………………………………… ..….86

2 Noțiuni introductive

Termenul drept penal este folosit pentru a denumi ramura de drept, ca
sistem al nor melor juridice penale care reglementează relațiile de apărare
socială, dar același termen se folosește pentru a denumi șiința dreptului
penal ca ansamblu de idei, teorii, concepții, cu privire la dreptul penal.
Între cele două accepțiuni nu se poate pune s emnul egalității, deși între ele
există o legătură organică, obiectul științei dreptului penal, fiind dreptul
penal ca ramură de drept.
În literatura de specialitate străină, dreptul penal mai este denumit și
drept criminal, denumire ce derivă de la cuvântul latin crimen ( crimă ),
adică însăși fapta infracționala ilicită.
În aceași ordine de idei, denumirea de drept penal, derivă din cuvântul
latin poena care înseamnă pedeapsă, adică de la sancțiunea aplicabilă în
cazul săvârșirii faptei i nterzise.
În definirea dreptului penal trebuie reținute trăsăturile specifice acestei
ramuri de drept cu privire la obiect, metoda specifică de reglementare,
scopul acesteia ca și modul specific de realizare a acestui scop.
În literatura j uridică de specialitate s -a definit dreptul penal ca fiind
”sisremul normelor juridice care reglementează relațile de apărare socială
prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice denumite pedepse, a
faptelor periculoase pentru valorile sociale , în scopul apărării acestor valori,
fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepselor celor care le
săvârșesc”.1
Fiind o ramură distinctă a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu
de reglementare și anume o categorie aparte d e relații sociale, relații create
în jurul și datorită valorilor sociale de a căror apărare depinde existența și
dezvoltarea societății.

În literatura de specialitate, în ceea ce privește principiile dreptului
penal, nu există un punct de vedere un itar asupra sferei acestor principiilor
fundamentale, însa sunt admise unanim următoarele: principiul legalității,
principiul prevenirii săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală ,
infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, principiul person alității
răspunderii penale, principiul individualizării sancțiunilor de drept penal.

Principiul legalității reprezintă cel mai important principiu deoarece
exprimă regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se
desfășoară pe ba za legii și în conformitate cu aceasta. Principiul legalității
are menirea de a asigura libertatea persoanelor împotriva abuzurilor și
arbitrarului din activitatea aparatului judiciar.

1 Prof. univ. dr. Constantin Mitrache, Drept penal român Partea generală, Universul Juridic, București 2010, pg.20.

3 Acest principiu a fost formulat în dreptul penal în Declarația drepturilor
omului și cetățeanului în 1789 în art.VIII astfel „nimeni nu poate fi pedepsit
decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracțiunii și legal aplicate”.2
În dreptul românesc principiul legalității era înscris în Constituția din 1923
în art.14 care prevedea „nici o pedeapsă nu poate fi înființată nici aplicată
decât în puterea unei legi”.3
Acest principiu a fost afirmat atât în Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice cât și în Declarația universală a d repturilor omului,
aceasta din urma adoptată de adunarea generală ONU la 10 decembrie
1948 în art 11 al.2.4
Consacrarea principiului legalității constituie pentru legiuitor o obligație ca în
activitatea de încriminare să precizeze cu exactitate atât fapta interzisă cât
și sancțiunile aplicabile pentru aceasta.
Pentru a -și putea realiza scopul său specific, dreptul penal trebuie să
îndeplinească anumite funcții și anume:
♦ Stabilirea faptelor ce reprezintă infracțiuni (crime și delicte) și prevenir ea
lor, lucru ce se realizează prin încriminarea faptelor ce reprezintă un pericol
social.
♦ Arătarea în lege a faptelor periculoase pentru valorile sociale, dar și a
sancțiunilor pe care le poate aplica statul prin organele sale în cazul
săvârșiri faptelo r prevăzute ca interzise.
♦ Dreptul de a pedepsi, drept care trebuie stabilit pentru organele judiciare,
precizându –se totodată și condițiile în care se poate exercita acest drept.
Exercitarea acestui drept presupune existența unui temei, iar conform legii
penale singurul temei legal îl reprezintă săvârșirea unei infracțiuni.

În noul cod penal se poate observa faptul că s -a renunțat la definirea
scopului legii penale, scop ce este bine determinat de art 1 din Vechiul cod
penal „legea penală apără împotr iva infracțiunilor, România, suveranitatea,
independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și
libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.5

2 Prof. univ. dr. Constantin Mitrache, Drept penal român Partea generală, Universul Juridic, București 2010, pg.44.
3 Textul reproducea art. 16 din Constituția de la 186 6.
4 Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul în care ele au fost comise,
un act cu caracter penal potrivit dreptului internațional sau național.
5 Dr. Aurel Teodor Moldovan, Drept penal Partea general, Edit. L ux Libris, Brașov, 2009, pg.14.

4
I. Infracțiunea – Noțiune și trăsături esențiale

1. Preliminări

Conceptul de infracțiune în știința dreptului penal este folosit sub mai
multe accepțiuni.
Într-o accepțiune – infracțiunea este o faptă a omului prin care se
înfrânge o normă inperativă, se aduce atingere unei anumite valori sociale
și pentru care cel care a săvârșit o astfel de faptă urmează să suporte o
pedeapsă. Fapta săvârșită în realitatea socială este infracțiune numai în
măsura în care corespunde normei prevăzute în legea penală, adică
îndeplinește condițiile cerute de norma de încriminare pentru a fi socotită,
ca atare (infracțiune).
Într-o altă accepțiune, conceptul de infracțiune, desemnează fapta
descrisă, prevăzută de legea penală cu elementele sale componente și
care definește o anumită infracțiune. Aici in fracțiunea este prevăzută în
partea specială a codului penal, în legile penale speciale și în legile
nepenale cu dispoziții penale îmbrăcând forme diferite ca: omorul, omorul
calificat, furtul, tâlhăria etc.
Într-o ultimă accepțiune infracțiunea este examinată ca institiție
fundamentală a dreptului penal care alături de alte două instituții
fundamentale – răspunderea penală și sancțiunile de drept penal – formează
structura dreptului penal. Instituția în această accepțiune a fost considerată
ca “piatră de temelie” a oricărui sistem de drept penal.
G. Antoniu în cartea intitulată „Reflecții asupra conceptului de infracțiune”
consideră că această noțiune desemnează „fapta descrisă, prevăzută de
legea penală cu elementele sale componente și care definește o anumită
infracțiune. Este accepțiunea ce o are în vedere legiuitorul, care observând
faptele periculoase pentru valorile sociale esențiale ale societății, le
interzice sub sancțiuni specifice pentru a preveni săvârșirea lor în viitor.”
Noțiunea de infra cțiune provine din substantivul latinesc „infractio” care
semnifică spargere, frângere.6

2. Definiția generală a infracțiunii

Având în vedere importanța deosebită a instituției infracțiunii în cadrul
dreptului pena, leguitorul a definit noțiunea generală de infracțiune, astfel
potrivit art. 15 din Noul Cod Penal ”Infracțiunea este fapta prevăzută de

6 Dr. Aurel Teodor Moldovan, Drept penal Partea general, Edit. Lux Libris, Brașov, 2009, pg.46.

5 legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei
care a săvârșit -o”7.
Codul Penal anterior în art.17 definea infracțiunea c a fiind „fapta care
prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală”.
Instituția infracțiunii este legată de răspunderea penală, art 15 alin.2
NCP prevăzând faptul că infracțiunea este singurul temei al răspunderii
penal e, astfel că NCP a eliminat instituția înlocuirii răspunderii penale cu
răspunderea administrativă în cazul în care se constată săvârșirea unei
infracțiuni.
Prin definirea noțiunii generale de infracțiune, leguitorul pune în evidență
aspectele: material, u man, social, moral -politic și juridic ale acestei, conferă
cu alte cuvinte conceptului general de infracțiune un caracter realist,
științific. Infracțiunea ca fenomen ce se pertece în realitatea socială
îmbracă aspectele de a fi:
– material – în sensul că rep rezintă o manifestare exterioară a individului
– uman – pentru că reprezintă o activitate omenească
– social – fiindcă se îndreaptă împotriva relațiilor sociale
– moral -politic – fiindcă reprezintă atitudinea morală și politică a
făptuitorului față de valorile soc iale
– juridic – pentru că reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.
În reglementarea anterioară în noțiunea de infracțiune se reținea ceea ce
este esențial pentu faptă: pericolul social, vinovăția și prevederile în legea
penală.

3. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
În reglementarea anterioară infracțiunea prezenta următoarele
trăsături:
– fapta să prezinte pericol social
– fapta să fie săvârșită cu vinovăție
– fapta să fie prevăzută de legea penală.
În afară de trăsătura esenția lă a vinovăției și prevederea faptei în
legea penală, trăsături care se regăsesc în vechea definiție, au mai fost
adăugate două noi trăsături, și anume: antijuridicitatea (caracterul
nejustificat) și imputabilitatea (caracterul imputabil).
NCP nu a m ai reglementat pericolul social dintre trăsăturile esențiale
ale infracțiunii, astfel urmând ca pentru infracțiunile care prezintă un pericol
social concret extrem de redus și pentru care nu este justificat declanșarea
mecanismelor procesului penal, procur orul să poată dispune renunțarea la
urmărrea penală ( potrivit art.318 NCPP) iar instanța renunțarea la

7 Legea nr. 187/2012 pentru punere în aplicare a Legii nr. 286/2009, publicat în M. Of. nr.510 din 24 iulie 2009.

6 aplicarea pedepsei. Așadar lipsa pericolului social concret al unei fapte nu
conduce la reținerea lipsei unei trăsături esențiale ale infracțiunii.
Însă eliminarea pericolului social poate genera unele probleme
referitoare la aprecierea legii penale mai favorabile, în ipoteza în care
pentru cauzele aflate în cursul procesului penal se apreciează că faptele
concrete prezintă un pericol social concre t redus. În acest scop LPANCPP
în art.19 a prevăzut că atunci când, în cursul procesului, se constată că în
privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt
aplicabile dispozițiile vechiului Cod penal, ca lege penală mai favorab ilă,
procurorul va dispune clasarea, iar instanța de judecată va dispune
achitarea, în condițiile de procedută penală.
Deși vinovăția este enumerată de leguitor printre trăsăturile esențiale
ale infracțiunii în jurisprudență sa considerat că aceast a nu constituie în fapt
o trăsătură esențială distinctă, ci elementul de factură subiectivă din
cuprinsul normei de încriminare( intenția, culpa, praeterintenția). Acest
aspect rezultă chiar din expunerea de motive a Legii 286/2009 în care se
arată că: pre vederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta
concretă savârșită, ce urmează a fi calificată ca infracțiune, să corespundă
întru totul descrierii pe care legiuitorul o face în norma de încriminare.
Această corespondență se realizează atât în pl anul elementelor de factură
obiectivă, cât și al celor de factură subiectivă.
În consecință NCP prevede în însăși definiția infracțiunii cele trei
trăsături esențiale ale acesteia, acestea fiind comune tuturor infracțiunilor și
anume:
– tipicitatea ( prevederea în legea penală)
– antijuridicitatea ( fapta să fie nejustificată)
– imputabilitatea ( fapta să fie inputabilă).
Caracterul nejustificat al faptei prevăzute de legea penală presupune, în
esență, inexistența unei cauze justificative. Acestea sunt: legitima apărare,
starea de necesitate, consimțământul persoanei vătămate și exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații.
Caracterul imputabil al faptei prevăzute de legea penală este realizat în
toate situațiile în care nu suntem în prezența v reunei cauze de
neimputabilitate. Acestea sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală,
iresponsabilitatea, minoritatea făptuitorului, intoxicația, eroarea, excesul
neimputabil și cazul fortuit.

3.1 Tipicitatea (prevederea faptei în legea penală)
O faptă este tipică dacă corespunde modelului abstract prevăzut în
norma de încriminare de leguitor, atât sub aspect obiectiv cât și sub aspect
subiectiv, includerea în cadrul trăsăturii esențiale a prevederii în legea
penală a elementelor subiective din cuprinsul normei de încriminare rezultă

7 cu claritate din prevederile art. 16 alin.1 NCP, potrivit cărora fapta va
constitui infracțiune numai dacă s -a săvârșit cu forma de vinovăție cerută
de legea penală.
Fapta tipică nu constituie însă întotdeauna o infracțiune, fiind necesar
să fie întrunite și celelalte trăsături esențiale, respectiv antijuridicitatea și
imputabilitatea, lipsa trăsăturii esențiale a tipicității face inutilă analiza
celorlalte două trăsături esențiale8
Pentru a analiza tipicitate a vom avea în vedere: obiectul infracțiunii,
subiecții infracțiunii,
latura obiectivă și latura subiectivă ale acesteia.
Obiectul infracțiunii.
Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracțiunii ca find
valoarea socială și rel ațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt
periclitate ori vătămte prin fapta infracțională. Prin săvârșirea unei infracțiuni
se vatămă o valoare socială ocrotită prin legea penală, iar ocrotirea acestei
valori sociale conferă obiectului infr acțiunii caracterul de obiect juridic.
Analizând obiectul infracțiunii, distingem între obiectul juridic și obiectul
material.
În ceea ce privește obiectul juridic am specificat că reprezintă valoarea
socială și relațiile formate în jurul acesteia, cărora li se aduce atingere prin
săvârșirea infracțiunii.
Este inportant de reținut faptul că nu există infracțiune fără obiect juridic,
acesta având rol inportant și în determinarea subiectului pasiv al infracțiunii,
care este titularul valorii lezate.
În doctrină sunt pevăzute patru categorii al obiectului juridic precum:
a) Obiect juridic generic; reprezintă obiectul juridic comun unei categorii
de infracțiuni ex. Infracțiuni contra patrimoniului.
b) Obiectul juridic special, reprezintă obiectul juridic speci fic unei
anumite infracțiuni sau grup de infracțiuni ex. Infracțiuni contra
libertății persoanei, care fac parte din titlul infracțiunilor contra
persoanei; sau furtul care face parte din titlul infracțiunilor contra
patrimoniului.
c) Obiect juridic principal ; constând în relațiile sociale ocrotite de legea
penală ce sunt periclitate prin acțiunea principală a unei infracțiuni
complexe.
d) Obiect juridic secundar; constând în relațiile sociale ocrotite de legea
penală ce sunt vătămate sau periclitate prin acțiun ea secundară a
unei infracțiuni complexe ex. În cazul savârșirii infracțiunii de tâlhărie,
unde obiectul juridic principal îl constituie patrimoniul iar cel secundar
viața, integritatea sau sănătatea persoanei.

8 Mihail Udro iu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg 39.

8 Obiectul material reprezintă lucrul sau ființa vătămat/ă, sau pus/ă în
pericol în mod nemijlocit prin acțiunea sau inacțiunea prevăzută de
norma de încriminare. Este important de reținut faptul că nu toate
infracțiunile au un obiect material de ex. Infracțiune de mărturie
mincinoasă.
În cazul săvârșirii unei infracțiuni complexe, pot exista atât un obiect
material principal cât și unul secundar de ex. În cazul infracțiunii de
tâlhărie obiectul material principal reprezintă bunul mobil corporal aflat în
proprietatea, posesia sau detenția al tuia, iar obiectul material secundar
poate fi corpul persoanei tâlhărite.9
Trebiue să facem distincție între mijloacele de săvârșire a
infracțiunii și obiectul material al acesteia, spe ex. În cazul furtului
calificat săvârșit prin efacacție, obiec tul cu care se forțează încuietoarea
nu reprezintă obiectul material al infracțiunii, ci mijlocul folosit la
săvârșirea acesteia.
Subiecții infracțiunii.
Subiect al infracțiunii este acea persoană care a săvârșit sau a
participat la săvârșire a acesteia, respectiv persoana asupra căreia se
răsfrânge urmarea infrcțiunii.
Sunt așadar subiecți ai infracțiunii atât persoana fizică cât și persoana
juridică ce nu și -au respectat obligațiile din cadrul raportului juridic penal
și au săvârșit fapta int erzisă, precum și acele persoane fizice sau
juridice, beneficiare a ocrotirii juridice penale și care prin săvârșirea
infracțiunii au suportat consecințele acesteia.
Noțiunea de subiecți ai infracțiunii nu se confundă cu noțiunea de
subiecți de drep t penal, ce desemnează persoanele implicate în raporturi
de drept penal, fie ca destinatari ai obligației de conformare fie ca
beneficiar ai obcotirii juridice penale.
Sfera subiecților de drept penal este cea mai întinsă, ea cuprinzând și
persoanele neim plicate în săvârșirea vreunei infracțiuni.
Subiecții de drept penal datorită implicării în săvârșirea unei
infracțiuni devin subiecți ai infracțiunii, astfel ca putem ajunge la
concluzia că toți subiecții ifracțiunii sunt și subiecți de drept penal , dar nu
toți subiecții de drept penal sunt și subiecți ai infracțiunii.
Subiecții infracțiunii pot fi înpărțiți în doua categorii și anume, subiect
activ al infracțiunii și subiect pasiv al infracțiunii.
Subiect activ al infracțiunii este per soana fizică sau juridică, care a
săvârșit nemijlocit sau a participat la săvârșirea infracțiunii; astfel că va fi
subiect activ al infracțiunii nu numai autorul dar și coautorii, complicii sau
instigatorii.

9 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.40.

9 Persoana fizică și persoana juridică – subiecți a ctivi ai infracțiunii.
Din punct de vedere al tipicității faptei, orce persoană fizică poate fi
subiect activ al infracțiunii, astfel ca și o persoană lipsită de
discernământ sau un minor cu vârsta de 13 ani poate săvârși o faptă
tipică.
În doctrin ă s-a prevăzut că nu doar o persoană fizică poate săvârși o
infracțiune această posibilitate fiind conferită și persoanelor juridice.
Pentru ca o persoană juridică să poată fi considerată subiect activ al
infracțiunii, va trebui să îndeplinească mai multe condiții, cum ar fi:
– Existența unei entități care are personalitate juridică: aceste entități
putând fi persoane juridice de drept privat, cu sau fără scop lucrativ,
sau persoane juridice de drept public. Important de reținut este faptul
că nu pot fi subie cți activi ai infracțiunii entități în curs de constituire,
societățile simple, asocierile în participațiune.
– Persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea
penală: astfel că legea în art. 135 al.1 NCP pervede că persoana
juridică cu excep ția statului și a autorităților publice, răspund penal.
Această prevedere însă nu exclude în totalitate tagerea la răspundere
a instituțiilor publice, legea restrângând această imunitate numai
pentru infracțiunile săvârșite în exercitatea unei activități ce nu poate
face obiectul domeniului privat. Aceste activități fiind acele care nu ar
putea fi desfășurate în mod legal de o persoană juridică de drept
privat.
– Persoana juridică să fi săvârșit o infracțiune fie în realizarea obiectului
de activitate fie în interesul persoanei juridice, sau în numele
persoanei juridice.
Legea nu prevede ca și condiție a răspunderii penale a persoanei
juridice comiterea infracțiunii de către o persoană care exercită voința
societară. Legea de asemenea nu prevede ca ș i condiție de tragere a
răspunderii penale, ca infracțiunea să fie comisă doar în folosul societății
comerciale, ci și în realizarea scopului pentru care societatea comercială
a fost înființată. De reținut și faptul că răspunderea penală a persoanei
juridi ce nu este întotdeauna condiționată de identificarea persoanei fizice
care a angajat persoana juridică și nici nu exclude răspunderea
personală a persoanei fizice care a contribuit la săvârșirea faptei.
Subiectul pasiv al infracțiunii.
Este persoana titulară a valorii sociale ocrotite, împotriva căreia s -a
îndreptat infracțiunea și asupra căreia se răsfrânge urmarea socialmente
periculoasă a infracțiunii. Poate fi subiect pasiv al infracțiunii persoana
fizică, persoana juridică de drept public sau pri vat, statul, și chiar și
persoana concepută dar nenăscută de ex. în cazul infracțiunii de
întrerupere a cursului sarcinii.

10 Este necesar a face distincție între noțiunea de subiect pasiv al
infracțiunii și persoana prejudiciată prin infracțiune, fiind posibil ca
paguba rezultată din comiterea unei infractiuni să fie cauzată unei alte
persoane decât subiectului pasiv.
Subiect pasiv general este statul, pe când subiect pasiv special este
persoana vătămată direct prin infracțiune de pildă proprietar ul bunului
furat.
Latura obiectivă este formată din toate condițiile cerute de norma de
încriminare privind actul de conduită.
În cadrul acestei secțiuni o sa avem în vedere: elementul material,
urmarea imediată și legătura de cauzalitate .
Elementul material constă în acea acțiune sau inacțiune interzisă
prin norma de încriminare.
Acțiunea este atitudinea făptuitorului de a face ceva interzis de lege,
încălcându -se astfel o normă prohibitivă. Ea poate consta atât în acte
materiale cât ș i în proferarea de cuvinte. Noțiunea de acțiune nu trebuie
confundată cu cea de act, aceasta fiind doar o parte, un fragment al
acțiunii, și nici cu cea de faptă aceasta cuprinzând, pe lângă acțiune și
inacțiune, și rezultatul acesteia.
Inacțiunea este atitudinea făptuitorului de a nu face ceva la care
legea îl obligă, încălcându -se, astfel, o normă onerativă.
Acțiunea poate consta într -un singur act de executare, dar și într -o
pluralitate de acte cum ar fi de exemplu, elementul material al in fracțiunii
de furt constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenția unei
persoane, aceasta se poate realiza prin unul sau mai multe acte de
executare comise în aceeași împrejurare.
Inacțiunea poate constitui element material al unei infracț iuni doar
în situația existenței unei obligații legale sau convenționale, generale sau
cu caracter special,de a nu rămâne în pasivitate, cum ar fi de exemplu în
cazul nedenunțării unei infracțiuni.10

Urmare imediată
Prin săvârșirea acț iunii sau inacțiunii împotriva obiectului
infracțiunii se produce o vătămare, o periclitare a acesteia. Vătămarea
adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai
urmarea socialmente periculoasă.
Ea poate fi privită din două puncte de vedere:
– din punct de vedere fizic reprezintă o modificare pe care acțiunea sau
inacțiunea făptuitorului a produs -o în lumea externă.

10Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.48.

11 – din punct de vedere juridic, ea constă fie într -o stare de pericol, fie
într-o vătămare a valorilor sociale protejate prin lege.11
Urmarea produsă prin săvârșirea faptei poate consta fie intr -o
schimbare a obiectului acestuia sau într -o stânjenire a normalei
desfășurări a relațiilor sociale nascute în legătură și datorită valorii
sociale ocrotite.
Urmarea socialmente per iculoasă trebuie să fie imediată adică să fie
rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii și nu un rezultat mijlocit,
îndepărtat.
Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material și
urmarea socialmente periculoasă. Astfel în cât pu tem spune că existența
infracțiunii este condiționată de legătura de cauzalitate dintre actul de
conduită interzis și urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută
de lege.
În practica judiciară se întâlnesc însă multe cauze în care urmarea
periculoasă se datoreaza acțiunii sau inacțiunii mai multor persoane la
care se interpun și anumite împrejurări care au influențat rezultatul
produs.
Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă și pentru că privește
fenomene care au avut loc în tr ecut, iar caracteristicile lor sunt deduse
pornind de la rezultatul produs.
Latura subiectivă , ca element al infracțiunii, cuprinde totalitatea
condițiilor cerute de lege cu privire la voința și conștiința făptuitorului
față de faptă și față de ur mările acesteia.
Latura subiectivă constă în formele și modalitățile vinovăției cu care
se săvârșește infracțiunea și anume, intenția, culpa și praeterintenția.
Vinovăția constituie așadar unul dintre elementele constitutive ale
infracțiunii, fiind inclusă în trăsătura esențială a tipicității.
Noul cod penal a unificat regimul sancționator prevăzut de lege
pentru acțiunea și inacțiunea comise cu aceeași formă de vinoăție, astfel
că în articolul 16 al.6 teza I NCP, fapta constând într -o acțiun e sau
inacțiune constituie infracțiune doar atunci când este comisă cu intenție
directă sau indirectă, pe când în situația în care fapta este săvârșită din
culpă este infracțiune doar atunci când în lege se prevede în mod expres
acest lucru.12 De exemplu î n cazul săvârșirii unui furtul calificat, al cărui
element material constă în luarea unui bun mobil al altuia, fapta va
constitui infracțiune când este comisă cu intenție directă sau indirectă,
pe când în cazul săvârșirii infracțiunii de loviri sau vătămăr i caozatoare
de moarte pentru ca această faptă sa fie considerat infracțiune va trebui
săvârșit cu praeterintenție.

11 Alexandru Ionaș, Drept Penal Român.Partea generală, Edit. Universitatea Transilvania, Brașov, 2009, pg.50.
12 ar. 16 al.6, teza II, Legea nr. 286/2009, publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009.

12 Potrivit Codului penal anterior, fapta care constă într -o acțiune
săvârșită din culpă constituie infracțiune numai atunci când legea
prevede acesta cum ar fi de exemplu” fapta este săvârșită din culpă
când infractorul prevede rezultatul faptei, dar nu -l acceptă, socotind fără
temei că nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși
trebuia și putea să -l prevadă”13
Art. 19 al.3 din Codul penal anterior prevedea faptul că fapta
constă într -o inacțiune constituie infracțiune fie că este săvârșită cu
intenție , fie din culpă, afară de cazul când legea sancționează numai
săvârirea ei cu intenție.
Există și situații în ca re Noul cod penal prevede explicit forma de
vinovăție cu care se comite o infracțiune chiar în denumirea acesteia
cum ar fi distrugerea din culpă, uciderea din culpă.
Principalele forme de vinovăție în cazul persoanei fizice cunt:
– Intenția
– Culpa
– Praeterint enția sau intenția depășită

Intenția este acea formă a vinovăției ce constă în prevederea
rezultatului faptei și urmărirea sau acceptarea producerii lui.
Leguitorul a consacrat în art 16. al. 3 NCP cele două modalități principale
ale intenției ș i anume:
– intenția directă când faptuitorul prevede rezultatul faptei sale și
urmărește producerea lui prin săvârșirea faptei. În acest caz nu
prezintă relevanță pentru reținerea intenției dacă producerea
rezultatului este probabilă sau certă, ci numai ca a ceasta să fi fost
urmărită de făptuitor. În ceea ce privește aspectele ce țin de
elementul intelectiv al intenției, urmează a fi evaluate în funcție de
profilul personal al făpruitorului avându -se în vedere pregătirea
profesională, experiența, vârsta etc.
– Intenția eventuală sau indirectă, când făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale, nu în urmărește, însă acceptă posibilitatea producerii ei. În
acest caz făptuitorul prevede o urmare pe care o dorește, iar pe de
altă parte prevede o urmare prevăzută de l egea penală, pe care nu a
dorește dar o acceptă. Ex. Fapta inculpatului de a asmulți câinii
asupra victimei, cu consecința decesului, ca urmare a multiplelor plăgi
mușcate, este săvârșită cu intenție indirectă, prin urmare constituie
infracțiunea de omor și nu de ucidere din culpă.14
Într-o speță , inculpatul și -a lovit cu palmele și cu picioarele soția,
apoi cu o curea de ventilator auto, iar după ce aceasta a căzut a prins -o de

13 art.19 al.2 din Legea nr.15/1968 publicat în B.Of. nr. 79 – 79 bis/21 iun. 1968.
14 I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1671/2004, www.legalis.ro.

13 păr și a izbit -o de 15 -20 de ori cu capul de podea. Victima a înc etat din
viață datorită compresiei cerebrale prin traumatism și hematom subdural,
consecința unui traumatism cranio -cerebral, cum rezultă din raportul
medico -legal. Prima instanță l -a condamnat pentru lovituri cauzatoare de
moarte, soluția fiind motivată prin acea că, loviturile cu pumnul și cu
cureaua de la ventilatorul auto au cauzat victimei doar leziuni superficiale,
iar motivul decesului a constat în loviturile repetate aplicate la nivelul
capului. Curtea Supremă de Justiție a considerat că fapta con stituie omor
săvârșit cu intenție indirectă.15

Culpa este acea formă de vinovăție constând în atitudinea ușuratică a
făptuitorului față de rezultatul socialmente periculor al faptei sale sau în
neprevederea acestui rezultat de către făptuitor.
Leguitorul a reglenemtat în mod expres cele două modalități principale ale
culpei și anume:
– culpa cu prevedere, este acea formă de vinovăție a faptuitorului care,
încălcând obligația de diligență ce -i revenea a prevăzut rezultatul
periculos al faptei sale, î nsă nu l -a acceptat, socotind fără temei că nu
se va produce. Spre deosebire de intenția indirectă, în cazul culpei cu
revedere, făptuitorul nu acceptă urmarea eventuală, ci consideră în
baza unor temeiuti obiective, evaluate însă în mod eronat, că poate
evita urmarea .
– culpa fără prevedere constă în acea formă a vinovăției făptuitorului
care nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să -l
prevadă. Ex. Fapta unui ostaș de a efectua, în prezența altuia,
manevre repetate de introducere și exp ulzare a cartușelor pe țeava
pistolului mitralieră îndreptat spre acesta din urmă și apăsarea pe
trăgaci cu consecința împușcării mortale a victimei, nu constituie în
sine temei suficient pentru încadrarea faptei în infracțiunea de omor.
Dacă se dovedește că manevrarea pistolului s -a făcut în joacă, iar
după împușcarea victimei făptuitorul a avut manifertări de disperare,
încadrarea corectă a faptei va fi în infracțiunea de ucidere din culpă.16
Într-o speță , inculpatul în urma consumării de băuturi alcoolice, a
condus cu mare viteză un autoturism proprietate personală, fără a avea
însă permis de conducere. Trei polițiști aflați în zonă, în exercitarea
atribuțiilor de serviciu, au semnalizat oprirea autoturismului deoarece
acesta scotea un zgomot spec ific. Șoferul a ignorat semnalizarea și a
continuat să conducă cu viteză mare, lovindu -l frontal pe unul din polițiști. În

15 C.S.J, Secția penală, decizia nr.2097 din 5 octombrie 1992, în Codul Penal comentat, Prof.univ.dr. Matei Basarab,
Editura Hamangiu, 2007, pg. 87.
16 C.S.J., completul de 7 judecători, decizia nr.29/1991, în M.Udroiu, pg.55.

14 acest caz fapta este considerată săvârșită cu intenție, și nu vătămare
corporală gravă din culpă, cum a reținut prima instanță.
Praeterintenția , se consideră că există intenție depășită când fapta
constânf într -o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai
grav care se datorează culpei făptuitorului. Este necesară ca acțiunea sau
inacțiunea intenționată să fie pre văzută de legea penală, altfel se va reține
săvârșirea faptei numai din culpă, rezultatul mai grav fiind doar prevăzut dar
nu și acceptat de fătpuitor.
Într-o speță inculpații au susținut că fapta lor constituie infracțiune de
loviri cauzatoare de m oarte, având ca formă de vinovăție praeterintenția, cu
toate că în urma agresiunii i s -au cauzat victimei 17 rupturi de coaste,
vărsarea a 1,5 litri de sânge în cavitatea toracică, rupturi la nivelul lobului
inferior la ambii plămâni, înfiltrări sanguine în diverse zone, ruptură de ficat
cu hematom. Or, în această situație chiar dacă nu au urmărit moartea
victimei au acceptat această posibilitate, astfel că sunt de părere că fapta a
fost săvârșită cu intenție directă și nu cu praeterintenție.
În cazu l infracțiunilor praeterintenționate, intenția inițială de a cauza
anumite urmări periculoase este depășită. Această urmare se datorează
foptei infractorului chiar dacă intervin anumite stări străine de acțiunea sa,
cum ar fi de exemplu netransportarea l a timp a pacientului la spital unde
acesta ar fi putut fi salvat.
Într-o altă speță, inculpații au exercitat asupra victimei acte de
constrângere prin amenințări ca să se refugieze pe o terasă și apoi să sară
peste balustradă, aceasta fiind singura metodă de scăpare. În urma
acesteia victima a decedat. În această speță instanța supremă a considerat
că fapta a fost comisă cu praererintenție. În doctrină această soluție a fost
contestată unii teoreticieni considerând că soluția corectă ar fi fost
încadadrea acestei fapte la infracțiunea de omor.

3.2. Antijuridicitatea( fapta nu este justificată)

Caracterul antijuridic al faptei prevăzute de legea penală presupune
că aceasta nu este permisă de ordinea juridică , presupune că are un
carac ter ilicit.
Potrivit art. 18 al.1 NCP, o faptă prevăzută de legea penală nu
constituie infracțiune dacă există vreuna din cuzele justificative prevăzute le
lege, astfel constatarea de către organele judiciare că o faptă este tipică, nu
inplică înt otdeauna necesitatea ca aceasta să fie și nejustificată putâmd
exista vreuna dintre înprejurările care înlătură caracterul nejustificat al
faptei.
Codul penal anterior nu cuprindea nicio referire cu privire la cauzele
juftificative, legitima apăra re și starea de necesitate fiind considerate cauze

15 care înlătură caracterul penal al faptei, prin faptul că lipsea vinovăția ca
trăsătură esențială a infracțiunii. NCP a calificat cele două instituții anterior
reglementate drept cauze judtificative, adăug ând pe lângă aceste încă
doua: consimțământul persoanei vătămate, și exercitarea unui drept și
îndeplinirea unei obligații.
Este important de reținut faptul că aceste cauze justificative înlătură
numai caracterul antijuridic, ilicit, al fatpei prev ăzute de legea penală, iar nu
vinovăția, sub forma imputabilității faptei. Pentru a se reține o cauză
justificativă trebuie întrunite toate condițiile prevăzute de lege în ceea ce
privește elementul obiectiv al cauzei justificative, și pe de altă parte, e ste
necesar ca făptuitorul să fie conștient că acționează în aceste condiții.
Constatarea existenței unei cauze justificative produce efecte cu privire
la faptă, fiind înlăturat caracterul penal al faptei. Având în vedere că
efectele cauzelor justif icative se produc in rem, acestea nu vor fi limitate
doar la autorul faptei, ci se extind și asupra celorlalți participanți, a căror
faptă va fi de asemenea justificată.
Reținerea une cauze justificative înlătură posibilitatea aplicării de
pedeps e, măsuri educative, măsuri de siguranță, ori obligării făptuitorului în
latura civilă a procesului penal.

3.3. Imputabilitatea

Este prevăzută de NCP drept cea de a treia trăsătură esențială a
infracțiunii, spre deosebire de vechea reglementar e , unde vinovăția se
regăsea atât ca elenemt constitutiv, cât și ca trăsătură esențială a
infracțiunii.
În Noul Cod penal vinovăția a fost denumită imputabilitate, fiind astfel
distinsă de vinovăția ca element constitutiv al infracțiunii.
Este important de reținut că imputabilitatea nu este susceptibilă de
forme de vinovăție ca element constitutiv al infacțiunii, organele judiciare
putând constata doar existența sau inexistența ei, iar nu diferite modalități
ale acesteia.
Pentru a putea im puta săvârșirea unei infracțiuni unei persoane este în
primul rând necesar ca făptuitorul să fie responsabil, adică să aibă
aptitudinea psiho -fozică de a înțelege semnificația acțiunilor sau a
inacțiunilor sale ori a urmărilor acestora, și de a fi stăpân p e ele.
Cu toate acestea chiar și în cazul în care făptuitorul este responsabil,
nu se va reține inputabilitatea unei fapte tipice decât dacă acesta a
cunoscut la momentul comiterii faptei stările, situațiile, sau împrejurările de

16 care depinde carac terul ilicit al activității sale și dacă acesta avea
posibilitatea de a se conforma.17
Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate ,
adică cauzele care înlătură trăsătura esențială a inputabilității, produc
efecte numai cu p rivire la persoana căreia nu îi poate fi reproșat fapta ilicită.
Aceste efecte nu se extind asupra participanților care, în afara cazului în
care nu beneficieaza ei înșiși se o cauza de neimputabilitate, vor răspunde
pentru fapta conisă, excepție face nu mai cazul fortuit, ce constituie singura
cauză de neimputabilitate care produce efecte in rem.

4. Infracțiunea – idei comparative înte Codul Penal din 1968 și Noul
Codu penal

Diferențe esențiale întâlnim în cele două reglementări încă din definiți a
infracțiunii, fiind reglementat în Codul penal anterior astfel ”infracțiunea este
fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de
legea penală.”. Legiuitorul la elaborarea Noului Cod penal a regândit
instituția infracțiunii, r enunțând la vechea definiție, și prevăzând o nouă
definiție „potrivit căreia infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală,
săvârșită cu viovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit –
o”. Astfel au fost avute în vedere atât definiții le date infracțiunii în Coduri
penale europene care conțin o asemenea definiție, cât și concepția
tradițională în această materie a dreptului penal român interbelic.
De și vinovăția este enumerată de legiuitor printre trăsăturile esențiale
ale infr acțiunii, acesta nu constituie în fapt o trăsătură esențială distinctă, ci
elementul de factură subiectivă din cuprinsul normei de incriminare
(intenția, culpa și praeterintenția), această înserare a fost realizată în cadrul
comisiilor mixte parlamentare, care au dezbătut proiectul Noului Cod penal,
în vederea agreării unei forme cu privire la care Guvernul urma să își
asume răspunderea în fața camerelor reunite ale Parlamentului, și a avut
ca scop evidențierea importanței vinovăției în structura normei de
încriminare, în vederea evitării orcărei interpretări ce ar putea fi generată de
noua definiție, în sensul că aceasta nu ar face referire și la vinovăție. În
opinia unor autori aceasta a fost complet inutilă.18
Dacă în vechiul Cod penal ca tăsături esențiale a infracțiunii erau
considerate următoarele” fapta să prezinte pericol social, fapra să fie
săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penală”. În logica Noului
cod penal vinovăția este prevăzută ca element constitutiv al infracțiunii, fiind
astfel analizată în cadrul trăsăturii esențiale a tipicității. Vinovăția ca

17 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.76.
18 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală . Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.38.

17 trăsătură generală a infracțiunii este denumită de NCP imputabilitate, cele
trei trăsături esențiale ale infracțiunii în codul actual fiind:
– tipicitatea – prevederea în lege a penală
– antijuridicitatea – adică fapta să fie nejustificată, ilicită
– imputabilitatea – fapta să fie imputabilaă faptuitorului.
În cele ce urmează vom analiză trăsăturile infracțiunii în vechea
reglementare, potrivit Codului penal din 1968.
Fapta pre zintă pericol social.
Această trăsătură esențială a infracțiunii releva aspectul material și
social al infracțiunii.
Fapta este o manifestare a individului în sfera realității, în cadrul
relațiilor sociale. Fapta reprezintă o activitate a unu i membru al
societății în cadrul relațiilor sociale, în cadrul relațiilor cu semenii săi.
Fapta săvârșită trebuie să prezinte un pericol social, astfel că din noianul
de activități sociale ale individului, pozitive în marea lor majoritate ne
interesa num ai cele negative prin care se aduce atingere valorilor
sociale, care pun în primejdie valorile sociale.
Numai activitățile omenești au această însușire, de a prezenta pericol
social, căci numai omul se află în relații sociale.
Pericol social reprezintă orce activitate contrară normelor în vigoare
căci împiedică normala desfășurare a relațiilor sociale. Dintre faptele care
prezintă pericol social se detașeată prin gradul cel mai ridicat de pericol
social – infracțiunea.
Fapta care prezin tă pericolul social al unei infractiuni este fapta prin
care se periclitează ori se vatămă valorile sociale arătate în art. 1 din
Vechiul C.p. și pentru sancționarea căreia este necesar aplicarea unei
pedepse.
Trăsătura esențială a infracțiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol social se
materializează prin două aspecte:
– prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante
– pentru sancționarea unei astfel de fapte este necesar aplicarea unei
pedepse.19
Pericolul social al infracțiunii era ap reciat de leguitor în funcție de
valoarea socială căreia i se aducea atinger, de dinamica faprelor oferită de
statistica penală, de împrejurările în care se săvârșește fapta, de persoana
infractorului ș.a. Pericolul social nu este același pentru toate infr acțiunile, el
diferă în funcție de valoarea socială primejduită prin fapta penală și poate fi
diferit pentru aceași infracțiune în funcție de interesul ocrotirii într -un
moment ori altul al dezvoltării sociale.

19 Prof. univ. dr. Constantin Mitrache, Drept penal român Partea generală, Universul Juridic, București 2010, pg.105.

18 În doctrina penală pericolul social ca trăsăt ură a infracțiunii era cunoscut
sub două forme generis sau abstract si concret.
Pericolul social generic sau abstract este apreciat de leguitor în
momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracțiune.
Aprecierea pericolului socia l generic are loc pe baza unor date obiective și
subiective ca: gravitatea vătămării ce i se poate aduce valorii sociale,
frecvența faptelor ce se pot săvârși, persoana făptuitorului. Rezultatul
evaluării făcute de leguitor se materializează în cuprinderea faprei în legea
penală și prevederea pedepsei.
Pericolul social concret, este pericolul ce prezintă o faptă concretă
săvârșită de o persoană și este apreciat de instanța judecătorească cu
prilejul judecării faptei, el se reflectă în sancțiunea p enală aplicată.
Aprecierea gradului de pericol social al unei fapte este o operațiune
importantă care poate conduce la concluzia, pe de o parte, că fapta
săvârșită nu are gradul concret de pericol social al unei infracțiuni și drept
urmare fapta n u este infracțiune, iar pe de altă parte gradul de pericol social
este un criteriu legal de individualizare a pedepsei.
Art.15 din Noul C.p. definește infracțiunea ca fiind fapta prvăzută de
legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și i mputabilă persoanei
care a săvârșit -o. Marea inovație a acestei definiții constă în renunțarea la
pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii.
Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în
conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este
caracteristică intrisecă a acesteia, altfel nu s -ar explica limitele diferite ale
pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. Soluția penală
este ultima ratio (numai dacă este necesară intr -o societ ate democratică)20 ,
recurgându -se la încriminarea doar a acelor fapte care prezintă o anumită
gravitate ( pericol social) pentru ordinea publică, pentru care sancțiunile
extrapenale nu sunt suficiente să garanteze apărarea acesteia.

Fapta săvârșit ă cu vinovăție.
Vinovăția reflecta aspectul subiectiv al infracțiunii și cuprindea
atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta săvârșită și de urmările
acesteia. În adevăr vinovăția presupune o atitudine conștientă în sensul că
făptuitorul îș i dă seama, are reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale, al
rezultatului acestora, care este pericolos și săvârșește cu voință aceste
acțiuni sau inacțiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor
urmărite.
Prezența atât a fa ctorului intelectiv cât și a celui volitiv în săvârșirea
unei fapte este o condiție esențială a vinovăției, cu alte cuvinte dacă

20 Art. 53 al. 2 Constituția României, republicată în M.Of. nr.7677 din 31 octom brie 2003.

19 faptuitorul nu a voit acea faptă fiind constrâns ori nu a putut avea
reprezentarea rezultatului, din cauze neimputabile lui vi novăția nu poate
exista.
Ca trăsătură esențială a infracțiunii vinovăția îmbracă doua forme
principale intenția și culpa, la acestea se mai adaugă si o formă mixtă și
anume praeterintenția sau intenția depășită.
Intenția este o formă princi pală a vinovăției și reprezintă atitudinea
psihică a făptuitprului rezultând din prevederea rezultatului faptei sale și
urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei, ori numai acceptarea acelui
rezultat.
Intenția este cunoscut sub două modalită ți și anume intenția directă și
intenția indirectă.
Intenția directă se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei și
urmărirea acelui rezultat prin săvârșirea faptei.
Intenția indirectă însă se caracterizează prin prevedera rezultatului fap tei de
către făptuito, rezultat care nu mai este urmărit ci acceptată eventualitatea
producerii lui.21
Culpa ca formă de vinovăție constă în atitudinea psihică a făotuitorului
care prevede rezultatul faptei sale, nu -l acceptă, socotind fara temei că
acesta nu se va produce ori, nu prevede rezultatul faptei sale deși putea și
trebuia sa -l prevadă.
Culpa se întâlnește sub două modalități și anume: culpa simplă și culpa
cu prevedere.
Culpa cu prevedere se caracterozează prin aceea că făptuitorul pr evede
rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu -l urmărește, nu acceptă și
consideră fără temei că acesta nu se va produce.
Prevederea rezultatului socialmente periculos, în cazul culpei cu
prevedere apropie această formă de vinovăție de intenție a tât directă cât și
indirectă. Poziția psihică față de rezultat, diferențiază culpa cu prevedere de
intenție, fiindcă dacă la intenția direcță este urmărit rezultatul, la intenția
indirectă era acceptat, iar în caz de culpă făptuitorul a sperat în mod
ușuratic că fapta nu se va produce.
Culpa simplă sau culpa fără prevedere se caracterizează prin aceea că
faptuitirul nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să -l
prevadă.
Culpa simplă este singura formă a vinovăției în care făptu itorul nu
prevede rezultatul faptei sale, iar pentru a fi vinovat de producerea
rezultatului s -a prevăzut obligația de a prevedea acest rezultat și
posibilitatea prevederii acestuia.

21 Prof. univ. dr. Constantin Mitrache, Drept penal român Partea generală, Universul Juridic, București 2010,
pg.108.

20 Posibilitatea concretă de prevedere este apreciată în funcție de
perso nalitatea acestuia, experiența de viață, pregătirea profesională,
dezvoltarea intelectuală ș.a.
Intenția depășită( praeterintenția) este o formă mixtă de vinovăție , care
se realizează prin săvârșirea unei fapte cu intenție și producerea unui
rezulta t mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârșitea
faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, doarece nu l -a
prevăzut deși tebuia și putea să -l prevadă.
Caracteristică pentru infracțiunile săvârșite su intenție depă șită este,
împrejurarea că făptuitorul savârșește o fapră urmărind un anumit rezultat,
dar care rezultat se amplifică, devenind mai grav și realizând conținutul unei
alte infracțiuni, ori o variantă agravată a infracțiunii inițiale.
Fapta prevăzută de legea penală.
Cea de a treia trăsătură esențială a infracțiunii o reprezenta
prevederea acesteia în lege.
Pentru existența oricărei infracțiuni este necesar ca leguitorul sa pevada ca
o fapta este considerată infracțiune.
Orce infracțiu ne trebue să fie prevăzută de legea penală ca atare, dar
nu orce faptă prevăzută de legea penală este și infracțiune fiindcă
prevederea în lege este doar o trăsătură a acesteia pe lângă celelalte.
Prin prevederea în legea penală, a faptei periculoase ce se săvârșește cu
vinovăție se realizează diferențierea infracțiunii de celelalte forme de ilicit
juridic.

Este important de reținut faptul că trăsătura esențială a infracțiunii de a
fi o faptă prevăzută de legea penală nu se poate confunda cu infrac țiunea,
a carei existență este condiționată și de îndeplinirea celorlalte trăsături.

II. Legitima apărare

1. Noțiune

Potrivit art 19 Noul Cod penal (1) Este justificată fapta prevăzută de
legea penală săvârșită în legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă
apărarea este proporțională cu gravitatea a tacului.

21 (3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin.(2), acela care
comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într -o locuință,
încăpere, dependință sau loc împrejnuit ținând de aceasta, fără drept, prin
violență, viclenie, e fracție sau alte asemenea modalități nelegale ori în
timpul nopții.
Potrivit art. 44. Vechiul Cod Penal (1) Nu constituie infracțiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela c are săvârșește fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a
altuia sau împotriva unui interes obștesc, și care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obștesc.
(2) Se prezumă că este în legitimă apărare, și acela care săvârșește fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violență,
viclenie, efracție sau prin alte asemenea mijloace, într -o locuință, încăpere,
dependință sau loc împrejmuit ori delimitat prin asemenea marcaje.
(3) Este de asemenea în legitimă apărare și acela care din cauza tulburării
sau temerii a depășit lemitele unei apărări proporționale cu gravitatea
pericolului și cu împrejurările în care s -a produs atacul.

Legitima apărare ca insti tuție de drept.
În India, legile lui Manu prevedeau că „acela care ucide pentru propria
sa siguranță sau pentru a apăra o femeie sau un brahman nu este vinovat
de omor”, iar în Iudeea, Talmudul
edicta:„dacă cineva vrea să te omoare, ia -i-o înainte ș i suprimă -l”. Și în
dreptul atenian legitima apărare era admisă: Demostene justificând
folosirea violenței pentru apărarea avutului în termeni care au rămas
celebri: „Pe toți zeii, nu e oare ceva cumplit și nedrept și potrivnic nu numai
legilor scrise, dar și acelor legi îndeobște respectate de toți oamenii, să nu
mi se îngăduie să mă folosesc de violență împotriva celui care, cu
vrășmășie îmi răpește avutul?”.
Regele Carol al II -lea a reglementat în codul penal din 1864 instituția
legitimei apăr ări în art.132 arătând că nu se va socoti infracțiune fapta
aceluiea care săvârșește fapta pentru a -și apăra viața, integritatea
corporală, sănătatea sau averea fie ale sale sau al altuiea împotriva unui
atac material.
În reglementarea acestei ins tituții, legiuitorul a avut în vedere,
existența în realitatea vieții sociale, a unor situații extreme, când ordinea de
drept este tulburată ca urmare a săvârșirii din partea unei persoane asupra
alteia a unei agresiuni, și când numai printr -o ripostă se a junge la
înlăturarea atacului și restabilirea ordinii de drept.
În astfel de cazuri având în vedere că statul nu intervine cu
proptitudine în apărarea persoanei, apare just să permită victimei agresiunii

22 sau altor persoane care sunt de față la tulb urarea ordinii de drept, să
intervină pentru înlăturarea agresiunii, chiar cu riscul de a -i provoca
agresorului o vătămare gravă a integrității sau sănătății sale.
Leguitorul, cănd a scos din orbita dreptului penal fapta săvârșită în
apărare, a cond iționat această excludere de anumite cerințe prealabile și
limite în raport cu situația care a provocat constrângerea psihică.
Legitima apărare ca instituție juridică apare ca un ansamblu de condiții
legale necesare, a căror realizare cumulativă co nduce la inexistența
infracțiunii într -un caz concret.
Legitima apărare este condiționată de împlinirea tuturor condițiilor
prevăzute de lege cu privire la existența agresiunii – producerea atacului și
pericolul ce se naște – și la acțiunea de apăr are, raportat la starea de
legitimă apărare.
Legitima apărare este cauza justificativă22 care înlătură caracterul
penal al faptei constând în apărarea realizată prin săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, pentru a împiedica un atac mater ial, direct,
imediat și injust care pune în pericol persoana celui care se apără, a altuia,
drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporțională cu gravitatea atacului. Spre deosebire de Codul penal
anterior, NCP a înlocuit noțiunea de interes obștesc cu cea de interes
general și nu mai menține între condițiile necesare atacului cerința ca
acesta să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori
interesul obștesc, acesta urmând a fi luat în considerare cu ocazia anali zei
proporționalității apărării cu atacul.
Cauzele justificative sunt acele situații reglementate de lege, în
prezența cărora o faptă conformă unei norme de încriminare încetează să
mai fie în contradicție cu întreaga ordine de drept, devenind per misă.
Trebuie reținut că legitima apărare înlătură și vinovăția făptuitorului, dar
lipsa vinovăției nu înseamnă că persoana care a săvârșit infracțiunea este
iresponsabil, deoarece ea este responsabil și stapân pe faptele sale, dar
neurmărind și neacceptân d urmarea socialmente periculoasă, activează
pentru protejarea unei valori ocrotite de lege. Ar fi însă greșit a reține faptul
că făptuitorul ar avea un drept de a încălca legea penală, ci dinpotrivă el
acționează sub presiunea de a se apăra pe sine, sau pe altul.
Legitima apărare trebuie să întrunească pe lângă condițiile primordiale
privind existența atacului, a pericolului și a apărării, și o serie de cerințe
complementare referitoare la fiecare dintre condițiile primordiale.
Prin atac, din punctul de vedere al legii penale, se înțelege o faptă
umană, violentă, indreptată împotriva unei valori protejate de lege.

22 Noul C.p. renunță la viziunea Codului Penal anterior potrivit căreia legitima apărare era întemeiată pe lipsa
vinovăției celu i care se apără, ca urmare a existenție unei constrângeri morale și a imposibilității acestuia de a -și
manifesta liber voința, și plasează legitima apărare în rândul cauzelor justificative ce operează in rem.

23 Atacul ca faptă a omului trebuie săvârșit de o persoană fizică și nu de
un animal, întrucât apărarea este calificată legiti mă numai dacă, printre
altele, este întreprinsă pentru slăvirea unui atac injus, caracter pe care nu -l
poate avea atacul unui animal. În cazul când animalul este folosit ca
instrument de atac, atacul devine injust în măsura în care el reprezintă o
agresiun e deliberată a stăpînului animalului împotriva unei persoane.23
Atacul sau agresiunea împotriva valorilor protejate de lege poate lua
aspectul fie al unei acțiuni, fie al unei inacțiuni. În teoria și practica dreptului
s-a făcut distincție între omi siunea simplă, care nu poate constitui un atac,
și omisiunea de a face cînd există o obligație în acest sens.
În acest de al doilea caz, omisiunea pentru că lasă să acționeze alte
cauze care au aptitudinea să producă consecințe dăunătoare, a fost
echivalată cu un atac și în consecință făptuitorul omisiv se poate vedea
expus unor acțiuni în stare de legitimă apărare.
De exemplu într -o cabană singurul medic dintre turiști refuză să dea
primul ajutor unui grav rănit; sau mecanicul unui teleferi c refuză să repare
instalația care s -a defectat, în timp ce pe traseu se găsesc imobilizați turiști
sub amenințarea îghețului. Astfel se poate deduce că o reacție violentă
pentru determinarea persoanelor care nu -și execută obligația poate fi
considerată c a o apărare împotriva unui atac sub forma unui comportament
omisiv.
A doua condiție a legitime apărări este ca atacul să puna în pericol
persoana, o altă persoană, drepturile acestora sau un interes general. Nu
este suficient să se constate exi stența atacului, ci mai este necesar ca
acesta să creeze o stare de pericol pentru valorile protejate. Starea de
pericol trebuie deci considerată în strânsă relație cu situația creată de
iminență sau declanșarea atacului material, direct, imediat și inj ust.
Trebuie făcut însă diferența între pericol și leziune, vătămare. Legea
nu cere condiția producerii vreunei leziuni a drepturilor sau interesului
persoanei, ci numai condiția ca atacul să pună în pericol anumite valori.
Pericolul trebu ie să aibă o existență reală, obiectivă, să nu fie o creație
a minții persoanei.
În cazul în care făptuitorul presupune eronat existența unui atac și, pe
cale de consecință, și starea de pericol, sau deși confruntat cu un atac real
care nu pune în pericol valorile ocrotite, dar pe care eronat îl apreciează ca
apt să le lezeze, condiția pericolului nefiind îndeplinită, nu se poate vorbi de
stare de legitimă apărare.
Apărarea constă dintr -o reacție care tinde să facă inofensivă acțiunea
sau in acțiunea agresorului. Ea este o faptă pozitivă, o acțiune violentă prin
care se încearcă înlăturarea stării de pericol creată de agresor. Apărarea

23 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pg.57.

24 nu este numai o simplă apărare a atacului, ci se prezintă sub forma unei
riposte, a unui contraatac cu cons ecințe păgubitoare pentru agresor.
Riposta la atac este caracteristică legitimei apărări.
Riposta este deci o faptă prevăzută de legea penală, dar săvârșită în
condiții care exclud existența infracțiunii.
În opinia autorului Dongoroz, chiar dacă ordinea de drept nu permite unei
persoane lezate să își facă singur dreptate, admite ideea că trebuie dat
posibilitatea persoanei de a se apăra împotriva unui atac care pune în
pericol viața, sau bunurile sale. Autorul susține că este admis legitima
apărare deoarece persoana acționează în nu în baza unui drept recunoscut
de lege ci din cauza situației în care se află.
În doctrină s -a mai susținut și ideea că persoana acționează pe
baza unui drept recunoscut de lege, și refuzul acesteia de a recurge la
legitimă apărare nu atrage condamnarea persoanei eventual doar disprețul
societății.
Pornind de la ideea că pentru protecția intereselor legale, atacatorului i
se cauzează un prejudiciu și deoarece legea penală ocrotește în egală
măsură toate persoanele, respectiv, chiarși cel care săvârșește un atac are
dreptul la protecție. Astfel că pentru a i se reține această cauză justificativă,
persoana care se apără va trebui să respecte condițiile impuse de lege.
Această instituție, a cauzelor justif icative, sub denumirea de cauze
care înlătură caracterul penal al faptei se poate întâlni și în legislația
Republicii Moldova. În privința condițiilor legitimei apărări, în această
legislație am întâlnit opinii contradictorii. Astfel că, după o primă opin ie
principalele condiții ar fi, pe de o parte condițiile care se referă la apariția și
stingerea dreptului la legitimă apărare; respectivcondițiile care determină
limitele legitimei apărări. Un alt profesor de drept penal, Gherțenzon A.,
propune o altă sis temă de clasificare acondițiilor de data aceasta referitoare
la atac și anume, existența unui atac periculos prevăzut de legea penală,
existența pericolului infracțiunii și atacul să fie îndreptat împotriva statului
sau împotriva unei alte persoane. Este d e remarcat că în această legislație
este considerat atac îndreptat împotriva statului. În reglementarea noastră,
în codul penal anterior, o astfel de reglementare, chiar dacă nu sub această
formă era întâlnită sub denumirea de interes obștesc.
Lege a penală din Federația Rusă, nu vorbește în cazul legitimei
apărări de existența unui atac, ci de existența unui atentat. Această formă
fiind preluată și de legiuitorul din Republica Moldova. În unele opinii, s -a
arătat că atentatul nu trebuie confundat cu atacul, deoarece un atentat nu
înseamnă neapărat un atac, putând fi realizat și prin alte mijloace. În
susținerea acestor opinii, s -a realizat și o propunere de lege ferenda în
legislația Republicii Moldova prin care s -a solicitat modificarea articolului

25 respectiv prin schimbarea noțiunii de atentat cu cel folosit și în legislația
noastră, și anume la noțiunea de atac.
În practica judiciară a Republicii Moldova, s -a stabilit de nenumărate
ori că pentru a legitima apărarea este nevoie ca să existe un atac material
din partea victimei actului de apărare. Astfel, prin Decizia CSJ RM, a fost
menținută Decizia Curții de Apel Chișinău, prin care Șcerbacenco A.a fost
achitat, fiindrecunoscut ca fiind în stare de legitimă pentru cauzarea
vătămări corporale medii lui Rusu I., după ceultimul l -a lovit cu pumnul.
Achitându -l pe Șcerbacenco A. Colegiul penal al Curții de Apel Chișinău din
27 aprilie 2010 a stabilit, că în decursul conflictului mai întîi Rusu D. l -a lovit
pe Șcerbacenco A., iar ultimul l -a lovit pe primul cu scop de apărare de
atacul asupra sa. După, ce Rusu D. a căzut la pămînt Șcerbacenco A. i -a
acordat ajutor, a chemat salvarea și poliția. Faptul că la Șcerbacenco A. au
fost depistate leziuni corporale, precum și comportarea lui după cele
întâmplate denotă faptul, că acesta se afla în stare de legitimă apărare.24

Într-o altă speță întâlnită tot în jurisprudența Republicii Moldova se
prezintă Decizia CSJ RM pe cauza Eremenco Sergiu, în care semen
ționează că acesta, prin sentința Judecă toriei Drochia din 09.06.2011, a
fost condamnat în baza art. 151 alin. (4) Cod penal, la 11 ani închisoare
pentru faptul că la 12.11.2010, aproximativ pe la orele 20.00, aflîndu -se în
apartamentul situat în orașul Drochia str. Independenței 36a/69, fiind în
relații ostile, care au apărut în rezultatul certei între el și Cruc Vladimir,
inițiată de ultimul, avînd scopul de a -1 omorî, intenționat i -a aplicat ultimului
cu o deosebită cruzime multiple lovituri cu picioarele și pumnii pe diferite
părți ale corp ului și mai ales în organele vitale, cauzându -i leziuni corporale
care se atribuie celor grave, periculoase pentru viață care au cauzat
moartea acestuia. După aplicarea loviturilor Eremenco Sergiu,
convingându -se pe semnele exterioare că victima Cruc V. nu prezintă
semne de viață 1 -a târât pe platforma din scara blocului apartamentului
nr.69 de pe str. Independenței 36 a din or. Drochia și lăsîndu -1 fărăsuflare
s-a întors în apartament. Instanța Supremă a stabilit că invocările
recurentului, precum că a ac ționat în starea de legitimă apărare, nu
corespund materialelor cauzei. Or, pentru a se putea pretinde că fapta s -a
săvârșit în condițiile legitimei apărări, în mod necesar trebuie să fie
îndeplinite elementele legitimei apărări. Astfel că, instanța a res pins
apărările inculpatului și l -a condamnat la 11 ani închisoare.25

24
http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20 nr.%201%20ra%201061%2010%20%C5%9Eterbacenco%20A
.I.%20art.%20152%20alin.(1)%20CP.pdf
25
http://www.csj.md/admin/public/upload s/Dosarul%20nr.%201%20ra%201065%2012%20Eremenco%20S.%20art.%
20151%20CP.doc.pdf

26 S-a pus problema existenței legitimei apărări înpotriva unei inacțiuni.
Unii autori au arătat că este imposibil existența unei apărări împotriva unei
inacțiuni, deoarece pentru reți nerea legitimei apărări este necesar existența
unei acțiuni.
Un caz interesant a fost întâlnit în practica judiciară a Republicii
Moldova, în care s -a arătat fapta unei persoane care a depășit limitele
legitimei apărări și a fost tras la răspu ndere pentru săvârșirea acelei
infracțiuni. Dobrovolskii, fiind în stare de ebrietate, aproximativ la ora 24:00
din greșeală a pătruns în locuința lui Sergheev, considerând greșit că este
apartamentul prietenei sale. Sergheev, fiind de asemenea în stare de
ebrietate, l -a perceput pe Dobrovolskii ca fiind un hoț, și în întuneric, l -a
lovit cu mâna peste față. Doborându -l pe Dobrovolskii la podea, Sergheev a
început să -l bată, aplicându -i lovituri cu un suport pentru flori confecționat
din lemn. În rezultatu l traumelor primite, Dobrovolskii a decedat. Instanța
Supremă a reținut că persoana a depășit limitele legitimei apărări, astfel că
va trebui să răspundă pentru săvârșirea infracțiunii de omor intenționat.
Instanța a motivat că inculpatul a depășit limitel e legitimei apărări, fapta sa
ar fi rămas în limitele cauzei care înlătură caracterul penal al faptei dacă s –
ar fi oprit la imobilizarea intrusului, și nu ar fi ajuns la lovirea sa până la
cauzarea decesului.

2. Condițiile legitimei apărări

Din punct de vedere subiectiv, condiția primordială a legitimei apărări
este manifestarea de conștiință și voință sub presiunea constrângerii de a
efectua acțiunea de apărare. Constrângerea în acest caz este dublată și
de o revoltă firească împotiva agresoru lui, dar atât timp cât reacția este
impusă de nevoia de a se apăra și efectuată în condițiile legii, ea este
legitimă. Faptei îi lipsește trăsătura esențială a infracțiunii, vinovăția.
Tocmai această poziție psihică a făptuitorului, de nevinovație în sensu l legii
penale, exclude periculozitatea faptei deși acțiunea lui este vătămătoare.
Autorii care au susținut că legitima apărare se poate face și
involuntar, admit așa -zisa apărare obiectivă. Astfel se arată că, dacă cineva
din neglijență scapă un obiect de pe terasa casei sale în capul unei
persoane tocmai în momentul când acesta din urmă era pe punctul să
incendieze casa, acțiunea persoanei va constitui legitimă apărare, deși nu a
fost săvîrșită în scopul de a se apăra26.
Pentru existența legitimei apărări trebiuesc îndeplinite condiții cu privire la:
– atac
– apărare

26 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pg. 61.

27 În reglementarea anterioară condițiile atacului erau :
– atacul trebuie să fie material, direct, imediat și injust
– atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia
sau împotriva unui interes obștesc.
– atacul să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite.
Legiuitorul în Noul Cod penal nu a realizat modificări substanțiale în
ceea ce privește legitima apărare și condițiile acesteia. Astfel conform noilor
reglem entări condițiile legitimei apărări sunt următoarele:
a) Condiții privind atacul:
– să existe un atac material
– atacul să fie direct
– atacul să fie imediat
– atacul să fie injust
– atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei
persoane, a drepturilor acestora ori a unui interes general.
b) Condiții privind apărarea:
– apărarea trebuie să constituie o faptă prevăzută de legea penală
– apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului
– apărarea trebiue să fie îndreptată împotriva agresorului
– apărarea să fie precedată de atac
– apărarea să fie proporțională cu atacul.
Condiții privind atacul:
Atacul constă într -o acțiune sau inacțiune declanșată de agresor cu
intenția de a vătăma o persoană sau un interes general.
Există atac atâ t în cazul unei comportări agresive cum ar fi îndreptarea
cuțitului către o persoană cu intenția de a o răni, cât și în cazul inei atitudini
pasiv agresive spre exemplu o persoană având în îngrijire un bolnav nu
administrează medicamentele prescrise cu int enția de a -l ucide.
Atacul poate fi exercitat direct de către agresor asupta persoanei
agresate s -au prin intermediul unor animale ori folosindu -se de alte forțe
exterioare.
Din punct de vedere obiectiv, atacul trebuie să fie material, direct și
imediat.
Aracul material este o acțiune sau inacțiune săvârșită prin fapte
materiale și reprezintă o manifestare agresivă, concretă, fizică. Cu alte
cuvinte se exercită prin violență fizică, sau prin mijloace care pun în pericol
fizic valoarea so cială ocrotită.
Potrivit doctrinei și practicii judiciare atacul este considerat material
când este realizat prin recurgere la violență, fie prin forță fizică ori prin
folosirea de arme , corpuri contondente, otravă etc.
Injuriile, amenințări le, chiar cele de natură să inspire persoanei
temerea unei agresiuni, așa zise agresiuni imateriale care nu provoacă un

28 pericol fizic, nu pot justifica o acțiune de apărare, deoarece aceasta se
consideră legitimă din pricina atacului, în sens material și n u datorită stării
sufletești a făptuitorului.
Pe această linie, în practica judiciară s -a statuat că simpla înarmare nu
constituie prin ea însăși un act material care să justifice concluzia că
victima era pe punctul de a ataca în schimb, intrarea fo rțată în locuință,
după amenințări prealabile, a fost considerată ca fiind un atac material,
deoarece amenințarea nu a rămas în simplă fază de dezvăluire a unei
intenții agresive, prin intrarea forțată în locuință trecându -se la realizarea ei
prin fapte ma teriale.
Atacul material poate consta fie într -o faptă comisivă, fie într -o faptă
omisivă proprie ori improprie, în ipoteza în care prin omisiune se aduce o
atingere materială valorii sociale protejate de norma penală.
Atacul săvârșit prin inacțiune, când persoana obligată să acționeze
într-un anumit fel se abține, producând astfel un pericol fizic pentru valorile
sociale protejate, este considerat un atac material.
Este important de teținut faptul că nu întotdeauna atacul trebiue să se
materializeze într -o infracțiune pentru îndeplinirea acestei condiții fiind
necesar să existe un atac material.
Cum am arătat mai sus un atac verbal nu dă dreptul unei riposte
legitime. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui
atac verbal este considerat infracțiune, săvârșind eventual cu reținerea
circumstanței atenuante a provocării.
Există un atac material în situația în care inculpații, veniți să ia de la
partea vătămată cheia unui imobil din care aceasta fusese evacuată ca
urmare unui proces câștigat de inculpați, au lovit -o motivând că s -au simțit
amenințați de către partea vătămată care a pătruns în curtea imobilului
având în mână două flacoane cu benzină, iar în momentul în care a băgat
mâna în buzunar, au cre zut că scoate bricheta pentru a da foc .( Tribunalul
Satu Mare, Secția penală, decizia nr.592/2000, în Dreptul nr.4/2003,
pg.173 -175). Această soluție a fost însă criticată în doctrină, arătându -se că
lipsește caracterul material al atacului, precum și imin ența acesteia. Simpla
prezență a flacoanelor cu benzină în mâna părții vătămate nu constituie
într-adecăr atac material apt să pună în pericol persoana inculpaților. În
măsura în care afirmațiile inculpaților cu privire la acest aspect ar fi dovedite
Tribu nalul Municipiului București, secția I penală, prin sentință a arătat că s –
ar putea discuta despre o eroare asupra caracterului material și imediat al
atacului. Simpla teamă sau presupunere cu privire la declanșarea unui atac
nu legitimează riposta.
Într-un alt caz partea vătămată se deplasa cu autoturismul pe un drum
pietrit, prilej cu care l -a observat pe inculpat, care transporta cu o găleată,
în curtea sa pietra cu care era pavat drumul. Partea vătămată a oprit

29 autoturismul și i -a atras atenția inculpatului asupra riscului de a degrada
drumul. Întrucât la întoarcere, partea vătămată l -a găsit pe inculpat făcând
acelaș lucru, a oprit mașina și a coborât cu intenția de a avea o discuție cu
inculpatul pe această temă. Inculpatul însă i -a aplicat cu găleata plină cu
pietre o lovitură în zona feței, partea vătămată căzând și pierzându -și
cunoștința. Neexistând un atac material din partea victimei , ci doar o
eventuală presupunere a inculpatului în acest sens, în cauză nu există
legitimă apărare, așa cu m s-a arătat și în decizia nr.1325/2000 al Curții de
Apel București, secția a II -a penală.27
Pentru ca atacul să fie considerat direct, acțiunea sau inacțiunea
trebuie să creeze un pericol care amenință direct persoana și drepturile sau
un interes g eneral. Cu alte cuvinte atacul este direct când se îndreaptă și
creează un pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită.
Pentru a susține că nu există legitimă apărare în cazul în care lipsește
condiția atacului direct, o să prezint o speță întâlnită în practica judiciară a
Republicii Moldova. Prin sentința Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din
17 noiembrie 2009, Gontari Carolina a fost condamnată în baza art. 152
alin. (1) Cod penal la 6 luni închisoare cu executarea pedepsei în
penitenc iar pentru femei. Împotriva hotîrârii, avocatul inculpatei, ne fiind
mulțunit de soluția dată de către instanța de apel, a declarat recurs. În
motivare avocatul a arătat că inculpata a acționat în legitimă apărare.
Examinând cauza instanța de recurs a arăt at că este neîntemeiată
apărarea facută. În motivare a arătat că pentru reținerea legitimei apărări
este necesar existența unui atac direct, or în acest caz nu este întrunit
această condiție.
Atacul nu este considerat direct în cazul în care într e agresor și
victimă se află un obstacol ca de ex. poartă închisă, gard viu, ușă închisă
etc., care face ca atacul să nu creeze un pericol pentru valoarea socială
ocrotită. S -a considerat de asemenea că nu este atac direct dacă între
agresor și victimă exi stă o distanță mai mare în spațiu. Nu este necesară
însă existența unui contact fizic nemijlocit între agresor și victimă.
Într-un caz victima, ginere al inculpatului, avusese anterior numeroase
conflicte cu familia acestuia din urmă ( cu care lo cuia împreună ) datorate
consumului de alcool, fond pe care îi agresa. În ziua în care a fost săvârșită
fapta a avut loc și un proces între soția inculpatului ( soacra victimei) având
ca obiect vătămarea corporală gravă a acesteia din urmă de către victim ă.
În acest context victima, cu o îmbibație alcoolică de 2,05 gr. ‰, s -a înarmat
cu un cuțit cu care și -a tăiat soacra la brațul drep, în timp ce aceasta se
afla în cadă. Speriat, inculpatul care îi cunoștea comportamentul agresiv, s –
a refugiat în bucătăr ie și a încercat să împiedice pătrunderea victimei ținând

27 Codul Penal, Coduri Adnotate, Edit. C.H.Beck, București, 2007, pg.1 40.

30 ușa împinsă din interior. Întrucât victima era mult mai tânără având 50 de
ani, față de inculpat care acea 75 de ani, și, implicit avea o forță fizică
superioară a reușit să deschidă pe jumătate ușa . În aceste condiții și
datorită împrejurării că victima avea un cuțit în mână, inculpatul a apucat un
cuțit care se afla în acea bucătărie și a lovit -o de două ori în zona pieptului.
Leziunile provocate au dus la decesul victimei. Chiar dacă într -un momen t
al derulării faptelor s -ar putea vorbi despre absența caracterului direct al
atacului (atunci când între victimă și inculpat se interpunea o ușă), ulterior
atacul și -a reluat acest caracter fiind depășit obstacolul care îi despărțea .(
Cutrea de Apel Crai ova, secția penală, decizia nr.585/2003, în Codul Penal,
Coduri Adnotate pg.141 -142).

Atacul este imediat când pericolul pe care -l reprezintă pentru valoarea
socială s -a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească.
Caracterul imediat al atacului este reliefat de intervalul scurt între
începutul atacului și momentul ivirii pericolului. Când intervalul este mare și
exustă posibilitatea înlăturării pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai
este imediat, și nu se justifică săvârșirea unei fapte prevăzite de legea
penală.
Dacă atacul constă în săvârșirea unei infracțiuni acesta își pierde
caracterul imediat în general odată cu consumarea ori epuizarea
infracțiunii, ca excepție, acest caracter poate să dispară și atunci când a
fost realizată numai o tentativă la infracțiune.
Atacul imediat este atacul din momentul declanșării și până în momentul
consumării acestuia, perioada în care apărarea este legitimă. În
desfășurarea atacului sunt posibile anumite întreruperi scurte, în care
agresorul se înarmează pentru intensificarea atacului, însă această
perioadă nu echivaleată cu o încetare a atacului în care apărarea făcută
este tot legitimă.
Atacul în curs de desfășurare legitimează o apărare numai dacă nu s -a
epuizat ori nu a în cetat definitiv. Nu poate invoca legitima apărare acela
care vatămă pe agresor, însă după aplicarea unei lovituri victimei, cu
intenția de a o ucide, este imobilizat de alte persoane și nu mai poate
continua lovirea victimei, ori când atacatorul aplică una sau mai multe
lovituri, iar apoi abandonează victima și pleacă.28
În ceea ce privește momentul final al atacului, acesta nu este acelaș
pentru toate infracțiunile, astfel se face distincție între infracțiuni care prin
consumarea lor creează un pr ejudiciu ireparabil și infracțiuni care prin
consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat printr -o atitudine
pozitivă chiar după consumarea infracțiunii.

28 Noul Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.149.

31 O problemă specială se ridică în legătură cu posibilitatea reținerii
existenței unui atac actual din momentul în care agresorul a fost dezarmat.
În ipoteza în care agresorul a fost dezarmat și nu mai exirtă niciun
pericol ca atacul să reluat, caz în care orce acțiune ulterioară acestui
moment nu mai poate beneficia de legitimă ap ărare, și când după
dezarmarea agresorului mai există pericol ca atacul sa fie reluat, caz în
care atacul poate fi considerat iminent și poate fi considerat în legitimă
apărare. În consecință, în toate cazurile în care agresorul a fost dezarmat
este nevoie a se stabili dacă există sau nu pericolul reluării atacului.
Temerea pe care o persoană o inspiră alteia, că va săvârși în viitor o
agresiune, nu echivalează cu constrângerea psihică care justifică legitima
apărare, având în vedere că lipsa actua lității sau iminenței pericolului dă
posibilitatea înlăturării pericolului prin alte mijloace. Un atac viitor, o simplă
posibilitate a declanșării acestuia, nu justifică o apărare legitimă.
Prin iminență se înțelege situația în care atacul este gat a să se
producă, a cărui desfășurare este reală. Astfel că începutul realizării
atacului trebuie să fie atît de iminentă încât dacă persoana constrânsă să
reacționeze nu ar fi reacționat ar fi fost expus unui pericol direct și
ineluctabil. Iminența ataculu i trebuie să rezulte din elemente obiective,
manifestări care să pună în evidență intenția agresorului de a săvârși
atacul.
În practica judiciară s -a considerat că există atac iminent și în cazul în
care lovitura mortală nu a fost dată în cursul a tacului inițial dacă
desfășurarea faptelor a debutat cu un atac injust din partea victimei care a
continuat să aibă o atitudine agresivă.29
În ceea ce privește atacul început sau în curs de executare, acest
moment nu ridică nici o problemă deoarece declanșarea atacului și
continuarea lui impun luarea unor poziții de apărare din partea celui atacat.
La infracțiunile continuate însă, în care fiecare dintre acțiuni reprezintă
infracțiuni independente, persoana atacată nu mai poate reacționa or icând,
ci numai cu ocazia fiecărei acțiuni infracționale distincte, deci în fața unui
atac care să îndeplinească toate condițiile cerute pentru justificarea
apărării.
În cazul infracțiunilor care produc un prejudiciu ireparabil, consumarea
acesteia înseamnă și consumarea atacului și deci o ripostă după
consumarea atacului nu se mai admite ca legitimă.30
S-a arătat că nu există un atac imediat atunci când, după o discuție
contradictorie între partea vătămată și inculpat, prima se înarmează cu un

29 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Edit. Științifică,București, 1972, pg.73.
29 Lector Universitar Stoenică Titi, Dr ept Penal teorie și practică judiciară, Edit. Universitatea Transilvania, Brașov,
2009, pg.97.

32 topor cu care încearcă să lovească capul înculpatului, dar acesta cu
ajutorul unui artor o dezarmează și, cu acelaș topor, o lovește de mai multe
ori în cap peste corp și membre. În acest caz apărarea și -a pierdut
caracterul legitim deoarece a interve nit după consumarea atacului produsă
prin dezarmarea agresorului astfel încât nu mai era posibilă reluarea
atacului .( Curtea de Apel Craiova, secția penală, decizia nr.7/2004, în
Codul Penal Adnotat, pg.143).
Într-un alt caz, inculpatul și victima se aflau împreună în locuința celei
din urmă unde vizionaseră împreună un meci de fotfal, ocazie cu care au
consumat băuturi alcoolice. Pe fondul unor discuții, victima a lovit inculpatul
în cap cu o halbă. În acest moment, inculpatul a lovit victima în pa rtea
superioară a toracelui cu un briceag pe care îl avea asupra sa. Întrucât
atacul victimei încetase, acțiunea inculpatului nu are caracterul unei apărări
legitime, însă a fost comisă sub imperiul unei puternice tulburări produse de
agresiunea exercitată de victimă asupra sa. ( Curtea de Apel București,
secția II -a penală, decizia nr. 117/2000, în Codul Penal adnotat, pg.144.

Atacul este injust dacă nu are niciun temei juridic legal sau de fapt
care să justifice compotramentul agresiv. În pract ica judiciară s -a decis că
împrejurarea în care victima a scos un briceag, pentru a se apăra în urma
atacării ei de către inulpat, nu constituie un act de natura a legitima lovirea
acestuia cu o piatră asupra capului, provocându -i leziuni care au condus l a
deces. Ca urmare, în lipsa unui atac injust din partea victimei, actele de
violență prin care inculpatul i -a cauzat moartea nu pot fi considerate ca fiind
săvârșite în legitimă apărare.31
Este justă măsura arestării unei persoane, care a comis o fa ptă
prevăzută de legea penală, pe baza unui mandat legal eliberat .
Atacul permis sau ordonat de lege își păstrează caracterul just atâta
tinp cât este efectuat în limitele prevăzute de lege. O acțiune ce poate
prezenta un atac provenit din partea a utorității, care au un vădit caracter
ilegal poate da naștere unei apărări legitime.32
Cerința ca atacul să fie injust presupune ca aceasta să fie săvârșit de o
persoană responsabilă, astfel în cât, nu poate constitui un atac care să
creeze o stare de l egitimă apărare atacul produs de un animal periculos,
sau atacul săvârșit de o persoană iresponsabilă.
Trebuie reținut faptul că nu este necerar ca atacul să costea întotdeauna
într-o faptă prevăzută de legea penală sau ca aceasta să fie săvârșit cu
intenție, putându -se reține existența legitimei apărări și în cazul unui atac
injust comis din culpă.

31 Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.150.
32 Costică Bulai, Constantin Mitrache, Instituții de drep t penal/ Curs selectiv pentru examenul de licență, Ediția a
IV-a, Edit. TREI, 2008, pg.208.

33 Acțiunea legală devine însă un atac injust imediat ce se trece de limita
legală ca de exemplu, folosirea ilegală a armamentului împotriva
infractoru lui care nu opune rezistență. În acest caz riposta este legitimă, și
ca urmare va înlătura caracterul penal al faptei.
În practica judiciară s -a pus problema dacă acest caracter injust se
poate aplica și în cazul unui atac realizat de un minor s -au o persoană
alienat mintal. Într -o opinie, susținută de majoritatea doctrinarilor, s -a arătat
că se poate vorbi de un atac injust dacă persoana își dă seama de
acțiunile sale, astfel în cât nu putem vorbi de caracter just s -au injust în
cazul săvârșirii f aptei de către o persoană care nu își dă seama de
acțiunile sale. Prin urmare, când legea se referă la un atac injust acest atac
trebuie privit ca o acțiune sau inacțiune care încalcă raporturile juridice
existente între persoanele care au capacitate pena lă, care pot deci, să
acționeze în conformitate cu exigențele juridice sau contrar acestora.
Făcând comparație cu legislația Republicii Moldova, trebuie de
remarcat faptul că, caracterul injust nu se regăsește în cadrul legislației
respective.
Atacul să fie îndreptat împotriva celui care se apără, împotriva altei
persoane, a drepturilor acestora ori a unui interes general.
Atacul trebuie să vizeze anumite atribute ale persoanei în general,
indiferent dacă este vorba despre cel atacat sau ata cul se îndreaptă
împotriva altei persoane ori asupra unui interes general.
Este important de reținut că spre deosebire de vechiul cod penal, NCP
nu mai prevede drept condiție ca atacul să pună în pericol grav persoana
sau drepturile celui atacat, astfel se renunță la condiția ca atacul să prezinte
o gravitate. Se poate reține indeplinirea condițiilor atacului și în cazul în
care acesta nu este gravă dacă sunt îndeplinite celelalte condiții.
Împotriva unui atac poate riposta atât victima cât și orce altă persoană
care este prezentă la desfășurarea atacului. Nu se cere ca înrte persoana
care intervine și victima agresiunii să existe vreun grad de rudenie, și nu se
ia în considerare nici dacă persoana împotrivă căreia se îndrepta atacul
putea sau nu să înlăture atacul, sau dacă dorea sau nu să se apere.
Se pune întrebarea dacă riposta unui minor împotriva corecției aplicate
de părintele său se încadrează sau nu în limitele legitimei apărări. Corecția
fizică părintească asupra copilului minor este privită cu foarte multă rezervă
în sistemele de drept moderne tinzându -se către restrângerea până la
înlăturarea ei din categoria și definirea drepturilor părintești. Posibilitatea
reținerii legitimei apărări în cazul copilului nu are nici un te mei legal. Unii
autori au arătat că dacă se dă posibilitatea majorului de a se apăra
împotriva unui atac îndreptat împotriva sa, ar fi nejustificat a se impune
minorului lipsit de experiență de viață. Dacă legea nu impune această
conduită alternativă celui atacat, ea nu poate fi cerută minorului pe calea

34 interpretării legii fără riscul inadmisibil de a adăuga la aceasta. În practica
judiciară din alte țări s -a arătat că se poate reține legitima apărare în cazul
în care o persoană leagă mâna unei femei gravi de, provocându -i leziuni,
dacă aceasta a vrut să își provoace avort. În motivare s -a arătat principiul
potrivit căreia copilul conseput se consideră născut ori de câte ori este
vorba despre interesele sale.
Condiții privind apărarea:
Apărarea trebuie să c onstituie o faptă prevăzută de legea penală.
Apărarea trebuie de asemenea să îndeplinească anumite cerințe în
raport cu atacul. Pentru invocarea legitimei apărări, fapta prin care se
înlătură atacul trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală ., neputându –
se invoca, în general, nici o cauză de înlăturare a răspunderii penale în
cazul unei fapte pe care legiuitorul nu o califică astfel. Este insă important
de reținut că nu are relevanță calificarea concretă a faptei, și nici forma
acesteia, fiin d suficientă ca ea să fie prevăzută de legea penală.
Fapta poate fi atât o faptă consumată sau poate rămâne în faza
tentativei. Fapta prevăzită de legea penală poate fi săvârșită cu intenție,
praeterintenție saudin culpă. În cazul săvârșirii faptei din culpă dăm ca
exemplu, situația în care victima, atacată de două persoane fuge, pentru a
scăpa, agresorii o urmăresc, și la un moment dat , în vederea prinderii
acesteia, care se îndreaptă spre scara unui bloc, se despart pemtru a o
încercui. Se va reț ine și în cazul în care, victima urmărită de unul dintre
agresori lovește, din culpă, cu ușa de la intrare de la bloc pe cel de -al
doilea care o aștepta în scara blocului pentru a o prinde.33
Apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului.
Este considerat a fi necesară apărarea realizată între momentul în
care atacul a devenit iminent și momentul în care s -a consumat. Apărarea
trebuie să fie aptă pentru a înlătura atacul, și nu poate fi nici prematură,
adică să se realizeze înaunte ca atacul să fie iminent, și nu poate fi nici
tardivă adică apărarea să fie realizat după încetarea atacului.
Apărarea să fie îndreptată împotriva agresorului.
Pentru a reține acest element este necesar ca apărarea că se îndrepte
înpotriva persoanei care a a tacat și nu împotriva unui terț. Apărarea se
poate îndrepta împotriva vieții, sănătății, libertății agresorului dar nu va
putea fi îndreptat împotriva bunurilor sale.
Nu se va reține legitima apărare dacă apărarea se îndreaptă împotriva
complicilor morali, deoarece aceste persoane nu au exercitat un atac care
să dea dreptul la o ripostă.
În cazul în care sunt victime colaterale ca urmare a actelor de apărare
îndreptate asupta agresorului, răspunderea penală a celui care se apără ar

33 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.63.

35 putea fi î nlăturată dacă sunt întrunite condițiile stării de necesitate sau ale
erorii de fapt.34
Situația în care inculpatul a surprins trei persoane, printre care și
partea vătămată, sustrăgâng porumb de pe terenul său, motiv pentru care
le-a solicitat să -l însoțească la poliție. Iritate, cele trei persoane, l -au
amenințat, l -au lovit cu o sapă, iar una dintre ele l -a strâns de gât. În aceste
împrejurări, inculpatul s -a apărat de agresori folosind o coasă cu a cărei
coadă a lovit partea vătămată care a sufer it vătămări corporale care su dus
la pierderea splinei. (Curtea de Apel Constanța, secția penală, decizia
nr.536/2001, în Cod.Pen.Adnotat, pg.147).
Apărarea să fie precedată de atac
Este o condiție indispensabilă a apărării, în lipsa acesteia nu pu tem
vorbi de apărare ci de atac.
Lovirea repetată a unei persoane care a pătruns în locuința inculpatului
noaptea, prin escaladare și efracție, și a lovit în cap cu un băț inculpatul
reprezintă un act de legitimă apărare. Faptul că victima a fost lo vită și
atunci când încerca să se retragă și după ce scăpa -se bățul din mână este
irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, aceasta putându -se înarma
din nou cu unul din parii aflați la îndemână .( C.S.J., completul de 9
judecători, decizia nr.429/200 3, în Cp adnotat pg.147).
Apărarea să fie proporțional cu atacul.
Proporționalitatea dintre apărare și atac nu este de ordin matematic, și
nu presupune echivalența mijloacelor. Aceasta presupune respectarea unei
echivalențe între atacul realizat de agresor și atacul realizat de victima aflat
în legitimă apărare, astfel că în cazul unui atac îndreptat împotriva
integrității corporale se poate riposta cu un atac îndreptat tot împotriva
integrității corporale.
Dacă însă apărarea este vădit dispr oporțională față de gravitatea
atacului și de împrejurările în care a avut loc, fapta va fi considerat săvârșit
cu depășirea legitimei apărări și se va lua în considerare o cauză de
neimputabilitate și anume exesul scuzabil. De reținut că excesul scu zabil
va opera doar daca sa depășit legitima apărare din cauza tulburării sau a
temerii, sau în stare de neesitate.
A a fost condamnat pentru omor, reținându -se că în timp ce B și C se
încăieraseră, aceasta, după repetatele ei încercări de a -l lovi pe C o dată cu
un lemn, apoi cu un târnăcop au fost oprite de un martor care la un
moment dat reușise să -i despartă pe B și C, a luat din bucătărie un cuțit și i –
a aplicat lui C, pe la spate, o lovitură mortală. Tribunalul Suprem reține că
nu exista nici un indiciu că în această încleștate B și c intenționau să se

34 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod p enal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.64.

36 ucidă. Față de împrejurarea că nu exista un pericol cu privire la viața sau
integritatea corporală a lui B, care nu ar fi putut fi înlăturat decât prin
intervenția lui A, acesta nu se află în si tuația înlăturării caracterului penal al
faptei prin reținerea stării de legitimă apărare.35
Pe fondul unor discuții între inculpat și partea vătămată, aceștia s -au
injurat reciproc, după care partea vătămată l -a lovit pe inculpat cu biciul în
cap. R eacționând, inculpatul a prins de piept partea vătămată, căzând
amândoi la pământ. După ce s -au ridicat, incuplatul a lovit din nou partea
vătămată, cu punmii în zona feței. În cauză s -a arătat că nu există legitimă
apărare, fapta inculpatului nefiind prop orțională cu gravitatea atacului . (
Curtea de Apel Pitești,secția penală, decizia nr.37/2004, în Cp. Adnotat,
pg.147).
Într-un alt caz, după ce partea vătămată l -a lovit pe inculpat cu palma
peste față, acesta a reușit să îi imobilizeze brațul, dar nu s-a limitat doar la
aceasta, ci i -a aplicat părții vătămate două lovoturi cu pumnul în zona
frontală. Urmare acestor lovituri partea vătămată a cătur și s -a lovit cu
capul de podeaua de beton a barului în care se aflau, suferind puternice
leziuni cra niene. Nu există legitimă apărare, fapta inculpatului nefiind
proporțională cu atacul și intervenind după învetarea acestuia. ( Curtea de
Apel Pitești, secția penală, decizia nr.376/2005, în Cp. Adnotat, pg.147).
NCP spre deosebire de vechiul cod p enal, legitimează apărarea, chiar
și atunci când atacul produce un pericol de o gravitate mică sau mijlocie,
fiind însă necesar ca apărarea să fie proporțională cu atacul.
În cazul în care depășirea limitei unei apărări proporționale este
determin ată de alte cauze se va reține excesul scuzabil, ce prezintă o
ciucumstanță atenuantă legală.
Într-o speță s -a arătat că nu se va reține starea de legitimă apărare, în
cazul unui sinucigaș deoarece acțiunea salvatorului nu punea în pericol
viața s a, chiar din potrivă, îi salva viața. Instanț
a a reținut că la 21 mai 2005, ora 14.30, aflîndu -se împreună cu tatăl său
Bocan Petru în bucătăria de vară din gospodăria casei acestuia din orașul
Strășeni, în rezultatul unei cerți apărute între ei, Bocan Lu dmila a luat de pe
masă un cuțit de bucătărie cu lungimea de 20,2 cm și lățimea lamei de 2,6
cm, spunându -i tatălui său că -și va tăia venele, însă fiind stopată de ultimul,
i-a strigat că îl va omorî. Tot atunci, Bocan Ludmila, urmărind scopul
omorului tat ălui său Bocan Petru, în vederea realizării intenției sale
criminale, în timp ce ultimul se afla în fața ei, intenționat i -a aplicat acestuia
cu cuțitul pe care îl avea în mînă patru lovituri peste diferite părți ale

35 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pg.103.

37 corpului, și anume două lovituri în reg iunea stîngă a cutiei toracice și două
în regiunea fesieră, de la care victima a decedat pe loc.36

Condițiile legitimei apărări scuzabile.
Condiția atacului este ca acesta să constea într -o acțiune de
pătrundere efectivă sau de încercare de pătrund ere fără drept într -o
locuință, încăpere, dependință, sau loc împrejnuit ținând de acesta, prin
violență, viclenie, efracție, în timpul nopții. O condiție este ca aceasta să fie
săvârșit de o persoană responsabilă.
NCP limitează sfera spațiilor aco perite ne mai reglementând locurile
împrejmuite sau delimitate prin semne de marcare care nu țin de locuință,
încăpere, dependință. Tot odata prevede o ipoteză nouă, și anume când
pătrunderea sau încercarea de pătrundere este săvârșit în timpul nopții, în
acest din urmă caz ne fiind necesar ca pătrunderea sau încercarea de
pătrundere să fi fost săvârșit prin violență, viclenie, efracție.37
Lovirea repetată, cu urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în
locuința făptuitorului, prin escaladare, si efracție, și a lovit cu bățul în cap pe
cel aflat în încăpere constituie un act de legitimă apărare.
În jurul orei 5:oo inculpatul a fost trezit de o izbitură puternică în ușa
camerei în care dormea, după care a văzut -o intrând pe victimă, un
consătean într -o vizibilă stare de ebrietate, având în mână un băț din lemn
care prezenta următoarele dinemsiuni, după cum s -a stabilit ulterior : 1,26
m lungine și 2.8 cm grosime. La insistențele victimei, inculpatul a ieșit în
curte moment în care a fost lovit de victimă cu bățul în zona urechii stângi,
lovitură care s -a soldat cu trei excoriații care necesită pentru vindecare 1 -2
zile îngrijiri medicale, după cum rezultă din certoficatul medico -legal. Pentru
a se apăra, inculpatul a luat o secure dintr -o anexă a gospodăriei și a lovit
victima cu latul acesteia, la întâmplare. Chiar și după ce victima a scăpat
bățul din mână și s -a retras către poarta de acces, inculpatul a continuat să
o lovească în zona capului, continuând loviturile cu latul și coad a securii
până când a considerat că victima nu mai poate riposta. Victima a decedat
ca urmarea șocului traumatic și hemoragic consecutiv unui politraumatism
cu fractură de cubitus bilaatera, fracturi costale bilaterale și multiple contuzii
ale părților moi , multiple echimoze , excoriații și plăgi la nivelul brațelor ,
gambelor, plăgi și excoriații fronto -faciale, infiltrate hemoragice. Inculpatul a
fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de omor. Instanța a motivat că
victima a realizat o pătrundere făr ă drept în locuința inculpatului, prin
escaladarea gardului, și prin violență în camera în care dormea inculpatul,

36
http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20323%2011%20Bocan%20L.%20art.%2014
5%20CP.pdf
37 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.65.

38 la o oră nepotrivită, și în care inculpatul de 74 de ani locuia sindur. Mai mult
inculpatul în stare de ebrietate a pătruns fără drept și pri n violență în
camera inculpatului și l -a lovit cu parul cu care era înarmat .( C.S.J.,secția
penală, decizia nr.271/2002).
În practica judiciară s -a afirmat că nu pot fi reținute dispozițiile atr.19
al.3 Cod. Penal, având în vedere că acțiunea incul patului a continuat și
după consumarea atacului, atunci când acesta nu mai avea un caracter
actual. Este adevărat că dezarmarea agresoruli este numai un indiciu
pentru încetarea atacului, iar nu o probă ireputabilă, însă nimic din
împrejurările dovedite al e cauzei nu susține ipoteza că agresorul ar fi putut
continua atacul. Mai mult de cât atât, după ce a scăpat bățul, victima s -a
îndreptat către poarta de ieșire, existând intenția de a părăsi proprietatea
inculpatului. Dezarmarea victimei s -a produs aproap e imediat, astfel că din
acest moment inculpatul nu mai are nici o justificare a violențelor exercitate.
Este important a sublinia și disproporția vădită dintre armele folosite,
victima având asupra sa un băț iar inculpatul o secure. Această disproporție
se observă și în ceea ce privește leziunile suferite de cei doi.
Depășirea limiteror legitimei apărări este reglementat sub denumirea
de excesul neimputabil în cadrul cauzelor de neimputabilitate. Această
instituție este reglementată și în legislați a altor state cum ar fi Rusia,
Polonia, Republica Moldova. Conf.art. 26 NCP nu este imputabil fapta
persoanei care a acționat în legitimă apărare, dar care datorită temerii sau
a tulburării a depășit limitele legitimei apărări. În legislația din Republica
Moldova se consideră depășire a limitelor legitimei apărari
necorespunderea vădită a apărării cu caracterul și pericolul atacului.
Este important de reținut că depășirea limitelor legitimei apărări, ne
fiind cauzat de o tulburare sau o temere nu c onstituie cauza de
neimputabilitate, considerându -se a fi infracțiune și pedepsit ca atare.

3.Efectele legitimei apărări
Efectul principal este înlăturarea caracterului penal al faptei, astfel că
nu se vor putea aplica pedepse, măsuri educa tive, măsuri de siguranțăetc.
Produce efecte in rem care se răsfrâng și asupra participanților.
Dacă se constată în cursul urmăririi penale existența legitinei apărări,
procurorul va dispune clasrea, iar dacă se constată în cursul judecății
instanța va d ispune achitarea.
Legitima apărare nu înlătură însă răspunderea pentru faptele comise
cu ocazia apărării, în duna unui terț, dacă aceștia nu au participat sau dacă
bunurile lor nu au fost utilizate la desfășutatea atacului.

39 În cele ce urmează relatez cazuri întâlnite în practică:

1. Într -o speță s -a reținut că inculpatul M.A. a fost căsătorit cu victima D.T.
timp de 6 de ani, având doi copii minori: M.A.M., în vârstă de 8 ani și M.I.D.,
în vârstă de 4 ani. Cei doi au divorțat la data d e 16 septembrie 2011, dar au
continuat să locuiască în același imobil, relațiile dintre ei fiind deteriorate.
În data de 08 februarie 2013, inculpatul M.A. a revenit la domiciliu, dar
victima nu i -a permis accesul în casă. Inculpatul a intrat în in terior, pe la
mansardă, cu ajutorul unei scări și a coborât la parter. A constatat că
victima vorbea la telefon cu martorul C.V., inculpatul suspectând că cei doi
ar fi în relații apropiate. Pe fondul stărilor conflictuale mai vechi și iritat de
faptul că nu fusese lăsat să intre în casă, inculpatul a aplicat lovituri
repetate victimei, cu o rangă, în prezența copiilor, strigătele victimei și ale
copiilor fiind auzite de martorul C.V., prin telefon.
După anihilarea victimei, inculpatul a încuiat uși le locuinței și s -a
îndreptat spre gară, anunțându -l telefonic pe martorul Minut Rafael, fratele
său, că intenționează să se arunce în fata trenului. Inculpatul a fost condus
însă de fratele lui și de martorul K.D.M. la Postul de Poliție Săbăoani.
În acest timp, fiica minoră a inculpatului a reușit să iasă din locuință,
spărgând un geam și să alerteze pe martorul H.F., care a anunțat organele
de poliție și serviciul de ambulanță.
Victima a fost internată în Spitalul Clinic de neurochirurgie „ Prof. dr. N.
Oblu” Iași, unde a decedat în dimineața zilei de 05 martie 2013.
Din actele medico legale întocmite s -a reținut că victima a prezentat
traumatism cranio – cerebral acut deschis cu multiple plăgi tăiate,
traumatism cervical, traumatism m embrul superior și membrul inferior stâng
– leziuni produse prin lovire cu obiect contondent și tăietor și care au avut
raport de cauzalitate directă cu decesul victimei.
În drept, s -a stabilit că fapta inculpatului M.A. de a aplica lovituri
repeta te cu o rangă metalică – obiect apt de a produce moartea, în zone
vitale – în cap și peste corp, cauzându -i leziuni care au determinat decesul
victimei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor,
prevăzută de art. 174 C. pen.
Deși în declarațiile sale inculpatul a susținut de nenumărate ori că ar fi
fost lovit, în prealabil, de către victimă, acest aspect nu s -a confirmat.
Martorul C.V., cu care victima purta o discuție telefonică înainte de a fi
agresată a declarat că l -a auzit pe inculpat întrebând -o de ce i -a făcut
bagajul, după care victima a început să strige după ajutor.
Astfel, s -a aplicat inculpatului pedeapsa de 8 ani închisoare și
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. (Înalta Curte de
Casație și Just iție, secția penală, Decizia nr. 10/2014, Dosar nr.
1984/103/2013, Ședința publică din 6 ianuarie 2014).

40 Consider că în această situație nu suntem în prezența unei legitime
apărări, deoarece susținerile inculpatului cum că victima l -ar fi lovit, nu pot fi
susținute prin probe; astfel că înculpatul poate fi condamnat pentru
săvârșirea infracțiunii de omor, și nu va fi exonerat de răspundere.
2. În practica judiciară s -a considerat că există legitimă apărare dacă
inculpatul apărându -se împotriva atacului victimei, aflat în stare de
ebrietate – și care se afla deasupra sa – a lovit -o cu pumnii și picoarele,
provocând căderea acesteia și lovirea mortală în cap de solul înghețat, sau
dacă inculpatul, apărându -se de loviturile cu coasa ale victimei, a împins,
tras și rîsucit coasa din mâna acesteia spre a o dezarma provocând răni
grave cu lama coasei, ori dacă inculpatul a aplicat victimei o lovitură de
ciomag peste mână, sau dacă victima, deși dezarmată, a continuat atacul,
folosind alte mijloace de natur ă să pună în pericol grav integritatea
corporală a inculpatului. Soluțiile citate relevă în mod corect condițiile în
care legea îngăduie ca o persoană să riposteze împotriva unui atac
săvârșind o faptă prevăzută de legea penală.38
3. Nu există legitimă apărare nici în situația în care, inculpatul a lovit
mortal victima, femeie în vârstă de 64 de ani, în momentul când atacul
acesteia nu mai prezenta nici un pericol pentru inculpat, ceilalți agresori din
grupul victimei fiind scoși din luptă, și nu se va considera legitimă apărare
nici în cazul în care inculpatul a aplicat lovituri mortale cu o rangă, după ce
a smuls obiectul din mâna victimei, lăsând -o căzută pe podea ne având la
ea nici un obiect care ar fi adus atingere integrității corporale a inculp atului.
4. Atacul este considerat actual, în curs de desfășurare și în situația în
care încleștarea dintre partea vătămată, înarmată cu un cuțit, și inculpat,
după căderea lor la pământ inculpatul a reușit să smulgă cuțitul părții
vătămate cu care apoi a lovit -o în spate . (C.S.J., secția penală, decizia
nr.857/2002). Din cuprinsul hotărârii rezultă că partea vătămată și inculpatul
erau cumnați. În ziua incidentului partea vătămată a venit la doniciliul
inculpatei pentru a cere banii soțului acesteia ( în acelaș timp fratele părții
vătămate), dar a fost refuzat. Pentru acest motiv a jignit -o pe inculpată care
i-a cerut să plece, moment în care a tras -o de păr și a lovit -o cu pumnul în
față. Au început să se îmbrâncească reciproc, partea vătămată reușind să
ia un cuțit de pe masă cu care a intenționat să o lovească pe inculpată.
Soțul inculpatei și o altă persoană care se aflau de față au încercat să îi
despartă, prilej cu care partea vătămată a lovit cu cuțitul mâna soțului părți
vătămate. Inculpata și part ea vătămată au continuat să se lupte, trântiți pe
jos. La un moment dat, inculpata a smuls cuțitul părții vătămate și a lovit -o

38 Dr. Constantin B ulai, Dr. George Antoniu, Practica Judiciară Penală, Edit. Academiei Republicii Socialiste
Române, 1988, pg.216.

41 în spate, atingându -i plămânul, ceea ce i -a pus viața în pericol. Inculpata,
urmare a agresiunii suferite din partea părții văt ămate, a prezentat leziuni
care au necesitat pentru vindecare 4 -5 zile de îngrijiri medicale.
Instanța de apel motivează actualitatea atacului în felul următor"a reține că
din momentul dezarmării pericolul trecuse și că ceilalți ar fi putut interveni ar
fi o gerșeală, deoarece fiind vorba de lupta dintre două persoane de sex
diferit, inculpata fiind femeie, raportul de forțe era oricum în favoarea părții
vătămate. De altfel, în momentul urmăor partea vătămată i -ar fi putut lua din
nou cuțitul, dacă nu era anihilat. Ajutorul din partea celor de față era exclus:
martorele – femei – văzuseră ce pățise soțul inculpatei anterior, iar acesta era
deja rănit".39
5. Apărarea de către inculpat a unei lovituri îndreptate asupra sa cu un
obiect vulnerant, după ce în p realabil victima i -a adresat amenințări cu
moartea, acțiune în urma căreia victima a căzut, suferind leziuni vindecabile
în 50 -55 zile îngrijiri medicale și care i -au pus viața în pericol, se
circumscrie cauzei care înlătură caracterul penal al faptei prev ăzut de art.
19 , și anume legitima apărare. Partea vătămată văzându -l pe inculpat în
seara zilei de 13 mai 2001, a ieșit din casă în stradă, l -a urmărit, timp în
care l -a insultat, l -a amenințat că ″ îl taie și toacă mărunt″ și, la un moment
dat, a încerc at să -l lovească, inculpatul s -a ferit, iar partea vătămată a căzut
pe topor. Ulterior partea vătămată și -a dat jos geaca și a scos un obiect
lucitor din buzunar, s -a apropiat de inculpat, a ridicat brațul în care avea
acel obiesc, acesta a parat lovitura și a împins -o pe partea vătămată care a
căzut pe spate. Atacul părții vătămate întunește cindițiile pentru a da
naștere unei apărări legitime. Apărarea s -a realizat printr -o faptă prevăzută
de legea penală, a fost precedată de atac, s -a îndreptat împotriv a
agresorului, a fost necesară pentru înlăturarea atacului și a fost
proporțională cu gravitatea acestuia. Atâta timp cât partea vătămată a
urmărit inculpatul, acesta s -a retras, l -a insultat și amenințat, era înarmat cu
un obiect lucitor, a ridicat brațul înarmat cu intenția de a -l lovi, riposta
inculpatului de a -l respinge constituie un reflex natural de apărare a
integrității fizice și, prin urmare, un act necesar în legitimă apărare .( Curtea
de Apel Alba Iulia, secția penală, decizia nr.906/2004).
6. Într-un alt caz inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea
infracțiunii de omor. Inculpatul și victima sunt cumnați. S -a reținut că într -o
noapte victima a intrat în curtea inculpatulu și apoi în locuința acestuia,
respectiv în camera copii lor, smulgând din balamale ușa de acces. Datorită
zgomotelor, copii s -au trezit și au început să țipe. În continuare, victima l -a
înjurat pe inculpat, reproșându -i că fratele acestuia i -ar fi furat niște gâște.
De asemenea, a amenințat că va da foc la casă , scoțând o brichetă pe care

39 Codul Penal, Coduri Adnotate, Edit. C.H.Beck, București, 2007, pg.142.

42 a încercat să o aprindă, nereușind datorită stării de ebrietate în care se afla.
În aceste condiții, inculpatul, după ce s -a îmbrăcat, a intenționat să o
îndepărteze pe victimă. Îndreptându -se către victimă, inculpatul a luat u n
topor care se afla sprijinit de o sobă și a ieșit în curte. După ce a ieșit afară
și a parcurs 4 -5 metri, inculpatul a observat că vistima îl urmase și de
teamă să nu fie lovit de acesta, arotit toporul pentru a o intimida, lovind
victima în zona capulu i și producându -i leziuni care au dus la deces.
Instanțele au considerat că fapta inculpatului a fost comisă în condițiile
legitimei apărări, acesta apărându -se de atacul victimei, atac material,
imediat și injust îndreptat împotriva sa, concretizat prin v iolențe fizice, dar și
amenințări, ce urma să puna în pericol grav persoana inculpatului și familia
sa, care l -a determinat să se apere pentru înlăturarea atacului exercitat
împotriva sa apărare necesară pentru înlăturarea pericolului iminent asupra
intergității persoanei sale, prin lovirea la întâmplare și pe întuneric cu
toporul a victimei, leziunile produse conducând la decesul acesteia. Din
modalitatea concretă de comitere a faptei a rezultat că inculpatul a acționat
pe fondul unei puternice stări de tulburare provocată de atacul victimei,
circumscrisă împrejurărilor deja menționate, depășind limitele unei apărări
proporționale, prin lovirea acesteia cu toporul, la întâmplare, și pe întuneric,
suprimându -i viața, ilustrând însă scopul urmărit de inculp at, acela de a
respinge atacul victimei, ce pătrunsese violent în locuință, respectiv
îndepărtarea acesteia de pe proprietatea sa, astfel că acțiunea sa se
circumscrie excesului justificat. În consecință, instanța de fond a pronunțat
o soluție de achitare , dispoziții menținute și de instanțele de contrpl
judiciar .( I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 5767/2005)
În practică soluția instanțelor a fost criticată, afirmând că tulburarea sau
temerea inculpatului și proporționalitatea apărării bazată pe această
tulburare este discutabilă. Astfel, nu este dincolo de orce dubiu discrepanța
dintre factorii de mediu, obiectivi în care s -a aflat inculpatul și posibilitățile
sale de stăpânire, de reacție în apărare. De vreme ce în fața acțiunii
violente a v ictimei, așa cum a fost descrisă, inculpatul a avut liniștea să se
îmbrace și abia după acesta să vină în întâmpinarea victimei, s -a arătat că
nu există tulburare sau temere, ci inculpatul a dovedit stăpânire. Mai mult,
s-a arătat că, deși a afirmat că voi a să o înlăture pe victimă din locuință,
inculpatul nu întreprinde nici o acțiune în acest sens, ci iese în curte lăsând –
o pe acesta în casa în care se aflau copii și soția. Victima este cea care îl
urmează, astfel realizându -se pericolul de a da foc casei , așa cum
amenințase .Deși neînarmată și într -o stare de ebrietate avansată (2,90
gr.‰), după cum inculpatul putuse să își dea seama din derularea
anterioară a evenimentelor ( la intrarea în casă, ușa pe care a scos -o din
balamale nefiind încuiată, s -a împ iedicat de o găleată cu apă și s -a
dezechilibrat, nu a reușit să aprindă bricheta cu care amenința -se că va

43 declanșa un incendiu), victima a fost lovită cu toporul. Inculpatul și -a
motivat reacția prin frica pe care l -ar fi resimțit -o, în sensul că victim a l-ar fi
putut lovi, cum a susținut că s -ar fi întâmplat atunci când ar fi încercat să îl
scoată din casă. Dincolo de cele pe care le putea constata despre starea
victimei, inculpatul cunoștea victima cu care nu avuse conflicte anterioare,
chiar în acea z i, îl ajuta -se să ridice un adăpost pentru animale și care era
considerat o persoană liniștită, spre deosebire de inculpat, care era
cunoscut ca o persoană violentă. Toate aceste aspecte au dus la concluzia,
în practica judiciară, că inculpatul nu se afla într-o stare confuză, de
tensiune psihică exagerată care să îl determine să perceapă deformat
atacul.În acest caz în opinia teoreticienilor fapta nu constituie legitimă
apărare.
Conform unei afirmații jumătate din deciziile pe care le dau judecă torii
în cazuri de legitimă apărare sunt greșite. În susținerea acestor afirmații a
fost întrebat avocatul Roman Zadoinov. Acesta a prezentat o speță din anul
2008, când doi bărbați s -au bătut într -un bar din municipiul Chișinău. Unul
din ei era maestru la sambo și a încercat să -i aplice celuilalt un procedeu de
luptă foarte periculos. Astfel, victima i -a băgat un deget în ochi luptătorului și
a fost ulterior condamnată la trei ani de închisoare. Consideră avocatul, că
în acest caz instanța a greșit. În gen eral, afirmă el, 40 -50% din deciziile
luate în cazurile în care este invocată legitima apărare sunt greșite.
Întrebată care ar fi limita apărării, Tatiana Turchina psiholog, a arătat
că, în situația în care o persoană este atacată apare instinctu l de apărare,
durata acestui instinct fiind între trei și cinci minute, perioadă în care este
degajată adrenalina în sânge. În acest interval de timp persoana este
capabilă să recurgă la acțiuni involuntare, iar din această cauză
comportamentul unei persoa ne atacate poate fi total inadegvată. În aceste
momente persoana nu conștientizează cele săvârșite, momentual acesta
fiind ulterioară, și anume doar după ce organismul reintră în normal. Din
acest moment, în care toate modificările fiziologice se reechili brează, apar
la persoane reacțiile emoționale, chiar și cele de negare.
Numeroase cazuri în care s -a invocat legitima apărare, cazuri în care
nu s-au dat hotărâri favprabile au ajund să fie soluționate de CEDO. Într -o
speță, din 22 februarie 2011 de exemplu, CEDO a dat o hotărâre prin care
respinge apărările formulate de Guvernul României. S -a arătat că, pe data
de 19 mai 2000, Mugurel Soare, atunci în vârstă de 19 ani, a fost bătut și
împuscat în cap de un polițist în civil. Incidentul s -a petrec ut în jurul orei
19.00, în plină stradă, în prezența unor martori oculari. Vina victimei ar fi
fost că alerga după cumnatul său, care își părăsise familia.
Mugurel Soare, a fost transportat la spital, fiind în comă timp de 5 zile.
Apoi a fost oper at operat dar a rămas paralizat pe partea dreptă a corpului

44 și cu afectarea foarte grava a centrilor vorbirii. După mai multe tratamente,
persoana și -a recăpătat posibilitatea de a se deplasa fără ajutor.
La acest eveniment au participat și doi martori, care ulterior au fost
duși la secția de poliție și ținuți acolo, fără motiv, declară ei, timp de 10 ore
fără posibilitatea de a bea apă, și fără hrană, sub presiuni psihice
permanente, pentru a -i determina să depună mărturie favorabilă. Ulterior c ei
trei, martorii respectiv persoana vătămată, după epuizarea căilor de atac
interne, s -au adresat CEDO.
Curtea a arătat că folosirea forței letale a fost excesivă. Guvernul
României a susținut că polițistul a fost atacat de persoana vătămată, c u un
cuțit, iar acesta a acționat în legitimă apărare.
Curtea a arătat că a fost încălcat art.2, dreptul la viață, respectiv dreptul la
un provces efectiv. În ceea ce privește situația martorilor, Curtea a arătat
că, actele efectuate asupra celor doi repre zintă un tratament degradant.

III. Starea de necesitate

1. Noțiune
Art 20 din NCP reglementează această inctituție prevăzând că:
(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de
necesitate.
(2) Este în stare de neces itate persoana care săvârșește fapta pentru a
salva de la un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat altfel viața,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori al altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările
faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s -ar fi putut produce în cazul
în care pericolul nu era înlăturat.40
În Vechiul Cod Penal art. 45 prevedea:
(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită
în stare de necesitate.
(2) Este în stare de necesitate acela care săvârșește fapta pentru a
salva de la un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat altfel, viața,
intergritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun
important al său ori al altuia sau un interes obștesc.
(3) Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a
săvârșit fapta și -a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave
decât cele care s -ar fi putut priduce dacă pericolul nu era înlăturat.
Starea de necesitate poat e fi definită ca fiind acea stare în care o
persoană săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de

40 Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, Ministerul Justiției, Edit . Monitorul Oficial, 2014.

45 la un pericol care nu poate fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau
sănătatea sa ori al altei persoane sau un bun important al său ori al altei
persoane sau un interes general. Starea de necesitate își găsește izvorul
în realitatea vieții sociale, unde pot apărea unele situații, când valori de o
importanță deosebită cum ar fi viața,integritatea persoanei ori patrimoniul
unei persoane sunt supuse unor pericole imediate,datorită unor întâmplări
obiective.
Codul lui Hammurabi (1792 -1750 Î.H.) înlătura pedeapsa în cazul
stării de necesitate prevăzând că „dacă cineva a fost făcut captiv și în casa
sa nu rămâne nimic de mân care, iar soția intră în casa altuia, această
femeie nu are nici o vină" și, în consecință nu este pedepsită cu înecul, așa
cum sunt pedepsite soțiile care, deși nu duc nici o lipsă materială,
părăsesc casa soțului căzut în captivitate, pentru a conveni c u un alt
bărbat.”
În dreptul islamic s -a arătat că nimeni nu poate justifica omorârea
unei persoane, considerându -se că viața oricărei persoane este egală în
fața legii.
În codul penal din 1936 art.131 s -a prevăzut că nu se socoteș te
infracțiune faptul pe care cineva îl săvârșește pentru a scăpa de la un
pericol grav, iminent și fortuit, viața sau
integritatea sa corporală sau a unei rude, ori a unei persoane de caresete
legat printr -o temeinică afecțiune, dacă pericolul nu putea f i înlăturat altfel.
De asemenea va fi justificat distrugerea unui bun aparținând altuea, pentru
a salva un bun propriu, însă cu condiția ca bunul sacrificat să fie de o
valoare mai redusă de cât bunul salvat.
În codul penal din Republica Moldova s e arată că nu constituie
infracțiune fapta săvârșită în stare de extremă necesitate, adică se înlătură
un pericol care amenință interesele Republicii Moldova, interesele obștești
sau drepturile persoanei. Articolul fiind prevăzut în codul penal din 1961. Î n
actuala reglementare, această instituție nu diferă în esență de
reglementarea din țara noastră.
Poate invoca starea de necesitate, de exemplu, persoana care
sustrage o barcă aflată în proprietatea altei persoane, pentru a salva o altă
persoană de la înec, sau proprietarul unei case în flăcări care intră cu forța
în casa vecină, pentru a lua materialele necesare pentru stingerea
incendiunui.
Referitor la fundamentul stării de necesitate, în literatura de
specialitate s -au exprimat mai mu lte opinii, astfel într -o opinie majoritară și
consacrată de Codul penal anterior, starea de necesitate se justifică pe
baza ideii de constrângere morală. În viziune acestei opinii, cel care
acționează sub presiunea necesității de a înlătura pericolul este lipsit de
posibilitatea de a -și determina în mod liber voința, săvârșind fapta fără

46 vinovăție, motivele care justifică înlăturarea caracterului penal al faptei fiind
aceleași ca în cazul constrângerii prin amenințare.41
Spre deosebire de legitima apărare, în care pericolul se naște dintr -un
alt atac al unui agresor, în cazul stării de necesitate pericolul este generat
de o întânplare. Având însă în vedere că pericolul născut în mod accidental
pune față în față int erese ale unor persoane care nu -și pot reproșa crearea
cu știință a situației excepționale în care se găsesc, condițiile referitoare
atât la exitența pericolului cât și la necesitatea înlăturării lui, vor fi mai
restrictive decât cele ale legitimei apără ri.
Existența pericolului inevitabil constrânge pe făptuitor să săvârșească
o faptă prevăzită de legea penală ca act necesar salvării valorilor
amenințate.
NCP renunță la viziune Codului penal anterior, potrivit căreia starea de
necesitate era întemeiată pe lipsa vinovăției celui care realizează acțiunea
de salvare, ca urmare a existenței unei constrângeri morele și a
imposibilității acestuia de ași manifesta liber voința, și plasează starea de
necesitate în rândul cauzelor justificative c e operează in rem.42

2. Condițiile stării de necesitate

Condițiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată
ca fiind săvârșită în stare de necesitate sunt prevăzute de ar.20 și privesc
pe de o parte pericolul, iar pe de altă pa rte fapta săvârșită pentru apărarea
valorilor vociale ocrotite.
Condiții privind pericolul.
Geneza pericolului, care poate determina săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, este cel mai adesea un eveniment întâmplător,
un cutremur, o inundație, dar poate fi creat și prin activități omenești cum ar
fi un incendiu declanșat de o persoană.
Starea de necesitate este justificat de indeplinirea următoarelor condiții:
– existența unui pericol imediat sau actual
– pericolul să amenințe viaț a sau integritatea corporală sau sănătatea
unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general
– pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală.

Existența unui pericol iminent și actual .
Pericoul poate fi previzibil sau nu, ceea ce justifică fapta este caracterul
său inevitabil.

41 Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.159.
42 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.67.

47 După cum am precizat anterior spre deosebire de legitima apărare
unde atacul vine din partea unei alte persoane, în cazul stării de necesitate
pericolul este reprezentate de o întâmplare, o accidentare concretizat în
fenomene ale naturii etc.
Pericolul este iminent când evenimentul periculos este imediat realizabil
sau începe să acționeze. Numai iminența sau actualitatea pericolului pot
justifica urgența acțiunii de salvare printr -o faptă prevăzută de legea penală.
Însă dacă pericolul este viitor, chiar dacă este cert, ea nu va justifica
necesitatea acțiunii, fapta fiind infracțiune și fiind pedepsibilă. Aceaș regulă
se aplică și în cazul peri colului care a trecut, deoarece acțiunea nu se mai
justifică.
Este de asemenea important ca pericolul să nu fi fost provocat
intenționat sau din culpă de cel ce invocă starea de necesitate, întru -cât în
cazul în care pericolul a fost produs din cu lpa autorului faptei prevăzute de
legea penală, acesta va fi tras la răspundere penală, dar doar pentru fapta
comisă din culpă.
În caz de incendiu sau inundație, o persoană care ar călca în picioare
pe alta sub amenințarea pierderii vieții este în s tare de necesitate. Dacă
însă, amenințarea ar fi apropiată, dar nu iminentă, întrucât, de exemplu,
măsurile de salvare luate de pompieri sunt pe cale să ducă la salvarea
persoanei expuse pericolului, sau dacă acea persoană poate evita pericolul
ieșind din casa în flăcări sau reușind să scape de furia apelor, ar comite
faptele de violență amintite, acea persoană nu mai poate invoca starea de
necesitate, întrucât pericolul, în primul caz nu era iminent, iar în al doilea,
trecuse.
S-a susținut, în prac tica judiciară, că există situații în care momentul
apariție și dispariției pericolului nu sunt destul de clare pentru persoană. În
susținerea acestor afirmații s -a arătat o speță în care un cioban, fiindu -i
frică să nu fie atacat de lupi a căror urme le -a văzut pe drumul pe care se
întorcea cu turma, a decis să meargă pe un alt traseu. În urma traversării,
drumul fiind mai mlăștinos, mai multe oi au pierit înnecați. S -a arătat că
ciobanul se afla în stare de necesitate, deoarece deși s -a întâlnit pe drumul
său cu lupul, nu putea să aștepte până când acesta îi va omorâ turma,
având și certitudinea că lupul a mai trecut pe acolo.
Într-o speță inculpatul a sustras de la unitatea la care lucra cinci saci de
furaje concentrate, motivându -și fapta prin sta rea de necesitate în care s -ar
fi aflat constând în lipsurile materiale și starea de sănătate precară a sa și a
familiei sale. Instanța a arătat că în măsura în care sunt reale, asemenea
împrejurări nu sunt un pericol inevitabil, iar acțiunea inculpatului nu era
singura cale de salvare a familiei sale.
Într-un alt caz sa arătat că nu există stare de necesitate în cazul în care
inculpatul a părăsit locul accidentului pe care îl provoca -se pentru a se

48 salva pe sine și persoanele aflate în autoturism de pericolul creat de un
grup de persoane de etnie romă care, adunate la fața locului, au început să
arunce cu pietre asupra mașinii sale deoarece pericolul grav care impune
cu necesitate o acțiune de salvare este determinat de o întâmplare și nu de
un atac d in partea uneia sau mai multor persoane. Această soluție a fost
însă criticată, arătându -se că pericolul poate proveni din cauze fortuite, dar
și din fapte săvârșite, cu intenție sau din culpă, de oameni, fără a exclude
posibilitatea ca pericolul să se nas că și din conduita făptuitorului.
Într-o speță întâlnită în jurisprudența Republicii Moldova a fost
condamnat inculpatul al 15 ani închisoare. În fapt s -a arătat că în data de
12 octombrie 2008, fiind în stare de ebrietate, în timpul unui conflict a flat
între el și X respectiv Y, a aplicat o lovitură intenționată cu o coasă asupra
lui Y, lovitură care a cauzat decesul acestiuea. În speță s -a arătat că
inculpatul l -a lovit pe Y cu intenția de a -l ucide. X încercând să -l oprească
pe inculpat, dar acest a din urmă a aplicat lovituri și asupra lui X. În apărare
inculpatul a arătat că se afla în legitimă apărare față de X care îl ataca -se,
și în acelaș timp a invocat și starea de necesitate. Potrivit materialelor
dosarului, textelor sentinței și deciziei in stanței de apel, probelor prezentate
de procuror ce au fost administrate și apreciate în mod obiectiv, iar în
ansamblu cu probele apărării, la fel administrate și apreciate în mod
obiectiv, au format convingerea judecătorilor că vinovăția inculpatului e ste
dovedită pronunțându -se o hotărîre de condamnare. Instanța a arătat că
inculpatul în momentul săvârșirii faptei, și -a dat seama că provoacă urmări
vădit mai grave decât cele care s -ar fi produs dacă perocolul nu era
înlăturat. În acest caz consider că fapta inculpatului nu se încadrează în
niciuna dintre cauzele justificative invocate de el, astfel în cât instanța a
procedat corect, în momentul condamnării la 15 ani închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii de omor, deoarece fapta inculpatului nu îndep linea
condițiile stării de necesitate respectiv al legitimei apărări.
Pericolul să amenințe viața sau integritatea corporală sau sănătatea
unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes general.
Viața, integritatea corporală sau sănătatea sunt valori impotrante
ocrotite de legea penală și apărarea lor determină legiuitorul să considere
fapta ca fiind săvârșită în stare de necesitate indiferent că apărarea vizează
viața, integritatea corporală sau sănătatea făptuitorului ori a altei persoane.
De asemenea nu interesează dacă aceste atribute se referă la o persoană
sănătoasă sau bolnavă, tânără sau bătrână etc.
Prin bun important trebiue înțeles acel bun care prin valoarea sa
deosebită artistică, științifică, istorică or i afectivă legitimează acțiunea de
salvare din fața pericolului.
S-a pus probelma dacă persoana trebuie să aibă certitudinea răului
ce amenință valorile sociale amintite. În practica judiciara sa afirmat că nu

49 se poate cere individului mai mult de cât ceea ce calitățile personale îi
permit să distingă într -o situație excepțională și că întoptdeauna
certitudinea gravității pericolului ce amenință aceste valori va depinde,
alături de elementele obiective, și de personalitatea persoanei și
sensiblita tea acesteia.43
În literatura juridică străină s -a discutat dacă pentru salvarea onoarei
se pot întreprinde acțiuni în stare de necesitate. S -a spus că nu este posibil
ca o fată violată să -și provoace avortul, invocând starea de necesitate,
deoare ce onoarea ca bun spiritual nu se poate pierde printr -o acțiune la
care nu s -a consimțit.
Se pune problema de a determina existența stării de necesitate în
situația în care o persoană ucide pentru a se salva mai multe persoane s –
au chiar o întrea gă comunitate. În opinia doctrinarilor, o atare situație nu ar
fi considerat realizat în stare de necesitate deoarece o persoană nu poate
prin săvârșirea faptei să pricinuească urmări vădit mai grave decât cele
care s -ar fi produs dacă persoana nu ar fi ac ționat, or uciderea mai multor
persoane pentru a se salva pe sine ar fi o urmare mai gravă.
În reglementarea din Republica Moldova, spre deosebire de
reglementarea din țara noastră, nu este prevăzut condiția ca pericolul să se
îndrepte asupra un or bunuri.
Pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală.
Aprecierea caracterului inevitabil se face in concreto, în funcție de
înprejurările cauzei, în acest caz se va avea în vedere ș i starea psiho -fizică
a făptuitorului.44
Starea de necesitate începe să existe din momentul în care pericolul
a devenit iminent, în sensul că producerea consecințelor vătămătoare este
imediat realizabilă. Starea de necesitate nu subzistă numai cât timp
pericolul este iminent, acolo unde pericolul nu mai este iminent sau actual
dispare necesitatea de a săvârși fapte de natura celor lipsite de caracter
penal prin instituția ce o analizăm.
În practica judiciară s -a decis că nu poate invoca starea de
necesitate inculpatul care a condus fără permis vehiculul pentru a
transporta un prieten la gară, chiar dacă acesta se grăbea să ajungă în
localitatea unde domicilia, spre a -și salva familia și bunurile amenințate de
incendiu, deoarece în acest c az existau și alte mijloace licite spre a -l
transporta urgent la gară pe cel interesat. Soluția este corectă numai dacă
într-adevăr existau, în momentul când s -a produs problema deplasării la
gară a persoanei în nevoie, mijloace licite de deplasare la disp oziția celui
interesat, dar dacă asemenea mijloace nu ar fi existat, față de ora când

43 Victor A. Ionescu, L egitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pg.191.
44 Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Edit. All Educațional, București, 1997, pg.244.

50 trebuia să se facă deplasarea sau datorită condițiilo concrete din localitatea
respectivă, s -a considerat să s -ar fi putut invoca starea de necesitate.
Ca o ceri nță social -etică este important de reținut că nu se poate
constrânge o persoană să doneze sânge pentru a salva un bolnav de la
moarte, precum nu se poate permite efectuarea unei expertize științifice pe
corpul unei persoane, oricât de necesare ar fi acest ea.
Condiții privind acțiunea de salvare.
Acțiunea de salvare să constea în săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală.
Nu orce acțiune de salvare interesează instituția stării de necesitate
din dreptul penal. Pentru a se pune problema înlăturării caracterului penal
al unei fapte comise în condițiile stării de necesitate, trebuie ca în mod
necesar acea faptă să fie prevăzută de legea penală. De asemenea este
fără importanță, calificarea juridică, în condițiile stării de necesita te putând fi
săvârșite fapte de o mare varietate, începând cu omorul și terminând cu
cea mai ușoară faptă. Fapta poate rămâne în forma tentativei sau poate fi
consumată. Fapta poate fi săvârșit atât de o persoană fizică cât și de una
juridică, atât cu int enție, culpă sau praterintenție.
Dacă acțiunea nu constă într -o faptă prevăzută de legea penală, ea nu
are relevanță din punct de vedere penal, și celelalte condiții ale stării de
necesitate nu mai trebuie constatate.
Fapta să fie necesară pe ntru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite
de lege.
Actele de salvare trebuie realizate între momentul în care pericolul a
devenit iminent și în care s -a consumat.
Săvârșirea faptei prevăzute de lege trebuie să fie singura modalitate
prin care putea fi înlăturat pericolul, neexistând alte modalități prin care se
putea salva valoarea socială ocrotită. În cazul în care făptuitorul putea
înlătura pericolul prin săvârșirea unei contravenții, nu se va putea reține
starea de necesitate .
Ținînd cont de faptul că nu poate fi cauzat urmări mai grave, este
necesară în fiecare caz de stabilire a stării de extremă necesitate o analiză
minuțioasă și luarea în calcul a tuturor împrejurărilor obiective concrete. Nu
trebuie însă neglijate nici împrejurările subiective. Dauna trebuie apreciată
în primul rînd ținînd cont de importanța socială a valorii salvate..
Dacă în cazul legitimei apărări fapta săvârșită tebuie să fie necesară
pentru înlăturarea atacului, în ipoteza stării de necesita te acțiunea de
salvare materializată într -o faptă prevăzută de legea penală se impune să
fie singura modalitate de a evita sau înlătura un pericol imediat.
Acțiunea de salvare să fie proporțională cu pericolul.

51 Această condiție presupune ca prin să vârșirea faptei prevăzute de
legea penală să nu se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Aprecierea condiției proporționalității nu se poate face doar pe baza
unei evaluări în absr tact a valorii sociale aflate în conflict. De asemenea, în
cazul săvârșirii unei fapte contra patrimoniului pentru salvarea unui bun
important al făptuitorului ori al altei persoane,un element semnificativ în
aprecierea proporționalității îl va constitui v aloarea economică a bunurilor,
atât a celor salvate cât și a celor sacrificate. În caz de exces de acțiune
salvatoare, fapta nu mai poate considertă ca permisă de ordinea de drept,
ea constituie infracțiune, dar vor deveni aplicabile prevederile referitoar e la
circumstanțele atenuante legale întrucât a acționat sub amenințarea
pericolului influențând starea sa psihică.
Dacă însă făptuitorul a depășit limitele stării de necesitate dar nu și -a
dat seama de aceasta, fapta lui nu constituie infracțiune operând în
favoarea sa dispozițiile care reglementează excesul neimputabil ca o
cauză de neimputabilitate.45 De exemplu în cazul în care o persoană vrând
să salveze de la incendiu o magazie a vecinului său care nu se afla în
localitate sparge ușa acestiua și stinge focul folosind niște covoare foarte
prețioase. În felul acesta persoana a salvat un bun fără să își dea seama că
sacrifică valori mult mai importante decât dacă nu ar fi acționat și ar fi lăsat
să ardă bunul afectat în pericol.
Dacă făp ruitorul și -a dat seama că pricinuiește urmări vădit mai grave
de cât cele care s -ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat, persoana va
răspunde penal deoarece fapta sa va fi considerat infracțiune.
În situația în care persoana a presupus g reșit că înlătură un pericol,
iar prin fapta sa a creat o pagubă mai mare, în această situație acțiunile
persoanei sunt considerate social -periculoase și nu pot fi considerate
comise în stare de extremă necesitate. Însă în situația în care persoana nu
a prevăzut, și nici nu putea să prevadă că prin fapta sa va realiza urmări gai
grave decât cele care s -ar fi produs, persoana nu va fi trasă la răspundere
pentru fapta comisă.
Acțiunea de salvare să nu fie săvârșită de către o persoană care avea
obligația de a înfrunta pericolul, pentru a se salva pe sine.
Persoanele care aveau obligația de a înfrunta pericolul vor putea
invoca starea de necesitate numai dacă, în exercitatea atribuțiilor de
serviciu săvârșesc o faptă prevăzută de legea penală pentru a s alva terțe
persoane de la un pericol gravși iminent la care erau expuse. Astfel un
pompier este obligat să suporte riscurile care decurg din stingerea unui

45 art.26 al.2 din Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, Ministeru l Justiției, Edit. Monitorul Oficial, 2014.
44 Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.164.

52 incendiu, medicul suportă riscul de a cădea victimă unei boli contagioase,
salvatorii marini sau mon tani suportă riscul acțiunilor de salvare, marinii și
aviatorii din echipajul unei nave sunt obligați să înfrunte pericolul generat de
forțe ale naturii sau alte evenimente întâmplătoare.
Așa cum s -a arătat în practica judiciară, persoanele obligat e să
înfrunte pericolul pot beneficia de starea de necesitate, ca și cauză
justificativă, dacă săvârșesc fapta în exercitarea atribuțiilor de serviciu. De
exemplu salvatorul marin care prin amenințare ia o barcă a altei persoane
pentru a salva un om aflat în pericol de a se îneca poate invoca și
beneficiează de această cauză justificativă.46
Dacă cei care aveau obligația legală să înfrunte pericolul s -au salvat
totuși, săvârșind o faptă ilicită, răspunderea lor nu va fi înlăturată, însă,
instanța d e la caz la caz va putea să atenueze pedeapsa, ținînd seama de
circumstanțele în care aceștia au acționat.
Într-un caz, inculpatul, șef al unui punct de lucru, a constatat
defectarea instalației de basculare a mijlocului de transport și lipsa
posibilității de descărcare manuală sau mecanică a acestuia. În aceste
condiții, inculpatul a dispus ca o altă persoană să arunce cantitatea de 14,4
tone mortar -asfalt în valoare de 3,5 milioane lei și a confirmat ca primită
această cantitate prin aplicarea pe bonul de predare -transfer a ștampilei și
semnăturii. Instanța a arătat că apărarea inculpatului cum că ar fisăvârșit
fapta în stare de necesitate nu poate fi primită întrucât prin fapta sa nu a
urmărit salvarea bunului unității. Mai mult starea de nec esitate implică un
pericol grav, accidental, iar nu unul provocat de acțiunea deliberată a unei
persoane.
Într-un alt caz inculpatul a fost condamnat pentru săvârșirea unor
infracțiuni referitoare la regimul fondului forestier, constând în acea c ă a
determinat doi muncitori să taie de pe terenul proprietatea sa 39 de arbori
nemarcați.
Inculpatul a invocat starea de necesitate în care s -ar fi aflat:
descoperind 10 arbori tăiați de către persoane necunoscute care nu
apucaseră să îi însușeas că și pentru a salva ceilalți arbori proprietatea sa,
i-a tăiat cu ajutorul celor doi muncitori. Admițând că inculpatul a acționat
pentru a -și apăra un bun important al său, s -a considerat că starea de
necesitate nu există, neexistând iminența pericolului, și nici nu era
îndeplinită condiția ca pericolul să nu poată fi înlăturat altfel( angajarea unui
paznic, apelarea la osganele silvice). (Curtea de Aperl Suceava, secția
penală, decizia nr.638/2003, în CP adnotat, pg.159).
Trebuie să reținem că iz vorul stării de necesitate o poate avea o forță
naturală, cum ar fi situația în care un trăsnet a provocat incendierea unei

46 Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.163.

53 case, iar proprietarul pentru a stinge focul săvârșește infracțiunea de violare
de donicilui, în momentul în care pătrunde în casa v ecinului pentru a lua un
stingător; sau poate avea ca izvor un eveniment natural sau o stare
fiziologică, cum ar fi cazul prieten care pentru a -și salva amicul rănit grav,
având numeroase leziuni și rupturi de oase, respetiv o plagă deschisă în
zona abdomi nală, conduce autovehiculul proprietate personală, consumând
anterior băuturi alcoolice. În această speță trebuie de reținut că se va reține
starea de necesitate doar în cazul în care nu exista altă peroană care să îl
transporte pe rănit la spital, iar așt eptarea ambulanței ar fi pus în pericol
persoana rănită, iar alt mod de a -l transporta nu exista în acel moment.
În literatura de pecialitate s -a pus problema dacă foamea, frigul, s -au
alte necesități fiziologice pot crea o stare de necesitate. Într -o opinie s -a
arătat că necesitățile organice nu sunt forțe care să creeza reținerea stării
de necesitate. Într -o altă opinie s -a arătat că uneori necesitățile fiziologice
pot genera tulburări ale facultăților mintale, ceea ce ar duce la înlăturarea
caract erului penal al faptei persoanei, doar cu condiția ca facultățile mintale
să îi fie grav tulburate.
În art.26 al.2 este prevăzut excesul scuzabil, arătând că nu este
imputabil fapta persoanei care a acționat în stare de necesitate, și deși nu
și-a dat seama, a cauzat urmări vădit mai grave decât cele care s -ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat. Este important ca persoana să
acționeze din tulburare s -au temere.
Această instituție, a excesului neimputabil, este reglementată și în
alte sisteme de drept. Astfel, în codul penal al Ungariei pe lângă instituția
legitimei apărări și a stării de necesitate, întâlnim în art.23 al.2 este
reglementat și situația în care persoana depășește limitele stării de
necesitate datorită temerii, și cauz ează urmări mai grave decât cele care s –
ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat.

3. Efectele stării de necesitate

Dacă o instanță de judecată constată că o faptă a fost căvârșită în
stare de necesitate, acea faptă nu constit uie infracțiune, astfel că devine
permisă de ordinea de drept și înlătură orce posibilitate de a se aplica o
pedeapsă , de a se lua măsuri educative sau o măsură de siguranță.
Aceste efecte operează in rem și se extind și asupra participanților. Faptul
că persoana nu va fi tras la răspundere penală, fiind înlăturat caracterul
penal al faptei, nu înseamnă că făptuitorul va fi exonerat de răspundere
civilă, deoarece deseori se produc prejudicii altei persoane, căreia nu i se
poate reproșa nimic cu privire la producerea prejudiciului respectiv. Este
important de reținut însă faptul că, în situația în care acțiunea unei
persoane a avut ca rezultat salvarea bunurilor altei persoane, repararea

54 pagubelor rezultate cade în sarcina persoanei care a beneficiat de acea
acțiune.
În siruația în care în sarcina persoanei prejudiciate poate fi reținută o
culpă exclusivă în aceea ce privește producerea stării de pericol, autorul
acțiunii de salvare nu va răspunde civil.
În ceea ce privește excepțiile de la starea de necesitate trebuie de
reținut următoarele:
– Fapta cu urmări vădit mai grave – reprezintă acea situație în care
săvârșind fapta în fața unui pericol grav se provoacă urmări vădit mai
grave decât cele care ar fi survenit dacă nu se săvârșea fapta. De
exemplu se distruge un dig care este mai valoros de cât recolta
salvată, sau distrugerea unei case pentru a salva niște bunuri ale
vecinului cu o valoare mai redusă decât bunul distrus.
– Sacrificarea vieții altuia pentru salvarea viții proprii – această exc epție
a fost admisă în practica judiciară, teoretic nu legistlativ, în ideea că
cel în pericol de moarte poate sacrifica viața altuia pentru a -și salva
viața proprie. De exemplu, doi oameni într -o barcă care nu îi poate
ține pe amândoi astfel că unul din b arcă îl aruncă pe celălalt în apă
pentru a se salva pe sine, sau în cazul în care o casă ia foc iar
persoana pentru a se salva pe sine calcă în picoare pe alții.
– Ridicarea vieții unei persoane pentru a curma o suferință sfâșietoare
– sunt cazuri în care o persoană suferă de o boală incurabilă, care îi
provoacă suferințe sfâșietoare iar persoana apropiată pentru a stopa
suferințele îi ridică viața. Persoana apropiată este de regulă un
membru de familie,mama, fica, soția, sau chiar medicul care îl îngrijea
pe bolnav. Există situații în care chiar persoana bolnavă îi imploră să i
se pună capăt suferințelor. În dreptul penal o asemenea faptă nu se
socotește a fi săvârși în stare de necesitate, persoana săvârșind
infracțiune, și va fi pedepsit conform art.190 NC P.47
Motivul pentru care o asemenea faptă nu poate fi constderată
săvârșită în stare de necesitate este acea că s -ar crea sentimentul că
orce persoană poate ridica viața altei persoane, alte persoane ar
invoca aceasta ca să justigice un omor, și există posi bilitatea să se
ivească în ultimul moment un remediu care ar salva pe bolnav.
Instituția stării de necesitate este reglementată și în alte
legislații penale străine. Făcând o comparație înrte starea de
necesitate în legislația noastră și în alte state remarcăm faptul că, de
exemplu Codul Penal Italian reglementează sratea de necesitate în
art. 54, fiind considerată o cauză de nepedepsire de care

47 Uciderea la cererea victimei: Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care
suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de
suportat, se pe depsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.

55 beneficiează acela care a comis fapta fiind constrâns de nevoia de a
se salva sau a salva pe alții de l a un pericol real al unui prejudiciu
grav adus persoanei, pericol care nu a fost cauzat în mod voluntar de
cel care acționează în stare de necesitate și care nu putea fi evitat în
alt mod, cu condiția ca fapta să fie proporțională cu pericolul. Starea
de necesitate în viziunea legislației italiene există și în ipoteza în care
a fost determinată de o amenințare din partea altuia, caz în care
răspunderea pentru fapta comisă va reveni acesluia care a exercitat
constrângerea.
Codul Penal Francez regleme ntează starea de necesitate în Titlul
II intitulat Despre responsabilitatea penală. În art 122 -127 al Capitoluli
II întitulat cauze de neresponsabilitate sau de diminuare a
responsabilității se prevede ca nu este responsabil acea persoană
care fiind în faț a unui pericol care o amenință pe ea sau o altă
persoană sau un bun comite o infracțiune .
Codul Penal Portughez reglementează starea de necesitate ca o
cauză justificativă în art.34. Astfel se prevede că nu este ilicită fapta
săvârșită ca un mijlo c de îndepărtare a unui pericol real care
amenință interesele protejate legal ale autorului sau ale unui terț când
se verifiă următoarele cerințe:
– situația de necesitate nu a fost creată voluntar de către autor
– când există o superioritate sensibilă a inter eselor de apărare față de
interesul sacrificat.48

Soluții în practica judiciar:

1. Starea de necesitate implică existența unui pericol grav care nu putea
fi înlăturat decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Dacă inculpatul sparge geamul cabinei șoferului rănindu -l grav pe acesta
pentru a -l determina să oprească mașina, deoarece căzu -se din vehicul o
persoană și era târâtă cu piciorul prins de ușă, în acest caz există stare
de necesitate. În situația în care inculpatul, conducând unvehicul fără
permis spre a transporta soția gravidă la spital , întrucât aceasta fiind în
luna a noua a intrat în travaliu, fapta persoanei nu este considerat ca fiind
săvârșit în stare de necesitate deoarece exista alt mod de a transporta
femeia la spit al,fie cu ambulanța, cu ajutorul unei persoane care are
permis de conducere.

2. Nu există stare de necesitate în situația în care inculpatul a condus
un autovehicul pe drumurile publice fără a avea permis de conducere,

48 Noul Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.165.

56 acțiunea motivată de faptul că a trebuit să ducă ficei sale bolnave, aflate la
domiciliul bunicilor, medicamente. Pericolul pe care boala fiicei sale îl
reprezenta pentru sănătatea acesteia era posibil a fi înlăturat și în alt mod,
respectiv prin apelarea la serviciile unui medic din lo calitatea în care se
afla fiica. ( Curtea de Apel București, secția penală, decizia nr.844/r/2004).

3. Prin sentința penală nr. 488 din data de 26 aprilie 2006 Judecătoria
Miercurea Ciuc a dispus achitarea inculpatului K.Z. pentru săvârșirea
infrac țiunii prevăzute de art. 79 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 potrivit
dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e) C.proc.pen. Pentru a
pronunța această hotărâre prima instanță a reținut, în fapt, următoarele: La
data de 9 septembrie 2 005 inculpatul a fost depistat conducând
autoturismul cu numărul de înmatriculare XX 00 XXX având în sânge o
îmbibație alcoolică ce depășea limita legală. Judecătoria a reținut că
deplasarea inculpatului cu autoturismul s -a făcut în scopul înlăturării unui
pericol iminent ce amenința sănătatea mamei sale domiciliată în localitatea
Tușnad. Întrucât inculpatul a apelat la ajutorul mai multor persoane dar nu l –
a primit, judecătoria a considerat că pericolul nu putea fi înlăturat altfel,
săvârșind fapta în star e de necesitate, prevăzută de art. 45 C.pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria
Miercurea Ciuc. Tribunalul Harghita prin decizia penală nr. 238 din 14
noiembrie 2006 a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă
judecătoria Miercurea Ciuc împotriva sentinței penale nr. 488 din 26 aprilie
2006, a desființat hotărârea atacată, rejudecând cauza. La adoptarea
acestei soluții s -au avut în vedere următoarele considerente: Din probele
existente la dosarul cauzei a rezul tat, că mama inculpatului suferă de mulți
ani de crize de epilepsie. Această împrejurare a fost confirmată de martorii
audiați de prima instanță și a rezultat și din cercetările efectuate de serviciul
de probațiune. S -a apreciat că în cauză nu sunt însă în trunite condițiile
stării de necesitate prevăzute de art. 45 C.pen. Astfel, deplasarea
inculpatului cu autoturismul său nu poate fi considerată ca fiind singura
modalitate de înlăturare a pericolului.
Inculpatul avea numeroase posibilități de a a pela la persoane
apropiate, în vreme ce acesta a arătat că a bătut la poarta unui vecin care
nu i-a deschis și l -a contactat telefonic pe un altul, care l -a refuzat. Totodată
inculpatul nu a anunțat salvarea. S -a reținut că fapta săvârșită de inculpat
nu p rezintă pericolul social al unei infracțiuni, față de atingerea minimă
adusă valorilor sociale ocrotite de legea penală dată de împrejurările în
care a acționat inculpatul. Această hotărâre a instanței de apel, în termen
legal, a fost atacată cu recurs de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita.
Analizând recursul astfel declarat prin prisma disp. art. 385/9 C. proc. pen.

57 s-a constatat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de
punctul 18 din textul legal invocat, deoarece: Probatoriul cauzei , ce a fost
administrat, la cele două grade de jurisdicție anterior parcurse, a
demonstrat, fără putință de tăgadă faptul că, inculpatul, în seara zilei de
09.09.2005, a condus pe drumurile publice un autovehicul , având în sânge
o îmbibație alcoolică ce depășea limita legală. Este cert faptul că mama
inculpatului suferă de o afecțiune neuropsihică severă, dar nu s -a dovedit
că aceasta, în data anterior menționată a suferit o criză de epilepsie,
respectiv o criză de grand -mal. Țtiind că, în după amiaza zil ei respective, a
consumat importante băuturi alcoolice, inculpatul a preferat să se urce la
volanul autoturismului său pentru a se deplasa la locuința mamei sale, în
loc să anunțe serviciul de ambulanță și să aleagă un alt mod de a se
deplasa către mama sa . S-a apreciat că fapta inculpatul întrunește
elementele constitutive ale infracțiunii incriminate de disp. art. 79 alin. (1)
din O.U.G. nr. 195/2002, fapta penală ce se caracterizează prin aceea că
ea este o infracțiune de rezultat și care se impune a fi sancționată cu stricta
respectare a disp. art. 52 C.pen., în condițiile în care inculpatul intimat nu a
înțeles să conteste în vreun fel, proba științifică efectuată în cauză și a
relevat gradul alcoolemiei sale. Pentru fapta comisă inculpatul trebuie să
suporte rigorile legii, pedeapsa ce se impune a -i fi aplicată urmând a fi
individualizată cu stricta respectate a dispozițiilor art. 72 C. pen. (n.r:
corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP). Pe cale de consecință în
baza disp. art. 38515 pct. 5.2 lit. d) C.proc.pen. s -a admis recursul declarat
de Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și, pe cale de consecință, s -a
casat integral decizia recurată dispunându -se, în baza art. 79 alin. (1) din
O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 74 -76 C.pen., condamna rea
inculpatului K.Z. la pedeapsa de 4 luni închisoare cu aplicarea art. 81 -82
C.pen.49
4. La data de 19.01.2004 s -a înregistrat la Parchetul de pe lânga
Judecatoria Oradea plângerea formulata de partea vătămă PC, în nume
propriu, împotriva inculpatul ui AI sub aspectul săvârșirii infracțiunii de
vătămare corporală, prevazută și pedepsită de art. 181 alin. 1 Cod penal, în
cuprinsul aceleiași plângeri, partea vătămată PC formulând plângere
prealabilă și în numele minorului PA împotriva inculpatului RJ su b aspectul
comiterii de către acesta din urmă a infracțiunilor de lovire sau alte violențe
prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. 2 Cod penal și amenințare,
prevăzută și pedepsităde art. 193 Cod Penal.
Audiaț fiind, inculpatul AI a negat comit erea infracțiunii de vătămare
corporală, declarând cu ocazia audierii că, în data de 23.11.2003, în timp

49 http://portal.just .ro/258/jurisprudenta/judecătoria -miercurea -ciuc

58 ce se deplasa pe str. Republicii din Oradea, împreuna cu soția sa AZ, fiica
sa TZT si prietenul acesteia RJ, s -au întâlnit cu grupul format din cele 2
părți vătamate, TA (ginerele inculpatului ), TA (cuscra inculpatului) și
minora TA (nepoata inculpatului). Întrucât nepoata inculpatului fusese luată
de catre tată din Ungaria, fără știrea mamei, și adusă în România, e
evident că întâlnirea celor două grup uri nu a fost percepută ca un moment
de bucurie. Astfel membrii celor două grupuri au încercat fiecare să ia
copilul, iar în momentul în care TZ a reușit să ia în brațe minora, tatăl
acesteia a scos un spray lacrimogen, cu ajutorul căruia a încercat să își
recupereze copilul, moment în care între cei doi părinți a intervenit soția
inculpatului, cuscra acestuia și partea vătămată PC, fiecare dintre aceste
persoane trăgând și împingând pe cineva. Inculpatul AI a intervenit în
acest context pentru a -și apăra s oția, tragându -le astfel pe TA și pe partea
vătămată PC și împingându -le în spate, moment în care a fost lovit cu un
pumn în gură de catre partea vătămată PA, inculpatul din instinct dându -i
drumul parții vătămate PC, în încăierarea produsă, inculpatul obs ervând că
partea vătămată PC a cazut la pamânt cu piciorul sub ea.
Instanța reține că în data de 23.11.2003, între cele doua grupuri
descrise mai sus a avut loc o altercație, constând în îmbrânceli, altercație
în care au fost implicați toți membr ii grupurilor și care a avut ca scop
încercarea de luare a minorei TA, respectiv de împiedicare ca aceasta să
fie luată de vreo persoana din grupul advers. În această situație membrii
grupurilor au tras și împins pe cei ce făceau parte din tabăra adversa, TA
folosind la un moment dat împotriva adversarilor pe lângă forta fizică, un
spray paralizant și un cuțit, arme care au generat în mod firesc o reacție de
teama printre membrii grupului advers. Din relatările inculpatul AI, care
recunoște că la un moment dat a împins -o pe partea vătămată PC, dându -i
brusc drumul, ca urmare a faptului că a fost lovit de catre partea vătămată
PA, coroborată cu declarția martorei TA, care de asemenea a sustinut că
partea vătămată a fost împinsă de către inculpat, cu declarați a martorei TZ
care a precizat că inculpatul a încercat să își scape soția din mâinile
numitei TA și cu declarația martorului HGM care a observat ca inculpatul a
împins -o pe partea vatamata PC care a cazut la pamânt strigând în acelasi
timp că și -a rupt pic iorul, instanța reține că într -adevar în altercația ce a
avut loc inculpatul AI a împins -o pe partea vătămată PC, care
dezechilibrându -se a căzut fracturându -și piciorul, din probele administrate
nerezultând că acesta i -ar fi aplicat părții vătămate vreo l ovitură.
În ceea ce privește contextul în care a fost comisă fapta instanța a
reținut că acțiunea inculpatului AI a fost comisă în stare de necesitate,
potrivit dispozitiilor art. 45 Cod penal.
În recurs s -a arătat că atâta vreme cât di n probele de la dosar
rezultă că partea vătămată nu a aplicat nici o lovitura inculpatului,

59 prinzându -l doar de mâini pentru a -l împiedica să o agreseze pe martoră,
împingerea și loviturile aplicate ulterior de catre inculpat părții vătămate,
confirmate me dico legal, chiar dacă s -ar putea circumscrie unei activități
de apărare, este evident disproporționată și nu poate fi apreciată ca
singurul mod în care pericolul putea fi înlaturat.

5 . În noaptea de 04/05.10.2007, în timp ce efectua lucrări de repa rații
la subsolul unui bloc situat pe B -dul 1 Decembrie 1918 din mun. Mangalia,
inculpatul a consumat, în compania colegilor de serviciu, bauturi alcoolice,
respectiv doua -trei sticle cu bere și aproximativ 100 ml coniac. În jurul
orelor 1,00 -1,30, inculpa tul, desi consumase băuturi alcoolice și nu poseda
permis de conducere, a hotarât să se deplaseze la domiciliu cu
autoturismul marca Dacia.
Inculpatul și -a motivat activitatea ilicită prin aceea că în noaptea
săvârșirii faptei a fost anunțat telef onic de către soția sa cu privire la faptul
că fiica inculpatului, minora D S, avea febră și necesita asistență medicală.
Din declarația martorei I M, mama soției inculpatului, instanța a reținut
împrejurarea că minora a fost dusă la spital abia după câtev a zile de la
data depistării în trafic a inculpatului.
Sustinerile apărătorului inculpatului în sensul că inculpatul a savârșit
faptele pentru care s -a dispus trimiterea în judecată în stare de necesitate,
pentru a salva de la un pericol iminent s ănătatea fiicei sale minore, nu pot
fi primite.
Astfel, potrivit dispozitiilor art. 45 alin. 2 Cod penal, „ Este în stare de
necesitate acela care savârseste fapta pentru a salva de la un pericol
iminent și care nu poate fi înlăturat altfel, viața , integritatea corporală sau
sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un
interes public”.
Din analiza dispozițiilor legale anterior citate rezultă condițiile în care
o fapta prevăzută de legea penală este considerată ca fiind savârșita în
stare de necesitate: pericolul să fie iminent, să amenințe valorile sociale
arătare în art. 45 alin. 2 Cod penal și să nu poata fi înlăturat în alt mod
decât prin săvârsirea faptei prevăzute de legea penală, iar acțiunea de
salvare să f i constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului și să nu
cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s -ar fi produs dacă
pericolul nu era înlăturat.
Instanța a reținut că, din probele administrate în cauza a rezultăt că minora
DS a fost inter nată la Spitalul Municipal Mangalia în perioada 10.10.2007 –
15.10.2007 cu diagnosticul „ enterocolită acută” iar aparținătorii nu au

60 solicitat intervenția ambulanței . ( Judecătoria Mangalia, sentință penală nr.
46/P/11.02.2009).50

IV. Exercitarea unui drep t sau îndeplinirea unei obligații

1. Noțiune
Articolul 21 din NCP prevede această instituție astfel:
Alin.1 Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în
exercitarea unui drept rcunoscut de lege sau în îndeplinirea unei ob ligații
impuse de lege, cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege.
Alin. 2 Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în
forma prevăzută de l ege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Dispozoțiile articolului 21 nu se regăsesc în Codul penal anterior, însă
nu putem considera ca o inovație a legiuitorului. Prevederile art. 21 chiar
dacă nu în forma actuală dar de regăseau în Codul p enal din 1864 și era
reglementat ca ”ordinul sau autorizarea legii și comanda autorității
legitime”, precum și în Codul penal din 1936 în art.137 .
Autorii Codului penal anterior nu au introdus această instituție în
categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei motivând că “ nu
este necesar a se consacra expres regula potrivit căreia exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege sau
de autoritatea competentă să fie trecute între cauzele care î nlătură
caracterul penal al faptei, deoarece atât timp cât o faptă este ordonată de
lege direct sau prin intermediul unei autorități competente, înseamnă că în
acea situație și pentru acea situație fapta nu este prevăzută de legea
penală, și în consecinț ă, în acest caz nu există infracțiune, dcă dispoziția
sau ordinul autorității sunt ilegale, se aplică prevederile privind abuzul în
serviciu pentru executant și cele privitoare la instigare pentru persoana
care a dat dispoziția sau ordinul.”51
Unii a utori consideră că o asemenea argumentare nu este pe deplin
convingătoare, susținând că” exitența unui ordin al legii sau al unei
autorizății a legii de a se comite o faptă care întrunește trăsăturile unei
infracțiuni dă naștere unui conflict între voința legiuitorului care ordonă sau
autorizează o faptă și voința, tot a legiuitorului, care a încriminat fapta
săvârșită în executarea sau cu autorizarea legii.”52
Autorii Noului cod penal au apreciat însă că această motivare nu poate
fi acceptată, deoare ce săvârșirea unei fapte în exercitarea unui drept sau

50 http://legeaz.net/spete -penal -staredenecesitate2009/sentință -02-2009
51 Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg. 166.
52 Alexandru Boroi, Drept Penal, Parte Generală, Edit.C.H.Beck, București, 2014, pg.302.

61 îndeplinirea unei obligații naște un posibil conflict între norma de
încriminare care permite săvârșirea faptei și norma care interzice
săvârșirea ei.
Totodată, această prevedere apără persoana c are este în postura de
executant al legii, în situația în care între el și lege se impune voința unei
autorități. Deci această protecție acordată persoanei îl exonerează de orce
răspundere, în măsura în care își exercită atribuțiile în limita legalității.
Această instituție a fost prevăzută și în legistlația altor țări, fie ca
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, fie sub alte denumiri.
Astfel în Codul penal spaniol, sub aceaș denumire este reglementat cauza
care exonerează de răspun dere penală ,”este exonerată de raspundere
penală persoana care acționează pentru a îndeplini o îndatorire sau pentru
exercitarea legitimă a unor drepturi, profesii sau funcții”.
În codul penal italian această instituție este prevăzută în art 51 care arată
că exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații exclud pedepsirea
dacă sunt impuse de o normă sau de o autoritate publică. Iar în Codul
penal francez se prevede că nu este responsabil cel care a îndeplinit o
acțiune ordonată sau autorizată de le ge. În ceea ce privește Codul penal
german, această instituție nu este prevăzută în cuprinsul cauzelor
justificative, unde este reglementată doat legitima apărare și starea de
necesitate.
În ceea ce privește noțiunea de “lege”prevăzut în cuprinsul art.21, unii
autori au ridicat problema de a ști dacă legiuitorul s -a referit la lege așa
cum este reglementată în art. 17353, sau într -un sens mai larg.
Astfel unii autori au considerat că noțiunea de lege, fiind cuprinsă în
Noul cod penal, este cea dată de legiuitor în art 173 al aceluiaș cod.
În doctrina noastră mai recentă, în ceea ce privește exercitarea unui
drept recunoscut de lege sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege,
întemeiat, s -a afirmat că acestea pot avea izvorul sau s ursa juridică într -o
lege, fie ea constituțională, organică sau ordinară; în acte normative
inferioare acesteia, în regulamente adoptate în conformitate cu legea, într –
un tratat internațional, în măsura în care acesta este ratificat de statul
rpmân sau înt r-o reglementare comunitară.54 Se va face însă deosebire
între cauza justificativa și situața în care în cuprinsul normei de încriminare
apare, ca o condiție constitutivă negativă, cerința ca fapta să fi fost comisă
în mod ilegal.

53 Art. 173 “Prin lege penală se înțelege orce dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de
urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
54 Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit. Universul Juridic, București, 2014, pg.167.

62 2. Condițiile exercit ării unui drept sau îndeplinirea unei obligații

Se prevede că este justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în:
a) Exercitarea unui drept prevăzut de lege
b) Îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor
și limitelor prevăzute de lege
c) Îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în
forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Înainte de a trece la analizarea condițiilor necesare pentru existența
acestei cauze justificativ e, trebuie să precizăm că există multiple situații în
care întâlnim această instituțiea exercitării unui drept sau îndeplinii unei
obligații și anume: soldatul care îl ucide pe inamic în timp de război nu
comite infracțiunea de omor, sau magistratul care ordonă efectuarea unei
percheziții domiciliare contra voinței locatarului nu va fi tras la răspundere
pentru violare de domiciliu, tot astfel nici martorul care în cuprinsul
depoziției sale relatează fapte care aduc atingere demnității nu va
răspunde pentr u săvârșirea infracțiunii de calomnie.
Aceași soluție se va reține și în cazul unui agent care în condițiile legii
desfășoară activități în cadrul unui grup de infractori pentru a strânge probe
în dovedirea activității infracționale săvârșite .
Exercitarea unui drept prevăzut de lege.
Într-o definiție generică prin termenul “ drept” înțelegem acel
comportament prin care se urmărește satisfacerea interesului public sau
privat, în codițiile respectării normelor prevăzute într -un stat.
Prin noțiunea de “lege” utilizat în acest context se înțelege, într -un
sens mai larg, atât actele normative sub forma legii propriu -zise, indiferent
că sunt legi constituționale, organice sau ordinar, cât și actele normative
date în baza legii. Unii autori consideră că deși art, 21 face referire la lege,
dispozițiile unei hotărâri date de Guvern poate fi de asemenea invocată
pentru a justifica săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dar doar
în masura în care ea este emisă pentru a preciza c ondițiile de aplicare a
unei legi. O asemenea interpretare este corectă având în vedere că un
ordin individual care emană de la un șef ierarhic poate să exonereze de
răspundere pe cel care îl execută. De asemenea s -a arătat că și cutuma ar
putea fi invocat pentru a justifica săvârșirea unei fapte prevăzute de legea
penală; sau poate fi invocat și o dispoziție dintr -un tratat internațional dar
doar în măsura în care ea este ratificată de statul român. În concluzie
indiferent sub ce formă se înfățișează legea , ordinului acesteia i se
recunoaște aptitudinea de a justifica săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală.

63 Exercitarea unui drept ca o cauză justificativă poate fi îndeplinit de orce
persoană publică sau particulară.
Există anumite situații în care se potate întâlni cauza justificativă a
exercitării unui drept și anume:
a) Exercițiul unei profesii sau alte ocupații în condițiile legii. Prin
noțiunea de profesii înțelegem de exemplu medicina, ingineria sau
avocatura. Există posibilitatea ca în exercitarea acestor profesii,
meserii să se efectueze anumite activități care să corespundă
modelului legal al unei fapte descrise într -o normă de încriminare,
dar care totuși să fie inerente profesiunii cum ar fi situația în care un
medic operează un pac ient dar acesta decedează pe masa de
operații. Această faptă dacă nu ar fi fost exercitat în îndeplinirea
profesiei respective ar fi fost considerat infracțiune, și anume omor.
b) Sporturile și concursurile sportive. Există concursuri sportive în care,
prin natura lor, implică violențe și implicit vătămarea adversarului cum
ar fi box, carate, giudo. Într -o astfel de situație dacă se ajunge la
vătămarea corporală sau chiar uciderea unei persoane, dacă s -au
respectat regulile jocului sau luptei, asemenea fapte sunt considerate
licite chiar dacă în origine aceste fapte au caracter ilicit.
c) Alte situații în care se poate invoca exercitarea unui drept. O atare
situație este și cea a persoanelor care se bucură de imunitate de
jurisdicție precum sunt parlamentarii î n raport cu opiniile exprimate în
exercitarea mandatului lor.
În toate cazurile exercitarea unui drept trebuie efectuată în limitele
prevăzute de lege, cu bună credință. Trebuie reținut că dacă legea
încriminează săvârșirea faptei, fără drept sau în mod ilegal, iar fapta este
comisă în exercitarea dreptului recunoscut de lege, ne aflăm în fața unei
cauze care înlătură prima trăsătură esențială a infracțiunii și anume
tipicitatea, și nu a cauzei justificative.
Îndeplinirea unei obligații imp use de lege cu respectarea condițiilor și
limitelor prevăzute de lege.
Dacă exercitarea unui drept are caracter facultativ, îndeplinirea unei
obligații are caracter imperativ, astfel că fapta persoanei care o exercită în
condițiile și limitele prev ăzute de lege este justificată. Astfel de pildă
dispozițiile legale referitoare la exercitarea profesiei de medic chirurg
justifică intervenții asupra corpului pacientului, care într -o interpretare
abstarcă a legii ar fi apreciat ca fiind vătămări corporal e.
Un alt element important este ca activitatea efectuată să nu fie doar
prevăzută de lege, ci să și urmărească un scop legitim și să fie necesar și
proporțional cu scopul urmărit. Ca și în cazul exercitării unui drept și în
cazul îndeplinirii unei obligații, titularii pot fi atât persoane fizice, cât și
persoane juridice.

64 Este cunoscut că membrii forțelor de ordine, fie vorbim de polițiști,
jandarmi s -au polițiști de frontieră, în activitatea de menținere a ordinii
publice pot folosi forța f izică, astfel că de multe ori s -a ajuns la săvârșirea
unor fapte cum ar fi loiri sau alte violențe, vătămare corporală, lipsire de
libertate în mod ilegal. Atât timp cât aceste fapte au fost comise în
îndeplinirea unei obligații stabilite de lege, și au fo st necesare și
proporționale, ele sunt acoperite de cauza justificativă prevăzută în art 21.
NCP.
Exercitarea puterii coercitive contra persoanelor și bunurilor în
cazurile prevăzute de Codul de procedură penală cum ar fi reținerea,
arestarea preve ntivă, nu poate duce la concluzia greșită că s -ar săvârși o
infracțuine contra persoanei ( lipsire de libertate în mod ilegal, violare de
domiciliu). Aceste acte de procedură cu toate că restrâng anumite drepturi
și libertăți nu sunt considerate infracțiun i. Aceste limitări ale drepturilor și
libertăților în alte situați ar constitui infracțiune, dar îndeplinite de anumite
autorități competente și în limita legii constituie o cauză justificativă.
Este mai dificilă situația în care o normă legală ob ligă o persoană să
denunțe o faptă penală despre care are cunoștință, iar în acelaș timp o
altă normă îl obligă să păstreze secretul cu privire la datele și informațiile
pe care le -a obținut. Într -o astfel de situație cel care este obligat de o
normă să nu divulge date poate să invoce drept justificare dispoziția
prevăzută într -o altă noră de încriminare.
Există însă și cazuri în care o persoană invocă în justificarea faptei
dispoziții ale legii civile, dispoziții care ordonă sau permit săvârșirea fap tei.
În astfel de situații doctrina a arătat că nu poate fi exonerat de răspundere
persoana care invocă o astfel de normă.
Îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, în forma
prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Potrivit art. 21 al. 2 NCP îndeplinirea unei obligații impuse de
autoritatea competentă poate fi invocată, pentru înlăturarea caracterului
ilicit al faptei prevăzută de legea penală, numai de către persoană care
acționează în baza și în exercitarea unui ordin emis de o autoritate
competentă. Prin urmare pentru ca o faptă prevăzută de legea penală, să
fie considerată ca fiind cauză justificativă trebuie îndeplinite următoarele
condiții:
– fapta să fie impusă printr -o dispoziție care emană de la o autor itate
competentă. Prin autoritate competentă înțelegem o autoritate
publică, întrucât în eventualitatea în care fapta ar fi impusă de către o
autoritate nepurtătoare a puterii publice nu ar fi aplicabil art. 21 al.2.
– ordinul autorității competente să fie e xprimat în forma cerută de lege
și să nu fie vădit ilegal. Astfel că vom fi în prezența unui ordin vădit
ilegal, atunci când ordinul emis nu prezintă nici măcar în aparență

65 caracteristicile unui act legal. Ca urmare în situația în care pe baza
unui astfel de act subordonatul săvârșește fapta pe baza actului ilegal
acesta nu va fi exonerat de răspundere.
– făptuitorul să fie competent a executa dispoziția autorității publice, în
sensul că executarea acesteia intră în sfera atribuțiilor funcției sale.
Nu se poa te pune problema incidenței cauzei justificative a îndeplinirii
unei pbligații impuse de o autoritate competentă, dacă acea obligație
nu intră în sfera de activitate a executantului. Se poate considera că
sunt îndeplinite cerințele art.21 al 2 în situația în care un executor
judecătoresc cere muncitorilor care îl însoțesc demolarea unei
construcții penrtu a pune astfel în executare hotărârea instanței.
Art.21 al. 2 poate fi invocat doar de către o persoană care are statut de
funcționar public în momentul să vârșirii faptei și se află în fața unei
obligații de a îndeplini un ordin. Nu în toate situațiile se aplică însă
această condiție, astfel funcționatul unei societăți bancare nu va putea
invoca ordinul superiorului drept cauză justificativă.
Cauza jus tificativă poate fi invocată și atunci când s -a pus în executare
o obligație care este impusă în mod nelegal de o autoritate competentă,
dacă actul deși nelegal are o aparență legală. Cauza justificativă poate fi
invocată atât de persoane fizice cât și de persoane juridice.
În doctrina penală s -a promovat doua teorii, și anume teoria
subordonării necondiționate și tepria baionetelor inteligente. În ceea ce
privește teoria subordonării necondiționate aceasta arată că atăta timp cât
ordinul autorități i primit de agent se referă la atribuțiile sale de serviciu, el
este obligar să -l execute întocmai, ne putând fi tras la răspundere pentru
fapta pe care nemijlocit a săvârșit -o. Iar teoria baionetelor inteligente potrivit
căreia inferiorul, agentul executo r, are întotdeauna obligația de a verifica
legalitatea ordinuli primit și de a refuza executarea dacă acesta este ilegal.
În doctrina contemporană domină teoriile eclestice în a căror viziune
agentul executor datorează întotdeauna supunere autorităț ii ierarhic
superioare, fiind obligat să execute ordinele pe care le impune. El are însă
dreptul să pretindă ca ordinul să fie emis de autoritatea competentă, în
forma cerută de lege, și să observe dacă executarea acestui ordin intră în
sfera atribuțiilor sale de serviciu. Astfel i se dă posibilitatea agentului
executor să realizeze un control formal al legalității ordinului primit. Însă
acesta este singului drept de care dispune agentul, el ne putând să
cenzureze ordinul primit sub aspectul legalității lu i de fond, decât cu
excepția situației în care își dă seama de la prima vedere de ilegalitatea
ordinului.55

55 Alexandru Boroi, Drept Penal, Parte Generală, Edit.C.H .Beck, București, 2014, pg.309.

66 Legalitatea formală a ordinului trebuie verificat de toți subordonații. Însă
în ceea ce privește legalitatea substanțială, aceasta este limita tă în cazul
militarilor. După cum unii autori au susținut, militarii sunt obligați să execute
orce obligație dată de șeful ierarhic superior. Majoritatea doctrinarilor însă a
respisn aceste afirmații considerând că și în cazul militarilor se aplica
teoriil e eclestice. Susținând această opinie, consider că nu poate exista un
ordin dat de șeful ierarhic care conținând dispoziții ilegale să fie obligatoriu
pentru subalterni. Astfel că trebuie să existe posibilitatea, chiar și în cazul
militarilor, de a nu exe cuta obligațiile date dacă acestea sunt contrare
normelor legale.
Subordonatul nu va răspunde de infracțiune dacă a executat un ordin
formal, iar dacă acesta s -a aflat în eroare, crezând că execută un ordin
formal legal, se vor aplica regulile erorii de fapt.
O situație mai complicată este acea în care sunt puse în executare
ordine care atentează la drepturi de proprietate sau la alte drepturi ale
persoanei. În acest cau verificarea caracterului văditi legal va trebui să aibă
în vedere și calită țile personale ale executantului.
În privința persoanelor care pot invoca această cauză justificativă legea
arată că în privința persoanelor juridice, au posibilitatea de a invoca
această cauză exoneratoare doar dacă statutul funcției cu care sunt
înves tite le conferă fără însă a fi necesar un ordin emis de un șef ierarhic.
Doctrina și jurisprudența artă că și persoanele de drept privat, în situații
excepționale, în interesul mamei sau al fătului, cum este fapta medicului
care efectuează un avort terapeu tic, deși consimțământul femeii nu a fost
exprimat datorită stării de inconștiență în care se afla, sau fapta de
divulgare a unor date sau situații săvârșite de un ziarist în activitarea lui
pusă în slujba satisfacerii dreptului la informare a opiniei publ ice.56

3. Efectele exercitării unui drept sau îndepliniriiunei obligații

Faptele exerciate în condițiile art. 21 NCP sunt exonerate de
răspundere. Aceste fapte deși corespund modelului legal descris printr -o
normă de încriminare au caracter lici t, iar din acest motiv persoana care va
săvârși o faptă în temeiul acestei prevederi nu va fi tras la răspundere.
Caracterul licit al faptelor săvârșite fac ca persoana să fie exonerat și de
răspundere civilă, administrativă, disciplinară. Există însă situ ația în care
eroarea de fapt intervine peste cauza justificativă iar într -o astfel de
situație există posibilitatea tragerii la răspundere a persoanei.
Această cauza justificativă produce efecte in rem care se răsfrâng și
asupra participanților. Dacă în cursul urmăririi penale se constată această

56 Alexandru Boroi, Drept Penal, Parte Generală, Edit.C.H.Beck, București, 2014, pg.305.

67 cauză justificativă procurorul va dispune clasarea, iar dacă se constată în
cursul judecății instanța va dispune achitarea.
În concluzie cum am arătat mai sus există fapte prevăzute de legea
penală a cărei săvârșire a fost impusă de lege( îndeplinirea unei obligații) și
fapte a cărei săvârșire a fost autorizată de lege (exercitarea unui drept). În
doctrină sa arătat că este greu de stabilit dacă o lege impune săvârșirea
unei fapte care este considerat , prevăzut fiind într -o norma penală, ca fiind
infracțiune.
În Codul de procedură penală, de exemplu, este prevăzut a fi permis
folosirea de investigatori sub acoperire în activitatea de descoperire a
anumitor infracțiuni deosebit de grave și a ide ntificării persoanelor care le
săvârșesc. Infiltrarea unor agenți ai poliției în structura unor grupuri
infracționale nu este practic posibilă fără ca legea să permită acestora
implicarea în activități de natură penală desfășurate de către cei care
alcătu iesc asemenea grupuri. În doctrină și în jurisprudență s -a decis că
agenții sub acoperire au permisiune legii să comită fapte prevăzute de
legea penală în scopul realizării misiunilor lor de a proba activități ilicite.
Este de reținut însă că această exone rare nu va interveni în cazul în care
agentul prin acțiunile sale a determinat pe alții să comită infracțiuni.

Soluții în practica judiciar:

Pornind de la ideea că un ordin individual care emană de la un șef
ierarhic poate să exonereze de răspun dere pe cel care îl execută, aș dori
să vă prezint un caz care a stârnit numeroase controverse atât în rândul
teoreticienilor cât și practicienilor. Cazul este cunoscut sub numele de
Stănculescu și Chițac.
S-a examinat cauza penală privind pe inc ulpații Stănculescu Victor
Atanasie și Chițac Mihai, trimiși în judecată pentru infracțiunea de omor
deosebit de grav .
Parchetul de pe Lîngă Curtea Supremă de Justiție – Secția Parchetelor
Militare – prin rechizitoriul din 30 decembrie 1997, i -a trimis în judecată pe
inculpații Stănculescu Victor Atanasie, general de armată (rez.) și Chițac
Mihai, general -colonel (rez.) pentru infracțiunea de omor deosebit de grav
prevăzută de art. 174 alin. 1 și pentru tentativă la infracțiunea de omor
deosebit de grav pr evăzută de art. 20 din aceași cod.
Actul de învinuire reține, în esență, că, în perioada 16 -22 decembrie
1989, la Timișoara, a avut loc o mișcare de protest împotriva regimului
comunist, mișcare pe care conducerea superioară de partid și de stat, în
frunte cu Nicolae Ceaușescu, a hotărît să o lichideze.

68 Astfel, în ședința Comitetului Politic Executiv din 17 decembrie 1989 și
în teleconferința din aceeași zi, Nicolae Ceaușescu a cerut ca protestul de
la Timișoara să fie înăbușit cu orice preț , prin toate mijloacele, inclusiv prin
folosirea armelor de foc.
În acest scop, Nicolae Ceaușescu i -a trimis la Timișoara pe generalii:
Ion Coman, secretar al Comitetului Central al P.C.R. cu probleme militare și
de justiție, Stănculescu Victor At anasie, prim locțiitor al ministrului Apărării
Naționale, Gușe Ștefan, șeful Marelui Stat Major și Chițac Mihai,
comandant al Trupelor Chimice și al Garnizoanei București, cu sarcina,
expresă, ca ei să lucreze "strîns legați, împreună, într -un comandament
militar unic, care să funcționeze la sediul Comitetului județean de partid, de
unde să fie dirijate și coordonate forțele militare" implicate în acțiunile de
reprimare.
Ajunși la Timișoara, generalii au pus în executare ordinul de înăbușire a
manifes tației, sens în care s -au informat asupra situației, au preluat
comanda trupelor din garnizoană, le -au înarmat, le -au instruit, le -au scos pe
străzi, amplasîndu -le în punctele de întîlnire cu manifestanții, le -au dat ordin
să deschidă focul, folosind muniț ie de război, le -au controlat dacă și cum
execută ordinele, au verificat rezultatul represiunii, numărînd morții și răniții,
au luat măsuri de anihilare a rezistenței protestatarilor și i -au raportat,
mereu, lui Nicolae Ceaușescu, mersul "operațiunii" de r estabilire a "liniștii".
Concret, ordinul de deschidere a focului a fost transmis de la Comitetul
județean de partid, de către generalul Ion Coman, ajutat de generalul Victor
Atanasie Stănculescu, care a cooperat strîns și permanent cu Coman, a
ținut, permanent, legătura cu Divizia 18 mecanizată – unde se aflau
generalul Mihai Chițac, a ordonat să fie scoase în oraș tancurile, l -a ajutat
pe generalul Coman să pună în executare ordinul de înarmare a gărzilor
patriotice, a fixat, pe o hartă a orașului, z onele în care să acționeze trupele
militare, a ordonat să se ia măsuri ca demonstranții să nu poată folosi
sirenele din întreprinderi.
La rîndul său, generalul Mihai Chițac, ajutorul generalului Ștefan Gușe,
a ținut, permanent, legătura cu Comandamen tul militar local, de la
Comitetul județean de partid, în subordinea căruia se aflau, a fost de față
cînd s -a dat ordinul de deschidere a focului, s -a informat asupra situației din
oraș, a inspectat dispozitivele militare, a participat la ședințele cu
coma ndanții de unități, a ținut legătura cu ei, a luat măsuri ca să fie aduse și
distribuite grenade cu gaze lacrimogene, a ordonat folosirea lor împotriva
demonstranților, a ordonat personal deschiderea focului, la Catedrală,
împotriva unor oameni pașnici, af lați, cu lumînări în mînă, pe treptele
bisericii, a arestat și deținut demonstranți și a citit, supralicitîndu -i conținutul,
decretul privind starea de necesitate.

69 Prin reprimarea demonstranților, au fost uciși un număr de 72 oameni și au
fost răniți alți 253, ale căror vieți au fost puse în primejdie.
Inculpații au respins învinuirea, susținînd, în esență, că, în urma
ordinului primit de la Comandantul Suprem, s -au deplasat la Timișoara, în
vederea restabilirii ordinii, dar că nu s -au implicat în r epresiune, nu au dat
ordin să se tragă în demonstranți, nu au transmis asemenea ordine, nu au
dirijat executarea lor, iar activitățile pe care le -au desfășurat nu întrunesc
elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav sau ale
tentative i la această infracțiune.
Instanța a constatat că învinuirea este întemeiată, parchetul a reținut
corect situația de fapt, pe care a calificat -o corespunzător.
Generalul Ion Coman confirmă, că: "aproape permanent, generalul
Stănculescu m -a ajutat l a coordonarea activității pe linie militară, folosindu -l
pentru a ține legătura cu unitățile M.Ap.N. și l -am păstrat pentru a mă
înlocui, atunci cînd lipseam de la sediu. În dimineața de 18 decembrie, un
alt ofițer, Bălan, de față cu Stănculescu, m -au info rmat că în noaptea
respectivă au fost victime."
Actele medico -legale și declarațiile supreviețuitorilor confirmă că
majoritatea covîrșitoare a victimelor s -au înregistrat în noaptea de 17/18
decembrie 1989 ,adică în noaptea cînd la comanda operațiu nii de reprimare
s-a aflat, pe linie militară, generalul Victor Atanasie Stănculescu.
Martorul Savu Ion, manifestant, a declarat că, în ziua de 22 decembrie
1989, după fuga lui Nicolae Ceaușescu, manifestanții adunați în fața
sediului comitetului j udețean de partid, l -au întrebat pe primul secretar,
Radu Bălan, cine a dat ordin să se tragă asupra lor, iar Radu Bălan a
răspuns că "ordinul de a se trage în demonstranți a fost dat de generalul
Stănculescu"
“Pentru a cunoaște situația din oraș, m -am deplasat, personal, de mai
multe ori, la divizie și la Inspectoratul Ministerului de Interne, unde am luat
legătura cu generalii Gușe și Nuță, datele prezentîndu -le generalului
Coman sau, după caz, îi puneam de acord pe cei din comandamentul de la
Interne sau de la M.Ap.N." – recunoaște generalul Stănculescu, în fața
instanței supreme.
“Generalul Stănculescu s -a interesat de situația tancurilor, referitor la
posibilitatea formării de echipaje de 1 -2 cadre și cînd ar putea ieși în oraș.
Raportîndu -i că în unitate nu se găsesc decît 7 -8 cadre, care ar putea
încadra 3 -4 tancuri, generalul Stănculescu a ordonat să luăm toate măsurile
pentru urgentarea aducerii în cazarmă a tuturor cadrelor și să fim pregătiți
pentru ieșirea în oraș" – declară un martor .

70 Generalul Victor Atanasie Stănculescu a declarat că ordinul de folosire a
armelor de foc a fost dat de Nicolae și Elena Ceaușescu, și că încă din
seara de 17 decembrie știa că fosțele M.Ap.N și M.I dislocate în oraș fac
uz de armă.
Generalul C hițac dădea ordine la Catedrală: "dacă mișcă vreunul
trageți în ei! La canaliile astea le trebuie revoluție, las' că le arătăm noi
revoluție!" și a tras un foc automat în mulțimea de pe treptele Catedralei.
Nervos, generalul le reproșa militarilor că nu au înconjurat Catedrala, ca să
nu scape nimeni de acolo. Generalul Chițac a preluat comanda
dispozitivului din Piața Operei, unde s -a executat foc către Catedrală,
asupra unui grup de oameni cu lumînări aprinse în mâini. O persoană a fost
împușcată pe trepte le Catedralei. Generalul Chițac le reproșa militarilor
lipsa de fermitate și a dat ordin de aruncare a gisturilor (grenade
lacrimogene) și de reținere a demonstranților, care au fost culcați pe burtă.
“Generalul mi -a reproșat că nu sînt înarmat, arătîndu -mi că el are un pistol
mitralieră în mînă" – declară Mihai Trandafir, căpitan . Generalul Chițac a
dat ordin să se tragă asupra demonstranților. Unii au căzut, alții au fugit în
parc, iar generalul a dat ordin să fie prinși și reținuți. Au fost arestați pes te
40 de oameni. În Jurnalul de operațiuni de la Divizia 18 Mecanizată s -a
consemnat că: "generalul Chițac ordonă folosirea gazelor lacrimogene”.” La
18 decembrie, generalul Chițac m -a informat că, la Catedrală, au fost
împușcați 25 de oameni, din care 10 -12 morți și că, în parcul alăturat, au
fost arestați (demonstranți) și aduși la penitenciar" – declară generalul
Ștefan Gușe.
Generalul Mihai Chițac a recunoscut că a adus grenade lacrimogene
în oraș și că a ordonat distribuirea acestora către mil itari și folosirea lor
împotriva protestatarilor, însă pe tot parcursul procesului el a declarat că,
doar a executat ordinul superiorului său, Coman. Această apărare nu este
întemeiată.
Disciplina militară impune respectarea cu strictețe și execut area
întocmai și la timp a ordinelor pe care le dau comandanții (șefii) sau
superiorii investiți cu autoritatea gradului și a funcției pe care le au în
ierarhia militară.
Regulamentele militare prevedeau – în decembrie 1989 – așa cum prevăd și
azi, că coma ndanții poartă întreaga răspundere a legalității ordinelor date
sau transmise.
Comandant sau executant, militarul este, întîi, om și nu simplă piesă a unui
angrenaj, de sine stătător, de executat ordine.
Supunerea face parte din structura discipline i militare, dar ea își are
propriile sale limite, trasate de normele legale, la care trebuie să se refere.

71 În decembrie 1989, ordinul de a se deschide foc – cu muniție de război –
împotriva unei mulțimi de oameni pașnici, lipsiți de apărare, neînarmați, nu
a fost emis în baza unei legi, deci nu avea suport legal.
Acest ordin era vădit ilegal, criminal. Ordinul de a se trage în
demonstranți era și neconstituțional, legea fundamentală a țării
neatribuindu -i armatei astfel de misiuni.
Inculpații susți n că nu au prevăzut rezultatul "eradicării fenomenului
Timișoara", rezultat pe care nu l -au dorit și nici nu l -au acceptat. Și această
apărare este nefondată. Generali, cu înalte funcții de comandă, inculpații
știau exact ce se întîmplă la Timișoara: fuses eră informați de Direcția de
informații a Armatei, de Securitate și de Partid.
Inculpații se apără, susținînd că, potrivit Codului penal (art. 24), "autor
este persoana care săvîrșește în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală", încît ei n u pot fi coautori ai infracțiunii de omor deosebit de grav
sau al tentativei la această infracțiune, între activitățile lor și împușcarea
demonstranților interpunîndu -se persoanele ce au apăsat pe trăgaci.
Nefondată este și această apărare.
Concep tul de "săvîrșire nemijlocită" a infracțiunii presupune o
raportare a acțiunii tipice la contextul desfășurării ei concrete și dinamice și
preluarea în elementul material al infracțiunii a tuturor acelor contribuții care
se instituie ca elemente, laturi sa u părți esențiale și, deci, indispensabile,
ale procesului săvîrșirii faptei. Ca atare, în lanțul cauzal al faptelor ce au
avut ca rezultat împușcarea demonstranților, faptele inculpaților constituie
acte nemijlocite de execuție.
Inculpații se apă rau, susținînd că trupele au deschis focul împotriva
indivizilor care au atacat unități militare și alte obiective de interes public.
Apărarea nu este fondată.
Probele existente au arătat că împușcații – manifestanți pașnici, neînarmați
– se aflau la Operă , la Catedrală, în Piața Libertății, în Piața Timișoara 700,
în Complexul Studențesc.
Inculpații se apărau susținînd că, potrivit Convenției Europene a Drepturilor
Omului (art. 2), puterea, legal constituită, de atunci putea folosi armele de
foc, cu consec ințe mortale, împotriva unei răscoale (insurecții) – ca aceea
declanșată la Timișoara – mișcare care punea în primejdie însăși ordinea
constituțională. Această apărare nu este fondată.
Manifestația de la Timișoara avea forma unei ample mișcări populare pri n
care se exprima, fățiș și în proporții de masă, retragerea încrederii în
guvern. În aceste condiții, voința celor care au reprimat mișcarea populară
a devenit o voință criminală; ea nu mai era expresia legitimității politice a
unui guvern legal constitui t.

72 În consecință instanța a reținut că reprimarea de la Timișoara a fost,
de fapt, un masacru în masă: au fost exterminați o mulțime de oameni
pașnici, lipsiți de apărare, numai pentru că și -au revendicat drepturile.
Instanța a hotărât con damnarea inculpaților STĂNCULESCU VICTOR
ATANASIE
și CHIȚAC MIHAI pentru infracțiunea de omor deosebit de grav și pentru
tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, contopește pedepsele
aplicate fiecărui inculpat, urmînd ca aceștia să execute cîte 15
(cincisprezece) ani închisoare, cîte 10 (zece) ani interzicerea drepturilor
prevăzute de art. 64 lit. a și b din Codul penal și degradarea militară arătată
de art. 67 din același cod. Obligă pe inculpați la cîte 25 milioane lei
cheltuieli judiciare căt re stat. (Sentință Penală, Dosar nr.2955/1998,
Sentința nr.9/15 iulie 1999).
Inculpații Stănculescu Victor Atanasie și Chițac Mihai au declarat
recurs împotriva hotărârii date. Recursul a fost judecat pe data de 21
februarie 2000, de Curtea Supre mă de Justiție, în complet de 9 judecători.
Pentru inculpatul Stănculescu Victor Atanase a fost invocat un singur motiv
de casare, în dezvoltarea căruia s -a susținut, în esență, că din probele
administrate rezultă că acest inculpat nu a avut o participare directă la
măsurile de reprimare luate la Timișoara începînd din seara de 17
decembrie 1989. S -a învederat că legitimitatea ordinului este relevată de
împrejurarea că a fost emis de Nicolae Ceaușescu, conducătorul suprem
de atunci, precum și de instaurarea concomitentă, încă de la 16 decembrie
1989, a stării de necesitate, care erau conforme cu prevederile art. 2 pct. 2
lit. c din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale.
Pentru inculpatul Chițac Mihai s -a susținut, î n cadrul motivului unic de
casare invocat, că probele administrate în cauză nu confirmă că acest
inculpat a dat ordin de a se trage cu arme de foc asupra manifestanților sau
că s -ar fi implicat în executarea vreunui asemenea ordin și nici că a
îndeplinit î n mod excesiv dispozițiile primite în perioada în care s -a aflat la
Timișoara cu grupul de generali și ofițeri condus de Coman Ion.
Curtea supremă analizând recursul a arătat că, cei doi inculpați, care
nu erau simpli militari executanți, care n -ar fi putut să aibe deplina
reprezentare a ilegitimității unui atare ordin, ci făcînd parte din structurile
superioare de comandă ale armatei, erau în măsură să aprecieze că acelui
ordin nu trebuia să i se dea curs, așa cum de altfel au și considerat iniți al
miniștrii de interne și al apărării, motiv pentru care Nicolae Ceaușescu a
convocat forul suprem de partid pentru a -i destitui și a achiesa la hotărîrea
sa de folosire a armelor de foc pentru lichidarea manifestanților. Așa fiind,
prin punerea în execut are a acestui ordin, cei doi inculpați s -au făcut părtași

73 la împușcarea a sute de oameni, din care 72 au decedat, încît justificat s -a
reținut că au acționat în calitate de coautori iar, pe cale de consecință,
faptele lor au fost încadrate în infracțiunea de omor deosebit de grav.
Pentru aceste motive instanța a decis să respingă recursurile
declarate de inculpații Stănculescu Victor Atanase și Chițac Mihai .(Curtea
Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, Decizia nr.8/ 25 februarie
2000, Do sar 55/1999).
Inculpații, Stănculescu Victor Atanasie și Chițac Mihai, au formulat
recurs în anulare, care a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin decizia nr.1/22 martie 2004 Dosar nr.4/2001. Instanța admite
recursul în anular e declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă
Curtea Supremă de Justiție. Casează sentința nr. 9 din 15 iulie 1999 a
Curții Supreme de Justiție – Secția penală și decizia nr. 8 din 25 februarie
2000 a Curții Supreme de Justiție – Completul fo rmat de 9 judecători,
privind pe inculpații Stănculescu Victor -Atanasie și Chițac Mihai. Trimite
cauza, spre rejudecare, la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția
penală. 57
Art 21 NCP în al.2 prevede că, este justificată fapta constând în
îndeplinirea unei obligații impuse de autoritatea competentă, dar doar în
măsura în care aceasta nu este în mod vădit ilegală. Pornind de la acest
alineat, consider că faptele generalilor Stănculescu Victor Atanasie și
Chițac Mihai nu pot fi înlăturate prin cauza justificativă a exercitării unui
drept și îndeplinirii unei obligații. Cu toate că în apărare ei au susținut că au
executat doar ordinul dat de superiorul lor, și că în domeniul lor de activitate
ordinul dat de superior este obligatorie, consider că actele impuse de
superiori chiar și în armată nu sunt obligatorii atâta timp cât acestea sunt
ilegale, și duc la vătămarea, chiar uciderea a zeci sau sute de oameni.
În această speță s -a mai susținut și că actele realizate de protestanți
au consti tuit un atentat împotriva suveranității statului român și că
intervenția armatei a fost necesar pentru a restabili ordinea în stat.
Consider că, atâta timp cât un grup de oameni aflați în fața catedralei cu
lumânări în mâna și nu cu arme, își exprimă opini a împotriva unui regim, nu
este justificat intervenția armatei cu tancuri și grenade lacrimogene. În
opinia mea orce militar are posibilitatea de a se împotrivi ordinului dat de
superiori, chiar dacă acest ordin vine de la comandantul suprem al țări, în
speță Nicolae Ceaușescu, dacă fapta care s -ar comite nu este în
conformitate cu normele de drept. În aceste considerente susțin hotărârea
dată în primă instanță de Curtea Supremă de Justiție privind condamnarea

57 http://procesulcomunismului.com/mar turii/fonduri/mmioc/curteasup/docs/0300cupr.htm

74 inculpaților la 15 ani închisoare pentru săvârș irea infracțiunii de omor
deosebit de grav.

V. Consimțământul persoanei vătămate

1. Noțiune
Articolul 22 din Noul Cod Penal prevede astfel:
Alin1 Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu
consimțământul persoanei vătăm ate, dacă aceasta putea să dispună în
mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
Alin.2 Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul
justificat iv al acestuia.
Acest articol este nou intridus de legiuitor, ne putând fi regasit în
reglementarea anterioară în cadrul cauzelor care înlătură caracterul penal
al faptei. Acest text nu are corespondent nici în Codul penal din 1936 dar
nici în cel din 1864.
În legislația noastră anterioară, consimțământul, ca și lipsa de
consimțământ au valoarea de element constitutiv al unei încriminări
determinate. Astfel în Codul penal anterior sunt prevăzute unele încriminări
în cuprinsul cărora se preved e cerința să nu existe consimțământul care ar
avea dreptul să răspundă de valoarea socială lezată sau pusă în pericol.
De exemplu, norma de încriminare privind violarea de domiciliu, sau a
furtului, sau a întreruperii cursului sarcinii. În aceste cazuri l ipsa
consimțământului persoanei vătămate duc la incriminarea faptei, și
reținerea ca infracțiune, însă în cazul în care există consimțământul
persoanei vătămate, fapta nu constituie infracțiune, deoarece nu dorespund
modelului legal descris de norma de înc riminare.
Potrivit unor norme de încriminare, consimțământul persoanei
vătămate are relevanța unei cauze speciale de atenuare a pedepsei, cum
ar fi de exemplu cazul în care se aplica o sancțiune mai puțin severă pentru
uciderea unei persoane la soli citarea acesteia. Această faptă fiind
reglementată în mod expres în Noul Cod penal la art.190.58
Noul Cod penal prevede și acele situații unde lipsa consimțământului
constituie element constitutiv al infracțiunii, de exempu: violarea de
domiciliu, in fracțiunea de viol.
Noul Cod penal prezintă prin art.22 o a treia valență a consimțământului
persoanei vătămate pe lângă cele prezentate mai sus, și anume în situația
în care consimțământul este o cauză justificativă, fapta concret săvârșită,

58 Art. 190 Uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă, conștientă și repetată a victimei care suferă de o boală
incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferințe perman ente și greu de suportat, se
pedepsește cu închisoarea de la unu la cinci ani.

75 deși core spunde modelului legal, ea nu are caracter ilicit, devine o faptă
permisă de ordinea de drept în ansamblul său.
Inportant de reținut că, consimțământul persoanei poate apărea ca o
condiție negativă cât și o condiție pozitivă. Astfel că, ca o condiți e negativă,
pentru reținerea faptei ca infracțiune este important ca acesta să nu existe,
deoarece dacă ar exista consimțământul persoanei vătămate fapta nu ar
mai fi infracțiune. Cât privește condiția pozitivă a consimțământului, prin
aceasta înțelegem că pentru reținerea faptei ca fiind infracțiune, persoana
vătămată trebuie să își dea consimțământul, deoarece în caz contrar fapta
ar constitui o altă infracțiune. Astfel că de exemplu în cazul săvârșirii
infracțiunii de act sexual cu un minor, este necesar existența
consimțământului persoanei vătămate, în caz contrar fapta ar fi constituit
infracțiunea de viol.
Pentru existența acestei cauze justificative este necesar, în primul
rând ca fapta să fie tipică, în cazul în care consimțământul persoanei se
regăsește printre elementele de tipicitate obiectivă, atunci constatarea
existenței acestuia nu constituie o cauză justificativă, ci o cauză care
înlătură prima trăsătură esențială al infracțiunii, și anume tipicitatea. De
exemplu, în cazul în care luar ea unui bun mobil din posesia sau detenția
altuia s -a făcut cu consimțământul acestuia, fapta nu va constitui
infracțiunea de furt, ca urmare a lipsei tipicității, nu ca efect al cauzei
justificative a consimțământului persoanei vătămate.59
În ceea ce privește invocarea cauzei justificative, este important de
reținut că poate fi invocat atât de persoane fizice cât și de persoane
juridice, atât cu privire la infracțiuni săvârșite din culpă, praeterintenție sau
intenție.
Conceptul de consimțămân t al persoanei vătămate presupune acordul
exprimat de o persoană ca o altă persoană să săvârșească asupra sa ori
împotriva patrimoniului său o faptă prevăzută de legea penală.
Consimțământul este cauză justificativă însă numai în cazul în care prin
săvârși rea faptei nu se aduce atingere unui interes superior. Astfel ori de
câte ori legea nu interzice sau chiar permite titularului unui bun sau interes
de a dispune de acesta, implicit titularul dreptului va putea accepta orce
atingere adusă bunului sau intere sului fără ca prin aceasta să se comită un
act ilicit. Este important de reținut faptul că nu se poate confunda
consimțământul persoanei cu autolezarea.
Lezarea unui drept presupune un conflict între două persoane, ori în
cazul autolezării titular ul dreptulu este și autorul leziunii. Consimțământul
persoanei are în vedere acea situație în care persoana consimte ca actul să

59 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.73.

76 aducă atingere bunurilor și intereselor sale, bunuri sau interese asupra
cărora legea îi permite să -și exercite dreptul de disp oziție.
Consimțământul persoanei vătămate, în raport cu celelalte cauze
justificative poate opera la un număr redus de fapte prevăzute de legea
penală.
În justificarea reglementării acestei cauze justificative sa arătat că de –
a lungul ti mpului s -au dat diferite justificări consimțământului persoanei
vătămate. Astfel că în dreptul roman, consimțământul era interpretat extrem
de larg, putând să justifice orce faptă contra celui care a consimțit, adică
nicio nedreptare nu i se poate face ace luia care voiește fapta, admițându -se
că fiecare om are dreptul să dispună liber de persoana sa. Autorii care s -au
situat pe pozițiile dreptului natural, considerau infracțiunea ca o încălcare a
unui drept subiectiv, ca urmare nu era de conceput să existe o infracțiune
acolo unde persoana vătămată și -a dat consimțământul, fiind de acord să
renunțe la ocrotirea dreptului. În doctrina modernă, consimțământul a fost
privit de unii autori ca o tranzacție autorizată de lege în cadrul căreia cel
care consimte ced ează unei persoane dreptul de a exercita o acțiune
împotriva sa. Alți autori consideră că prin consimțământ o persoană își
abandonează bunul sau interesul printr -un act juridic cu relevanță penală
care exclude caracterul ilicit al faptei din lipsa orcărui prejudiciusocial care
să justifice intervenția statului 60
S-a mai arătat că acela care consimte renunță la ocrotirea juridică a
unor drepturi. Și s -a arătat că acesta este o libertate a persoanei, care la
rândul ei este ocrotit de lege.

2. Condi țiile consimțământului persoanei vătămate
Cele mai importante condiții pe care trebuie să se aibe în vedere la
reținerea acestei cauze justificative sunt:
– existența unui consimțământ valabil exprimat cu privire la săvârșirea
unei fapte prevăzute de legea penală
– consimțământul să privească valori ale căror titular este însăși
persoana vătămată și de care persoana poate dispune în mod liber
– consimțământul să fie dat înainte de primul act de executare a faptei.

Existența unui consimțământ valabil exprimat cu privire la săvârșirea
unei fapte prevăzute de legea penală.

Consimțământul persoanei vătămate este important numai dacă ar
urma să se comită o faptă prevăzută de legea penală contra unei persoane
și s-ar pune chestiunea înlăturării ră spunderii penale pentru această faptă.

60 Alexandru Boroi, Drept Penal, Parte Generală, Edit.C.H.Beck, București, 2014, pg.312.

77 Consimțământul persoanei vătămate trebiue să fie serios, liber
exprimat și în cunoștință de cauză. O altă condiție a consimțământului este
ca acesta să provină de la o persoană capabilă de a -și da seama de
urmările faptei sale, adică persoana să acționeze cu discernământ la
exprimarea consimțământului, însă important de reținut este că nu este o
condiție ca persoana să aibe și capacitate deplină de exercițiu pentru
reținerea acestei cauze.
O altă condi ție a consimțământului este ca acesta să fie determinat și
neechivoc, întrucât nu este valabil exprimat un consimțământ inprecis.
Consințământul nu trebuie să fie viciat, iar o ultimă cerință este ca
acesta să fie dat în orce formă, dar nu este nec esr ca esprimarea
consimțământului să fie explicit, el putând fi valabil exprimat si în mod tacit.
Acesta însă nu exclude posibilitatea ca legiuitorul să impună o anumită
formă de exprimare a consimțământului pentru a opera cauza justificativă.
Ca de exemp luart. 44 dil Legea nr.95/ 2006 privind reforma în domeniul
sănătății prevede: prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană
de la donatorul în viață se face în următoarele condiții:
a) Prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, în scop
terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viață, având
capacitate de exercițiu deplin, după obținerea consimțământului
informat, scris, liber, prealabil și expres al acestora, conform
modelului prevăzut în anexe, fiind interzis prelevarea de organe,
țesuturi și celule de la persoane fără capacitate de exercițiu.
b) Consimțământul se examinează numai după ce donatorul a fost
informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de
specialitate asupra eventualelor riscuri și conse cințe pe plan fizic,
psihic.
c) Donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în
momentul prelevării.
d) Prelevare și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine
umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură izică sau
morală asup ra unei persoane sunt interzise.
e) Donatorul și primitorul vor semna un act legalizat prin care declară că
donarea se face în scop umanitar, are caracter altuist și nu constituie
pbiectul unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos
material sa u de altă natură.61

Consimțământul să privească valori ale căror titular este însăși
persoana vătămată și de care persoana poate dispune în mod liber.

61 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit. C.H.Beck, București, 2014, pg.74.

78 Este important ca persoana vătămată să fie titular al valorii sociale
ocrotite și să poat ă dispune în mod legal de valoarea lezată sau pusă în
pericol. Nu va exista acest drept când este vorba de valori așa -zise
colective, cum ar fi siguranța națională, autoritatea statului, încrederea
publică. Pentru susținerea acestor afirmații există o limi tare ale efectelor
consimțământului, lege prevăzând astfel: consimțământul persoanei
vătămate nu va opera însă ca o cauză justificativă în cazul acelor valori
sociale de care persoana nu poate dispune, fie pentru că nu îi aparțin, fie
pentru că ar duce la o pierdere și ireversibilă a valorii sociale. De exemplu
nu se va reține această cauză justificativă în cazul persoanei care și -a dat
acordul să se scrie pe monumentul funerar al părintelui decedat un mesaj
satanic, deoarece în această situație persoana nu a fost titularul valorii
sociale.
O altă situație este aceea în care minora de 15 ani își dă
consimțământul pentru întreținerea de raporturi sexuale cu un major; și în
această situație se va reține săvârșirea unei infracțiui de către persoana
majoră deoarece minora nu putea dispune în mod liber de un drept pe care
nu în deținea la mmentul respectiv.
În cazul altor valori sociale care privesc pe individ, cum ar fi
integritatea corporală, exercitarea acestui drep se poate exercita numai î n
mod limitat. De pildă nu se poate admite consimțământul persoanei
vătămate la o vătămare care ar face victima improprie pentru satisfacerea
obligațiilor militare, deoarede fapta unei persoane de a -și provoca o
vătămare chiar prin altă persoană, cu scopul înlăturării acestei obligații
constituie infracțiunea de sustragere de la serviciul militar.
În situația în care proprietarul unei sculpturi își dă acordul privind
distrugerea respectivei creații, nu se va reține cauza justificativă dacă
sculptura respectivă face parte din patrimoniul cultural deoarece chiar dacă
persoana vătămată este titularul valorii sociale protejate, consimțământul
dat cu privire la vătămarea sau punerea în pericol a acesteia nu va putea
produce efecte dacă persoana nu putea dispune de acestea.
Există anumite situații în care însăși leguitorul este cel care exclude
efectul consimțământului în cazul săvârșirii unor infracțiuni cum ar fi la
săvârșirea infracțiunii de trafic de persoane, trafic de minori etc. În acest
caz este de înțeles de ce legiuitorul exclude consimțământul, deoarece într –
o astfel de situație valoarea lezată este mai importantă, și nu poate fi
înlăturat cu consimțământul chiar a titularului dreptului.
O cerință importantă pentru reținerea cauzei justificative este ca,
consimțământul să fie dat personal de titularul valorii, s -au prin intermediul
unui reprezentant cum ar fi situația în care proprietarul unui garaj îl
împuternicește pe un mandatar de -al său să dea consimțământul pentru ca
o echipă de muncitori să îi demoleze garajul. Astfel putem reține că acest

79 consimțământ nu poate proveni de la o prsoană care nu este titular al
dreptului sau nu este împuternicit de acesta.
Se discută în doctrină dacă medicul este îndreptățit să intervină în
cazuri urgente, chiar împotriva voinței pacientului. Unii autori consideră că
orce intervenție medicală asupra corpului unei persoane trebuie făcută cu
consimțământul persoanei, pacientului. Însă alți autori sunt de părere că, în
caz de urgență medicul se poate lipsi de acest consimțământ. Susținând
această opinie consider că în situații urgente, când viața pacientului este în
pericol, când acesta din cauza bolii de care suferă nu poate să își exprime
consimțământul, medicul poate interveni chiar dacă nu a obținut
consimțământul pacientului, dacă prin actul său salvează viața persoanei.
În speța Csoma c. României, CEDO a condamnat statul român
arătând că, s -a încălcat art.8 din Convenție prin faptul că pacienta nu a fost
complet informată privin d riscurile întreruperii sarcinii, respectiv că nu i s -a
solicitat consimțământul scris, și s -a omis efectuarea testelor pre -operative
obligatorii. Statul român fiind obligat la plata unei sume de 6.000 Euro
daune morale.
În fapt s -a arătat că în ianuarie 2002 reclamanta a rămas însărcinată,
iar în săptămâna a 16 -a medicul ginecolog a diagnosticat fătul cu
hidrocefalie, și a decis întreruperea sarcinii. În acest scop, reclamanta a
fost internată în Spitalul Orășenesc Covasna la data de 13 mai 2002, unde i
s-a administrat prin perfuzie, iar a doua zi prin injecție abdominală, soluție
concentrată de glucoză care a determinat astfel moartea fătului. În urma
complicațiilor apărute reclamanta a început să sângereze intens. În pofida
celor două chiuretaje efectuate de medic, hemoragia nu a putut fi oprită,
fapt care a determinat medicul să decidă trimiterea reclamantei la spitalul
municipal din Sfântu Gheorghe, aflat la 30 km. Ajunsă la Spitalul Județean,
medicii au trebuit să procedeze la o histerectomie totală și anexectomie
bilaterală pentru a -i salva viața. Reclamanta considerând că medicul a
comis erori medicale grave s -a adresat Colegiul Medicilor Covasna.
Această instituție a stabilit că intervenția medicală a fost corect îndeplinită,
dar au admis o neregularitate de natură procedurală, și anume lipsa
consimțământului reclamantei. În cursul anului 2002, reclamanta a formulat
plângere penală împotriva doctorului pentru săvârșirea infracțiunilor de
vătămare corporală gravă respectiv, neglijență în serv iciu. La 27 martie
2003, Institutul de Medină Legală Târgu -Mureș a emis un aviz asupra
cazului reclamantei în care a arătat că nu se regăsea în documentele
medicale formularul necesar a fi completat și semnat de doi medici
specialiști și de directorul spit alului în cazul procedurilor de întrerupere a
sarcinii mai mari de 14 săptămâni.
De asemenea, lipsea acordul scris al pacientei, necesar în intervențiile
medicale cu risc ridicat. Curtea a arătat că din toate documentele existente,

80 reiese că medicul a neg lijat anterior intervenției să obțină consimțământul
scris al reclamantei. Curtea a mai constatat o inexplicabilă manieră de
gestionare a situației de către doctor, care, deși nu exista urgență în a
proceda la întreruperea sarcinii, a neglijat să efectueze testele preliminare
obligatorii și să aprecieze obiectiv dacă spitalul respectiv era dotat
corespunzător pentru a putea face față unor eventuale complicații.
În doctrina germană s -a arătat că există infracțiunea de vătămare
corporală gravă, prin extragerea tuturor dinților unei persoane chiar dacă
acesta și -a dat consimțământul, în situația în care operația era absurdă,
fără nici un sens. Asemenea acte au fost considerate contrare bunelor
moravuri.
Tot astfel, instanțele franceze au consid erat, într -o primă fază că
operațiile transsexuale nu pot fi acoperite prin consimțământ, 62 însă ulterior
plenul Curții de Casație a admis ca fiind legale aceste operații în urma
hotărârii Curții Eurpene a Drepturilor Omului care a criticat soluțiile contr are
pronulțate de instanțele franceze, cu motivarea că se aduce atingere vieții
private a persoanei, adică dreptului acesteia de a dispune de corpul său.
Consider că orce persoană are dreptul de a dispune în orce mod de corpul
său, această opinie nu ar fi însă întemeiată dacă persoana ar fi minor, sau
pus sub interdicție, deoarece în acest caz persoana nu are capacitatea
psihică necesară de a înțelege și de a accepta eventualele modificări,
precum și consecințele faptei sale pentru viitor.

Consimțământul s ă fie dat înainte de primul act de executare a faptei.
Consimțământul dat de persoana vătămate este important să fie
anterioară săvârșirii faprei deoarece în situația în care consimțământul este
ulterior, survenind pe parcursul actelor de executare, se va reține
săvârșirea unei tentative la infracțiune.
Se pune întrebatea dacă este considerat valabil consimțământul dat
ulterior săvârșirii faptei. S -a arătat că fapta nu se va încadra în art. 22 dacă
consimțământul persoanei vătămate survine ulter ior săvârșirii faptei. Deci,
pentru reținerea acestei cauze justificative este necesar existența unui
consimțământ anterior săvârșirii faptei.
Este de asemenea important ca consimțământul să fie liber exprimat,
adică să nu fie viciat de violență, d ol, eroare esențială, consimțământul să
emane de la o persoană care ar fi putut fi subiect pasiv al infracțiunii dacă
nu consimțea. Numai cel care dispune de acest drept poate să consimtă nu
și reprezentantul acestuie excepție făcând situațiile în care de admite
consimțământul reprezentantului datorită intrvenției meducale de urgență,
realizat asupra titularului dreptului de a consimți.

62 Curtea Criminală Decizia nr.50/1991 și Decizia nr.11/decembrie 1991.

81 În ceea ce privește limita de vârstă de la care se poate uza de acest
drept, opiniile sunt împărțite. Astfel unii a utori sunt de părere că doar de la
16 ani nimorul poate consimte, aceasta opinie gasindu -și aplicare în legea
italiană unde se prevede că de la 16 ani pentru infracțiunea de corupție
respectiv 14 ani pentru infracțiunea de viol. Alti autori consideră că d e la 14
ani o persoană ar putea consimte, există însă și autori care susțin că nu
există o limită de vârstă pentru ca minorul să fie subiect pasiv al infracțiunii,
însă pentru a fi în măsură să își exprime consimțământul valabil, ar trebui
aplicate reguli le de la dreptul civil privind capacitatea unei persoane de a
dispune de drepturile sale.
Consimțământul se exprimă oral sau chiar prin tăcere, dacă în raport cu
împrejurările concrete tăcerea ar putea fi luată ca expresie a voinței celui în
cauză.
De reținut că, consimțământul este valabil chiar dacă nu a ajuns la
destinatar, fiind o cauză justificativă efectele acestuia se produc obiectiv.
Însă nu este admis consimțământul ipotetic sau eventual.
Unii autori au pus întrebarea dacă se po ate consimte și la o infracțiune
din culpă. Astfel, unii susțin că în esență, consimțământul nu ar opera în
cazul infracțiunilor din culpă, deoarece acela care consimte trebuie să aibe
în reprezentare toate elementele constitutive ale faptei. Alți autori c onsideră
că se poate consimte și la infracțiunile din culpă, dacă cel care consimte
trebuia și putea să prevadă rezultatul faptei la care a consimțit. În legislația
din spania s -a arătat că nu este valabil consimțământul dat de un muncitor
ca să lucreze în condiții neadmise de lege. În motivare se arată că
drepturile muncitorilor în legătură cu condițiile de muncăinteresează
colectivitatea și ca atare individul nu poate dispune de aceste drepturi.
Consider că se poate reține această cauză justificativă dacă infracțiunea a
fost comisă cu intenție, deoarece persoana trebuie să aibe în reprezentare
toate elementele constitutive ale faptei sale.
Un alt element important cu privire la consimțământ este acea că
acesta trebuie să fie actual, adică până în mo mentul comiterii acțiunii și să
fie menținut pe toată durata acesteia, retragera consimțământului este
posibilă în orce moment până la consumarea faptei sau epuizarea ei.
Eroarea asupra consimțământului produce aceleași efecte, fie că se
referă l a consimțământul ca element constitutiv al infracțiunii, fie la ipoteza
consimțământului cu funcție de cauză justificativă. Sub primul aspect dacă
faptuitorul consideră că acționează cu consimțământul persoanei cătămate
deși în realitare persoana vătămată nu și -a dat consimțământul vor opera
regulile erorii de fapt. Însă în cazul erorii asupra consimțământului cu
funcție de cauză justificativă, trebuie să facem deosebire între eroarea
asupra existenței în fapt a consimțământului(în acest caz aplicându -se

82 regulile erorii de fapt), dacă eroarea este invincibilă, atunci autorul va
beneficia de cauza justificativă , fiind înlăturat infracțiunea.
De exemplu dacă nepotul a luat ceasul bunicului, consideră că a
săvârșit infracțiunea de furt, cu toate că e xista consimțământul bunicului,
soluția în această speță este controversată. Unii autori consideră că s -a
săvârșit o infracțiune de tentativă la furt, deoarece acțiunea inculpatului nu
a fost influențat de cauza justificativă survenită ulterior. În doctri na română
cât și italiană se consideră că fiind vorba de o cauză de atenuare a
răspunderii penale, aceasta operează în mod obiectiv în favoarea
făptuitorului, chiar dacă nu a fost cunoscut de acesta ori a fost considertat
inexistent.
3. Efectele consi mțământului persoanei vătămate

Principalul efect este acela că se va înlătura caracterul penal al faptei,
indiferent dacă fapta s -a săvârșit cu intenție, praeterintenție s -au din culpă.
O dată reținută cauza justificativă nu se vor aplica persoanei măsuri
educative, pedepse s -au orce alte sancțiuni de drept penal, cum ar fi
măsuri de siguranță, acestea pjutându -se dispune numai în cazul în care
fapta este nejustificată.
În situația în care consimțământul este dat în mod valabil însă din
culpă s e produce un rezultat mai grav decât cel pentru care fusese
exprimat consimțământul, făptuitorul va răspunde pentru fapta mai gravă
comisă din culpă.
Un alt efect ete acela că produce efecte in rem care se răsfâng și
asupra participanților.
Persoa na căruia i sa aplicat art. 22 nu va răspunde nici civil, deoarece
reținerea cauzei justificative înlătură răspunderea civilă delictuală.
Dacă în cursul urmăririi penale se reține cauza justificativă a
consimțământului persoanei vătămate procurorul va d ispune clasarea, iar
dacă se constată în cursul judecății, instanța va dispube achitarea
persoanei care a săvârșit fapta.

83
Concluzii

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei reglementat de Vechiul
Cod Penal, sau cauzele justificative, cu cele două instituții noi ( exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații, respectiv consimțământul
persoanei vătămate) prevăzute de Noul Cod Penal, au un rol important,
deoarece reținerea unei astfel de cauze îl exonerează de răspundere pe
acea p ersoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, și în
absența căreia persoana ar fi trasă la răspundere penală pentru fapta
comisă.
Instituția legitimei apărări, cu mici varietăți de amănunt, este prezentă
în toate codurile penale. Printre d ovezile scrise despre impunitatea acțiunii
de apărare se citează un fragment din Tratatul încheiat în anul 1519 între
Sigismund I, regele Poloniei, și Ștefan cel Tânăr, în care, printre
pedepsirea violului, se găsește și mențiunea că ”dacă un astfel de vi olator
va fi ucis în implinirea faptei, pentru moartea lui nu va urma nici o pârvă”.63
Interesant de remarcat că în art. 31 din Codul Calimach din 1817 se
prevede și excesul scuzabil al legitimei apărări. Asimilarea excesului
scuzabil cu legitima apărare pe rfectă s -a menținut și în codul penal din
1864, în care legitima apărare era prevăzută atât în partea generală cât și
în partea specială. Pe de altă parte reglementarea legitimei apărări este
întâlnită și ulterior atât prin codul penal din Ardeal (1878), cât și cel din
Bucovina (1852), ambele abrogate ulterior prin punerea în aplicare a
codului penal din 1937. Codul penal din 1937 a dat conținutului legitimei
apărări delimitări precise care în marea măsură au fost preluate și în codul
penal intrat în vigoa re la 1 ianuarie 1969.
Necesitatea reglementării legitimei apărări își găsește fundamentul din
ideea invincibilității instinctului omenesc de apărare în fața unui atac care îi
pune în primejdie viața sau integritatea corporală. În acest context se dă
posibilitatea persoanei, pe de o parte de a se apăra împotriva unui atac
care îi pune în pericol existența, iar pe de altă parte se dă posibilitatea nu
doar de a se apăra ci și de a nu fi tras la răspundere pentru fapta
săvârșită. Legitima apărare – spune Hegal – nu ar fi decât o negare a
injustului, acela care se apără împotriva unei agresiuni injuste își afirmă
dreptul său, în scopul anulării injustiției. Trebuie de reținut că ordinea de
drept nu permite vreunei persoane să își facă dreptate singur, nu ace sta ar
fi scopul legitimei apărări, astfel că recurgerea la căi de fapt pentru
afirmarea unui drept constituie o faptă care angajează răspunderea celui
care a comis -o, în măsura în care aceasta întrunește caracteristicile unei

63 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pg.36.

84 infracțiuni. Sunt însă situaț ii excepționale în care o persoană este victima
unei agresiuni și când în fața unui perocol iminent, lipsită de posibilitatea
de a solicita intervenția autorităților, nu are alt mijloc pentru evitarea
vătămării sale decât săvârșirea faptei prevăzute de leg ea penală.
Trebuie de remarcat că nu numai fapta dictată de nevoia apărării în
fața unei agresiuni a atras excluderea răspunderii penale din cele mai vechi
timpuri, ci și acele fapte izvorâte din necesitatea înlăturării unui pericol grav
provocat f ie de oameni, fie de cauze fortuite care nu pot fi altfel evitate.
Nepedepsirea faptelor săvârșite în satre de necesitate este o atitudine pe
care o întâlnim în toate popoarele, în toate timpurile, atât în ceea ce
privește faptele cu caracter penal, cât și cele cu caracter religios sau moral.
Starea de necesitate este întâlnită, chiar dacă nu sub această
denumire, și în legislația din țara noastră. La început era recunoscut așa –
numita lege a iertării care prevedea nepedepsirea persoanei care a acțio nat
în stare de necesitate. În Cartea de învățătură (1646) se arată că „cel ce de
mare sărăcie va fura, iară nu mult, ci numai cât va mânca și cât va îmbrăca,
aceasta să se ierte.” 64
În codul penal din 1864 nu mai este prevăzut nici o dispoziție în
legătură cu starea de necesitate. Înainte de adoptarea codului din 1936 se
rezolva starea de necesitate pe baza articolelor privitoare la
iresponsabilitate și numai când era vorba de salvarea vieții. În codul penal
din 1936 s -a prevăzut din nou această in stituție în art.31.
Necesitatea reglementării stării de necesitate a apătur datorită
recunoașterii faptului că persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală nu are înclinații de a săvârși infracțiuni, dinpotrivă datorită
unor împrejur ări a fost nevoită să săvârșească fapta pentru a se salva pe
sine sau a salva o altă persoană. În lipsa unor astfel de împrejurări
persoana nu ar fi recurs la săvârșirea unei infracțiuni, astfel că se poate
exonera de răspundere pentru fapta comisă.
În cadrul unor relații sociale normale, la un moment dat, apare un
fenomen neprevăzut care pune în pericol o persoană, sau drepturile sale,
iar persoana pentru a se salva săvârșește o faptă prevăzută de legea
penală. Persoana în stare de necesitate acțion ează deci sub presiunea
circumstanțelor, cu voință și conștiință, dându -și seama de consecințele pe
care le poate produce intervenția sau neintervenția sa. Într -o astfel de
situație făptuitorul optează pentru o anumită rezolvare, dar această opțiune
este r ezultatul unei voințe constrânse astfel că nu se poate vorbi de o
libertate de determinare. Leguitorul recunoscând că persoana datorită unor
elemente independente de voința sa a recurs la săvârșirea faptei prevăzute
de legea penală, a reglementat cauza jus tificativă a stării de necesitate,

64 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed. Științifică, București, 1972, pg.164.

85 pentru ca persoana aflată într -o atare situație să poată fi exonerat de
răspundere.
Pe parcursul examinării legitimei apărări și stării de necesitate s -a
subliniat în mod permanent importanța pe care o are atenta e valuare a
tuturor împrejurărilor care au determinat stările respective. Analiza tuturor
împrejurărilor cauzei trebuie să se facă cu permanentă atenție pentru a se
elimina pe cât posibil, surpriza de a constata că raționamentele dintre cele
mai solide în fundamentarea unei soluții sunt spulberate de neluarea în
seamă a unor factori ce par neînsemnați, la prima vedere, dar care pot
conduce la cu totul alte concluzii.
În analiza cauzelor justificative am întâlnit două instituții nou
reglementate de le giuitor, și anume exercitarea unui drept sau îndeplinirea
unei obligații respectiv consimțământul persoanei vătămate. Aceste instituții
deși nu au fost reglementate în mod expres în vechiul cod penal, sau nu
figurau sub această denumire, au fost des întâln ite în practica judiciară.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații deși nu sub
această denumire, dar a fost prevăzut în codul penal din 1864 cât și în cel
din 1936. Importanța acestei instituții este evidentă deoarece persoana care
săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, având în vedere că și -a
exercitat un drept sau și -a îndeplinit o obligație impusă de norme
imperative, nu poate fi tras la răspundere penală pentru fapta sa. Pe de altă
parte în cazul în care o autoritate, sau u n superior este cel care impune
realizarea unei obligații, persoane nu are altă soluție decât să se
conformeze și să execute obligația, iar pentru această faptă este exonerat
de răspundere. Aici este important de subliniat că obligația impusă
persoanei tre biue să se încadreze în limita legalității, altfel persoana nu mai
beneficiează de această cauză exoneratoare.
Consimțământul persoanei vătămate este o instituție nouă, ne putând
fi întâlnit în vechile reglementări.
Reglementând această i nstituție legiuitorul a dorit să acopere situațiile
existente în practică unde o persoană care a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală se apăra arătând că a avut permisiunea titularului dreptului. În
această situație ar fi neadegvat tragerea la răspun dere penală a persoanei
care a protejat valoarea socială pusă în pericol, având pentru aceasta și
consimțământul titularului. În această situație s -a dorit deci apărarea
persoanei prin exonerarea de la răspundere penală.
Cauzele justificative au o i mportanță deosebită, deoarece înlătură
caracterul penal al faptei comise de către o persoană care datorită unor
factori externi a fost constrâns să comită fapta prevăzută de legea penală,
dând posibilitatea tragerii la răspundere a persoanelor care au săvâ rșit cu
vinovăție fapta prevăzută de legea penală, nejustificat și imputabil autorului
lor.

86
BIBLIOGRAFIE

I. Doctrină

1 Prof. univ. dr. Constantin Mitrache, Drept penal român Partea
generală, Universul Juridic, București 2010;
2 Dr. Aurel Teodor Moldovan, Drept penal Partea general, Edit. Lux
Libris, Brașov, 2009;
3 Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul cod penal, Edit.
C.H.Beck, București, 2014;
4 Alexandru Ionaș, Drept Penal Român.Partea generală, Edit.
Universitatea Tran silvania, Brașov, 2009;
5 Victor A. Ionescu, Legitima apărare și starea de necesitate, Ed.
Științifică, București, 1972;
6 Codul Penal, Coduri Adnotate, Edit.C.H.Beck, București, 2007;
7 Noul Cod Penal comentat. Partea generală, Ediția a II -a, Edit.
Universul Ju ridic, București, 2014;
8 Dr. Constantin Bulai, Dr. George Antoniu, Practica Judiciară Penală,
Edit. Academiei Republicii Socialiste Române, 1988;
9 Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Edit. All
Educațional, București, 1997;
10 Alexandru Boroi, Drept Penal, Parte Generală, Edit.C.H.Beck,
București, 2014.

II Legislație

1 Constituția României republicată în M.Of. nr.7677 din 31 octombrie
2003;
2 Legea nr. 187/2012 pentru punere în aplicare a Legii nr. 286/2009,
publicat în M. Of. nr.510 din 24 iulie 2009;
3 Legea nr. 286/2009 publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009;
4 Legea nr.15/1968 publicat în B.Of. nr. 79 – 79 bis/21 iun. 1968,
republicat în B.Of. nr. 55 – 56/23 apr. 1973 respectiv M.Of. nr.
65/16 apr. 1997.

87 III Alte surse

1 http://portal.just.ro/258/jurisprudenta/judecătoria -miercurea -ciuc
2 http://legeaz.net/spete -penal -staredenecesitate2009/sentință -02-2009
3 http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mmioc/curteasup/do
cs/0300cupr.htm
4 http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%
201061%2010%20%C5%9Eterbacenco%20A.I.%20art.%20152%20a
lin.(1)%20CP.pdf
5 http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%
201065%2012%20Eremenco%20S.%20art.%20151%20CP.doc.pdf
6 http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%
20323%2011%20Bocan%20L.%20art.%20145%20CP.pdf