Programul de conversie profesională în istorie [619777]

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI
FILOSOFIE
Programul de conversie profesională în istorie
Anul I

REFERAT
Alexandru cel Mare și întâlnirea
Orientului și Occidentului
Curs: CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE ÎN LUMEA ANTICĂ

LAZĂR (căs. PASCU) LAURA ANDREEA

Decem brie, 2017

2
Alexandru cel Mare și întâlnirea Orientului și Occidentului

Reflectând asupra istoriei lumii antice nu putem să ne abatem de la cea mai importantă
perioadă a acesteia ce corespunde epocii elenistice. Încadrată cronologic în tre secolul IV și I
î.H. (323 î.H. – 30 î.H) reprezintă ultima fază în dezvoltarea culturii și civilizației grecești și
este marcată de dispariția celui mai mare cuceritor al timpurilor, Alexandru cel Mare.
Alexandru cel Mare, cunoscut și sub numele de Alexandru Macedon s -a născut la
finalul lunii iulie a anului 356 î.H., la Pella, capitala regatului Macedoniei, ca fiu al lui Filip II,
rege al Macedoniei, creatorul renumitei falange macedonene și a lui Olimpia , a patra soție din
cele șapte, ce făcea parte din familia regală a Epirului (nord-vestul Greciei ). Este încredințat
de mic unei rude sărace de a mamei sale, obișnuindu -se cu viața dură și disciplinată a unui
viitor oștean, iar de la vârsta de 13 ani, alături de alți camarazi se dedică în exclusivitate
studiului, avându -l ca profesor pe filosoful Aristotel, unul dintre cei mai prestigioși intelectuali
ai Greciei, la vremea respectivă. (Gehrke, 2014) .
Prințul Alexandru conduce , pentru prima da tă, o armată la vârsta de 16 ani împotriva
unor triburi tracice, întemeind atunci prima Alexandrie – o colonie militară. Peste doi ani, ia
parte la lupta de la Cheroneea, iar mai apoi conduce la Atena ambasada ce restituie cenușa
celor căzuți pe câmpul de luptă. După moartea tatălui său , asasinat în anul 336 î.H., Alexandru
cel Mare su ccede la tronul regatului , la vârsta de 20 de ani. Preluând moștenirea tatălui său, ca
arhonte al tesalienilor din Grecia și ca hegemon al Ligii Corintiene, tânărul rege pornește în
primăvara lui 335 î.H. prima expediție în regiunile mun toase din Balcanii centrali, ca urmare a
veștii că iliricii și tracii plănuiau un atac prin surprindere asupra Macedoniei. Într -un singur an
Alexandru înlăturase iliricilor, tracilor și nu în ultimul rând grecilor orice îndoială legată de
ferimitatea sa ca și rege putându -se îndrepta spre obiectivul său prima r, războiul cu perșii.
În primăvara lui 334 î.H., cu o armată ce cuprindea în jur de 37 500 de oameni,
Alexandru cel Mare pornește ca și comandant spre cucerirea Persiei, în Asia Mică. Adept al
ritualurilor simbolice, regele marchează trecerea în Asia peste Hellespont (Strâmtoarea
Dardanele de azi) printr -o serie de ritualuri ce dezvăluie obiectivele războiului și, totodată,
motivele lui Alexandr u de a cuceri Persia, lăsând să se facă importante referiri la război ul
pentru Troia și la expediția lui Xerxes împotriva Greciei (480 î.H.).

3
Din victorie în victorie, Alexandru cel Mare și trupele sale ocupă coasta Asiei Mici,
înaintează în Siria, apoi în Fenicia și se îndreaptă spre Egipt, unde dominația persană nu se
impusese niciodată cu adevărat. Aici, cuceritorul fondează orașul Alexandria, fiind proclamat
de preoții templului lui Amon ca ,,Fiul Soarelui ” și urmaș legitim al faraonilor. Armata lui
Alexandru străbate coasta Siriei prin Palestina și cucerește Mesopotamia și B abilonul, după
înfrângerea, pentru a patra oară , a lui Darius al III -lea. A jefuit imensul tezaur al Persiei, a
cucerit și alte regate și a devenit regele Persiei , dar modul său de guvernare îi nemulțumea pe
generalii săi. Alexandru guverna ca și un suvera n absolut, tratându -i pe ai săi ca pe nobilii
persani, fonda orașe cărora le dădu numele său, se căsători cu o prințesă persană și își obligă
10 000 de ofițeri de ai săi să se căsătorească cu fete din regiunile cucerite pentru a realiza cu
adevărat fuziune a dintre învingători și învinși.
Asediul lui Alexandru asupra Asiei nu s -a oprit aici, cuceritorul pornind o campanie
până în Asia Centrală unde întemeiază orașe fortificate ce îi poartă numele (,,Alexandrii ”). Se
deplasează până pe malurile Indusului di n dorința de a cuceri și India, dar armata,
demoralizată și extenuată se opuse, pierderil e întrecând ca număr toate bătăliile putrate în Asia
Mică. Retragerea a durat nouă luni, armata împărțindu -se în două părți: una se întoarse pe
mare, iar o parte, cond usă de Alexandru o luaseră pe uscat, iar în 324 î.H. ajunse la Babilon,
după o călătorie grea, cu pierderi semnificative. După instaurarea ordinei în imensul său
imperiu, Alexandru cel Mare a pregătit o expediție maritimă în zona Golfului Persic, trimițând
generali spre Marea Caspică dar ș i de-a lungul coastelor Arabiei. Visul regelui de a -și întinde
imperiul până în Gallia, Italia, Sicilia, Iberia și Cartagina ia sfârșit în anul 323 î.H, când, răpus
de malarie , Alexandru cel Mare moare , la vârsta de 33 de ani. (Gramatopol, M., 2000).
Astfel, odată cu moartea marelui cuceritor începe o nouă epoca în istoria Antichității
cunoscută sub denumirea de epoca elenistică (Ἕλλην sau "Héllēn" este numele etnic al
grecilor în limba proprie ) ce nu întârzie să ne arate urmările pe care le -a avut contopirea
Orientului și a Occidentului prin cuceririle lui Alexandru cel Mare.
După moartea regelui, neavând încă un moștenitor direct (una dintre soții, Roxana era
însărcinată), iar fratele Aridaios, un bastard al lui Filip I I suferea de epilepsie, macedonenii,
soldați și tovarăși de a lui Alexandru stabilesc un compromis provizoriu, posesiunile urmând
să fie administrate de principalii colaboratori ai regelui. Până în 316 î.H. mitul unității pare să
funcționeze, dar apoi o se rie de crime politice duc la stingerea dinastiei Argeazilor.

4
La începutul secolului al III -lea î.H. s -au format trei state mari: primul condus de
Ptolemaios (Egipt, sudul Siriei, Palestina, Cipru și câteva insule din Marea Egee), al doilea și
cel mai impo rtant, regatul Seleucizilor (Iran, Siria și Mesopotamia), iar cel de -al treilea era
regatul macedonean al Antigonizilor ce domina Grecia continentală.
Din punct de vedere politic, economic și social , civilizația elenistică cunoaște câteva
schim bări: oraș ele-state grecești sunt în decădere, unindu -se în confederații pentru a putea
supraviețui; statele mari sunt guvernate de monarhi absoluți, regele fiind unicul legislator și
judecătorul suprem ; aristocrația locală dispare, iar curtea regală este doar o inv enție a epocii
elenistice. Un alt aspect caracteristic este pretenția monarhilor (cu excepția regilor
Macedoniei) de a fi divinizați – pretenție avută și de Alexandru cel Mare în timpul conducerii
sale, precum și asocierea la domnie a soției monarhului. Suveranii se ocupau de dezvoltarea
economică a statului, păstrându -se totuși structura administrativă a regiunilor cucerite, cu
vechii funcționari locali, elenizați. În acestă perioadă au apărut mașinile de război grele,
catapultele montate pe care și corăbi ile de război cu un tonaj mare, lumea elenistică cunoscând
o eră de prosperitate în regatele din Egipt și Asia Mică. În schimb, Grecia nu mai putea face
față Orientului, comerțul fiind în criză. Cel mai important fapt al epocii elenistice a fost
difuzarea monedei, foarte puțin folosită până atunci în schimburile comerciale, economia
monetară dând un avânt extraordina r activității comerciale din Orient. Situația populației din
Grecia continentală s -a înrăutățit, agricultorul și meșteșugarul neputând să reziste concurenței
producătorilor din Orient, iar numărul s clavilor greci a fost în continuă creștere. Lumea
elenistică se caracterizează din punct de vedere socia l și prin gusturi rafinate, moravurile
devenind mai libere: femeile puteau ieși la plimbare singure, puteau să frecventeze școlile,
numărul școlilor și a profesorilor a crescut iar epoca elenistică este de acum și a culturii.
Activitatea culturală și inte lectuală din perioada elen istică are la bază știința, filosofia,
arta și literatura, domenii în care se înregistrează mari progrese, viața intelectuală deosebindu –
se radical de cea din epoca anterioară. Educația tineretului este primordială, orașele constr uind
din ce în ce mai multe gimanzii dotate cu biblioteci, și chiar dacă costurile erau suportate de
părinți, tot mai mulți copii din Grecia au învățat să scrie și să citească. La baza educației
stăteau epopeile homerice, școlile pregătind viitori medici, matematicieni și astronomi.
Difuzarea culturii a fost ușurată de folosirea unei limbi grecești comune ( koiné) , iar înflorirea
culturii s -a datorat dorinței regilor de a avea pe lângă curte filosofi, poeți, artiști renumiți și

5
oameni de știință. Astfel, fon datorul dinastiei Ptolomeilor a scris o istorie a lui Alexandru
Macedon, iar ultimul rege al Pergamului un tratat de horticultură. Au fost înființate muzee,
unde filosofii și poeții se întâlneau, lucrau, discutau și preadu, unul dintre cele mai celebre
fiind Muzeul din Alexandria, a cărei bibliotecă număra în secolul I î.H. 700 000 de volume,
dintre care multe scrise de Aristotel. Monarhii acestei epoci subvenționau cercetarea
științifică, Muzeul din Alexandria devenind o adevărată universitate ce a funcțio nat până în
secolul IV al erei noastre.
Mișcarea științifică a cunoscut o perioadă de intensitate și diversitate, atât la
Alexandria, Rodos, Pergam, Siracuza, iar progresele tehnice nu au întârziat să apără. În
domeniul militar au apărut catapulte gigant ice și mașinile de asediu, în tehnica amenajărilor
portuare se remarcă uriașul far din Alexandria, construit pe insula Pharos. Alte progrese
relevante ale aceste epoci sunt: aplicarea pedalei la moara olarului, invenția morii de apă,
mașinile cu aer compri mat, prefecționarea cuptoarelor de ars, trecerea, în Egipt, de la războiul
de țesut vertical la cel orizontal, tehnica suflatului sticlei și nu în ultimul rând apariția
pergamentului în secolul II î.H. Tot acum , Arhimede a inventat roata dințată, angrenaju l și
șurubul fără sfârșit, iar în domeniul mecani ci se remarcă Heron din Alexandria, considerat
descoperitorul proprietăților aburului și cel care a imaginat prima mașinărie cu vapori.
În domeniul științelor în perioada elenistică s -au înregistrat progre se importante: s -a
creat geografia științifică , trigonometria, s -a perfecționat algebra, s -a fundamentat studiul
anatomiei de către marii medici, iar astronomii au descoprit rotația Pământului în jurul
Soarelui. Arhimede a formulat legi ale fizicii, iar Eu clid a dat o formă, valabilă și azi,
geometriei. Campaniile militare pornite de Alexandru cel Mare și expedițiile exploratorilor
organizate de regii elenistici în jurul Mării Roșii, Indiei, Arabiei, zona Mării Caspice și până la
izvoarele Nilului au lărgit orizontul lumii cunoscute și au stimulat interesul pent ru geografie.
Eratostene (cca. 273 – cca. 192 î.H.) a alcătuit o hartă generală a lumii locuite servindu -se de
un sistem de coordonate matematice, indicând cu aproximație cercul polar, tropicele și
Ecuatorul, iar Hiparchos ( cca. 160 – 125 î.H) a elaborat bazele matematice ale cartografiei.
Strâns legată de geografia matematică este și astronomia lumii elenistice, la care o
contribuție importantă o are Hiparchos. El a reușit să determine anul solar, a întocmit un
catalog al stelelor, dar cea mai importantă descoperire a fost ,,precesia echinocțiilor ”. Timp de
trei secole după Hiparchos , astronomia elenistică nu a înregistrat decât numele lui Poseidonios

6
ce a descoperit fenomenul refracției atmosferice și a calculat distanța dintre Pământ și Soare.
În domeniul matematicii perioada elenistă i -a avut pe Euclid, Arhimede și Apollonios – ale
căror opere s -au și păstrat.
În epoca elenistică evoluția medicinei este caracterizată de un spirit de libertate marc at
de independență și o activitate foarte intensă, cu o varietate de tendințe și un număr mare de
medici renumiți, dintre care se detașeză net numele lui Herophilos, considerat creatorul
anatomiei, Erasistratos și Galenos. Aceștia au studiat sistemul nervo s, circulator, inima și
sistemul respirator făcând importante descoperiri ce aveau să salveze vieți până în zilele
noastre.
Mișcarea filosofică a perioadei elenistice a fost marcată de prezența cinicilor, iar la un
nivel filosofic superior poziției de gâ ndire extremiste și simpliste a acestora au stat adepții
stoicismului, pentru care adevăratul scop al vieții omului este fericirea dobândită numai pe
calea naturii, epicureismului, a cărui scop era asemănător stoicismului și scepticismul.
Arhitectura înregistrează mari progrese, caracteristic epocii eleniste fiind gustul pentru
colosal ce se remarcă atât în casele elenistice, dar mai ales în templele și mormintele
(mausolee) regilor. Sculptura , dar mai ales portretul în marmură și bronz cunoaște o mare
dezvoltare, busturile lui Alexandru Macedon constituind subiect pentru mulți artiști. Începutul
erei elenistice a fost și marea epocă a picturii grecești ce îmbrăca valențe lirice.
Poezia este radical diferită față de epoca anterioară, acompaniamentul muzi cal și
lirismul coral dipare , iar în proză locul principal îl ocupă scrierile istorice ce cuprind un număr
mare al biografiilor lui Alexandru. Comedia completează tabloul literar al epocii, Menandru
(342 – 292 î.H.) fiind cel care își reprezintă prima come die la doi ani de la moartea lui
Alexandru cel Mare și rămâne ultimul mare dramaturg al antichității grecești. (Drimba, 1998)
În concluzie, ,,modernitatea ” se remarcă ca trăsăstură de bază a culturii și civilizației
elenistice, o epocă importantă pentru secolele viitoare. Prestigiul lui Alexandru Macedon a
intrat în lumea legendelor populare, iar personalitatea și opera de cucerire și de organizare
realizată de acesta au inaugurat o epocă nouă în istoria Antichității. Visul său de a uni Orientul
cu Occide ntul a dus la deschiderea unor noi căi de comunicații, la trasmiterea limbii și culturii
grecești în îndepărtatele țări ale Orientului, iar pe de altă parte cultura , știința și cultura
orientală au ajuns cuno scute și au avut o influență favorabilă în diver se ramuri ale culturii
grecești.

7
Referințe bibliografice:
1. Chamoux, F., (1985), Civilizația elenistică, Volumul I, Editura Meridiane, București
2. Drimba, O., (1998), Istoria culturii și civilizației, Volumul III, Editura Saeculum I.O,
Editura Vestala, Bucure ști
3. Gehrke, H.J., (2014), Alexandru cel Mare, Editura All, București
4. Gramatopol, M., (2000), Civilizația elenistică, Editura Orientul Latin, Brașov
5. Matei, H.C., (2007), Enciclopedia Antichității, Editura Meronia, București