E. Florian, Dreptul familiei, Ed. „C.H. Beck”, Bucure ști, 2006; E. Florian, Protec ția drepturilor copilului, Ed. „C.H.Beck”, Bucure ști, 2006; P…. [619750]

DREPTUL FAMILIEI

BIBLIOGRAFIE

E. Florian, Dreptul familiei, Ed. „C.H. Beck”, Bucure ști, 2006;
E. Florian, Protec ția drepturilor copilului, Ed. „C.H.Beck”, Bucure ști, 2006;
P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. „Universul Juridic”, Bucure ști, 2006;
Al. Bacaci, V.C Dumitache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. „All Beck”, Bucure ști, 2005;

CONFEREN ȚIAR UNIVERSITAR DR. EMESE FLORIAN
UNIVERSITATEA „BABE Ș – BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE DREPT

DREPTUL FAMILIEI

Suport de curs

N O Ț I U N I I N T R O D U C T I V E

Dreptul familiei reunește normele juridice care reglementeaz ă raporturile personale și cele
patrimoniale izvorâte din c ăsătorie, rudenie, adop ție, precum și din alte rela ții asimilate de lege, sub
unele aspecte, rela țiilor de familie.1
Ca ramur ă de drept, apartenen ța sa la dreptul privat este incontestabil ă.
Unele particularit ăți ale dreptului familiei sunt eviden țiate prin aplicarea criteriilor subsidiare de
diviziune, precum calitatea subiectelor, caracterul normelor juridice, natura sanc țiunilor.
Astfel, subiectele raporturilor de dreptul familiei au o anumit ă calitate izvorât ă din raporturile de
familie sau din raporturi asimilate acestora, ceea ce – numai cu referire la drepturile personale
nepatrimoniale, de altfel precump ănitoare în dreptul familiei – reduce nivelul de abstractizare a
conținutului unor drepturi subiective, precum dreptul la nume.2

1 I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familei , Editura “ALL”, Bucure ști, 1993, p. 6; M. Banciu,
Dreptul familiei, Editura “Argonaut”, Cluj-Napoca, 1998, p. 11.
2 A se vedea, C. St ătescu, Drept civil. Persoana fizic ă. Persoana juridic ă. Drepturile reale ,
Editura didactic ă și pedagogic ă, Bucure ști, 1970, p. 100-101. În ceea ce prive ște atributele de
identificare a persoanei fizice, adic ă numele, domiciliul și starea civil ă, sursa principal ă a
acestora se afl ă în relațiile de familie.

Din punct de vedere al caracterului normelor apar ținând dreptului familiei, este de semnalat
ponderea normelor imperative în defavoarea celor dispozitive, predominante în dreptul civil. Rela țiile de
familie nu sunt de interes exclusiv privat, astfel c ă, de regul ă, opțiunea unei anumite conduite nu este
lăsată la aprecierea p ărților.1
În fine, având ca reper specificul sanc țiunilor aplicabile în cazul abaterii subiectului de la
conduita prescris ă, caracteristica definitorie a sanc țiunii civile este natura sa restitutiv ă, reparatorie, în
scopul declarat al restabilirii situa ției anterioare fiindc ă, potrivit dispozi ției cu valoare de principiu
înscrisă în art. 998 Cod.civ., „orice fapt ă a omului care cauzeaz ă altuia prejudiciu, oblig ă pe acela din a
cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”. Dat ă fiind natura rela țiilor de familie, majoritatea textelor din
Codul familiei con țin doar o reglementare generic ă, fără detalieri privind con ținutul concret al
drepturilor și obliga țiilor stabilite, astfel c ă măsurile punitive sunt, de regul ă, indirecte. Membrii familiei
sunt datori s ă-și acorde unul altuia sprijin moral (art. 2 Cod. fam.), dar asisten ța moral ă nu poate fi
obținută printr-o interven ție coercitiv ă nemijlocit ă, în cazul so ților alternativa fiind desfacerea c ăsătoriei
și, implicit, stingerea ex nunc a drepturilor și obliga țiilor reciproce dintre ace știa.
Obiectul dreptului familiei Având ca reper defini ția dată dreptului familiei, vom spune c ă
obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei îl constituie raporturile de familie, adic ă :
– raporturile de c ăsătorie;
– raporturile de rudenie fireasc ă;
– raporturile de rudenie adoptiv ă;
– raporturile asimilate, sub unele aspecte, rela țiilor de familie; efectele juridice recunoscute
de legiuitor rela țiilor incluse în mod excep țional în categoria celor de familie graviteaz ă în jurul
obligației de între ținere între anumite categorii de persoane.
Izvorul organic al dreptului familiei este Codul familiei, dispozi țiile sale fiind întregite, în
special, de cele cuprinse în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și la persoanele juridice,
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, Legea nr.119/1996 cu privire la
actele de stare civil ă, Legea nr. 272/2004 privind promovarea și protec ția drepturilor copilului, Legea nr.
273/2004 privind regimul juridic al adop ției și, fără îndoial ă, de prevederile Codului civil și ale Codului
de procedur ă-civilă.
Principiile generale ale dreptului familiei Vom re ține cu valoare de reguli fundamentale de
organizare a materiei, următoarele :
Principiul ocrotirii c ăsătoriei și familiei, ale intereselor mamei și copilului (art. 1 alin.1 și 2
Cod. fam., de fapt îns ăși existen ța unui Cod anume consacrat rela țiilor de familie se constituie într-un
argument formal).
Principiul c ăsătoriei liber consim țite între so ți (art. 44 pct. 1 din Constitu ție, art. 1 alin. 3 Cod.
fam). Stricto sensu, acest principiu cu valoare constitu țională înseamn ă că voința concordant ă a
viitorilor so ți este singurul factor subiectiv relevant ( și indispensabil) la încheierea c ăsătoriei. Acordul
sau opozi ția părinților sau ale altor persoane, de și cu posibile rezonan țe morale, nu au conota ții juridice.
Principiul egalit ății în drepturi și îndatoriri a so ților (art.44 alin. 1 din Constitu ție, art. 1 alin. 4
Cod.fam).
Principiul sprijinului moral și material reciproc între membrii familiei (art. 2 Cod.fam)
Principiul monogamiei (art. 5 Cod.fam.) În deplin acord cu tradi țiile culturale ale societ ății
noastre, legisla ția familiei nu permite c ăsătoria decât între persoane care, în momentul încheierii
căsătoriei, nu au statutul de persoane c ăsătorite.

1 De pild ă, dispozi ția imperativ onerativ ă înscrisă în art. 29 Cod.fam. stabile ște obliga ția
soților de a contribui, în raport cu mijloacele fiec ăruia, la cheltuielile c ăsniciei, dispozi ția
imperativ prohibitiv ă din art. 8 Cod.fam., opre ște căsătoria tutorelui cu persoana minor ă aflată
sub tutela sa.

PARTEA I

C Ă S Ă T O R I A

CAPITOLUL I
DESPRE C ĂSĂTORIE ÎN GENERAL

Sec țiunea I
No țiunea, defini ția și caracterele juridice ale c ăsătoriei

Din punctul de vedere al dreptului civil, institu ția căsătoriei are o importan ță covârșitoare. Starea
de căsătorie dobândit ă prin încheierea c ăsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obliga ții, completând
gama atributelor de identificare a persoanei fizice, înso țește și adesea întrege ște implicarea subiectului
de drept în raporturi juridice civile.

Privit ă ca act juridic constitutiv al familiei, c ăsătoria se distinge prin urm ătoarele caractere:
● Caracterul laic (civil) al c ăsătoriei .1 Încheierea și înregistrarea c ăsătoriei sunt de competen ța
exclusiv ă a autorit ății de stat. Art. 3 Cod.fam. este categoric și explicit : „numai c ăsătoria încheiat ă în
fața ofițerului de stare civil ă dă naștere drepturilor și obliga țiilor de so ți prevăzute în prezentul cod”2. La
fel și art. 18 Cod.fam., în sensul c ăruia „căsătoria nu poate fi dovedit ă decât prin certificatul de c ăsătorie,
eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civil ă”.
● Caracterul solemn al c ăsătoriei . Valabilitatea actului juridic al c ăsătoriei este condi ționată (și)
de respectarea unor cerin țe de form ă. Simplul acord de voin țe al viitorilor so ți nu este deajuns;
consimțământul la c ăsătorie se cere a fi exprimat în fa ța ofițerului de stare civil ă, personal și în mod
public, în prezen ța a doi martori (art.16 Cod.fam.).
● Caracterul bilateral . Căsătoria ia na ștere prin concursul a dou ă voințe concordante. Condi ție
de fond în materie de acte juridice în general, consim țământul liber exprimat al viitorilor so ți este de
însăși esența căsătoriei.

● Cauza actului juridic al c ăsătoriei , adică scopul urm ărit de părți, este întemeierea unei familii
(art.1 alin. 3 Cod.fam.), distinct ă de familiile de provenien ță ale soților. Căsătoria încheiat ă de unul sau
amândoi so ții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de ob ținere a
unor privilegii decurgând din statutul de persoan ă căsătorită, poate fi desfiin țată.

1 În dreptul roman, pân ă la ivirea cre știnismului, c ăsătoria a fost o institu ție pur laic ă. Sub
influența religiei cre știne îns ă, a avut loc un fenomen de apropiere progresiv ă între căsătoria
privită ca și contract civil și căsătoria sau cununia receptat ă ca și taină religioas ă, până când
vechile canoane biserice ști au devenit singura reglementare a c ăsătoriei, iar reprezentan ții
bisericii singurii îndritui ți să celebreze c ăsătoriile. În sec. XVI. biserica a pierdut dreptul de
legiferare (ca și cel de jurisdic ție) în materie de c ăsătorie, dar și-a men ținut dreptul de
celebrare a c ăsătoriei. Semnalul seculariz ării depline a institu ției căsătoriei este considerat a fi
Constitu ția francez ă de la 1791, a proclamat c ă “legea nu consider ă căsătoria decât un contract
civil”. A se vedea, A. R. Iona șcu, op.cit., p.11-16; M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului
civil, Editura ALL, seria “Restitutio”, Bucure ști, 1998, p. 657-658.
2 Textul trebuie interpretat în sensul c ă numai c ăsătoria astfel încheiat ă dă naștere drepturilor
și îndatoririlor pe care orice lege, nu doar Codul familiei, le-ar prevedea pentru so ți. Pe de alt ă
parte, nu trebuie s ă se înțeleagă că ar exista mai multe “variante” ale c ăsătoriei, cea încheiat ă
în fața ofițerului de stare civil ă fiind doar una dintre ele; inten ția legiuitorul a fost aceea de a
stabili, cu valoare de principiu, c ă doar căsătoria, nu și convie țuirea faptic ă, concubinajul, se
bucură de protec ția sa.

În accep țiunea sa de statut legal, c ăsătoria se distinge prin urm ătoarele tr ăsături:
● Starea de c ăsătorie ia na ștere în temeiul actului juridic al c ăsătoriei, a șadar, implicit, al
consimțământului liber exprimat al viitorilor so ți. Drepturile și îndatoririle pe care le desemneaz ă în mod
generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalit ăți între so ți.
● Caracterul, în principiu, perpetuu al c ăsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii,
căsătoria se încheie pe via ță. Actul juridic al c ăsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv
sau suspensiv, nici de condi ție, rezolutorie ori suspensiv ă.
Totu și, desfacerea c ăsătoriei și pierderea statutului de so ți este îng ăduită, dar numai pe cale
judiciar ă (art. 38 Cod.fam), în condi ții procesuale derogatorii de la dreptul comun (art. 607-619
Cod.proc.civ.).
● Caracterul monogam al c ăsătoriei.

Sec țiunea a II-a
Natura juridic ă a căsătoriei

C ăsătoria este un act juridic – concluzia pare unanim împ ărtășită de literatura noastr ă de
specialitate, îns ă nu și ceea ce implic ă ea, pentru c ă actul juridic , înțeles ca manifestare de voin ță făcută
cu inten ția de a produce efecte juridice – de a da na ștere, modifica sau stinge raporturi juridice – este
termenul generic care desemneaz ă faptele juridice cu caracter voli țional, adic ă contractele și actele
juridice unilaterale . Or, căsătoria este, prin îns ăși esența sa, un acord de voin țe între dou ă persoane,
realizat în scopul de a da na ștere drepturilor și obliga țiilor specifice. Faptul c ă odată încheiat ă căsătoria
soții sunt supu și unui regim legal și imperativ, c ăsătoria devenind o stare juridic ă cu un statut legal, este
numai consecin ța manifest ării de voin ță a părților, și nu poate absorbi însu și actul care l-a generat.
Textele Codului familiei furnizeaz ă suficiente argumente în acest sens, referindu-se la „încheierea
căsătoriei” (art. 3, art. 10, art. 11, art. 15 etc.) sau „c ăsătoria încheiat ă”(art.19, art. 20, art. 23 etc)., or un
statut legal nu poate fi „încheiat”, el este dobândit; de asemenea, legiuitorul a subîn țeles suportul
convențional al c ăsătoriei pe toat ă durata acesteia, cel pu țin așa reiese din formul ări precum „c ăsătoria se
desface”( art. 37, 38), „la desfacerea c ăsătoriei” (art. 40, art.41).

CAPITOLUL II
CONDI ȚIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC AL C ĂSĂTORIEI

În vederea încheierii valabile a c ăsătoriei și a obținerii recunoa șterii sociale este necesar ă
îndeplinirea cumulativ ă a două categorii de condi ții: de fond și de form ă. Distinc ția își vădește utilitatea
în cazul c ăsătoriei cu element de extraneitate, când, din punct de vedere al condi țiilor de fond, fiecare
dintre viitorii so ți se va supune legii na ționale, iar condi țiile de form ă vor fi guvernate de legea locului
celebrării căsătoriei.1

1 Art. 18 și art. 19 din Legea cu privire la reglementarea raporturilor de drept interna țional
privat nr. 105/1992. Pentru unele dezvolt ări, I. P. Filipescu , Legea aplicabil ă căsătoriei și
divorțului potrivit dreptului interna țional privat român , în revista “Dreptul” nr. 10-11/1994, p.
43-45;

Condi țiile de fond pot fi grupate în cerin țe legale la c ăsătorie – adic ă manifest ări, stări de fapt
care trebuie s ă existe în momentul încheierii c ăsătoriei – și impedimente la c ăsătorie, sau piedici la
căsătorie – adic ă împrejur ări de fapt în prezen ța cărora căsătoria este oprit ă.1
Condi țiile de form ă, la rândul lor, pot fi împ ărțite în formalit ăți premerg ătoare încheierii
căsătoriei și formalit ăți privind îns ăși încheierea c ăsătoriei.

Sec țiunea I
Cerin țe legale de fond la încheierea c ăsătoriei

Dispozi țiile Codului familiei prev ăd în mod expres trei asemenea cerin țe: consim țământul la
căsătorie (art. 16, art. 17), vârsta matrimonial ă (art. 4) și comunicarea reciproc ă de către viitorii so ți a
stării sănătății lor (art. 10). La acestea mai trebuie ad ăugată condiția diferen ței de sex care, de și nu este
consacrat ă în mod expres, rezult ă implicit din reglement ările consacrate rela țiilor de familie și este
admisă ca atare de literatura de specialitate.2

§1. Consim țământul la c ăsătorie al viitorilor so ți

Existența consimțământului. Manifestarea de voin ță a viitorilor so ți de a se c ăsători împreun ă se
concretizeaz ă în răspunsul afirmativ la întreb ările ofițerului de stare civil ă adresat ă fiecăruia dintre ei, în
sensul c ă vor să se căsătorească între ei (art. 31 alin. 1 din Legea actelor de stare civil ă nr. 119/1996). În
cazul căsătoriei dintre un cet ățean român și un străin sau între cet ățeni străini, dac ă unul sau ambii so ți
nu cunosc limba român ă, precum și atunci când unul sau ambii vitori so ți sunt surdomu ți, se va lua act
de consim țământul lor prin intermediul unui interpret autorizat, încheindu-se în acest sens un proces-
verbal (art. 32 din Legea nr. 119/1996).
Lipsa consim țământului poate fi material ă sau psihic ă și poate privi voin ța unuia sau voin ța
ambilor so ți.

Caracterul liber, neviciat al consim țământului . La fel ca în dreptul comun, în materie de
căsătorie viciile de consim țământ sunt eroarea, dolul și violen ța (art. 21 Cod. fam.
Eroarea – definit ă în general ca fals ă reprezentare a realit ății în momentul încheierii
actului juridic,3 constituie viciu de consim țământ numai dac ă privește identitatea fizic ă a celuilalt so ț
(art. 21 Cod.fam.)4. Orice alt ă eroare (spontan ă, neprovocat ă), cum ar fi asupra unor calit ăți fizice sau
psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privin ța pregătirii profesionale, condi ției sociale sau
materiale, sau chiar asupra statutului civil al viitorului so ț, nu afecteaz ă valabilitatea c ăsătoriei.5

1 Pentru alte posibile clasific ări, I. P. Filipescu, Tratat…, cit. supra , p. 15-16; Al. Bacaci, C.
Hageanu, V. Dumitrache, Dreptu familiei, Editura ALL, Bucure ști, 1999, p. 18;
2 C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu, op. cit ., vol. 1, p. 186; Al. Bacaci, C.
Hageanu, V. Dumitrache , op. cit., p. 23;
3 Gh. Beleliu, în op. cit., p. 176.
4 Într-o logic ă riguroas ă, dat fiind caracterul intuitu-personae al căsătoriei, eroarea asupra
identității fizice a celuilalt so ț ar trebui sanc ționată cu nulitatea absolut ă; în raporturile
patrimoniale, eroarea asupra obiectului determin ă viduitatea consim țământului și atrage
nulitatea absolut ă a actului juridic. A se vedea, M. Cantacuzino, op. cit ., p. 665-666; C.
Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu, Al. B ăicoianu, op. cit ., vol. 1, p. 225-226.
Asemenea Codului familiei, Codul civil considera eroarea viciu de consim țământ în materie
de căsătorie numai dac ă viza identitatea fizic ă a celuilalt so ț (art. 162). S-a încercat în acest fel
evitarea controverselor generate de textul corespunz ător al Codului civil francez, care se
referea, simplu, la eroarea asupra persoanei celuilalt so ț. C. Hamangiu, I. Rosetti-B ălănescu,
Al. Băicoianu , op. cit ., p. 225-226.
5 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 150/1979 și dec. civ. nr. 615/1970, ambele în Legisla ția
familiei …, p. 265, 267.

Dolul – numit și viclenie, este de asemenea o fals ă reprezentare a realit ății dar, spre
deosebire de eroarea propriu-zis ă, nu este spontan ă, ci provocat ă prin mijloace dolosive. Dolul are deci o
component ă subiectiv ă, eroarea, și una obectiv ă, constând în mijloacele întrebuin țate pentru a provoca
eroarea.
Domeniul de aplicare al dolului este mai extins în compara ție cu eroarea, fiindc ă dolul
poate purta și asupra altor elemente decât identitatea fizic ă a celuilalt so ț, cu condi ția ca acele elemente
să se refere la calit ăți esențiale ale persoanei celuilalt so ț, determinante la încheierea c ăsătoriei de c ătre
cel care incov ă dolul.
Violența – constând în constrângerea fizic ă sau moral ă exercitat ă asupra viitorului so ț,
constituie viciu de consim țământ dac ă temerea insuflat ă prin actele de violen ță a fost decisiv ă la
încheierea c ăsătoriei.
Cazurile de viciere a consim țământului la c ăsătorie prin violen ță sunt extrem de rare în practic ă.
Caracterul actual al consim țământului. Consim țământul la c ăsătorie trebuie s ă existe în chiar
momentul încheierii c ăsătoriei, adic ă trebuie s ă fie actual. Promisiunile de c ăsătorie, unilaterale sau
reciproce (logodna) nu au valoare juridic ă, nu reprezint ă un consim țământ anticipat care s ă creeze
obligația de a încheia c ăsătoria.

§ 2. Vârsta matrimonial ă (vârsta legal ă pentru căsătorie) – art. 4 Cod. fam .

Singura condi ție impus ă de lege referitor la etatea viitorilor so ți este cea a vârstei minime de la
care se poate încheia c ăsătoria.
Potrivit art. 4 alin. 1 Cod. fam., vârsta matrimonial ă este de 18 ani împlini ți pentru b ărbat și de
16 ani împlini ți pentru femeie.
În mod excep țional, femeia minor ă se poate c ăsători înainte de a fi împlinit vârsta matrimonial ă, dacă a
obținut dispens ă de vârst ă, adică încuviin țarea prealabil ă anume prev ăzută de lege (art. 4 alin. 2
Cod.fam.).

§ 3. Cerin ța comunic ării reciproce de c ătre viitorii so ți a stării sănătății lor (art. 10 Cod. fam.)

În strâns ă legătură cu asigurarea caracterului liber al consim țământului la c ăsătorie, legiuitorul
impune viitorilor so ți să se informeze reciproc asupra st ării lor de s ănătate. În acest fel p ărțile sunt
averizate asupra pericolului la care sunt expu și ei și descenden ții lor prin eventualele maladii de care
suferă unul sau altul dintre viitorii so ți. Trebuie re ținut îns ă că, exceptând aliena ția și debilitatea mintal ă
care împiedic ă încheierea c ăsătoriei (art. 9 Cod.fam.), în principiu, boala unuia sau chiar a ambilor so ți
nu constituie piedici la încheierea c ăsătoriei (art. 10, parte final ă, Cod.fam.).

§ 4. Diferen țierea sexual ă
Această condiție nu este expres prev ăzută, dar reiese din numeroase texte ale Codului familiei
(inclusiv art. 4, analizat mai sus, în care se vorbe ște despre b ărbatul și femeia care se pot c ăsători; de
asemenea, art. 5, 20, 25, 47, 52, 60) și este considertat ă unanim în literatura noastr ă de specialitate ca
cerință legală de fond la c ăsătorie.1

Secțiunea a II-a
Impedimente la c ăsătorie

1 Astfel, I. P. Filipescu , op. cit ., p. 17; Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit., p. 23;
M. Banciu, op. cit. , p. 24. În doctrina clasic ă s-a spus, legat de aceast ă condiție, că “rezult ă din
însăși definiția și rațiunea de a fi a c ăsătoriei. Este atât de evident ă încât Codul (civil – s.n.)
nici nu vorbe ște de ea.” A.R. Iona șcu, op. cit. , p. 23.

Constituie “piedici” legale la încheierea c ăsătoriei urm ătoarele împrejur ări: starea de persoan ă
căsătorită (art. 5 Cod.fam.), rudenia fireasc ă (art.6 Cod.fam.), rudenia adoptiv ă (art. 7 Cod.fam.), tutela
(art. 8 Cod. fam.) și aliena ția sau debilitatea mintal ă precum și lipsa vremelnic ă a discern ământului (art.
9 Cod. fam.). Dintre acestea numai aliena ția și debilitatea mintal ă au caracter absolut, în sensul c ă opresc
căsătoria subiectului cu orice alt ă persoan ă, interdic ția având caracter permanent și definitiv.1

1. Starea de persoan ă căsătorită (art. 5 Cod. fam.)
Existen ța unei c ăsătorii în fiin ță împiedic ă încheierea unei noi c ăsătorii. Principiul monogamiei,
promovat de legisla ția noastr ă, nu admite contemporaneitatea a dou ă sau mai multe c ăsătorii, deopotriv ă
valabile. Nesocotirea interdic ției este sanc ționată cu nulitatea absolut ă a celei de-a doua c ăsătorii (sau a
căsătoriilor subsecvente) – art. 19 Cod.fam. și, de asemenea, atrage inciden ța legii penale pentru
săvârșirea infrac țiunii de bigamie – prev ăzută și pedepsit ă de art. 303 Cod. pen.
Principiul monogamiei este de ordine public ă.

2. Rudenia fireasc ă (art. 6 Cod. fam.)
Este oprit ă căsătoria între rudele în linie dreapt ă, precum și între cele în linie colateral ă până la
gradul al patrulea inclusiv (art. 6 Cod. fam.). Legiuitorul are în vedere rudenia fireasc ă, cea izvorât ă din
legătura de sânge. A șa-numita “rudenie prin alian ță”, dintre unul dintre so ți și rudele celuilalt so ț nu are
nici o relevan ță.2
La cerere, pentru motive temeinice, pre ședintele consiliului jude țean sau, dup ă caz, primarul
general al municipiului Bucure ști, poate încuviin ța căsătoria între rudele în linie colateral ă de gradul al
patrulea (art. 6 alin. 2 Cod.fam). Condi ția “motivelor temeinice” sugereaz ă aceeași gamă de împrejur ări
care poate justifica dispensa de vârst ă în cazul femeii minore.

3. Relațiile de rudenie adoptiv ă (art. 7 Cod.fam.)
Spre a preveni suprapunerile între rela ții de familie incompatibile, de ast ă dată din considerente
preponderent morale, art. 7 Cod. fam. opre ște căsătoria între :
– adoptator sau ascenden ții săi, pe de o parte, și cel adoptat sau descenden ții săi, pe de alt ă
parte;
– copiii adoptatorului, pe de o parte, și cel adoptat sau copiii acestuia, pe de alt ă parte;
– persoanele adoptate de acela și părinte adoptiv.

4. Tutela (art. 8 Cod.fam.)
Este oprit ă căsătoria între tutore și persoana minor ă aflată sub tutela sa. Practic, interdic ția
privește numai tutorele și femeia minor ă aflată sub tutel ă, fiindc ă numai femeia se poate c ăsători în
timpul minorit ății, deci în timpul tutelei, de la vârsta de 16 ani sau, în mod excep țional, de la vârsta de
15 ani împlini ți.

5. Starea de aliena ție sau debilitate mintal ă, precum și lipsa vremelnic ă a facultăților mintale
(art. 9 Cod.fam.)
Alienația sau debilitatea mintal ă anuleaz ă discern ământul, ori în lipsa discern ământului nu se
poate vorbi de consim țământ iar reprezentarea nu este permis ă în materie de c ăsătorie. Al ături de
argumentul de natur ă juridic ă, există și unul de interes general-social, acela al asigur ării și conserv ării
sănătății popula ției prin preîntâmpinarea unor descenden țe nesănătoase, și explic ă de ce alienatul și

1 Pentru diferite criterii de clasificare a impedimentelor a se vedea I. P. Filipescu, op. cit ., p.
15-16.
2 Cu privire la afinitate, a se vedea N. Grecu, Afinitatea – institu ție a dreptului familiei , în
revista “Dreptul” nr. 10-11/1995, p. 79-82.

debilul mintal, indiferent dac ă se află sau nu sub interdic ție judec ătorească, nu pot încheia în mod valabil
căsătoria nici în perioadele de luciditate pasager ă.1
Lipsa vremelnic ă a facult ăților mintale constituie piedic ă legală temporar ă la încheierea
căsătoriei, adic ă este activ ă numai în intervalul (intervalele) de timp în care persoana nu are
discernământul faptelor sale, datorit ă unor cauze precum boala (de regul ă psihică, exclusiv aliena ția sau
debilitatea mintal ă), beția, hipnoza etc.

Secțiunea a III-a
Condițiile de form ă ale căsătoriei

§ 1. Formalit ăți premerg ătoare încheierii c ăsătoriei

1. Declara ția de căsătorie. Pentru viitorii so ți, cea dintâi formalitate de îndeplinit este aceea de
a-și exprima inten ția de a se c ăsători împreun ă în forma anume prev ăzută de lege, adic ă printr-o
“declara ție de căsătorie”.
Declara ția de căsătorie se face personal de c ătre viitorii so ți, în scris, la autoritatea administra ției
publice locale unde urmeaz ă a se încheia c ăsătoria (art. 12 Cod.fam., art. 28 din Legea nr. 119/1996),
adică lala sediul serviciului de stare civil ă al localit ății în care î și are domiciliul sau re ședința oricare
dintre viitorii so ți (art. 27 alin. 1 din Legea nr. 119/1996).
● Opoziția la căsătorie este manifestarea de voin ță a unei persoane prin care aduce la
cunoștința ofițerului de stare civil ă existen ța unor împrejur ări de fapt sau de drept interesând
valabilitatea c ăsătoriei ce urmeaz ă a se încheia.2 Poate face opozi ție orice persoan ă (art. 14 alin. 1 Cod.
fam.), chiar dac ă nu justific ă vreun interes.
Verificând seriozitatea, realitatea și relevan ța celor ar ătate în opozi ția la căsătorie, ofi țerul de
stare civil ă poate decide respingerea opozi ției, ceea ce înseamn ă că se va putea trece la oficierea
căsătoriei, sau admiterea opozi ției,3 ca prolog al refuzului de a instrumenta încheierea c ăsătoriei. Ofi țerul
de stare civil ă va consemna refuzul s ău într-un proces-verbal (art. 30 din Legea nr.119/1996), iar
persoana nemul țumită se poate adresa instan ței judec ătorești, anume judec ătoriei de la domiciliul s ău.4

§ 2. Formalit ăți privind îns ăși încheierea c ăsătoriei

1. Solemnitatea încheierii c ăsătoriei este suma urm ătoarelor elemente: c ăsătoria se încheie în
fața ofițerul de stare civil ă; celebrarea c ăsătoriei presupune prezen ța personal ă și concomitent ă a
viitorilor so ți, însoțiți de doi martori; constatrea încheierii c ăsătoriei de c ătre ofițerul de stare civil ă.

2. Publicitatea încheierii actului juridic al c ăsătoriei reclam ă, în esen ță, asigurarea accesului
oricărei persoane care dore ște să asiste la ceremonie, f ără a fi necesar ă prezen ța efectiv ă a publicului.5

1I. P. Filipescu, op. cit ., p. 25; Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit ., p. 27; Trib.
Supr., sec ț. civ., dec. nr. 816/1985, R.R.D. nr. 1/1986, p. 60; Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr.
779/1981, C.D., 1981, p. 135.
2 Pentru o defini ție asem ănătoare, Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit ., p. 30.
3 Nu putem decât presupune acest lucru, fiindc ă legea nu face nici o precizare privitor la
competen ța și procedura de solu ționare a opozi ției la căsătorie.
4 Refuzul ofi țerului de stare civil ă de a întocmi actul de stare civil ă (de a oficia c ăsătoria) este
un fapt administrativ asimilat actului administrativ, inclus în ipoteza de excep ție prevăzută de
art. 2 lit. c din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în sensul c ăreia nu pot fi
atacate în contencios administrativ actele administrative pentru desfiin țarea sau modificarea
cărora se prevede, prin lege, o alt ă procedur ă judiciar ă. Pe larg, a se vedea D. Dacian , Formele
de activitate ale autorit ăților administra ției publice locale în domeniul st ării civile , în revista
“Dreptul”, nr. 1/2000, p. 93-103.
5 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 443/1978, cit. supra .

Practic, întreaga procedur ă de încheiere a c ăsătoriei este menit ă să confere solemnitate și
publicitate actului, elementele de solemnitate și de publicitate completându -se reciproc.
3. Momentul încheierii c ăsătoriei este acela în care ofi țerul de stare civil ă, constatând
îndeplinirea tuturor cerin țelor legale stabilite pentru valabilitatea c ăsătoriei, declar ă pe viitorii so ți
căsătoriți (art. 16 alin. 1 Cod. fam., art. 31 alin. 1 din Legea nr. 119/1996). Înregistrarea c ăsătoriei este
ulterioar ă încheierii actului juridic și servește ca mijloc de prob ă al căsătoriei; a șadar, neînregistrarea
căsătoriei sau neregularit ățile înregistr ării nu atrag nulitatea c ăsătoriei.1
● Înregistrarea c ăsătoriei în registrul actelor de stare civil ă se face “de îndat ă” de către ofițerul
de stare civil ă, iar actul de c ăsătorie2 se semneaz ă de către soți (cu numele de familie pe care s-au învoit
să-l poarte în timpul c ăsătoriei), de cei doi martori și de ofițerul de stare civil ă (art. 17 Cod.fam.).
● Dovada c ăsătoriei nu se poate face decât prin certificatul de c ăsătorie eliberat în baza actului
întocmit în registrul de stare civil ă (art. 18 Cod.fam.).
Firește, proba țiunea nu se poate face decât prin alte mijloace de prob ă în cazul întocmirii
ulterioare precum și al reconstituirii actului de stare civil ă. Potrivit art. 16 din Legea nr. 119/1996,
starea civil ă poate fi dovedit ă “prin alte mijloace de prob ă” decât actele de stare civil ă și certificatele
emise pe baza acestora în fa ța instan țelor judec ătorești dacă ofițerul de stare civil ă a refuzat întocmirea
actului, precum și în fața autorit ății administrative competente s ă dispun ă asupra reconstituirii.

CAPITOLUL III
NULITATEA ACTULUI JURIDIC AL C ĂSĂTORIEI

Secțiunea I
Cazurile de nulitate a c ăsătoriei

§ 1. Cazurile de nulitate absolut ă a căsătoriei

Impubertatea legal ă (art.19 și art.4 Cod.fam.) Este lovit ă de nulitate absolut ă căsătoria
încheiat ă de bărbatul care nu a împlinit 18 ani și de femeia care nu a împlinit 16 ani sau care, având
vârsta de 15 ani împlini ți, nu a solicitat și obținut dispens ă de vârst ă.
Cu tot caracterul absolut al nulit ății, sancțiunea nu se va pronun ța dacă “între timp” cum spune
art. 20 Cod. fam. – adic ă până la rămânerea definitiv ă a hotărârii în desfiin țarea căsătoriei – survine una
din urm ătoarele împrejur ări:
– soțul care nu avea vârsta legal ă pentru c ăsătorie, a împlinit-o; cum s-a remarcat, într-o astfel de
situație desfiin țarea căsătoriei, de și pedeplin legitim ă în logica institu ției nulit ății, ar fi excesiv ă, pur
formală și mai ales inutil ă, pentru c ă foștii soți n-ar avea decât s ă se mai c ăsătorească odată împreun ă.
– soția a dat na ștere unui copil sau a r ămas îns ărcinată..
Starea de persoan ă căsătorită (art. 19 și art. 5 Cod.fam.)
Relațiile de rudenie în grad interzis de lege (art. 19 și art. 6 Cod fam.)
Adopția (art. 19 și art. 7 lit. a Cod.fam.)

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1253/1974, în C. D., 1974, p. 233.
2 Actul de stare civil ă nu este un act administrativ; din punct de vedere organic și formal are
caracter administrativ, îns ă din punct de vedere material este doar opera țiune (iar nu act)
administrativ. Pe larg, D. Dacian , loc. cit ., p. 94-95.

Starea de aliena ție sau debilitate mintal ă, precum și lipsa vremelnic ă a discern ământului (art.
19 și art. 9 Cod.fam Nulitatea absolut ă a căsătoriei pentru lipsa vremelnic ă a facult ăților mintale este
condiționată de absen ța discern ământului în momentul încheierii c ăsătoriei, ceea ce echivaleaz ă cu
inexisten ța consim țământului.1 În perioadele de remisiune a maladiei prezen ța discern ământului se
prezum ă, implicit aptitudinea celui în cauz ă de a-și exprima consim țământul în deplin ă cunoștință de
cauză, pe scurt, c ăsătoria încheiat ă în acest r ăstimp este, în principiu, valabil ă.
Lipsa material ă a consim țământului la c ăsătorie (art. 19 și art. 16 Cod. fam.)
Lipsa măsurii de publicitate a publica ției declara ției de căsătorie (art. 19 și art. 13¹ Cod. fam.)
Nerespectarea cerin țelor de form ă privitoare la solemnitatea și publicitatea actului juridic al
căsătoriei (art. 19 și art. 16 Cod.fam)
Necompeten ța material ă a ofițerului de stare civil ă
Lipsa diferen țierii sexuale
Fictivitatea c ăsătoriei Sintagma “c ăsătorie fictiv ă” desemneaz ă căsătoria încheiat ă în orice alt
scop decât acela al întemeierii unei familii.

§ 2. Cazurile de nulitate relativ ă a căsătoriei

În materie de c ăsătorie, potrivit art. 21 Cod.fam., numai viciile de consim țământ – adic ă eroarea,
dolul și violen ța – constituie cauze de nulitate relativ ă. Nu vom reveni asupra considera țiilor deja
expuse în leg ătură cu fiecare dintre viciile voin ței.
● Eroarea – viciaz ă consim țământul numai dac ă poartă asupra identit ății fizice a celuilalt so ț.
● Dolul – adic ă eroarea anume provocat ă prin manopere dolosive, constituie motiv de nulitate
relativă a căsătoriei dac ă poartă asupra unor elemnte determinante la încheierea c ăsătoriei.
● Violen ța – fizic ă sau moral ă, poate fonda ac țiunea în anularea c ăsătoriei dac ă față de gravitatea
și intensitatea actelor de constrângere exercitate, persoana s-a aflat în neputin ța de a se opune c ăsătoriei.

Secțiunea a II-a
Efectele nulit ății căsătoriei

§ 1. Regula desfiin țării retroactive a c ăsătoriei

Dacă am transpune pur și simplu consecin țele de principiu ale constat ării nulit ății actului juridic
civil în materia actului juridic al c ăsătoriei, nulitatea absolut ă sau cea relativ ă, odată stabilit ă prin actul
instanței, ar înl ătura toate efectele c ăsătoriei invalidate ca și cum “so ții” nu ar fi fost nicicând c ăsătoriți
între ei. În fapt c ăsătoria a existat și, sub acoperirea prezum ției de validitate, a generat efecte cu
semnifica ție juridic ă la timpul producerii lor, dar care, retrospectiv, nu mai au valoare juridic ă.
În relațiile dintre fo știi soți, urmările desfiin țării căsătoriei pot avea asemenea amplitudine,
radiind atât pentru trecut, cât și pentru viitor. Drepturile și obliga țiile personale și patrimoniale legate ca
calitatea de so ți a acestora sunt infirmate pentru trecut și, evident, sunt ineficiente pentru viitor: minora
care prin încheierea c ăsătoriei a dobândit capacitate deplin ă de exerci țiu și nu a împlinit 18 ani pân ă la
desființarea căsătoriei își pierde retroactiv deplin ătatea capacit ății de exerci țiu,2 fiecare dintre so ți revine
la numele purtat anterior c ăsătoriei, soarta bunurilor dobândite în timpul convie țuirii se determin ă
potrivit dreptului comun (la fel ca și în cazul concubinilor), dreptul ( și obliga ția) reciproc la între ținere
nu este recunoscut, iar voca ția succesoral ă a soțului supravie țuitor – pentru ipoteza decesului unuia
dintre so ți înainte de r ămânerea definitiv ă a hotărârii în nulitatea sau anularea c ăsătoriei – nu exist ă.

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 816/1985 , cit. supra .
2 În sensul c ă “redobândirea” capacit ății restrânse de exerci țiu opereaz ă numai pentru viitor,
pentru a fi protejate interesele ter ților care au contractat cu so ția având, aparent, deplin ătatea
capacității, M. Mure șan, A. Boar, op. cit ., p. 99.

§2. Excep țiile de la regula desfiin țării retroactive a c ăsătoriei

1. Situația copiilor rezulta ți din căsătoria nulă sau anulat ă
Aplicarea riguroas ă a principului retroactivit ății în materie de nulitate a c ăsătoriei ar avea drept
consecin ță, în privin ța copiilor n ăscuți sau concepu ți în timpul acelei c ăsătorii, pierderea statului legal de
copii din c ăsătorie, pentru simpul motiv c ă părinții lor, din punct de vedere juridic, nu au fost c ăsătoriți
niciodat ă.
Preîntâmpinând un asemenea rezultat, art. 23 alin. 2 din Codul familiei stabile ște că “declararea
nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privin ța copiilor, care î și păstrează situația de copii din
căsătorie”; în consecin ță, potrivit art. 24 alin. 2, în privin ța acestor copii “se vor aplica, prin asem ănare,
dispozițiile prev ăzute la divor ț, în ce prive ște drepturile și obliga țiile dintre p ărinți și copii”.

2. Căsătoria putativ ă
Prin “c ăsătorie putativ ă” vom în țelege acea c ăsătorie care, de și nulă sau anulat ă, produce unele
efecte în raporturile dintre so ți, în considerarea faptului c ă del puțin unul dintre ace știa a fost de bun ă-
credință.1
Conform art. 23 alin. 1 Cod. fam., “so țul care a fost de bun ă-credință la încheierea c ăsătoriei,
declarat ă nulă sau anulat ă, păstrează, până la data când hot ărârea instan ței judec ătorești rămâne
definitiv ă, situația unui so ț dintr-o c ăsătorie valabil ă”.2 Condițiile cumulative ale c ăsătoriei putative sunt:
buna – credin ță a cel pu țin unuia dintre so ți în momentul încheierii c ăsătoriei; aparen ța juridic ă de
căsătorie.
Căsătoria putativ ă își produce efectele în planul rela țiilor personale precum și al rela țiilor
patrimoniale care au luat na ștere prin încheierea actului juridic desfiin țat
Potrivit cu cele stabilite prin art. 23 alin. 1 Cod.fam., so țul de bun ă-credință la încheierea
căsătoriei desfiin țate păstrează, până la rămânerea definitiv ă a hotărârii, situa ția de so ț dintr-o c ăsătorie
valabil încheiat ă, și, completeaz ă art. 24 alin. 1 Cod. fam., dreptul la între ținere al so țului de bun ă-
credință și raporturile patrimoniale dintre fo știi soți vor fi supuse reglement ărilor din materia divor țului.

P A R T E A A II-A

STAREA DE C ĂSĂTORIE

1 I. P. Filipescu, op. cit ., p. 194; T.R. Popescu, op. cit ., vol. I, p. 306.
2 Noțiunea de “hot ărâre definitiv ă” din cuprinsul textului nu a fost modificat prin prin art. VIII
al Legii nr. 59/1993, a șa cum s-a întâmplat în cazul art. 39 alin. 1Cod.fam. din materia
divorțului, unde apare termenul de “hot ărâre irevocabil ă”. Nu credem c ă ar fi vorba de vreo
omisiune a legiuitorului; desfiin țarea căsătoriei își produce efectele în baza hot ărârii
judecătorești din momentul r ămânerii irevocabile a acesteia – de altfel, men țiunea desfiin țării
căsătoriei se poate face numai în baza hot ărârii “definitive și irevocabile” a instan ței (art.48
din Legea nr. 119/1996) îns ă, în rela țiile dintre so ți, sunt recunoscute și protejate numai
drepturile și obliga țiile născute pân ă în momentul r ămânerii definitive a hot ărârii, nu și pe
timpul în care pot fi exercitate ori sunt exercitate c ăile extraordinare de atac. Este adev ărat,
recursul a devenit cale extraordinar ă de atac în urma modific ărilor și complet ărilor aduse
Codului de procedur ă civilă prin Ordonan ța de urgen ță a Guvernului nr. 138/2000.

CAPITOLUL I
EFECTELE C ĂSĂTORIEI

Secțiunea I
§ 1. Relațiile personale dintre so ți

În secțiunea rezervat ă drepturilor și obliga țiilor personale dintre so ți (Capitolul III, sec țiunea I
“Drepturile și obliga țiile personale ale so ților”) vom g ăsi doar reglementarea expres ă a numelui pe care
soții sunt obliga ți să-l poarte în timpul c ăsătoriei (art. 27 și art. 28 Cod.fam.). Din tehnica redact ării ar
reieși că problema numelui a epuizat toate drepturile și îndatoririle cu caracter nepatrimonial, cu toate
acestea, vom re ține aici, de asemenea, obliga ția de sprijin moral reciproc între so ți (art. 2 Cod.fam.),
obligația de coabitare, obliga ția de fidelitate, precum și îndatoririle conjugale.
§ 2. Drepturile și obligațiile personale ale so ților

Numele so ților (art. 27 și art. 28 Cod.fam) La încheierea c ăsătoriei, viitorii so ți vor declara în
fața ofițerului de stare civil ă numele pe care urmeaz ă să-l poarte în timpul c ăsătoriei (art. 27 alin. 1
Cod.fam.).
Viitorii so ții au la dispozi ție următoarele variante posibile (art. 27 alin. 2 Cod.fam.):
– fiecare dintre ei va p ăstra numele avut la data încheierii c ăsătoriei;
– vor avea ca nume comun în timpul c ăsătoriei numele oric ăruia dintre ei sau numele lor reunite.
Obligația de sprijin moral reciproc (art. 2 Cod.fam.) Aceast ă îndatorire este una din
componentele esen țiale a rela țiilor personale dintre so ți. Cu un con ținut preponderent moral, obliga ția
soților de a- și acorda unul altuia sprijin moral are caracter juridic – de vreme ce este consacrat ă în mod
expres, și se concretizeaz ă în comuniunea și înțelegerea care trebuie s ă caracterizeze via ța conjugal ă.
Obligația de coabitare, adică îndatorirea so ților de a locui împreun ă, este premisa realiz ării
efective a scopurilor naturale ale c ăsătoriei.
Obligația de fidelitate , deși neprev ăzută în mod expres, este f ără îndoial ă îndatorirea primordial ă
de ordin personal subîn țeleasă de legiuitor și considerat ă ca atare de so ți (la nivel de principiu, cel
puțin), implicând – înainte de toate – datoria so ților de a nu între ține rela ții sexuale în afara c ăsătoriei. În
doctrina mai veche s-a considerat c ă până și “purtarea compromi țătoare, neînso țită de trădare sexual ă,
poate constitui o înc ălcare a îndatoririi de credin ță”.
Îndatoririle conjugale , uneori incluse în con ținutul obliga ției de coabitare, sunt totu și distincte și
există indiferent dac ă soții au domiciliul comun sau locuiesc separat.

Secțiunea a II-a
§ 1. Drepturile și obligațiile patrimoniale ale so ților

Obligația de sprijin material reciproc între so ți (art. 2 Cod.fam.). Soții sunt datori s ă-și acorde
unul altuia sprijin moral și material, rezult ă din dispozi ția cuprins ă în art. 2 Cod.fam. Astfel, potrivit art.
29 Cod.fam., so ții au obliga ția să contribuie, în raport cu mijloacele fiec ăruia, la cheltuielile c ăsniciei,
iar art. 86 Cod.fam., circumscriind sfera persoanelor între care exist ă obligația legal ă de între ținere,
amintește, în primul rând, pe so ți.
▪ Obligația de a suporta cheltuielile c ăsătoriei (art. 29 Cod.fam.) constituie o sarcin ă permanent ă
și necondi ționată a ambilor so ți și se concretizeaz ă în contribu ția fiecăruia la asigurarea condi țiilor
materiale ale traiului comun.
▪ Obligația de între ținere între so ți (art. 86 și art. 89 Cod.fam) este prioritar ă față de toate
celelalte obliga ții de între ținere. În cuprinsul art. 89 Cod.fam., legiuitorul, stabilind ordinea imperativ ă în
care este datorat ă întreținerea, aminte ște în primul rând so ții (lit. a).
Se cuvine precizarea c ă, obligarea unuia dintre so ți la pensie de între ținere în favoarea celuilalt
prin hot ărâre judec ătorească nu este condi ționată de separa ția faptic ă a soților și nici de iminen ța

desfacerii c ăsătoriei sau de existen ța procesului de divor ț în curs de solu ționare. Asupra obliga ției legale
de între ținere, inclusiv în rela ția dintre so ți, vom reveni într -un capitol separat.
Comunitatea de bunuri a so ților Raporturile patrimoniale dintre so ți cu privire la bunurile lor
comune sunt rezultatul nemijlocit și inevitabil al încheierii c ăsătoriei. “Bunurile dobândite în timpul
căsătoriei, de oricare dintre so ți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale so ților”, stabile ște art.
30 alin. 1 Cod.fam. Comunitatea de bunuri ia na ștere odat ă cu încheierea c ăsătoriei și însoțește căsătoria
pe toată durata sa, împreun ă cu regulile proprii privind drepturile fiec ăruia dintre so ți asupra masei de
bunuri comune. “Identitatea” patrimonial ă nu este totu și în întregime pierdut ă prin faptul c ăsătoriei,
fiindcă alături de masa inevitabil preponderent ă a bunurilor comune exist ă și masa bunurilor proprii
fiecăruia dintre so ți, în compunerea prev ăzută de textul imperativ și limitativ al art. 31 Cod.fam.

CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL BUNURILOR SO ȚILOR

Secțiunea I
Bunurile comune ale so ților

Potrivit art. 30 Cod.fam., “bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei, de oricare dintre so ți, sunt, de
la data dobândirii lor, bunuri comune ale so ților” (alin. 1). “Orice conven ție contrar ă este nul ă” (alin. 2).
“Calitatea de bun comun nu trebuie s ă fie dovedit ă” (alin.3).
Noțiunea de bunuri. Vom considera deci no țiunea de “bunuri” din cuprinsul Codului familiei în
accepțiunea sa de drept comun, ca desemnând atât bunurile corporale – mobile și imobile – cât și
bunurile necorporale – toate drepturile reale, pricipale și accesorii, precum și drepturile de crean ță –
dacă, se înțelege, bunul se afl ă în circuitul civil.1
Sunt susceptibile de a deveni obiect al comunit ății de bunuri orice bunuri a c ăror apropiere
individual ă este permis ă de lege, f ără a deosebi dup ă cum este vorba de bunuri corporale sau
necorporale.
Sub sanc țiunea nulit ății absolute, conven țiile contrare comunit ății matrimoniale sunt prohibite
de lege (art. 30 alin. 2 Cod.fam.).

Secțiunea a II-a
Bunurile proprii ale so ților

Prin derogare de la regula înscris ă în art. 30 alin. 1 Cod.fam., potrivit c ăreia bunurile dobândite
în timpul c ăsătoriei, de oricare dintre so ți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ambilor so ți,
art. 31 din acela și cod enumer ă acele categorii de bunuri care, de și dobândite în timpul c ăsătoriei, devin
proprii ale unuia dintre so ți:
a) bunurile dobândite înainte de încheieirea c ăsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei prin mo ștenire, legat sau dona ție, afar ă numai
dacă dispun ătorul nu a prev ăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal și cele destinate exercit ării profesiunii unuia dintre so ți;
d) bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompens ă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele și proiectele artistice, proiectele de inven ții și inovații, precum și alte asemenea
bunuri;
e) indemniza ția de asigurare sau desp ăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f) valoarea care reprezint ă și înlocuie ște un bun propriu sau bunul în care a trecut aceast ă
valoare.

1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 51; D. Lupulescu , op. cit ., p. 66; Al. Bacaci, op. cit ., p. 51.

Așadar, bunurile proprii nu fac parte din comunitatea matrimonial ă, ci constituie obiectul
dreptului de proprietate sau al altui drept real ori de crean ță al soțului căruia aceste bunuri îi apar țin.
Enumerarea categoriilor de bunuri proprii din cuprinsul art. 31 Cod.fam. având caracter limitativ,
este de strict ă interpretare, orice act juridic prin care so ții, unul dintre ei sau o ter ță persoan ă ar tinde s ă
lărgească sfera acestor bunuri, prin includerea și a altor categorii, atrage sanc țiunea nulit ății absolute
fiindcă, implicit, ar restrânge domeniul comunit ății de bunuri (art. 30 alin. 2 Cod.fam.).

Secțiunea a III-a
Precizări privind calificarea unor bunuri

Având cele dou ă repere legale – art- 30 alin. 1 Cod.fam., potrivit c ăruia bunurile dobândite în
timpul c ăsătoriei, de c ătre oricare dintre so ți, sunt bunuri comune, art. 31 Cod.fam., indicând, printr-o
enumerare cu caracter limitativ, categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, bunuri care sunt
proprii fiec ăruia dintre so ți – teoretic, stabilirea calit ății de bun comun sau de bun propriu nu ar trebui s ă
întâmpine dificult ăți. Ori de câte ori avem a determina apartenen ța unui bun dobândit în timpul
căsătoriei, ar urma s ă verificăm dacă bunul în cauz ă poate fi integrat în vreuna din categoriile de bunuri
proprii potrivit art. 31 Cod.fam, aten ți la caracterul limitativ al enumer ării legale – atât pe vertical ă, ceea
ce înseamn ă că nu este permis ă vreo “completare” prin ad ăugarea și a altor categorii de bunuri, cât și pe
orizontal ă, adică, în cadrul aceleia și categorii de bunuri proprii nu este posibil ă atragerea, prin analogie,
și a altor bunuri, care nu au fost vizate în mod explicit de legiuitor – iar dac ă răspunsul este negativ,
bunul este comun ambilor so ți.
Cu toate acestea, atât în doctrin ă cât și în jurispruden ță, calificarea juridic ă a unor categorii de
bunuri este controversat ă sau, cel pu țin, susceptibil ă de discu ții.
1. Venitul din munc ă este, fără îndoial ă, categoria cea mai disputat ă. Poate fi considerat salariul,
precum și celelelte venituri din munc ă obținute în timpul c ăsătoriei, ca fiind propriu al unuia dintre so ți,
sau, dimpotriv ă, este comun ambilor so ți ?
Opinia dominant ă în literatura și practica judiciar ă este aceea potrivit c ăreia venitul din munc ă
realizat de oricare dintre so ți este bunul comun al ambilor.1
2. Alte sume realizate de so ți în timpul c ăsătoriei Economiile so ților, aflate în depozit la C.E.C.
sau diferite unit ăți bancare, î și păstrează natura juridic ă din momentul efectu ării depunerii, deci vor fi
socotite comune, dac ă provin din munca oric ăruia dintre so ți, respectiv proprii, dac ă sursa lor se afl ă în
vreuna din categoriile de bunuri enumerate de art. 31 Cod.fam.2
3. Situația unor imobile dobândite în timpul c ăsătoriei Regula de principiu instituit ă prin art. 30
Cod.fam., potrivit c ăreia bunurile dobândite în timpul c ăsătoriei, de oricare dintre so ți sunt bunuri
comune, se aplic ă și în privin ța imobilelor.
În ceea ce prive ște actele juridice de dobândire a imobilelor nu este necesar ă manifestarea
expresă de voin ță a ambilor so ți, întrucât func ționează prezum ția mandatului tacit reciproc de
reprezentare între so ți prevăzut de art. 35 alin. 1 Cod.fam., considerându-se c ă soțul particip ă la
încheieirea actului juridic în dubl ă calitate, în nume propriu, precum și ca reprezentant al so țului său;
pentru înstr ăinarea și grevarea imobilelor comune, legea pretinde consim țământul expres al ambilor so ți
(art. 35 alin.2 teza final ă Cod.fam.).
Caracterul comun al imobilului subzist ă chiar dac ă în cartea funciar ă înscrierea dreptului de
proprietate s-a f ăcut pe numele unuia dintre so ți; soții vor putea solicita înscrierea și a dreptului celuilalt

1 În acest sens, M. Eliescu, în vol. Căsătoria…, cit. supra, p. 235 și urm.
2 În acest sens, Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 322/1979, în R. R. D. nr. 6/1979, p. 47; Trib.
Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1992/1976, în R. R. D. nr. 6/1977, p. 58; Trib. Supr., sec ț. civ., dec.
2016/1976, în C. D. 1976, p. 163.

soț, sau, dac ă soțul “tabular” se opune, cel ălalt va putea solicita, pe calea ac țiunii în constatare (art.111
Cod.proc. civ.), stabilirea dreptului s ău de proprietate în dev ălmășie asupra bun ului.1
În cazul construc țiilor edificate de so ți pe terenul proprietatea unuia dintre ei, intră în conflict
două prezum ții legale relative: pe de o parte cea consacrat ă de art. 482 Cod.civ., potrivit c ăreia
proprietarul terenului devine, prin accesiune, proprietarul construc ției ridicate asupra fondului (cu
condiția ca între proprietarul terenului și constructor s ă nu existe o conven ție sau o alt ă situație legal ă
din care s ă rezulte un drept de superficie în favoarea constructorului), iar pe de alt ă parte prezum ția de
comunitate stabilit ă prin art. 30 alin. 1 Cod.fam. Care dintre aceste prezum ții are înâietate? Regula este
că, indiferent care dintre so ți e titularul dreptului de proprietate asupra terenului, dac ă edificarea
construc ției a avut loc în timpul c ăsătoriei, aceasta va deveni obiect al dreptului de proprietate
devălmașă al soților; asupra terenului, so țul neproprietar al fondului dobânde ște un drept de superficie,
în baza art. 30 Cod.fam.2
În cazul construc țiilor edificate de so ți pe terenul proprietatea unei ter țe persoane , ne
intereseaz ă, în primul rând, stabilirea naturii drepturilor ce revin constructorilor în intervalul de timp
cuprins între edificarea construc ției și data invoc ării accesiunii de c ătre proprietarul terenului; din acest
moment, al invoc ării accesiunii, problema se simplific ă, întrucât proprietarul terenului devine
indiscutabil și proprietarul construc ției, iar constructorul dobânde ște un drept de crean ță împotriva
proprietarului obligat s ă-l despăgubeasc ă potrivit distinc țiilor din art. 494 Cod.civ.
Situația construc țiilor edificate de ter ți pe terenul proprietate comun ă a soților se determin ă
potrivit distinc țiilor de mai sus. A șadar, so ții proprietari asupra terenului dobândesc, prin accesiune,
dreptul de proprietate asupra construc ției – afar ă de cazul în care opteaz ă pentru demolarea acesteia
(ceea ce este posibil doar în cazul relei-credin țe a constructorului), desp ăgubirile ob ținute în calitate de
proprietari fiind bun comun al ambilor so ți – care va intra în compunerea masei de bunuri comune;
datoria corelativ ă dreptului de crean ță al constructorului este comun ă, fiind incidente, în opinia noastr ă,
prevederile art. 32 lit. b. Cod.fam. (obliga ții contractate de so ți împreun ă).
Locuințe construite sau cump ărate prin întrebun țarea de credite Dreptul de proprietate asupra
locuinței construite cu credit se transmite beneficiarului odat ă cu predarea acesteia și nu la executarea
integral ă a contractului de împrumut. Aceasta înseamn ă că locuința construit ă de soți în timpul c ăsătoriei
prin întrebuin țarea de credite, preluat ă de aceștia în timpul c ăsătoriei, constituie în întregime proprietatea
lor și este supus ă prezum ției de comunitate a art. 30 Cod.fam., indiferent de ratele achitate și fără să
intereseze dac ă împrumutul a fost acordat ambilor so ți sau numai unuia dintre ace știa.3 Ratele scadente
vor fi avute în vedere în eventualitatea unui partaj anterior ramburs ării integrale a împrumutului.
Îmbunătățiri și reparații aduse unor construc ții în timpul c ăsătoriei Lucrările de îmbun ătățiri
și repara ții, efectuate de so ți sau numai de unul dintre ei dar prin întrebuin țarea de mijloace comune, la
construc ția proprietatea exclusiv ă a unuia dintre so ți, în principiu, nu sunt de natur ă să atenteze la
calitatea acestuia de bun propriu. Cu toate repara țiile și îmbun ătățirile aduse, bunul nu poate fi
considerat ca fiind dobândit în timpul c ăsătoriei pentru a atrage aplicabilitatea prezum ției de comunitate
din art. 30 Cod.fam. Sporul de valoare înregistrat de imobil va constitui îns ă bunul comun al so ților.4

1 În sensul c ă apartamentul cump ărat în timpul c ăsătoriei numai pe numele unuia dintre so ți
este comun chiar și atunci când actul de dobândire a fost realizat f ără știrea celuilalt so ț ori
prin întrebuin țarea de manopere frauduloase, C. S. J., sec ț. civ., dec. nr. 1220/1994, în revista
“Dreptul” nr. 5/1995, p. 76-77; C. S. J., sec ț. civ., dec. nr. 671/1993, în revista “Dreptul” nr.
7/1994, p. 82-83.
2 Este singura ipotez ă în care dreptul de superficie se na ște ex lege . Pentru dezvolt ări, L. Pop,
Dreptul de proprietate și dezmembr ămintele sale, Editura Lumina LEX, Bucure ști, 1996, p.
216.
3 Trib. Supr,., sec ț. civ., dec. nr. 1799/1982, în C. D.1982, p. 8-10; Trib. Supr., sec ț. civ., dec.
nr. 1079/1979, în R. R. D. nr. 1/1979, p. 51.
4 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1960, pct. 3, cit. supra. În acela și
sens, Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr.479/1984, în C. D. 1984, p. 148; Trib. Supr., sec ț. civ., dec.

Plusul valoric adus construc ției va intra în comunitate și atunci când imobilul este proprietatea indiviz ă a
unuia dintre so ți împreun ă cu alte persoane. Esen țial este ca bunul s ă fi înregistrat o cre ștere valoric ă,
fiindcă lucrările de repara ții și recondi ționări impuse de uzura normal ă a bunului, determinat ă de
folosința în comun a acestuia în timpul c ăsătoriei sunt inerente și obișnuite, dar ele nu atrag un spor de
valoare, ca atare costul lor nu reprezint ă un bun comun.1
Când îns ă în urma lucr ărilor de îmbun ătățiri de mare amploare bunul propriu al unuia dintre so ți
s-a transformat în asemenea m ăsură încât, practic, a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel ini țial,
bunul în întregul s ău va trebui considerat ca fiind dobândit în timpul c ăsătoriei, a șadar cumun al ambilor
soți.2 Fiind vorba de o stare de fapt, urmeaz ă ca instan ța să stabileasc ă în concret, pe baza probelor
administrate în cauz ă, dacă într-adev ăr investi țiile făcute de so ți la imobilul propeietate exclusiv ă a
unuia dintre ei au schimbat natura juridic ă a bunului, transformându-l într-unul nou, comun al ambilor
soți.3
4. Situația unor terenuri
Terenurile dobândite de so ți anterior intr ării în vigoare a Legii nr. 18/1991 î și păstrează calitatea
de bun comun sau propriu, potrivit distinc țiilor de mai sus.
Terenurile dobândite în temeiul Legii nr. 18/1991 prin reconstituirea dreptului de proprietate vor
fi comune ambilor so ți sau proprii unuia dintre so ți, după cum în momentul cooperativiz ării sau a
trecerii terenului în proprietatea statului imobilul era comun sau propriu. Ne referim, bineîn țeles, la
ipoteza în care reîmpropriet ărirea are loc fa ță de fo știi sau fostul proprietar, fiindc ă terenurile
redobândite de mo ștenitorii titularului,4 în principiu, devin bunuri proprii ale so țului mo ștenitor, potrivit
art. 31 lit. b. Cod.fam.
Terenurile dobândite în proprietate prin împropriet ărire, în condi țiile Legii nr. 18/1991, vor fi
comune ambilor so ți, dacă atribuirea are loc în timpul c ăsătoriei.
5. Dreptul de folosin ță asupra locuin ței poate fi dobândit potrivit Legii locuin ței nr. 114/19945
sau potrivit dreptului comun, art.1410-1453 Cod.civ. – în cazul locuin țelor proprietate particular ă situate
în mediul rural, precum și a celor din mediul urban care la data de 1 ianuarie 1990 nu au format obiectul
unui contract de închiriere.6
Substan ța patrimonial ă a acestui drept este neîndoielnic ă. În ceea ce prive ște dreptul de folosin ță
asupra locuin ței dobândit în condi țiile Codului civil, caracterul de bun propriu sau de bun comun se
determin ă în func ție de momentul încheierii contractului de loca țiune; cât prive ște contractele de

nr. 19/1982, în C. D. 1982, p. 119-120; Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1777/1981, în C. D.
1981, p. 145.
1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1751/1974, în Legisla ția familiei …, p. 341-342.
2 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1960, pct. 3, cit. supra. În acela și
sens, Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 724/1985, în R. R. D. nr. 3/1986, p. 70; Trib. Supr., sec ț.
civ., dec. nr. 479/1984, în C. D., 1984, p. 148; Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1277/1981, în R.
R. D. nr. 4/1982, p. 67.
3 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 724/1985, cit. supra.
4 Potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 18/1991, de prevederile legii beneficiaz ă, între al ții,
moștenitorii persoanelor îndrept ățite la reconstituire; se apreciaz ă în mod constatnt c ă prin
moștenitori se în țeleg atât succesorii legali cât și cei testamentari. A se vedea, Fr. Deak,
Moștenirea legal ă, Editura “Actami”, Bucure ști, 1994, p. 85.
5 Republicat ă în Monotirul Oficial, partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997, modificat ă și
completat ă în repetate rânduri: O. U. G. nr. 44/1998, O.U.G. nr. 460/1998; O. G. nr. 73/19999;
legea nr. 145/1999; O. U. G. nr. 127/1999; O. U. G. nr. 215/1999; O. U. G. nr. 22/2000; O. U.
G. nr. 98/2000.
6 Potrivit art. 5 din Legea nr. 17/1994, prelungirea (reînnoirea) de drept a contractelor de
închiriere nu se aplic ă contractelor de închiriere încheiate de chiria și cu proprietari particulari
după 1 ian. 1990; aceasta înseamn ă că la exprirarea termenului prev ăzut în contractul de
închiriere, proprietarul poate cere evacuarea chiria șului, iar în cazul contractelor încheiate pe
o perioad ă nedeterminat ă ori dac ă a operat tacita reloca țiune, contractul înceteaz ă prin
denunțare unilateral ă, potrivit dreptului comun (art. 1436-1438, art. 1452 Cod. civ.).

închiriere încheiate în condi ții derogatorii de la dreptul comun, drepturile conferite prin acestea nu pot fi
incluse nici în masa bunurilor comune, dar nici în masa bunurilor proprii.
6. Fructele și productele Se admite unanim c ă fructele și veniturile bunurilor comune ale so ților
aparțin comunit ății; în schimb, calificarea juridic ă a fructelor și veniturilor bunurilor proprii ale unuia
dintre so ți a suscitat unele discu ții în literatura de specialitate.
Unii autori, pornind de la constatarea c ă fructele sunt accesorii bunului frugifer, afirm ă că ele se
cuvin proprietarului în temeiul accesiunii (art. 483 Cod.civ.). Culegerea fructelor este un drept izvorât
din dreptul de proprietate care, pentru a fi complet, trebuie s ă cuprind ă și pe acela al dobândirii
fructelor,1 cu amendamentul c ă fructele vor fi totu și comune, dac ă sunt rezultatul muncii comune a
soților.2
Într-o alt ă teză, fructele și veniturile bunurilor proprii sunt considerate comune; pe de o parte,
aceste bunuri nu sunt cuprinse în enumerarea limitativ ă din art. 31 Cod.fam., iar pe de alt ă parte, art. 30
alin.1 Cod.fam., nu leag ă calitatea de bun comun de modul de dobândire a acestuia, printre modurile de
dobândire a dreptului de proprietate aflându-se și accesiunea.3 Practica judiciar ă este favorabil ă acestei
din urm ă opinii. Productele reprezint ă valoarea de înlocuire a bunului, ca atare vor fi considerate bunuri
comune sau bunuri proprii în func ție de apartenen ța la unul sau altul din patrimonii a bunului din care
rezultă.

Secțiunea a IV-a
Dovada bunurilor so ților

Dovada bunurior comune Potrivit art. 30 alin. 1 Cod.fam., bunurile dobândite în timpul
căsătoriei de oricare dintre so ți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune, calitate care, a șa cum se
stipuleaz ă în alineatul 3 al aceluia și text, nu trebuie dovedit ă. Prezum ția de comunitate a bunurilor
soților are caracter legal și este relativ ă (iuris tantum ), așadar poate fi r ăsturnată prin proba contrar ă –
afară de mărturisirea calit ății de bun propriu, pretins ă de partea advers ă.4
Dovada bunurilor proprii ale so ților Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în
aplicare a Codului familiei și a Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice,
stabilește: “dovada c ă un bun este propriu se va putea face, între so ți, prin orice mijloc de prob ă”.

Secțiunea a V-a
Drepturile so ților asupra bunurilor comune și proprii

§1. Prezum ția mandatului tacit reciproc între so ți

Art. 35 Cod.fam. dispune c ă “soții administreaz ă și folosesc împreun ă bunurile comune și dispun
tot astfel de ele (alin. 1); oricare dintre so ți, exercitând singur aceste drepturi este socotit c ă are și
consimțământul celeuilalt so ț. Cu toate acestea, nici unul dintre so ți nu poate înstr ăina și nici nu poate

1 În acest sens, I. Albu, op. cit ., p. 144-145; I. P. Filipescu, p. cit ., p.122; Al. Bacaci, op. cit ., p.
58; M. Banciu , op. cit ., p. 75;
2 I. Albu, op. cit ., p. 145.
3 E. Safta-Romano, Considera ții teoretice și practice referitoare la regimul juridic al
fructelor, în R. R. D. nr. 3/1989, p. 23-34; D. Ștefănescu, Regimul legal al fructelor produse
de bunurile proprii în timpul c ăsătoriei, în R. R. D. nr. 5/1968, p. 75-82; R. Petrescu, Examen
al practicii judiciare a Tribunalului Suprem în materie civil ă, în R. R. D. nr. 9/1977, p. 39.
4 O. Căpățînă, în Tratat de drept civil, cit. supra, p. 300; în schimb, se apreciaz ă că ar fi
valabile acele conven ții prin care so ții ar recunoa ște caracterul comun al unor bunuri
dobândite în timpul c ăsătoriei. A se vedea, A. Iona șcu, Probele în procesul civil, Editura
Științifică și Enciclopedic ă, Bucure ști, 1969, p. 89.

greva un teren sau o construc ție ce face parte din bunurile comune, dac ă nu are consim țământul expres
al celuilalt so ț” (alin. 2 ).
Regula mandatului tacit reciproc între so ți constituie principala particularitate a exercit ării
drepturilor so ților privitoare la comunitatea de bunuri și, fiind indisolubil legat ă de calitatea de so ț,
funcționează pe toat ă durata c ăsătoriei, chiar în perioadele de separa ție faptic ă.1 Acesta este cadrul
general al prezum ției mandatului tacit reciproc de reprezentare între so ți. Mecanismul prin care
funcționează face necesare câteva sublinieri.
Dreptul de opunere nu este prev ăzut în mod expres, îns ă rezultă neîndoios din textul de referin ță
– art. 35 Cod.fam. – care, în alineatul 2, stabile ște că soțul care încheie actul juridic “este socotit c ă are
și consim țământul celuilalt so ț”. Opunerea, chiar dovedit ă, nu va produce efecte fa ță de ter țul
contractant de bun ă-credință; până la proba contrar ă, orice ter ț este considerat de bun ă-credință (art.
1899 alin. 2 Cod.civ.).
Din interpretarea dispozi țiilor art. 35 alin. 2 Cod. fam. rezult ă că dreptul de reprezentare este
recunoscut so ților în privin ța actelor de dispozi ție, dacă au ca obiect bunuri mobile comune, indiferent
de valoarea lor.
Art. 35 alin. 2 Cod. fam., instituind prezum ția mandatului tacit reciproc, stabile ște prin teza
finală a textului o important ă derogare de la regula de principiu: “nici unul dintre so ți nu poate înstr ăina
și nici nu poate greva un teren sau o construc ție care face parte din bunurile comune, dac ă nu are
consimțământul expres al celuilalt so ț”.
Așadar, în cazul actelor de înstr ăinare sau de grevare a imobilelor comune, consim țământul
soțului neparticipant la realizarea actului juridic nu se mai presupune – cum se întâmpl ă în cazul actelor
de administrare, de folosin ță sau de dispozi ție oneroas ă mobiliar ă – ci trebuie exprimat în mod expres,
cu valoare de condi ție a valabilit ății actului de dispozi ție încheiat.
Nulitatea relativ ă a actului juridic de dispozi ție asupra imobilului comun, s ăvârșit în lipsa
consimțământului expres al unuia dintre so ți își va produce efectele f ără a distinge dup ă cum ter țul
dobânditor a fost de bun ă-credință sau de rea-credin ță.

§ 2. Drepturile so ților asupra bunurilor proprii

În privin ța acelor bunuri care, potrivit art. 31 lit. a-f Cod. fam. sunt considerate proprii ale unuia
dintre so ți, în principiu, titularul exercit ă atributele posesiei, folosin ței și dispozi ției potrivit dreptului
comun.
Acțiunea în revendicarea bunului propriu îndreptat ă împotriva celuilalt so ț este admisibil ă, iar
restituirea bunurilor de uz personal, precum și a celor destinate exercit ării profesiei poate fi ob ținută
inclusiv pe calea procesual ă sumară a ordonan ței președințiale,2 cu respectarea cerin țelor stabilite prin
art. 581-582 Cod. proc. civ.

Secțiunea a VI-a
Împărțirea bunurilor comune în timpul c ăsătoriei

§ 1. Considera ții generale

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 847/1985, în R. R. D. nr. 3/1986, p. 69; Trib. Supr., sec ț. civ.,
dec. nr. 984/1985, în R. R. D. nr. 4/1986, p. 61;
2 Al. Bacaci, op. cit., p. 141;Trib. jud. Satu-Mare, dec. civ. nr. 383/1973, în R. R. D. 91974, p.
64.

1. Împărțirea bunurilor comune la cererea unuia dintre so ți Așa cum stipuleaz ă art. 36 alin. 2
Cod. fam., “pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot
împărți prin hot ărâre judec ătorească și în timpul c ăsătoriei. Bunurile astfel împ ărțite devin bunuri
proprii. Bunurile neîmp ărțite, precum și cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri comune”.
Sunt supuse partajului bunurile comune existente în momentul realiz ării împ ărțelii, fie în
totalitatea lor, fie numai în parte.
Partajul are caracter definitiv, în sensul c ă bunurile atribuite fiec ăruia dintre so ți devin bunuri
proprii ale acestuia, considerându-se c ă au fost proprii chiar din momentul dobândirii lor – dat fiind
caracterul declarativ al partajului –, în consecin ță bunurile atribuite nu vor putea face obiectul unui nou
partaj, nici în timpul c ăsătoriei, nici la desfacerea acesteia.
Măsura extrem ă a împărțirii bunurilor comune în timpul c ăsătoriei nu înl ătură regimul legal al
comunit ății matrimoniale, nici dac ă poartă asupra masei de bunuri comune în întregul s ău, pentru c ă
bunurile ce se vor dobândi de c ătre oricare dintre so ți consecutiv partajului vor fi comune, la fel și
bunurile care, în cazul partaj ării numai în parte a bunurilor comune, nu au fost cuprinse în masa de
împărțit.
Partajarea bunurilor comune în timpul c ăsătoriei se poate realiza exclusiv pe cale judiciar ă.
Procedura de urmat este cea prev ăzută prin art 673 ¹-673¹4 Cod. proc. civ., aplicabil ă pentru judecata
oricărei cereri de împ ărțeală privind bunuri asupra c ărora părțile au un drept de proprietate comun ă,
afară dacă însăși legea stabile ște o altă procedur ă (art. 673 ¹ Cod. proc. civ.).1
Dreptul la ac țiune are caracter personal, deci poate fi exercitat numai de c ătre unul dintre so ți;
decesul unui so ț survenit în timpul procesului de partaj atrage solu ția de respingere a cererii ca fiind
lipsită de obiect, judecata neputând fi continuat ă de mo ștenitorii defunctului, urmând ca so țul
supravie țuitor să-și valorifice preten țiile în cadrul procedurii succesorale.2
Din punct de vedere material, instan ța competent ă este judec ătoria, desemnat ă prin art. 1 alin. 1
Cod. proc. civ. s ă rezolve, în prim ă instanță, toate procesele și cererile, afar ă de cele date prin lege în
competen ța altor instan țe. Teritorial, competen ța revine judec ătoriei de la domiciliul pârâtului, sau, dac ă
domiciliul acestuia este în str ăinătate sau domiciliul s ău nu este cunoscut, la instan ța reședinței sale din
țară (art.5 Cod. proc. civ.). Prin derogare de la aceast ă normă de competen ță teritoarial ă de drept comun,
dacă printre bunurile supuse partajului se afl ă și un imobil, va fi competent ă instan ța în cărei
circumscrip ție se afl ă situat bunul imobil; dac ă imobilul este situat în circumscrip țiile mai multor
instanțe, cererea se va face la instan ța domiciliului sau re ședinței pârâtului, dac ă acestea se afl ă în vreuna
din circumscrip țiile indicate, în caz contrar, la oricare din instan țele în circumscrip țiile cărora se afl ă
imobilul (art. 13 alin. 1 și 2 Cod.proc.civ.).
2. Împărțirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unia dintre so ți În
conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 Cod. fam., “dup ă urmărirea bunurilor proprii ale so țului
debitor, creditorul s ău personal poate cere urm ărirea bunurilor comune, îns ă numai în m ăsura necesar ă
pentru acoperirea crean ței sale”.
Dreptul creditorilor personali ai oric ăruia dintre so ți de a cere împ ărțirea bunurilor comune
ambilor so ți constiuie o m ăsură de excep ție prin care se atenueaz ă dispozi țiile restrictive ale art. 33 alin.
1 Cod. fam., potrivit c ărora “bunurile comune nu pot fi urm ărite de creditorii personali ai unuia dintre
soți”. Așadar, cu toate c ă legea interzice creditorilor personali ai so ților urm ărirea bunurilor f ăcând parte
din comunitatea matrimonial ă, lasă deschis ă calea realiz ării integrale a crean ței pe seama bunurilor
proprii ale debitorului, recunoscând creditorilor prsonali dreptul de a cere împ ărțirea bunurilor comune
ale soților, astfel c ă urmărirea început ă asupra patrimoniului propriu poate continua, dup ă epuizarea
acestuia, asupra bunurilor devenite prin efectul partajului bunuri proprii ale so țului debitor.

1 Capitolul VII ¹ din Codul de procedur ă civilă, intitulat “Procedura împ ărțelii judiciare”,
reunind art. 673 ¹-673¹4, a fost introdus prin O.U.G. nr. 138/2000.
2 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 214/1975, în C.D. 1975, p. 149; Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr.
2947/1973, în C.D. 1973, p. 251.

Secțiunea a VI-a
Datoriile so ților

1. Categoriile de datorii comune ale so ților Potrivit art. 32 lit. a-d Cod.fam. sunt datorii ale
comunit ății, urmând ca so ții să răspundă cu bunurile lor comune, urm ătoarele :
a) cheltuielile f ăcute cu administrarea oric ăruia dintre bunurile lor comune;
b) obliga țiile contractate împreun ă de către soți;
c) obliga țiile contractate de c ătre fiecare dintre so ți pentru împlinirea nevoilor obi șnuite ale
căsniciei;
d) obliga ția de a repara prejudiciul cauzat prin însu șirea ilicit ă a unor bunuri proprietate public ă,
dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale so ților.
Urmărirea bunurilor so ților de către creditorii comuni ai acestora În materie de datorii ale
soților regula de principiu, desprins ă din prevederile art. 33-34 Cod.fam., este c ă datoriile comune se
acoperă din masa bunurilor comune, iar cele proprii, din patrimoniul propriu al so țului debitor.
Pentru crean țele enumerate de art. 32 lit. a-d Cod.fam. vor fi urm ărite bunurile comune ale
soților. Și, întrucât legiuitorul prezum ă calitatea de bun comun în privin ța oricăruia din bunurile
dobândite în timpul c ăsătoriei (art. 30 alin. 1 Cod.fam.), calitate ce nu trebuie dovedit ă (art. 30 alin. 3
Cod.fam.), creditorul urm ăritor nu va fi nevoit s ă probeze apartenen ța la comunitate a bunului asupra
căruia poart ă urmărirea. So țul interesat are îns ă posibilitatea s ă răstoarne prezum ția de comunitate și
astfel s ă evite executarea silit ă asupra unor bunuri, dovedind c ă acestea au fost dobândite anterior
căsătoriei sau c ă fac parte din celelalte categorii de bunuri proprii conform art. 31 Cod.fam.
Datoriile comune ale so ților îndrept ățesc titularul dreptului de crean ță ca, dup ă epuizarea
bunurilor comune f ără ca datoria s ă fi fost în întregime acoperit ă, să continue urm ărirea asupra bunurilor
proprii ale so ților (art. 34 Cod. fam.). Aceast ă ordine de urm ărire a bunurilor aflate în patrimoniile
soților – mai întâi cele comune, și numai în m ăsura în care acestea au fost insuficiente, în subsidiar,
bunurile proprii ale fiec ăruia din so ți – este imperativ ă, urmând a fi respectat ă chiar dac ă soții ar fi
obligați în solidar.

2. Datoriile personale ale so ților Datoriile so ților sunt comune numai dac ă legea, prin art. 32 lit.
a-d Cod. fam., le calific ă astfel în mod expres. În consecin ță, orice alte datorii sau cheltuieli ale fiec ăruia
dintre so ți vor fi considerate datorii personale ale acestuia.
Potrivit art. 33 alin. 1 Cod. fam., creditorii personali vor putea urm ări numai bunurile proprii ale
soțului debitor, nu și cele cuprinse în comunitatea matrimonial ă. Când îns ă bunurile proprii ale
debitorului sunt neîndestul ătoare, în limitele necesare acoperirii restului de crean ță, creditorul personal
este îndrept ățit să solicite, pe cale judec ătorească, partajarea bunurilor comune, a șa cum stabile ște art. 33
alin. 2 Cod. fam.; în acest fel bunurile care vor fi atribuite so țului debitor devin proprii ale acestuia, ceea
ce permite continuarea urm ăririi asupra patrimoniului propriu al debitorului personal.

C A P I T O L U L III
D E S F A C E R E A C Ă S Ă T O R I E I

Secțiunea I

Modalități de desfacere a c ăsătoriei

După cum rezult ă din prevederile cuprinse în art. 38 Cod.fam., desfacerea c ăsătoriei poate fi
pronunțată fie la ini țiativa unuia dintre so ți, fie pe temeiul consim țământului ambilor so ți.

§ 1. Desfacerea c ăsătoriei la ini țiativa unuia dintre so ți

Din interpretarea art. 38 alin. 1 și 3 Cod.fam., potrivit c ărora “Instan ța judec ătorească poate
desface c ăsătoria prin divor ț atunci când, datorit ă unor motive temeinice, raporturile dintre so ți sunt grav
vătămate și continuarea c ăsătoriei nu mai este posibil ă”, respectiv, “Oricare dintre so ți poate cere
divorțul atunci când starea s ănătății sale face imposibil ă continuarea c ăsătoriei”, deducem urm ătoarele
condiții cumulative ale acestui tip de divor ț:
– existen ța unor motive temeinice;
– motivele temeinice invocate s ă fi vătămat grav rela țiile dintre so ți;
– continuarea c ăsătoriei să nu mai fie posibil ă;

§ 2. Desfacerea c ăsătoriei prin acordul so ților

Așa cum prevede art. 38 alin. 2 Cod.fam., “divor țul poate fi pronun țat și numai pe baza acordului
ambilor so ți, dacă sunt îndeplinite urm ătoarele condi ții:
a) până la data cererii de divor ț a trecut cel pu țin un an de la încheierea c ăsătoriei și
b) nu exist ă copii minori rezulta ți din căsătorie”.
La aceste cerin țe exprese se adaug ă una subîn țeleasă, cea a consim țământului valabil exprimat al
soților.

Secțiunea a II-a
Procedura divor țului

Desfacerea c ăsătoriei urmeaz ă o procedur ă special ă, reglementat ă prin art. 607-619
Cod.proc.civ., în țelelgând prin “procedur ă special ă” acel ansamblu de reguli care, într-o materie strict
determinat ă de lege, derog ă sub mai multe aspecte de la normele generale de procedur ă civilă,
completându-se îns ă cu normele dreptului comun în m ăsura necesar ă și compatibil ă.1 Sunt de semnalat
îndeosebi urm ătoarele caracteristici ale procedurii divor țului: dreptul de a cere desfacera c ăsătoriei este
recunoscut exclusiv so ților; determinarea instan ței competente teritorial urmeaz ă reguli speciale; asupra
unora dintre cererile accesorii sau incidentale instan ța de divor ț este obligat ă să statueze chiar și din
oficiu; admisibilitatea unora dintre mijloacele de prob ă propuse în dovedirea existen ței și temeiniciei
motivelor de divor ț invocate se apreciaz ă după criterii anume stabilite; actele de dispozi ție ale p ărților în
cursul procesului sunt lipsite de unele din restric țiile dreptului comun; în fine, hot ărârea de divor ț se
particularizeaz ă și ea, sub numeroase aspecte, de actele instan ței date în alte materii.
Dreptul de a cere desfacerea c ăsătoriei are caracter strict personal, deci fie c ă cererea este
fondată pe motive temeinice, fie c ă se întemeiaz ă pe acordul so ților, poate fi valorificat exclusiv de c ătre
soți.
Cuprinsul cererii de chemare în judecat ă Alături de men țiunile general-obligatorii pentru orice
cerere de chemare în judecat ă indicate de art. 112 Cod.proc.civ., în cererea de divor ț trebuie s ă se facă
arătarea numelui copiilor minori n ăscuți din căsătorie sau care au aceea și situație legal ă (de exemplu,

1 I. Deleanu, op. cit ., vol. III., p. 6.

minorul adoptat de ambii so ți), iar dac ă nu sunt copii minori, se va face o precizare expres ă în acest sens
(art. 612 Cod.proc.civ.).
Cererea principal ă, adică pretenția principal ă, este desfacerea c ăsătoriei. Întrucât reclamantul nu
poate ob ține divor țul invocând propria sa culp ă, el este ținut să arate în ce const ă culpa so țului pârât,
precum și dovezile care sus țin alega țiile sale.
Cererea principal ă poate fi înso țită de unele cereri accesorii, a c ăror solu ționare este dependent ă
de rezolvarea dat ă în cererea principal ă, în sensul c ă numai admiterea cererii în desfacerea c ăsătoriei
face posibil ă statuarea instan ței cu privire la cererile accesorii divor țului. Unele din aceste cereri
accesorii sunt obligatorii, urmând ca instan ța să se pronun țe chiar dac ă părțile nu au solicitat în mod
expres o statuare judec ătorească – încredin țarea copiilor minori ai so ților spre cre ștere și educare unuia
dintre p ărinți sau unei ter țe persoane, de aemenea stabilirea contribu ției părinților la cheltuielile de
creștere și educare a copiilor (art. 42 alin. 1 Cod.fam.), precum și, în opinia noastr ă, chestiunea numelui
comun al so ților dup ă desfacerea c ăsătoriei (art. 40 Cod.fam.) – altele sunt cereri accesorii facultative
care vor fi abordate de instan ță numai în prezen ța solicit ării exprese a cel pu țin uneia din p ărți –
stabilirea pensiei de între ținere în favoarea so țului aflat în nevoie (art. 41 alin. 2 și art. 86 Cod.fam.),
partajarea bunurilor comune so ților (art. 36 Cod.fam.), atribuirea locuin ței domiciliu conjugal.
Pretențiile din aceast ă din urm ă categorie pot fi valorificate în cadrul unui proces separat, ulterior
desfacerii c ăsătoriei.
Cererea reconven țională Soțul pârât nu este “condamnat” la atitudine pur defensiv ă în fața
cererii introductive a reclamantului, ci poate solicita și el divor țul pe calea cererii reconven ționale la
cererea principal ă în desfacerea c ăsătoriei. Avem în vedere, bineîn țeles, divor țul la ini țiativa unuia dintre
soți fiindcă, în ipoteza divor țului prin acordul so ților, în ceea ce prive ște preten ția principal ă (desfacerea
căsătoriei), cererea reconven țională este incompatibil ă cu temeiul cererii principale (acordul so ților).
Cererea reconven țională se solu ționează în toate cazurile împreun ă cu cererea reclamantului,
disjungerea nefiind posibil ă (art. 608 alin. 2 Cod.proc.civ.).
Instanța competent ă a se pronun ța asupra cererii de divor ț este judec ătoria în a c ărei
circumscrip ție se afl ă ultimul domiciliu comun al so ților dac ă, la data introducerii cererii, cel pu țin unul
dintre so ți își are domiciliul în raza acestei instan țe; dacă soții nu au avut un domiciliu comun, sau dac ă
nici unul dintre ei nu mai locuie ște în circumscrip ția judec ătorei de la ultimul domiciliu comun,
competen ța teritorial ă revine judec ătoriei de la domiciliul so țului pârât;1 când pârâtul nu are domiciliul
în țară, cererea va fi introdus ă la instan ța de la domiciliul reclalamntului (art. 607 Cod.proc.civ.).
Înfățișarea personal ă a soților în fa ța instanțelor de fond este obligatorie, stabilește art. 614
Cod.proc.civ. Cerin ța prezen ței personale a so ților înaintea instan țelor de fond – a șadar, în principiu,
părțile nu vor putea fi reprezentate ci doar asistate de un mandatar – este de asemenea derogatorie de la
dreptul comun care permite exercitarea drepturilor procesuale atât personal, cât și prin mandatar (art. 67
alin. 1 Cod.proc.civ.). Se urm ărește în acest fel asigurarea condi țiilor necesare solu ționării juste a cauzei,
căci părțile – și numai ele – sunt în m ăsură să ofere instan ței explica ții lămuritoare asupra rela țiilor
dintre so ți; pe de alt ă parte, instan ța are obliga ția de a încerca împ ăcarea p ărților, ceea ce reclam ă
prezența personal ă a soților în fa ța judecătorului.
În mod excep țional, reprezentarea este permis ă în urm ătoarele situa ții limitativ stabilite prin art.
614 Cod.proc.civ.: unul dintre so ți execut ă o pedeaps ă privativ ă de libertate; este împiedicat de o boal ă
gravă să se înfățișeze în fa ța instan ței; este pus sub interdic ție; are re ședința în str ăinătate. Sunt oare
incidente dispozi țiile amintite și în cazul divor țului prin consim țământ mutual? Discutabil. Legiuitorul,
instituind obliga ția președintelui instan ței ca, primind cererea de divor ț, să procedeze la verificarea
existenței consim țământului so ților, de asemenea obliga ția instan ței să verifice st ăruința soților în
desfacerea c ăsătoriei (art. 613 ¹ alin. 2 Cod.proc.civ.) a impus, credem, participarea personal ă a acestora.

1P. Perju, Probleme de drept civil și procesual civil din practica sec ției civile a Cur ții
Supreme de Justi ție, în revista “Dreptul”, nr. 11/2002, p. 251.

Probele în procesul de divor ț urmeaz ă un regim j uridic specific, derogatoriu de la dreptul
comun sub dou ă aspecte: unele din mijloacele de dovad ă admise în procedura comun ă sunt interzise în
materie de divor ț; dimpotriv ă, unele probe inadmisibile potrivit dreptului comun, sunt admisibile în
dovedirea motivelor de desp ărțenie.
Actele de dispozi ție ale părților se abat și ele de la dreptul comun, fiind de semnalat îndeosebi
următoarele particularit ăți:
Reclamantul din divor ț poate renun ța la cererea sa în tot cursul judec ății în fața instan țelor de
fond, chiar dac ă pârâtul se împotrive ște,1 însă renunțarea sa nu are nici o înrâurire asupra cererii
reconven ționale a pârâtului (art. 618 alin. 1 Cod. proc. civ). În lipsa cererii reconven ționale în desfacerea
căsătoriei, instan ța va lua act de renun țarea la judecat ă printr-o încheiere, iar p ărțile vor fi repuse în
situația anterioar ă procesului.2
Împăcarea so ților, posibil ă în orice faz ă a procesului, stinge ac țiunea de divor ț (art. 618 alin. 2
Cod.proc.civ.); într-o astfel de situa ție instan ța este obligat ă să ia act de împ ăcarea părților și să pronun țe
o hotărâre, nesusceptibil ă de apel sau de recurs.3
Măsuri provizorii în timpul procesului de divor ț Pe durata procesului de divor ț, în special în
scopul ocrotirii intereselor copiilor, instan ța poate dispune pe calea procedural ă sumară a ordonan ței
preșidențiale măsuri vremelnice cu privire la încredin țarea copiilor minori, la obliga ția de între ținere, la
alocația pentru copii și la folosin ța locuin ței comune (art. 613 ² Cod.proc.civ.). M ăsurile ordonate în
aceste condi ții au caracter vremelnic, în sensul c ă dureaz ă doar pân ă la soluționarea procesului de divor ț,
hotărârea final ă, dată în acțiunea de divor ț, desfiin țându-le în mod implicit.4
Hotărârea de divor ț se distinge de actul final de dispozi ție al instan ței din alte materii prin
câteva men țiuni particulare pe care trebuie s ă le cuprind ă.
Hotărârea de admitere a ac țiunii și, pe cale de consecin ță, a desfacerii c ăsătoriei, va indica în
primul rând culpa so țului sau a so ților în disolu ția căsătoriei. În principiu, ori de câte ori divor țul este
cerut pentru motive temeinice, dac ă partea a reu șit să facă dovada faptelor pretinse și reproșate celuilalt
soț, desfacerea c ăsătoriei va fi pronun țată din vina eclusiv ă a soțului pârât. Când acesta din urm ă a
formulat cerere reconven țională, desfacerea c ăsătoriei este posibil ă atât din vina ambilor so ți, cât și din
vina exclusiv ă a soțului reclamant, în func ție de cele constatate de instan ță în urma administr ării
probelor. Reamintim c ă instanța poate re ține culpa concurent ă a soților chiar dac ă numai unul dintre ei a
cerut divor țul, însă numai dac ă vinovăția concurent ă a soțului reclamant este grav ă și bine stablit ă, prin
natura sa ea îns ăși putând justifica m ăsura divor țului.
Legisla ția noastr ă permite îns ă și desfacerea c ăsătoriei f ără indicarea vinov ăției unuia sau
ambilor so ți. Potrivit art. 617 alin. 3 Cod.proc.civ., în cazurile prev ăzute de art. 38 alin. 2 Cod.fam.
(divorțul prin acordul so ților), instan ța va dispune desfacerea c ăsătoriei fără a pronun ța divorțul din vina
unuia sau a ambilor so ți. Interpretarea riguroas ă a textului invocat ar limita inciden ța divor țului “fără
culpă” strict la ipoteza expres vizat ă, a divor țului prin consim țământ mutual
La solicitarea ambilor so ți, instan ța nu va motiva hot ărârea prin care pronun ță divorțul (art. 617
alin. 2 Cod.proc.civ.).
Cel mai frecvent, la încheierea c ăsătoriei so ții opteaz ă pentru un nume comun, a șa încât, la
desfacerea c ăsătoriei, instan ța urmeaz ă să lămureasc ă și chestiunea numelui dup ă divorț. Soluțiile
posibile sunt cuprinse în art. 40 Cod.fam.:
– soții se învoiesc în sensul p ăstrării numelui de c ătre acela dintre ei care l-a dobândit prin efectul
încheierii c ăsătoriei

1 De drept comun, dup ă începerea dezbaterilor asupra fondului, reclamantul poate renun ța la
judecată numai cu acordul pârâtului (art. 246 Cod.proc.civ.).
2 În cazul renun țării la judecat ă, acțiunea nu poate fi respins ă ca rămasă fără obiect – C.S.J.,
secț.cont.adm., dec. nr. 2138/1998, în revista “Dreptul” nr. 5/1999, p. 143.
3 I. Leș, op. cit ., p. 121.
4 Trib. Supr., sec ț.civ., dec. nr. 1717/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, p. 58.

– în lipsa învoielii so ților, chiar în condi țiile opunerii uneia dintre p ărți, la cererea so țului
interesat și sub rezerva temeiniciei motivelor invocate, instan ța poate încuviin ța continuarea purt ării
numelui comun din c ăsătorie
– dacă nu a intervenit o învoial ă sau dac ă instanța nu a dat încuviin țare, fiecare dintre so ți va
relua numele avut înainte de încheierea c ăsătoriei, mai precis, numele avut la data încheierii c ăsătoriei
tocmai desf ăcute.
Asupra dreptului la între ținere al fostului so ț instanța se va pronun ța numai la cerere.
Atribuirea locuin ței comune și partajarea bunurilor comune dobândite în timpul c ăsătoriei vor fi
abordate de instan ța de divor ț numai în prezen ța cererii p ărții.
În fine, instan ța se va pronun ța, de asemenea la cerere, cu privire la repartizarea cheltuielile de
judecată.
Particuarit ăți sunt de semnalat și în ceea ce prive ște căile de atac susceptibile de a fi exercitate
împotriva hot ărârii de divor ț. Astfel, termenul de apel, ca și cel de recurs, este de 30 de zile socotit de la
data comunic ării hotărârii, dublu fa ță de cel alocat de drept comun acestor c ăi de atac. Pentru acelea și
considerente care impun prezen ța personal ă a reclamantului la judecata în fa ța primei instan țe, apelul
sau, dup ă caz, recursul reclamantului împotriva hot ărârii prin care a fost respins ă cererea de divor ț va fi
respins ca nesus ținut dac ă la judecat ă se prezint ă numai pârâtul (art. 619 alin. 2 Cod.proc.civ.). În
schimb, apelul sau recursul pârâtului se vor putea solu ționa în lipsa p ărții.
Hotărârea dat ă în materie de divor ț nu este supus ă revizuirii (art. 619 alin. ultim Cod.proc.civ.).
Hotărârea pronun țată pe temeiul acordului ambilor so ți este definitiv ă și irevocabil ă (art. 619
alin. 4 Cod.proc.civ.), ceea ce înseamn ă că vor putea fi atacate cu apel iar apoi cu recurs numai solu țiile
date în cererile accesorii divor țului, nu și în cererea principal ă care, practic, nu este altceva decât un
acord al so ților omologat de instan ță. Durata termenului de apel sau de recurs va fi și de astă dată de 30
de zile.1
Reamintim c ă decesul unuia dintre so ți survenit anterior r ămânerii irevocabile a hot ărârii
împiedic ă desfacerea c ăsătoriei, instan ța învestit ă procedând la închiderea dosarului constatând, potrivit
art. 37 Cod.fam., încetarea c ăsătoriei.
Comunicarea hot ărârii de divor ț serviciului de stare civil ă unde s-a întocmit actul de c ăsătorie
al soților se va face din oficiu, pentru a se face men țiunile corespunz ătoare în actele de stare civil ă (art.
48 din Legea nr. 119/1996).
Data desfacerii c ăsătoriei coincide, în raporturile dintre so ți, cu cea a r ămânerii irevocabile a
hotărârii de divor ț (art. 39 alin. 1 Cod.fam.).

Secțiunea a VII-a

§1. Efectele desfacerii c ăsătoriei în rela țiile dintre fo știi soți

1. Efectele divor țului asupra rela țiilor personale dintre fo știi soți Odată cu pierderea calit ății de
soț, înceteaz ă drepturile și obliga țiile personale reciproce dintre ace știa. Prin urmare, fo știi soți nu mai
sunt ținuți să-și acorde sprijin moral, se sting îndatoririle de fidelitate, de coabitare, precum și cele
conjugale.

1 C.S.J., sec ț. civ., dec. nr. 450/1991, în revista “Dreptul” nr. 1/1992, p. 112; Trib.Supr.,
secț.civ., dec. nr. 1599/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 76. Pentru opinia minoritar ă în literatura
de specialitate, potrivit c ăreia termenul special de 30 de zile stabilit de art. 619 alin. 1
Cod.proc.civ. vizeaz ă numai solu ția dată cu privire soarta c ăsătoriei și acele consecin țe directe
ale divor țului asupra c ărora instan ța este obligat ă să se pronun țe (încredin țarea copiilor minori,
stabilirea contribu ției fiecăruia dintre p ărinți la cheltuielile de cre ștere și educare ale copiilor),
a se vedea S. Vârtosu, notă la încheierea nr. 76/1970 a Trib.mun. Bucure ști, secț. a V-a civ., în
R.R.D. nr. 10/1970, p. 137-139.

2. Efectele divor țului asupra rela țiilor patrimoniale dintre fo știi soți Urmare a desfacerii
căsătoriei, înceteaz ă obligația reciproc ă de sprijin material, obliga ția soților de a contribui la sus ținerea
cheltuielilor c ăsniciei, precum și obliga ția legal ă de între ținere între so ți – luînd na ștere în condi țiile art.
41 alin. 2-5 Cod.fam, o nou ă obligație de între ținere, între fo știi soți; vocația succesoral ă reciproc ă se
stinge odat ă cu pierderea calit ății de soț.
Cel mai de seam ă efect prive ște însă comunitatea de bunuri a so ților. Art. 36 alin. 1 Cod.fam.
stabilește că “la desfacerea c ăsătoriei, bunurile comune se împart între so ți, potrivit învoielii acestora.
Dacă soții nu se învoiesc asupra împ ărțirii bunurilor comune, va hot ărî instan ța judecătorească.”

§ 2. Efectele desfacerii c ăsătoriei în rela țiile dintre p ărinți și copiii minori

1. Efectele desfacerii c ăsătoriei asupra rela țiilor personale dintre p ărinți și copii
Odată cu pronun țarea divor țului, instan ța este obligat ă să hotărască, chiar și din oficiu în lipsa
cererii p ărților, asupra încredin țării copiilor minori spre cre ștere și educare, în func ție de interesul
copiilor, fie unuia dintre p ărinți, fie, în mod excep țional, unei ter țe persoane sau familii, cu
consimțământul acesteia, ori unei institu ții de ocrotire (art. 42 alin. 1 și 2 Cod.fam.).
Părintele divor țat căruia i s-a încredin țat copilul exercit ă drepturile p ărintești cu privire la acesta
(art. 43 alin. 1 Cod.fam.). Cel ălalt părinte de ține dreptul de a avea leg ături personale cu copilul, precum
și dreptul de a veghea la cre șterea, educarea, înv ățătura și pregătirea profesional ă a acestuia (art. 43 alin.
3 Cod.fam.). Aceast ă repartizare a drepturilor și îndatoririlor între cei doi p ărinți operat ă prin art. 43 alin.
1 și 3 Cod.fam. este desemnat ă uneori în literatura de specialitate prin sintagma “scindare a ocrotirii
În tot cazul, modalit ățile de realizare a leg ăturilor personale dintre p ărinte și copil nu trebuie
restrânse în a șa măsură încât s ă fie lipsite de orice finalitate. De pild ă, încuviin țarea dat ă părintelui de a
avea leg ături personale cu copilul numai trei ore într-o singur ă zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul
autorității administra ției publice locale, în prezen ța unui membru al autorit ății tutelare, exclude dintr-un
început orice exerci țiu al acestui drept.1

2. Efectele desfacerii c ăsătoriei cu privire la rela țiile patrimonilae dintre p ărinți și copii
Dispunând desfacerea c ăsătoriei, instan ța de divor ț este obligat ă să stabileasc ă contribu ția
fiecăruia dintre p ărinți la cheltuielile de cre ștere, educare, înv ățătură și pregătire profesional ă (art. 42
alin. 3 Cod.fam.), într-un cuvânt, la cheltuielile de între ținere a minorului, chiar în lipsa unei cereri
exprese în acest sens și indiferent dac ă încredin țarea copilului s-a dispus la unul dintre p ărinți sau la o
terță persoan ă ori la o institui ție de ocrotire social ă.
Cuantumul între ținerii datorate se stabile ște în func ție de nevoile minorului și de mijloacele
fiecărui părinte. Învoiala p ărinților este admisibil ă dar, ca și în cazul învoielii privind încredin țarea
copilului, este necesar ă încuviin țarea instan ței (art. 42 alin. ultim Cod.fam.), pentru a se preveni
nesocotirea intereselor beneficiarului între ținerii.
Părintele c ăruia i s-a încredin țat copilul spre cre ștere și educare exercit ă în privin ța acestuia
drepturile p ărintești (art. 43 alin. 1 Cod.fam.), adic ă atât drepturile (dar și îndatoririle) privitoare la
persoana copilului, cât și cele referitoare la patrimoniul acestuia. Aceast ă din urm ă latură a ocrotirii
părintești are dou ă componente principale, anume dreptul și îndatorirea de a administra bunurile
copilului, precum și de a reprezenta minorul, sau, dup ă caz, de a-i încuviin ța actele civile (art. 105
Cod.fam.).
Dacă minorul a fost încredin țat unei ter țe persoane sau unei institu ții de ocrotire, instan ța,
dispunând aceast ă măsură, va decide care dintre p ărinți va exercita dreptul și îndatorirea de a administra
bunurile copilului și de a-l reprezenta sau de a-i încuviin ța actele civile (art. 43 alin. 2 Cod.fam.).

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 437/1975, în R. R. D. nr. 10/1975, p. 66.

C A P I T O L U L IV
ÎMPĂRȚIREA BUNURILOR COMUNE ALE SO ȚILOR LA DESFACEREA
CĂSĂTORIEI

Secțiunea I
Împărțirea bunurilor comune prin învoiala so ților

Cât prive ște obiectul învoielii so ților (foștilor soți) legea nu ofer ă nici o indica ție, ce-i drept, nici
limitări nu stabile ște. Prin urmare, o atare conven ție se poate rezuma la determinarea cotelor cuvenite
fiecăruia dintre coproprietari. Dac ă ulterior apar neîn țelegeri între p ărți și la formarea concret ă a loturilor
ce urmeaz ă a fi atribuite fiec ăruia dintre fo știi devălmași este solicitat prijinul instan ței, partajul se va
înfăptui potrivit cotelor deja stabilite conven țional.
Oricare s ă fie obiectul învoielii so ților sau fo știlor so ți, cu privire la drepturile stinse sau
recunoscute prin tranzac ția lor nu se vor putea formula noi preten ții.
Sub aspectul cerin țelor de form ă, în lipsa unor dispozi ții speciale, vor fi aplicabile regulile
dreptului comun.

Secțiunea a II-a
Împărțirea bunurilor comune ale so ților prin hot ărâre judec ătorească

Dacă și în măsura în care nu s-a reu șit împărțirea prin bun ă învoial ă a bunurilor comune
dobândite în timpul c ăsătoriei, oricare dintre cop ărtași se poate adresa instan ței de judecat ă în temeiul
art. 36 alin. 1 Cod.fam.
Cererea având ca obiect partajarea bunurilor comunitare poate fi promovat ă pe cale principal ă
sau, în cadrul solu ționării procesului de divor ț, pe cale accesorie sau incident ă (prin cerere
reconven țională).
Instanța competent ă material este judec ătoria sau tribunalul,1 dacă valoarea obiectului cererii
formulat ă pe cale principal ă este de peste 2 miliarde lei (art. 2 alin. 1 lit. b Cod.proc.civ.)2 și fără nici o
excepție judec ătoria, dac ă partajul se cere deodat ă cu divor țul.
Determinarea instan ței competent ă din punct de vedere teritorial are loc în func ție de calea
procedural ă aleasă de parte: în cazul cererii principale de partaj competen ța revine fie instan ței de la
domiciliul pârâtului (art. 5 Cod.proc.civ.) – când masa de împ ărțit cuprinde numai bunuri mobile, fie
instanței de la locul situ ării imobilului – când în masa supus ă împărțelii se cuprinde și un imobil (art. 13
Cod.proc.civ.); în cazul cererii de partaj accesorie desfacerii c ăsătoriei este competent ă instanța de divor ț

1 În aceast ă privință practica judiciar ă a cunoscut o evolu ție sinuoas ă. Uneori instan țele,
inclusiv cea suprem ă, au considerat c ă în materie de partaj competen ța de prim ă instanță
aparține numai judec ătoriilor, iar nu tribunalului, indiferent de valoarea bunurilor supuse
partajului. Doctrina nu încurajeaz ă asemenea tendin țe (a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi,
M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedur ă civilă prin Ordonan ța de urgen ță a
Guvernului nr. 138/2000,II, în revista “Dreptul” nr. 2/2001, p. 33), Curtea Suprem ă de Justi ție
fiind acuzat ă chiar c ă, printr-o interpretare for țată și discutabil ă a unor texte de lege de o
claritate f ără reproș, încearc ă să se degreveze de recursurile ce s-ar declara în cauze
soluționate în prim ă instanță de către tribunale – V. M. Ciobanu, M. Nicolae, notă la dec. nr.
3090/1999 a C.S.J., sec ț.civ., în revista “Dreptul”, nr. 2/2000, p. 149-156.
2 Până la modific ările și complet ările aduse Codului de procedur ă civilă prin O.U.G. nr.
138/2000 și O.U.G. nr. 59/2001, criteriul valoric indicat prin art. 2 alin. 1 lit. b. Cod.proc.civ.
era de 150.000.000. lei.

(stabilit ă potrivit distinc țiilor din art. 607 Cod.proc.civ.), chiar dac ă printre bunuri se afl ă și imobile
situate în circumscrip ția altei judec ătorii.
Judecata are loc potrivit dispozi țiilor cuprinse în Codul de procedur ă civilă, Capitolul VII ¹,
“Procedura împ ărțelii judiciare”, art. 673 ¹-673¹4.
Dreptul recunoscut fiec ăruia dintre fo știi soți de a sesiza instan ța nefiind prescriptibil extinctiv,
poate fi valorificat oricând.
Obiectul partajului îl constituie bunurile comune dobândite în timpul c ăsătoriei existente la data
cererii de partaj. Evaluarea judiciar ă se va face cu privire la bunurile r ămase în disput ă, fiind contestat ă
valoarea pretins ă de partea advers ă sau îns ăși existen ța bunului sau apartenen ța sa la comunitate, în
această din urm ă situație trebuind clarificat mai întâi dac ă bunul exist ă și apoi dac ă este comun. Bunurile
vor fi pre țuite luându-se în considerare valoarea de circula ție a acestora de la data judec ății iar nu pre țul
de achizi ție sau valoarea din momentul dobândirii
Spre deosebire de partajul fondat pe dreptul de proprietate comun ă pe cote-p ărți când fiec ărui
coproprietar îi revine o cot ă-parte abstract ă, ideală, sub form ă de frac ție nominal ă, titularii dreptului de
proprietate comun ă în dev ălmășie nu au determinat ă întinderea matematic ă a drepturilor lor. Este
caracteristica principal ă a comunit ății devălmașe în general și exprimat ă, reprezentativ, prin comunitatea
matrimonial ă a soților. Așa fiind, lichidarea propriu-zis ă a comunit ății de bunuri a so ților nu poate avea
loc fără a se determina în prealabil cotele-p ărți cuvenite fiec ăruia dintre codev ălmași.
Stabilirea judec ătorească a cotelor cuvenite fiec ărui codev ălmaș este etapa cea mai delicat ă a
judecății. Care sunt criteriile de aplicat, criterii aflate în consonan ță cu principiul echit ății împărțelii? În
tăcerea legii, potrivit practicii judiciare, instan ța chemat ă să hotărască asupra întinderii cotelor-p ărți va
ține seama de contribu ția efectiv ă a fiecăruia dintre fo știi soți la dobândirea bunurilor supuse partajului.
Este foarte important s ă reținem că stabilirea cotelor de contribu ție se face asupra întregii mase
de bunuri comune, în nici într-un caz nu se poate proceda la fixarea diferen țiată de cote pe categorii de
bunuri (bunuri imobile, bunuri mobile) sau pe bunuri individual determinate, chiar dac ă acestea ar avea
o valoare deosebit ă comparativ cu restul bunurilor comunitare. Unicitatea sub care se prezint ă
universalitatea juridic ă a bunurilor comune, privit ă ca o mas ă de drepturi și obliga ții, face ca, în mod
corelativ, la încetarea comunit ății împărțeala să se realizeze de asemenea prin unicitate de cote stabilite
pentru fiecare dintre so ți.
Dacă instanța a apreciat c ă judecata trebuie s ă parcurg ă ambele etape ale procedurii partajului,
concluziile sale privitoare la datele esen țiale și indispensabile înf ăptuirii partajului, anume bunurile
mobile și imobile supuse împ ărțelii, calitatea de coproprietari a p ărților, cota-parte ce se cuvine
fiecăruia, precum și creanțele reciproce n ăscute din starea de coproprietate, vor fi cuprinse în încheierea
de admitere în principiu (art. 673/6 teza I și art. 673 /5 alin. 1 Cod.proc.civ.). Încheierea are caracter
interlocutoriu, ceea ce înseamn ă că instanța nu poate reveni asupra celor statuate în “proiectul” de
împărțeală, iar hot ărârea final ă, prin care se des ăvârșește împărțeala, va fi traducerea în fapt a celor
constatate prin încheierea de admitere în principiu. Ca particularitate, încheierea de admitere în principiu
poate fi atacat ă separat cu apel (deci înainte de pronun țarea hot ărârii finale de c ătre aceea și instan ță),
dacă apelul prive ște stabilirea calit ății de coproprietar, cota-parte ce revine fiec ăruia ori masa bunurilor
supuse împ ărțelii. Dac ă însă această încheiere nu a fost atacat ă, sub aceste aspecte nu poate fi apelat ă
nici hot ărârea dat ă asupra fondului (art. 673/8 Cod.proc.civ.).
Când instan ța dispune de suficiente elemente probatorii, ea poate trece direct la solu ționarea
fondului.
În ceea ce prive ște modalit ățile concrete de înf ăptuire a partajului, ele sunt în num ăr de trei:
împărțeala în natur ă, atribuirea întregului bun unui coproprietar și vânzarea bunurilor.
Regula este împ ărțeala în natur ă. Partajul realizat prin modalitatea atribuirii tuturor bunurilor
unuia dintre fo știi soți, cu desp ăgubiri corespunz ătoare acordate celuilalt, trebuie privit ă ca măsură
subsidiar ă, aplicabil ă în acele situa ții în care împ ărțeala în natur ă nu este posibil ă ori este neeconomic ă,
ceea ce, evident, nu este cazul atunci când obiectul partajului îl constituie o mas ă de bunuri, mobile și
imobile. Oricum, este inadmisibil ă atribuirea în natur ă a bunului sau a tuturor bunurilor unuia dintre

copartajan ți cu obligarea acestuia la plata sultei cuvenite, cât ă vreme nu exist ă un acord al p ărților în
acest sens, iar fa ță de compunerea masei se împ ărțit este posibil s ă se dea fiec ăruia bunuri în natur ă.
Atribuirea bunului unui coproprietar parcurge, de regul ă, două etape: atribuirea provizorie și
atribuirea definitiv ă.
Prin derogare de la regula atribuirii provizorii a bunului, la cererea unuia dintre coproprietari,
instanța, ținând seama de împrejur ările cauzei, pentru motive temeinice, va putea s ă atribuie bunul direct
prin hot ărârea asupra fondului cauzei, stabilind totodat ă sumele ce se cuvin celorlal ți coproprietari,
precum și termenul în care este obligat s ă le plătească (art. 673/10 alin. ultim Cod.proc.civ.).
Dacă coproprietarul consemneaz ă imediat sumele cuvenite celorlal ți, instan ța îi va atribui bunul
fără să se mai parcurg ă etapa atribuirii provizorii, întrucât scopul urm ărit prin aceast ă procedur ă este
prin ipotez ă realizat.
În fine, vânzarea bunurilor supuse împ ărțelii reprezint ă o modalitatea extrem ă de lichidare a
comunit ății, la care se va recurge numai dac ă celelalte nu sunt aplicabile, fie pentru c ă bunurile nu pot fi
împărțite în natur ă sau atribuite unui coproprietar, deoarece nici unul nu a cerut ori to ți refuză acest
lucru, fie pentru c ă este modalitatea solicitat ă de toți coproprietarii.
Instanța poate dispune vânzarea bunurilor supuse împ ărțelii în totalitatea lor sau numai în parte.
Pentru bunurile nesupuse vânz ării, la cerere, se poate proceda la împ ărțirea în natur ă (art. 673/13
Cod.proc.civ.).
Potrivit art. 673/11 Cod.proc.civ., în cazul în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea
bunului ori, de și acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite
celorlal ți coproprietari, instan ța, prin încheiere susceptibil ă de apel, dispune vânzarea bunului, stabilind,
totodată, dacă vânzarea se va face de c ătre părți prin bun ă învoial ă ori de c ătre executorul judec ătoresc.
În cazul în care împ ărțeala nu poate fi realizat ă în nici una dintre modalit ățile de mai sus, instan ța
va hotărî închiderea dosarului (art. 673/14 alin. 3 Cod.proc.civ.).
Sub aspectul condi țiilor de fond și de form ă, hotărârea de împ ărțeală urmeaz ă regulile dreptului
comun în materie. În ceea ce prive ște căile de atac, avem de semnalat o particularitate a c ăii ordinare de
atac: apelul nu poate fi exercitat cu privire la aspecte rezolvate prin încheieri care puteau fi atacate
separat.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împ ărțite poate fi cerut ă înăuntrul termenului general
de prescrip ție de 3 ani (art. 6 din Decretul nr. 167/1958); dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite
poate fi dovedit în continuare cu hot ărârea de partaj, pentru c ă aceasta nu î și pierde puterea de lucru
judecat cu privire la masa partajabil ă, la calitatea de cop ărtași a părților și la cotele ce li se cuvin.

P A R T E A A III-A

FILIAȚIA FIREASC Ă ȘI FILIAȚIA ADOPTIV Ă

Noțiunea de filia ție

În sens larg, no țiunea de filia ție evoc ă legătura juridic ă existent ă între o persoan ă și ascenden ții
săi ca urmare a descenden ței biologice; în sens restrâns, aceea și noțiune desemneaz ă raportul de
descenden ță a unei persoane fa ță de părinții săi, legătura direct ă și imediat ă dintre un copil și părinții
săi.1
Privită în raport cu mama, filia ția poart ă denumirea de maternitate, iar în raport cu tat ăl, aceea de
paternitate.

1 A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, Filiația și ocrotirea minorilor, Editura
“Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, p. 14; C. Hamangiu, I. Rosetii-B ălănescu, Al. B ăicoianu, op. cit .,
vol. I, p. 283.

Legătura de filia ție poate fi din c ăsătorie – dac ă persoana s -a născut ori a fost conceput ă în
timpul c ăsătoriei părinților săi, cu men țiunea că nu intereseaz ă valabilitatea actului juridic al c ăsătoriei –
sau din afara c ăsătoriei – când fie p ărinții celui în cauz ă nu erau c ăsătoriți între ei la data concep ției sau
la data na șterii copilului fie, de și copilul s-a n ăscut cu statutul de copil din c ăsătorie, filia ția sa patern ă
prezumat ă a fost înl ăturată prin hot ărâre judec ătorească rămasă irevocabil ă.
Care e rostul acestei distinc ții între filia ția din c ăsătorie și filiația din afara c ăsătoriei? R ăspunsul
se află înscris în art. 63 Cod.fam.: “copilul din afara c ăsătoriei a c ărui filia ție a fost stabilit ă prin
recunoa ștere sau prin hot ărâre judec ătorească are, față de părinte și rudele acestuia, aceea și situație ca și
situația legal ă a unui copil din c ăsătorie”. Codul familiei a consacrat principiul egalit ății în fața legii a
copilului din afara c ăsătoriei cu cel din c ăsătorie,1 diferen țele rezumându-se la modalit ățile de stabilire a
filiației paterne.
Măsura proximit ății rudeniei dintre dou ă persoane este exprimat ă prin gradul de rudenie.
Urmând indica țiile art. 46 Cod.fam., gradul de rudenie se stabile ște astfel: în linie dreapt ă, numărându-se
generațiile (nașterile), în consecin ță copiii sunt rude de gradul I cu fiecare dintre p ărinți, rude de gradul
II cu bunicii etc.; în linie colateral ă, se vor num ăra genera țiile pe linie ascendent ă pornindu-se de la
persoana de referin ță și urcând pân ă la autorul (ascendentul) comun cu persoana fa ță de care determin ăm
gradul de rudenie, apoi num ărătoarea genera țiilor continu ă pe linie descendent ă, până la aceast ă din
urmă persoan ă, de exemplu, fra ții sunt rude de gradul II, pentru c ă avem o genera ție de la descendentul
A la părinte (ascendentul comun), plus o genera ție de la p ărinte la descendentul B.
În principiu, dovada rudeniei și a gradului de rudenie se face, atunci când se urm ăresc efecte de
stare civil ă, adică se tinde la înregistrarea sau modificarea st ării civile, cu actele de stare civil ă. Potrivit
art. 22 din Decretul nr. 31/1954, starea civil ă se dovede ște cu actele întocmite sau cu cele înscrise în
registrele de stare civil ă, actele de stare civil ă definindu-se ca înscrisuri autentice prin care se dovede ște
nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane (art. 1 din Legea nr. 119/1996). Din motive evidente, starea
civilă, implicit rudenia, nu poate fi dovedit ă cu ajutorul actelor de stare civil ă dacă întocmirea acestora a
fost omis ă ori refuzat ă sau, de și au fost întocmite, acestea fie s-au pierdut, fie au fost distruse în tot sau
în parte, fie nu este posibil ă procurarea din str ăinătate a ceritificatelor sau a extraselor de pe actele de
stare civil ă, astfel c ă dovada se va face prin orice mijloc de prob ă atât în fata instan țelor judec ătorești
chemate s ă se pronun țe în cazul în care ofi țerul de stare civil ă a refuzat s ă întocmeasc ă actul (art. 10 și
art. 16 din Legea nr. 119/1996), cât și în fața autorit ății administra ției publice competente s ă dispun ă
asupra reconstituirii actului de stare civil ă (art. 16 din Legea nr. 119/1996).
Dacă proba rudeniei serve ște altor interese decât ob ținerea unor efecte de stare civil ă, sunt
admise oricare din mijoacele de dovad ă permise de lege, cum ar fi proba testimonial ă, nefiind exclus ă
nici dovada cu actele de stare civil ă, fiindcă ceea ce se urm ărește este înlesnirea proba țiunii prin l ărgirea
mijloacelor aflate la îndemâna p ărților. Bun ăoară, dacă opoziția la căsătorie este fondat ă pe faptul
rudeniei în grad interzis între viitorii so ți, temeinicia opozi ției poate fi dovedit ă prin orice mijloc de
probă.

C A P I T O L U L I
F I L I A Ț I A F A Ț Ă DE M A M Ă

Secțiunea I
Mijloacele de stabilire a filia ției față de mamă. Noțiune. Enumerare.

1 Același principiu este consacrat de art. 10 din Conven ția european ă asupra statutului juridic
al copiilor n ăscuți în afara c ăsătoriei, încheiat ă la Strasbourg la 15 octombrie 1975, la care
România a aderat prin Legea nr. 101/1992.

Filiația matern ă rezultă din faptul material al na șterii copilului de c ătre o anumit ă femeie.
Intereseaz ă, așadar, dou ă elemente de fapt:
– împrejurarea c ă o anumit ă femeie a dat na ștere unui copil;
– identitatea copilului care revendic ă maternitatea cu aceea a copilului n ăscut de femeia
respectiv ă, în alte cuvinte, acest copil și nu un altul a fost n ăscut de femeie.
Starea civil ă a mamei la data na șterii copilului nu are nici o relevan ță la stabilirea leg ăturii de
filiație față de mam ă, întrucât Codul familiei admite acelea și mijloace de dovad ă fără a distinge dup ă
cum urmeaz ă a fi stabilit ă maternitatea din c ăsătorie sau din afara c ăsătoriei.1
Care sunt mijloacele de stabilire a maternit ății ? Cel mai frecvent, dovada se face cu certificatul
constatator al na șterii consolidat prin folosin ța stării civile conform acestui certificat (art. 47 alin. 2 și
art. 51 Cod.fam.). Când na șterea nu a fost înregistrat ă în registrul st ării civile sau copilul a fost trecut în
acest registru ca fiind n ăscut din p ărinți necunoscu ți, maternitatea sa poate fi stabilit ă prin recunoa șterea
mamei (art. 48 Cod.fam.). În sfâr șit, în cazul în care, din orice împrejur ări, dovada filia ției materne nu se
poate realiza prin certificatul constator al na șterii, precum și în situa ția în care se contest ă realitatea celor
cuprinse în certificatul de na ștere, stabilirea maternit ății se face în fa ța instan țelor judec ătorești prin
orice mijloc de prob ă (art. 50 Cod.fam.).

Secțiunea a II-a
Dovada filia ției față de mamă prin certificatul constatator al na șterii

Cele dou ă elemente care, unite fiind, indic ă legătura de filia ție matern ă – nașterea unui copil,
identitatea acestui copil cu aceea a copilului n ăscut de o anumit ă femeie – sunt, fiecare, împrejur ări de
fapt. În principiu, dovada faptelor juridice se poate face prin orice mijloc de prob ă admis de lege. Cu
toate acestea, interesul general al cunoa șterii identit ății fiecărei persoane a impus regula special ă potrivit
căreia stabilirea maternit ății se face prin certificatul constataor al na șterii (art. 47 Cod.fam.), cu
importante consecin țe asupra imaginii juridice a persoanei fiindc ă, în func ție de starea civil ă a mamei la
data na șterii sau al concep ției copilului, acesta va dobândii fie statutul de copil din afara c ăsătoriei cu
filiație patern ă necunoscut ă dar care poate fi stabilit ă, fie statutul de copil din c ăsătorie cu paternitatea
prezumat ă de legiuitor.
Certificatul constatator al na șterii îndepline ște două funcții importante: pe de o parte dovede ște
raportul de filia ție matern ă a titularului, iar pe de alt ă parte constiuie, fa ță de terți, dovada statutului
juridic al persoanei. Folosin ța stării civile (posesia de stat) unit ă cu actul de stare civil ă concordant
creează prezum ția absolut ă de existen ță legală a stării civile folosite, întrucât legiuitorul nu permite
reclama ția altei maternit ăți sau contestarea maternit ății rezultând din certificatul de na ștere conform cu
folosința stării civile (art. 51 Cod.fam.).
Eventualitatea subsituirii copilului, fie din eroare, fie prin fraud ă, nu poate fi cu des ăvârșire
exclusă. Pornind de aici, ar fi de re ținut dou ă idei: numai concordan ța folosin ței stării civile cu actul de
naștere face dovada absolut ă a filia ției față de mam ă, zădărnicind orice tentativ ă de reclama ție sau
contesta ție de maternitate (art. 51 Cod.fam.); când exist ă disonan ță între posesia de stat și certificatul
constatator al na șterii, actul de stare civil ă dovede ște raportul de filia ție matern ă doar cât ă vreme
maternitatea nu este contestat ă.
Acțiunea în contestarea maternit ății rezultând din actul de stare civil ă este admisibil ă în dou ă
ipoteze: posesia de stat nu corespunde st ării civile rezultând din certificatul de na ștere; persoana de ține

1 Aceasta spre deosebire de filia ția patern ă, când starea civil ă a mamei este cea care decide
inciden ța prezum țiilor legale de paternitate: dac ă ea era c ăsătorită la data na șterii sau a
concepției copilului, leg ătura de filia ție patern ă este prezumat ă în favoarea so țului mamei (art.
53 Cod.fam.); dac ă mama nu era c ăsătorită nici la data na șterii, nici la data concep ției
copilului, sau dac ă prezum ția de paternitate a so țului ori fostului so ț al mamei a fost înl ăturată,
copilul este din afara c ăsătoriei, nevoit s ă-și stabileasc ă paternitatea fie pe cale judec ătorească,
fie pe cale de recunoa ștere voluntar ă (art. 56 Cod.fam.).

numai certificatul constatator al na șterii, nu și folosin ța stării civile.1 În primul caz exist ă “numai”
discordan ță, în cel de-al doilea starea de drept este cu totul diferit ă de starea de fapt.
Este posibil ca o persoan ă să nu aib ă nici certificat de na ștere, nici posesie de stat. Ea nu are
deschis ă calea ac țiunii în contestarea filia ției, pentru c ă nu are ce dezmin ți de vreme ce în privin ța sa nu
opereaz ă vreo prezum ție de maternitate, dar este îndrept ățită să se adreseze instan ței cu o cerere având
ca obiect stabilirea filia ției față de mam ă; inițiativa poate fi preluat ă și de mam ă, care s ă facă
recunoa șterea voluntar ă a maternit ății.
Acțiunea în contestarea maternit ății este imprescriptibil ă și poate fi promovat ă de orice persoan ă
interesat ă, inclusiv, se în țelege, de copilul “beneficiar” al maternit ății pretins nereale. Dac ă cel ce
contestă maternitatea este însu și copilul, ac țiunea în justi ție are, de regul ă, dublu caracter: pe de o parte
de contestare a maternit ății rezultând din certificatul de na ștere sau, dup ă caz, din folosin ța stării civile,
iar pe de alt ă parte, de stabilire a adev ăratei filia ții față de mam ă.
Neconformitatea cu realitatea a maternit ății indicate de certificatul constatator al na șterii fiind un
fapt material, în dovedirea ac țiunii sunt admisibile oricare din mijloacele de prob ă reglementate de lege,
cu precizarea c ă acele men țiuni din actul de stare civil ă care reprezint ă constat ări personale ale ofi țerului
de stare civil ă nu vor putea fi înl ăturate decât prin procedura înscrierii în fals.

Secțiunea a III-a
Stabilirea maternit ății prin recunoa șterea voluntar ă a mamei

Prin “recunoa ștere de maternitate” vom în țelege declara ția făcută de bun ăvoie de c ătre o femeie,
în oricare din formele prev ăzute de lege, prin care m ărturisește că este mama unui anumit copil.
Art. 48 alin. 1 Cod.fam. permite recunoa șterea voluntar ă de maternitate numai în urm ătoarele
cazuri:
– nașterea nu a fost înregistrat ă în registrul de stare civil ă, fiind irelevant ă cauza neînregistr ării –
nu au existat registre de stare civil ă, înregistrarea a fost omis ă etc;
– copilul a fost trecut în registrul de stare civil ă ca fiind n ăscut din p ărinți necunoscu ți.
Întrucât este vorba de situa ții de excep ție, dispozi țiile art. 48 al. 1 Cod.fam. nu pot fi extinse prin
analogie.
În conformitate cu prevederile art. 48 alin. 2 Cod.fam., sub sanc țiunea nulit ății absolute,
recunoa șterea de maternitate poate fi f ăcută numai în urm ătoarele forme:
– prin declara ție scrisă ori verbal ă, la orice serviciu de stare civil ă; înscrierea recunoa șterii se va
efectua în registrul de stare civil ă al localit ății unde a fost înregistrat ă nașterea (art. 17 alin. 1 din Legea
nr. 119/1996).
– prin înscris autentic, în țelegând prin “înscris autentic”, potrivit defini ției legale, acela “ce s-a
făcut cu solemnit ățile cerute de lege, de un func ționar public care are dreptul de a func ționa în locul în
care s-a f ăcut actul” (art. 1171 Cod.civ
– prin testament; se poate opta pentru oricare din formele de testament reglementate de lege.
Maternitatea astfel stabilit ă se va înscrie în actul de na ștere al copilului prin men țiune, la cerere
sau din oficiu (art. 44, 45 din Legea nr. 119/1996).
Recunoa șterea care nu corespunde adev ărului poate fi contestat ă de orice persoan ă interesat ă –
stabilește art. 49 Cod.fam.
În sfera “persoanelor interesate”, îndrept ățite să conteste pe cale judiciar ă mărturisirea de
maternitate vom include, în primul rând, însu și copilul recunoscut, apoi autoarea m ărturisirii de
maternitate precum și o altă femeie care ar pretinde c ă în realitate ea și nu autoarea recunoa șterii este
mama copilului. De asemenea justific ă un interes în a contesta recunoa șterea de maternitate mo ștenitorii

1 I. P. Filipescu, V. M. Ciobanu, Aspecte ale contest ării maternit ății, în R.R.D. nr. 3/1986, p.
19-25.

mamei, tat ăl copilului, în general oricine face dovada unui beneficiu material ori moral în a ob ține
înlăturarea raportului de filia ție.
Procurorul poate ini ția contestarea recunoa șterii de filia ție în temeiul dispozi țiilor de principiu
ale art. 45 alin. 1 Cod.proc.civ. conform c ărora “Ministerul Public poate porni ac țiunea civil ă ori de câte
ori este necesar pentru ap ărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdic ție și ale disp ăruților”.
Mama, autoarea m ărturisirii de filia ție, poate a șadar promova ac țiunea în contestarea maternit ății.
Dar oare dreptul s ău de a dezmin ți propria recunoa ștere nu contrazice caracterul irevocabil al
recunoa șterii? Nicidecum, fiindc ă nu are loc o retractare a m ărturisirii ci, prin ac țiunea în contestarea
recunoa șterii, se cere instan ței să stabileasc ă, pe baz ă de probe, faptul c ă recunoa șterea s-a f ăcut din
eroare.
Față de scopul urm ărit, anume stabilirea adev ărului și înlăturarea filia ției aparente, dreptul la
acțiune în contestarea recunoa șterii de maternitate este imprescriptibil.
Hotărârea de admitere a ac țiunii în contestarea recunoa șterii de maternitate înl ătură raportul de
filiație stabilit prin respectiva recunoa ștere cu efect retroactiv.

Secțiunea a IV-a
Stabilirea maternit ății prin hot ărâre judec ătorească

Stabilirea maternit ății se poate înf ăptui pe cale de ac țiune în justi ție numai în urm ătoarele situa ții
expres prev ăzute de art. 50 Cod.fam.:
– când, din orice împrejur ări, dovada filia ției față de mam ă nu se poate face prin certificatul
constatator al na șterii;
– când se contest ă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al na șterii; ca premis ă, există
un raport de filia ție mam ă-copil înscris în actul de na ștere, dar care nu corespunde adev ărului
Dreptul la ac țiune în stabilirea maternit ății are caracter strict personal și aparține numai copilului
(art. 52 alin. 1 Cod.fam.). În numele copilului lipsit de capacitate de exerci țiu acțiunea va fi pornit ă de
reprezentantul s ău legal (art. 52 alin. 1 Cod.fam.); minorul având capacitate restrâns ă de exerci țiu își
valorific ă personal dreptul la ac țiune, dar nu singur, ci asistat în tot cursul judec ății de părinte sau de
tutore (art. 42 Cod.proc.civ.).
Față de noua configura ție a textelor procesul-civile, natura strict personal ă a dreptului la ac țiune
nu împiedic ă exercițiul acestuia de c ătre reprezentantul Ministerului Public, în temeiul art. 45 alin. 1
Cod.proc.civ.
Codul familiei prevede în mod expres c ă dreptul copilului de a porni ac țiunea în stabilirea
maternit ății nu trece asupra mo ștenitorilor (art. 52 alin. 2). Dac ă nu le este permis ă inițierea unei astfel
de acțiuni, mo ștenitorii pot în schimb continua ac țiunea pus ă în mișcare de c ătre titular și aflată în curs
de soluționare la data decesului copilului (art. 52 alin. 2 Cod.fam.).
Acțiunea în stabilirea maternit ății se promoveaz ă împotriva pretinsei mame, iar dup ă decesul
acesteia, împotriva mo ștenitorilor s ăi (art. 52 alin. 3 Cod.fam.). Dreptul la ac țiune nu se prescrie și poate
fi valorificat în tot timpul vie ții copilului (art. 52 alin.4 Cod.fam.).
Hotărârea de admitere a ac țiunii în stabilirea maternit ății rămasă irevocabil ă se înscrie prin
mențiune în actul de na ștere al copilului (art. 45 din Legea nr. 119/1996).
Efectele hot ărârii judec ătorești rămasă irevocabil ă sunt identice cu cele produse de recunoa șterea
voluntar ă a maternit ății: raportul de filia ție copil-mam ă va fi considerat stabilit înc ă din momentul
nașterii copilului sau, cât prive ște drepturile copilului, din momentul concep ției.
Când femeia fa ță de care a fost stabilit ă filiația este c ăsătorită, nu este exclus ca datorit ă stării
civile a mamei copilul s ă devină și beneficiarul paternit ății prezumate în persoana so țului mamei. Într-

adevăr, potrivit art. 53 Cod.fam., copilul n ăscut sau conceput în timpul c ăsătoriei are ca tat ă pe soțul
mamei. Este suficient ca na șterea sau concep ția copilului s ă se plaseze în timpul c ăsătoriei mamei și,
prin complicitatea caracterului declarativ al hot ărârii și al opozabilit ății sale erga omnes, este de
asemenea fixat ă, implicit, leg ătura de filia ție patern ă.
Maternitatea rezultând din certificatul de na ștere eliberat în baza hot ărârii judec ătorești de
stabilire a filia ției rămasă irevocabil ă poate fi contestat ă de persoanele interesate, afar ă de cele care au
participat în calitate de parte la judecata având ca obiect stabilirea maternit ății, acestea fiind legate de
puterea lucrului judecat1 a hotărârii instan ței.

C A P I T O L U L I I
FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN C ĂSĂTORIE

Secțiunea I
Noțiune. Mijloacele de stabilire a filia ției față de tată a copilului din c ăsătorie

Filiația față de tată, sau paternitatea, evoc ă legătura juridic ă dintre un copil și tatăl său.
Spre deosebire de filia ția matern ă care își are sorgintea în faptul material al na șterii – relativ
simplu de dovedit, filia ția patern ă rezultă din faptul procrea ției copilului, dificil de probat. Astfel fiind,
urmărind să înlesneasc ă dovada raportului de filia ție patern ă a copilului din c ăsătorie, legiuitorul a
instituit dou ă prezum ții de paternitate2: prima întemeiat ă pe faptul concep ției copilului în timpul
căsătoriei, fidelitatea so ției subîn țelegându-se; cea de-a doua fondat ă pe faptul na șterii copilului în
timpul c ăsătoriei, pentru c ă se presupune recunoa șterea tacit ă de paternitate de c ătre bărbatul care se
căsătorește cu o femeie gravid ă, cunoscând starea în care se g ăsește aceasta.
Cât prive ște copilul din afara c ăsătoriei, anticipând pentru a sublinia avantajele pe care le asigur ă
calitatea de copil din c ăsătorie din punct de vedere al mijloacelor de stabilire a filia ției față de tată, el
este nevoit s ă-și stabileasc ă paternitatea fie pe cale de recunoa ștere voluntar ă a tatălui, fie pe cale
judecătorească. Subliniem îns ă că, indiferent de modalitatea în care a fost fixat ă relația de paternitate –
prin aplicarea uneia dintre prezum ții, prin recunoa ștere voluntar ă sau prin hot ărâre judec ătorească –
odată stabilit ă paternitatea, copiii se bucur ă de aceea și situație legal ă fără a deosebi dup ă cum sunt din
căsătorie sau din afara c ăsătoriei.
Dată fiind însemn ătatea delimit ării termenului legal al concep ției și față de imposibilitatea
dovedirii cu exactitate a momentului procrea ției, legiuitorul, pe baza datelor oferite de științele medicale
referitor la perioada cea mai scurt ă și perioada cea mai lung ă de gesta ție complet ă, care s ă permit ă
nașterea unui copil viu și, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 Cod.fam. c ă “timpul cuprins între a
trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea na șterii copilului este timpul legal al concep ției”. Termenul se

1 În esen ță, puterea lucrului judecat asigur ă, prin efectul s ău negativ, irepetabilitatea unuia și
aceluiași litigiu irevocabil tran șat prin actul instan ței. Pe larg, E. Florian, Puterea
lucruluijudecat în materie civil ă, Editura “ALL”, Bucure ști, 1997.
2 A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit., p. 43-44; I. Brohotici, Stabilirea,
tăgăduirea și contestarea paternit ății, Editura “Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 1994, p. 14-15. În
sensul c ă legiuitorul a instituit o singur ă prezum ție de paternitate a copilului din c ăsătorie, I. P.
Filipescu, op. cit ., p. 295; I. Com ănescu, I. Mihu ță, R. Petrescu, op. cit ., p. 148; Sc.
Șerbănescu , op. cit ., p. 165.

socotește regresiv, pe zile, pornindu -se de la ziua na șterii copilului care nu se va include fiindc ă textul se
referă la timpul “dinaintea na șterii”, în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. În acest fel, prin
includerea zilei de împlinire, diferen ța dintre cele dou ă intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121
zile.

Secțiunea a II-a
Prezumțiile legale de paternitate

§ 1. Prezum ția legală de paternitate a copilului n ăscut în timpul c ăsătoriei (art. 53 alin. 1
Cod.fam.) “Copilul n ăscut în timpul c ăsătorieiare ca tat ă pe soțul mamei” – decreteaz ă art. 53 alin. 1
Cod.fam. Prezum ția de paternitate instituit ă în acești termeni, întemeiat ă pe faptul na șterii copilului în
timpul c ăsătoriei, are în vedere dou ă ipoteze posibile:
– copilul a fost deopotriv ă conceput și născut în timpul c ăsătoriei;
– copilul a fost conceput anterior c ăsătoriei mamei, dar s-a n ăscut în timpul c ăsătoriei;

§ 2. Prezum ția legală de paternitate a copilului conceput în timpul c ăsătoriei (art. 53 alin. 2
Cod.fam.) “Copilul n ăscut dup ă desfacerea, declarararea nulit ății sau anularea c ăsătoriei are ca tat ă pe
fostul so ț al mamei, dac ă a fost conceput în timpul c ăsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama s ă fi
intrat într-o nou ă căsătorie”. Este considerat copil conceput în timpul c ăsătoriei acela care se na ște la cel
mult 300 de zile de la desfacerea, desfiin țarea sau încetarea c ăsătoriei – cele 300 de zile evoc ă durata
maximă a gesta ției la care face referire art. 61 Cod.fam. – sub condi ția ca pân ă la data na șterii copilului
mama s ă nu fi intrat într-o nou ă căsătorie. Tat ăl său este fostul so ț al mamei.
Așadar, prezum ția de paternitate a copilului conceput în timpul c ăsătoriei presupune îndeplinirea
cumulativ ă a două cerințe: copilul a fost z ămislit în timpul c ăsătoriei; la data na șterii mama nu este
recăsătorită, altminteri are întâietate precedenta prezum ție de paternitate, aceea a copilului n ăscut în
timpul c ăsătoriei.

§ 3. Conflictele de paternitate și soluționarea lor

Ceea ce este de re ținut ca regul ă în materie de conflicte de paternitate este întâietatea prezum ției
de paternitate a copilului n ăscut în timpul c ăsătoriei fa ță de cea a copilului conceput în timpul c ăsătoriei.
Este o rezolvare cât se poate de realist ă, pentru acelea și argumente pentru care copilul z ămislit înainte de
căsătoria mamei dar n ăscut ulterior c ăsătoriei are ca tat ă pe soțul mamei.
Afară de ipoteza dublei paternit ăți sugerat ă de art. 53 alin. 2 Cod.fam., doctrina a imaginat câteva
situații de fapt în care s-ar pune aceea și problem ă.1 Dintre cele mai realiste, cu șanse de a dep ăși stadiul
exercițiului teoretic, re ținem:
Soția celui declarat mort prin hot ărâre definitiv ă se recăsătorește și la mai pu țin de 300 de zile de
la data încheierii c ăsătoriei subsecvente d ă naștere copilului. Apoi reapare fostul so ț care, în realitate, se
află în viață, iar hot ărârea declarativ ă de moarte va fi anulat ă. Cine este tat ăl copilului? So țul din
căsătoria subsecvent ă. Așa cum dispune art. 22 Cod.fam., în cazul în care so țul persoanei declarate
moartă s-a rec ăsătorit, iar ulterior, hot ărârea declarativ ă a morții prezumate este anulat ă, căsătoria cea
nouă rămâne valabil ă, căsătoria anterioar ă fiind cosiderat ă desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.
Aceeași prezum ție de paternitate î și produce efectele când, anulându-se hot ărârea declarativ ă de moarte,
căsătoria subsecvent ă a mamei este desfiin țată (fie pentru bigamie, fie pentru fraud ă la lege), deoarece
sancțiunea nu va aduce atingere în nici un fel situa ției juridice a copilului, el va fi considerat din
căsătorie (art. 23 alin. 2 Cod.fam.), avându-l ca tat ă prezumat pe so țul din c ăsătoria nul ă.

1 A se vedea, A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit ., p. 48 și urm;

Se ivește un conflict aparent între cele dou ă prezum ții de paternitate și atunci când femeia
căsătorită încheie o nou ă căsătorie, ignorând interdic ția din art. 5 Cod.fam. Cu toate c ă bigamia atrage
nulitatea absolut ă a căsătoriei, copilul n ăscut dup ă încheierea celei de -a doua c ăsători are ca tat ă pe soțul
din aceast ă căsătorie (art. 23 alin. 2 Cod.fam.). Beneficiarul prezum ției s-a n ăscut în timpul existen ței
concomitente a dou ă căsătorii: prima valabil ă în drept, îns ă fără conținut în fapt, cea de-a doua nul ă în
drept, dar produc ătoare de efecte juridice fa ță de copil. Strict formal, ar fi fost de a șteptat s ă primeze
paternitatea rezultând din prima c ăsătorie, cea valabil ă, dar solu ția ar fi fost nerealist ă, fiindc ă nu se
poate face abstrac ție de existen ța faptic ă a celei de-a doua c ăsători.

§ 4. Puterea doveditoare a prezum țiilor legale de paternitate

Din punct de vedere al for ței probante, prezum țiile de paternitate fac parte din grupa prezum țiilor
legale mixte sau intermediare,1 deosebindu-se atât de cele absolute, irefragabile, imposibil de comb ătut,
cât și de cele relative, cu o putere doveditoare vremelnic ă, până la dovada contrar ă, permis ă prin orice
mijloc de prob ă.2
Într-adev ăr, oricare dintre prezum țiile de paternitate poate fi r ăsturnată exclusiv în cadrul ac țiunii
în tăgăduirea paternit ății, acțiune ce poate fi pus ă în mișcare numai de so țul sau fostul so ț al mamei, de
copilul beneficiar al prezum ției, precum și de mama acestuia, în termenul de prescrip ție special stabilit
de lege, titularul dreptului la ac țiune urmând s ă dovedeasc ă faptul c ă este cu neputin ță ca el s ă fie tatăl
copilului n ăscut de so ție sau fosta so ție (art. 54, 55 Cod.fam.).
Aplicabilitatea prezum țiilor legale de paternitate presupune stabilirea în prealabil a maternit ății
copilului potrivit art. 47-52 Cod.fam. care, unit ă cu dovada c ăsătoriei mamei la data na șterii sau al
concepției copilului, face proba raportului de filia ție copil-tat ă.3

Secțiunea a III-a
Tăgăduirea paternit ății

§ 1. Acțiunea în t ăgăduirea paternit ății

Prezum țiile legale de paternitate au fost instituite în interesul copilului din c ăsătorie,
presupunându-se existen ța relațiilor conjugale între so ți și fidelitatea so ției. Dar, pentru a înl ătura acele
raporturi de filia ție care nu corespund realit ății, legiuitorul nu a imprimat caracter absolut prezum țiilor
de paternitate.
Acțiunea în justi ție prin care so țul mamei urm ărește răsturnarea prezum ției de paternitate,
acțiunea în t ăgăduirea paternit ății, este reglementat ă prin art. 54-55 Cod.fam. și este singura modalitate
prin care so țul mamei î și poate l ămuri îndoielile privitoare la filia ția copilului. Prin decizia Cur ții
Constitu ționale nr.349/2001, dreptul la ac țiune a fost de asemenea recunoscut copilului, precum și soției
tatălui prezumat.
În aceast ă materie competen ța material ă și teritorial ă a instan ței urmeaz ă regulile de drept
comun, deci reclamantul va sesiza judec ătoria de la domiciliul pârâtului
Admisibilitatea ac țiunii în t ăgăduirea paternit ății se analizeaz ă ținând seama de urm ătoarele:
– dreptul la ac țiune este recunoscut unui cerclimitat de persoane;

1 În acest sens A. Iona șscu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit ., p. 45; I. Deleanu, op.
cit. (2001), p. 433, nota nr. 2; I. Bohotici, op. cit., p. 36.
2 În sensul caracterului relativ al prezum țiilor de paternitate a se vedea Al. Bacaci, C.
Hageanu, V. Dumitrache, op. cit ., p. 165.
3 A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit ., p. 48; I. P. Filipescu, op. cit ., p.
303; Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit ., p. 162.

– dreptul la ac țiune se prescrie în termenul special de 6 luni, socotit de la data la care so țul a
cunoscut faptul na șterii copilului (art. 55 alin. 1 Cod.fam.), respectiv, de la data na șterii copilului, dac ă
acțiunea este pornit ă de copil sau de mam ă;
– în cadrul procesului, reclamantul este ținut să probeze c ă este cu neputin ță ca soțul să fie tatăl
copilului (art. 54 alin. 1 Cod.fam.). Sensul juridic al no țiunii de “stare de neputin ță a soțului mamei”
acoperă o gamă largă de împrejur ări de fapt, unele având caracter obiectiv, altele caracter subiectiv.1 Din
prima categorie fac parte, în principal, imposibilitatea fizic ă sau fiziologic ă de a procrea. În cea de-a
doua categorie, a împrejur ărilor de fapt cu caracter subiectiv, vom include acelea în care so ții, datorit ă
relațiilor conflictuale prezente în timpul legal al concep ției, s-au aflat în imposibilitatea moral ă de a
coabita. De pild ă, așa cum s-a re ținut în cuprinsul unei decizii de spe ță, faptul c ă în perioada legal ă de
concepție între so ți au existat dou ă procese, iar so țul a între ținut rela ții cu o alt ă femeie, rela ții din care a
rezultat un copil recunoscut voluntar de c ătre reclamant, constituie o cauz ă de imposibilitate moral ă de
procreare, care face admisibil ă acțiunea în t ăgăduirea paternit ății.2
Starea de neputin ță a soțului mamei de a fi tat ăl copilului – de natur ă obiectiv ă ori subiectiv ă –
este o împrejurare de fapt, deci poate fi dovedit ă prin oricare din mijloacele de prob ă reglementate de
lege, cu precizarea c ă soluția de admitere a ac țiunii în t ăgăduirea paternit ății trebuie fondat ă pe dovezi
de natur ă să conduc ă fără echivoc la concluzia c ă paternitatea reclamantului este neîndoielnic exclus ă.

§ 2. Efectele hot ărârii judec ătorești de admitere a ac țiunii în tăgăduirea paternit ății
Într-o formul ă sintetic ă, hotărârea irevocabil ă de admitere a ac țiunii în t ăgăduirea paternit ății
soțului mamei modific ă retroactiv statutul familial al copilului, care devine, în majoritatea cazurilor, din
afara căsătoriei, considerat astfel chiar de la data na șterii. Spunem “în majoritatea cazurilor”, fiindc ă în
situațiile de conflict de paternitate (sau dubl ă paternitate), înl ăturându-se prezum ția de paternitate a
copilului n ăscut în timpul c ăsătoriei actuale a mamei, este reactivat ă prezum ția de paternitate a copilului
conceput în timpul c ăsătoriei anterioare a mamei, astfel încât copilul nu pierde statutul de copil din
căsătorie – doar dac ă este de asemenea t ăgăduită cu succes paternitatea atribuit ă fostului so ț al mamei –
însă el nefiind din c ăsătoria actual ă a mamei, so țul acesteia nu este tat ăl său. Toate celelalte efecte
atașate hot ărârii, referitoare la numele copilului, la domiciliul acestuia, la ocrotirea p ărinteasc ă a
copilului, la obliga ția legal ă de între ținere fa ță de copil, la voca ția succesoral ă a acestuia, nu sunt decât
consecin țele acestui statatut, abia consacrat. Pe de alt ă parte, hot ărârea irevocabil ă prin care a fost
înlăturată prezum ția de paternitate, deschide copilului posibilitatea stabilirii filia ției paterne din afara
căaăsoriei, fie pe cale de recunoa ștere voluntar ă, fie pe cale judec ătorească, iar dac ă acest lucru se va
întâmpla, sunt de a șteptat noi modific ări în ceea ce prive ște numele copilului, domiciliul s ău, ocrotirea
părinteasc ă a copilului, obliga ția legal ă de între ținere, voca ția succesoral ă etc., adic ă în tot ce decurge
din legătura de rudenie fa ță de părinte.
Hotărârea de admitere a ac țiunii în t ăgăduirea paternit ății rămasă irevocabil ă se încrie, prin
mențiune, pe marginea actului de na ștere al copilului (art. 44 din Legea nr. 119/1996).

C A P I T O L U L I I I

1 În sensul c ă prin “starea de neputin ță” prevăzută de art. 54 alin. 1 Cod.fam., urmeaz ă să
înțelegem atât imposibilitatea fizic ă, biologic ă de procreare, cât și imposibilitatea moral ă, a se
vedea Trib.Supr., sec ț. civ., dec. nr. 579/1986, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 70; Trib. Supr., sec ț.
civ., dec. nr. 243/1982, în C.D., 1982, p. 139; Trib.Supr., în compunerea prev ăzută de art. 39
alin. 2 și 3 din Legea pentru organizarea judec ătorească, dec. nr. 24/1978, în Repertoriu … pe
anii 1975-1980, p. 29;
2 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 2223/1977, în R.R.D. nr. 6/1978, p. 64.

STABILIREA FILIA ȚIEI FAȚĂ DE TATĂL DIN AFARA C ĂSĂTORIEI

Secțiunea I
Noțiune. Mijloacele de stabilire a paternit ății copilului din afara c ăsătoriei

Este “copil din afara c ăsătoriei” acela n ăscut de o femeie nec ăsătorită nici la data na șterii
copilului, nici la data concep ției acestuia, precum și copilul n ăscut sau conceput în timpul c ăsătoriei
mamei, dar a c ărui paternitate prezumat ă a fost t ăgăduită irevocabil de so țul mamei.
Stabilirea paternit ății copilului din afara c ăsătoriei se poate realiza, potrivit art. 56 Cod.fam., fie
prin recunoa ștere, fie prin hot ărâre judec ătorească.

Secțiunea a II-a
Stabilirea paternit ății din afara c ăsătoriei prin recunoa ștere

§ 1. Noțiunea și caracterele juridice ale recunoa șterii de paternitate

Recunoa șterea de paternitate este declara ția făcută de bun ăvoie de c ătre un b ărbat, într-una din
formele prev ăzute de lege, prin care m ărturisește că este tat ăl unui anumit copil.1
La fel ca recunoa șterea de maternitate, recunoa șterea filia ției paterne are o natur ă juridică mixtă,
fiind o m ărturisire de paternitate exprimat ă în forma unui act juridic.
Caracterele juridice ale recunoa șterii de paternitate, sunt:
– este un act personal al tat ălui;
– este un act juridic unilateral;
– este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalit ăți
– este un act juridic solemn, voin ța juridic ă a autorului fiind necesar s ă îmbrace, sub sanc țiunea
nulității absolute, una din formele prev ăzute de art. 57 alin. 2 Cod.fam., adic ă declara ție la serviciul de
stare civil ă, înscris autentic, testament.
– recunoa șterea paternit ății are caracter declarativ;
– recunoa șterea paternit ății produce efecte erga omnes.
– recunoa șterea de filia ție este irevocabil ă, caracter expres consacrat prin art. 57 alin. 3 Cod.fam
Pot fi recunoacu ți numai copii din afara c ăsătoriei, nu și cei din c ăsătorie. Sau, mai exact, copiii
care nu au fixat ă la data manifest ării de voin ță paternitatea din c ăsătorie sau din afara c ăsătoriei,
indiferent dac ă anterior existase o astfel de leg ătură dar a fost înl ăturată, sau nu, nu a existat și suntem
abia acum martorii legaliz ării unei st ări de fapt.

§ 2. Formele recunoa șterii de paternitate

Actul juridic al recunoa șterii de paternitate este unul solemn. Sub sanc țiunea nulit ății absolute,
trebuie s ă îmbrace una din urm ătoarele forme indicate de art. 57 alin. 2 Cod.fam.:
– declara ție la serviciul de stare civil ă, fie odat ă cu înregistrarea na șterii, fie ulterior acestei
înregistr ări;
– înscris autentic, în în țelesul atribuit prin art. 1171 Cod. civ., adic ă înscris întocmit cu
solemnit ățile cerute de lege de un func ționar public care are dreptul de a func ționa în locul unde a fost
încheiat actul. Al ături de înscrisurile autentificate de un notar public, au caracter autentic înscrisurile
întocmite de func ționarii publici în limitele competen ței lor, cum sunt cele încheitate în fa ța instan ței de
judecată.

1 A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit ., p. 66.

– testament, în oricare din formele testamentare reglementate de lege: olograf, autentic, mistic,
precum și în formele speciale ale testamentelor privilegiate prev ăzute de art. 868-886 Cod.civ. pentru
împrejur ări excep ționale (c ălătorie pe mare, izolarea unei localit ăți în caz de epidemii, stare de r ăzboi),
potrivit op țiunii autorului recunoa șterii.
La fel ca recunoa șterea de maternitate, recunoa șterea de paternitate cuprins ă într-un testament
este irevocabil ă (art. 57 alin. ultim Cod.fam.); de asemenea, cu toate c ă testamentul este esen țialmente
revocabil oricând în timpul vie ții testatorului, efectele recunoa șterii se produc imediat – spre deosebire
de celelalte dispozi ții testamentare care sunt produc ătoare de efecte juridice abia la data deschiderii
succesiunii – și retroactiveaz ă până la data na șterii copilului, sau dac ă interesele copilului o cer, pân ă la
data concep ției acestuia.

§ 3. Efectele recunoa șterii de paternitate

Efectul principal al recunoa șterii de paternitate const ă în stabilirea leg ăturii de filia ție fireasc ă
între copil și tatăl său din afara c ăsătoriei. Manifestarea de voin ță a bărbatului în cauz ă nu modific ă
statutul de copil din afara c ăsătoriei al descendentului recunoscut – acest statut r ămâne neschimbat și în
cazul stabilirii paternit ății pe cale judiciar ă – chiar dac ă părinții firești ai copilului s-ar c ăsătorii
împreun ă, însă copilul, având filia ția legal stabilit ă, va beneficia de acela și tratament juridic ca și copilul
din căsătorie (art. 63 Cod.fam.).
Detaliind, leg ătura de filia ție, existent ă doar în fapt anterior recunoa șterii, dobânde ște acoperire
legală și va produce toate efectele juridice decurgând din rudenia fa ță de tată și față de rudele acestuia,
interesând numele copilului, domiciliul acestuia, ocrotirea p ărinteasc ă, obliga ția de între ținere, voca ția
succesoral ă. Toate acestea se produc retroactiv, de la data na șterii sau, cât prive ște drepturile copilului,
de la data concep ției copilului recunoscut.
În baza principiului deplinei asimil ări a situa ției juridice a copilului din afara c ăsătoriei cu filia ția
stabilită față de ambii p ărinții cu situa ția copilului din c ăsătorie, art. 65 Cod.fam. stabile ște că, în
privința celui dintâi, încredin țarea spre cre ștere și educare unuia dintre p ărinți, precum și contribu ția
părinților la cheltuielile de cre ștere, educare, înv ățătură și pregătire profesional ă se vor hot ărî potrivit
dispozițiilor art. 42-44 Cod.fam. din materia divor țului, aplicabile prin asem ănare. Acela și principiu va
guverna chestiunea domiciliului copilului și vocația succesoral ă a acestuia.

§ 4. Contestarea recunoa șterii de paternitate

Recunoa șterea ce nu corespunde adev ărului poate fi contestat ă de orice persoan ă interesat ă (art.
58 alin. 1 Cod.fam.), pe cale de ac țiune în justi ție.
Faptul c ă persoana care s-a recunoscut a fi tat ăl copilului este îndrept ățit să-și conteste propria
mărturisire nu contrazice caracterul irevocabil al manifest ării de voin ță, pentru c ă nu asist ăm la
revocarea unilateral ă a recunoa șterii, interzis ă prin art. 57 alin. ultim Cod.fam., ci de negarea
conformit ății cu realitatea a faptul recunoscut, supus ă controlului instan ței.1 În practic ă s-a decis c ă
acțiunea poate fi pornit ă de autorul recunoa șterii chiar dac ă el a făcut cu bun ă-știință o recunoa ștere
nereală.2
Dreptul la ac țiune nu este supus prescrip ției extinctive.
În cadrul procesului urmeaz ă a se învedera instan ței, prin orice mijloc de prob ă, că recunoa șterea
de paternitate nu corespunde filia ției reale a copilului. Ca abatere de la regulile generale în materie de
probațiune, dac ă acțiunea este intentat ă de însu și copilul recunoscut, de descenden ții acestuia sau de
mamă, reclamantul – care, potrivit dreptului comun are sarcina probei – este scutit de orice dovad ă,
pârâtul, adic ă autorul recunoa șterii fiind cel ținut să dovedeasc ă paternitatea (art. 58 alin. 2 Cod.fam.).

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 327/1982, în C.D, 1982, p. 141.
2 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 372/1982, cit. supra ; Judec. Media ș, dec. civ. nr. 760/1981, cu
notă critică de B. Diamant, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 49-50.

Hotărârea de admitere a ac țiunii în contestarea recunoa șterii de filia ție înlătură retroactiv
paternitatea m ărturisită, împreun ă – pe câ t posibil – cu toate consecin țele filia ției aparent atribuite.
Copilul revine la situa ția juridic ă anterioar ă, anume de copil din afara c ăsătoriei cu filia ția față de tată
nestabilit ă.
Dacă soluția instan ței este în sensul admiterii ac țiunii, hot ărârea irevocabil ă se va înscrie prin
mențiune în actul de stare civil ă al copilului (art. 44 din Legea nr. 119/1996).

§ 5. Nulitatea recunoa șterii de paternitate

Declara ția de recunoa ștere a filia ției paterne este o manifestare unilateral ă de voin ță pentru a
cărei eficien ță juridic ă se cer respectate, sub sanc țiunea nulit ății, câteva condi ții de valabilitate, atât de
fond, cât și de form ă, unele comune actelor juridice civile în general, altele special prev ăzute pentru
actul juridic al recunoa șterii.
Potrivit doctrinei, recunoa șterea de filia ție este lovit ă de nulitatea absolut ă în urm ătoarele
cazuri:1
– recunoa șterea se refer ă la un copil care beneficiaz ă de una din prezum țiile legale de paternitate
(art. 56 și 57 Cod.fam.),2 sau care, din afara c ăsătoriei fiind, are deja paternitatea legal stabilit ă;
– recunoa șterea prive ște un copil n ăscut în afara c ăsătoriei, decedat f ără descenden ți firești (art.
57 alin. 1 Cod.fam.);
– autorul recunoa șterii este lipsit de voin ță conștientă;
– manifestarea de voin ță nu a fost exprimat ă într-una din formele impuse de lege, adic ă declara ție
la serviciul de stare civil ă, înscris autentic sau testament (art. 57 alin. 2 Cod.fam.), ori au fost nesocotite
cerințele ad validitatem ale acestor acte juridice;

Secțiunea a III-a
Stabilirea paternit ății copilului din afara c ăsătoriei pe cale judiciar ă

§ 1. Acțiunea în stabilirea paternit ății

Alături de modalitatea voluntar ă de stabilire a filia ției aflat ă la îndemâna celui ce se pretinde a fi
tatăl unui anumit copil, filia ția patern ă din afara c ăsătoriei se poate fixa pe cale judiciar ă, în cadrul
acțiunii în stabilirea paternit ății (art. 56, 59-60 Cod.fam.).
Titularul dreptului la ac țiune în stabilirea paternit ății este, potrivit art. 59 alin. 1 Cod.fam., însu și
copilul; în numele copilului, ac țiunea va fi pornit ă de către mam ă, chiar dac ă este minor ă, ori de c ătre
reprezentantul legal al copilului. Dreptul la ac țiune are caracter strict personal, ceea ce nu împiedic ă
procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, s ă fie el ini țiatorul ac țiunii civile, în baza art. 45
Cod.proc.civ.
Cea dintâi condi ție de admisibilitate a cererii este calitatea de copil din afara c ăsătoriei a
titularului dreptului la ac țiune.
Întrucât pân ă la vârsta de 14 ani copilul este lipsit de capacitate de exerci țiu, acțiunea va fi
pornită, în numele s ău, de către mam ă, inclusiv mama minor ă, ca mandatar special instituit prin lege.
Împlinind vârsta de 14 ani, copilul dobânde ște capacitate restrâns ă de exerci țiu și poate intenta singur
acțiunea, f ără încuviin țarea prealabil ă a părintelui sau al altui ocrotitor legal, dar va fi asistat de c ătre
acesta în tot cursul procesului.
Acțiunea în stabilirea paternit ății poate fi de asemenea pornit ă de către titularul devenit major, se
înțelege, admisibilitatea cerererii presupune ( și de astă dată) încadrarea în termenul special de prescrip ție
arondat dreptului la ac țiune.

1 A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit ., p. 30 și p. 70; I. Albu, op. cit., p.
222; Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit., p. 176.
2 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 755/1978, în R. R. D. nr. 11/1978, p. 62.

Acțiunea nu poate fi pus ă în mișcare “în numele” copilului conceput și nici a celui decedat,
pentru c ă dreptul la ac țiune apar ține exclusiv copilului, ceea ce presupune calitatea de subiect de drept a
acestuia.1 Dacă în cursul solu ționării cauzei, copilul reclamant decedeaz ă, acțiunea pornit ă de el poate fi
continuat ă de moștenitorii s ăi (art. 59 alin. 2 Cod.fam.)2 dacă, din punct de vedere procesual, ac țiunea
este susceptibil ă de a fi continuat ă.
În schimb, caracterul strict personal al dreptului la ac țiune în stabilirea paternit ății nu este
incompatibil ă cu promovarea ac țiunii de c ătre reprezentantul Ministerului Public, în baza art. 45
Cod.proc.civ.3 Odată pusă în mișcare acțiunea, titularul acesteia, copilul, va fi introdus în proces.
Așa cum dispune art. 59 alin. 3 Cod.fam., ac țiunea în stabilirea patenit ății se introduce împotriva
pretinsului tat ă sau, în cazul decesului acestuia, împotriva mo ștenitorilor s ăi.
Dreptul la ac țiune este supus prescrip ției extinctive, în termenul special de un an socotit de la
data nașterii copilului (art. 60 alin. 1 Cod.fam.). Ca regul ă general ă, termenul de 1 an curge, a șadar, de
la data na șterii copilului și este supus cauzelor generale de suspendare, întrerupere și repunere în termen
prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Prin excep ție, termenul de prescrip ție al dreptului la ac țiune își începe cursul la o dat ă ulterioar ă
nașterii copilului în urm ătoarele trei ipoteze expres prev ăzute:
– când titularul dreptului la ac țiune a devenit din afara c ăsătoriei prin efectul admiterii ac țiunii în
tăgăduirea paternit ății soțului mamei, termenul va curge de la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii în
tăgăduirea paternit ății (art. 60 alin. 2 Cod.fam.);
– când mama copilului a convie țuit cu pretinsul tat ă, termenul de un an se socote ște de la data
încetării convie țuirii (art. 60 alin. 3 Cod.fam.);
– când pretinsul tat ă a prestat copilului între ținere, prescrip ția își începe cursul de la data încet ării
întreținerii (art. 60 alin. 3 Cod.fam.).
Probațiunea paternit ății copilului din afara c ăsătoriei În cadrul procesului reclamantul
urmeaz ă să facă dovada a dou ă împrejur ări de fapt: existen ța legăturilor intime între mam ă și pretinsul
tată în perioada timpului legal al concep ției; copilul a c ărui paternitate se cerceteaz ă s-a născut în urma
acestor rela ții.4
În privin ța mijloacelor de prob ă admisibile, legisla ția noastr ă nu cunoa ște restric ții în aceast ă
materie, astfel c ă vor putea fi administrate oricare din dovezile reglementate de lege pentru stabilirea
unor stări de fapt, cum ar fi proba cu martori, înscrisurile, m ărturisirea pârâtului, prezum țiile, probele
științifice.
Administrarea probelor științifice nu este obligatorie în toate cauzele având ca obiect cercetarea
paternit ății; când îns ă celelalte dovezi nu conduc la o concluzie indubitabil ă referitor la paternitatea
pârâtului, se impune efectuarea acestor probe. În ap ărare, pârâtul poate solicita administrarea oric ăror
probe de natur ă să învedereze instan ței că nu el este tat ăl copilului.
Hotărârea instan ței. Cererea este de competen ța judecătoriei de la domiciliul pârâtului. În cazul
admiterii cererii în stabilirea paternit ății din afara c ăsătoriei, instan ța urmeaz ă a se pronun ța, de
asemenea, asupra cererilor accesorii referitoare la încuviin țarea purt ării de către copil a numelui tat ălui,
la încredin țarea minorului spre cre ștere și educare, la contribu ția de între ținere a p ărinților. Chiar dac ă
reclamantul nu a formulat o cerere expres ă în acest sens, chestiunea încredin țării copilului și a
contribu ției părinților la cheltuielile de cre ștere, educare și pregătire profesional ă a acestuia vor primi o
rezolvare judiciar ă în baza art. 42-44 Cod.fam. din materia divor țului, dispozi ții aplicabile prin
asemănare.5

1 I. Albu, op. cit ., p. 247.
2 Trib. jud. Neam ț, dec. civ. nr. 474/1987, în R.R.D. nr. nr. 11/1987, p. 71.
3 În acest sens, I. Deleanu, op. cit ., vol. I (2001), p. 369, nota nr. 3.
4 C. S. J., sec ț. civ., dec. nr. 13/1991, în revista “Dreptul” nr. 1/1992, p. 111; Trib. Supr., sec ț.
civ., dec. nr. 159/1976, în R.R.D. nr. 3/1977, p. 58.
5 A se vedea Plenul Tribunalululi Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1965, în Legisla ția
familiei …, p. 219 și urm.

Hotărârea poate fi atacat ă în condi țiile dreptului comun.
Hotărârea de admitere a cererii în stabilirea paternit ății este declarativ ă, în sensul c ă cel chemat
în judecat ă este declarat retroactiv tat ă al copilului; în baza hot ărârii rămasă irevocabil ă, se va face
mențiune pe actul de stare civil ă al copilului și i se va elibera un nou certificat de na ștere (art. 44 din
Legea nr. 119/1996).
Statutul copilului, astfel cum rezult ă din actul instan ței, este opozabil erga omnes. El rămâne din
afara căsătoriei chiar dac ă părinții săi firești s-ar c ăsători împreun ă, dar, având filia ția legal stabilit ă, este
asimilat copilului din c ăsătorie, beneficiind de acelea și drepturi și având acelea și obliga ții în rela ția cu
părinții și rudele acestora.

C A P I T O L U L IV
FILIAȚIA ADOPTIV Ă

Secțiunea I
Considera ții generale asupra institu ției adopției

Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adop ției1 define ște adop ția ca fiind opera țiunea
juridică prin care se creaz ă legătura de filia ție între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie
între adoptat și rudele adoptatorului.
Principiile care guverneaz ă instituția, enun țate în cuprinsul art. 2 al legii, sunt:
– principiul interesului superior al copilului;
– principiul cre șterii și educării copilului într-un mediu familial;
– principiul continuit ății în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnic ă,
cultural ă și lingvistic ă;
– principiul inform ării copilului și luării în considrare a opiniei acestuia în raport cu vârsta
și gradul s ău e maturitate;
– principiul celerit ății în îndeplinirea oric ăror acte referitoare la procedura adop ției.

Secțiunea a II-a
Condițiile de valabilitate ale adop ției

Încuviin țarea adop ției este supus ă unor exigen țe, fiecare dintre acestea condi ționând valabilitatea
actului juridic. Clasificându-le, unele sunt condi ții de fond, altele de form ă, exprimate prin procedura
specific ă de încuviin țare a adop ției. Departajarea condi țiilor de fond de cele de form ă nu are ra țiuni
exclusiv didactice; în cazul adop ției interna ționale, condi țiile de fond cerute sunt cele stabilite de legea
națională a adoptatorului și a celui care urmeaz ă a fi adoptat, ace știa urmând s ă îndeplineasc ă, de
asemenea, condi țiile obligatorii ambilor stabilite de fiecare din cele dou ă legi na ționale (art. 30 alin. 1
din Legea nr. 105/1992).

§ 1. Condi țiile de fond ale adop ției

1. Cerințe legale de fond

1 Publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 557 din 23 iunie 2004.

În opinia noastr ă, cerințele legale de fond ale adop ției – numite de unii autori condi ții de fond
pozitive1 – pot fi grupate în cerin țe referitoare la persoana adoptatorului (adoptatorilor) și cerințe
privitoare la persoana adoptatului, acestea din urm ă incluzând și consim țământul la adop ție al părinților
firești ai copilului minor.
Cerințe legale de fond privitoare la persoana sau familia care dore ște să adopte
În principiu, orice persoan ă poate deveni p ărinte adoptiv, indiferent de stare civil ă, de sex ori de
cetățenie. În concret îns ă, împlinirea voca ției generale și abstarcte de a deveni p ărinte adoptiv presupune
câteva condi ții minimale, de natur ă juridic ă, psihologic ă, social ă, dictate toate de grija de a proteja
interesele adoptatului.
Potrivit legisla ției noastre, adop ția unui copil de c ătre mai multe persoane este interzis ă, cu
singura excep ție a adoptatorilor so ți, care pot deveni p ărinți adoptivi fie simultan, fie succesiv (art. 7
alin. 1 și 2). În cazul so ților, adop ția numai de c ătre unul dintre ei ori adop ția cerut ă de amândoi, este
opțiunea acestora și nu trebuie justificat ă. Din punctul nostru de vedere, intereseaz ă doar dac ă cerințele
de valabiliate privitoare la adoptator urmeaz ă a fi verificate cu privire la un singur adoptator (chiar
căsătorit, cu men țiunea c ă va fi necesar ă, ca și cerință suplimentar ă, consim țământul cu titlu de
neopunere la adop ție din partea so țului său) sau cu privire la doi adoptatori, so ț și soție.
În mod excep țional, conform art. 7 alin. 3, poate fi încuviin țată o nouă adopție dacă adoptatorul
sau soții adoptatori au decedat, situa ție în care adop ția anterioar ă se consider ă desfăcută pe data
rămânerii irevocabile a hotîrârii de încuviin țare a noii adop ții, precum și în cazul în care adop ția
anteriorar ă a încetat din orice alt motiv.
Cât prive ște adoptatorul cet ățean străin, potrivit art. 30 din Legea nr. 105/1992, condi țiile de fond
privind persoana acestuia sunt cele stabilite de legea na țională. Potrivit noului regim juridic al adop ției,
adopția interna țională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviin țată numai dac ă
adoptatorul sau unul dintre so ții adoptatori cu domiciliul în str ăinătate este bunicul copilului (art.39).
Cerințele de form ă ale adop ției urmeaz ă legea statului pe teritoriul c ăruia are loc încuviin țarea adop ției
(art. 32 din Legea nr. 105/1992), potrivit regulii locus regit actum.
Cerințele de fond stabilite de regimul juridic al adop ției privitor la persoana sau familia adoptiv ă
sunt:
– persoana care adopt ă să aibă capacitate deplin ă de exerci țiu (art 9 alin.1;
– adoptatorul trebuie s ă fie cu cel pu țin 18 ani mai vârstnic decât adoptatul (art.9 alin.1); pentru
motive temeinice, instan ța poate încuviin ța adopția chiar dac ă diferen ța de vârst ă este sub 18 ani, dar în
nici o situa ție mai pu țin de 15 ani (art. 9 alin.2). Temeincia motivelor invocate r ămâne la aprecierea
instanței.
– viitorul p ărinte adoptiv urmeaz ă să facă dovada faptului c ă dispune de condi țiile materiale și
prezintă garanțiile morale necesare asigur ării dezvolt ării armonioase a copilului (art.10). Îndeplinirea
acestei cerin țe se dovede ște exclusiv prin atestatul eliberat de direc ția general ă de asisten ță socială și
protecția copilului de la domiciliul persoanei sau a familiei care voie ște să adopte, în termen de 60 de
zile de la data depunerii cererii (art. 19 alin. 1)
– consim țământul la adop ție al persoanei care dore ște să adopte (art.11 alin.1 lit.c), exprimat în
fața instan ței judec ătorești odată cu solu ționarea cerrii de încuviin țare a adop ției (art. 18 alin.1). În cazul
solicitantului persoan ă căsătorită, alături de consim țământul acestuia dat în calitate de viitor p ărinte
adoptativ, este de asemenea necesar consim țământul so țului, cu valoare de cerin ță de fond, afar ă de
cazul când se g ăsește în imposibilitatea de a- și manifesta voin ța (art.18 alin.2)
Cerințe legale de fond privitoare la persoana care urmeaz ă a fi adoptat ă
Conceput ă ca măsură special ă de protec ție a drepturilor copilului (art. 5 alin. 1) adop ția se
adreseaz ă, în primul rând, copiilor lipsi ți temporar sau definitiv de mediul lor familial, precum și celor
care, în propriul lor interes, nu pot fi l ăsați în acest mediu, adic ă minorilor afla ți în dificultate. Cât ă

1 Al. Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache, op. cit., p. 195.

vreme copilul beneficiaz ă de ocrotirea ambilor p ărinți sau a unuia dintre ace știa, interesul s ău superior
este de a r ămâne în mediul familial firesc.
Raportat la persoana care urmeaz ă a fi adoptat ă, legiuitorul a instituit urm ătoarele cerin țe de
valabilitate ale adop ției:
– starea de minoritate (art. 5 alin. 2) Ca regul ă, adopția nu poate fi încuviin țată decât dac ă se
referă la o persoan ă care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitate deplin ă de
exercițiu; prin excep ție, este permis ă adopția persoanei având deplin ătatea capacit ății de exerci țiu, însă
numai dac ă aceasta, pe timpul minorit ății, a fost crescut ă de către cel care dore ște să o adopte (art. 5 alin.
3 ). Sintagma “cre ștere în timpul minorit ății” nu este o inova ție recent ă, a fost întrebuin țată și în
cuprinsul Codului familiei, astfel c ă precizările doctrinei legat de con ținutul no țiunii, exprimate de-a
lungul timpului, nu și-au pierdut valoarea.1
– consim țământul celui care urmeaz ă a fi adoptat, dac ă a împlinit vârsta de 10 ani (art. 11 alin.1
lit.b). Consim țământul copilului care a împinit vârsta de 10 ani va fi luat de instan ță, după o prealabil ă
informare a acestuia, prin grija direc ției generale de asisten ță socială și protec ția copilului, cu privire la
consecin țele adop ției (art. 17).
– consim țământul p ărinților fire ști ai copilului minor sau, dup ă caz, al tutorelui – dac ă părinții
firești sunt deceda ți, necunoscu ți, declara ți morți sau disp ăruți ori puși sub interdic ție (art.11 alin.1 lit.a)
Dreptul de a consim ți la adop ția minorului lipsit de capacitate deplin ă de exerci țiu este o facultate
recunoscut ă părinților fire ști, fără a deosebi dup ă cum ace știa sunt c ăsătoriți, divor țați sau copilul a
rezultat dintr-o c ăsătorie desfiin țată ori este din afara c ăsătoriei îns ă având filia ția legal stabilit ă, și
indiferent dac ă el a fost încredin țat spre cre ștere și educare unuia dintre p ărinți, unei ter țe persoane ori în
privința sa au fost dispuse m ăsuri speciale de ocrotire, inclusiv în cazul p ărinților dec ăzuți din drepturile
părintești (art.12). În mod excep țional, instan ța poate trece peste refuzul p ărinților fire ști sau al tutorelui
de a consim ți la adop ția copilului, dac ă se dovede ște că aceștia refuz ă în mod abuziv s ă-și dea
consimțământul și instan ța apreciaz ă că adopția este în interesul superior al copilului (art. 13).
Legea stabile ște, în mod limitativ, cazurile în care nu se cere consim țământul unuia sau al
ambilor p ărinți: dacă unul dintre p ărinți este decedat, necunoscut, pus sub interdic ție, declarat
judecătorește mort sau disp ărut, ori se afl ă, din orice împrejurare, în imposibilitatea de a- și manifesta
voința, consim țământul celuilalt p ărinte este suficient (art. 12 alin. 3); dac ă ambii p ărinți se găsesc în
vreuna din aceste situa ții sau consim țământul p ărinților fire ști nu este necesar (art.12 alin. 4).
Consim țământul p ărinților fire ști sau, dup ă caz, al tutorelui, poate fi dat numai dup ă trecerea
unui termen de cel pu țin 60 de zile de la data na șterii copilului, revocabil în 30 de zile de la data
exprimării în fa ța instan ței, odat ă cu solu ționarea cererii de deschidere a procedurii adop ției (art. 15, 16).

2. Impedimente la adop ție

Sunt câteva împrejur ări în prezen ța cărora adop ția este oprit ă. Acestea sunt impedimente la
adopție sau, într-o alt ă exprimare, condi ții de fond negative. Nici una dintre cauzele de împiedicare
expres prev ăzute sau subîn țelese de legiuitor și admise de literatura și practica judiciar ă nu are caracter
absolut, în sensul c ă nu este interzis ă in abstracto adopția unei persoane de c ătre orice persoan ă sau
familie adoptiv ă, sau adop ția de către o persoan ă sau familie a oric ărei persoane, ci dat ă fiind rela ția de
rudenie sau de c ăsătorie, între anumite persoane din acest cerc, filia ția civilă este indezirabil ă.
– este oprit ă adopția între fra ți (art. 8 alin. 1), fără a deosebi dup ă cum fra ții sunt din c ăsătorie sau
din afara c ăsătoriei și fără să intereseze dac ă sunt fra ți buni, fra ți consângeni sau uterini, ra țiunea fiind

1 A se vedea I. Albu, I. Reghini, P. A. Szabo, op. cit ., p. 36; A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N.
Costin. V. Ursa, op. cit ., p. 112-115; I. P. Filipescu, op. cit ., p. 371; E. Florian, op. cit ., p. 278-
279.

aceea de a se preveni rela țiile de filia ție și de rudenie civil ă incompatibile cu cele de rudenie fireasc ă
existent ă între fra ți.
– este interzis ă adopția a doi so ți sau fo ști soți de către aceea și persoan ă sau familie adoptiv ă,
precum și adopția între so ți sau fo ști soți (art. 8 alin. 2). Rațiunea instituirii acestui impediment,
neprevăzut expres în reglementarea anterioar ă O.U.G. nr. 25/1997, dar afirmat și argumentat
conving ător în literatura de specialitate,1 este aceea de a preveni incompatibilitatea juridic ă ce s-ar na ște
prin cumulul calit ății de so ț și frate adoptiv. Calitatea de so ț, în sine, nu împiedic ă adopția, deci unul
dintre so ți poate fi adoptat de c ătre cel care l-a crescut în timpul minorit ății.
– este interzis ă adopția de către o persoan ă cu afec țiuni psihice sau cu handicap mintal (art. 8
alin.3);
– este oprit ă adopția unui copil (sau a unei persoane majore) de c ătre mai multe persoane, cu
excepția cazului în care adop ția se face de c ătre soț și soție, simultan sau succesiv (art. 7 alin. 1 și 2),
altminteri, dac ă drepturile și îndatoririle recunoscute p ărinților fire ști ar trece asupra a doi adoptatori
necăsătoriți între ei sau asupra mai multor p ărinți adoptatori și fiecare ar pretinde acelea și drepturi
părintești asupra minorului, interesele superioare ale copilului ar fi cu adev ărat în pericol. Interdic ția este
deci în deplin acord nu numai cu finalitatea adop ției, dar și cu dispozi ția cuprins ă în art. 97 alin. 1
Cod.fam., în sensul c ă “ambii părinți au acelea și drepturi și îndatoriri fa ță de copii lor minori, f ără a
deosebi dup ă cum ace știa sunt din c ăsătorie, din afara c ăsătoriei sau adopta ți (s.n.)”. Prin excep ție, poate
fi încuviin țată o nouă adopție, atunci când adoptatorul sau so ții adoptatori au decedat, precum și atunci
când adop ția anterioar ă a încetat din orice motiv (art.7 alin.3).

§ 2. Procedura încuviin țării adopției

Încuviin țarea adop ției are loc în cadrul unei proceduri speciale, desf ășurată în trei etape:
încuviin țarea deschiderii procedurii adop ției interne; încredin țarea în vederea adop ției; încuviin țarea
adopției. Ca not ă comun ă, aceste proceduri sunt de competen șa exclusiv ă a instan țelor judec ătorești,
anume a tribunalului de la domiciliul adoptatului. Cererile se judec ă în prim ă instanță potrivit regulilor
procesual-civile privitoare la procedurile necontencioase. Hot ărârea instan ței nu este supus ă apelului;
exercitarea recursului suspend ă executarea (art. 61).
1. Deschiderea procedurii adop ției interne are loc la ini țiativa direc ției generale de asisten ță
socială și protec ția copilului în a c ărei rază teritorial ă se află domiciliul copilului. Aceast ă etapă este
omisă în cazul adop ției persoanei majore, precum și în cazul adop ției copilului de c ătre soțul părintelui
firesc (art. 24). În termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor în vederea reintegr ării copilului în
familie sau în familia l ărgită, constatându-se e șecul eforturilor de a reda copilul familiei sale naturale,
direcția va sesiza instan ța de judecat în vederea deschiderii procedurii adop ției interne (art.22). Instan ța
va încuviin ța cererea numai dac ă potrivit planului individualizat de protec ție a copilului m ăsura adop ției
este necesar ă în vederea înf ăptuirii ocrotirii alternative a acestuia și părinții sau, dup ă caz, tutorele, și-au
dat consim țământul în vederea adop ției (art.23).
Hotărârea irevocabil ă a instan ței, prin care a fost încuviin țată deschiderea procedurii
adopției produce urm ătoarele efecte: drepturile și obliga țiile părintești exercitate pân ă la aceast ă dată de
către părinții firești sau persoana care asigura protec ția copilului, se suspend ă, fiind preluate de c ătre
consiliul jude țean sau, dup ă caz, consiliul local al sectorului mun. Bucure ști. Dacă în termen de un an
de la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii instan ței, direc ția nu reu șește identificarea persoanei sau
familiei adoptatoare corespunz ătoare și nu a ini țiat procedura încredin țării în vederea adop ției, efectele
hotărârii de încuviin țare a deschiderii procedurii adop ției interne înceteaz ă (art. 23 alin.4).
2. Încredin țarea în vederea adop ției este o etap ă obligatorie a procedurii de încuviin țare a
adopției, afar ă de patru situa ții expres prev ăzute de lege, și anume: adop ția persoanei majore; adop ția
copilului de c ătre soțul părintelui firesc; în cazul adop ției copilului pentru care a fost deschis ă procedura

1 A. Iona șcu, M. Mure șan, M. N. Costin, V. Ursa, op. cit ., p. 118-119.

adopției interne și el a fost plasat la adoptator sau familia adoptatoare, iar m ăsura plasamentului dureaz ă
de cel pu țin 90 de zile; în cazul adop ției copilului de c ătre tutorele s ău, dacă au trecut cel pu țin 90 de
zile de la instituirea tutelei (art. 29 alin. 1).
În termen de 30 de zile de la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii de încuviin țare a
deschiderii procedurii adop ției interne, direc ția este obligat ă să efectueze demersuri pentru identificarea
celui mai potrivit p ărinte sau familii adoptatoare, dând prioritate rudelor din familia extins ă,
asistentului maternal profesionist la care se afl ă copilul ori unei alte persoane sau familii la care se afl ă
copilul în plasament (art. 26 alin. 1 și 2). Selectarea persoanei sau a familiei adoptatoare se notific ă, în
termen de 3 zile, direc ției de la domiciliul acestora în vederea verific ării compatibilit ății copilului cu
potențialul adoptator sau familie adoptatoare, iar dac ă evaluarea este favorabil ă, direcția de la
domiciliul copilului va sesiza de îndat ă instanța în vederea încuviin țării încredin țării copilului în
vederea adop ției (art.27).
Instanța va dispune încredin țarea copilului pentru o perioad ă de 90 de zile (art.28). În acest
timp, direc ția de la domiciliul persoanei sau familiei adoptatoare va urm ări evolu ția copilului și a
relațiilor dintre el și părintele/p ărinții adoptivi, întocmind în acest sens rapoarte bilunare, iar la
expirarea perioadei de 90 de zile, aceea și direcție va întocmi un raport final, care va fi comunicat
instanței (art. 31). Pe perioada încredin țării, domiciliul copilului este la persoana sau familia
adoptatoare, care va exercita și drepturile și va îndeplini îndatoririle p ărintești, cu excep ția acelora care
conduc la încheierea de acte juridice; dreptul de a reprezenta copilului în acte juridice sau, dup ă caz, de
a-i încuviin ța actele, precum și dreptul de a administra patrimoniul acestuia se exercit ă de către
consiliul jude țean (sau local, în cazul municipiului Bucure ști), cu precizarea c ă dreptul de administrare
poate fi delegat c ătre persoana sau familia adoptatoare (art.30).
Cererea de încuviin țare a adop ției prelunge ște de drept perioada de încredin țare pân ă la
soluționarea irevocabil ă a cererii de încuviin țare a adop ției (art. 31 alin.4).

3. Încuviin țarea adop ției este etapa final ă, care des ăvârșește opera țiunea juridic ă. Cererea
de încuviin țare a adop ției va fi introdus ă direct de c ătre adoptator (adoptatori) în cazul adop ției
persoanei majore, precum și în cazul adop ției copilului de c ătre soțul părintelui firesc. În toate celelalte
ipoeze, cererea va fi introdus ă fie de c ătre persoana sau familia adoptatoare, fie de c ătre direc ția
general ă de asisten ță socială și protec ția copilului, îns ă numai la sfâr șitul perioadei de încredin țare în
vederea adop ției (art. 35 alin.1).
Instanța va admite cererea de încuviin țare a adop ției numai dac ă , pe baza probelor
administrate, inclusiv rapoartele direc ției generale, și-a format convingerea c ă adopția este în interesul
superior al copilului.
Direcția de la domiciliul copilului va urm ări și va întocmi rapoarte trimestriale cu privire la
evoluția copilului și a relației dintre acesta și părinții adoptatori pe o perioad ă de cel pu țin doi ani dup ă
încuviin țarea adop ției.

§ 3. Efectele adop ției

Efectele adop ției se produc de la data încuviin țării irevocabile prin hot ărârea instan ței. Din
acest moment, ia na ștere filia ția adoptiv ă între adoptat și părintele (p ărinții) adoptivi, precum și
legătura de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului; concomitent, rudenia fireasc ă înceteaz ă, cu
excepția adop ției copilului firesc al celuilalt so ț când, încetarea raporturilor de rudenie se aplic ă numai
în raport cu p ărintele firesc și rudele acestuia care nu este c ăsătorit cu adoptatorul. Ca efect rezidual al
rudeniei fire ști, rămâne activ impedimentul la c ăsătorie, atât între adoptat și descenden ții acestuia, pe de
o parte, și rudele sale fire ști, pe de alt ă parte (art. 50).
Numele adoptatului va fi acela al p ărintelui sau p ărinților adoptivi; dac ă soții adoptatori nu
au numele de familie comun, ei sunt obliga ți să declare în fa ța instan ței care solu ționează cererea de
încuviin țare numele pe care urmeaz ă să-l poarte adoptatul. Pentru motive temeinice, aceea și instan ță va

putea dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat, la cererea p ărinților adoptatori și cu
consimțământul copilului care a împlinit 10 ani (art. 53).
Adoptatorul are fa ță de adoptat drepturile și îndatoririle p ărintești ale părintelui firesc fa ță de
copilul s ău, iar adoptatul drepturile și îndatoririle de orice natur ă pe care le are o persoan ă față de
părinții săi firești (art.51).
Adoptatorii vor informa copilul asupra faptului c ă este adoptat, de îndat ă ce vârsta și gradul
său de maturitate o permit. Identitatea p ărinților fire ști poate fi dezv ăluită înainte de dobândirea
capacității depline de exerci țiu de c ătre copilul adoptat numai pentru motive de ordin medical, cu
autorizarea instane ți judecătorești. Dup ă dobândirea capacit ății depline de exerci țiu, adoptatul poate
solicita tribunalului în a c ărui rază teritorial ă domiciliaz ă să-i autorizeze accesul la informa țiile aflate în
posesia oric ărei autorit ăți publice privitoare la identitatea p ărinților fire ști (art.52).

§4. Încetarea adop ției

Adopția înceteaz ă prin desfacere sau ca urmare a declar ării nulit ății.
Desfacerea adop ției intervine în cazul decesului p ărintelui sau p ărințlor adoptatori, urmat ă
de o nou ă cerere de încuviin țare a adop ției; adop ția anterioar ă se consider ă desfăcută pe data
încuviin țării irevocabile a adop ției subsecvente (art.55).
Nulitatea adop ției este incident ă ori de câte ori ea a fost încheiat ă în alt scop decât cel al
ocrotirii interesului superior al copilului, sau cu înc ălcarea oric ăror condi ții de fond sau de form ă
prevăzute de lege (art.56). Cu toate acestea, instan ța va putea respinge cauza de nulitate a adop ției, dacă
va constata c ă menținerea adop ției este în interesul celui adoptat (art. 56 alin. 2).
Pe timpul minorit ății celui adoptat, ac țiunea în declararea nulit ății adopției poate fi promovat ă de orice
persoan ă interesat ă, iar dup ă dobândirea capacit ății depline de exerci țiu numai de c ătre persoana
adoptat ă. Dacă instan ța pronun ță nulitatea adop ției, adoptatul redobânde ște numele dinaintea
încuviin țării adop ției; părinții firești redobândesc drepturile și îndatoririle p ărintești, dacă instanța nu
decide instituirea tutelei sau a altor m ăsuri de protec ție special ă a copilului (art.59).

P A R T E A A IV-A

OBLIGAȚIA LEGAL Ă DE ÎNTRE ȚINERE

C A P I T O L U L I
CONSIDERA ȚII GENERALE

Secțiunea I
Noțiunea și fundamentul obliga ției legale de între ținere

Reglementat ă în principal prin dispozi țiile art. 86-96 Cod.fam., obliga ția legal ă de între ținere
este îndatorirea impus ă de lege unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului,
precum și – în cazul obliga ției de între ținere a p ărinților față de copiii lor minori – a mijloacelor
necesare educ ării și pregătirii profesionale.1
Deși este destinat ă a satisface, în primul rând, nevoile alimentare ale creditorului, obliga ția
legală de între ținere este mai complex ă decât o simpl ă îndatoririe alimentar ă, pentru c ă are menirea de a
procura celui îndrept ățit resursele necesare împlinirii și a altor trebuin țe, precum cele privind asigurarea
unei locuin țe, a tratamentelor medicale etc.2
Temeiul obliga ției legale de între ținere se afl ă în îndatorirea de sprijin moral și material pe
care sunt datori s ă și-l acorde persoanele legate prin raporturi de rudenie, de c ăsătorie sau prin alte
raporturi asimilate, sub unele aspecte, celor de rudenie.

Secțiunea a II-a
Caracterele juridice ale obliga ției legale de între ținere

Trăsăturile juridice ale obliga ției legale de între ținere, deduse din prevederile legale în
materie și care, de și comport ă numeroase excep ții, confer ă totuși institui ției propria identitate, sunt
următoarele:
– caracterul legal, în sensul c ă obligația legal ă de între ținere este stabilit ă de lege și există
numai în condi țiile și între persoanele prev ăzute de aceasta.
– caracterul personal al obliga ției legale de între ținere, deoarece exist ă numai între anumite
persoane anume prev ăzute de lege, este inseparabil legat ă atât de persoana celui îndrept ățit să primeasc ă
întreținere, cât și de persoana celui obligat s ă o presteze și este destinat ă exclusiv asigur ării trebuin țelor
de zi cu zi ale beneficiarului;
– caracterul în principiu reciproc al între ținerii rezult ă din cele cuprinse în art. 2 și 86
Cod.fam., f ără însă ca existen ța obliga ției să fie fie condi ționată de reciprocitatea îndeplinirii acesteia.
Spuneam c ă obligația legal ă de între ținere are în principiu caracter reciproc, pentru c ă excepțiile de la
regulă sunt numeroase. Vom re ține, așadar, existen ța obliga ției unilaterale de între ținere în sarcina,
respectiv în beneficiul, urm ătoarelor categorii de persoane:
– soțul care a contribuit la între ținerea copilului celuilalt so ț este obligat s ă continue a
da între ținere copilului pe timpul minorit ății, dacă părinții firești ai acestuia sunt deceda ți,
dispăruți sau se afl ă în nevoie (art. 87 alin. 1 Cod.fam.). Obliga ția de între ținere devine îns ă
reciproc ă dacă întreținerea copilului a avut o durat ă de cel pu țin 10 ani (art. 87 alin. 2 Cod.fam.),
deci copilul va putea fi obligat s ă presteze între ținere părintelui s ău vitreg.
– moștenitorii persoanei care a între ținut un minor f ără a fi avut obliga ția legal ă, sunt
datori s ă asigure acestuia între ținere pe timpul minorit ății, dar numai în limita bunurilor
moștenite, și doar dac ă părinții firești ai copilului nu se afl ă în viață, sunt disp ăruți sau se afl ă în
nevoie (art. 96 Cod.fam.);
– fostul so ț de rea-credin ță din căsătoria desfiin țată datoreaz ă întreținere so țului de
bună-credință (art. 24 alin. 1 Cod.fam.);
– fostul so ț din a c ărui culp ă exclusiv ă s-a pronun țat divor țul are obliga ția unilateral ă
de între ținere, îns ă numai la împlinirea termenului de un an de la desfacerea c ăsătoriei (art. 41
alin. 2 Cod.fam.). Reamintim c ă timp de un an de la data r ămânerii irevocabile a hot ărârii de
divorț din culpa exclusiv ă a unuia dintre so ți obliga ția de între ținere are caracter reciproc.

1 I. P. Filipescu, op. cit ., p. 412.
2 I. Albu, op. cit ., p. 288. În acela și sens, Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 351/1980, în C.D.
1980, p. 120-121.

– fostul so ț din căsătoria desf ăcută, recăsătorit, datoreaz ă întreținere fostului so ț,
dacă, bineîn țeles, sunt îndeplinite condi țiile de existen ță ale obliga ției legale de între ținere dintre
foștii soți (art. 41 alin. ultim Cod.fam.). El nu va beneficia de reciprocitate, deoarece, în caz de
nevoie, între ținerea sa va fi asigurat ă de soțul din c ăsătoria actual ă.
– carcaterul succesiv al obliga ției legale de între ținere, întrucât, de regul ă, executarea sa are
loc prin presta ții periodice, corespunz ătoar ritmului nevoilor beneficiarului, nevoi pe care este destinat
să le satisfac ă.
– caracterul prin excelen ță variabil al obliga ției legale de între ținere, dat fiind faptul c ă
existența, cuantumul, precum și modalit ățile concrete de executare ale acesteia difer ă de la caz la caz,
determinate de starea de fapt concret ă în care se g ăsesc părțile, adic ă starea de nevoie a celui care
pretinde între ținerea și posibilit ățile materiale ale celui obligat s ă asigure între ținerea, acestea fiind
criteriile generale avute în vedere la stabilirea și apoi, dac ă este cazul, la modificarea cuantumului sau a
modalit ăților de executare a obliga ției.
– caracterul divizibil al obliga ției legale de între ținere, atât sub aspect activ, adic ă al
creditorilor între ținerii, cât și sub aspect pasiv, al debitorilor obliga ției. De drept comun obliga țiile sunt
divizibile, c ăci solidaritatea nu se prezum ă (art. 1041 Cod.civ.). A șadar, când mai mul ți creditori sunt
deopotriv ă și concomitent îndrept ățiți la între ținerea aceluia și debitor, iar debitorul nu poate asigura în
întregime între ținerea cuvenit ă fiecăruia în parte, instan ța poate hot ărî, potrivit art. 92 Cod.fam., fie ca
întreținerea s ă fie prestat ă numai unuia dintre creditori, fie ca între ținerea ce poate fi stabilit ă în sarcina
debitorului s ă fie împ ărțită între mai mul ți creditori sau to ți creditorii (divizibilitate activ ă); în ipoteza în
care mai multe persoane sunt ținute a acorda asisten ță aceluia și creditor, conform art. 90 alin. 1
Cod.fam., fiecare dintre debitori va contribui la plata între ținerii propor țional cu mijloacele de care
dispune (divizibilitate pasiv ă).
În ceea ce prive ște divizibilitatea activ ă a obliga ției, dac ă debitorul ținut concomitent la
întreținerea mai multor creditori nu are mijloace îndestul ătoare pentru a acoperi în întregime starea de
nevoie a fiec ăruia dintre creditori, instan ța de judecat ă, ținând seama de trebuin țele fiec ărei persoane
îndreptățită la între ținere, poate hot ărî fie ca între ținerea s ă se presteze unei singure, fie ca între ținerea
să se împart ă între mai multe sau între toate persoanele în drept s ă o primeasc ă – situa ție în care se va
stabili, prin aceea și hotărâre, modul în care se împarte între ținerea între beneficiarii acesteia (art. 92
Cod.fam.). Creditorul neîndestulat în totul sau în parte poate solicita între ținere de la alte persoane
obligate în ordinea imediat urm ătoare. De pild ă, părintele, în sarcina c ăruia s-a stabilit o pensie de
întreținere în favoarea copilului minor, poate fi obligat și la între ținerea ascendentului s ău, dar f ără ca
prin aceasta s ă se aduc ă atingere cuantumului pensiei datorate descendentului minor. În consecin ță,
dacă debitorul nu dispune de mijloace suficiente acoperirii integrale a ambelor obliga ții, ascendentul
creditor al între ținerii se poate îndrepta împotriva altor debitori.1 Tot astfel, se poate întâmpla ca fostul
soț recăsătorit să datoreze între ținere atât so țului din c ăsătoria actual ă, cât și fostului s ău soț, ambii
creditori fiind îndrept ățiți la între ținere în aceea și ordine. Dac ă debitorul nu se g ăsește în situa ția de a
acoperii ambele crean țe, instan ța, făcând aplicarea dispozi țiilor art. 92 Cod. fam., va dispune obligarea
debitorului numai fa ță de unul dintre creditori, sau ca presta ția între ținerii să se împart ă între cei doi
creditori, urmând ca pentru restul de crean ță rămasă neacoperit ă fiecare dintre ei s ă se îndrepte
împotriva celor obliga ți la între ținere în ordinea prestabilit ă de legiuitor.
Divizibilitatea pasiv ă a obliga ției legale de între ținere are ca ipotez ă situația în care mai
multe persoane sunt deopotriv ă obligate la între ținerea acelea și persoane, fiecare dintre debitori urmând
să contribuie propor țional cu mijloacele sale (art. 90 alin. 1 Cod.fam.).
Principiul divizibilit ății obliga ției legale de între ținere comport ă două excep ții, când
obligația revine mai multor debitori solidari și oricare dintre ace știa poate fi ac ționat pentru întreaga

1 Trib. jud. Timi ș, dec. civ. nr. 876/1983, cu note de B. Diamant – I, V. Doroga, V. Luncean –
II, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 64.

creanță, urmând ca debitorul pl ătitor să se întoarc ă împotriva celorlal ți obliga ți cu o ac țiunea în regres
pentru partea ce revine fiec ăruia:
– părintele îndrept ățit la între ținere, în caz de urgen ță, se poate îndrepta împotriva unuia
dintre copiii s ăi, cu posibilitatea recunoscut ă descendentului care a prestat între ținerea de a se întoarce
împotriva celorlal ți obliga ți pentru partea fiec ăruia (art. 90 alin. 2 Cod.fam.).
– oricare dintre mo ștenitorii persoanei obligate la între ținerea unui minor sau dintre
moștenitorii celui care a dat între ținere unui copil f ără a avea obliga ția legal ă, poate fi ac ționat în
judecată pentru întreaga crean ță cuvenit ă minorului, mo ștenitorul care a executat în întregime
întreținerea având la îndemân ă calea ac țiunii în regres împotriva celorlal ți debitori solidari, pentru
partea contributiv ă a fiecăruia, stabilit ă propor țional cu valoarea bunurilor mo ștenite (art.96 alin. 2
Cod.fam.).

Secțiunea a III-a
Persoanele între care exist ă obligația legală de întreținere

Potrivit art. 86 Cod.fam., obliga ția legal ă de între ținere exist ă între urm ătoarele persoane:
– între so ț și soție;
– între p ărinți și copii, f ără a deosebi dup ă cum filia ția este fireasc ă sau adoptiv ă
– între bunici și nepoți;
– între str ăbunici și strănepoți;
– între fra ți și surori;
– între celelalte persoane anume prev ăzute de lege; prin acest enun ț, art. 86 alin. 1 Cod.fam.
face trimitere la celelalte dispozi ții din cuprinsul Codului instituind aceea și obliga ție de între ținere între
anumite persoane, adic ă:
– între fo știi soți din căsătoria desf ăcută (art. 41 alin. 1 Cod.fam;
– între fo știi soți din căsătoria desfiin țată (art. 24 alin. 1 Cod.fam.);
– so țul care a contribuit la între ținerea copilului firesc al celuilalt so ț este obligat s ă
continue a da între ținere copilului pe timpul minorit ății acestuia, îns ă numai dac ă părinții firești sunt
decedați, dispăruți ori sunt în nevoie (art. 87 alin. 1 Cod.fam.);
– copilul care a beneficiat timp de cel pu țin 10 ani de între ținerea so țului părintelui firesc
(adică a părintelui vitreg) poate fi la rândul s ău obligat a da între ținere so țului părintelui firesc (art. 87
alin. 2 Cod. fam.);
– mo ștenitorii celui obligat la între ținerea unui copil, precum și moștenitorii celui care,
deși nu avea obliga ția legal ă, a dat între ținere unui copil, sunt datori s ă presteze între ținere în favoarea
copilului, în m ăsura valorii bunurilor mo ștenite, îns ă numai pe perioada minorit ății copilului și în
subsidiar fa ță de părinții copilului, deci doar dac ă părinții, obliga ți în primul rând, au murit, sunt
dispăruți ori se afl ă în stare de nevoie (art. 96 alin. 1 Cod.fam.).

Secțiunea a IV-a
Ordinea în care se datoreaz ă întreținerea

Textul art. 89 Cod.fam. stabile ște urm ătoarea ordine a prest ării între ținerii de c ătre
persoanele enumerate în cuprinsul art. 86 alin. 1:
– soții își datoreaz ă întreținere înaintea celorlel ți obliga ți;
– descendentul este obligat la între ținere înaintea ascendentului, iar dac ă sunt mai mul ți
descenden ți sau mai mul ți ascenden ți, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în grad mai
îndepărtat.
– cel care adopt ă este obligat la între ținere înaintea p ărinților fire ști.
– frații și surorile î și datoreaz ă întreținere dup ă părinți, dar înaintea bunicilor.

Cât prive ște „celelalte persoane prev ăzute de lege” în exprimarea art. 86 alin. 1 parte final ă
Cod.fam., în lipsa dispozi țiilor exprese, urmând indica țiile legiuitorului, ordinea în care se datoreaz ă
întreținerea este urm ătoarea:
– între fo știi soți divorțați sau a c ăror căsătorie a fost desfiin țată, întreținerea se datoreaz ă în
aceeași ordine ca și între so ții dintr-o c ăsătorie în fiin ță, adică înaintea oric ărei alte persoane;1
– soțul care a contribuit la între ținerea copilului firesc al celuilalt so ț datoreaz ă întreținere
copilului, dar numai dac ă părinții firești sunt deceda ți, dispăruți ori se afl ă în nevoie (art. 87 alin. 1
Cod.fam.).
– copilul între ținut timp de cel pu țin 10 ani de so țul părintelui firesc poate fi obligat la
întreținerea p ărintelui vitreg (art. 87 alin. 2 Cod.fam
– moștenitorii persoanei care a fost obligat ă la între ținerea unui copil, la fel ca mo ștenitorii
celui care, f ără a avea obliga ția legal ă, a prestat între ținere unui copil, sunt datori a continua între ținerea
copilului pe timpul minorit ății acestuia, dar numai în subsidiar, dac ă părinții copilului au murit, sunt
dispăruți sau se afl ă în nevoie (art. 96 Cod.fam.).

C A P I T O L U L II
CONDIȚIILE GENERALE, MODALIT ĂȚILE DE EXECUTARE ȘI
STINGEREA OBLIGA ȚIEI LEGALE DE ÎNTRE ȚINERE

Secțiunea I
Condițiile generale ale obliga ției legale de între ținere

§ 1. Condi ții privitoare la creditorul obliga ției legale de între ținere

O persoan ă este îndrept ățită la între ținere numai dac ă îndepline ște, cumulativ, dou ă condiții
(art. 86 alin. 2 Cod.fam.): se afl ă în stare de nevoie; cauza st ării de nevoie în care se g ăsește este
incapacitatea sa de a muncii.
1. Starea de nevoie a creditorului între ținerii evocă neputin ța unei persoane, fie și parțială,
de a-și procura prin mijloace proprii cele necesare traiului zilnic, adic ă alimente, îmbr ăcăminte,
locuință, medicamente și alte asemenea. Se afl ă în aceast ă situație cel care nu ob ține venituri dobândite
prin munc ă ori produse de bunurile sale și nici nu de ține bunuri de care, potrivit traiului obi șnuit, s-ar
putea dispensa valorificându-le.2
Întrucât starea de nevoie a celui care pretinde între ținere nu trebuie s ă fie absolut ă, faptul c ă
o persoan ă beneficiaz ă de o pensie de invaliditate sau de o pensie pentru limit ă de vârst ă nu exclude
posibilitatea de a primi și o pensie de între ținere potrivit Codului familiei, deorece pensia ob ținută în
cadrul sistemului de asigur ări sociale se fondeaz ă pe alte criterii decât starea de nevoie a titularului.3 În
practica judiciar ă s-a decis c ă, atunci când între p ărinte și copilul s ău a intervenit un contract de
vânzare-cump ărare cu clauz ă de între ținere, iar obliga ția de între ținere în natur ă izvorât ă din contract a
fost convertit ă judecătorește într-o presta ție pecuniar ă lunară, părintele aflat într-o stare de nevoie
parțială poate ob ține, în completare, o pensie legal ă de între ținere din partea aceluia și copil.4
Starea de nevoie este, în ultim ă analiză, o chestiune de fapt care trebuie analizat ă și apreciat ă
de la caz la caz, în func ție de situa ția concret ă în care se g ăsește cel care pretinde între ținere, nivelul
general de via ță, păstrându-se echilibrul între standardul de via ță al creditorului și cel al debitorului
întreținerii.

1 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit ., p. 448; Al. Bacaci, op. cit ., p. 177.
2 I. P. Filipescu, op. cit ., p. 419; Al. Bacaci, op. cit ., p. 162.
3 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 649/1983, în C.D., 1983, p. 109; Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr.
1043/1978, în C D. 1973, p. 177.
4 Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 169/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 59.

2. Incapacitatea de a muncii. Ca regul ă general ă, o persoan ă este îndrept ățită la între ținere
numai dac ă probeaz ă că starea de nevoie în care se afl ă este consecin ța incapacit ății sale de munc ă.
Starea de nevoie a celui ce refuz ă să munceasc ă nu ne intereseaz ă, el nu are dreptul la între ținere, pentru
că este de principiu c ă dreptul unei persoane – inclusiv dreptul la între ținere – nu se poate fonda pe
conduita culpabil ă a acesteia.
Incapacitatea de munc ă poate avea cele mai diverse cauze: boala, infirmitatea, vârsta
înaintat ă etc. și poate fi total ă sau par țială, definitiv ă sau temporar ă. Dreptul la între ținere exist ă în toate
aceste cazuri dar în limite diferite, corespunz ător poten țialului real de munc ă al beneficiarului
întreținerii.
Faptul c ă o persoan ă beneficiaz ă de o pensie de asigur ări sociale nu r ăpește dreptul acesteia
de a ob ține o pensie de între ținere în condi țiile art. 86 Cod.fam., dac ă veniturile sale sunt insuficiente
pentru a- și procura cele necesare traiului.1
De la cerin ța incapacit ății de munc ă a creditorului între ținerii legiuitorul excepteaz ă
categoria descenden ților minori care, a șa cum stabile ște art. 86 alin. 3 Cod.fam., au dreptul la între ținere
oricare ar fi pricina nevoii în care se afl ă.
Proba incapacit ății de munc ă, la fel ca și ce a a st ării de nevoie, se face prin oricare din
mijloacele de dovad ă reglementate de lege (înscrisuri, martori, prezm ții etc.).2

§ 2. Condi ții privitoare la debitorul obliga ției legale de între ținere

O persoan ă poate fi obligat ă la între ținerea alteia numai dac ă sunt întrunite urm ătoarele
cerințe legale: debitorul dispune de mijloacele necesare asigur ării între ținerii altei persoane (art. 90 alin.
1, art. 91, art. 94 alin. 1 Cod.fam.); nu exist ă o altă persoan ă obligat ă la între ținere înaintea sa în ordinea
stabilită prin art. 89 Cod.fam.
1. Debitorul s ă dispună de mijloacele necesare îndeplinirii obliga ției de între ținere. În
cuprinsul art. 94 Cod.fam. legiuitorul a fixat regula de principiu potrivit c ăreia între ținerea este datorat ă
potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui ce urmeaz ă a o plăti.
Vor fi avute în vedere toate mijloacele materiale ale debitorului, cum ar fi câ știgul din
muncă – dacă este cazul salariul ob ținut la fiecare din locurile de munc ă3 – precum și celelalte câ știguri
cu caracter de continuitate4 – cum ar fi sporul de vechime, indemniza ția de conducere etc., dar și
ajutorul pentru incapacitate temporar ă de munc ă, compensa ția acordat ă salariaților în caz de desfacere a
contractului individual de munc ă pe baza oric ăror dispozi ții legale, precum și sumele cuvenite
șomerilor (art. 409 alin. 4 Cod.proc.civ.) –, de asemenea economiile realizate, bunurile care nefiindu-i
necesare ar putea fi înstr ăinate5.
Se înțelege, cel lipsit de mijloace materiale și care, de și apt de munc ă nu realizeaz ă venituri
datorită unor motive întemeiate, nu poate fi obligat la între ținere cât ă vreme persist ă cauzele de
împiedicare.
2. Să nu existe o alt ă persoană obligată prioritar la între ținere potrivit ordinii instituite de
legiuitor. Art. 89 Cod.fam. stabile ște ordinea imperativ ă în care se datoreaz ă întreținerea, deci
creditorul nu are un drept de op țiune în privin ța debitorului care-i va acorda între ținere, ci este nevoit s ă
se îndrepte împotriva celor virtual obliga ți potrivit art. 86 Cod.fam. în succesiunea riguros indicat ă prin
art. 89 Cod.fam.

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 649/1983, în C.D. 1983, p. 109.
2 A se vedea Trib. jud. Bra șov, dec. civ. nr. 592/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, p. 73.
3 Dacă debitorul este în acela și timp instructor auto și asociat la respectiva firm ă, vor fi luate
în considerare câ știgurile ob ținute în fiecare dintre aceste calit ăți – C.S.J., sec ț. civ., dec. nr.
1627/1992, în revista “Dreptul” nr. 8/1993, p. 86.
4 Trib. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 193/1991, cu note de B. Diamant și V. Luncean – I, V. P ătulea
– II, în revista “Dreptul” nr. 10-11/1991, p. 91 și urm.
5 I. Albu, op. cit., p. 303.

Secțiunea a II-a
Modalități de executare a obliga ției legale de între ținere

Întreținerea, având ca obiect asigurarea a ceea ce este necesar traiului celui îndrept ățit să o
primeasc ă (alimente, locuin ță1, îmbrăcăminte, medicamente etc.) va fi prestat ă, după cum rezult ă din
art. 93 alin. 1 Cod.fam., fie în natur ă, fie prin echivalent b ănesc; de asemenea, se poate stabili un sistem
mixt de executare a obliga ției, adic ă parte în natur ă, parte în numerar.
În concret, modalitatea de aducere la îndeplinire a obliga ției de între ținere va fi stabilit ă de
către instan ța de judecat ă în func ție de circumstan țele cauzei, deci avându-se în vedere nevoia
creditorului și posibilit ățile debitorului, indicându-se – dac ă este cazul – fie bunurile ori serviciile care
urmeaz ă a se furniza beneficiarului între ținerii, fie cuantumul pensiei de achitat, iar în cazul modalit ății
mixte de executare, elemntele care se vor asigura în natur ă și câtimea presta ției bănești. Felul execut ării
se poate stabili și prin învoiala p ărților dar, pentru a fi protejate interesele ambelor p ărți, este necesar ca
instanța să încuviin țeze o astfel de învoial ă.
Dacă intervin modific ări în împrejur ările avute în vedere de instan ță la data stabiliri
modalit ății de executare a obliga ției, la cerere, pot fi operate schimb ări în ceea ce prive ște modul de
înfăptuire a între ținerii.

Secțiunea a III-a
Stingerea obliga ției legale de între ținere

Cauzele generale de stingere a obliga ției legale de între ținere sunt urm ătoarele:
– dispari ția stării de nevoie a creditorului între ținerii (art. 86 alin. 2 Cod.fam.).
Întrucât, exceptând categoria descenden ților minori, starea de nevoie a creditorului
întreținerii trebuie s ă fie consecin ța incapacit ății de munc ă, dreptul la între ținere se stinge odat ă cu
dispariția cauzelor de incapacitate, chiar dac ă starea de nevoie s-ar men ține.
-debitorul obliga ției nu mai dispune de mijloace îndestul ătoare prest ării între ținerii.
Subliniem c ă încetarea obliga ției de între ținere nu este cu titlu definitiv, deci se poate reveni asupra
măsurii sist ării presta țiilor imediat ce s-au schimbat împrejur ările care au justificat luarea acesteia,
adică de îndat ă ce situa ția material ă a debitorului se va fi îmbun ătățit.
– decesul creditorului sau al creditorului obliga ției de între ținere (art. 95 Cod.fam.);
– pierderea calit ății avută de în vedere de legiuitor prin impunerea obliga ției de între ținere.
Este o consecin ță a caracterului personal al obliga ției legale de între ținere. Astfel, între so ți, obliga ția de
întreținere înso țește calitatea de so ț a părților, care odat ă pierdut ă, face să înceteze dreptul de a pretinde,
respectiv obliga ția de a da între ținere în calitate de so ț, dar nu este exclus ă nașterea, între acelea și părți,
a unei noi obliga ții de între ținere, cu un alt temei și cu alte caracteristici, cea dintre fo știi soți.
Afară de aceste cauze generale, în unele situa ții stingerea obliga ției legale de între ținere este
determinat ă de dispari ția unor cerin țe speciale anume prev ăzute de lege:
– între so ți, obliga ția reciproc ă de între ținere exist ă numai pe durata c ăsătoriei (art. 86 alin. 1,
art. 41 alin. 1 Cod.fam.);
– dreptul la între ținere al fostului so ț înceteaz ă – în afara cauzelor generale de stingere – prin
recăsătorirea creditorului între ținerii (art. 41 alin. 3 Cod.fam.), iar când beneficiarul între ținerii este
fostul so ț divorțat vinovat exclusiv pentru desfacerea c ăsătoriei, prin împlinirea termenului de un an de
la data desfacerii c ăsătoriei părților (art. 41 alin. 2 Cod.fam.).
În ceea ce prive ște obliga țiile cu caracter subsidiar, acestea se vor stinge ori de câte ori cel
obligat în primul rând la între ținere este în m ăsură să o presteze, fie c ă o persoan ă dobânde ște calitatea

1 A se vedea O. R ădulescu, Despre obliga ția de asigurare a locuin ței ca form ă a întreținerii,
în revista “Dreptul” nr. 5/1990, p. 21-23.

avută în vedere de legiuitor prin art. 89 Cod.fam. (de exemplu, prin c ăsătoria creditorului, so țul acestuia
devine debitorul principal al între ținerii, astfel c ă obliga ția de între ținere a p ărinților, bun ăoară,
valorificat ă până la data c ăsătoriei, se stinge), fie c ă cel obligat în primul rând devine sau redevine apt
să execute presta țiile (de pild ă, s-a îmbun ătățit situația material ă a părintelui aflat anterior în neputin ța
de a asigura între ținerea din lipsa mijloacelor necesare, astfel c ă înceteaz ă obligația subsidiar ă a fraților
sau a surorilor creditorului).

C A P I T O L U L I I I

PARTICULARIT ĂȚI ALE OBLIGA ȚIEI LEGALE DE ÎNTRE ȚINERE
ÎNTRE UNELE CATEGORII DE PERSOANE

Secțiunea I
Obligația legală de întreținere dintre so ți

Obligația legal ă de între ținere dintre so ți poate fi definit ă ca o îndatorire cu caracter reciproc
al soților, izvorât ă din lege și întemeiat ă pe institu ția căsătoriei, de a- și asigura la nevoie unul altuia cele
necesare existen ței.1 Principala caracteristic ă a acestei obliga ții, care o și deosebe ște de obliga ția de
întreținere dintre ceilal ți membri ai familiei, const ă în caracterul s ău prioritar, fiindc ă soții își datoreaz ă
întreținere înaintea oric ăror alte persoane (art. 89 Cod. fam.). Poate fi valorificat ă pe tot timpul
căsătoriei, inclusiv pe durata procesului de divor ț.
Soțul care pretinde între ținere urmeaz ă să facă dovada faptului c ă sunt îndeplinite cerin țele
de drept comun ale acestei obliga ții, adică a împrejur ării că se află în stare de nevoie, determinat ă de
incapacitatea sa de a muncii, iar debitorul dispune de mijloacele necesare prest ării între ținerii. Starea de
nevoie se va aprecia atât în raport de veniturile so țului creditor (dac ă este cazul), cât și de bunurile sale,
bunuri valorificabile în vederea procur ării de venituri. Bunurile comune ale so ților fiind destinate
susținerii sarcinilor c ăsniciei, inclusiv între ținerii oric ăruia dintre so ți, vor putea fi valorificate mai
înainte de a se cere obligarea so țului la plata unei pensii de între ținere. Dac ă unul dintre so ți, neavând
alte mijloace, este nevoit s ă-și asigure existen ța pe seama comunit ății de bunuri, este admisibil ă o cerere
de partaj a bunurilor comune în condi țiile art. 36 alin. 2 Cod. fam., subîn țelegându-se c ă instanța a
constatat realitatea „motivelor temeinice” afirmate de reclamant pentru a nu se ajunge la forme
deghizate de împ ărțeală.2
La determinarea posibilit ăților materiale ale so țului debitor se va ține seama de veniturile
precum și bunurile acestuia, cuantumul pensiei datorate stabilindu-se în a șa fel încât s ă se păstreze
echilibrul necesar între nivelul de trai al celor doi so ți. Oricum, între ținerea datorat ă poate fi stabilit ă
până la o treime din venitul net din munc ă al soțului obligat la plata ei – aceasta fiind limita maximal ă,
în sensul c ă se poate acorda o pensie inferioar ă cotei de 1/3 din venitul lunar net, varia țiile în func ție de
circumstan țele concrete ale spe ței, în special starea de nevoie a creditorului, fiind permise pân ă la cota
de 1/3, dar sub nici o form ă nu se poate dep ăși acest nivel. Între ținerea acordat ă soțului plus cea
datorată copiilor nu poate dep ăși jumătate din venitul net din munc ă al soțului obligat la plat ă (art. 41
alin. 3 Cod.fam.).

Secțiunea a II-a
Obligația legală de întreținere dintre fo știi soți

1 Al. Bacaci, op. c it., p. 160.
2 A. Lesviodax, op. cit ., p. 46.

Deosebit de obliga ția de între ținere dintre so ți, legea , prin art. 41 alin. 2-5 Cod.fam.,
reglementeaz ă o astfel de îndatorire și în rela ția dintre fo știi soți. Acelea și dispozi ții sunt aplicabile în
materia c ăsătoriei putative (art. 24 alin. 1 Cod.fam.).
Obligația legal ă de între ținere dintre fo știi soți divor țați sau fo știi soți din c ăsătoria
desființată (sub rezerva putativit ății) este a șadar o obliga ție distinct ă față de cea fondat ă pe îndatorirea
de sprijin material reciproc din timpul c ăsătoriei, dup ă cum diferite sunt și condițiile celor dou ă feluri
de obliga ții.
În ceea ce prive ște incapacitatea de munc ă, art. 41 alin. 2 Cod.fam. are în vedere dreptul la
întreținere al fostului so ț aflat în nevoie de cauza unei incapacit ăți survenite îniante de c ăsătorie sau în
timpul c ăsătoriei; dac ă incapacitatea s-a ivit în decurs de un an de la desfacerea ori de la desfiin țarea
căsătoriei, fostul so ț are drept la între ținere numai dac ă incapacitatea sa a fost determinat ă de o
împrejurare în leg ătură cu căsătoria (cum ar fi, în cazul fostei so ții, o incapacitate cauzat ă de naștere).
Dreptul la între ținere al fostului so ț recăsătorit se stinge (art. 41 alin. ultim Cod.fam). Se
înțelege, obliga ția de a da între ținere subzist ă chiar dac ă debitorul se rec ăsătorește.
În toate cazurile, dreptul la între ținere al fostului so ț se stinge prin rec ăsătorirea sa (41 alin. 5
Cod.fam.), precum și – dat fiind caracterul personal al obliga ției – prin moartea creditorului sau al
debitorului între ținerii (art. 95 Cod.fam.).
Cuantumul pensiei de între ținere poate fi stabilit pân ă la o treime din venitul net din munc ă
al fostului so ț, iar dac ă același debitor este ținut față de copii, cele dou ă categorii de pensii, însumate,
nu vor putea dep ăși jumătate din venitul lunar net din munc ă al debitorului (art. 41 alin. 3 Cod.fam.,
aplicabile prin asem ănare). Datorit ă caracterului personal al obliga ției de între ținere, vor fi avute în
vedere exclusiv mijloacele debitorului, nu și mijloacele so țului sau ale altor persoane cu care împarte
aceeași gospod ărie.

Secțiunea a III-a
Obligația legală de întreținere dintre p ărinți și copii

Obligația legal ă de între ținere dintre p ărinți și copii este reglementat ă prin art. 86 alin. 1 și
art. 107 alin. 1 Cod.fam (inserat în Titlul III, Capitolul I, Sec țiunea I „Drepturile și îndatoririle p ărinților
față de copii lor minori. Cel mai adesea copilul minor are calitatea de creditor al între ținerii pentru c ă,
de regul ă, el nu realizeaz ă venituri din munc ă. Dar aceasta nu înseamn ă că între p ărinți și copiii lor
minori obliga ția instituit ă are caracter unilateral; în acele situa ții excep ționale în care copilul dispune de
venituri însemnate sau realizeaz ă venituri din munc ă, el poate fi obligat la între ținerea p ărintelui în
nevoie și lipsit de capacitate de munc ă.1 În cazul descendentului devenit major, presupus capabil de
muncă, implicit în m ăsură să realizeze venituri din munc ă, reciprocitatea obliga ției de între ținere dintre
părinți și copii este mai clar conturat ă și mai lesne de admis.
Spre deosebire de regula de drept comun, conform c ăreia numai cel aflat în stare de nevoie
determinat ă de incapacitatea sa de a muncii este îndrituit la între ținere, legiuitorul stabile ște în mod
expres dreptul la între ținere al descendentului minor, oricare ar fi pricina nevoii în care se afl ă (art. 86
alin. 3 Cod.fam.).
Dispozi țiile Codului familiei detaliaz ă în cuprinsul mai multor texte care anume sunt acele
nevoi ale copilului minor a c ăror asigurare cade în sarcina p ărinților. Astfel, art. 107, dup ă ce în
alineatul întâi instituie în termeni imperativi obliga ția părinților de a- și întreține copilul minor, în
alineatul urm ător precizeaz ă că obiectul acestei obliga ții este asigurarea mijloacelor necesare pentru
creșterea, educarea, înv ățătura și pregătirea profesional ă a copilului. Din cuprinsul art. 101 alin. 2
Cod.fam. rezult ă că în înfăptuirea obliga ției de a cre ște copilul, p ărinții trebuie s ă se îngrijeasc ă de
sănătatea, dezvoltarea fizic ă, de educa ția, învățătura și pregătirea profesional ă a acestuia. În fine, unele
elemente ce țin de obiectul obliga ției legale de între ținere se reg ăsesc în textul art. 42 alin. 3 Cod.fam.,

1 În acest sens, Al. Bacaci, op. cit ., p. 188.

potrivit c ăruia în caz de divor ț, instan ța va stabili contribu ția fiecărui părinte la cheltuielile de cre ștere,
educare, înv ățătură și pregătire profesional ă a copiilor minori.
Dreptul la între ținere și, corelativ, obliga ția de a da între ținere, iau na ștere de îndat ă ce sunt
întrunite cerin țele cumulative stabilite de lege: starea de nevoie a creditorului – or aceasta este
prezumat ă relativ în cazul descendentului minor – și existen ța mijloacelor materiale ale debitorului.
Regula potrivit c ăreia între ținerea se datoreaz ă de la data când s-a cerut se aplic ă atât în
cazul în care se solicit ă instanței stabilirea pensiei de între ținere, cât și în cazul în care se urm ărește
majorarea cuantumului între ținerii fixate anterior. Reducerea sau sistarea obliga ției de plat ă a
întreținerii opereaz ă de la data ivirii cauzei care justific ă admiterea cererii formulate în acest sens de
către debitorul obliga ției.1 Este justificat ă stabilirea pensiei de între ținere pentru o perioad ă anterioar ă
cererii de chemare în judecat ă dacă promovarea ac țiunii a fost întârziat ă din cauze imputabile
debitorului,2 de pild ă când acesta a promis c ă va presta între ținere în mod voluntar dar nu a f ăcut-o, ori
când și-a schimbat domiciliul și locul de munc ă.
Prestațiile stabilite prin hot ărâre judec ătorească cu titlu de între ținere cuvenit ă minorului
sunt acordate pân ă la data când beneficiarul împline ște vârsta majoratului. Dobândind capacitate
deplină de exerci țiu, creditorul între ținerii își va putea valorifica dreptul la între ținere personal și singur,
formulând o nou ă cerere de între ținere, de ast ă dată cu respectarea condi țiilor de drept comun în materie
de între ținere.
Criteriile generale avute în vedere la stabilirea întinderii obliga ției legale de între ținere sunt
nevoia celui care o pretinde și mijloacele celui care urmeaz ă să o presteze (art. 94 alin. 1 Cod.fam.).
Atunci când între ținerea este datorat ă de către părinți, inclusiv adoptivi, legea stabile ște prin art. 94 alin.
3 Cod.fam. urm ătoarele plafoane maximale din câ știgul din munc ă al celui obligat:
– până la o pătrime pentru un copil
– până la o treime pentru doi copii
– până la jumătate pentru trei sau mai mul ți copii.
În principiu, aplicarea dispozi țiilor legale referitoare la câtimea obliga ției de între ținere nu
poate fi înl ăturată de către părinți prin conven ția lor sau prin manifest ări unilaterale de voin ță, pentru a
se preveni prejudicierea intereselor creditorului copil minor. Cotele prev ăzute de art. 94 alin. 3
Cod.fam. se raporteaz ă exclusiv la câ știgul din munc ă al părintelui firesc sau adoptiv, prin „câ știg din
muncă” înțelegându-se venitul net al debitorului.
La determinarea cuantumului între ținerii instan ța va ține seama de mijloacele ambilor
părinți, nu doar de cele aflate la dispozi ția părintelui pârât, fiindc ă amândoi p ărinții au acelea și drepturi
și îndatoriri fa ță de copilul minor. În toate cazurile, instan ța stabile ște o sum ă concret ă la care este ținut
debitorul cu titlu de obliga ție de între ținere, nefiind suficient ă indicarea unei cote din câ știgul din
muncă al acestuia, deoarece prin acest ă din urm ă modalitate s-ar îngreuna punerea în executare a
hotărârii, cu atât mai mult cu cât legea nu stabile ște exact ce anume se în țelege prin „câ știg din
muncă”.3

Secțiunea a IV-a
Copii care beneficiaz ă de un regim asem ănător celui aplicabil descendentului minor

1. Copilul minor la a c ărui între ținere a contribuit so țul părintelui firesc (art. 87 alin. 1
Cod.fam.). So țul care a contribuit la între ținerea copilului firesc al celuilalt so ț, în mod efectiv și alături
de părintele firesc,4 este obligat s ă continue a da între ținere copilului cât timp acesta este minor, îns ă

1 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1964, în Legisla ția familiei …, p.
215-216.
2 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 19/1964, cit. supra .
3 În acest sens, Al. Bacaci, op. cit ., p. 229.
4 T. R. Popescu, op. cit ., vol. II, p. 244.

numai dac ă părinții săi firești au murit, sunt disp ăruți ori se afl ă în nevoie. Cu toate c ă legiui torul se
referă în mod explicit la „copilul firesc” al celuilalt so ț, credem c ă textul art. 87 alin. 1 Cod.fam. este
deopotriv ă aplicabil copilului adoptiv.
2. Copilul minor îndrituit la între ținerea mo ștenitorilor persoanei care a fost obligat ă să
presteze între ținere sau a persoanei care, f ără a avea obliga ția legal ă, a dat acestuia între ținere (art. 96
alin. 1 Cod.fam.). Obliga ția de între ținere este instituit ă, imperativ, în sarcina mo ștenitorilor universali
și cu titlu universal, care vor presta între ținere numai în limita valorii bunurilor mo ștenite. Dac ă există
mai mul ți moștenitori, prin derogare de la regula divizibilit ății obliga ției de între ținere, debitorii vor fi
ținuți în solidar la executarea presta țiilor (art. 96 alin. 2 Cod.fam.).

Secțiunea a V-a
Dreptul la între ținere al descendentului major aflat în continuarea studiilor

Descendentului devenit major nu i se refuz ă dreptul la între ținere – obliga ția exist ă între
părinți și copii, stabile ște art. 86 alin. 1 Cod.fam. – doar c ă, spre deosebire de perioada minorit ății, când
beneficia de prezum ția stării de nevoie, el este nevoit s ă urmeze regulile de drept comun în materie,
adică să dovedeasc ă starea de nevoie în care se g ăsește, stare de nevoie determinat ă de incapacitatea sa
de a muncii (art. 86 alin. 2 Cod.fam.).
Prin decizia de îndrumare nr. 2/1971 a Plenului Tribunalului Suprem1 s-a statuat în sensul c ă
părinții sunt obliga ți a da între ținere copiilor deveni ți majori și aflați în continuarea studiilor, pân ă la
terminarea studiilor, dar f ără a depăși vârsta de 25 de ani. Pentru a beneficia de între ținere – se mai
arată – copilul trebuie s ă dovedeasc ă stăruință în continuarea studiilor și să obțină rezultate
corespunz ătoare. În motivarea deciziei se afirm ă că „prin incapacitate de munc ă nu trebuie s ă se
înțeleagă numai o incapacitate absolut ă, datorat ă unor cauze de ordin fiziologic, medical, ci și
incapacitatea care deriv ă din satisfacerea unor cerin țe de ordin social”.
Cât prive ște calitatea rezultatelor la înv ățătură, dreptul la între ținere exist ă chiar dac ă
descendentul major a avut în trecut unele nereu șite, dar ulterior a manifestat st ăruință în finalizarea
pregătirii sale profesionale.2
Eventualitatea c ăsătoriei descendentului major aflat în continuarea studiilor a adus în aten ție
și alte implica ții ale obliga ției de între ținere ce revine p ărinților. Astfel, s-a decis c ă în situa ția în care
soțul descendentului dispune de mijloacele necesare continu ării studiilor, p ărintele obligat anterior la
întreținere poate ob ține sistarea pl ăților.3

Secțiunea a VI-a
Aspecte procesuale

Neînțelegerile privind existen ța sau întinderea obliga ției legale de între ținere se solu ționează
de către instan țele judec ătorești.4

1 În C.D., 1971, p. 13.
2 Trib. jud. Neam ț, dec. civ. nr. 341/1971, cu note de M. Abramovici – I, S. Munteanu – II, în
R.R.D. nr. 6/1972, p. 131; Trib. jud. Olt, dec. civ. nr. 966/1971, cu notă de G. Turianu și M.
Ionescu, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 136.
3 Trib. jud. Timi ș, dec. civ. nr. 76/1972, în R.R.D. nr. 2/1972, p. 164.
4 Semnal ăm o abatere de la regul ă, când asupra pensiei de între ținere la care este obligat
părintele copilului minor se pronun ță o altă autoritate. Este vorba de comisia pentru protec ția
copilului care, dispunând m ăsura de protec ție a plasamentului la o persoan ă, sau la un serviciu
public specializat pentru protec ția copilului ori la un organism privat autorizat poate stabili, în
condițiile Codului familiei, cuantumul contribu ției lunare a p ărinților la între ținerea copilului
(art. 21 alin. 1 din O.U.G. nr. 26/1997 privind protec ția copilului aflat în dificultate).
Surprinz ător, sumele încasate cu acest titlu nu vor ajunge – cel pu țin nu în mod nemijlocit – la

Ori de câte ori dreptul la între ținere se valorific ă pe cale principal ă, competen ța material ă
aparține judec ătoriei. Sub aspectul competen ței teritoriale este incident ă regula de drept comun înscris ă
în art. 5 Cod.proc.civ., indicând instan ța de la domiciliul pârâtului; dac ă însă cererea pentru acordarea
întreținerii este formulat ă de ascendent sau de descendent, al ături de judec ătoria de la domiciliul
pârâtului (al debitorului între ținerii), potrivit art. 10 pct. 7 Cod.proc.civ. este de asemenea competent ă
judecătoria de la domiciliul reclamantului (al creditorului între ținerii). Suntem în prezen ța unei ipoteze
de competen ță teritorial ă alternativ ă, ambele judec ătorii fiind deopotriv ă îndrituite s ă se pronun țe, iar
alegerea o face reclamantul prin depunerea cererii sale la una dintre aceste instan țe. Subliniem c ă
îndrituirea reclamantului de a opta între dou ă instanțe deopotriv ă competente este condi ționat de
calitatea acestuia, anume de împrejurarea c ă tinde s ă valorifice un drept subiectiv în calitatea sa de
ascendent sau de descendent în raport cu pârâtul, precum și de obiectul preten ției, care trebuie s ă fie ori
în sensul stabilirii dreptului la între ținere, ori în sensul major ării cuantumului presta țiilor stabilite
anterior.
Pretenția privind între ținerea poate fi de asemenea formulat ă pe cale accesorie, în cadrul
unor ac țiuni având ca preten ție principal ă desfacerea c ăsătoriei, desfiin țarea căsătoriei, stabilirea filia ției
din afara c ăsătoriei, stabilirea domiciliului copilului minor etc. În toate aceste cazuri instan ța
competent ă se determin ă în func ție de cererea principal ă, de exemplu, în cazul ac țiunii în desfacerea
căsătoriei, judec ătoria de la ultimul domiciliu comun al so ților se va pronun ța atât în cererea principal ă
(având ca obiect desfacerea c ăsătoriei), cât și în cererile accesorii divor țului, inclusiv dreptul la
întreținere al fostului so ț sau/și dreptul la între ținere al copiilor minori ai p ărților.
Titularul dreptului la între ținere având capacitate deplin ă de exerci țiu își poate valorifica
dreptul fie personal, fie prin reprezentant. În numele copilului minor în vârst ă de până la 14 ani ac țiunea
civilă va fi exercitat ă de către părinte sau, dup ă caz, tutore, în calitate de reprezentant legal al copilului
(art. 105 alin.1, art. 124 alin. 1 Cod.fam.) Împlinind 14 ani, minorul dobânde ște capacitate restrâns ă de
exercițiu, ceea ce îi permite s ă stea personal în judecat ă, dar asistat de ocrotitorul legal.
Potrivit îndrum ărilor fostei instan țe supreme, calitatea de a sesiza instan ța este recunoscut ă
autorității tutelare, dac ă părintele sau persoana c ăreia i s-a încredin țat copilul spre cre ștere și educare
manifest ă neglijen ță în valorificarea acestui drept al minorului.1 Acțiunea poate fi de asemenea
promovat ă de procuror, în baza art. 45 Cod.proc.civ.
În dovedirea temeiniciei cererii sunt permise oricare din mijloacele dovad ă admise de lege,
cu precizarea c ă ori de câte ori voca ția la între ținere se fondeaz ă pe legătura de rudenie sau pe calitatea
de soț, aceast ă dovadă se va face prin acte de stare civil ă.
În cazul admiterii cererii, instan ța dispune obligarea pârâtului cu începere de la data
introducerii cererii, iar nu de la o dat ă ulteriorar ă (cum ar fi aceea a pronun țării hotărârii sau a r ămânerii
definitive a acesteia),2 fiindcă în raport de aceast ă dată s-a făcut dovada st ării de nevoie a creditorului.
Ca regul ă, pensia nu poate fi acordat ă retroactiv, pentru c ă este menit ă a satisface nevoile actuale ale
beneficiarului; pe de alt ă parte, cât ă vreme titularul dreptului nu a reclamat între ținerea, se poate
prezuma c ă nu s-a g ăsit în nevoie. Totu și, dacă se dovede ște că promovarea cererii a fost întârziat ă cu
bună-știință de către debitor (de exemplu, am ăgind creditorul c ă îi va acorda între ținere în mod
voluntar), acesta va putea fi obligat la între ținere și pentru o perioad ă anterioar ă sesizării instan ței.
Cât prive ște cheltuielile de judecat ă ocazionate de solu ționarea cererii privind stabilirea sau
modificarea pensiei de între ținere, potrivit deciziei de îndrumare nr. 2/1966 a Plenului Tribunalului
Suprem,3 sunt aplicabile normele dreptului comun, art. 274, 275 Cod.proc.civ.

creditorul obliga ției, ci se vor face venit la bugetul jude țului sau, dup ă caz, al sectorului
municipiului Bucure ști.
1 Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 12/1967, în C.D. 1967, p. 32.
2 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1556/1976, în C.D. , 1977, p. 175; Trib. jud. Hunedoara, dec.
civ. nr. 749/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, p. 54.
3 În C. D., 1966, p. 15.

Hotărârea instan ței dată în cererea introdus ă pe cale principal ă nu este apelabil ă (art. 282 ¹
alin. 1 Cod.proc.civ.), dar poate fi atacat ă cu recurs, în condi țiile dreptului comun, în termenul general
de 15 zile de la comunicare.
În aceast ă materie hot ărârea este provizorie, în sensul c ă își păstrează valabilitatea cât ă
vreme r ămân neschimbate împrejur ările de fapt avute în vedere la data pronun țării.
În temeiul art. 278 pct. 3 Cod.proc.civ., hot ărârea primei instan țe este executorie de drept.
Ratele între ținerii stabilit ă pe cale judec ătorească, neplătite la timp, pot fi urm ărite în limita
termenului de prescrip ție de 3 ani, socotit pentru fiecare din ratele scadente regresiv, de la data cererii
de punere în executare a hot ărârii.

P A R T E A A V-A

OCROTIREA MINORILOR

Precizări prealabile
Noțiunea de „ocrotire a minorului”. Mijloace de înf ăptuire. Reglementare.

Protecția și ocrotirea drepturilor copilului este socotit ă a fi unul din indicatorii cei mai
sensibili al s ănătății unei societ ăți. Respectarea drepturilor copilului a devenit o prioritate declarat ă
odată cu adoptarea în 1989 a Conven ției O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificat ă de țara
noastră prin Legea nr. 18/19901. Recent a intrat în vigoare Legea nr. 272/2004 privind protec ția și
promovarea drepturilor copilului, o veritabil ă “constitu ție” a copil ăriei.
Când este vorba de ocrotirea copilului, rolul principal revine, prin tradi ție legiferat ă,
familiei. Dar atunci când protec ția copilului în mediul s ău familial nu este posibil ă sau nu este
dezirabil ă, institu țiile specializate ale statului au obliga ția de a interveni prin m ăsuri de protec ție
alternativ ă a copilului și de a sprijini sau de a prelua integral, prin m ăsuri cu caracter temporar sau
permanent, sarcina ocrotirii acestuia.
În limbaj juridic, prin sintagma „ocrotirea minorilor” desemn ăm totalitatea drepturilor și
obligațiilor recunoscute ocrotitorului legal al copilului în scopul asigur ării creșterii și educării acestuia.
Ocrotirea minorului se realizeaz ă, în primul rând, de c ătre părinți. Este dreptul copilului de a fi ocrotit
în mediul familial, iar r ăspunderea pentru cre șterea copilului și aigurarea dezvolt ării sale le revine în
primul rând p ărinților – stabile ște art. 5 alin. 2 din legea nr.272/2004.
Codul familiei trateaz ă institu ția ocrotirii p ărintești în Titlul III, Capitolul I, Sec țiunea I,
intitulat ă „Drepturile și îndatoririle p ărinților față de copiii minori” (art. 97-112). Acestea sunt
aplicabile atât p ărinților fire ști, cât și părinților adoptivi, adop ția reprezentând una din m ăsurile
alternative de protec ție a copilului. Dispozi țiile Codului familiei se completeaz ă cu cele ale Legii
nr.272/2004 privind protec ția și promovarea drepturilor copilului.

CAPITOLUL I
DREPTURILE COPILULUI

Secțiunea I
Principii

1 Publicat ă în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990.

Potrivit art. 6 din Legea nr.272/2004, respectarea și garantarea drepturilor copilului se
realizeaz ă conform urm ătoarelor principii:
– respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
– egalitatea șanselor și nediscriminarea;
– responsabilizarea p ărinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor părintești;
– primordialitatea responsabilit ății părințior cu privire la respectarea și garantarea
drepturilor copilului;
– descentralizarea serviciilor de protec ție a copilului, interven ția multisectorial ă și
parteneriatul dintre institu țiile publice și organismele private autorizate;
– asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;
– respectarea demnit ății copilului;
– ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia ținând seama de vârsta și
de gradul s ău de maturitate;
– asigurarea stabilit ăți și continuit ăii în îngrijirea, cre șterea și educarea copilului, ținând
cont de originea sa etnic ă, religioas ă, cultural ă și lingvistic ă în cazul lu ării unei m ăsuri
de protec ție;
– celeritatea în luarea oric ărei decizii privitoare la copil;
– interpretarea fiec ărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaie cu
ansamblul reglement ărilor din aceast ă materie.

Secțiunea a II-a
Categorii de drepturi ale copilului

Legea privind protec ția și promovarea drepturilor copilului reglementeaz ă detaliat urm ătorele
categorii de drepturi ale copilului:
1. Drepturi și libertăți civile. Fac parte din aceast ă categorie: dreptul copilului la stabilirea și
păstrarea identit ății (art.8); dreptul de a men ține rela ții personale și contacte directe cu p ărinții, rudele
precum și cu alte persoane fa ță de care copilul a dezvoltat leg ături de ata șament (art.14); dreptul la
protejarea imaginii publice și a vie ții intime, private și familiale (art. 22); dreptul la libertate de
exprimare (art.23); dreptul copilului capabil de discern ământ de a- și exprima liber opinia asupra
oricărei probleme care îl prive ște (art. 24); dreptul la libertate de gândire, de con știință și de religie (art.
25); dreptul la liber ă asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pa șnică,
în limitele prev ăzute de lege (art.26); dreptul copilului apar ținând unei minorit ăți etnice, na ționale,
religioase sau lingvistice la via ță cultural ă proprie, la declararea apartenen ței sale etnice, religioase, la
practicarea propriei religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu al ți membri ai
comunit ății din care face parte (art. 27); dreptul copilului la respectarea personalit ății și individualit ății
sale, inclusiv prin a nu fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare sau degradante (art.
28); dreptul de a depune singur plângeri referitoare la înc ălcarea drepturilor sale fundamentale (art. 29).
2. Drepturi referitoare la mediul familial și îngrijirea alternativ ă Sub acest titlu sunt reunite
următoarele drepturi recunoscute copilului: dreptul de a cre ște alături de p ărinții săi (art. 30); dreptul de
a fi crescut în condi ții care s ă permit ă dezvoltarea sa fizic ă, mental ă, spiritual ă, morală și social ă (art.
32); dreptul copilului lipsit, temporar sau definitiv de ocrotirea p ărinților săi, precum și a celui care, în
propriul s ău interes, nu poate fi l ăsat în grija acestora, de a beneficia de protec ție alternativ ă (art.39).
3. Drepturi referitoare la bun ăstarea și sănătatea copilului , anume : dreptul de a se bucura
decea mai bun ă stare de s ănătate pe care o poate atinge și de a beneficia de servicii medicale și de
recuperare necesare pentru asigurarea realiz ării efective a acestui drept (art.43); dreptul de a beneficia
de un nivel de trai care s ă permit ă dezvoltarea sa fizic ă, mental ă, spiritual ă, morală și social ă (art.44);
dreptul copilului de a beneficia de asisten ță socială și de asigur ări sociale (art. 45); dreptul copilului cu
handicap de a beneficia de îngrijire special ă, adaptat ă nevoilor sale (art.46).

4. Drepturi referitoare la educa ție, activit ăți recreative și culturale Aceast ă categorie cuprinde
următoarele drepturi recunoscute copilului: dreptul de a primi o educa ție care s ă-I permit ă dezvoltarea,
în condi ții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalit ății sale (art.47); dreptul la odihn ă și vacan ță
(art. 49).

C A P I T O L U L II
O C R O T I R E A P Ă R I N T E A S C Ă

Secțiunea I
Noțiunea, condi țiile și principiile ocrotirii p ărintești

Noțiunea de „ocrotire p ărinteasc ă” evocă acel complex de drepturi și îndatoriri recunoscute
în interesul copilului p ărinților fire ști sau adoptivi, a c ăror exercitare, respectiv îndeplinire, are ca scop
asigurarea cre șterii, educ ării și formării pentru via ță a copilului.1
Exercitarea ocrotirii p ărintești cu privire la persoana și patrimoniul copilului presupune dou ă
condiții cumulative:
În primul rând, capacitatea deplin ă de exerci țiu a părintelui, precum și posibilitatea acestuia
de a-și manifesta voin ța. Dacă unul dintre p ărinți este decedat, dec ăzut din drepturile p ărintești, pus sub
interdic ție sau din orice împrejurare se g ăsește în neputin ța de a-și manifesta voin ța, celălalt părinte va
prelua integral responsabilitatea înf ăptuirii ocrotirii p ărintești, iar dac ă amândoi p ărinții de găsesc în
vreuna din situa țiile arătate, este necesar ă instituirea unei m ăsuri speciale de protec ție a copilului.
În al doilea rând, pentru a se bucura de ocrotire p ărinteasc ă, cel în cauz ă trebuie s ă fie minor.
La împlinirea vârstei de 18 ani ocrotirea p ărinteasc ă se stinge. Dobândirea capacit ății depline de
exercițiu înainte de vârsta de 18 ani (este cazul femeii minore c ăsătorite) are acela și efect extinctiv
asupra ocrotirii p ărintești (art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
Principiile ocrotirii p ărintești sunt urm ătoarele:
Principiul exercit ării ocrotirii p ărintești în interesul superior al copilului (art. 97 alin. 2
Cod.fam. și art. 32alin. 2 din Legea nr.272/2004)).
Principiul asimil ării depline a condi ției juridice a copilului din afara c ăsătoriei cu aceea a
copilului din c ăsătorie, a condi ției juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc (art. 97 și art.
63 Cod.fam., art.6 lit.b din Legea nr.272/2004). Copii sunt egali indiferent de na ștere – din c ăsătorie sau
din afara c ăsătoriei – iar ca expresie a egalit ății de tratament juridic, ocrotirea de care se bucur ă are
același conținut pentru copilul din afara c ăsătoriei a c ărui filia ție a fost legal stabilit ă ca și pentru copilul
firesc din c ăsătorie, pentru copilul adoptat ca și pentru copilul firesc.
Principiul egalit ății părinților în exercitarea ocrotirii p ărintești. Ca expresie a acestui
principiu, desprins din prevederile art. 97 alin. 1 Cod.fam. potrivit c ărora ambii p ărinți au acelea și
drepturi și îndatoriri fa ță de copiii lor minori, drepturile și îndatoririle p ărintești privitoare la persoana
precum și cele referitoare la bunurile copilului au acela și conținut pentru fiecare dintre p ărinți, iar

1 Pentru alte defini ții, apropiate în con ținut, a se vedea A. Iona șcu, M. N. Costin, M. Mure șan,
V. Ursa, op. cit., p. 172; M. N. Costin, Marile institu ții …Persoana…2, op. cit, p. 186; I.
Reghini, op. cit ., p. 166; I. Com ănescu, I. Mihu ță, R. Petrescu, op. cit ., p. 194.

măsurile de ocrotire se iau de c ătre părinți de comun acord (art. 98 alin. 1 Cod.fam.). Eventualele
neînțelegeri dintre p ărinți în legătură cu exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor p ărintești se
soluționează de către instan ța judecătorească, potrivit interesului superior al copilului (art.31 alin.3 din
Legea nr. 272/2004).
Principiul independen ței patrimoniale dintre p ărinți și copil, în sensul c ă părintele nu are nici
un drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor p ărintelui, afar ă de dreptul la
moștenire și dreptul la între ținere (art. 106 Cod.fam.).

Secțiunea a II-a
Drepturile și îndatoririle p ărintești

În func ție de obiectul lor, drepturile și îndatoririle p ărintești se refer ă fie la persoana
copilului, fie la patrimoniul acestuia.

§ 1. Drepturile și îndatoririle p ărintești privitoare la persoana copilului minor

În opinia noastr ă, dreptul și îndatorirea fundamental ă a părinților este aceea de a cre ște
copilul minor.
Ca expresie a dreptului p ărinților de a- și crește copilul, ei vor stabili locuin ța acestuia (art.
100 Cod.fam.) și vor putea cere înapoierea copilului de la orice persoan ă care îl ține fără drept (art. 103
alin. 1 Cod.fam.).
De la vârsta de 14 ani minorul poate solicita personal autorit ății tutelare încuviin țarea de a
avea locuin ța pe care o cere des ăvârșirea înv ățăturii sau preg ătirii profesionale (art. 102 Cod. fam.).
În mod excep țional, locuin ța minorului este diferit ă de cea a p ărinților când în privin ța sa au
fost dispuse m ăsuri alternative de ocrotire.
Sub cel de-al doilea aspect, al dreptului p ărinților de a cere înapoierea copilului de la orice
persoan ă care îl ține fără drept, în temeiul art. 103 alin. 1 Cod.fam. oricare dintre p ărinți poate solicita
instanței o hot ărâre în acest sens, dac ă, în fapt, copilul se g ăsește fără vreun temei legal în „custodia”
altei persoane.
Responsabilitatea cre șterii copilului se înf ățișează ca sum ă de drepturi și îndatoriri. Însu și
legiuitorul, stabilind imperativ c ă „părinții sunt datori s ă îngrijeasc ă de copil” (art. 101 alin. 1
Cod.fam.), detaliaz ă și precizeaz ă că părinții sunt „obliga ți să crească copilul îngrijind de s ănătatea și
dezvoltarea lui fizic ă, de educarea, înv ățătura și pregătirea profesional ă a acestuia” (art. 101 alin. 2
Cod.fam.). Pornind de aici, principalele coordonate ale dreptului și îndatorii p ărinților de a- și crește
copilul pot fi considerate urm ătoarele:
– dreptul și îndatorirea p ărinților de a se îngriji de s ănătatea și dezvoltarea fizic ă a copilului;
– dreptul și îndatorirea p ărinților de a se îngriji de educarea, înv ățătura și pregătirea
profesional ă a copilului;
– dreptul și îndatorirea p ărinților de a îndruma și supraveghea copilul;
– îndatorirea p ărinților de a da între ținere copilului.
De asemenea, legiuitorul recunoa ște părinților unele prerogative referitoare la persoana
copilului minor care nu pot fi considerate manifest ări ale ocrotirii p ărintești: dreptul de a stabili numele
copilului minor, dreptul de a determina cet ățenia minorului, dreptul de a consim ți la adop ția acestuia.1

§ 2. Drepturile și îndatoririle p ărintești privitoare la bunurile copilului minor

Dată fiind lipsa capacit ății depline de exerci țiu a minorului, legea recunoa ște părinților, ca
manifest ări ale ocrotirii p ărintești, două categorii de drepturi și îndatoriri referitoare la bunurile

1 În acest sens A. Iona șcu, M. N. Costin, M. Mure șan, V. Ursa, op. cit ., p. 217.

copilului: dreptul și îndatorirea de a -i administra bunurile; dreptul și îndatorirea de a reprezenta minorul
în actele sale civile sau, dup ă caz, de a-i încuviin ța actele (art. 105 Cod.fam.).
Dreptul și îndatoririea de a administra bunurile copilului. Părinții săvârșesc acte de
administrare a patrimoniului copilului f ără a fi necesar ă încuviin țarea prealabil ă a autorit ății tutelare,
din acest punct de vedere ei fiind supu și regimului juridic aplicabil tutorelui (art. 105 alin. 3 Cod.fam.).
Pe de alt ă parte, art. 129 alin. 2 Cod.fam., în contextul drepturilor tutorelui asupra bunurilor minorului
aflat sub tutel ă – text de asemenea aplicabil p ărinților – stabile ște că ocrotitorul este oprit s ă încheie
orice acte care ar dep ăși dreptul de a administra patrimoniul minorului f ără prealabila încuviin țare a
autorității tutelare.
Părinții, în calitatea lor de ocrotitori legali al minorului, sunt împuternici ți să încheie acte
juridice de administrare a patrimoniului minorului lipsit de capacitate de exerci țiu fără a fi necesar ă
încuviin țarea prealabil ă a autorit ății tutelare, precum și, cu unele excep ții, acte juridice de dispozi ție,
acestea numai cu încuviin țare prealabil ă; măsurile de protec ție urmeaz ă aceeași logică în cazul
minorului cu capacitate restrâns ă de exerci țiu, care, debutând în via ța juridic ă, poate încheia singur acte
de administrare dar are nevoie de încuviin țarea prealabil ă a părinților, iar în cazul actelor de dispozi ție,
pe care le va s ăvârși de asemenea singur, trebuie s ă obțină, alături de încuviin țarea prealabil ă a
părinților, și pe cea a autorit ății tutelare.
Dreptul și îndatorirea p ărinților de a-l reprezenta pe minor în actele civile sau de a-i
încuviința actele juridice . Până la împlinirea vârstei de 14 ani minorul este lipsit de capacitate de
exercițiu; în actele sale civile, va fi reprezentat de p ărinți (art. 105 alin. 1, art. 124 alin.1 Cod.fam., art.
9, art. 10 din Decretul nr. 31/1954), c ărora li se recunoa ște un drept de reprezentare general ă, fără a
distinge dup ă cum actul în cauz ă se refer ă la bunuri sau la persoan ă.1
După împlinirea vârstei de 14 ani și până la dobândirea capacit ății depline de exerci țiu,
minorul î și exercit ă singur drepturile și își execut ă tot astfel obliga țiile, dar având încuviin țarea
prealabil ă a ocrotitorului legal (art. 105 alin. 2 și art. 124 alin. 2 Cod.fam., art. 9 și 10 din Decretul nr.
31/1954). Rolul de reprezentant legal al p ărinților a încetat, îns ă, în calitate de ocrotitori legali au
dreptul și îndatorirea de a aprecia dac ă este sau nu oportun ă încheierea unui act juridic preconizat de
minorul cu capacitate restrâns ă de exerci țiu, încuviin țând sau, dup ă caz, refuzând încuviin țarea
prealabil ă a săvârșirii fiec ărui act în parte. Actele pentru a c ăror valabilitate p ărintele, în calitate de
reprezentant legal, avea nevoie de încuviin țarea prealabil ă a autorit ății tutelare vor fi încheiate de minor
având și aceast ă autorizare.

Secțiunea a III-a
Exercitarea drepturilor și îndatoririlor p ărintești

Drepturile și îndatoririle privitoare la persoana și la bunurile copilului sunt recunoscute
ambilor p ărinți, firești sau adoptivi, f ără să deosebim dup ă cum ace știa sunt sau nu c ăsătoriți între ei. În
concret îns ă exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor de c ătre cei doi p ărinți împreun ă,
concomitent și în mod egal nu este întotdeauna posibil ă, uneori datorit ă unor cauze obiective, alteori din
considerente care î și au originea în dizarmonia rela țiilor dintre so ți ori a rela țiilor dintre p ărinți sau unul
dintre ace știa și minorul aflat sub ocrotire; în astfel de cazuri are loc, în func ție de natura cauzelor, fie
preluarea integral ă de către unul dintre p ărinți a exerci țiului ocrotirii p ărintești, fie scindarea ocrotirii
părintești.

§ 1. Exercitarea drepturilor și îndatoririlor p ărintești de către ambii p ărinți, concomitent
și în mod egal

1 Cu privire la sfera actelor juridice în care opereaz ă reprezentarea a se vedea M. Banciu,
Reprezentarea în actele juridice civile, op. cit., p. 51-55.

Prin defini ție, drepturile și îndatoririle p ărintești au caracter personal și continuu, de la
nașterea copilului și până la împlinirea vârstei majoratului sau pân ă la dobândirea capacit ății depline de
exercițiu înainte de vârsta de 18 ani.
Pe fondul deplinei egalit ăți în drepturi între p ărinți, măsurile de ocrotire a copilului se iau de
comun acord, în condi ții ideale armonia din rela țiile dintre so ți transferându-se asupra raporturilor
dintre p ărinți și copii, orice decizie urm ărind asigurarea și promovarea intereselor copilului.
Dacă totuși se ivesc neîn țelegeri între p ărinți în leg ătură cu responsabilit ățile părintești, va
decideinstan ța de judecat ă, cu ascultarea p ărinților și a minorului care a împlinit 10 ani, ținând seama de
interesele copilului (art. 99 Cod.fam. și art. 31 alin. 3 din legea nr.272/2004). Dac ă se ive ște o
contrarietate sau o concuren ță de interese între minor și părinți, ocrotirea minorului se va face prin
curatelă (art. 152-157 Cod.fam.), care este un mijloc subsidiar și temporar de protec ție. Cel mai adesea
contrarietatea sau concuren ța de interese apare în materie succesoral ă.

§ 2. Exercitarea ocrotirii p ărintești de către un singur p ărinte

Art. 98 alin. 2 Cod.fam. enumer ă următoarele cazuri în care exerci țiul drepturilor și
îndatoririlor p ărintești revine unui singur p ărinte: moartea unuia dintre p ărinți, decăderea din drepturile
părintești a unuia dintre ei, punerea sub interdic ție a unuia dintre p ărinți, neputin ța din orice împrejurare
a unuia dintre p ărinți de a-și manifesta voin ța.

§ 3. Scindarea ocrotirii p ărintești

Prin sintagma „scindare a ocrotirii p ărintești” vom desemna acele împrejur ări în care fie
părinții exercit ă ocrotirea p ărinteasc ă în mod neegal între ei, fie ocrotirea este înf ăptuită în parte de
către părinți, în parte de c ătre persoana, familia sau institu ția căreia i-a fost încredin țat minorul spre
creștere și educare.1 Cazurile de scindare a ocrotirii p ărintești sunt: desfacerea c ăsătoriei p ărinților
minorului, desfiin țarea căsătoriei părinților săi, încredin țarea minorului consecutiv stabilirii filia ției din
afara căsătoriei, precum și plasamentul copilului.
Desfacerea c ăsătoriei părinților Dacă minorul este încredin țat unuia dintre p ărinți, acesta
va exercita în privin ța sa drepturile și îndatoririle p ărintești (art. 43 alin. 1 Cod.fam.). Cel ălalt părinte
păstrează dreptul de a avea leg ături personale cu copilul, precum și dreptul de a veghea la cre șterea,
educarea, înv ățătura și pregătirea profesional ă a acestuia (art. 43 alin. 3 Cod.fam.); de asemenea, se
menține obliga ția de între ținere fa ță de copil (art. 42 alin. 2, art. 86, art. 107 Cod.fam.).
În temeiul dreptului de a veghea la cre șterea și educarea copilului, p ărintele este îndrituit s ă
ceară reîncredin țarea acestuia, fie lui, fie altor persoane sau unei institu ții de ocrotire, dac ă celălalt
părinte nu este în m ăsură să asigure condi țiile optime dezvolt ării fizice, intelectuale sau morale a
minorului.
Ambii p ărinți sunt obliga ți la între ținerea copilului, atât cel c ăruia i s-a încredin țat
responsabilitatea cre șterii și educării, cât și celălalt părinte
Desființarea căsătoriei Potrivit indica țiilor din cuprinsul art. 24 alin. 2 Cod.fam., în
raporturile dintre p ărinți și copii vor fi aplicabile, prin analogie, dispozi țiile din materia divor țului. Pe
cale de consecin ță, instan ța, desfiin țând căsătoria, va statua cu privire la încredin țarea spre cre ștere și
educare a minorilor rezulta ți din căsătoria nul ă sau anulat ă fie unuia dintre p ărinți, fie unei rude sau
unei alte persoane ori unei institu ții de ocrotire. În func ție de m ăsura de ocrotire stabilit ă, drepturile și
îndatoririle p ărintești urmeaz ă a fi exercitate în acelea și condi ții și în acelea și limite ca și în cazul
desfacerii c ăsătoriei.
Încredin țarea copilului minor din afara c ăsătoriei . Dacă filiația copilului din afara
căsătoriei a fost stabilit ă față de ambii p ărinți, potrivit art. 65 Cod.fam. încredin țarea copilului și

1 I. Albu, op. cit ., p. 326.

contribu ția părinților la cheltuielile de cre ștere, educare, înv ățătură și pregătire profesional ă sunt
guvernate de prevederile aplicabile minorului din c ăsătoria desf ăcută prin divor ț.

Secțiunea a IV-a
Decăderea din drepturile p ărintești

Reglementat ă prin art. 109-112 Cod.fam., sanc țiunea dec ăderii din drepturile p ărintești
reprezint ă cea mai sever ă măsură de dreptul familiei și poate fi dispus ă împotriva p ărintelui care
deturneaz ă exerci țiul ocrotirii p ărintești a minorului de la finalitatea sa, având ca efect pierderea
drepturilor p ărintești.
Motivele dec ăderii din drepturile p ărintești sunt prev ăzute limitativ în art.109 alin. 1
Cod.fam., iar textul este de strict ă interpretare:1 punerea în primejdie a s ănătății sau a dezvolt ării fizice
a copilului prin felul de exercitare a drepturilor p ărintești, prin purtare abuziv ă ori prin abateri grave în
îndeplinirea îndatoririlor de p ărinte; educarea, înv ățătura sau preg ătirea profesional ă a copilului într-un
spirit str ăin moralei și ordinii de drept.
Sancțiunea se dispune exclusiv prin hot ărâre judec ătorească (art. 38 din Legea nr. 272/2004)
Dreptul de a cere dec ăderea din drepturile p ărintești este recunoscut autorit ății tutelare (art. 109 alin. 1
Cod.fam.) și direcției generale de asisten ță socială și protec ția copilului (art.36 alin. 3 din Legea nr.
272/2004).
Efectul principal al dec ăderii din drepturile p ărintești const ă în retragerea drepturilor și
îndatoririlor privitoare la persoana și la bunurile minorului, cu excep ția îndatoririi de a da între ținere
copilului (art. 110 Cod.fam). P ărintele dec ăzut din drepturi p ăstrează facultatea de a consim ți la adop ția
copilului s ău.
Atunci când numai unul dintre p ărinții copilului este dec ăzut din drepturi, sarcina ocrotirii
minorului este preluat ă de către celălalt părinte. Dac ă în mod obiectiv nu este posibil ă înfăptuirea
ocrotirii de c ătre celălalt părinte (care este decedat, disp ărut, pus sub interdic ție sau, din orice motive, în
neputin ța de a-și manifesta voin ța), precum și în situa ția în care ambii p ărinți sunt dec ăzuți din drepturi,
copilul va beneficia de ocrotire alternativ ă.

C A P I T O L U L III
MIJLOACE ALTERNATIVE DE ÎNF ĂPTUIRE A OCROTIRII P ĂRINTEȘTI

Ori de câte ori copilul este lipsit în mod temporar sau definitiv de ocrotire p ărinteasc ă, fie
din culpa acestora, fie din motive independente de voin ța lor, el are dreptul la protec ție alternativ ă.
Măsurile de protec ție alternativ ă sunt: tutela, m ăsurile de protec ție special ă, adopția (art.39
alin.2 din Legea nr. 272/2004). Întrucât adop ția a fost evocat ă într-un capitol anterior, ne vom referi
doar la tutel ă și la măsurile de protec ție special ă a copilului.

Secțiunea I
Tutela minorului

Tutela minorului, este reglementat ă prin art. 113-141 Cod.fam și art. 40-42 din legea nr.
272/2004
Principiile generale ale tutelei sunt:

1 Trib. Supr., sec ț. civ., dec. nr. 1691/1970, în C.D., 1970, p. 196.

– principiul generalit ății tutelei, în sensul c ă tutela se instituie ori de c ăte ori un copil minor
este lispit de ocrotirea ambilor p ărinți.
– principiul exercit ării tutelei exclusiv în interesul minorului (art. 114 Cod.fam.).
-principiul independen ței patrimoniale dintre minor și tutore, ca aplica ție a principiului
separației juridice dintre patrimoniul p ărinților și cel al p ărinților, consacrat expres prin art. 106
Cod.fam., la care face trimitere art. 125 Cod. fam.din materia tutelei.
– principiul exercit ării tutelei sub controlul și îndrumarea autorit ății tutelare (art. 136 și art.
108 alin. 2 Cod.fam.).
Deschiderea tutelei copilului minor are loc în acele situa ții în care el este lipsit de ocrotirea
ambilor p ărinți, datorit ă uneia din urm ătoarele cauze prev ăzute de art. 113 Cod.fam și reluate prin art.
40 alin. 1 din legea nr. 272/2004: ambii p ărinți sunt mor ți, declara ți morți, dispăruți, decăzuți din
drepturile p ărintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor p ărintești, puși sub interdic ție,
precum și în cazul în care la încetarea adop ției, instan ța judec ătorească apreciaz ă că este în interesul
copilului instituirea unei tutele.
Tutela se instituie de c ătre instan ța în a c ărei rază teritorial ă domiciliaz ă sau a fost g ăsit
copilul (art. 40 alin.2).
În principiu, poate fi tutore orice persoan ă având deplin ătatea capacit ății de exerci țiu. Afar ă
de minor și cel aflat sub interdic ție judec ătorească – persoane care, având ele însele nevoie de ocrotire,
nu sunt în m ăsură să ofere ocrotire altuia – legiuitorul stabile ște prin art. 117 o „list ă” a celor declara ți
incapabili de a fi tutore: cel dec ăzut din drepturile p ărintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
persoana c ăreia i s-a restrâns exerci țiul unor drepturi politice sau civile, fie prin efectul legii, fie prin
efectul unei hot ărâri judec ătorești, precum și cel cu rele purt ări;1cel lipsit, potrivit legii speciale, de
dreptul de a alege și de dreptul de a fi ales deputat; cel care, exercitând o alt ă tutelă, a fost îndep ărtat de
la aceasta; cel care, din cauza intereselor potrivnice cu minorul nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.
Persoana fizic ă sau familia care urmeaz ă a fi tutore trebuie s ă fie evaluat ă de către direc ția
general ă de asisten ță socială și protec ția copilului cu privire la garan țiile morale și condițiile materiale
pe care le îndepline ște (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 272/2004). Instan ța nume ște cu prioritate ca tutore,
dacă motive întemeiate nu se opun, o rud ă sau un afin ori un prieten al familiei copilului, în stare s ă
îndeplineasc ă această sarcină (art. 42 alin. 1).
Drepturile și îndatoririle tutorelui au, în termeni generali, acela și conținut ca și drepturile și
îndatoririle rcunoscute p ărinților. La fel ca în cazul p ărinților, prerogativele tutorelui se împletesc cu
îndatoririle sale, „drepturile” privind persoana și bunurile copilului constituind, în ultim ă analiză,
mijloace de înf ăptuire a îndatoririlor.
Drepturile și îndatoririle tutorelui privitoare la persoana copilului fiin țează, în principiu, pe
toată durata minorit ății copilului.
Atribuțiile sale în leg ătură cu bunurile copilului sunt mai mult sau mai pu țin accentuate,
după cum minorul este lipsit de capacitate de exerci țiu sau, împlinind vârsta de 14 ani, a dobândit
capacitate restrâns ă de exerci țiu.
În cazul minorului lipsit de capacitate de exerci țiu, tutorele va administra bunurile copilului
și va reprezenta minorul în actele sale civile (art. 124 alin. 1 Cod.fam. Odat ă cu împlinirea vârstei de 14
ani, minorul dobândind capacitate restrâns ă de exerci țiu, își va exercita singur drepturile și își va
executa tot astfel obliga țiile, dar „supravegheat” de tutore, care îi va încuviin ța actele (art. 124 alin. 2
Cod.fam.).
Tutorele r ăspunde pentru întreaga sa activitate desf ășurată în aceast ă calitate. Felul
răspunderii difer ă în func ție de natura și consecin țele neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a
îndatoririlor referitoare la persoana sau la bunurile minorului aflat sub tutel ă.
Sancțiunea specific ă materiei, prev ăzută de legisla ția familiei, este îndep ărtarea de la tutel ă a
tutorelui care a s ăvârșit un abuz sau o neglijen ță gravă, a comis fapte ce îl fac nevrednic pentru

1A.Ionașcu, M. N. Costin, M. Mure șan, V. Ursa, op. cit., p. 254.

exercitarea func ției, sau care nu î și îndepline ște mulțumitor sarcina (art. 138 alin. 2 Cod.fam.). M ăsura
îndepărtării tutorelui poate fi de asemenea dispus ă din cauze neimputabile acestuia și fără conota ții
sancționatoare dac ă, în cursul exercit ării tutelei, intervine vreuna din împrejur ările care îl fac pe tutore
incapabil de a continua ocrotirea minorului (art. 117 alin. 2 Cod.fam.), cum ar fi punerea sub interdic ție
a tutorelui.
Cauzele care determin ă încetarea func ției tutorelui sunt legate de persoana acestuia. De
aceea, încetarea func ției tutorelui nu atrage inevitabil și încetarea tutelei, aceasta din urm ă fiind
consecin ța unor împrejur ări interesând persoana celui aflat sub tutel ă.
Funcția tutorelui înceteaz ă în următoarele situa ții:
– decesul tutorelui;
– îndep ărtarea de la tutel ă; tutorele este îndep ărtat de la tutel ă dacă în cursul exercit ării
tutelei se ive ște oricare din cauzele de incapacitate de a fi tutore prev ăzute de art. 117 Cod.fam, sau
dacă tutorele s ăvârșește un abuz, o neglijen ță gravă, fapte care îl fac nevrednic ori nu î și îndepline ște
mulțumitor sarcina (art. 138 alin. 2 Cod.fam.).
– înlocuirea tutorelui la carerea sa dac ă, pe parcursul exercit ării tutelei survine oricare din
situațiile care îndrept ățesc refuzul sarcinii tutelei (art. 118 Cod.fam.);
– numirea altui tutore în cazul punerii sub interdic ție a minorului (art. 150 alin. 3 Cod.fam.).
Dacă la încetarea func ției tutorelui nu înceteaz ă însăși tutela, pân ă la numirea noului tutore
autoritatea tutelar ă va desemna un curator (art. 139 Cod.fam.).
Cauzele de încetare a tutelei nu sunt expres prev ăzute dar, ținând seama de finalitatea și de
specificul institu ției, vom putea identifica împrejur ările care marcheaz ă momentul final al ocrotirii prin
tutelă. Acestea sunt:1
– dobândirea capacit ății depline de exerci țiu de c ătre minorul aflat sub tutel ă, fie prin
împlinirea vârstei de 18 ani, fie, în cazul femeii minore, prin încheierea c ăsătoriei;
– decesul minorului aflat sub ocrotire;
– dispari ția împrejur ărilor care au condus la instituirea tutelei, adic ă: în cazul minorului g ăsit
sau născut din p ărinți necunoscu ți a fost stabilit ă filiația fireasc ă față de unul sau fa ță de ambii p ărinți,
părintele dec ăzut din drepturile p ărintești a redobândit exerci țiul acestor drepturi, a reap ărut cel pu țin
unul dintre p ărinții declara ți judecătorește morți sau disp ăruți, a fost dispus ă ridicarea interdic ției față de
cel puțin unul dintre p ărinții minorului.

Secțiunea a II-a
Măsurile de protec ție special ă a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea
părinților

Protecția special ă a copilului este reglementat ă prin dispozi țiile legii nr. 272/2004 privind
promovarea și protec ția drepturilor copilului. Potrivit art. 50, protec ția special ă reprezint ă ansamblul
măsurilor, presta țiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvolt ării copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea p ărinților săi sau a celui care, în vederea protej ării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija acestora.
Beneficiaz ă de măsurile de protec ție special ă următoarele categorii de copii (art. 56):
a) copilul ai c ărui părinți sunt deceda ți, necunoscu ți, decăzuți din drepturile p ărintești sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor p ărintești, puli sub interdic ție, declara ți
judecătorește morți sau disp ăruți, când nu a putu fi instituit ă tutela;
b) copilul care, în vederea protej ării intereselor sale nu poate fi l ăsat în grija p ărinților, din
motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;

1 A se vedea M. N. Costin, op. cit ., p. 226; A. Iona șcu, M. N. Costin, M. Mure șan, V. ursa, op.
cit., p. 244; M. Mure șan, A. Boar, op. cit ., p. 120-121; M. Banciu, Dreptul familiei, op. cit ., p.
393-394;

d) copilul g ăsit sau copilul abandonat în unit ăți sanitare;
e) copilul care a s ăvârșit o fapt ă prevăzută de legea penal ă și care nu r ăspunde penal.
Copilul beneficiaz ă de protec ție special ă până la dobândirea capacit ății depline de exerci țiu.
La cererea tân ărului exprimat ă după dobândirea capacit ății depline de exerci țiu, dacă își continu ă
studiile într-o form ă de înv ățământ la zi, protec ția special ă se acord ă pe toat ă durata continu ării
studiilor, dar f ără a se dep ăși vârsta de 26 de ani. Tân ărul care a dobândit capacitate deplin ă de exerci țiu
și a beneficiat de o m ăsură de protec ție special ă, dar care nu ăși continu ă studiile și nu are posibilitatea
revenirii în familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiaz ă, la cerere, pe o perioad ă de
până la 2 ani, de protec ție special ă. În cazul în care se face dovada c ă tânărului I s-a oferit un loc de
muncă și/sau o locuin ță, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod
succesiv, beneficiul acestor prevederi nu îi mai sunt aplicabile (art. 51).
Măsurile de protec ție special ă a copilului sunt: plasamentul; plasamentul în regim de urgen ță;
supravegherea specializat ă (art.55). Acestea se dispun, dup ă caz, la o persoan ă sau o familie; la un
asistent maternal; la un serviciu de tip reziden țial licen țiat (art.58 alin. 1, art. 64 alin. 2art. 80 alin.1).
Persoana sau familia care prime ște un copil în îngrijire trebuie s ă aibă domiciliul în România și să fie
evaluată de către direc ția general ă cu privire la garan țiile morale și condițiile materiale pe care trebuie
să le îndeplineasc ă pentru a primi un copil. Plasamentul sau plasamentul în regim de urgen ță a
copilului în vârst ă de pân ă la 2 ani poate fi dispus ă numai la familia extins ă sau substitutiv ă, fiind
interzis plasamentul acestuia într-un serviciu de tip reziden țial afară de situa ția în care copilul prezint ă
handicapuri grave, cu dependen ță de îngrijiri în servicii de tip reziden țial specializate.
La stabilirea m ăsurilor de protec ție special ă se va urm ări plasamentul copilului, cu prioritate, la
familia extins ă sau la familia substitutiv ă; menținerea fra ților împreun ă; facilitarea exercit ării de c ătre
părinți a dreptului de a vizita copilul și de a men ține legătura cu acesta (art. 60).
Măsura plasamentului se dispune de c ătre comisia pentru protec ția copilului, dac ă există și
acordul p ărinților, pentru ipotezele de dificultate prev ăzute de art. 56 lit. a și b. În lipsa acordului
părinților sau a unuia dintre ei, precum și pentru celelalte situa ții prevăzute de art. 56, plasamentul se va
dispune de c ătre instan ța judec ătorească, la cererea direc ției generale (art. 61). Drepturile și obliga țiile
părintești se men țin pe durata plasamentului dispus de c ătre comisia pentru protec ția copilului; dac ă
măsura a fost dispus ă prin hot ărârea instan ței, drepturile și îndatoririle p ărintești sunt exercitate,
respectiv, aduse la îndeplinire, de c ătre președintele consiliului jude țean sau pre ședintele consiliului
local de sector.
Plasamentul în regim de urgen ță este m ăsura de protec ție special ă gândit ă pentru ocrotirea
temporar ă a copilului abuzat sau neglijat, precum și a celui g ăsit sau p ărăsit în unit ăți sanitare (art. 64
alin.1). Se dispune de c ătre directorul direc ției generale din unitatea administrativ-teritorial ă în care se
află copilul, cu condi ția să nu se întâmpine opozi ție din partea reprezentan ților persoanei juridice sau a
persoanei fizice care are în îngrijire copilul. Direc ția general ă este obligat ă să sesizez instan ța, în termen
de 48 de ore de la luarea m ăsurii, urmând ca instan ța de judecat ă să se pronun țe, după caz, cu privire la
menținerea plasamentului în regim de urgen ță, înlocuirea m ăsurii cu cea a plasamentului, instituirea
tutelei sau reintegrarea copilului în familie (art. 65 alin. 1, art. 66). Dac ă reprezentan ții persoanei
juridice sau, dup ă caz, persoana fizic ă având în îngrijire copilul, se opune m ăsurii plasamentului în
regim de urgen ță, asupra m ăsurii de protec ție special ă se va pronun ța instan ța de judecat ă (art.65 alin. 2,
art. 94 alin. 3).
Pe toată durata plasamentului în regim de urgen ță se suspend ă de drept exerci țiul drepturilor
părintești, până când instan ța va decide cu privire la men ținerea sau la înclocuirea acestei m ăsuri și cu
privire la exercitarea drepturilor p ărintești. În acest timp, drepturile și îndatoririle p ărintești privitoare la
persoana copilului sunt exercitate/îndeplinite de c ătre persoana, familia, asistentul maternal sau șeful
serviciului de tip reziden țial care a primit copilul, iar cele privitoare la bunurile copilului de c ătre
președintele consiliului jude țean sau, în cazul municipiului Bucure ști, de către consiliul local de sector
(art. 64 alin. 3).

Supravegherea specializat ă se dispune fa ță de copilul care a s ăvârșit o fapt ă penală și care nu
răspunde penal (art. 67 alin. 1), la propunerea direc ției generale și constă în men ținerea copilului în
familia sa, sub condi ția respect ării de c ătre copil a unor obliga ții, precum: frecventarea cursurilor
școlare, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi, urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau
psihoterapie, interdic ția de a frecventa anumite locuri sau de a avea leg ături cu anumite persoane (art.
81).
În cazul în care exist ă acordul p ărinților sau al altui reprezentant legal, m ăsura se dispune de
către comisia pentru protec ția copilului, iar în caz contrar de c ătre instan ța de judecat ă (art. 67 alin 2)

Secțiunea a III-a
Reguli speciale de procedur ă

Cauzele având ca obiect stabilirea m ăsurilor de protec ție special ă sunt de competen ța
tribunalului de la domiciliul copilului. Dac ă domiciliul copilului nu este cunoscut, competen ța revine
tribunalului în a c ărui circumscrip ție a fost g ăsit copilul (art. 124).
Judecata pricinilor are loc în regim de urgen ță, cu citarea reprezentantului legal al copilului, a
direcției generale și cu participarea obligatorie a procurorului. Este obligatorie audierea copilului care a
împlinit 10 ani (art. 125 alin. 1 și 2). Direc ția general ă de asisten ță socială și protec ția copilului va
întocmi și va prezenta instan ței un raport privind copilul (art. 130).
Termenele de judecat ă nu pot fi mai mari de 10 zile.
Hotărârea prin care se solu ționează fondul se pronun ță în ziua în care au luat sfâr șit dezbaterile;
în mod excep țional, pronun țarea poate fi amânat ă cu cel mult 2 zile (art.126). Calea de atac a recursului
poate fi exercitat ă în termen de 10 zile de la data comunic ării hotărârii (art. 128).