Reintegrarea Sociala A Copiilor Cu Dizabilitati 2017 14.05 [619721]

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE FILOZOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Profesor coordonator, Candidat: [anonimizat]. univ. dr. Ion Ionescu Cabulcă Paula Adriana

Iulie, 2017

2
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE FILOZOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE
SPECIALIZAREA: A SISTENȚĂ SOCIALĂ

REINTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILOR CU
DIZABILITĂȚI

Profesor coordonator, Candidat: [anonimizat]. univ. dr. Io n Ionescu Cabulcă Paula Adriana

Iulie, 2017

3
CUPRINS

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 4
Capitolul I . Aspecte teoretice privind protecția socială a persoanelor cu hanidicap mental …………… 6
1.1. Definirea handica pului mental și a deficienței mentale ………………………….. ………………………….. ….. 6
1.2. Etiologia deficiențelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 10
1.2.1. Factori endogeni ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 11
1.2.2. Factori exogeni ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 12
1.3. Tipologia deficiențelor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 16
1.4. Diagnosticul și tratamentul pe rsoanelor cu dizabilități ………………………….. ………………………….. … 18
1.4.1. Tulburări mentale datorate stării generale de sănătate precară ………………………….. …………….. 18
1.4.2. Tulburările de disp oziție datorate stării generale de sănătate precare cu caracteristici depresive
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 20
1.4.3. Tulburarea de dispoziție datorată stării de sănătate precară cu tendințe maniace ……………….. 22
1.4.4. Tulburarea de anxietate datorată stării generale de sănătate precară cu atacuri de panică sau cu
anxietate generalizată ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 23
1.4.5. Tulburare de anxietate datorată stării generale de sănătate precară cu simptome obsesiv –
compulsive ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 24
1.4.6. Tulburarea catatonică datorată stării generale de sănătate precară ………………………….. ……….. 25
Capitolul II . Politica socială în cazul persoanelor cu handicap ………………………….. ………………………. 28
2.1. Situația per soanelor cu handicap în România ………………………….. ………………………….. …………….. 28
2.2. Legislația privind protecția socială a persoanelor cu handicap ………………………….. ………………….. 31
Capitolul III . Integrarea socială și incluziunea socială a copiilor cu handicap mental …………………. 41
3.1. Asistența socială a copiilor cu handicap mental ………………………….. ………………………….. ………….. 41
3.2. Specificitatea și particularitățile intervenției în cazul copiilor cu handicap mental …………………… 45
3.3. Integrarea școlară în învățămân tul obișnuit și în învățământul special al copilului cu handicap
mental ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 54
3.4. Importanța familiei și a școlii în procesul de integrare a copilului cu handicap mental ……………… 56
Capitolul IV . Studiu de caz privind reintegrarea socio -educațională a copiilor cu handicap mental
din localitatea Dorohoi, din complexul de aparta mente „AMICII” ………………………….. ……………….. 61
4.1. Planul cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 61
4.2. Metodologia cercetării ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 62
4.3. Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu handicap mental în orașul
Dorohoi ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 84
4.4. Concluzii și propuneri ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 85
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 86
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 87
Anexe ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 90

4

INTRODUCERE

Nu mai este o revelație faptul că trăim într -o lume în care este tot mai pronunțat
fenomenul „handicapului”. Cu astfel de cazuri ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse
circumstanțe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni… Persoanele cu
handic ap, în înțelesul prezentei legi, sunt acele persoane cărora, datorită unor afecțiuni fizice,
mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în mod normal activități cotidiene,
necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării, integrăr ii și incluziunii sociale. Practic,
handicapul nu este o constantă legată doar de diagnosticul medical, ci o variabilă legată de
elementele foarte diverse. Din acest motiv, situația persoanelor cu handicap impune intervenția
colectivității, în încercarea d e a le asigura condiții de viață independente.
Conform O.N.U., handicapul este influențat de relația dintre persoana deficientă și
mediul său. Handicapul apare în situația în care aceste persoane întâlnesc bariere culturale, fizice
sau sociale care le împi edică accesul către diferite sisteme sociale aflate la dispoziția celorlalți
cetățeni. Atât copii cu deficiențe, cât și familiile acestora, parcurg o dramă existențială greu de
înțeles de semenii lor, dramă ce nu poate fi convertită în serviciile și valori le monetare ale
prestațiilor sociale. Oricât de bine ar funcționa sistemul de protecție a copilului, nimic nu poate
înlocui sănătatea copilului care se confruntă cu dizabilitați greu de suportat. O parte a acestora
reușesc să învingă dizarmoniile, integrân du-se în societate.
În realizarea acestei lucrări am descoperit, că esența asistenței sociale este să se ocupe de
nevoile copiilor cu dizabilități de toate tipurile: hrană, adăpost, sănătate, educație.
Lucrarea are ca scop edificarea problemelor legate de protecția specială a persoanelor cu
handicap mental în România, respectiv a copiilor cu dizabilități atât în plan social, cât și
educativ.
Obiectivele lucrării sunt: studierea aprofundată a problemei ce ține de persoanele cu
handicap mental prin literatur a științifică de specialitate referitoare la acest domeniu. MOTTO:

„Omul va deveni mai bun,
atunci când îi veți arăta cum
este el î n realitate.”

A.C EHOV

5
Pe baza bibliografiei de specialitate parcurse, precum și a cercetărilor realizate, prezenta
lucrare am structurat -o în trei capitole, studiu de caz, concluzii și bibliografie.
Primul capitol cup rinde definirea conceptului de handicap mental și deficiență mentală,
etilogia handicapului mintal, câteva din cele mai reprezentative metode de diagnosticare și
tratament a persoanelor cu handicap mental și nu în ultimul rând lucrul cu aceste persoane.
Acest capitol mai descrie tulburările caracterizate prin simptome mintale, care apar
datorită efectului fiziologic direct al unei stări de sanătate generale precare.
Capitolul al II -lea face referire la situația persoanelor cu handicap mental din țara noastr ă,
precum și legislația internațională și națională, privind aceste persoane.
Drepturile omului sunt respectate în măsura în care sunt cunoscute și în măsura în care
sunt însușite. Orice individ trebuie să conștientizeze existența propriilor drepturi, dar și să
respecte drepturile celorlalți.
Fiind o persoană dezavantajată față de societate, persoana cu handicap mental are dreptul
de a se integra pe deplin și de a participa la viața socială, fără nicio discriminare.
Capitolul al III -lea conține particularit ățile de integrare și incluziune socială a persoanelor
cu handicap mental, dar și serviciile sociale acordate în sprijinul susținerii acestor persoane.
Capitolul al IV -lea reprezintă partea practică a lucrării și scoate în relief noi forme de
reintegrare s ocială a copiilor cu dizabilități.
Obiectivul studiului de caz a fost acela de a edifica culmile asistenței sociale privind
reintegrarea socială a copiilor cu dizabilități, pentru că diferitele cazuri în materie de reintegrare
socială oferă o panoramă con siderabilă în acest domeniu care poate duce la o perfecționare a
reintegrării sociale a acestor copii, deoarece după cum bine știm, practica ne învață pe toți esența
teoreticului.
În România, integrarea socială bazată pe principiul normalizării sociale, se realizează în
proporție redusă. Este necesar să fie reconsiderate strategiile de acțiune a specialiștilor, prin
mutarea accentului de la problemele sociale și mediul fizic, la cele psihologice specifice
persoanelor cu handicap, fiind un proces de asimilar e, de încorporare a individului în unități de
sisteme sociale (familie, grup, colectiv, societate), prin moderare conform datelor și cerințelor
sociale.

Capitolul I

ASPECTE TEORETICE PR IVIND PROTEC ȚIA SOCIAL Ă A
PERSOANELOR CU HANID ICAP MENTAL

1.1. Definirea handicapului mental și a deficienței mentale

Termenul de handicap provine din limba engleză, se referă la domeniul sportiv și
desemna la început reducerea voită a capacității unui concurent într -o întrecere mărind
astfel șansele adversarului. Co ncepția tradițională privind persoana cu handicap vizează
posibilitățile reduse ale acesteia de a acționa comparativ cu cele ale persoanei sănătoase.
Imaginea persoanei cu handicap este dominată de aspectele legate de „neputință”, de
absența puterii econom ice, profesionale, sociale, relaționale, civice, afective1.
După Mettey termenului de handicap i se spune „hand in cap”, adică „mână în
pălărie”. Deci jocul „handicap” este un joc al hazardului care constă în extragerea unor
bilețele adunate într -o pălărie . Societatea a reținut această definiție, ceea ce este un
element pozitiv, întrucât în acest mod sunt absolvite de orice persoană cu handicap și
familia ei.
În anul 1975, Philip Wood a fost acela care a constatat că starea de boală nu trebuie
să fie automa t asociată cu reducerea activităților cotidiene ale celui suferind. Nu toate
persoanele cu funcții fizice alterate prezintă limitări ale capacității de activare socială. Ca
urmare, acesta a propus „clasificarea internațională a handicapului”2, care prezint ă patru
stadii distincte:
1) boala sau traumatismul (înnăscute sau dobândite);
2) deficiența – pierderea în substanță sau alterarea unei structuri sau a unei funcții
psihologice, fiziologice sau anatomice. Apare nu numai în urma unei boli, a unui
traumatism acci dental, ci și ca rezultat al unei perturbări normale în evoluție
(bătrânețea) sau a unei carențe psiho -afective;
3) incapacitatea – constă în reducerea parțială sau totală a posibilității de a realiza o
activitate sau un comportament în limitele considerate n ormale;

1 Albu Adriana, Asistența psihopedagogică și medi cală a copilului deficient fizic , EdituraPolirom, Iași,
2000, p.45.
2 Wood Philip, Classification Internaționale des Handicaps – Un manuel de classification des maladies ,
Paris, 1980, OMS.

7
4) handicapul – dezavantajul din perspectivă socială care rezultă în urma unei
deficiențe sau incapacități și care împiedică sau limitează împlinirea de către
persoana afectată a cel puțin unuia dintre rolurile normale în raport cu vârsta,
sexul, facto rii sociali și culturali. Handicapul se poate manifesta în dimensiuni
diverse precum orientarea spațială, independența fizică, mobilitatea, integrarea
socială, independența economică.
Relația deficiență – incapacitate – handicap este prezentată în figura urm ătoare3:

Această abordare tridimensională transformă handicapul într -o variabilă dependentă
de persoană, de sarcinile acesteia și de moment, de circumstanțe. Se realizează astfel, o
apropiere între „normali” și „persoane cu handicap” și se conturează ideea ca fiecare
dintre noi, în funcție de circumstanțe, se poate dovedi o persoană cu handicap.
O altă definiție a handicapului dată de Racu Sergiu4 este următoarea: „handicapul
desemnează starea de limitare a capacităților uma ne și consecințele acestei limitări,
dezechilibru în viața unui subiect în încercarea acestuia de a -și asuma și îndeplini rolul
social la un nivel identic cu ceilalți membri ai societății.”
Handicapul mintal poate însemna multe lucruri și chiar dacă diferi tele înțelesuri au
multe în comun, ele nu sunt întru totul identice.

3 Rusu Constantin, Deficiență, Incapacitate, Handicap , Editura Pro Humanitate, București, 1997, p. 33.
4 Racu Sergiu, Recuperarea tulburărilor psihomotorii ale elevilor cu retard mintal în perioada pubertății ,
Editura Lumina, Chișinău, 2001, p.67. Cauze Caracteristici ale
mediului
Maladii
invalidante Obstacole economice
Deficiențe Incapacitate
Handicap
Fig.1.1. Relația deficiență – incapacitate – handicap

8
Rene Zazzo5, împreună cu colaboratorii săi, în lucrarea „Debilități mintale”, acceptă
pentru început termenul de „prostie”, pentru ca apoi să abordeze termenul de „debilitate
mintală”. De bilitatea mintală este un deficient global congenital și ireversibil pe care
criteriile testului Binet -Simon îl situează între valorile de 0,50 și 0,70 ale coeficientului de
inteligență (IQ).
Volta scrie că „ debilitatea este un deficit permanent al procese lor cognitive, care
împiedică putința împlinirii multiplelor existențe ale vieții individuale și sociale”.6
Tot Zazzo este acela care susține ca este o greșeală identificarea noțiunii de
insuficiență cognitivă atestată la copil și noțiunea de inadaptare so cială a adultului,
deoarece un criteriu social este întotdeauna relativ; acesta nu este unul și același când este
vorba de copil și de adult. Inteligența infantilă lasă amprente asupra adultului, însă la
adult ea reprezintă mai puțină importanță decât în m ediul școlar, pentru că intervin alți
factori ai îndemânării și sociabilității care se exprimă prin varietatea profesiilor.7
De aici reiese o definiție formală a debilității: debilitatea este prima zonă de
insuficiență mintală – insuficiență legată de exig ențele societății, insuficiență a cărei
determinanți sunt biologici. Această definiție exclude prin conversație orice formă de
deficiență non -biologică și ireversibilă.8
În literatura de specialtate întâlnim frecvent termenul de întârziere mintală, ceea ce
în engleză înseamnă „ mintal retardation”. În franceză termenul utilizat este „ arrieration
mentale” , în română „ înapoiat mintal”.
În literatura rusă de specialitate se utilizează termenul de oligofrenie . Acest termen
este acceptat de defectologi ca o formă a întârzierii mintale determinată de tulburarea
dezvoltării sistemului nervos central care s -a produs în timpul dezvoltării intrauterine sau
în perioada precoce a copilăriei și se exprimă prin trei forme: debilitate, imbecilitate și
idioție.
„The Internat ional Encyclopedia of Education”, 1988, 1981, și „Diagnostic
Statistical Manual of Mintal Disordies”,1994, condusă de specialiști americani și europeni
pentru elucidarea deficienței mintale, recomandă conceptul de retard mintal (RM).
Retardul mintal se car acterizează printr -o funcționare intelectuală a coeficientului
de inteligență sub 70, care debutează înainte de 18 ani și care este însoțită de existența
unor deficite în comportamentul adaptiv.

5 Rene Zazzo, Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, Bucu rești, 1979, p.30.
6 Csorba Diana, Fundamentele psihopedagogiei speciale , suport de curs,
https://ro.scribd.com/doc/41428694/cursul -psihopedagogie -speciala, accesat în ianuarie 2017.
7 Rene Zazzo, Op.Cit. , p.54.
8 Radu Gheorghe, Integrarea școlară a copiil or cu handicap mental , București, 1999.

9
Nord -americanii definesc deficiența mintală9 ca limitări subs tanțiale în funcționarea
prezentă (a unei persoane). Ea este caracterizată prin funcționarea intelectuală,
semnificativ sub medie, existând corelat cu două sau mai multe dintre următoarele
capacități adaptive: comunicarea, autoservirea, deprinderile gospod ărești și cele sociale,
utilizarea serviciilor comunitare, orientarea în mediul înconjurător, sănătatea și securitatea
personală, petrecerea timpului liber și munca etc.
În țările dezvoltate, procentajul persoanelor cu handicap din totalul populațiilor est e
de aproximativ 18%.10 Pentru țările în curs de dezvoltare, Organizația Mondială a
Sănătații înregistrează o rată de aproximativ 5%.11
Există câteva posibile interpretări pentru a se putea explica diferența între
raporturile celor două grupe de state: defin iții diferite asupra termenului de deficiență,
studii incorecte/incomplete/neadecvate asupra incidenței/prevalenței deficienței,
distribuția diferită a populației pe grupe de vârstă (în țările dezvoltate procentajul cel mai
ridicat în rândul deficienților se află în rândul vârstnicilor, în țarile în curs de dezvoltare
speranța de viață este mult mai redusă), persoanele cu handicap nu sunt raportate, fiind
ținute „ascunse” de către familie sau instituții; moartea prematură a persoanelor cu
handicap.
Dimensiu nea „ascunsă” a handicapului relevă una dintre legăturile esențiale ce se
poate stabili între sărăcie și viața de familie.
O familie compusă din mai mulți membri care muncesc și care au în întreținere o
persoană cu handicap, trebuie să depună un volum mai mare de muncă prin consum mai
mare de timp, efort, iar veniturile devin insuficiente.
Prezența unei persoane cu handicap afectează – din perspectivă strict economică,
fără implicații sociale, emoționale – viața altor 4 -5 membri ai familiei.
Dimensiunile „as cunse” ale handicapului sunt rezultatul negativ al ciclului
deficiență – incapacitate – handicap.
Persoanele cu handicap și familiile lor se află în centrul acestui ciclu nefavorabil
dezvoltării normale. Forța motrică a acestui ciclu este reprezentată de at itudinile negative
ale indivizilor.
Grupurile formale și informale de persoane (organizațiile) lucrează împreună pentru
atingerea unor obiective, obiective ce constau în asigurarea, producerea de coordonare,
bunuri, servicii sau schimbare socială. Organiza țiile pot fi guvernamentale sau non –

9 Idem.
10 18% în Canada (conf. www.statcan.ca ), 17,5% in SUA (conf. www.census.gov.ucsf.edu ) ,19% în Marea
Britanie (conf. www.cabinet -office.gov.uk ). accesat în ianuarie 2017.
11 Helander, E., Prejudice and Dignity , UNDP, 1998, p.67.

10
guvernamentale. Legătura dintre organizații și persoane care guvernează, influențează
viața altor persoane12.

1.2. Etiologia deficiențelor

Etiologia13 handicapului mintal prezintă importanță întrucât, cu cât se vor
cunoa ște mai bine cauzele, cu atât pot deveni mai eficiente măsurile de profilaxie, de
tratament medical, vor crește și diferențele de diagnosticare și tratare diferențiată
psihopedagogică, a diferitelor moduri de manifestare ale persoanelor cu handicap mental.
Cu toată importanța acestei probleme, stabilirea precisă a cauzelor handicapului
mintal este de multe ori dificilă. Această dificultate rezultă din faptul că în cazul
handicapului mintal relația cauză -efect este diferită în cazurile individuale. În unele cazuri
relația dintre etiologie și deficiență mintală este directă, iar în alte cazuri asistăm la faptul
că efectul factorului etiologic este în raport de momentul ontogenetic în care acesta
acționează. Dificultatea stabilirii cauzelor handicapului mintal mai rezultă și din faptul că
de multe ori, handicapul mintal este o consecință a acțiunii sumate a mai multor factori
care acționează simultan sau succesiv sau de mai multe ori putem asista la coincidența
acțiunii a doi factori fără ca între ei să existe v reo legătură cauzală directă. În multe
situații o anume cauză poate să acționeze indirect asupra dezvoltării psihice, producând
mai întâi un mediu nefavorabil, care apoi poate constitui un impediment pentru
dezvoltarea ulterioară normală.14
Importanța cunoa șterii cauzelor handicapului mintal a determinat existența unor
multiple studii din care se desprinde ideea că handicapul mintal din punct de vedere
etiologic nu se constituie ca și categorie unitară, datorită multiplelor și variatelor cauze,
care merg de la cele ereditare, constituționale, lezionale, până la acelea în care rolul
important aparține condițiilor psihogeneze.15 Sistematizarea cea mai frecventă este cea
care împarte deficiența mintală în endogenă și exogenă , bazată pe criteriul evidențierii
unui factor patogen dinlăuntrul sau din afara individului, care după C. Gorgos are o
valoare de orientare didactică.

12Krefting, Douglas, Understanding Community Approaches to Handicap in Development , 2001, ed.
Handica p International, p. 27.
13 Etiologia (fr. etiologie; en. Etiology; gr. atiologie) relevă legătura cauzată de agentul patogen și boala
psihică. Agentul patogen poate fi constituit dintr -un ansamblu de condiții care luate izolat formează un
element, un factor . Etiologia handicapului mintal este extrem de variată, agentul patogen fiind un mozaic de
factori care determină apariția handicapului mintal.
14 Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru, Copilul deficientului mintal, Editura Facla, Timișoara , 1980, p.38.
15 Druțu I oan, Psihologia deficiențelor mintale , Cluj -Napoca, Editura UBB, 1995, p.79.

11
În raport cu mecanismul și perioada în care acționează asupra organismului,
factorii etiologici se pot împărți în:
 factori endogeni sau genetic i;
 factori exogeni sau dobândiți.
La rândul lor aceștia pot fi împarțiți în:
 factori genetici:
– specifici;
– nespecifici.
 factori extrinseci care acționează în diferite perioade ale vieții:
– prenatali;
– perinatali.
– postnatali.

1.2.1. Factori endogeni
Origine a ereditară a handicapului mintal este privită de diferiți autori (S. Penrose,
A. Lewinson, R.F. Tredgold etc.) în mod diferit, unii accentuând importanța eredității,
alții diminuând -o16.
Această categorie de factori (endogeni) pune în evidență corelația di ntre
coeficientul de inteligență al deficientului cu cel al rudelor, sau prin studiul comparativ al
gemenilor.
Exemplu: 27% dintre frații deficienților mintali au diferite grade de nedezvoltare
intelectuală, un procent de 40% din deficienți mintali în caz ul în care un părinte este
deficient mintal și 80% când ambii părinți sunt deficienți, concordanță de 100% pentru
monozigoți și dizigoți17.
Din studiile privitoare la rolul eredității în diminuarea deficienței mintale se
desprinde ideea că este dificil să i zolăm contribuția factorilor ereditari de cea a factorilor
de mediu. De asemenea, prin ereditate nu se transmit deficiențele mintale ca atare, ci doar
particularități anatomo -fiziologice care influențează relațiile individului cu mediul. Astfel,
un copil c u un deficit nativ, crescut într -un mediu social, economic, cultural deficitar, va
avea o evoluție psihică mai deficitară decât în cazul în care mediul ar fi optim18.
Între factorii cu o frecvență ridicată sunt semnalați factorii ereditari (anomalii
cranien e familiare care determina sindromul Apert, microcefalia, hidrocefalia, maladia

16 *** Etiologia handicapului mintal , http://jumbeidima.forumg.biz/t1 -etiologia -handicapului -mintal,
accesat în februarie 2017.
17 Idem.
18 Ibidem.

12
Crozon), aberațiile cromozomiale care pot fi gonozomale sau autozomale (care determină
sindromul Down sau trisomia 21, la care apare aberația la cromozomul supranumerar
autonom ). Alteori, ereditatea determină apariția handicapului mintal într -un mod indirect,
prin transmiterea unor deficiențe metabolice sau endocrine. Din grupa deficiențelor
metabolice întâlnim dizlipoidoze care determină idioția amaurotică Tay -Sachs, boala
Gauc her, maladia Hurley; disproteidoze care determină fenilcetonuria, sindromul
Hartnup, maladia siropului de arțar; dizmetaboliile hidraților de carbon care determină
galactosemia, hipoglicemia idiopatică.
Din grupa tulburărilor endocrine sau disendocrine ami ntim hipotiroidismul, diabetul
insipid nefrogen, cretinismul cu gușă familială.

1.2.2. Factori exogeni
După mai multe cercetări efectuate19 s-a ajuns la concluzia că acești factori
provoacă deficiențe mintale atunci când acționează de timpuriu, din perioad a intrauterină
și până la vârsta de trei ani a copilului.
Patogenic există trei perioade:
 prenatală care la rândul ei are trei perioade distincte:
1. progenetică (câteva zile după fecundație);
2. embrionară (0-3 luni);
3. fetală (4-9 luni).
 perinatală – din cursul travaliului și primele zile după naștere;
 postnatală – primii trei ani de viață.
În perioada prenatală – progenetică factorii a căror acțiune a fost considerată
vătămătoare sunt: diferite radiații (alfa, beta, neutronii, protonii, gama, Routgen),
procesele involutive de la nivelul ovarului, șocurile psihice grave, inanițiile cronice,
diabetul zaharat.
Factorii care acționează în perioada prenatală embrionară, are drept țintă embrionul,
mai precis ei acționează în perioada în care embrionul parcurge drumul di n trompele
uterine până la uter, unde se instalează în cavitatea uterină.
Moartea embrionului sau modificarea structurii embrionare au drept cauze de
natură: fizico -chimică (iradieri atomice, substanțe radioactive, razele X, oxidul de carbon,
săririle unor metale grele), medicamente tetragene (citostatice, antidepresive,

19 *** Psihopedagogia deficienților mintali , http://documents.tips/documents/sinteze -deficiente –
mintale.html, accesat în februarie 2017.

13
tranchilizante), boli infecțioase virotice (rubeola, gripa), traumatisme ale gravidei (căderi,
lovituri, tentative de avort), tulburări endocrine ale mamei (diabetul, tulburări tiroidiene).
În perioada prenatală -fetală, pe măsura creșterii și dezvoltării embrionului apar
fenomene ca maturizarea și diferențierea țesuturilor. Specific acestei perioade sunt
fetopatiile care prezintă reacții față de influențele nocive. Între cauzele ce pot provo ca
fetopatii întâlnim: intoxicații diverse (alcool, monoxid de carbon, plumb, mercur), stări
carențiale (avitaminoze, carențe alimentare), infecții materne (listerioză, malarie,
toxoplasmoză), traumatisme fizice, placenta praevia cu microhemoragii.
R. Zazz o mai adaugă la acești factori, unul devenit de o mare importanță datorită
incidenței sale: boala hemolitică, descoperită în 1939, rezultă din incompatibilitatea
factorilor sangvini ai mamei și ai fetusului. În acest caz, responsabil este factorul RH. În
populația generală, factorul RH+ este prezent în 85% din cazuri20. Dacă o mamă cu RH –
poartă un fetus cu RH+, în sângele acestuia se produc substanțe toxice care lezează ficatul
și creierul. La naștere apare un icter numit nuclear, care în absența tratamentu lui radical
(transfuzie exsanguină) este însoțit de anemie și de paralizii spasmodice. Numai 5% din
copiii cu RH – suferă de acest sindrom, în timp ce unii dintre ei se însănătoșesc complet,
astfel încât, sindromul cu lezare neurologică este rar21.
În rândul factorilor perinatali sunt cuprinse toate accidentele care survin în timpul
nașterii. Aceste accidente sunt datorate dificultăților de ordin obstetrical, traumatisme
mecanice asupra copilului în cursul trecerii prin filiera pelvi -genitală, la care se ada ugă
rezistența fătului și particularități ale mamei.
Astfel de accidente au loc în următoarele circumstanțe: prematuritatea (hemoragii
meningeale, hemoragii intraventriculare), postmaturitatea (leziuni vasculare placentare,
aplicare de forceps), traumatism e obstreticale (lezarea mecanică prin naștere, hipoxia din
timpul nașterii, adică scăderea aportului de oxigen sau scăderea utilizării lui la nivelul
țesuturilor), encefalopatia bilirubinică.
Factorii postnatali acționează după nașterea copilului și care a fectează dezvoltarea
armonioasă a copilului, boli inflamatorii cerebrale cum ar fi: encefalite virotice,
meningoencefalite, boli parazitare cerebrale, carențe prelungite cronice de proteine,
vitamine, intoxicații acute și cronice cu monoxid de carbon, arse nic și plumb, vaccinurile,
arterite, tromboze venoase, tromboze ale sinusurilor cavernoase, traume afective,
despărțirea de mamă, izolarea socială sau hospitalismul care pot provoca traume la
nivelul afectiv al copilului și cel intelectual al copilului.

20 *** Etiologia handicapului mintal , http://jumbeidima.forumg.biz/t1 -etiologia -handicapului -mintal,
accesat în februarie 2017.
21 Rene Zazzo, Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979, p.129

14
În funcție de gradul de recuperare -educare a tipului de deficiență identificat în
rândul subiecților de vârstă școlară se disting următoarele tipuri de clasificări:
1. Valoarea coeficientului de inteligență:
 deficiență mintală profundă sau gravă – IQ=0 -20;
 deficiență mintală severă sau mijlocie – IQ=20 -50;
 deficiență mintală moderată – IQ=50 -65;
 deficiență mintală ușoară IQ=65 -75;
 intelectul de limită sau liminar – IQ=75 -85.
2. În funcție de codificarea medicală a deficiențelor mintale se pot opera
următoarel e clasificări:
a. codificarea OMS (Organizația Mondială a Sănătății)
 IQ=50 -70 – înapoiere mintală ușoară (aproximativ 85% din segmentul
populațional careprezintă retard mintal);
 IQ=45 -49 – înapoiere mintală medie (aproximativ 10% din întreaga
populație cu ret ard mintal);
 IQ=20 -34 – înapoiere mintală gravă (aproximativ 3 -4% din totalul
persoanelor deficiente mintal);
 IQ sub 20 – înapoiere mintală profundă (aproximativ 1 -2% din totalul
persoanelor deficiente mintal);
 înapoiere mintală cu nivel neprecizat (insufi ciență mintală FAI).
b. codificarea Asociației Americane de Psihiatrie:
 IQ=68 -83 – întârziere mintală de graniță;
 IQ=52 -67 – întârziere mintală ușoară;
 IQ=26 -51 – întârziere mintală moderată;
 IQ=20 -35 – întârziere mintală severă;
 IQ sub 20 – întârziere mintal ă profundă.
Alte clasificări: codificarea UNESCO, 1983; codificare DMS III22 etc.
Depistarea și diagnosticul deficienței mintale cuprinde patru coordonate principale:
 Examinarea medicală;
 Examinarea psihologică;
 Stabilirea nivelului intelectual;
 Identificar ea componentelor neuropsihice și socio -educaționale apte să susțină
procesele recuperatorii și compensatorii.

22 ***Diagnostic and statistical manual , American Psychiatric Association, 1980, p.67.

15
Elementele specifice tabloului clinic și psihopedagogic al deficientului mintal are
următoarele specifice23:
 Heterocronia – termen introdus în lite ratura de specialitate de Rene Zazzo.
Heterocronia se caracterizează prin decalajul fundamental dintre diferitele
componente ale dezvoltării generale a copilului, decalajul dintre dezvoltarea
somatică și dezvoltarea psihică, dintre vârsta cronologică și ce a mintală, între
acestea existând un decalaj temporal;
 Heterodezvoltarea –teză lansată de C. Păunescu care distinge în structura psihică a
deficientului mintal dezvoltarea sub limită a unor aspecte ale activității psihice24;
 Eterogenitatea – teză lansată de A. Pieron, prin care argumentează proporția
inversă existentă între eterogenitatea aptitudinilor și nivelul global mediu al
deficienților mintali;
 Incompetența socială – E. A. Doll definește competența socială în termeni de
independență personală, responsab ilitate socială, adică de a -și asuma propria
responsabilitate și de a se integra în societate.
 Vâscozitate genetică – care după B. Inhelder, gândirea deficientului mintal este
„neterminată”, adică informațiile și instrucțiunile nu sunt prezentate numai prin
intermediul limbajului, ci și cu ajutorul unor modele, materiale didactice,
experiențe și exemple concrete;
 Inerția accentuată a proceselor nervoase superioare și a limbajului verbal;
 Incapacitatea concentrării atenției asupra dimensiunilor relevante ale stimulilor
din jur;
 Incapacitatea de a fixa sau organiza, într -o manieră eficientă elementele unei
sarcini de lucru;
 Rigiditate la nivelul scoarței cerebrale;
 Fragilitatea construcției personaltății și infantilismul comportamental.

23 Radu Gh., „Curs de psihopedagogia handicapatului de intelect “, Universitatea „Ovidius” Constanța, an
univ. 2002/2003, pp. 45 -49.
24 Păunescu C., Mușu, I. Psihopedagogie specială integrată: handicapul mintal/ handicapul intelectual ,
București, Editura Pro Humanitate, 1997, p55.

16
1.3. Tipologia def iciențelor

După mai multe cercetări efectuate de -a lungul timpului, s -a observat că
handicapul mental diferă ca structură și profunzime. Luându -se în calcul coeficientul de
inteligență, dar și posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei per sonale, de
elaborare a comportamentelor comunicaționale și de relaționare, s -a ajuns la o diferențiere
a handicapurilor mentale pe mai multe trepte sau în diferite grade25.
Aceste grade sunt:
1. Intelectul de limită;
2. Debilitatea mentală sau deficiența me ntală de gradul I;
3. Deficiența mentală de gradul II (imbecilitatea);
4. Deficiența mentală de gradul III (idioția).
1. Intelectul de limită (liminar)
Coeficientul de inteligență care corespunde acestui grad este cuprins între 85/90 (ca
limită superioară) și 70. Această treaptă marchează granița între normalitate și handicap.
Printre caracteristicile somatice avem: dezvoltare somatică insuficientă atât ponderal, cât
și structural; semne de rahitism de tip sechelar; anemie carențială.
Neurologic, liminarul se distinge prin:
 tulburări motorii de tip paretic sau paralitic cu o anumită sistematizare;
 tulburări cerebeloase minore;
 tulburări extrapiramidale în caz de encefalopatie;
 diverse leziuni ale nervilor cranieni.
Studiindu -i în cadrul procesului de învățăm ânt, cercetătorii evidențiază necesitatea
efortului depus de instructor pentru ca elevul liminar să poată îndeplini cerințele
educaționale. Un rol important în obținerea succesului școlar la acești copiii îl joacă și
imaginea de sine, care nu numai că poat e împiedica îndeplinirea exigențelor școlare, dar
are ca efect și adoptarea unui comportament negativist, care prezintă frecvente tulburări.
La acestea se adaugă blocaje în mecanismul gândirii, factorul verbal și de integrare a
căror organizare sunt slab r eprezentate.
2. Debilitatea mentală sau deficiența mentală de gradul I
Aceasta este a doua parte a handicapului mental și corespunde unui coeficient de
inteligență ale cărui valori sunt cuprinse între 50 și 70. Caracteristicile care aparțin acestei
trepte s-au înregistrat la diferite nivele.

25 Emil Verza, Tratat de psihopedagogie specială , Editura Universității din Bucu rești, București, 2011,
p.35.

17
Astfel, la nivelul percepțiilor analiza și sinteza informațiilor este deficitară din
cauza atenției care se concentrează asupra unor elemente periferice (culoare, greutate)
aceste procese necesitând un timp mai îndelung at.
La nivelul cognitiv, debilii mentali se remarcă prin gândire reproductivă, practică,
concretă. Aceasta rezultă din neputința de generalizare, abstractizare, comparare,
identificare, însă un fapt ce a atras atenția în studiul debililor mental, a fost ac ela că, fiind
puși în fața unor obiecte asemănătoare într -o oarecare măsură, aceștia reușesc să distingă
mai repede deosebirile dintre obiecte decât asemănările dintre ele. O altă particularitate a
acestora este calitatea ancorării. Pentru astfel de persoa ne a apela la cunoștințele vechi și
a le pune în legătură cu cele noi este un proces dificil din care el poate să iasă mai greu.
Limbajul la debilii mentali apare cu întârziere față de copilul normal (doi ani),
cuprinde noțiuni cheie, iar din punct de vede re gramatical, exprimarea este anevoioasă și
defectuoasă.
Un alt proces cognitiv care se desfășoară deficitar la debilii mental, este memoria.
Acesta nu are caracter voluntar; de cele mai multe ori nu este involuntară, iar
reproducerile sunt „infidele” rea lității. Transferul de cunoștințe are și el foarte mult de
suferit, iar pentru a realiza cu succes procesul memorării, aceștia au nevoie de foarte
multe repetiții.
Deficiențele motrice ale debililor mentali sunt observate în: viteză și precizie redusă
a mi șcărilor, reglare deficitară a forței musculare datorită insuficienței senzațiilor
kinestezice, lateralitate manuală stângă sau ambidextră, dexteritate manuală scăzută.
Tulburările de ordin afectiv -emoțional au forma depresiunilor, ostilității față de
adulți, absenței răspunsului la solicitări, anxietății, tensiunii emotive, simptome nevrotice
variate.
În plan social, debilii mentali de gradul I care au primit o pregătire profesională
adecvată și nu prezintă tulburări de personalitate, sunt capabili să -și câștige în mod
independent mijloacele de subzistență.
3. Deficiența mentală de gradul II (imbecilitatea)
Acesta este atribuția persoanelor care au coeficient de inteligență cuprins între 50 și
20. Caracteristicile somatice ale acestui tip de handicap sunt :
 Aspect displastic facio -cranian (hipertelorism, asimetrii craniene, gură de lup,
urechi malformate, displazii faciale,etc);
 Malformații viscerale (hepato -spleno -megalie, hernia ale peretelui abdominal);
 Tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero -statural;
 Anomalii genitale.

18
Neurologic, imbecilii sunt caracterizați prin tulburări de motricitate la care se
adaugă: microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale.
Activitatea cognitivă a acestei categorii de handicap este deficitară și e a. Atenția,
memoria, limbajul sunt limitate și nu pot fi dezvoltate și antrenate decât într -un cămin de
școală. Deprinderile dobândite ale acestora le dau posibilitatea de a îndeplini anumite
cerințe simple, dar necesită în continuare o supraveghere din pa rtea familiei sau a
instituțiilor speciale.
4. Deficiența mentală de gradul III (idioția)
Această formă a handicapului mental constituie forma cea mai gravă și mai este
întâlnită sub numele de demență. Coeficientul de inteligență al acestor persoane este
situat sub 20. Somatic, persoanele care suferă de acest grad de handicap prezintă
frecvente malformații ale corpului, de cele mai multe ori fiind prezentate mai multe, ceea
ce indică de la prima vedere, existența anormalității. Sistemul imunitar al acesto ra nu este
rezistent, astfel încât orice infecție poate provoca moartea. De altfel, s -a constatat că
puține persoane cu astfel de handicap trăiesc mai mult de 19 ani.
Nivelul cogniției este redus destul de mult. Astfel, limbajul se rezumă la
monosilabe, ca zurile în care ei folosesc cuvinte întregi fiind izolate. Gândirea este și ea
limitată, aceștia stabilind relații între trebuințele de bază și obiectele uzuale. Atenția este
involuntară pentru perioade scurte de timp, iar senzațiile și percepțiile sunt ine xistente.
Datorită inexistenței acestora, ei nu suferă dureri, iar uneori au tendința de a mânca orice
fiindcă le lipsește simțul gustativ. Activitatea psihomotrică se rezumă la simple acte sau
gesturi reflexe și de aceea ei nu pot executa acte ale mișcări i și hrănirii, necesitând în
totalitate sprijinul și supravegherea unor persoane competente.

1.4. Diagnosticul și tratamentul persoanelor cu dizabilități

1.4.1. Tulburări mentale datorate stării generale de sănătate precară
În evaluarea indivizilor cu s imptome mintale de orice fel, una dintre primele întrebări
care se ridică este dacă acele simptome apar ca parte a unei tulburări mintale primare sau
este cauzată de o stare generală de sănătate precară26. În acest sens, în figura 1.2. se
prezintă un arbore privind dimensiunile „ascunse” ale handicapului.

26 Michael B. First, Allan Tasman, Clinical Guide to the Diagnosis and Treatment of Mental Disorders,
2006, John Willey&Sons, Ltd.

19

Primul pas este de verifica istoricul, examenul fizic și analizele de laborator pentru
a vedea dacă sunt dovezi care să ateste prezența unei stări de sănătate precară care ar
putea cauza simptomele respective. Făcând această evaluare, se caută nu numai corelații
temporale (de exemplu, atacul de psihoză imediat după începerea sau mărirea dozei unui
medicament), dar se ține seama și de asocieri bine documentate între anumite simp tome
mintale (de exemplu, depresie) și anumite boli generale (de exemplu, sindromul
Cushing). În acest sens, în figura 1.3. este prezentat algoritmul tratamentului general.
Grupuri formale și
informale
(organizații care
crează:
Izolare, marginalizare,
moarte prematură
influențează:
Bariere care determină
lipsa serviciilor și
excludere au ca
rezultat:
Incapacitate Atitudinea
persoanelor și
familiilor Circumstanțe
negative, sociale,
politice, economice
care produc:
Sărăcie
care determină:
Deficiență
Bariere care determină
lipsa asistenței și
serviciilor
Au ca rezultat: Cauze
externe
Figura 1.2. Dimensiunile „ascunse” ale handicapului

20

Figura 1.3. Algoritmul tratamentului general

Dacă la acest moment pare că simptomele mintale ar putea fi secundare stării
generale de sănătate precară, următorul pas reprezintă decizia dacă aceste simptome ar
putea fi mai degrabă explicate printr -o tulburare mintală primară. De exemplu, luăm cazul
unei bărb at de 50 ani cu un istoric de tulburări de depresie majore, în prezent eutimic,
care începe un tratament pe bază de steroizi pentru astm și apoi, după o săptămână,
devine deprimat. În acest caz, dacă depresia a încetat la scurt timp după oprirea
tratamentu lui cu steroizi, se poate crede că depresia a survenit secundar tratamentului cu
steroizi; persistența simptomelor, totuși, susține faptul că această depresie reprezintă mai
degrabă o recurență a tulburării majore de depresie.

1.4.2. Tulburările de dispo ziție datorate stării generale de sănătate precare cu
caracteristici depresive
Diagnostic. O tulburare de dispoziție secundară unei stări generale de sănătate
precară cu tendințe depresive este caracterizată printr -o stare depresivă sau pierderea
interesul ui pronunțată și persistentă și prin prezența dovezilor din examinarea istoricului
și cea fizică sau analizele de laborator, a unei stări generale de sănătate precare capabilă
să cauzeze o astfel de tulburare. Deși pot fi prezente alte simptome de depresi e (de
exemplu, lipsa energiei, tulburări de somn, schimbări de apetit sau modificări
psihomotorii), nu sunt necesare pentru diagnostic. Simptomele mintale necesită
tratament emergent
Starea de sănătate
precară tratabilă
Simpto me mintale
atenuate într -o măsură
acceptabilă
Tratament simptomatic al
simptomelor mintale Da Da
Da Nu
Nu
Nu

21
În consecință, înainte de atribuirea depresiei oricăror medicamente, este esențială
demonstrarea faptului că depresia nu a început înainte de a începe administrarea
medicamentelor și, în mod ideal, demonstrarea faptului că depresia s -a încheiat după
întreruperea medicației. Retragerea anticolinergică poate avea loc în câteva zile după
întreruperea bruscă a medicamentelor pu ternic anticolinergice, precum benzotropină sau
anumite antidepresive triciclice și este caracterizată prin stări depresive, indispoziție,
insomnii, simptome abdominale și diaree. Depresia în urma unui accident cerebral nu este
neobișnuită și este mai prob abilă când este implicată partea anerioară a lobului frontal
stâng; deși este, de regulă, atenuată spontan în termen de un an, simptomele depresiei se
pot intensifica între timp. Atât traumatismele craniene cât și cele cervicale pot fi urmate
de simptome d e depresie în aproape jumătate din cazuri.
Depresia poate apărea secundar bolilor cu caracteristice distinctive și luarea în
seamă a acestor caracteristici la evaluarea indivizilor deprimați va duce la un număr
considerabil de indicii pentru diagnostic. De presia asociată cu epilepsia, totuși, poate
necesita discuții suplimentare. Depresiile ictale sunt, de fapt, simple crize parțiale, ale
căror simptomatologie este, în mare parte, limitată la modificări afective. Diagnosticul de
depresie ictală este sugerat de declanșarea paroxistică a depresiei (pur și simplu în decurs
de câteva secunde); deși astfel de crize parțiale simple pot dura numai câteva minute, au
fost constatate și crize cu durate mai mari, de până la câteva luni. Depresiile interictale, au
loc, mai degrabă decât secundar activității electrice paroxistice a creierului, ca rezultat al
modificărilor de durată ale activității neuronale, legată poate de „excitația” din sistemul
periferic, la indivizii cu crize cronice recurente, fie de epilepsie major ă, sau mai ales,
complexe parțiale. Astfel de depresii interictale se declanșează treptat și sunt cronice.
Depresia care are loc ca parte a anumitor tulburări neurodegenerative sau de
demență este imediat sugerată de prezența altor simptome ale acestor tul burări, precum
demență sau descoperiri fizice distinctive, de exemplu, parkinsonism.
Cauzele diverse sau rare reprezintă, în mare măsură, „zebrele” din semnele
distinctive pentru depresie și trebuie luate în considerare atunci când, în ciuda unor
investiga ții amănunțite, diagnosticul unui anumit caz de depresie rămâne neclar.
Majoritatea depresiilor induse de medicamente încep să dispară în câteva zile de la
întreruperea medicației cauzatoare; depresia ca parte a retragerii de la tratamentul cu
stimulente s au steroizi anabolici dispare în câteva zile sau săptămâni, și de la cel cu
anticolinergice, în câteva zile. Depresia în urma unui accident cerebral se atenuează, de
obicei, într -un an. Cursul depresiei secundar traumatismelor craniene sau cervicale sunt
prelungite în general, deși pe perioade variabile. Majoritatea celorlalte condiții sau

22
tulburări din listă sunt cronice și depresia care apare secundar acestora tinde să fie
cronică; excepțiile includ depresia în scleroză multiplă, care poate avea un curs r ecidivant
sau descendent, corespunzător apariției și dispariției zonelor diferențiate, situate
corespunzător27.
Tratament. Eforturile de tratare trebuie orientate către atenuarea cauzei, pe cât
posibil. Atunci când acest lucru nu este posibil, trebuie luate în calcul antidepresivele.
Studii controlate au demonstrat eficiența atât a nortriptilinelei și citalopramului pentru
depresiile post -accident cerebral și nortriptilena pentru depresia văzută la sindromul
Parkinson. Pentru alte depresii secundare, citalop ram (sau escitalopram) reprezintă
probabil o bună alegere, datorită profilului său de efecte secundare benigne și lipsa
notabilă de interacțiune medicament – medicament; nortriptilina trebuie folosită cu atenție
la cei indivizi cu tulburări de conducție car diacă (pentru că pot prelungi perioada
conducției) și la cei expuși riscurilor de crize, precum cele în caz de traumatism cranian,
dat fiind că acest agent poate, de asemenea, scădea pragul crizei.

1.4.3. Tulburarea de dispoziție datorată stării de sănăta te precară cu tendințe
maniace
Diagnostic. Tulburarea de dispoziție datorată stării de sănătate precară cu tendințe
maniace este caracterizată de o dispoziție pronunțată și permanent expansivă sau
irascibilă, care, pe baza analizelor istoricului, fizice sa u de laborator, poate fi atribuită
unei stări generale de sănătate precare. Alte simptome maniace, precum energia
debordantă, nevoia scăzută de somn, hiperactivitate, distractibilitate, vorbire precipitată și
pierderea șirului de idei pot să fie prezente s au nu.
Excepțiile de la regulă includ neurosifilis, vitamina B 12 și boala Creutzfeldt -Jakob;
totuși, în toate aceste cazuri, observația continuă va revela până la urmă apariția altor
dovezi care să indice diagnosticul corect.
Mania care apare ca parte a un ei anumite boli neurodegenerative sau demență este
indicată, în general, de o demență convergentă, și în majoritatea cazurilor, mania joacă un
rol minor în peisajele clinice generale. Neurosifilisul, totuși, este o excepție de la această
regulă, pentru ind ivizii cu pareză generală a maniei nebunești (demență paralitică) poate
domina peisajul.
Dintre cauzele diverse sau rare ale maniei, tumorile cerebrale sunt cel mai important
de reținut, mania fiind asociată cu tumori ale mezencefalului, tumorile presând

27 Verza Emil, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială , Editura Fundației
Humanitas, București, 2002, p.69.

23
hipotalamusul (de exemplu, un craniofaringiom) sau un adenom pituitar și tumorile
talamusului drept, girus cingulat drept, sau unul dintre cei doi lobi frontali.
Majoritatea cazurilor de manie indusă de medicamente încep să simtă ameliorări în
câteva zile; datorită altor cauze, cursul maniei reflectă, în general cursul bolii de fond.
Tratament. Tratamentul, dacă este posibil, va fi orientat către cauza de fond. În caz
că un astfel de tratament etiologic nu este posibil, sau nu își face efectul suficient de
rapid, trebuie luate măsuri farmacologice. Stabilizatori de dispoziție, precum litiul sau
divalproex, utilizate într -un mod similar cu cel al tratamentului maniei care apare în
tulburare bipolară, sunt utilizați în mod obișnuit: atât litiul cât și divalproe x sunt eficiente
în profilaxia maniei care apare secundar administrării de prednison; rapoarte ale cazurilor
susțin utilizarea litiului pentru mania secundară administrării de zidovudină și divalproex
pentru mania secundară traumatismelor craniene închise. În optarea pentru litiu sau
divalproex, în cazurile în care sunt riscuri de crize (de exemplu, traumatism cranian,
encefalită, accident cerebral sau tumori), divalproex este preferat.
În cazurile în care este necesar un tratament emergent, înainte ca liti ul sau
divalproex să aibă o șansă să devină eficient, pot fi utilizate lorazepam sau haloperidol
oral sau intramuscular (în doze de 2 mg sau respectiv 5 mg), la fel de mult ca în tratarea
maniei în tulburarea bipolară28.

1.4.4. Tulburarea de anxietate dato rată stării generale de sănătate precară cu
atacuri de panică sau cu anxietate generalizată
Diagnostic. Anxietatea patologică secundară unei stări generale de sănătate precară
poate apărea în forma unor atacuri de panică bine conturate și trecătoare sau în tr-o formă
cronică, generalizată. Dat fiind că diagnosticele diferențiale pentru aceste două forme de
anxietate sunt destul de diferite, este critică distingerea lor clară.
Atacurile de panică au o declanșare acută sau paroxistică și sunt caracterizate în
mod obișnuit de anxietate sau frică, care este însoțită de diferite semne și simptome
„autonome”, precum tremur, diaforeză și palpitații. Simptomele cresc rapid în timp de
câteva secunde sau minute și, în majoritatea cazurilor, atacul se va atenua în inter val de
câteva minute până la o jumătate de oră. Deși atacurile tind să fie similare unul cu
celălalt, există variabilitate inter -individuală substanțială în simptomele observate.
Anxietatea generalizată tinde să fie declanșată subacut sau treptat și poate dura
perioade mari de timp, de la zile la luni, în funcție de cauza de fond. Aici, unii indivizi, în
loc să se plângă că se simt anxioși per se , se pot plânge că sunt îngrijorați, tensionați sau

28 Verza Emil, Op.Cit , p.71.

24
se simt rău imediat. Simptomele autonome tind să nu fie la fe l de grave sau pronunțate ca
cele ale atacurilor de panică: tremurul, palpitațiile (sau tahicardiile) și diaforeza sunt
poate cele mai comune.
Crizele parțiale și tahicardia atrială paroxistică sunt ambele caracterizate de
declanșare paroxistică, într -o secundă sau două; în plus, tahicardia atrială paroxistică se
distinge prin importanța tahicardiei și prin abilitatea, în multe cazuri, de a finaliza atacul
printr -o manevră Valsalva. Hipoglicemia este deseori suspectată ca fiind o cauză a
anxietății, dar îna inte ca diagnosticul să fie acceptat, trebuie demonstrată prezența triadei
Whipple: hipoglicemia ≤ 45 mg/dL, simptome tipice și atenuarea acelor simptome cu
glucoză. Angina sau infarctul miocardic acut pot cauza un atac de panică, diagnosticul
fiind indica t de stabilirea, de exemplu, a multiplilor factori de risc cardiac. Un embolus
pulmonar, în momentul instalării lui într -o arteră pulmonară, poate, de asemenea,
prezenta un atac de panică, și diagnosticul corect este indicat de stabilirea clinică, de
exemp lu, a situațiilor precum imobilizare prelungită, care favorizează tromboza venoasă
profundă. Atacurile astmatice acute sunt indicate prin respirație grea și feocromocitomul
prin hipertensiunea asociată. Indivizii cu sindromul Parkinson tratat cu levodopa p ot
experimenta atacuri de panică în perioadele de „pauză”.
Hipertiroidismul este indicat de intoleranța la căldură și proptoză și sindromul
Cushing de habitusul Cushingoid tipic (adică, față rotundă, înfățișare hirsută, acnee,
cocoașă și striuri abdominale ). Hipocalcemia poate fi indicată de istoricul crizelor sau
tetanie. Atât COPD și atacul de cord congestiv sunt indicate de dispnee pronunțată.
Accidentul cerebral și traumatismul cranian pot fi urmate de anxietate cronică, dar acest
lucru este văzut numai la o minoritate de indivizi29.
Tratament. Tratamentul este orientat spre cauza de fond, și aceasta este suficientă
pentru toate cazurile de atacuri de panică secundare și majoritatea cazurilor de anxietate
generalizată; excepțiile includ anxietate post -accident cerebral și post -traumatism cranian
și, în aceste cazuri, au fost folosite cu succes benzodiazepinele.

1.4.5. Tulburare de anxietate datorată stării generale de sănătate precară cu
simptome obsesiv -compulsive
Diagnostic. Obsesiile sunt reprezentate de gânduri, imagini sau idei nedorite care
vin în minte în mod repetat în ciuda încercărilor de a le opri și care, în general, provoacă
anxietate. Alături de acestea apar și compulsiile care sunt niște impulsuri anxioase de a

29 Golu M., Fundamentele psihologiei , Ediția a V -a, București, Editura Fundației România de Mâine, 2007,
p.48.

25
face sau de a nu face anumite lucruri, impulsuri care, dacă li se opune rezistență, sunt
urmate de o creștere rapidă a anxietății care poate fi atenuată doar permțând compulsiei să
acționeze. Actele în sine pe care individul se simte constrâns să le efectueze sunt legate
adesea de o te amă din partea individului că a făcut ceva ce nu trebuia sau că a lăsat
nefăcut ceva ce trebuia să facă. Deci, un copil deficient mental se poate simți constrâns să
se spele pe mâini în mod repetat pentru a fi sigur că a îndepărtat toți germenii sau să se
întoarcă mereu pentru a verifica gazul, asigurându -se că este închis30.
Obsesiile și compulsiile secundare sunt relativ rare.
În marea majoritate a cazurilor, obsesiile și compulsiile au loc ca urmare a unor
tulburări mintale primare, incluzând tulburările obsesiv -compulsive, depresia,
schizofrenia și sindromul Tourette.
În majoritatea cazurilor, aceste cauze de obsesii sau compulsii secundare sunt deja
sesizate, ca de exemplu, un istoric de encefalită, anoxie, rană închisă la cap sau tratament
cu clozapină. Coreea lui Sydenham este sugerată imediat de apariția coreei; totuși, trebuie
să se țină cont de faptul că obsesiile și compulsiile pot constitui prezentarea coreei lui
Sydenham, cu apariția coreei amânată cu zilele. Obsesiile sau compulsiile ictale, care
reprezintă manifestarea clinică a unei crize simple parțiale, pot fi prin ele însele greu de
distins de obsesiile și compulsiile observate în cazul tulburărilor obsesiv -compulsive, dar
sunt sugerate de istoricul altor tipuri de crize, de exemplu, crize ma ri sau parțiale
complexe. Infarctul ganglionului bazal sau a lobului parietal este sugerat de declanșarea
subacută a obsesiilor sau compulsiilor însoțite de simptome „vecine” cum ar fi mișcările
anormale sau schimbările senzoriale unilaterale. Sindromul Fa hr, spre deosebire de cel
anterior, poate fi un diagnostic insesizabil, sugerat poate doar atunci când imaginea CT
relevă în mod incidental o calcifiere a ganglionului bazal.
Deși cursul obsesiilor și compulsiilor datorate leziunilor fixe, cum ar fi cele c auzate
de loviturile la cap sau de infarctul cerebral, tinde să se cronicizeze, se poate anticipa o
recuperare spontană în următoarele luni către un an.
Tratament. Atunci când nu este posibilă tratarea cauzei subliniate, o încercare cu
SSRI, care se utiliz ează în cazul tulburărilor obsesiv -compulsive poate fi potrivită.

1.4.6. Tulburarea catatonică datorată stării generale de sănătate precară
Diagnostic. Catatonia se poate dezvolta ca rezultat al efectelor directe ale stării
generale de sănătate precară a sistemului nervos central. Catatonia există în două

30 Golu M., Op.Cit. , p.56.

26
subtipuri, adică catatonia stupuroasă (cunoscută și sub denumirea de subtip akinetic sau
„retardat”) și catatonia excitată, fiecare tip descris la rândul său.
Catatonia stupuroasă este caracterizată de co mbinații diferite de mutism, imobilitate
și catalepsie: alte caracteristici asociate pot include adoptarea poziției, negativismul,
supunerea automată și fenomenul „eco”. Mutismul poate fi de la complet la parțial: unii
indivizi pot mormăi sau pot scoate cu vinte scurte, adesea de neînțeles, fraze. Imobilitatea
se extinde din punct de vedere al severității: unii indivizi pot sta în pat perioade lungi de
timp, fără să se miște, fără să clipească sau măcar să înghită; alții pot face mișcări scurte,
poate pentru a trage o haină sau pentru a schimba poziția. Catalepsia, cunoscută și sub
denumirea latină de „ cerea flexibilitas ”, este caracterizată de o rigiditate „a țevii
principale” mai mult sau mai puțin severă combinată cu o tendință remarcabilă a brațelor
de a sta în orice poziție sunt puse, indiferent de faptul dacă individul trebuie să mențină
sau nu acea poziție. Adoptarea poziției are loc atunci când indivizii adoptă în mod
spontan poziții mai mult sau mai puțin ciudate care sunt menținute: un individ ghemui t la
pământ cu brațul peste cap, altul în picioare cu un braț ridicat și cu celălalt introdus sub
curea. Negativismul determină o rezistență automată, refractară și încăpățânată la orice și
poate fi „pasivă” sau „activă”. Indivizii pasiv negativiști pur și simplu nu reușesc să facă
ceea ce sunt rugați sau ceea ce se așteaptă de la ei să facă; dacă hainele sunt expuse nu se
vor îmbrăca; dacă sunt rugați să mănânce sau să ia pastile buzele le rămân închise.
Negativismul activ se manifestă prin efectuarea de a cțiuni opuse acțiunilor așteptate: dacă
sunt rugați să intre în birou, indivizii se dau înapoi în hol sau dacă sunt rugați să deschidă
ochii mari pentru a permite o examinare mai ușoară, aceștia vor ține ochii închiși.
Supunerea automată, așa cum se poate suspecta, reprezintă opusul negativismului, cu
indivizi care fac exact ceea ce li se spune, chiar dacă acel lucru îi pune în pericol.
Catatonia excitată se manifestă la diferite nivele ale comportamentului bizar,
nebunesc și fără sens. Astfel de indivizi ț in pentru ei: unul merge pe loc, gesticulând și
cântând; altul își smulge părul și hainele, spărgând farfurii într -un colț, târându -se apoi
sub pat unde mormăie.
Catatonia stupuroasă are loc în asociere cu epilepsia și este sugerată adesea de un
istoric de atacuri parțiale mari sau complexe. Catatonia ictală este sugerată de declanșarea
paroxistică desăvârșită, iar catatonia post -ictală de crize parțiale complexe imediate.
Psihoza normalizării forțate este o condiție interictală deosebită prin apariția simp tomelor
în urma unui control efectiv al crizelor. Psihoza interictală cronică este de asemenea, așa
cum sugerază și numele, o stare interictală care apare nu după controlarea crizelor ci mai
degrabă la instalarea epilepsiei cronice necontrolate. Dintre med icamentele care pot cauza

27
catatonia, neurolepticele sunt de departe cele mai comune. Leziunile focale care pot cauza
catatonia se găsesc în mod obișnuit în porțiunile mediane sau inferioare ale lobilor
frontali. Condițiile aleatorii enumerate reprezintă to ate cazuri de catatonie31.
Criterii de diagnosticare:
a) Prezența catatoniei manifestată prin imobilitate motorie, activitate motorie
excesivă (aparent fără scop și influențată de stimuli externi), negativism extrem
sau mutism, particularități de mișcare volun tară, sau ecolalia sau ecopraxia;
b) Există dovezi în istorie, examinări psihice sau descoperiri din laborator care arată
că anomaliile reprezintă consecința psihologică directă a unei stări de sănătate
generală precară;
c) Anomalia nu este explicată mai bine pr in altă tulburare mentală (de exemplu, un
episod maniac);
d) Anomalia nu apare în mod exclusiv în timpul delirului.
În marea majoritate a cazurilor, catatonia excitată este cauzată de schizofrenie sau
de tulburare bipolară (în timpul unui episod maniac); în r are cazuri se observă datorită
unei stări de sănătate medicale generale precare, ca de exemplu, o encefalită virală.
Diagnostic diferențial. Catatonia stupuroasă trebuie diferențiată de mutismul
akinetic și de alte cazuri. Muții akinetici seamănă mult cu c atatonica mută și imobilă;
totuși, acestora le lipsesc simptome cum ar fi catalepsia, abordarea unei poziții și
negativismul, toate caracteristice catatoniei. Stupoarea altor cauze este deosebită de
stupoarea catatonică prin faptul că catatonia rămâne acti vă în contrast cu somnolența sau
nivelul scăzut de conștientizare al altor forme de stupoare.
Catatonia excitată trebuie deosebită de manie. Mania este caracterizată de
hiperactivitate, care poate fi frenetică: diferența dintre catatonia și indivizii care suferă de
manie este că aceștia din urmă doresc să fie implicați, în timp ce cei cu catatonie țin
pentru ei.
În majoritatea cazurilor, catatonia stupuroasă are loc ca parte a unor tulburări
mentale primare cum ar fi schizofrenia sau episoadele depresive ma jore sau bipolare.
Tratament. Catatonia poate fi tratată și cu lorazepam în doze de 2 mg; în cazurile
mai severe în care lorazepamul nu este destul de eficient și individul este în pericol, se va
lua în calcul urgența ECT, care în mod normal dă rezultate, aducând îmbunătățiri în urma
tratamentului.

31 Golu M., Op. Cit. , p.65.

28
Capitolul II

POLITICA SOCIAL Ă ÎN CAZUL PERSOANELOR CU
HANDICAP

2.1. Situația persoanelor cu handicap în România

Preocupările sociale ale diverselor sisteme politice au fost determinate de nevoia de
a rezol va o serie de probleme sociale.32
Răspunsurile date acestor probleme au fost influențate de tipul de societate,
tradițională sau modernă, de gradul de dezvoltare economico -socială și tehnologică și de
sistemul de valori și credințe religioase dominante. Sol uțiile găsite de diverse societăți
s-au caracterizat prin eforturile de a realiza o schimbare instituțională pentru a veni în
întâmpinarea unor nevoi, pentru a rezolva o problemă socială sau a corecta o injustiție ori
pentru a ameliora calitatea vieții.
Aceste eforturi s -au tradus prin acțiuni ale unor grupuri și insituții, legitimate prin
valori religioase sau moderne printr -un dispozitiv creat de grupuri sau de state.
Întrucât sistemul economic nu poate asigura satisfacerea tuturor nevoilor sociale,
statul trebuie să asigure servicii sociale, orientate spre realizarea unor obiective care
depășesc pe cele strict economice.
Nu sunt puțini cei care, în țara noastră, au apărut surprinși de amploarea interesului
acordat categoriei persoanelor cu handicap dup ă 1989; până atunci era cunoscut în linii
mari că existau anumite persoane, care datorită unor deficiențe fizice, psihice sau motorii
nu se puteau „integra” în societate prin propriile forțe, fiind discriminați și marginalizați.
Cu toate acestea se conside ra că responsabilitatea soluționării dificultăților acestei
categorii de persoane revenea statului în exclusivitate, care de altfel îngrijindu -se de toate
aspectele vieții social -economice culturale, a creat o rețea de instituții „speciale” (de
învățământ special, cămine, cooperative de invalizi), destinate să trateze și să acorde
răspuns dificultăților acestei categorii. În consecință, colectivitatea și adesea familiile din
care proveneau persoanele respective se bazau pe implicarea statului, ale cărui acț iuni
erau caracterizate de legitimitate și nu puteau fi nicidecum puse sub semnul întrebării.
Singura modalitate eficientă de abordare a problemelor persoanelor cu handicap
părea a fi îngrijirea în instituții. Dar, pe măsura declinului nivelului de trai, a înrăutățirii

32 Poede George, Politici socia le: abordare politologică, Editura TipoMoldova, Iași, 2002, pp. 63 -84.

29
situației generale social -economice a țării, rețeaua de instituții a ajuns a se confruta cu
mari dificultăți (personal insuficient și slab calificat, o stare deplorabilă a clădirilor și
instalațiilor).
Interesul sporit acordat de mass -media p roblematicii persoanelor cu handicap a dus
la conturarea imaginii României în afara granițelor țării ca țară unde există un număr
mare de astfel de persoane, cărora nu li se acordă niciun fel de îngrijire. În acest mod,
existența persoanelor cu handicap a devenit emblematică pentru țara noastră. Ca urmare a
reacțiilor unor organisme internaționale, unor personalități și organizații non –
guvernamentale, noul regim a procedat la o serie de acțiuni reparatorii, fără însă a avea o
strategie coerentă în raport cu problemele acestei categorii de persoane.
Se pare că este destul de dificil de răspuns la o serie de întrebări cum ar fi: care sunt
caracteristicile distinctive, definitorii ale acestei categorii de persoane? Cum ar putea fi
identificată o anumită persoan ă ca aparținând acestei categorii? Care sunt nevoile
(cerințele) lor speciale? Care este numărul persoanelor cu handicap și care este
procentajul lor în populația totală?
Primul recensământ al instituțiilor de asistență socială efectuat în România în anul
1936 a identificat un număr total de 951 de unități, dintre care doar 16 erau centre pe
asistența copiilor cu infirmități (din care 6 pentru copii orbi, 7 pentru copii surdo -muți și
11 erau destinate asistenței infirmilor adulți).
Ulterior, protecția socia lă a persoanelor cu deficiențe s -a realizat în principal prin
sistemul de instituții „speciale”, sistem caracterizat de un proces de continuă extindere și
diversificare33. (Anexa 1)
La 31 martie 201634 numărul total de persoane cu dizabilități comunicat Auto rității
Naționale pentru Persoanele cu Dizabilități a fost de 768.376 persoane.
Dintre acestea, 97,7% (750.331 persoane) se află în îngrijirea familiilor și/sau
trăiesc independent (neinstituționalizate) și 2,3 % (18.045 persoane) se află în instituțiile
publice rezidențiale de asistență socială pentru persoanele adulte cu dizabilități
(instituționalizate) coordonate de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și
Persoanelor Vârstnice prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități.

33 Manea Livius , Recunoașterea nevoii de protecție a persoanelor cu handicap , Editura Șansa, București,
2000, p.38.
34 ***Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități, Buleti n statistic, 31 martie 2016.

30

Figura 2.1. Numărul persoanelor cu dizabilități la 31 martie 2016

La 31 martie 2016, rata persoanelor cu dizabilități la populația României a fost de
3,45%, diferențiată pe regiuni astfel:

Figura 2.2.. Rata persoanelor cu dizabilități, pe regiu ni de dezvoltare, la 31
martie 2016 (%)
Față de rata de 3,45% persoane cu dizabilități la 100 de locuitori, calculată la
nivelul României, regiunile Sud -Vest Oltenia, Sud -Muntenia și de Nord -Vest
înregistrează cele mai mari rate.
Pe județe/municipii, număr ul cel mai mare de persoane cu dizabilități se
înregistrează în municipiul București (62.146 persoane) urmat de județul Prahova (36.918
persoane), iar cel mai mic număr se înregistrează în județul Covasna (5.700 persoane).
Conform Legii nr. 448/2006 privin d protecția și promovarea drepturilor
persoanelor cu dizabilități, republicată, tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv,
surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare. (Anexa 2)
Din centralizarea datelor pe grupe de vârstă rezultă că 58,83% sunt persoane
cuprinse între 18 -64 ani (416.025 persoane) și 41,17% au peste 65 ani (291.089
persoane), în total persoane adulte cu dizabilități. (Anexa 3)
București -Ilfov: 2,91
Centru: 3,29 Nord -Est: 2,96
Sud-Est: 3,27
Nord -Vest: 3,82
Vest: 3,57 Sud-Vest Oltenia: 4,10 Sud-Muntenia: 3,94

31
Gradele de handicap sunt: grav, accentuat, mediu și ușor. Numărul persoanelor cu
handicap grav reprezintă 36,07% din total (față de 35,38% la 31 martie 2015), cele cu
handicap accentuat 52,24% (față de 52,89% la 31 martie 2015), iar cele cu handicap
mediu și ușor 11,69% (față de 11,73% la 31 martie 2015). (Anexa 4)
Structura instituțiil or publice de asistență socială pentru persoanele cu handicap,
aflate în coordonarea A.N.P.H., la 31 martie 2016, rezidențiale și nerezidențiale este
următoarea:
 Număr total de centre: 441;
 Număr de beneficiari: 20.208;
– Copii: 997;
– Adulți: 19.211;
 Centre rezidențiale sunt în număr de 384, număr de beneficiari 18.045, din care
908 copii și 17137 adulți.
 Centre nerezidențiale sunt în număr de 57, număr de beneficiari 2163 din care
copii 89, iar adulți 2074.

2.2. Legislația privind protecția socială a perso anelor cu handicap

Apartenența la categoria de persoane în dificultate a antrenat numeroase reacții ale
sistemului social, printre care și tendințele de reglementare juridică.
Fundamentul protecției juridice a persoanelor cu handicap este reprezentat de
dispozițiile care protejează drepturile și libertățile fiecărui cetățean; cu toate acestea,
uneori starea anumitor persoane reclamă instituirea de dispoziții speciale care să aibă în
vedere menținerea egalității și respectarea drepturilor și libertăților l or. Asemenea
dispoziții au menirea de a combate consecințele negative ale inegalităților funcționale,
pentru a reda fiecărui cetățean locul său în societate.
Dreptul implică ideea ca fiecare să dispună de mijloacele de a -și îndeplini și impune
propria voin ță. Câteodată, persoanele cu handicap nu au de ales în ce privește hotărârile
pe care le vor lua, neputând să -și realizeze propria voință din motive morale sau afective,
de sănătate, economice sau administrative.
Recunoașterea juridică a calității de perso ană cu handicap reprezintă fundamentul
pe care se definesc drepturile și puterile acestor persoane și, la nivelul cel mai general se
articulează existența lor socială.
Inițial statutul persoanei cu handicap purta amprenta exclusivă a medicalizării, apoi
în ultimul timp s -a substituit logica de factură medicală cu cea medico -administrativă,

32
prin care gestiunea problemelor persoanelor cu deficiențe este încredințată autorităților
publice.
Astfel sunt înființate comisii speciale, care luând în considerare dime nsiunea
medicală, adoptă decizii referitoare atât la existența, tipul și severitatea handicapului, cât
și la măsurile de protecție specială care se impun.
În vederea asigurării securității tuturor cetățenilor, un impact deosebit l -au avut
drepturile social e. Aceste drepturi permit fiecărui cetățean să ducă o viață caracterizată
prin autodeterminare și interzicerea excluderilor.
În „Declarația universală a Drepturilor Omului”, adoptată și proclamată de
Adunarea Generală a Organizațiilor Națiunilor Unite la d ata de 10 decembrie 1948, se
spune că „toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt
înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în
spiritul fraternității”.
Mare parte din izvoa rele drepturilor persoanelor cu handicap sunt comune cu alte
ramuri ale dreptului: drepturile fundamentale ale omului, dreptul muncii, dreptul la
securitate socială.
Actele normative care se circumscriu dreptului internațional sunt cele de tipul
declarații lor, convențiilor, recomandărilor, rezoluțiilor etc., adoptate de diferite organisme
internaționale.
Revenind la Declarație, aceasta prevede următoarele categorii de drepturi cu
relevanță asupra categoriei persoanelor cu handicap:
 Dreptul egal în fața legi i și la o protecție egală a legii (art.7, unde se mai specifică
protecția împotriva oricărei discriminări și împotriva oricărei provocări la
discriminare care ar încălca prevederile Declarației);
 Drepturile egale ale bărbatului și femeii de a se căsători ș i de a întemeia o familie;
 Dreptul fiecărei persoane la securitate socială;
 Dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare
de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului;
 Dreptul persoanei încadrate de a înteme ia sindicate și de a se afilia sindicatelor în
vederea apărării intereselor sale;
 Dreptul persoanei la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății sale,
bunăstării proprii și a familiei; ca dimensiuni ale acestui „nivel de viață
corespunzător” sun t menționate: hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea
medicală precum și serviciile sociale necesare, asigurarea în caz de șomaj, de
boală, de invaliditate, văduvie, bătrânețe, sau în alte cazuri de pierdere a

33
mijloacelor de subzistență, ca urmare a uno r împrejurări independente de voința sa
(art. 25, al. (1));
 Dreptul la învățătură, la gratuitatea învățământului;
 Dreptul de a lua parte, în mod liber, la viața culturală a colectivității, de a se
bucura de arte, de a participa la progresul științific și l a binefacerile care rezultă
din aceasta;
 Îndatoririle fiecărei persoane față de colectivitatea în care trăiește, întrucât numai
în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale.
Pe 20 decembrie 1971, Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat „Declarația
Drepturilor Deficientului Mintal”, document care reprezintă interpretarea și întărirea
drepturilor fundamentale ale omului în raport cu situația acestei categorii de persoane.
Deficientul mintal are următoarele drepturi:
 Treb uie să beneficieze, cât mai mult cu putință, de aceleași drepturi ca și celelalte
ființe umane;
 Are dreptul la îngrijiri medicale, la tratamente psihiatrice adecvate, la instruire,
formare și readaptare, precum și la safturi care îl vor ajuta să -și dezvolt e la
maximum capacitățile și aptitudinile sale;
 Are dreptul la securitate economică și la un nivel de viață decent;
 Trebuie să trăiască în cadrul familiei sale (dacă acest lucru este posibil) sau într -un
cămin care să se substituie acesteia și să participe la diferite forme ale vieții
comunitare;
 Trebuie să poată beneficia de o tutelă calificată, dacă aceasta este indisponibilă
protecției persoanei și bunurilor sale;
 Trebuie să fie protejat împotriva oricărei exploatări, oricărui abuz sau oricărui
tratament degradant;
 Să beneficieze de revizuire periodică și de apel la instanțe superioare în cazul
procedurilor de limitare sau suspendare a drepturilor.
În absența unei asistențe medicale și sociale adecvate, existența însăși a persoanelor
cu handicap sever, ca re sunt puternic dependente ar fi compromisă. În afara problemei
veniturilor, care prezintă principala grijă a oricărei persoane dependente, se ridică
problema serviciilor în natură, pe care persoana dependentă poate conta: o rețea adecvată
de servicii, ac cesibile tuturor celor care au nevoie de ele. Pentru ca persoana cu handicap

34
să se bucure de o anumită libertate, trebuie realizat un echilibru între siguranța oferită de
venituri și siguranța garantată prin servicii35.
Acest echilibru între venituri și ser vicii este realizat în condițiile legii. Legislația
trebuie să asigure condițiile persoanelor cu handicap, exercitarea drepturilor la educație,
muncă, securitate socială și protecție.
În țara noastră legea 448/06.12.2006, adoptată de Parlamentul României, privind
protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap adoptă următoarele dispoziții
generale și principii36:
Art. 1. – Prezenta lege reglementează drepturile și obligațiile persoanelor cu
handicap acordate în scopul integrării și incluziunii so ciale a acestora.
Art. 2. – Persoanele cu handicap, pe înțelesul acestei legi, sunt acele persoane cărora,
datorită unor afecțiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilitățile de a desfășura în
mod normal activatăți cotidiene, necesitând măsuri de protecție în sprijinul recuperării,
integrării și incluziunii sociale.
De dispozițiile prezentei legi beneficiază copiii și adulții cu handicap, cetățeni
români, cetățeni ai altor state sau apatrizi, pe perioada în care au, conform legii,
domiciliul ori reședința în România.
Art. 3. Protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap au la bază
următoarele principii:
a) Respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale omului;
b) Prevenirea și combaterea discri minării;
c) Egalizarea șanselor;
d) Egalitatea de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței
de muncă;
e) Solidaritatea socială;
f) Responsabilizarea comunității;
g) Subsidiaritatea;
h) Adaptarea societății la persoana cu handicap;
i) Interesul persoa nei cu handicap;
j) Abordarea integrată;
k) Parteneriatul;

35 Rolurile profesionale ale asistentului social în protecția persoanelor cu handicap , în Revista de Asistență
Socială nr. 2 -3/2006, pp. 85 -90;
36 *** Legea 448/06.12.2006, adoptată de Parlamentul României, privind protecția și p romovarea
drepturilor persoanelor cu handicap.

35
l) Libertatea opțiunii și controlul sau decizia asupra propriei vieți, a serviciilor și
formelor de suport de care beneficiază;
m) Abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
n) Protecție împotriva neglijării și abuzului;
o) Alegerea alternativei celei mai puțin restrictive în determinarea sprijinului și
asistenței necesare;
p) Integrarea și incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi și obligații
egale ca toți ceilalți membri ai societății.
Art. 4. – Autoritățile publice, furnizorii de servicii sociale, reprezentanții societății
civile, precum și persoanele fizice și juridice responsabile de aplicarea prezentei legi au
obligația să promoveze, să respecte și să garanteze drepturile persoanei c u handicap,
stabilite în concordanță cu prevederile Cartei Sociale Europene revizuite, adoptată la
Strassburg la 3 mai 1996, ratificată prin legea nr. 74/1999, precum și cu celelalte acte
interne și internaționale în materie la care România este parte.
Constituția României 2003, art. 50 afirmă: „Persoanele cu handicap se bucur ă de
protecție specială. Statul asigur ă realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor,
de prevenire și de tratament ale handicapului, în vederea participării efective a
persoanelor cu handicap în viața comunităț ii, respectând drepturile și îndatoririle ce revin
părinților și tutorilor .”37
Reglementând drepturile din domeniul economic și social, Carta Socială Europeană,
reprezintă un important instrument regional în structura căruia sunt vizate și drepturile
persoanelor cu handicap. Carta se referă la „dreptul persoanelor cu handicap la
autonom ie, la integrarea socială și la participarea vieții comunității; în vederea garantării
exercitării efective de către persoanele cu handicap, indiferent de vârstă, de natura și de
originea handicapului lor, a dreptului la autonomie, la integrare socială și la participare la
viața comunității, părțile semnatare se angajează, în special:
a) să ia măsurile necesare pentru a furniza persoanelor cu handicap o orientare, o
educație și o formare profesională în cadrul schemelor generale, ori de câte ori
este posibil, prin intermediul instituției specializate publice sau private;
b) să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsură
susceptibilă de a încuraja pe cei ce angajează să încadreze și să mențină în
activitate persoane cu handicap, în mediul obișnuit de muncă și să adapteze

37 *** Constitu ția României, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată,
cu reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

36
condițiile de muncă la nevoile acestor persoane sau, atunci când datorită
handicapului acest lucru nu este în posibil, prin organizarea sau crearea de locuri
de muncă protejate în funcție de gradul de invaliditate, recurger ea la servicii
specializate de plasare și de însoțire;
c) să favorizeze deplina lor integrare și participare la viața socială.
Un alt domeniu vizat este cel al educației speciale. Conferința Mondială asupra
Educației Speciale care a avut loc la Salamanca în i unie 1994 a adoptat două documente
importante: „Declarația de la Salamanca asupra principiilor, politicii și practicii în materie
de educație și cerințe educaționale speciale” și un „Cadru de acțiune”. Aceste două
documente sunt inspirate de principiile in tegrării și recunoașterii necesității de a lucra
pentru crearea „școlilor pentru toți”.
La nivel național figurează următoarele direcții de acțiune:
 politica și organizarea sistemelor educaționale;
 activitatea școlară (flexibilitatea programei școlare, man agementul școlar,
informațiile și cercetarea);
 încadrarea și instituirea personalului didactic;
 stabilirea domeniilor prioritare (educația timpurie a copilului, educația fetelor,
pregătirea pentru viața adultă, continuarea educației pentru adulți);
 perspec tivele în comunitate (colaborarea cu părinții, implicarea comunității, rolul
organizațiilor de voluntari, conștientizarea opiniei publice);
 alocarea resurselor.
Aceste obiective pot fi atinse prin renunțarea treptată la metodele convenționale în
favoarea u nei rețele de servicii bine închegată care să asigure cooperarea strânsă între
specialiști și comunitate.
Deceniul 1983 -1992 a fost considerat deceniul persoanelor cu handicap, de
Organizația Națiunilor Unite, pe baza căruia s -au dezvoltat „Regulile Standa rd privind
Egalizarea Șanselor pentru Persoanele cu Handicap”.
Scopul acestor reguli a fost ca un puternic angajament moral și politic din partea
Statelor, de a acționa pentru egalizarea șanselor persoanelor cu handicap.
Regulile cuprind principii de respo nsabilitate, acțiune și cooperare, oferind un
instrument pentru stabilirea politicilor și demersurilor în favoarea persoanelor cu
handicap și a organizațiilor acestora.
O primă regulă este creșterea gradului de conștientizare (difuzare de informații de
actualitate, programe de educație publică), a doua este îngrijirea medicală, reabilitarea și
serviciile de sprijin.

37
Egalizarea șanselor persoanelor cu handicap reprezintă o contribuție esențială la
efortul internațional general de mobilizare a resurselor uman e.
Privind legislația internă, s -au emis o serie de legi, de reglementări care vizează
persoana cu handicap:
-Legea nr.57/1992, privind încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap;
-Prevederile Legilor nr.53/1992 și 57/1992 au fost abordate prin apariția Ordonanței
de urgență nr.102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap;
-Legea nr. 448/06.12.2006, privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor
cu handicap;
-Legea nr. 193/2015 pentru modificarea Legii priv ind protecția persoanelor cu
handicap;
-Legea nr. 487/11.07.2002 a sănătății mintale și protecției persoanelor cu tulburări
psihice. Potrivit acestei legi, persoanele cu tulburări psihice au următoarele drepturi:
 orice persoană cu tulburări psihice are drep tul la cele mai bune servicii medicale și
îngrijiri de sănătate mentale disponibile;
 orice persoană cu tulburări psihice trebuie tratată cu omenie și în respectul
demnității umane;
 nu este admisă nicio discriminare bazată pe o tulburare psihică;
 persoana c u tulburări psihice are dreptul să exercite toate drepturile civile,
politice, economice, sociale și culturale recunoscute în Declarația Universală a
Drepturilor Omului;
 orice persoană care suferă de o tulburare psihică are dreptul, în măsura posibilului
să trăiască și să lucreze în mijlocul societății;
 orice persoană cu tulburări psihice are dreptul să primească îngrijiri comunitare, în
sensul definit prin lege;
 orice persoană cu tulburări psihice are dreptul la:
– recunoașterea de drept ca persoană;
– viață p articulară;
– libertatea de comunicare;
– libertatea religioasă sau de convingere (mediul și condițiile de viață, educație,
petrecerea timpului liber, etc.).
Protecția specială a persoanelor cu handicap se realizează la domiciliu sau, după
caz, în instituții d e protecție specială.
-Legea nr. 448/06.12.2006, secțiunea a 5 -a:

38
Prestații sociale pentru persoanele cu handicap.
 Dreptul la asistență socială sub formă de prestații sociale se acordă la cerere sau
din oficiu, după caz, pe baza actelor doveditoare, în con dițiile prevăzute de lege;
 Adultul cu handicap beneficiază, în condițiile prezentei legi de următoarele
prestații sociale:
– Indemnizație lunară indiferent de venituri:
 În cuantum de 179 lei, pentru adultul cu handicap grav;
 În cuantum de 147 lei pentru adul tul cu un handicap accentuat;
– Buget personal complementar lunar, indiferent de venituri;
 În cuantum de 80 lei pentru adultul cu handicap grav;
 În cuantum de 60 lei pentru adultul cu handicap accentuat;
 În cuantum de 30 lei pentru adultul cu handicap mediu;
– Beneficiază de prestații sociale și familiile sau reprezentanții legali ai
copiilor cu handicap grav, accentuat sau mediu, pe perioada care îl are în
îngrijire, supraveghere și întreținere;
– Un salariu acordat asistentului personal al persoanei cu handicap, în raport
cu dispozițiile legale privind salarizarea asistentului social debutant din
unitățile bugetare.
Gratuități:
 Locuri de odihnă gratuite în tabere pentru copiii, elevii, studenții cu handicap o
dată pe an;
 Gratuitatea serviciilor hoteliere, în cazu l însoțirii în spital a copiilor cu handicap,
pentru membrul de familie care îl însoțește;
 Gratuitatea transportului urban cu mijloace de transport în comun pentru
persoanele cu handicap, dar și pentru însoțitorii acestora;
 Gratuitatea transportului interu rban cu tren de persoane clasa a II -a, cu autobuzele
sau navele pentru transportul fluvial, în limita a 12 călătorii pe an, pentru cei cu
handicap grav, dar și pentru însoțitorii acestora;
 Acordarea asistenței medicale în conformitate cu prevederile Legii asigurărilor
sociale de sănătate;
Scutiri:
 De plata taxelor vamale pentru introducerea în țară odată la 8 ani pentru
motociclete sau autoturisme adaptate special pentru transportul persoanelor cu
handicap;

39
 De plată a taxelor abonamentelor de radio, televiz iune pentru familiile care au în
întreținere persoane cu handicap;
 De plată a taxelor de instalare și de transfer al abonamentului telefonic precum și
de la costul a 50 de impulsuri pentru abonamentul comun la 2 abonați, 100 de
impulsuri pentru abonament – linie individuală, atât pentru persoanele cu
handicap, cât și pentru familiile acestora;
 De impozitul pe salariu pentru persoanele cu handicap, cât și pentru familiile
acestora;
Drepturi privind educația:
 Acces liber și egal în orice instituție de învățăm ânt obișnuit;
 Pregătirea școlară la domiciliu, la cerere, a adulților cu handicap, nedeplasabili.
Drepturi privind domeniul muncii:
 Persoanelor cu handicap angajate cu contract de muncă li se asigură toate
adaptările și înlesnirile necesare înlăturării imp edimentelor în activitatea pe care o
desfășoară;
 perioadă de probă de angajare, plătită, de cel puțin 45 zile lucrătoare;
 Un preaviz plătit, de minimum 30 zile lucrătoare acordat la desfacerea
contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, pentru motive
neimputabile persoanei cu handicap;
 Posibilitatea de a lucra mai puțin de 8 ore pe zi;
 Pensionare la cerere pentru limită de vârstă în funcție de gradul de handicap și de
vechimea în muncă (de minimum 15 ani bărbații și 10 ani femeile cu hand icap
grav, de minimum 20 ani bărbații și 15 ani femeile cu handicap accentuat, și de
minimum 25 ani bărbații și 20 ani femeile cu handicap mediu) .
Examinarea acestor drepturi și facilităț i crează posibilitatea identificării normative
asupra nevoilor, adică atât asupra domeniilor vieții în care pot apărea dificultăți,
dezavantaje considerate semnificative, cât și a tipurilor de răspunsuri pe care societatea le
oferă prin protecția specială.
Foarte multe evenimente și acțiuni se petrec în ziua sau în preajma zilei de 3
decembrie, Ziua internațională de solid aritate cu persoanele cu dizabi lități, declarată astfel
de Adun area Generală ONU în 1992, prin Rezoluția 47/3, la încheierea Dece niului ONU
dedicat persoanelor cu dizab ilități, desfășurat în pe rioada 1983 -199238.

38 *** Copiii cu dizabilit ăți, Raport septembrie 2013, UNICEF, București , p.51.

40
Legea nr. 116/2002 – privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale –
creează importante instrumente de sprijin pentru tinerii aflați în dificultate și confruntați
cu riscul excluderii profesionale.
Integrarea școlară a copiilor/tinerilor cu handicap
Acțiunile prioritare ale Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului
sunt:
 Promovarea și asigurarea drepturilor pentru toți copiii ;
 Identificarea unor noi modalități practice de implementare a principiului
„egalității de șanse” ;
Principiile pe care se bazează activiti tățile Ministerul Educației , Cercetării,
Tineretului și Sportului sunt:
 Dreptul tuturor la educație și șansele unui acces egal ;
 Copiii cu CES au nevoie de un sprijin suplimentar pentru a se integra în școlile
obișnuite ;
 Școlile speciale sunt o alternativă numai atunci când școlile obișnuite nu pot face
o ofertă adecvată ;
Integrarea pe piața muncii a persoanei cu dizabilități
Facilitățile acordate persoanelor cu handicap din România în ceea ce privește
încadrarea în muncă sunt reglementate prin:
Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimular ea ocupării
forței de muncă . În capitolul IV, secțiunea 3 – Stimularea angajatorilor pentru încadrarea
în munc ă a șomeri lor, se precizează următoarele: „Angajatorul primește pe o perioadă de
18 luni, pentru fiecare absolvent -persoan ă cu handicap pe care o an gajează, o sumă lunară
reprezentând 1,5 salarii minime brute pe țar ă în vigoare. Această facilitate este acordată
cu obligația m enținerii raporturilor de muncă /serviciu pe o perioadă de cel puțin 3 ani de
la data încheierii contractului. Angajatorul cu s ub 100 de angajați care încadrează în
munc ă persoane cu handicap primește pentru fiecare person ă angajată din această
categorie o sumă egală cu un salariu minim brut pe țar ă în vigoare, având obligația
menținerii r aporturilor de muncă /serviciu pe o perio adă de cel puțin 2 ani de la data
încheierii contractului. ”
Legea 343/15.07. 2004. Prin această lege agenții economici care au cel puțin 75 de
angajați, autoritățile și instituțiile publice care au minim 25 de funcții contractuale sunt
obligați să angajeze într -un procent de cel puțin 4% din numărul total de angajați/din
numărul de funcții contractuale prevăzute în statul de funcții, persoane cu handicap cu
contract individul de muncă.

41
Capitolul III

INTEGRAREA SOCIAL Ă ȘI INCLUZIUNEA SOCIA LĂ A
COPIILOR CU HANDICAP MENTAL

3.1. Asistența socială a copiilor cu handicap mental

Trecerea de la societatea tradițională la socitatea modernă a fost caracterizată, în
toate țările, de o schimbare de structură în atitudinea colectivității față de persoanele cu
handicap39.
În România, modernizarea socialistă, cuplată cu criza economică profundă și de
lung termen inițiată încă spre sfârșitul anilor `70, atingând un grad de acutizare greu de
imaginat în ultimii ani ai regimului socialist, a dus la o poziție specifică a persoanelor cu
handicap. Pe de o parte, regimul socialist a promovat extrem de activ strategia preluării de
către stat în grija sa a persoanelor cu handicap.
Datorită condițiil or proaste de viață îngrijirea copilului/ adultului cu handicap sever
era extrem de dificilă: spațiu locuibil redus, venituri modeste, atragerea în muncă a
femeii, cu program de lucru adesea inuman. Prin anii `80 facilitățile oferite de instituțiile
pentru persoanele cu handicap sever se depreciază rapid. Imaginile care au explodat în
mass -media în primii ani după revoluție despre viața în aceste instituții au fost un șoc
pentru întreaga comunitate.
Problema a fost un produs complex al subfinanțării: o atit udine de ignorare și de
neglijare a problemelor specifice ale persoanelor cu handicap.
În anul 1990 a fost creat Secretariatul de Stat pentru persoanele cu handicap, ca
organ de specialitate al administrației publice centrale pentru realizarea strategiei ș i
programelor guvernului în domeniul protecției sociale a persoanelor cu handicap, iar în
1999 a fost emisă Ordonanța de Urgență nr. 102 privind protecția socială și încadrarea în
muncă a persoanelor cu handicap. Însă ar fi eronat să se considere că proble mele acestor
persoane au fost pe deplin rezolvate40.
Asistența socială trebuie să mobilizeze prin forme și mijloace specifice solidarității
sociale și să intervină cu măsuri preventive pentru depășirea stării de dependență socială

39 Manea Livius, Protecția socială a persoanelor cu handicap, Casa de editură și presă Șansa SRL,
București, 2000, p.57.
40 Idem.

42
și să înlăture starea de d ificultate pentru a asigura integrarea socială a persoanelor și
familiilor defavorizate.
Astfel, orice persoană care nu dispune de resurse suficiente și care nu are
posibilitatea să le procure prin intermediul mijloacelor sau să le primească dintr -o altă
sursă, în special prin prestarea de securitate socială, să poată beneficia de asistență
corespunzătoare. Acest rol îi revine în mod direct asistenței sociale, ca organizație.
Unul dintre aspectele sociopsihologice ale organizației de asistență socială este
căutarea permanentă a unor noi metode de asistență și sprijin inter și intracomunitar.
Aceasta se împletește cu aceea a cercetării și identificării, de asemenea permanente, a
unor noi metode de organizare, structurare și conducere apte să răspundă obiectiv elor,
scopurilor și misiunii serviciilor sociale publice sau private. De aici reiese faptul că
organizarea și managementul acestor instituții reprezintă un domeniu distinct, care trebuia
abordat diferit.
Analizând reacțiile serviciilor de asistență socială , Malloney observa: „Organizația
de asistență socială este un actor într -un nou câmp social, un câmp care conține noi
jucători, noi valori și relații de putere, o nouă dinamică. Departe de a fi o paradigmă
exemplară în acest nou context, asistența socială se simte neadaptată, amenințată,
nesigură de rolul său și deloc încrezătoare în credibilitatea sa socială sau politică. În
interior, serviciul de asistență socială este conflictual și ambivalent… cu diferențe
marcante de opinii care de multe ori dezbină at ât conducerea cât și angajații, între cei care
doresc modernizarea și cei care doresc menținerea în rolul tradițional”41.
Un loc aparte în domeniul organizației de asistență socială, în mecanismul de
protecție socială îl are domeniul persoanei cu dizabilită ți, handicapul fiind recunoscut ca
favorizant din aspectele social -economice, juridice și psiho -afective.
Criza economică mondială a afectat și situația social -economică a țării noastre. În
instituțiile de protecție a persoanelor cu handicap s -a instituit acea „ economie” la energie,
apă, hrană, îmbrăcăminte, etc., statul oferindu -le contribuții materiale limitate. Pe lângă
aceasta calitatea serviciilor este joasă, iar personalul implicat în acordarea acestor servicii
lasă de dorit.
Astfel pentru a evita ma rginalizarea, statul trebuie să asigure persoanei cu handicap
mental și nu numai, o viață decentă, garantându -i autonomia și participarea la viața
socială.

41 Manea Livius, Protecția socială a persoanelor cu handicap , Casa de editură și presă Șansa SRL,
București, 2000, pp. 33 -34.

43
Abordarea și interpretarea fenomenului complex al handicapului s -a realizat cu
precădere din perspec tiva a două modele, „individual” și „social”, situate într -un raport
„de opoziție”42.
Modelul „individual” atribuie problemelor cu care se confruntă persoanele invalide
caracterul de consecințe directe ale deficiențelor lor.
Din această perspectivă, sarcina majoră a specialiștilor ar fi aceea de a încerca
„ajustarea” individului la condițiile unei anumite deficiențe (incapacități), pe de o parte,
sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe de altă parte, sub cel psihic (prin
programe care ajută individul să facă față limitărilor respective). Sarcina asistenței sociale
este de a rezolva cazurile urgente, de criză, în care pot fi implicate persoane cu handicap
mental. Utilizând metodele generale de intervenție a asi stenței sociale se are în vedere și
asistarea familiilor care au în componență o persoană cu handicap mental.
Modelul „social” reprezintă modul în care mediul fizic și social impune serii de
constrângeri anumitor grupuri sau categorii de persoane. În conse cință „ajustarea”, care
reprezintă obiectivul esențial al modelului individual, devine o problemă a societății. Sub
acest aspect se are în vedere educarea comunităților în sensul formării unor atitudini
pozitive față de aceste persoane.
Competența în mater ie de asistență socială se sprijină în principal pe un set de
valori, cunoștințe și aptitudini, elemente care se află într -o strânsă interdependență. Latura
strict axiologică trebuie, în mod absolut necesar, dublată de un demers îndreptat către
clarificare a implicațiilor etice. Acestea se referă în principal la compatibilitatea a două
sisteme valorice distincte: al asistentului social și cel al potențialului client43.
Problematica copiilor cu handicap nu poate fi abordată decât dintr -o perspectivă
pluri și i nterdisciplinară. Prima (sau una dintre primele) persoana cu care copilul cu
handicap intră în contact, cu scopul recuperării și normalizării, este medicul. Urmează
psiho -pedagogul, psihologul, educatorul, logopedul, consilierul școlar, consilierul
familia l. În funcție de tipul afecțiunii succesiunea se poate modifica. Cu excepția
cazurilor de limită, unul dintre profesioniștii care îi vor însoți evoluția în familie, școală și
societate este, asistentul social.
Sarcinile asistentului social sunt numeroase. În cazul altor profesii, domeniul de
activitate este mult mai strict delimitat. Astfel, serviciile de sănătate au fost gândite pentru
a menține integritatea organismului uman, structurile educaționale transferă cunoștințe și

42 Manea Livius, Op.Cit., p.56.
43 Ceobanu Ciprian, Conotații psihosociale ale deficienței mentale, Editura A92, Iași, 1996, p.88.

44
abilități de la o generație la alta, pregătesc activitățile „productive” și ajută indivizii să
creeze.
Asistența socială se ocupă de nevoile de toate tipurile: hrană, adăpost, sănătate,
educație. Nu face aceasta pentru întreaga populație care are astfel de necesități ci pentru
acea mino ritate ale cărei nevoi nu pot fi împlinite pe cale normală.
Dintre motivele pe care aceste nevoi nu pot găsi soluții satisfăcătoare în instituțiile
specializate, se rețin:
 Unele persoane nu cunosc existența respectivelor servicii sociale sau nu știu că pot
beneficia de ajutorul acestora;
 Există persoane care, fie nu și -au însușit anumite deprinderi sociale, fie resping
utilizarea acestora, chiar când este vorba de interesul propriu;
 Fiecare societate are un număr de membri care pot fi considerați devianți î n raport
cu expectanțele sociale. Aceste persoane se pot lovi de neînțelegerea și
respingerea lucrătorilor din serviciile obișnuite;
 Unele persoane au o serie de nevoi care solicită mai multe domenii de intervenție
iar serviciile obișnuite puse la dispoziț ie de societate nu satisfac decât una dintre
acestea (de sănătate, educație sau îngrijire specializată);
 Există persoane care au nevoi pentru care nu au fost identificate moduri adecvate
de soluționare.
Reiese din această enumerare faptul că asistenții soc iali, ocupându -se de copii cu
handicap, vor avea de realizat sarcini și activități diverse.
Dintre aceste sarcini se amintesc:
 Facilitarea accesului clienților la serviciile deja existente;
 Sprijinirea învățării abilităților sociale de către copiii cu han dicap și reprezentarea
acestora în societate, atunci când este nevoie;
 Menținerea deschiderii și empatiei necesare înțelegerii semnificației
comportamentelor neconvenționale și împărtășirea acestor semnificații și
celorlalți;
 Demersuri pentru asigurarea de noi servicii și extinderea celor existente pentru
acoperirea nevoilor multiple;
 Găsirea soluțiilor (și încurajarea altora pentru găsirea soluțiilor) la problemele
nerezolvate;
 Desfășurarea campaniilor de popularizare și susținere pentru adoptarea noilor
soluții identificate.

45
În realizarea acestor sarcini, asistentul social va trebui să țină cont de câteva
reguli/principii elaborate pe baza experienței practice:
 Copiii cu handicap trebuie să beneficieze de același ritm de viață cotidiană și de
același cicl u de viață ca și ceilalți.
 Copiii cu handicap au nevoie de o atmosferă familial normal.
 Educația copiilor cu handicap ar trebui să se realizeze în comun cu cea a copiilor
fără nevoi speciale.
 Îmbunătățirea imaginii de sine a copiilor cu handicap și accepta rea acestor copiii
de către ceilalți.
 Copiii cu handicap trebuie să poată trăi schimbări.
 Trebuie identificat, înțeles și respectat modul de a vedea viața al copiilor cu
handicap.
 Standardele de confort și ale utilităților trebuie să fie modelate după cele ale
populatei normale.
 Locuințele alternative trebuie integrate adecvat în comunitate.
Toate aceste principii se reunesc în termenul generic de normalizare. În condițiile
actuale ale sistemului de asistență socială a copiilor cu handicap mental, normaliza rea va
trebui să înceapă cu integrarea lor.

3.2. Specificitatea și particularitățile intervenției în cazul copiilor cu
handicap mental

Preocupările legate de normalizarea și integrarea persoanelor cu handicap s -au
declanșat în anii `60. În acea perioadă s-a impus pentru prima dată problema organizării
unei educații adaptate posibilităților și nevoilor persoanelor cu handicap în sistemul
obișnuit de învățământ.
Principiul de bază care trebuie respectat în orientarea politicilor educaționale va fi
acela al integrării în colectivitate a persoanelor cu handicap prin găsirea unor soluții
optime, atât educaționale cât și din alte domenii.
Normalizarea, ca teorie și acțiune, își are originea în Țările Scandinave, unde s -a
încercat pentru prima dată integrarea per soanelor cu handicap mintal în cadrul
comunității. Realizarea acestui obiectiv a fost considerată ca făcând parte din structura
unei politici sociale ambițioase, declanșate imediat după cel de -al II-lea război mondial.
Punerea în practică a unui deziderat atât de complex a necesitat, mai întâi, anumite
clarificări teoretice și conceptuale, în acord cu prevederile drepturilor universale ale

46
omului, adoptate în 1948 și a modului cum acestea pot fi asigurate în cazul persoanelor cu
handicap.
Cercetările efectu ate de Nirje în Suedia și de Mikkelsen în Danemarca, și -au găsit,
în final, concretizarea în formularea așa – numitului „principiu al normalizării”, precum și
a principalelor elemente structurale și funcționale, care îl caracterizează.
Nirje definea normali zarea, încă din 1969, ca reprezentând „procesul prin care se
asigură accesul la tiparele existențiale și la condițiile de viață cotidiană, pe cât mai
apropiată posibil de caracteristicile vieții obișnuite, pentru toate categoriile de
persoane.”44
Astfel tre buie să se aibă în vedere, nu numai felul în care persoana cu handicap se
adaptează la mediu, ci și felul în care mediul este pregătit să primească și să integreze
aceste categorii de persoane.
În acest sens, trebuie specificat că normalizarea nu se referă la eliminarea
handicapului sau la tratarea acestuia. Ea va determina, însă, schimbări pozitive la nivelul
deprinderilor, capacităților și comportamentelor. Aceasta se poate realiza datorită
faptului că traiul în condiții obișnuite de viață reprezintă pri n factorii săi stimulativi, un
catalizator al dezvoltării comportamentului individual.
În viziunea scandinavă, normalizarea înseamnă, realizarea accesului la condițiile de
viață obișnuită pentru toate persoanele cu handicap mintal, în funcție de originea ș i
profunzimea handicapului în care se încadrează, de nevoile pe care le manifestă și modul
lor de rezolvare, precum și de competența socială pe care o pot atinge.
Aplicarea practică a normalizării trebuie realizată din punct de vedere strucural, pe
patru n iveluri funcționale45:
 Normalizarea fizică, care se referă la posibilitatea de a avea acces la mijloacele
fizice (obiectuale), pentru satisfacerea nevoilor fundamentale (primare);
 Normalizarea funcțională, care constă în asigurarea accesului la serviciile p ublice
ale societății, incluzând o gamă largă de sevicii posibile, posedarea cunoștințelor
necesare pentru a beneficia de serviciile respective, acestea referindu -se la
comunicare, activități comerciale, petrecerea timpului liber (transportul în comun,
magazine, bănci, piscine, etc.);
 Normalizarea societală se referă la nivelul participării persoanelor cu handicap la
procesul util, productiv, din cadrul societății, în cadrul diferitelor organizații și
asociații, având responsabilități, influență și benefici ind de încrederea normalilor;

44 Popovici D., Elemente de psihopedagogia integrării , Editura Pro Humanitas, Bucu rești, 1999, p.78.
45 Kebbon L., Normalization in Sweden – quality and limitations , Torontom University of Uppsala, 1982.

47
 Normalizarea socială se referă la posibilitatea de a avea contacte sociale spontane
și regulate, la dreptul de a se simți și a fi percepute ca făcând parte dintr -un
context social, de exemplu, în relațiile familiale, cu vecini i, cu prietenii, în cadrul
echipei de muncă ca un membru al personalului, etc.
Nivelurile descrise reprezintă, în fapt o extindere în înțelegerea conceptului de
normalizare.
Referitor la calitatea vieții a persoanelor cu handicap mental, studii efectuate, cu
precădere în țările nordice, au evidențiat faptul că, în general participarea deficienților
mintal la activitățile din cadrul comunității are încă frecvență redusă.
Integrarea socială, bazată pe atingerea normalizării sociale și societale se realizează,
în proporție redusă. În felul acesta este necesar să fie reconsiderate strategiile de acțiune a
specialiștilor, prin mutarea accentului de la problemele sociale și mediul fizic, la cele
psihologice, specifice persoanelor cu handicap.
Trecând peste cele pa tru niveluri funcționale ale normalizării la persoanele cu
handicap mental se ajunge la integrarea socială, care nu se poate realiza fără integrarea ca
proces psihologic, fiind un proces de încorporare, de asimilare a individului în unități și
sisteme soci ale (familie, grup, clase, societate) prin moderare conform datelor și
cerințelor sociale. Integrarea semnifică faptul că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o
recunoaștere a integrării lor, a valorilor și drepturilor comune ce le posedă.
Când lipseșt e recunoașterea acestor valori, se instaurează alinierea și segregarea
între grupurile sociale.
Nirje spune că „ integrarea înseamnă să ți se permită să fii capabil să fii tu însuți
printre ceilalți”. Integrarea se referă la „relația care se instaurează înt re individ și
societate”.46
Integrarea se realizează pe mai multe niveluri, de la simplu la complex. Aceste
niveluri sunt următoarele:
1) Integrarea fizică;
2) Integrarea funcțională;
3) Integrarea socială;
4) Integrarea personală;
5) Integrarea în societate;
6) Integrarea o rganizațională.
1) Integrarea fizică, permite persoanelor cu handicap satisfacerea nevoilor de bază ale
existenței și realizarea ritmurilor existenței. Prin integrarea fizică, se asigură construirea

46 Popovici D., Op. Cit. . p.39.

48
locuințelor în zone rezidențiale, organizarea claselor și grupelor în școli normale,
profesionalizarea în domenii diverse (existența unor profesiuni și locuri de muncă pentru
persoanele cu handicap) și petrecerea timpului liber în condițiile obișnuite.
2) Integrarea funcțională, se află în prelungirea celei fizi ce. Ea se referă la asigurarea
funcționării persoanei în mediul înconjurător, prin folosirea tuturor facilităților și
serviciilor pe care acestea le oferă (exemplu, folosirea mijloacelor de transport în comun,
restaurante, hoteluri).
3) Integrarea socială, se referă la ansamblul relațiilor sociale dintre persoanele cu
handicap și normali, indivizi sau grupuri sociale cu care acestea se intersectează (vecini,
colegi de serviciu, membri ai comunității). Aceste relații sunt influențate de atitudinile de
respec t și stimă, pe care trebuie să se bazeze și de ansamblul manierelor de interacțiune
între normali și persoanele cu handicap.
4) Integrarea personală este legată de dezvoltarea relațiilor de interacțiune cu persoane
semnificative, în diversele perioade ale vieții. Aici sunt incluse categorii de relații diverse
în funcție de vârsta subiectului. De exemplu, pentru un copil relațiile cu părinții, rudele,
prietenii, iar pentru un adult relațiile cu rudele, prietenii, soț/soție și copii. Un copil mutat
din famili a de apartenență este traumatizat prin segregare și pierde elementele esențiale
ale integrării personale. Un adult care nu se poate muta din casa părinților și nu poate
duce o existență independentă, conform vârstei, pierde aspecte esențiale legate de
integrarea personală. Rezultă că, pentru o integrare eficientă, se impun anumite condiții,
și anume, pentru un copil existența unor relații cât mai apropiate cu familia, iar pentru un
adult, asigurarea unei existențe demne, cu relații diverse, în cadrul grupur ilor sociale din
comunitate.
5) Integrarea în societate se referă la asigurarea de drepturi egale și respectarea
autodeterminării individului cu handicap. Adesea grupurile de persoane cu handicap sunt
tratate diferit față de ceilalți cetățeni, integrarea l or nefiind respectată. Programele și
deciziile persoanelor cu handicap trebuie să le aparțină în totalitate. Este necesar să fie
respectate drepturile de exprimare ale persoanelor cu handicap la nivel de grup, la fel cu
cele ale celorlalte grupuri sociale.
6) Integrarea organizațională se referă la formele și structurile organizatorice, care
sprijină integrarea persoanelor cu handicap în interiorul societății (asigurând, în același
timp, celelalte forme de integrare).
Se recomandă ca serviciile publice gene rale să fie organizate în așa fel înât să
răspundă nevoilor tuturor indivizilor din societate. În situațiile în care specializarea
serviciilor solicitate, nu poate fi asigurată în interiorul serviciilor normale sau când nu

49
există serviciile necesare în cad rul celor generale, serviciile speciale trebuie dezvoltate și
modelate după caracteristicile serviciilor generale și aliniate, pe cât posibil, la standardele
serviciilor acestora.
În concluzie, transpunerea în practică a integrării, necesită desfășurarea u nui sistem
de acțiuni închegat, din domenii diverse: psihologie, pedagogie, sociologie, asistență
socială, organizatoric, juridic și politic.
Acțiunile respective trebuie desfășurate, începând de la nivelul individual, până la
cel social, urmărindu -se, în final, schimbarea societății per ansamblu și transformarea ei
într-o societate capabilă să asigure integrarea persoanelor cu cerințe speciale în interiorul
ei.
Aplicarea, în ultimile două decenii, în țările dezvoltate a principiilor normalizării și
integră rii, a determinat apariția, la începutul anilor `90, a unui principiu mai cuprinzător,
care lărgește sfera de cuprindere a celor anterioare și anume „ principiul incluziunii
sociale”.47 El se bazează pe extinderea aplicării drepturilor omului, în vederea asi gurării
egalității șanselor, printr -o discriminare „pozitivă” a persoanelor cu handicap mental.
Incluziunea se referă la faptul că oricine, indiferent de deficiența sa sau de dificultățile pe
care le întâmpină în învățare, trebuie tratat ca un membru al so cietății, iar diversele
servicii speciale, de care are nevoie, trebuie furnizate în cadrul serviciilor sociale,
educaționale, medicale și celelalte servicii puse la dispoziția tuturor membrilor societății.
Incluziunea este deci, un concept mai larg, care s e referă la integrarea copilului cu
handicap mintal în sistemul educațional, cât și al celui comunitar, în ansamblul său.
Considerăm că, între conceptele de incluziune și integrare, există o diferență graduală de
nuanță, primul subsumându -l pe al doilea.
J. T. Hall (1992) elaborează în acest sens, o definiție mai clară și mai nuanțată,
arătând că incluziunea totală a unui copil cu deficiențe semnifică „să fie membru deplin
într-o clasă, cu elevi de vârstă apropiată, în școala locală, făcând aceleași lecții ca și
ceilalți elevi, contând dacă el nu este acolo. De asemenea, copilul cu nevoi speciale are
prieteni cu care să -și petreacă timpul în afara orelor de curs, plus alții cărora să nu le fie
indiferent și să lucreze mult pentru a -l ajuta pe copil, să fie p e deplin inclus în viața
comunității, folosind serviciile generice, împreună cu ceilalți cetățeni”.48
Obiectivul final oricărei activități de integrare îl reprezintă, de fapt, o incluziune
totală a persoanei cu handicap. Pentru atingerea acestui obiectiv, e ste necesară rezolvarea
respingerii sociale, pe care persoanele cu handicap o întâmpină din partea societății.

47 Popovici D., Op. Cit., p.78.
48 Popovici D., Op. Cit., p.97.

50
Reacția de respingere se produce la niveluri diferite, necesitând modalități de
rezolvare specifice, după cum reiese din tabelul următor:

Tabelu l 3.1. Modalități de rezolvare a reacțiilor de respingere
Niveluri la care apare respingerea socială Modalități de rezolvare
Individual
-Din partea colegilor, rudelor, etc. Individual
-Prin sfătuirea și ajutarea concretă a
părinților și școlilor, astfel încât acestea să
poată media integrarea socială a copiilor
lor;
-Ajutându -l pe copil să aibă o varietate de
experiențe în interiorul și în afara școlii.
Organizațional
-Din partea școlilor, cluburilor, etc. Organizațional
-Ajutând sistemul educațional no rmal să
coopereze în direcția dezvoltării unei
integrări mature.
Societal
-Copilul cu nevoi speciale este văzut ca
fiind altfel, diferit de ceilalți, neaparținând
societății. Societal
-Prin îmbunătățirea imaginii serviciilor și a
beneficiarilor;
-Stimula rea ocaziilor de interacțiune cu
publicul.

Pentru a se putea integra în societate individul cu nevoi speciale are nevoie de o
educație specială. Un loc central în cadrul educației speciale îl ocupă conceptul de
„cerințe educative speciale”.
Cerințele ed ucative speciale – concept care a fost încorporat în terminologia
UNESCO în anii `90, ca un corolar al orientării accentuate a educației speciale spre copil
și comunitate desemnează acele cerințe sau nevoi specifice față de educație – derivate sau
nu dintr -o deficiență – care sunt suplimentare, dar și complementare obiectivelor generale
ale educației pentru un copil. Fără abordarea adecvată a acestor cerințe speciale nu se
poate vorbi în mod real de egalizarea șanselor/premiselor de acces, de participare și
integrare școlară și socială.49

49 Cical E. și colab., Integrarea în comun itate a copiilor cu cerințe educative speciale , Editura Axa,
București, 2000, p.56.

51
Educația integrată (inclusive education) se referă în esență la integrarea structurilor
învățământului de masă a copiilor cu cerințe educative speciale în educație (copii cu
deficiențe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizați socio -economic și
cultural, copii din centrele de asistență și ocrotire, copii cu ușoare tulburări psihoafective
și comportamentale, copii infectați cu virusul HIV, etc.) pentru a oferi un climat favorabil
dezvoltării armonioase și câ t mai echilibrate a personalității acestora.
În literatura românească de specialitate mai este întâlnită și sub denumirea de
educație inclusivă sau învățământul integrat.
Problematica integrării copiilor cu C.E.S. (cerințe educative speciale) a condus la
necesitatea apariției unor centre de resurse pentru educația integrată. Aceste centre pilot
incluse în anumite proiecte sau programe interesate de promovarea conceptelor și
principiilor educației integrate, ar trebui să existe la nivelul fiecărui județ din țară, în
prima etapă.
Școala pentru diversitate sau școala pentru fiecare (școala deschisă și categoriilor de
elevi cu C.E.S.) pune un accent deosebit pe interrelația continuă între toți factorii
implicați în educația copilului, iar programul de lucru deru lat în școală se materializează
în acțiuni și activități concrete focalizate pe analiza nevoilor reale ale copilului,
valorificarea resurselor existente în comunitate, stabilirea unor obiective care să îmbine
armonios nevoile și resursele amintite anterior .
În acest mod, școala se integrează și se implică activ în viața comunitară, iar copiii,
prin relaționarea cu realitatea obiectivă a comunității, sunt socializați și integrați la rândul
lor în comunitate.
Asistența socială de care poate beneficia un copil cu deficiențe mentale, este în
general o asistență desfășurată în cadrul familiei, deoarece vizează schimbarea atitudinii
familiei, educarea familiei în legătură cu creșterea unui astfel de copil, sprijinirea familiei
pentru a putea reintegra copilul și o rientarea familiei către instituții care ar putea să o
sprijine financiar și material acolo unde sunt probleme de acest gen.
Tehnicile și instrumentele de lucru ale asistentului social în astfel de situații sunt50:
1. Istoricul familial al dezvoltării copi lului
Este un instrument pe care asistentul social îl întocmește în scopul obținerii de
informații în legătură cu evenimente din timpul sarcinii, de la nașterea copilului și stadiile
de dezvoltare. Aceste informații, asistentul social le poate obține de la mamă.
Un istoric al copilului trebuie să cuprindă:

50 Spânu M., Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului , Editura Tehnică, Chișinău,
1998, pp. 215 -217.

52
 Date personale (nume, sex, data nașterii, vârsta, școala, adresa, numele părinților
și ocupația lor, locul de muncă al părinților și studiile);
 Informații privind activitatea școlară (școlile frecventate, problemele copilului la
școală, atitudinea copilului față de școală);
 Informații sociale și familial (cu cine locuiește copilul, care este poziția lui în
familie, relațiile care sunt stabilite între membrii familiei, descrierea copilului de
către membrii familiei);
 Informații privind comportamentul (copilul este descris de părinte în diferite
ipostaze);
 Informații privind comportamentul de adaptare (sunt foarte relevante pentru
aistentul social și privesc capacitatea copilului de a se auto -îngriji, de a f ace față
sarcinilor, capacitățile economice ale acestuia și capacitățile sociale.
 Informații privind nașterea și dezvoltarea (dacă a fost născut la termen, dacă au
existat probleme la naștere, probleme de sănătate apărute în cursul nașterii, etapele
dezvol tării);
 Informații de natură medicală: privesc problemele de sănătate generate de
handicap.
2. Matricea ciclului de viață
Este importantă pentru asistentul social deoarece în ea sunt cuprinse în mod
sistematic date cu privire la fiecare membru al familiei ce pot marca câte un ciclu de
viață, cu problemele specifice acestui ciclu.
3. Genograma
Este o diagramă asemănătoare arborelui genealogic sau genetic și se utlizează
pentru a reflecta relațiile din familie. Genograma necesită utilizarea unor coduri a căr or
descifrare este menționată într -o legendă.
4. Ecomapa
Prezintă grafic locul individului în contextul social prin evidențierea naturii
relațiilor existente cu ajutorul unor coduri. Astfel, sunt evidențiate diverse relații cu
prietenii, vecinii, școala, b iserică, cluburi și alte servicii.
5. Consilierea
Tehnică de bază în asistența socială, foarte des utilizată și care reprezintă
principalul mijloc de realizare a legăturii dintre asistentul social și client, având rezultate
avantajoase.

53
Principalul scop ca re necesită utilizarea acestei tehnici este de a schimba clientul
prin adaptarea la condițiile de viață prezente, dezvoltarea personalității, rezolvarea
conflictelor interne.
În cazul copiilor cu deficențe mentale, consilierea se aplică de regulă familiil or care
au probleme de diferite naturi (sociale, emoționale, fizice). Consilierea presupune
parcurgerea a trei etape:
 Constituirea unei relații;
 Explorarea problemei în profunzime;
 Explorarea soluției alternative în colaborare cu clientul pentru a select a metoda
cea mai convenabilă.
Din punctul de vedere al consilierului există opt stadii care trebuie parcurse și de la
care nu există abatere. De exemplu, asistentul social nu poate interveni în rezolvarea
problemei dacă simte că acel client nu este motivat .
Cele opt stadii sunt:
 Conștientizarea problemei – clientul trebuie să recunoască singur că are o
problemă. Relația cu consilierul – clientul are încredere în asistenul social și
acceptă serviciile lui. Pentru aceasta asistentul social trebuie să asigure o bază
pentru a realize comunicarea;
 Motivația – clientul trebuie să știe care este scopul acestui proces de consiliere, ce
se vizează și trebuie mai ales să creadă într -o schimbare;
 Conceptualizarea problemei – clientul vede mai bine problema sa ca și pun ctele
unde poate fi operată o schimbare;
 Explorarea rezoluțiilor strategice – clientul este antrenat în căutarea soluțiilor, ceea
ce îi dă posibilitatea să reflecteze mai bine asupra situației;
 Alegerea strategiei – clientul alege singur strategia care cr ede că l -ar avantaja;
 Implementarea – clientul este convins de siguranța metodei de intervenție;
 Evaluarea – se face împreună cu clientul care trebuie să aprecieze eficiența actului
de consiliere.
Consilierea se acordă tuturor familiilor care au probleme c u acceptarea copilului cu
handicap, de aceea consilierul trebuie să dețină un set de convingeri și atitudini (cum ar fi:
exprimare firească, acceptarea diferențelor, încredere în sine și o gândire pozitivă) alături
de cunoștințe în consiliere (capacitate d e înțelegere și empatie, cunoașterea modelelor de
ajutor specific culturii locale, cunoașterea tradiției și istoricului social al comunității),
seturi de abilități (utilizarea metodelor și tehnicilor de consiliere, comunicare,
selecționare, ascultare activ ă, recepționarea mesajelor verbale și nonverbale, modificare și

54
adaptarea din mers a propriilor abordări la caracteristicile proprii fiecărei comunități,
influență, sugestie și persuasiune în sens pozitiv în interesul comunității).
6. Întruniri ale grupul ui familial
Reprezintă întâlniri organizate de către asistentul social între părinți, copii, rude, în
cadrul cărora sunt dezbătute problemele familiei copilului cu handicap mental. La aceste
întruniri pot participa și alți specialiști care își expun punctu l propriu de vedere, întâlnirea
familială presupune trei faze:
 În prima etapă sunt discutate problemele comune ale membrilor familiei;
 În etapa a doua, la discuții sunt invitați profesioniști (profesori, medici, avocați,
logopezi, psihologi);
 În a treia et apă sunt reluate discuțiile dintr -o altă perspectivă, după retragerea
profesioniștilor.
Prin acestă metodă se urmărește maximalizarea responsabilităților adulților și
totodată are o valoare terapeutică asupra copiilor.
Gama tehnicilor de asistență socială este mult mai cuprinzătoare, pe lângă aceste
tehnici menționate anterior cuprinzând și tehnici ca: întocmirea listei de probleme, a listei
cu nevoi, întocmirea contractului, fișa și matricea procesului decizional, jocurile de rol,
sculptura familiei, scala de evaluare și autoevaluare.
Aplicarea unora dintre aceste tehnici este în funcție de complexitatea cazului și
stadiile procesului de ajutorare. Asistentul social știe exact care tehnică poate fi aplicată,
cum poate el interveni, de aceea nu este necesară utilizarea tuturor tehnicilor într -un caz.

3.3. Integrarea școlară în învățământul obișnuit și în învățământul
special al copilului cu handicap mental

Potrivit Constituției și Legii învățământului51, toți cetățenii României au drepturi
egale de acces l a toate nivelurile și formele de învățământ, iar sistemul național de
învățământ are caracter deschis. Pentru preșcolarii și elevii cu deficiențe mentale, fizice,
senzoriale, de limbaj, socio -afective și de comportament sau cu deficiențe asociate se
organi zează învățământ special. Integrarea școlară a copiilor cu cerințe educative speciale
se poate realiza prin:
 unități de învățământ special;

51 *** Legea educației naționale nr. 1/2011, p ublicată în Monitorul Oficial al României nr. 18 din
10.01.2011.

55
 grupe și clase speciale din unități preșcolare și școlare obișnuite;
 unități școlare obișnuite, inclusiv în unități cu predare în limbile minorităților
naționale.
Legea nr. 519/200252 stipulează pentru copiii cu handicap dreptul de acces liber și
egal în orice instituție de învățământ obișnuit, în raport cu restantul funcțional și
potențialul recuperator, cu respectarea prevederilor legislației din domeniul
învățământului. Aceeași lege menționează dreptul la pregătire școlară la domiciliu a
copiilor cu handicap, nedeplasabili, pe durata învățământului obligatoriu.
Încă din 1990, s -a început un program național de optimiza re a accesului și
participării școlare a copiilor cu dizabilitati, proces sprijinit de societatea civilă prin
asociațiile neguvernamentale și beneficiind de sprijinul tehnic și financiar al
Reprezentanței UNICEF în România.
Câtă vreme nu s -au realizat însă schimbări profunde la nivelul înțelegerii rolului
școlii în comunitate și la deschiderea și flexibilizarea curriculumului școlar, rezultatele au
fost parțiale și nesemnificative.
Integrarea școlară a copiilor cu dizabilități a fost forțată prin măsuri po litice în anul
școlar 2001 -2002 (cerința ca 18.000 de copii din școlile speciale să fie tranferati în școli
obișnuite). Aceste măsuri, de bune intenții, dar insuficient pregătite, au făcut însă victime
tot în rândul copiilor, deoarece mulți dintre aceștia nu s-au mai regăsit nici în școlile
speciale, nici în cele obișnuite. Acestea din urmă nu sunt încă suficient pregătite pentru a
admite accesul copiilor cu dizabilități. Schimbările necesare se referă nu numai la politici
care trebuie să fie coerente și po zitive, ci și la practicile educaționale, la percepțiile
sociale ale profesorilor și ale familiilor ca și ale altor actori din comunitate53.
Procesul de integrare educațională și școlară a copiilor cu dizabilități profunde
și/sau severe este doar la începu t. Unele școli speciale au început să -și identifice rolul și
să primească această categorie de copii. Educația pentru persoanele cu dizabilități,
indiferent de vârsta lor, trebuie să fie o soluție de bază pentru integrare socială și pentru
valorizare indiv iduală.
Deși se fac eforturi, integrarea educațională a persoanelor cu dizabilități este
fragmentată și incoerentă. Copiii cu dizabilități sunt orientați spre școli speciale și centre
de zi care derulează programe specializate. Acest lucru nu este însă mon itorozat: încă

52 Legea nr. 519/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/1999 privind protecția
specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, Publicată în Monitorul Ofici al al României nr.
555 din 29 iulie 2002.
53 Radu Gh., Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, București, Editura Pro Humanitate, 2000,
pp.55 -56.

56
există copii care nu participă la programele de educație pentru că nu sunt cunoscuți. Nu
sunt dezvoltate proceduri de identificare timpurie a dizabilității. Lipsa de colaborare între
instituțiile abilitate la nivel central și la nivel local se observă în cifre diferite care se
prezintă, referitor la aceeași categorie de copii54.
Învățământul special, deși este una din resursele bune ale școlii românești este
subvalorizat. El s -a găsit în ultima perioadă sub spaima desființărilor și a dispariți ei,
inclusiv din cauza confuziei apărute între școala specială cu internat și instituția de
protecție rezidențială (pentru copii orfani și/sau abandonați).
Desființarea instituțiilor rezidențiale s -a confundat uneori cu nevoia de a elimina
serviciile de sp rijin cum ar fi internatele și semiinternatele. Lipsa de coerență și de
claritate a politicilor a făcut ca direcția bună a dezinstituționalizării să fie prost înțeleasă.
În loc de dezvoltarea graduală a unor alternative și servicii de sprijin, în funcție d e nevoile
copiilor, s -a ajuns să se desființeze anumite instituții, să se creeze un climat de
nesiguranță și neîncredere. Copiii sprijiniți prin semiinternate și internate, pentru a urma
un program educațional cât mai adecvat nevoilor au ajuns să fie consi derați
„instituționalizați” (exemplu: unii copiii nevăzători s -au găsit în situația de a fi obligați să
părăsească internatele școlilor speciale).
De asemenea, se simte nevoia de o pregătire mai largă a profesioniștilor implicați în
educație, a cadrelor di dactice, a managerilor de la școlile generale și școlile speciale.
Toate cadrele didactice ar trebui să cunoască fațetele diferite ale realității umane și să
înțeleagă dizabilitatea ca o stare umană reală, firească și nu ca pe o stare inferioară.
Relația d intre educatorii din diferitele centre care se ocupă de copilul cu dizabilități și
familia lui, pe de altă parte, necesită schimbări pentru înțelegerea parteneriatului eficient
în activitatea de formare și dezvoltare55.

3.4. Importanța familiei și a școlii în procesul de integrare a copilului cu
handicap mental

În legislație este prevăzut rolul pe care părinții trebuie să îl joace în opțiunile pentru
programele de educație și recuperare. Când este vorba însă de practică, prin justificarea că
părinții nu su nt în stare să ia decizii sau nu au dorința de a sprijini real copilul, se

54 Verza Emil, Valențele comunicării totale , Revista de Psihopedagogie Nr. 1/2007, p.10.
55 Kameenui, Edw ard J., Simmons, Deborah C., Către incluziunea cu succes a elevilor cu dizabilități:
Arhitectura instrucției, Timișoara, Editura Mirton, 2008, p.38.

57
neglijează sau chiar este eliminat rolul acestora în recuperarea și în orientarea spre
serviciile necesare56.
Pentru a influența pozitiv dezvoltarea propriilor copii, familiile trebuie să dispună
de pregătirea și înțelegerea necesară. Atunci când acestea lipsesc, părinții trebuie să
beneficieze cât mai din vreme posibil de consiliere și competen ță din partea unor
specialiști. Ei trebuie ajutați să aibă o atitudine rațională față de proprii copii cu probleme,
adică să nu le ignore problemele sau să îi supraprotejeze.
În cadrul parteneriatului Scoal ă – Familie /Părinți – Profesori, familia trebuie să își
asume următoarele sarcini:
 De informare, în sensul că familia deține și trebuie să împărtășească informațiile
cele mai utile și c ele mai importante despre copil/tânăr, necesare în procesul de
orientare ;
 De asigurare a continuității educației oferite în cadrul școlii, deoarece familia
ocup ă primul loc în ierarhia factorilor de influență asupra orientării persoanei cu
dizabilități ;
De a contribui la dezvoltarea serviciilor educative.
Vocea persoanei cu dizabilități, aflată în cadrul unui program educațion al, nu este
încă suficient ascultată și luată în considerație.
Relația dintre profesioniști și familie este încă bazată pe autoritate și nu implică real
calitatea de decidenți și de responsabili a beneficiarilor. Părinții nu pot decide pentru că
nu au info rmația necesară. Profesioniștii aleg și direcționează alegerile pentru a urmări
binele persoanei mai mult prin prisma propriilor informații. Percepțiile profesioniștilor
sunt încă de tip tradiționalist, pe ideea că binele persoanei poate fi determinat prin măsuri
exterioare și că rolul unei persoane cu dizabilități nu poate fi semnificativ. Deși s -a scos
din legislație termenul de „irecuperabil” există totuși încă percepții profesionale care
consideră că anumite categorii de dizabilitate nu pot beneficia de programe educaționale.
Cauze:
 Insuficienta informare la nivelul părinților, profesioniștilor și societății în
ansamblu cu privire la dizabilitate, valoare umană și posibilități de recuperare;
 Lipsa relațiilor democratice de colaborare și comunicare eficen tă între beneficiari
și furnizori de servicii educaționale;
 Neimplicarea familiilor în evaluare, orientare și intervenție;

56 Vrăsmaș T., Învățământul integrat și/sau inclusiv pentru copiii cu cerințe educative speciale , Editura
Aramis, București, 2001. p.75.

58
 Insuficienta corelare a politicilor sectoriale, în principal cele de educație și de
protecția copilului.
Soluții:
Este nevoie de o pr egătire generală a profesioniștilor pentru a comunica
corespunzător cu familiile. Este necesară pregătirea părinților, care trebuie învățați să -și
susțină opiniile și să le argumenteze, dar și a managerilor, care trebuie să coordoneze
aceste schimbări de r oluri. Fiecare trebuie să învețe să vadă dizabilitatea ca o componentă
normală a vieții umane și nu o excepție care trebuie marginalizată.
Avem nevoie de servicii prin care să se sprijine ideea de educație și recuperare
posibilă pentru orice persoană cu di zabilități. De asemenea, profesioniștii implicați în
activități educaționale au nevoie să evidențieze și să respecte opinia și opțiunea familiei.
Aceasta la rândul ei are nevoie de sprijin și înțelegere pentru luarea deciziilor în interesul
copilului și de zvoltării lui.
Aceste schimbări trebuie făcute prin învățămâtul superior care pregătește personalul
didactic ca și prin pregătirea continuă a managerilor și cadrelor didactice. Toți educatorii
trebuie să cunoască fenomenul dizabilității și realitatea umană pe care o determină.
Cunoștințele trebuie dublate de practici didactice, care să se adreseze tuturor copiilor și
persoanelor, pornind de la principiile fundamentale ale incluziunii educaționale: fiecare
persoană este unică și fiecare persoană poate învăța .
Sunt așteptări ca orice persoană care este educator într -un program școlar special să
aibă o experiență de cel puțin 3 -5 ani în învățământul obișnuit și să fie permanent
conectată la formarea continuă (perfecționare).
Tinerii și adulții au nevoie de o pr egătire profesională adecvată și în meserii
moderne pentru persoanele cu dizabilități. Persoanele cu dizabilități au nevoie nu numai
de calificare și recalificare profesională, ci și de reabilitare psihologică și morală.
Este nevoie de programe de informa re și formare la nivelul părinților și dezvoltarea
unor practici de comunicare pe poziții egale, între familii și persoanele cu dizabilități, pe
de o parte și profesioniștii educației, pe de altă parte.
Cadrele didactice ar trebui să aplice criteriul „cele i mai puțin periculoase
presupuneri”. De pildă, dacă un program educațional utilizat de un părinte a fost
ineficient, aceasta s -a întâmplat pentru că programul a fost ineficient și nu că familia a
aplicat necorespunzător acest program. Niciun cadru didacti c sau specialist nu ar trebui să
spună părinților că „nu mai este nimic de făcut” pentru copilul lor.

59
Programele de intervenție ar trebui să implice familiile la maximum. Comunicarea
și colaborarea eficientă dintre profesori și părinți se bazează pe câteva elemente: respectul
(reciproc) – poate fi modelat adesea de către cadrele didactice.
Este important să se plece de la premisa că părinții sunt cei mai importanți
„profesori” din viața copilului; respectul și tactul dovedit de cadrul didactic față de
compl exitatea unor probleme poate induce respectul reciproc. Atitudinea imparțială, care
solicită gândirea pozitivă și deschisă despre familii, evitarea judecăților evaluative și
dezaprobatoare. Atitudinea imparțială înseamnă descurajarea familiilor de către pr ofesori
să-și evalueze propriile decizii, fără a influența cu propria părere. Empatia față de părinte
poate fi ușor sesizată de acesta prin deschiderea la dialog și comunicare sinceră, sensibilă.
Formele de colaborare sunt57:
 Activitățile de oferire a infor mațiilor – în cadrul acestora, familiile primesc
informațiile din partea persoanelor autorizate. Exemple de astfel de activități:
avizierele, scrisori și bilete, carnetele de corespondență, telefoane, publicații/
buletine periodice ale școlii, diferite ști ri, programe de întâlnire cu părinții,
ședințe.
 Activitățile de împărtășire a informațiilor – cele mai obișnuite activități de acest tip
sunt ședințele părinți profesor. Informațiile sunt oferite, de asemenea, prin
intermediul unor carnete în care se notea ză istoria devenirii copilului,
performanțele acestuia, dar și problemele întâmpinate. Informațiile pot veni atât
de la profesor la părinte, ca și invers.
 Sprijinul colaborativ pentru curriculum -ul școlar – activitățile de sprijin presupun
o implicare acti vă a membrilor familiei în cadrul programelor școlii. Părinții pot
juca rolul de profesori, acasă, și pot supraveghea studiul suplimentar al copilului
în scopul sprijinirii derulării temelor școlare.
 Colaborarea cu comunitatea școlară – presupune cooperare a pentru îndeplinirea
unei sarcini anume împreună, membrii familiei și cadre didactice. În cadrul acestei
colaborări, membrii familiei pot juca rolul în cadrul școlii de instructori, voluntari,
membri de comitet de intervenție, tutori, instructori de „mini predare”, asistență în
cadrul călătoriilor în afara școlii, ajutor în pregătirea materialelor didactice și
echipamentului necesar.
 Pregătirea părinților – cere atât părinților, cât și specialiștilor să -și aloce timp
pentru pregătirea și programele educațio nale ce vor fi aplicate. Pregătirea

57 Verza Emil, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială , Editura Fundației
Humanitas, București, 2002, p.37.

60
părinților este o activitate foarte constructivă, deoarece implică învățarea și
acumularea cunoștințelor și tehnicilor folositoare părinților în schimbarea
comportamentelor neadecvate ale copiilor.
Sensibilizarea părinți lor pentru obiectivele, țintele, abilitățile programelor este
esențială pentru educarea și pregătirea acestora. Situațiile de non -colaborare dintre familie
și școală sunt frecvente. Ele sunt cauzate de motive diverse, de percepții diferite ale
părinților ș i cadrelor didactice cu referire la valoarea școlii, a copiilor, etc.
Părinții trebuie să înlăture ideea apriori și eronat ă conform căreia copilul cu
dizabilități este foarte puțin probabil să joace vreun rol în societate și dimpotrivă să
păstreze permanent viu în minte interesele copilului și să acționeze în concordanță cu
acestea. Altfel este foarte probabil că vor asigura copilului o creștere în care sentimentul
că este altfel decât ceilalți oameni nu numai în dizabilitatea de care suferă , ci și în
presupuse inaptitudini58.

58*** Autoritatea Na țional ă pentru persoanele cu handicap, Dizab ilitate și integrare în România , 2003,
pp.8-22.

61
Capitolul IV

STUDIU DE CAZ PRIVIN D REINTEGRAREA SOCIO –
EDUCAȚIONALĂ A COPII LOR CU HANDICAP MENT AL
DIN LOCALITATEA DORO HOI, DIN COMPLEXUL DE
APARTAMENTE „AMICII”

4.1. Planul ce rcetării

Obiectivul studiului de caz a fost acela de a edifica culmile asistenței sociale privind
reintegrarea socială a copiilor cu dizabilități, pentru că diferitele cazuri în materie de
reintegrare socială oferă o panoramă considerabilă în acest domeni u care poate duce la o
perfecționare a reintegrării sociale a acestor copii, deoarece după cum bine știm, practica
ne învață pe toți esența teoreticului.
Actualitatea temei este dată de faptul că persoanele cu handicap mental reprezintă o
categorie a popul ației cu o poziție evident dezavantajată față de alte categorii. Această
problemă poate fi soluționată prin intermediul factorilor de decizie din domeniile: politic,
social, afaceri, știință, cultură. Crearea condițiilor pentru educație și învățământ, adap tare
socio -educațională și integrare socială a persoanelor respective constituie și un obiectiv
principal al fiecărui stat și comunității mondiale în general.
Actualitatea temei poate fi determinată și de următorii factori:
 Nivel înalt al handicapului și tendința generală de creștere a acestuia cu implicații
asupra stării de sănătate a copiilor cu handicap mental;
 Apariția în familie a unui copil ce are un handicap și mai ales când are un handicap
mental (în 20% dintre cazuri sunt afectate planurile profes ionale ale părinților, dar
mai ales al mamelor, circa 80% renunță la activitatea de muncă; se dereglează
climatul psihologic în familie, circa 3% din familii se destramă, 9,2% din tați încep
să facă abuz de alcool);
 Se măresc cheltuielile statului pe contu l pensiilor, subvențiilor, serviciilor medicale,
acordate copiilor ce au handicap mental.
Pentru a analiza practic termenii copil cu handicap, am urmărit, împreună cu
specialiști din cadrul Direcției de Asistență Socială Dorohoi, situația copiilor cu handi cap
mental de la Complexul de apartamente „Amicii”, din Dorohoi, județul Botoșani, de unde a
venit și ideea realizării unui Proiect de intervenție intitulat „O lume mai bună”.

62
4.2. Metodologia cercetării

Am utilizat ca metode de lucru: interviul, observaț ia, documentarea, conversația.
Interviul este mijloc de comunicare și metodă de intervenție.
În funcție de obiectivul interviului, există trei categorii de interviuri:
1) Informațional – ajută la realizarea istoricului social și are drept scop culegerea de
informații;
2) Interviul de diagnostic – sprijină luarea deciziilor pentru fiecare problemă în parte;
3) Interviul terapeutic – sprijină clienții în a lua decizii de schimbare a propriului
comportament sau a stilului de viață. De exemplu, familia unui copil defic ient
mental poate fi sprijinită prin acest tip de interviu în găsirea unor surse financiare59.
Asistența socială face apel la interviul nondirectiv sau nedirijat și se pleacă de la
premisa că subiectul interogat este în măsură să ofere un discurs coerent cu privire la
problemele și experiențele trăite. Metoda non -directivă presupune comunicarea autentică,
bazată pe încredere și înțelegere, fiind un proces de ajutor în vederea dezvoltării și
maturizării persoanei, pentru o mai bună înțelegere a experienței su biective proprii și pentru
sporirea capacității de confruntare cu viața. În cadrul acestei relații copilul este tratat ca
persoană, nu ca „entitate clinică”, ceea ce determină ca opiniile și atitudinile față de sine să
devină predominant pozitive, crește s tima de sine, nervozitatea scade, șocurile emoționale
devin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situațiilor sociale.
Interviul este o unealtă de comunicare între asistent și asistat, în care în exclusivitate
sunt vizate interesele asistatului . Indiferent de mediul în care este aplicat interviul, de
nivelul psiho -social al persoanei, asistentul social trebuie să -și construiască dinainte un ghid
de interviu, pentru a se atinge toate obiectivele urmărite și pentru a aduce discuția de viață
la tem a inițială. Astfel, întrebările trebuie să fie scurte, clare și bine formulate, care să aibă
un singur răspuns posibil și cert, întrebările nu trebuie să fie stânjenitoare, limbajul folosit
de asistentul social trebuie să fie adecvat, conform nivelului de pregătire al copilului, vocea
să fie caldă și să nu impună autoritate. în timpul interviului, atmosfera trebuie să fie intimă,
destinsă. Asistentul social trebuie să urmărească să existe permanent un feed -back pozitiv
între ei, lipsa acestuia presupunând n eatenția unuia dintre ei. Dacă copilul nu este într -o
stare psihică favorabilă interviului, interviul poate fi amânat.
Observația directă , de teren, constituie tehnica principală de investigație sociologică,
întrucât ne oferă informații cu valoare de fapte , care constituie materialul cel mai bogat,

59 Miftode Vasile, Rahmania Nadji, Asistența socială în perspectivă interdisciplinară , Editura Proema, Baia
Mare, 1999, p. 67.

63
divers și nuanțat, susceptibil de analize calitative, caracteristice științei sociologice; în ciuda
unei anumite imprecizii, nesistematizări și unor elemente contradictorii, volumul de date
cules prin observații de teren constituie, și trebuie să constituie baza oricărei cercetări și
analize se stabilesc între client și alte persoane semnificative pentru relația de ajutor.
Termenul de observație desemnează o etapă inițială a cunoașterii, un tip de acțiune realizat ă
de cel care observă, datele colectate și produsul final. Datele observației directe își
păstrează valoarea de fapte numai în raport cu observatorul care le -a înregistrat; pentru toți
ceilalți, datele observației devin date indirecte, cu o valoare documen tată, care trebuie
verificate și confruntate prin alte observații directe.
Observația sociologică este o tehnică de lucru care face parte dintr -un set de tehnici
practicate în investigațiile sociologice și totodată o etapă sau un moment al demersului
socio logic. Este de menționat faptul că orice cercetare impune utilizarea unui întreg set de
tehnici și instrumente de lucru și parcurgerea unei întregi traiectorii, cu numeroase etape și
momente. Observația este operația pe care o efectuează un investigator pr egătit în mod
special în acest scop la fața locului și în timp ce se petrece un asemenea fenomen. Este
vorba despre confruntare a celor spuse de client cu cele manifestate de el sau cu starea
faptică. Pot exista clienți manipulatori care să exprime altceva decât realitatea, găsind
mereu scuze care ridică pentru asistentul social semne de întrebare. De exemplu, un copil
cu handicap mental poate fi abuzat fizic și emoțional, iar părintele să nege, dând vina pe
colegii de joacă sau simpla neatenție ori să cear ă pur și simplu dreptul de a îngriji cum
crede el că este mai bine acel copil.
Observația indirectă este deducția pe care o facem pe baza unor observații directe,
asupra unor fenomene a căror observare nu s -a putut face la locul și timpul când s -au
petrecu t60.
Documentarea. Materia primă a acestei activități o constituie documentul. Noțiunea
de „documen” este definită ca orice bază de cunoaștere fixată material, înregistrată sau
susceptibilă de a fi utilizată pentru consultare studiu sau probă. Inițial, ter menul de
documentare a indicat activitatea de informare prin intermediul documentelor, cu sensul
reflexiv al verbului a se documenta. A documenta înseamnă a depista, a colecționa,
conserva și pune la dispoziția consumatorilor de informații, surse de cunoșt ințe dobândite
anterior asupra problemei ce intră în sfera de interes a acestora, fixate în documente de
orice gen. Documentele sociale conțin relatări despre evenimente, fapte sociale și despre
reflectarea acestora în conștiința subiecților. Din această p erspectivă, un document social
este orice obiect material sau text care conține o informație comprehensibilă despre o

60 Miftode Vasile, Rahmania Nadji, Op.cit. , p. 75.

64
realitate oarecare; ele sunt „urme” ale faptelor și proceselor sociale. Urmele lăsate de
faptele anterioare pot fi: urme directe și urme i ndirecte. În practica asistenței sociale,
analiza documentelor sociale oficiale și neoficiale ale clienților este o activitate curentă,
reprezentând una dintre sursele complementare de informare utilizate în scopul realizării
unor investigații și diagnoze psihosociale cât mai complexe.
Clasificarea documentelor:
 După criteriul formei: documente scrise și nescrise;
 După criteriul informațional: documente cifrice și necifrice;
 După destinație: documente personale și publice;
 După criteriul: documente oficial e și neoficiale.
În asistența socială o utilitate specială o au:
 Documentele publice oficiale cu caracter informativ (cu privire la aspectele vieții
politice, economice, etc.) sau prescriptiv (legi, ordonanțe de guvern, coduri
deontologice);
 Documente pers onale oficiale (certificate de naștere, căsătorie, deces, etc.);
 Documente personale neoficiale (jurnale, memorii, scrisori, etc.)61.
Conversația. Deși aceasta se desfășoară cu dificultate la unele categorii de deficienți,
prezintă avantajul că ei nu pot si mula sau masca unele comportamente, sunt mai sinceri și
manifestă o tendință accentuată de a răspunde cerințelor de elaborare a răspunsurilor.
Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înțelegere și o formă ce poate
fi receptată de sub iecți (limbajul gestual și al dactilemelor pentru surdomuți, limbajul
verbal, însoțit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înțelegerea și verbalizarea,
pentru deficienții de intelect ș.a.m.d). Pentru o conversație eficientă trebuie să se cre eze și
un cadru adecvat (relaxat și atractiv) desfășurării ei62.

61 Bocancea Cristian, Neamtu George, Elemente de asistență socială , Editura Polirom, Iași, 1999, p.55.
62 Șoitu Contiu, Defectologie și asistență socială , Editura Dimitri e Cantemir, târgu -Mureș, 2000, pp. 34 -37.

65
Demersul practic al lucrării cuprinde 2 părți:
1) O cercetare realizată cu privire la modul de viață a copiilor cu dizabilități din
complexul de apartamente „Amicii” Dorohoi.
2) Un proiect care urmează să fie implementat în viitorul apropiat ce va urmări
încercarea de a oferi acestor copiii un climat cât mai apopiat de cel al unei familii
normale.
Ipoteze:
Atât copiii cu deficiențe, cât și familiile acestora, parcurg o dramă existențială gre u de
înțeles de semenii lor, dramă ce nu poate fi convertită în serviciile și valorile monetare ale
prestațiilor sociale. Oricât de bine ar funcționa sistemul de protecție a copilului, nimic nu
poate înlocui sănătatea copilului care se confruntă cu dizabil ități greu de suportat. Copilul
cu dizabilități trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu putem să -l ascundem, nu
are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru, permițându -i să trăiască alături de ceilalți
copii, ca parte integrantă a comun ității.
La complexul de apartamente „Amicii” am analizat modul de viață a acestor copiii cu
deficențe mentale, am observat modul lor de a -și petrece timpul, modul de relaționare dintre
ei, precum și dintre aceștia și îngrijitori și profesori.
Scop:
Scopul acestui studiu este acela de a observa modul de viață a copiilor cu dizabilități
din cadrul complexului de apartamente „Amicii” Dorohoi.
Obiective:
1) Observarea climatului din centru și comportamentul copiilor cu dizabilități;
2) Analiza gradului de integrare î n societate și în școală;
3) Observarea modului de relaționare a copiilor între ei, precum și modul de
relaționare dintre copiii cu dizabilități și profesori sau instructori de educație.
Grupul țintă
Acest studiu este adresat unui număr de 10 copii cu dizabi lități mentale din
complexul de apartamente „Amicii” din Dorohoi, județul Botoșani. Acești copii au vârste
cuprinse între 5 și 11 ani, fiind de gen masculin.
Date despre instituție
Am analizat modul de viață a copiilor din complexul de apartamente „Amicii” prin
intermediul Direcției de Asistență Socială din Dorohoi, județul Botoșani.
Direcția de Asistență Socială Dorohoi a fost înființată începând cu 01.02.2005 prin
H.C.L nr.4/2005. Este organizată și funcționează în baza prevederilor Hotărârii Guvernului
nr.90/2003 pentru aprobarea regulamentului -cadru de organizare și funcționare a serviciului

66
public de asistență socială, având personalitate juridică și a Certificatului de acreditare seria
A nr.0008572 din 04.09.2009.
Direcția de Asistență Socială Dorohoi este furnizor de servicii sociale acreditat,
conform Deciziei de acreditare nr. 13/2006, pentru următoarele tipuri de servicii:
a)servicii sociale primare:
– Informare și consiliere;
b) Servicii sociale specializate:
– Pregătirea și distribuirea hranei pr in Cantina de ajutor social;
– Îngrijire personală pentru persoane cu handicap;
– Îngrijire si asistență pentru persoane vârstnice;
Centrul Social de Urgență este un așezământ social coordonat și finanțat prin Direcția
de Asistență Socială, în condițiile l egii și în limita resurselor financiare. Sediul Centrului de
Urgență se află în strada Ștefan cel Mare nr. 43, Dorohoi. De serviciile sociale ale Centrului
Social Dorohoi beneficiază:
 tinerii care au renunțat la școală sau au plecat din centrele de ocrotir e;
 femei și copii victime ale violenței domestice;
 persoane cu dizabilități;
 persoane dependente de alcool și droguri;
 adulți și bătrâni care nu sunt prinși în alte forme de ocrotire socială;
 alte persoane aflate în situații dificile.
În cadrul Centrului S ocial de Urgentă se desfășoară următoarele activități în domeniul
consilierii și incluziunii sociale:
 înscrierea persoanelor în fișa de luare în evidență;
 înregistrarea datelor personale în baza de date a Centrului Social de Urgență, prin
completarea tu turor rubricilor cuprinse în fișa de evaluare socială;
 consiliere și terapie psihologică pentru persoanele cu deficiențe mentale;
 consilierea tinerilor și a femeilor singure cu copii pentru obținerea unui loc de
muncă sau alegerea unei profesii adecvate capacităților individuale;
 consilierea în vederea obținerii unor acte de evidență sau de altă natură;
 consilierea și terapia persoanelor dependente de alcool sau de droguri;
 asigură serviciile de informare și consiliere unei largi pături sociale în probl ematica
socială (probleme familiale, profesionale, psihologice, de locuință, de ordin
financiar, etc);

67
 asigură consiliere și informare familiilor cu copii în întreținere asupra
drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului, asu pra serviciilor
disponibile pe plan local, asupra instituțiilor speciale;
 oferă sprijin populației defavorizate în întocmirea actelor adresate diverselor
instituții publice (Poliție, Parchet, Direcția pentru drepturile copilului, alte instituții)
și în caz uri excepționale asistență juridică de specialitate.
Acest compartiment colaborează cu alte instituții publice în vederea:
 reintegrării sociale a beneficiarilor centrului;
 identificării acelor persoane care prezintă risc major pentru societate;
 rezolvării diferitelor situații apărute.
Complexul de apartamente „Amicii” este format, în momentul de față, din 10
apartamente ce găzduiesc un număr de 47 copiii cu handicap mental, gen masculin, cu
vârste cuprinse între 5 și 16 ani.
Complexul de apartamente „Amic ii” răspunde nevoilor copiilor ocrotiți prin:
 Nevoi de îngrijire, creștere, educare;
 Reintegrare familială;
 Integrare socio -profesională.

68
Interviu aplicat copiilor cu dizabilități, din cadrul Complexului de
apartamente „Amicii” Dorohoi

1) „Cum te numești?”

2) „Câți ani ai?”

Figura 4.1.
Figura 4.2.

69
3) „Îți place școala?”

4) „Ce îți place să faci în timpul liber?”

Figura 4.3.
Figura 4.4.

70
5) „Ce ai vrea să devii când o să crești mare?”

6) „Îți place muzica, dansul?”

Figura 4.5.
Figura 4.6.

71
7) „Îți place să desenezi?”

8) „Îți pl ace marea, muntele?”

Figura 4.7.
Figura 4.8.

72
9) „Cum ai vrea să îți petreci ziua de naștere?”

10) „Te-a vizitat Moș Crăciun, Iepurașul de Paște?”

Figura 4.9.
Figura 4.10.

73
11) „Care sunt dulciurile tale preferate?”

12) „Care e persoana pe care o iubești cel mai mult?”

Figura 4.11.
Figura 4.12.

74
13) „Ai priet eni?”

14) „Care e cel mai bun prieten al tău?”

Figura 4.13.
Figura 4.14.

75
În urma interviului aplicat copiilor, realizat pe un eșantion de 10 copii cu handicap
mental cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani, s -a observat că aceștia au cunoștințe de bază cum
ar fi: nume, pren ume, vârstă etc., însă, sunt străini de lumea exterioară, singurele persoane
cu care au contact fiind personalul centrului, colectivul școlar și, în unele cazuri, membrii
familiei. Pentru ei viitorul este ceva abstract, incert, în unele cazuri chiar necuno scut. Acești
copii au drept model persoanele care îi îngrijesc sau care îi educă.
De asemenea, am asistat la orele de la școală unde am analizat gradul de integrare în
colectivul clasei, comportamentul profesorilor, gradul de cunoștințe educaționale a copi ilor
cu handicap mental. S -a putut observa că atât profesorii, cât și elevii fără deficențe nu au
tendința de a -i marginaliza pe cei cu dizabilități, și nici aceștia la rândul lor nu au
comportament dificil de relaționare. În ceea ce privește atenția la or e am observat că mulți
dintre ei nu sunt prea activi, gândesc mai greu, analizează lucrurile mai încet, evită să își
expime părerea deși, în același timp par interesați de ceea ce se vorbește.

Am aplicat un interviu unui instructor de educație din cadrul Complexul de
apartamente „Amicii”, care m -a ajutat să analizez alte informații despre acești 10 copii cu
handicap mental.

Interviu aplicat unui instructor de educație din cadrul Complexului
de apartamente „Amicii” Dorohoi

1) „Cum vă numiți?”
„Mă numesc XXXX XXXXXXXXXX.”
2) „De cât timp lucrați cu acești copiii?
„Lucrez cu acești copiii de 7 ani.”
3) „Ce părere aveți despre ei?”
„În general am o părere bună, doar că au nevoie de supraveghere în permanență
deoarece sunt foarte agitați. Niciodată nu știi la ce te poț i aștepta din partea lor.”
4) „Cât de greu/ușor ați legat relații cu aceștia?”
„A fost ușor deoarece am fost cu ei de mici și am știut să îi apropii de mine.
Totodată erau dornici de afecțiune, cum sunt și acum.”
5) „Sunt receptivi la ceea ce li se cere să facă? ”
„Dacă li se cere să facă ceva ce le trezește interesul cooperează, dar dacă li se cer
lucruri pe care le -au mai făcut nu mai sunt așa încântați. Spre exemplu, unul dintre

76
ei a refuzat de la început să învețe tabla înmulțirii și nici acum, aproape de sfâr șitul
anului școlar nu o știe.”
6) „Cum se comportă în general?”
„Au zile bune și au zile mai puțin bune. Au zile în care se joacă, învață, sunt cuminți
și au zile în care efectiv nu știu ce să le fac.”
7) „Care este gradul lor de adaptare?”
„La început sunt rez ervați, timizi, iar după ce se obișnuiesc cu o persoană sunt
comunicativi, povestesc în detaliu tot ce fac.”
8) „Cum își petrec aceștia timpul liber?”
„Este mai greu cu timpul liber mai ales în perioada școlii deoarece își fac greu
temele, învață greu. Dar aș a, în general le plac plimbările, se uită la televizor, se
joacă.”
9) „Sunt dintre acești copii care nu au familii?”
„Da sunt 7 copii care nu au familii, au fost abandonați.”
10) „Există o diferență de comportament între cei care au familii și cei care nu au?”
„Da există. Cei fără familii sunt mai sensibili, se cunoaște lipsa de afectivitate, sunt
mai retrași, mai timizi.”
11) „Cât de implicați sunt membrii familiei acolo unde este cazul?”
„Sunt foarte implicați, cooperativi, toți sunt în colaborare cu un psiholog.”
În urma acestui interviu am sintetizat informații importante referitoare la
comportamentul acestor copii, la gradul lor de adaptare și integrare socială, realizând faptul
că cei fără familii sunt mai sensibili și retrași, integrându -se mult mai greu din pun ct de
vedere social față de cei care au familii.

77
PROIECT DE REINTEGRA RE SOCIALĂ
„O NOUĂ MAI BUNĂ”

Acest proiect urmărește reabil itarea, integrarea, socializarea, și educarea copiilor cu
handicap mental.

Scopul proiectului constă în încercarea de a oferi copiilor cu handicap mental o viață
cât mai normală.

Argumentare personalizată:
Copiii atinși de aceste boli sunt o categorie ap arte pentru care trebuie muncit mult.
Chiar dacă nu există nicio șansă de vindecare, ei pot fi recuperați măcar parțial. Rezultatele
nu se văd imediat, însă merită să oferim acestor copii, pe cât posibil, o viață cât mai
normală. Orice copil reprezintă vii torul de mâine. Astfel, prin ajutorarea acestor copii,
asigurăm viitorul unei societăți mai sănătoase.
Un alt motiv care a determinat realizarea acestui proiect a fost individul în sine,
încercarea de a -i ridica standardul de viață.
Să nu uităm însă de ana lizele realizate la Complexul de apartamente „Amicii”, unde
am observat exact modul de viață a acestor copii lipsiți parcă de orice vise, de orice gânduri
pe care le -ar putea avea un copil. Acești copii sunt o categorie marginalizată de societate,
însă nim eni nu se gândește că nicio ființă nu este vinovată dacă se naște cu un anumit
handicap sau dacă pe parcusrsul vieții se poate întâmpla ceva care să determine acest lucru.
Motivul inițierii acestui proiect a fost faptul că în viața de zi cu zi am fost mart oră la
astfel de discriminări. Spre exemplu, plimbându -mă prin parc auzeam cum mama unui
copil aparent sănătos alunga un astfel de copil cu handicap, spunându -i copilului ei să nu
mai vorbească cu astfel de copii.

78
Obiective:
1) Observarea climatului din cen tru, compararea lui cu un climat familial „normal”;
2) Facilitarea integrării în societate;
3) Sensibilizarea societății în legătură cu problematica copilului cu handicap mental.

Populația și grupul țintă:
 Beneficiari direcți: copiii cu handicap mental; numărul beneficiarilor direcți va fi
de 10 copii cu handicap mental.
 Beneficiari indirecți: comunitatea, societatea; numărul beneficiarilor indirecți nu
poate fi estimat.
Criteriile ce vor sta la baza procesului de selecție a grupurilor țintă vor fi următoarele:
 Deficiențele corespunzătoare programului centrului;
 Gradul de integrare în societate;
 Gravitatea dificultăților copiilor;
 Localitatea de apartenență.
Importanța proiectului pentru grupurile țintă este aceea că îi poate ajuta să își dezvolte
aptitudini și reflexe, dezvoltarea abilităților și deprinderilor de autoservire și integrare
socială, activități cognitive (poezii, povești, știința mediului, etc), activități creative (lucru
manual, teatru, muzică, pictură) și activități ludice (jocuri, excursii). Prin acest proiect se va
încerca asigurarea unui climat cât mai apropiat de cel familial.

Descrierea cercetării:
De-a lungul timpului s -a conturat o mare varietate de drepturi și prestații speciale
instituite în favoarea persoanelor cu orice tip de handicap; unele sunt vizate de reglementări
speciale, altele de prevederi ale legislației obișnuite.
Multe speranțe se leagă astăzi de activitățile non -guvernamentale care, cu ajutorul lor,
se încep a deschide diferite centre de zi și centre de activități pentru per soanele cu handicap
mental.
Acest proiect urmărește înființarea unui Centru social „O lume mai bună”, de
sprijinire, îngrijire a copiilor cu handicap mental, mijloace de trai precum și informare și
consiliere pentru familii care au în creștere un astfel de copil. Prin activitatea sa, destinată
copiilor cu handicap mental, se urmărește crearea unui cadru propice unde, gratuit, copilul
cu handicap să poată beneficia de serviciile centrului.
Realizarea obiectivelor proiectului se va concretiza în sprijinirea c opiilor cu handicap
mental prin:

79
 Organizarea unor excursii, cu transport gratuit, cazare și alimentație gratuite, timp
de 3-4 zile;
 De asemenea, organizarea de tabere, 8 -10 zile;
 Organizarea unor activități de timp liber și socializare: cerc de menaj, prin care
copii vor fi învățați să se autogospodărească, în acest fel pregătindu -se pentru a face
față situațiilor din afara instituției și cercuri de artizanat, pictură și olărit, care vor
avea ca scop descoperirea și dezvoltarea abilităților și creativității copiilor;
 De asemenea, se va organiza câte un cadru festiv pentru zilele de naștere a copiilor
cu handicap mental, unde vor fi invitați și copii din comunitate; de asemenea se vor
sărbători zilele de 1 Iunie, Crăciunul și Pastele, aceste evenimente vor co ntribui la
creșterea stimei de sine și la integrarea lor în comunitatea locală și în societate;
 Organizarea unor spectacole de muzică, dans și teatru, având ca și colaboratori
elevii de la Clubul Copiilor din Dorohoi;
 Prin strângere de fonduri și donații, copiii cu handicap mental vor primi haine,
alimente, jucării, obiecte educative, dulciuri, etc;
 Amenajarea unei grădini dotate cu un parc de joacă;
 Acordarea unor servicii de consiliere socială, psihologică, familială sau spirituală.
La data finalizării co nstrucției, printr -un acord de parteneriat cu sponsorii proiectului,
vor exista:
 o clădire cu două nivele;
 biroul directorului;
 secretariatul;
 două grupuri sanitare;
 o sală de consiliere;
 o sală de protocol;
 două săli kinetoterapie (dotate cu aparate adaptate persoanelor cu nevoi educative
speciale);
 un cabinet psihopedagogie;
 un cabinet logopedie;
 un cabinet medical (dotat cu aparatură și medicamentație adecvată);
 o sală informatică prevăzută cu calculatoare, imprimante, mouse -uri adaptate,
tastatu ri adaptate, scanner, xerox, videoproiector;
 o sală de spectacole prevăzută cu 100 locuri;
 o sală pentru mese festive prevăzută cu mese și scaune tot pentru 100 locuri;
 un atelier pentru lucru manual;

80
 două autocare prevăzute cu 30 de locuri primite donaț ie, pentru transportul gratuit;
 un spațiu verde folosit teren de joacă;
 un spațiu de depozitare pentru donații;
 centrală termică pentru încălzirea fiecărei săli pe perioada de iarnă.

Programul centrului:
 De luni până vineri intre orele 8 -14;
 Sâmbăta și du minica închis. Excepție fac zilele de sâmbătă și duminică când se
organizează spectacole sau alte activități.
 Copii sunt transportați gratuit la centru cu autocarele aflate în dotare.

Personalul centrului:
 director;
 2 secretare;
 6 asistenți sociali;
 3 asistenți medicali;
 2 profesori psihopedagogi;
 2 profesori logopedie;
 2 kinetoterapeuți;
 2 psihologi;
 1 informatician;
 4 profesori de lucu manual;
 4 femei serviciu;
 2 șoferi;
 voluntari.
Durata și planul de acțiune al proiectului va fi pe o perioadă nelimi tată.
Tabelul 4.1.
Obiectiv Activitate
1. Facilitarea integrării în societate  Organizare de excursii, tabere;
 Organizare de spectacole;
 Organizare de activități de timp liber și
socializare (cerc de menaj, cerc de artizanat).

81
2. Observarea climatului d in centru,
compararea lui cu un climat
familial normal  Organizarea unui cadru festiv pentru ziua de
naștere a fiecărui copil în parte (cu invitați,
tort, se cântă „ La mulți ani”, etc);
 Sărbătorirea zilei de 1 Iunie, Crăciun și Paște
(venirea lui Moș Crăci un și a Iepurașului).
3. Sensibilizarea societății  Informarea populației despre marginalizare,
efecte negative determinate de acest lucru
asupra copiilor cu handicap mental;
 Materiale promoționale despre activitatea
instituție;
 Pliante de prezentare; mini -revistă și crearea
unei pagini pe internet.

Parteneri:
Inițiatorii proiectului de față doresc, pentru desfășurarea corespunzătoare a
activităților propuse, cooperarea, ca parteneri, a următoarelor Instituții:
 Primăria orașului Dorohoi;
 D.G.A.S.P.C. Bo toșani;
 Casa de Asigurări de Sănătate;
 Fundația „Star of Hope”;
 Agenții de turism.

Modalități de atragere a partenerilor:
Modalitățile de atragere a partenerilor vor fi cât mai diverse. Cea mai importantă va fi
cea reprezentată de publicitatea ce va fi făcută fiecărui partener în parte. Astfel, pentru
fiecare partener în parte vor fi aduse mulțumiri publice în cadrul presei locale, o dată pe
lună, prin anunțurile ce vor fi publicate în fiecare ziar local. Pe afișele culturale ce vor
anunța desfășurarea evenimentelor inițiate de centru vor fi amintiți și partenerii centrului.
Toată această campanie de mulțumire se va desfășura fără întrerupere pe parcursul unui an
calendaristic, urmărind să demonstreze comunității locale că, aceste instituții care au
acceptat parteneriatul, dau dovadă de o adevărată atitudine civică.
Se crede că această campanie de mulțumire va ajuta enorm la (re)construcția imaginii
publice a fiecărui partener, iar în cazul în care acesta nu se va concretiza cu un câștig
material imediat , se va oglindi cu siguranță în atitudinea pe care dorohoienii o vor adopta în
viitor pentru aceste instituții.

82

Evaluarea proiectului:
Evaluarea proiectului se va realiza prin:
 Întocmirea de rapoarte lunare privind analiza stării psihice a beneficiarilor;
 Monitorizarea grupului țintă din punct de vedere al asistenței sociale în scopul
efectuării analizei stării de socializare a acestuia;
 Monitorizarea grupului țintă din perspectiva evoluției sau involuției activităților
pediatrice a acestuia;
 Realizarea ra portului semestrial al rezultatelor grupului țintă.

Evaluarea organizației:
a) Pregătirea personalului:
Puncte tari: Puncte slabe:
Personalul care participă la derularea
proiectului este bine determinat. Acesta are
pregătire în domeniul lucrului din care face
parte. Lipsesc și alți angajați care sunt necesari
la buna desfășurare a proiectului.
Oportunități: Amenințări:
Dacă personalul se va implica suficient,
proiectul se va desfășura cu ușurință, dând
roade. Lipsește un specialist în psihologie.

b) M otivația personalului:
Puncte tari: Puncte slabe:
Persoanele care vor participa la desfășurarea
proiectului vor lucra în domeniul în care sunt
pregătiți și vor ajuta copii să ducă o viață cât
mai normală. Există posibilitatea ca unele persoane care
au co ntact cu acești copii să nu se
înțeleagă atât de bine cu ei, iar ei, la rândul
lor, să nu agreeze aceste persoane.
Oportunități: Amenințări:
Implicarea personalului motivat de faptul că
pot lucra în domeniul cunoscut de ei și pot
ajuta copiii aflați în n evoie, duce la buna
desfășurare a proiectului. Există riscul ca pe parcursul derulării
proiectului, personalul să piardă din
motivații.

83
c) Contribuția partenerilor:
Puncte tari: Puncte slabe:
Primăria orașului Dorohoi are un rol
important deoarece prin intermediul acesteia
și nu numai s -a dus la procurarea spațiului
pentru înființarea centrului și a materialelor
necesare. Număr mic de sponsori.
Oportunități: Amenințări:
Cu ajutorul parteneriatului cu aceste
instituții, se va înființa Centrul „O lume m ai
bună”. Posibilitatea de a nu obține finanțatori
pentru cel de -al doilea an de funcționare
poate duce la stoparea activității
programului. De asemenea, unii parteneri
pot renunța să mai colaboreze.

d) Beneficiarii:
Puncte tari: Puncte slabe:
Cu ajutor ul personalului specializat copiii
vor fi ajutați să ducă o viață socială cât mai
normală. Refuzul unor familii de a da copiii la
centru.
Oportunități: Amenințări:
Educarea acestora, socializarea, integrarea în
comunitate. Neimplicarea comunității și ben eficiarilor
ar crea probleme în desfășurarea
proiectului.

Factori de risc în obținerea rezultatelor:
În desfășurarea proiectului „O lume mai bună” pot interveni drept piedici în calea
atingerii obiectivelor propuse o multitudine de factori, precum:
 situația economică precară actuală, atât la nivelul local, cât și la nivel național
determinată de o inflație galopantă;
 factori de ordin profesional:
– destrămarea echipei ce a inițiat proiectul (organizare și coordonare), ca urmare a
abandonării voluntare sau involuntare, de către unul sau mai mulți membri ai
acesteia; a neinteresului sau colaborării necorespunzătoare, în vederea desfășurării
optime a proiectului;

84
– depășirea atribuțiilor profesionale de către angajați (implicarea în activități ce nu
le-au fost atribuite inițial);
– incompetența profesională a personalului angajat, mascată prin intermediul utilizării
unor procedee ilicite, în vederea angajării (acte false, o falsă atitudine binevoitoare
față de copiii centrului).

4.3. Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu
handicap mental în orașul Dorohoi

Rețeaua de servicii sociale privind suportul oferit persoanelor cu handicap mental în
orașul Dorohoi este compus din:
 Complexul de apartamente „Floare de colț”;
 Complexul de apartame nte „Casa mea”;
 Complexul de apartamente „Amicii”;
 Star of Hope – Grădinița Nr.9 (copii cu Sindrom Down).
Complexul de apartamente „Floare de Colț” , „Amicii” și „Casa mea”, adăpostesc
copiii aflați în plasament, distribuiți în apartamente speciale, cu măs ura instituită de
Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, Județul Botoșani.
Serviciile de sprijin necesare unui copil cu cerințe educative speciale depind de
amploarea, intensitatea și specificul deficienței fiecărui copil. Servici ile de sprijin pot fi
asigurate de:
 instituții de protecție socială (leagăne, centre de plasament, cămine, școală, centre
de recuperare, etc);
 unități școlare speciale (grădinițe, școli, licee speciale);
 unități care desfășoară activități educative sau de compensare (centre logopedice
interșcolare, clase de integrare în școli obișnuite, școlarizarea la domiciliu, centre de
pedagogie curativă, centre de recuperare și motorizare);
Serviciile de sprijin de tip consultanță pot varia de la intervenția unidiscipl inară, la
intervenția în echipa multidisciplinară, interdisciplinară, pluridisciplinară și transdiciplinară.
La etapa actuală rețeaua de servicii sociale unde este încadrată educarea și instruirea
copiilor cu nevoi speciale se efectuează în cadrul mai mult or ministere și anume:
 Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei;
 Ministerul Sănătății;
 Ministerul Invățămîntului.

85
4.4. Concluzii și propuneri

În concluzie, recuperarea copiilor cu deficiență mentală se axează pe valorificarea la
maxim a funcțiilo r care nu au fost afectate, iar scopul recuperării vizează creșterea
capacității de auto -îngrijire, formarea unor abilități și comportamente care să permită
integrarea socială.
Mijloacele utilizate pot fi de ordin psihologic, pedagogic și medical, cele ma i bune
rezultate obținându -se din combinarea celor trei.
S-a putut observa la acești copiii incapacitatea de a iniția și a desfășura activități
individuale, neputința de a arăta afecțiune față de alții, memorie slabă, lipsa de exprimare a
dorințelor. De a semenea, caracteristica principală a comportamentului lor este bazată pe
imitație, nefiind capabili de creativitate și originalitate. Întreaga lor activitate trebuie să fie
în permanență supervizată de psihologi, supraveghetori sau profesori.
Pentru sprij inirea copiilor cu deficență mentală din complexul de apartamente
„Amicii” Dorohoi, și încercarea de a oferi acestora o viață cât mai normală, propun
înscrierea lor la centrul de zi „O lume mai bună” ce va începe a -și desfășura activitatea în
viitorul apro piat.

86
CONCLUZII

În ceea ce privește protecția persoanelor cu handicap, în acest sens se face mult prea
puțin comparativ cu celelalte categorii sociale defavorizate ale societății. Persoana cu
handicap mental trebuie scoasă din întuneric și așezată alături de cei sănătoși, pentru a nu fi
considerată marginalizată, exclusă social, a nu fi stigmatizată și etichetată ca fiind „rebutul
societății”.
Handicapul se manifestă în dezavantaj în activitățile cotidiene obișnuite pentru
membrii normali ai societății, punând persoana cu handicap în situația de a găsi noi
modalități de adaptare la mediu.
Participarea copiilor cu dizabilități la viața comunității ș i la luarea deciziilor care îi
privesc este încă redusă. De asemenea, informarea și consultarea părinților acestor copii pot
fi îmbunătățite. Se recomandă crearea unor mecanisme f uncționale de informare, consultare
și implicare în procesul decizional a copiilor cu dizabilități și a părinților acestora, precum
și punerea la punct a uno r mecanisme descentralizate de informare a părinților și copiilor cu
privire la drepturile copi ilor cu dizabilități și la modul cum pot fi realizate aceste drepturi.
Ca o propunere, ar trebui să se înființeze cât mai multe centre, în care mediul
persoanei cu handicap să fie cât mai aproape de cel familial și în care activitățile de bază să
fie cele terapeutice.
Pentru ca persoana cu handicap mental să se simtă membru cu drepturi depline al
comunității în care trăiește, din partea noastră ar trebui:
 Să-i susținem în dezvoltarea autonomiei personale;
 Să încuraj ăm și să recunoaștem orice mod de comunicare a acestora;
 Să le oferim suport material și spiritual;
 Să susținem părinții care au în familie un copil cu handicap mental;
 Să evităm pe cât posibil instituționalizarea și menținerea în familie a copiilor cu
handicap mental, cât și a adulților.
În opinia mea, întărirea bazei de reglementări privind protecția copiilor cu
dizabilități, elaborarea de noi programe cu teme educativ -sociale ar duce la atingerea
apogeului reintegrării sociale a acestor copii la nivel na țional.

87
BIBLIOGRAFIE

A. Cărți, tratate, cursuri, monografii
1. Albu, Adriana
Albu, Constantin Asistența psihopedagogică și medicală a copilului deficient fizic,
Editura Polirom, Iași 2000;
2. Arcan,Petru
Ciumăgeanu, Dumitru Copilul deficientului mintal, Editura Facla, Timișoara , 1980;
3. Bocancea, Cristian,
Neamțu, George, Elemente de asistență socială , Editura Polirom, Iași, 1999;
4. Ceobanu, Ciprian Conotații psihosociale ale deficienței mentale, Editura A92, Iași,
1996;
5. Cical E. și colab., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale ,
Editura Axa, București, 2000;
6. Druțu, Ioan Psihologia deficiențelor mintale , Cluj -Napoca, Editura UBB,
1995 ;
7. Helander, E. Prejudice and Dignity , UNDP, 1998;
8. Kameenui, Edward
Simmons, Deborah Către incluziunea cu succes a elevilor cu dizabilități: Arhitectura
instrucției, Timișoara, Editura Mirton, 2008;
9. Manea, Livius Recunoașterea nevoii de protecție a persoanelor cu handicap ,
Editura Șansa, București, 2000;
10. Miftode , Vasile
Rahmania , Nadji Asistența socială în perspectivă interdisciplinară , Editura
Proema, Baia Mare, 1999;
11. Păunescu, C., Mușu,
Ioan Psihopedagogie specială integrată: handicapul mintal/
handicapul intelectual , București, Editura Pro Humanitate,
1997;
12. Poede, George Politici sociale: abordare politologică, Editura TipoMoldova,
Iași, 2002;
13. Popovici, V. Elemente de psihopedagogia integrării , Editura Pro Humanitas,
București, 1999;
14. Racu, Sergiu Recuperarea tulburărilor psihomotorii ale elevilor cu retard
mintal în p erioada pubertății, Editura Lumina, Chișinău, 2001;
15. Radu, Gheorghe Integrarea școlară a copiilor cu handicap mental , București,
1999;
16. Radu, Gheorghe Curs de psihopedagogia handicapatului de intelect ,

88
Universitatea Ovidius Constanța, an universitar 2002 /2003;
17. Radu, Gheorghe Psihopedagogia școlarilor cu handicap mintal, București,
Editura Pro Humanitate, 2000;
18. Rene, Zazzo Debilitățile mintale, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1979;
19. Rusu, Constantin, Deficiență, Incapacitate, Handicap, Edi tura Pro Humanitate,
București, 1997;
20. Șoitu, Contiu Defectologie și asistență socială , Editura Dimitrie Cantemir,
târgu -Mureș, 2000;
21. Spânu, Mariana Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului ,
Editura Tehnică, Chișinău, 1998;
22. Verza, Emil Tratat de psihopedagogie specială , Editura Universității din
București, București, 2011;
23. Verza, Emil Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială ,
Editura Fundației Humanitas, București, 2002;
24. Vrăsmaș, Traian Învățământu l integrat și/sau inclusiv pentru copiii cu cerințe
educative speciale , Editura Aramis, București, 2001.

B. Articole și lucrări conferințe
1. Krefting,
Douglas, Understanding Community Approaches to Handicap in
Development , 2001, ed. Handicap Internatio nal;
2. Wood, Philip Classification Internaționale des Handicaps – Un manuel de
classification des maladies , Paris, 1980, OMS;
3. ***Revista de Asistență Socială nr. 2 -3/2006;
4. ***Revista de Psihopedagogie Nr. 1/2007;
5. ***Autoritatea Națională pentru Pers oanele cu Dizabilități, Buletin statistic, 31 martie
2016;
6. Autoritatea Na țional ă pentru persoanele cu handicap, Dizab ilitate și integrare în
România , 2003 ;
7. *** Copiii cu dizabilit ăți, Raport septembrie 2013, UNICEF, București ;
8. ***Diagnostic and statistical manual , American Psychiatric Association, 1980.

89
C. Legislație
1. *** Constitu ția României , publicat ă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767
din 31 octombrie 2003 ;
2. *** Legea nr. 448/06.12.2006, adoptată de Parlamentul României, privind protecția și
promovarea dre pturilor persoanelor cu handicap actualizată până la data de 6 ianuarie
2017;
3. ***Legea nr. 519/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.
102/1999 privind protecția specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap,
Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 555 din 29 iulie 2002;
4. *** Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 18 din 10.01.2011.

D. Resurse web
1) *** http://documents.tips
2) *** http://jumbeidima.forumg.biz
3) *** http:// www.cabinet -office.gov.uk
4) *** http:// www.census.gov.ucsf.edu
5) *** http:// www.stat can.ca
6) *** https://ro.scribd.com
7) ***http://www.unicef.ro

90
ANEXE

Anexa 1. Evoluția numărului persoanelor cu dizabilități, decembrie 2006 – martie 2016

Anexa 2. Numărul persoanelor cu dizabilități pe tipuri de handicap, la 31 martie 2016

91
Anexa 3. Ponderea persoanelor cu dizabilități, pe grupe de vârstă, la 31 martie 2016

Anexa 4. Numărul persoanelor cu dizabilități, pe tipuri și grade de handicap, la 31
martie 2016