Romantism Biedermeyer, parnasianism, simbolism: mediul literar de la 1880 [619690]

Romantism Biedermeyer, parnasianism, simbolism: mediul literar de la 1880
Încercarea de a supune curentul romantic unei definiri complexe care să aducă informații
referitoare la durata manifestării sale, la spațiul de răspândire și la anumite trăsături specifice
s-a remarcat ca fiind o prioritate în critica și teoria literară a ultimelor secole. Anumite direcții
impuse de scriitorii germani de la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost mai bine receptate
datorită acestor clasificări. Ne confruntăm cu o anumită diversitate în ceea ce privește cultura
europeană. Această trăsătură este susținută de manifestarea în literatură și artă a unor curente
care propun viziuni diferite asupra actului artistic. Apare asfel o delimitare a romantismului în
două faze, motivată fiind de complexitatea epocii: high-romanticism, sau romantismul înalt
cum a fost denumit la noi și romantismul Biedermeier, terminologie care face referire la
anumite formule ce pun în evidență fazele de sfârșit ale literaturii romantice.
Epoca Biedemeier a iscat o serie de polemici. Se încearcă găsirea unor asemănări între
literatura Biedermeier și restul literaturilor europene. Forme specific iluministe încep să se
amestece cu modelul deja consacrat în epocă. Romantismul suferă prin urmare combinații de
ordin inovativ. Tabloul epocii este alcătuit de o varietate de genuri și specii, dintre care, un loc
important este ocupat de poemele didactice, epistole, memorii și însemnări de călătorie. Totuși,
nu scade interesul pentru epigonism, văzut în continuare ca un nucleu declanșator de inspirație
pentru tinerii scriitori. Romantismul Biedermeier apare în spațiul german ca urmare a unei
neclarități produse între două perpective diferite asupra unei periodizări cât mai exacte a
romantismului. Astfel, remarcăm existența în spațiul german a două direcții principale: una de
tip tradițional care dorea împărțirea romantismului în două etape și cealaltă care avea în centrul
său figura lui Goethe. Ulterior, în jurul anilor 30, apare în mediul literar o polemică legată de
identificarea unei serii de trăsături comune pe care operele literare din prima jumătate a
secolului al XIX-lea le îndeplineau. Se remarcă printre acestea, în primul rând absența pasiunii
și intensitatea cu care se manifesta pe de altă parte sentimentul de mulțumire. Sunt desigur
fenomene remarcate în plan tematic. Manifestările din planul artistic (artele plastice și
decorative îndeosebi) au fost primele care, la începutul secolului al XX-lea, erau descrise ca
făcând parte din curentul „Biedemeir”. La scurt timp, termenul a fost preluat și în literatură. Un
aport extraordinar la decodificarea acestor mișcări l-au avut cele trei volume scrise de Friedrich
Sengle în legătură cu romantismul Biedermeier, conform căruia romantismul târziu nu ar trebui
perceput ca fiind un curent izolat.
Interesul față de literatură crește. După 1820 ne confruntăm cu apariția unui număr
impresionant de publicații și, respectiv, de cititori. Numărul de titluri publicare aproape că se
triplează în comparație cu perioada anterioară. În centrul atenției pare a fi nu doar melancolia
încurajată de amintirile unui trecut glorios ci și influența pe care o are asupra scrisului
exacerbarea stărilor sufletești. Se vorbește despre o anumită suferință devenită cronică, stare
produsă de cele mai multe ori de imaginație. Tot un loc important îl ocupă și călătoriile,
aventura devenind ea însăși o stare de spirit. Încă persistă ideea care stabilește că mentalitatea
clasei sociale de mijloc este cel mai bine reprezentată în această epocă. Personalitatea umană,
modelată de lumea exterioară indiferent de natura sa, reală sau imaginară, rămâne un pilon
important pentru modul de concepere al literaturii așa cum întâlnim și în anii anteriori, însă

dispar acele personalități marcante, fiind înlocuite de indivizi conturați de capricii și uneori
ambiții. Interiorizarea este procesul prin care ne întâlnim cu posibile soluții venite desigur
dintr-o anume înțelepciune a vremii. Individul își este sieși un lăcaș destinat refugiului, loc
trasformat ulterior în plan al dezvoltării unui nucleu de revoltă. Libertatea devine obsedantă
pentru actanții care își caută neîncetat autonomia. Nu doar realitatea se confruntă cu idealul, ci
și schimbarea care marchează caracterele prezente în literatură cu tiparele deja consacrate. Se
remarcă împletirea dintre incertitudine și nevoia extraordinară de găsire a unui echilibru pentru
aflarea celor mai bune soluții.