INTERFERENȚELE DINTRE NORMA LINGVISTICĂ ȘI NORMA [619670]

Cristinel Sava
INTERFERENȚELE DINTRE NORMA LINGVISTICĂ ȘI NORMA
LITERARĂ. STUDIU DE CAZ: ACORDUL ÎN NUMĂR AL SUBIECTULUI
EXPRIMAT PRINTR-O SINTAGMĂ BINOMINALĂ CANTITATIVĂ*
1. Obiectivul articolului de față este acela de a realiza o privi re de ansamblu
asupra modului în care norma lingvistică și norma literară se i nfluențează reciproc
în timp. În acest scop, am ales situația acordului în număr al subiectului exprimat
printr-o sintagmă binominală cantitativă, pe care îl vom urmări în diacronie, atât
din perspectiva realizării sale în texte, cât și din perspectiv a normării sale în
lucrările cu caracter normativ sau în studiile dedicate acestei probleme. După o
scurtă definire a termenilor, vom prezenta mai întâi situația a cordului în texte
(pentru limba română veche) sau în uzul curent, pe baza statist icilor făcute recent
(Croitor 2006; 2012), iar apoi vom urmări evoluția normei liter are care privește
acest tip de acord, pentru ca la final să desprindem concluzii privind interferențele
dintre uz și normă. Între cele două este de fapt o condiționare reciprocă: norma
influențează în mare măsură uzul lingvistic (mai ales că dezaco rdul este sesizat de
cei care cunosc norma și persoanele care nu vorbesc corect sunt ridiculizate), dar și
uzul influențează norma, lingviștii apelând întotdeauna la vari antele scrisă și
vorbită ale limbii pentru a-și verifica teoriile.
2. Norma lingvistică (numită de Ion Coteanu și normă intrinsecă [apud Gheție
1982: 32]) are un caracter natural și abstract, fiind echivalat ă cu structura limbii
(Gheție 1982: 32). Norma literară (sau academică , în terminologia lui Coteanu
[apud Gheție 1982: 32]) este, în schimb, „expresia convențional ă, în genere coerentă,
a unui anumit uz lingvistic (dominant), impusă, cu o forță coer citivă mai mare sau
mai mică, persoanelor aparținând unei anumite comunități (cultu rale)” (Gheție
1982: 36). Ambele au în comun caracterul lor istoric, adică var iabilitatea lor în
timp, dar, desigur, cel puțin în cazul normei literare, modific area acesteia se realizează
lent, cel mai adesea ca urmare a presiunii exercitate de norma lingvistică (Gheție
1982: 32). Articolul nostru demonstrează însă că și norma lingv istică se modifică
sub influența coercitivă a normei literare.

* Îi datorez dlui prof. Gheorghe Chivu inițierea în tainele alfa betului chirilic, dumnealui fiind
cel care, atunci când mi-am manifestat interesul pentru limba v eche, mi-a pus în mână câteva
facsimile pe care să învăț și să exersez transliterarea alfabet ului chirilic. De asemenea, îi datorez și
sinteza de față, elaborată într-o formă inițială în cadrul unui curs al domniei sale la care am participat
în perioada studiilor doctorale.
LR, LXVI, nr. 3, p. 415–428, București, 2017 Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 2 416
Sintagmele binominale cantitative sunt acele sintagme formate din două
nominale care alcătuiesc o unitate referențială, având un singu r referent; primul
nominal (N1) are o valoare cantitativă, iar al doilea nominal ( N2) are o valoare
referențială, denumind entitatea cuantificată de primul nominal (Croitor 2012: 119).
Din această categorie a sintagmelor binominale cantitative ne i nteresează sintagmele
binominale în care N2 este un substantiv la plural, iar N1 este un cuantificator
partitiv de tipul sfert, jumătate , parte , majoritate (un sfert/o jumătate/parte din/
dintre , majoritatea +/– nominal în genitiv ) în cadrul unei structuri partitive sau un
substantiv colectiv ( mulțime , grup, grămadă etc.) ori cuantificator ( număr , pereche ,
serie ) în cadrul sintagmelor pseudopartitive (de tipul N1 de N2). Aparenta abatere
de la regulile acordului gramatical în cazul acestor structuri a fost observată de la
primele gramatici românești care s-au scris, renumiți lingviști încercând mai apoi
să stabilească niște reguli sau măcar niște tendințe de acord.
Acordul este manifestarea relației sintactice dintre două cuvinte, con stând în
repetarea informației gramatical e de la un cuvânt la celălalt ( GALR, II: 352).
Termenii implicați în această r elație sunt un substantiv și un adjectiv sau un verb.
Adjectivul sau verbul repetă in formațiile gramaticale ale subst antivului: gen, număr
și caz (adjectivul), număr și persoană (verbul) (pentru o discu ție mai amplă privind
mecanismele acordului și diversele ipoteze care caută să le exp l i c e , a s e v e d e a
Croitor 2012: 19–47).
Structurile menționate mai sus pun probleme din acest punct de vedere
datorită trăsăturilor semantice inerente ale substantivului N1, care, denumind un
ansamblu de obiecte organizate într-un tot unitar, prezintă în matricea lui semantică
trăsătura [+ Pluralitate], în schimb afixal exprimă trăsătura [ + Unicitate], de unde și
oscilația în ce privește acordul verbului-predicat la singular sau plural în funcție de
trăsătura care primează într-un anumit context.
3. Norma lingvistică pare destul de constantă în timp: vorbitorii preferă acordul
cu N2, acesta fiind perceput drept subiect al verbului, în timp ce N1 este considerat
doar un cuantificator.
3.1. Pentru limba română veche (secolele al XVI-lea – al XVIII-lea sau, mai
precis, 1532–1780), acordul subi ectului cu predicatul în cadrul unor astfel de structuri
este descris în mai multe lucrări generale (Gheție 1997, Avram 2007, Frâncu
2009), dar și în studii dedicate acestei teme (Carabulea 1965). Alte lucrări vorbesc
doar despre cazurile în care substantivele colective apar în pr opoziție la singular
fără să intre într-o sintagmă binominală (Densusianu 1938, Rose tti 1986, Tratatul
de istorie a limbii române [manuscris], apud Croitor 2012: 94). Constatările cerce-
tătorilor sunt că, atunci când subiectul este exprimat printr-o sintagmă binominală
cantitativă, predicatul se acordă întotdeauna la plural cu cel de-al doilea substantiv
(toate exemplele sunt preluate din Carabulea 1965, repetate și în Avram 2007: 62):
(1) Printru el toată mulțimea iudeilor supărară-me .
(2) Și iaca săriră toată turma de po rci de pre țărmure în mare și m uriră. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

3 Interferențele dintre norma lingvistică și norma literară 417
Rar verbul apare și la singular, dar se explică prin folosirea lui a fi cu sensul
existențial:
(3) Că este mulțime de oameni în țara lui.
Situația este identică și atunci când al doilea substantiv lips ește, fiind subînțeles:
(4) Și să mirară mulțimea.
Iar pentru secolele al XVI-lea și al XVII-lea, se întâlnește și situația în care
acordul verbului-predicat se face adesea la plural cu un substa ntiv colectiv care nu
are o determinare substantivală la plural nici măcar subînțelea să (Carabulea 1965,
Densusianu 1938: 393–394, Rosetti 1986: 516, Avram 2007: 62):
(5) Nărodul văzură Hristos în codru suind .
(6) Sfatul, cunoscând pre Ștefan Vodă că-i mai de folos țării, poft iră pre crai
să-l lase în pace.
Constatăm, așadar, că în limba veche acordul verbului se făcea numai cu N2,
chiar în condițiile în care N1 era articulat cu articol hotărât și determinat de un
adjectiv pronominal, ceea ce ar fi trebuit să schimbe raporturi le sintactice și să îl
aducă în poziție de centru de g rup, atrăgând astfel acordul ver bului cu el.1
3.2. Dacă pentru limba veche, descrierile uzului lingvistic abundă, p e n t r u
limba modernă avem mai puține surse. Astfel, putem deduce întru câtva norma
lingvistică din exemplele inventariate în diverse lucrări, cu c aracter mai mult sau
mai puțin normativ. Spre deosebir e de limba veche, unde norma l ingvistică pre-
supunea acord la plural, începând cu secolul al XIX-lea suntem puși deja în fața
oscilației vorbitorilor în astfel de situații.
3.2.1. În secolul al XIX-lea, apar acordurile la singular cu primul no minal
dintr-o sintagmă binominală cantitativă, după cum reiese din gr amatica lui Ion
Heliade Rădulescu. El clasifica substantivele în materiale (con crete) și ideale
(abstracte), iar pe cele materiale le subîmpărțea în comune, pr oprii și colective
(coprinzătoare), care „arată o a dunare au o culegere de mai mul te lucruri” (Eliad
1828: 10). În ce privește acordul acestor substantive cu verbul -predicat, norma
literară, care este în același timp și o descriere a normei lin gvistice, era foarte laxă:
„Jumătate , a treia parte , …, a mai multă parte , a mai mare parte , o mulțime , o
câtățime , când vor avea după sine un partitiv la înmulțit [plural], ver bul atunci se
pune iarăși după voie sau după cum vine mai bine; cum: o jumătate din oameni
sânt sau este ” (Eliad 1828: 85).
Pe lângă pasajul de mai sus, SILR mai aduce ca argument în spri jinul varia-
bilității acordului în secolul al XIX-lea, și în același timp c a ilustrare a acordului la
plural, faptul că acordul semantic „poate fi găsit, spre sfârși tul secolului, chiar în
scrisul unui filolog: «În zilele noastre sunt o mulțime , care scriind cu litere latine,
nu deosebesc cele două vocale» (Lambrior)” (Rodica Zafiu, în SI LR, 309).

1 Cf. GALR, II: 355: „Prezența articolului hotărât sau a unui ad junct adjectival întărește
statutul centrului: Mulțimea a părăsit piața .” Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 4 418
3.2.2. Trecând în secolul al XX-lea, Iorgu Iordan publică, în 1943, Limba
română actuală. O gramatică a „greșelilor” , o lucrare „deschizătoare de drum”,
cum o numește Valeria Guțu Romalo (2002: 13). Pe lângă norma li terară pe care
încearcă să o precizeze, din exprimarea lui înțelegem că, pentr u astfel de cazuri, el
nu stabilește o regulă clară și că limba oscila în alegerea sub stantivului cu care să
se facă acordul, iar exemplele inventariate de el ilustrează ac est lucru: grosul
minorităților sunt într-o sărăcie ; o parte din locuitori ședea ; din acest moment
începe o serie de mișcări ; marea majoritate a revistelor este sub nivelul ; au venit
toată familia ; mai mult de jumătate din locuri rămâne goală (Iordan 1943: 413–414).
În cazul unora din exemplele de m ai sus preferința vorbitorilor spre sfârșitul secolului
s-a schimbat în favoarea acordului la plural (vezi infra 3.2.7. ).
3.2.3. Într-o lucrare ulterioară, acelaș i Iorgu Iordan identifică și t endința limbii,
care i „se pare că se conformează structurii gramaticale, așa c um o cunoaștem din
evoluția ei de veacuri” (Iordan 1956: 573), de a prefera acordu l la plural.
3.2.4. Al. Graur, în Tendințele actuale ale limbii române identifică și el
preferința vorbitorilor pentru acordul la plural în structurile binominale cantitative,
substantivul colectiv sau partitiv din componența lor „fiind si mțit ca un numeral”
(Graur 1968: 342).
3.2.5. În 1981, apare o lucrare monografică ce tratează problema acor dului în
general – Acordul în limba română , de Gligor Gruiță. Preferința vorbitorilor, constată
Gruiță, este pentru acordul la plural.
3.2.6. Mioara Avram, în Gramatica pentru toți (1997), reia o distincție pe
care o făcuse Gruiță între diver sele colective, opunând substan tive de tipul echipaj ,
familie , grup (care impun acord la singular) unor substantive ca mulțime , majoritate ,
parte , jumătate , care exprimă o cantitate și acceptă atât acord la singular, c ât și la
plural. Ea consideră că acordul după înțeles (la plural) este t olerat atunci când
colectivul apare nedeterminat: „se preferă Majoritatea a venit , dar se admite și
Majoritatea au venit ” (Avram 1997: 338). Însă ea identifică și o tendință, și anume
că, atunci când colectivul este determinat de substantiv la plu ral, „acordul după
înțeles, combinat de astă dată cu acordul prin atracție, se răs pândește tot mai mult,
având perspectiva să devină chia r normă” (Avram 1997: 338). De aici deducem că,
cel puțin în a doua jumătate a secolului al XX-lea, acordul la plural a avut o
perioadă de declin, sub influe nța probabilă a normei literare i mpuse de lucrările
normative începând cu jumătatea se colului, care includeau acord ul după înțeles în
categoria abaterilor de la regula acordului. Însă, după această perioadă de extindere
a acordului la singular, norma lingvistică tinde să se replieze și să revină la varianta
de acord consolidată în cursul secolelor.
3.2.7. În 2006, Blanca Croitor întreprinde o cercetare statistică2, cu ajutorul
unui motor de căutare pe intern et, asupra acordului sintagmelor binominale cantitative.

2 Cercetarea este r eluată ca anexă în Croitor 2012: 168–174. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

5 Interferențele dintre norma lingvistică și norma literară 419
A ținut cont de poziția față de verb, sensul de cuantificator n edefinit al lui N1,
intercalarea altor componente ale enunțului între sintagma resp ectivă și verb, elipsa
N2 și prezența unor determinanți ai N1 (Croitor 2006: 68).
Pentru fiecare sintagmă colectivă a selectat primele 30 de enun țuri în contexte
relevante, de pe site-uri diverse, de la site-uri ale unor publ icații sau instituții până
la forumuri, unde predomină limbajul colocvial, adunând în tota l 400 de exemple.
Concluziile cercetării sunt următoarele:
• Substantivele cuantif icatoare nedefinite ( serie, mulțime , grămadă , majoritate ,
număr , grup, jumătate , parte , procent ), în tiparul cu articol nedefinit sau cu numeral,
nu impun acordul sau îl impun în foarte puține exemple, verbul- predicat acordându-se
cu nominalul cuantificat din sintagmele binominale, cu excepția substantivului
pereche , care impune acordul verbului-predicat.
• Prezența articolului hotărât la N1 atrage acordul verbului cu a cesta ( mulțimea ,
grupul ).
• Prezența unui adjectiv calificativ pe lângă N1 nu afectează înt r-o mare
măsură acordul semantic. (Croitor 2006: 72–73; Croitor 2012: 17 4)
3.3. În concluzie, norma lingvistică a rămas în cea mai mare parte n eschim-
bată, fidelă acordului la plural în cazul sintagmelor binominal e cantitative. Acordul
la plural a fost și mai extins decât în limba română modernă de oarece în limba
veche se puteau întâlni astfel de situații și în cazul unor sub stantive colective care
nu admit o determinare la plural.3 Începând cu secolul al XIX-lea, apar și primele
acorduri la singular, preferința vorbitorilor oscilând între ce le două tipuri de acord.
În secolul al XX-lea, oscilația acordului se amplifică, iar exe mplele din limba
veche cu acord la plural în cazul substantivelor colective fără o d e t e r m i n a r e l a
plural sunt simțite din ce în ce mai mult ca greșite (Andra Vas ilescu, în SILR, 739).
4. În ce privește norma literară, aceasta se cristalizează treptat , de la o primă
fază în care gramaticile nu emit nicio judecată de valoare priv ind corectitudinea sau
incorectitudinea acordului la plural la fazele ulterioare, în c are acordul la plural în
cazul unui subiect exprimat printr-o sintagmă binominală cantit ativă este inclus în
categoria abaterilor de la regula acordului gramatical , caz în care avem deja o
judecată de valoare. Însuși numele acestui tip de acord – acord după înțeles – lasă
să se înțeleagă că nu este vorba de un acord care respectă regu lile gramaticale.
4.1. Unele dintre cele mai importante gramatici (gramaticile lui Mac arie,
Budai-Deleanu, Diaconovici-Loga, Klein și Șincai, Văcărescu sau Tempea) din
secolele al XVIII-lea și al XIX-lea nu amintesc nimic de acordu l substantivelor
colective, fie în sintagme bi nonimale cantitative, fie folosite singure.

3 Se pare că acordul la plural era o trăsătură a latinei vorbite , care s-a extins tot mai mult și a
pătruns și în limbile romanice (ILR, I: 281–282; Graur 1937: 76 ); cf. Frâncu 2009: 164, care atribuie
frecvența deosebită a acordului la plural în unele traduceri mo delelor străine (în sp ecial slavone) după
care s-a făcut traducerea, dar conchide că această influență st răină nu face decât să întărească o
trăsătură specifică limbii române vorbite, expli cabilă prin fac tori interni. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 6 420
4.2. Gramatica lui Eustatievici Brașoveanul notează că norma este ca subs-
tantivele colective să se acorde la plural: „numele cele însemn ătoare mulțime des
să împreunează cu graiul cel înm ulțitori” (Eustatievici Brașove anul 1969 [1757]:
100 [153]), însă exemplul dat nu este concludent.
4.3. Ion Heliade Rădulescu, după cum am văzut, prezintă o normă per misivă:
„verbul atunci se pune iarăși după voie sau după cum vine mai b ine; cum:
o jumătate din oameni sânt sau este ” (Eliad 1828: 85).
4.4. Gramatica română a lui A. Lambrior (1892) nu amintește nimic de acordul
substantivelor colective, în schimb conține o observație intere santă. El împarte
substantivele colective în două: generale și partitive. „Un col ectiv este general c â n d
exprimă totalitatea indivizilor ce intră în acea grupă. Atunci colectivul e articulat:
mulțimea , adunarea , țara, prostimea . Un colectiv e partitiv când nu e exprimată
decât o parte din totalitatea indi vizilor din grupă. Atunci col ectivul e precedat de o,
un, niște: Un stânjen de lemne , o mulțime de copii ” (p. 67). Constatarea lui Lambrior se
traduce în faptul că, atunci când este articulat hotărât, subst antivul colectiv își
întărește trăsătura [+ Unicitate], pe când, atunci când este ar ticulat nehotărât, capătă
sens de cuantificator, exprimând „cantitatea”. Iar această dist incție pe care o face
Lambrior are reflexe în plan sintactic, numai că autorul nu a m ers mai departe cu
constatările.
4.5. Hariton Tiktin prezintă o normă literară care înclină spre aco rdul la plural. El
spune că, atunci când subiectul este exprimat printr-un substan tiv colectiv determinat
de un substantiv la plural, chiar și în situațiile în care aces t al doilea substantiv este
subînțeles, „predicatul se pune de regulă la plural” (Tiktin 18 95: 27). Tiktin mai
intuiește un lucru, pe care Valeria Guțu Romalo (2002) îl demon strează, și anume
echivalența dintre anumite substantive colective și adjective d e tip numeral: mulțime de
iepuri = mulți iepuri ; o seamă de soldați = câțiva soldați .
4.6. Aceeași preferință pentru plural a normei literare este prezent ă și, doi ani
mai târziu, în gramatica lui Philippide: „Substantive colective , precum grămadă ,
mulțime , urmate de complimente plurale, ori și fără complimente, cer d e obiceiu
pluralul: o mulțime de oameni au venit or i c hi a r o mulțime au venit ” (Philippide
1897: 379–380).
4.7. Calistrat Șotropa și Valeriu Grecu, în Gramatica limbii române (1931),
nuanțează norma anterioară, afirmând că „predicatul verbal și v erbul auxiliar de la
predicatul nominal, care, pe lângă subiectul gramatical, are și un subiect logic, se
poate acorda cu acesta, uneori chiar mai bine decât cu cel gram atical: Se vedeau o
mulțime de filigene ” (Șotropa, Grecu 1931: 226).
4.8. Primul cercetător care publică un articol dedicat exclusiv acor dului după
înțeles este Al. Graur, în 1937, în revista „Viața românească”. El este și primul care
stabilește o normă și nu se mulțumește doar să descrie starea d e lucruri: „Când
colectivul este considerat ca adevăratul subiect, predicatul se acordă cu el, iar când
colectivul face oarecum figură de numeral pe lângă substantivul respectiv, atunci Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

7 Interferențele dintre norma lingvistică și norma literară 421
acordul predicatului se face cu acesta” (Graur 1937: 76). El ma i precizează că,
atunci când substantivul colectiv este articulat hotărât, nu po ate avea valoare de
numeral, deci este adevăratul subiect al verbului, și aduce în discuție și situația
când subiectul este postpus, caz în care întâlnim un acord prin atracție al verbului
cu substantivul cel mai apropiat, și anume substantivul colecti v. Aceleași reguli
sunt reluate în Dimitrescu 1949.
4.9. În lucrarea sa din 1943, Iorgu Iordan precizează că, atunci când sunt
singure, substantivele colective cer un predicat la singular, i ar atunci când sunt
determinate de un substantiv la plural, care „precizează până l a maximum sensul
lor «pluralic»”, „teoretic, ar trebui să avem pretutindeni pred icatul la plural” (Iordan
1943: 413).
4.10. Petre Alexandrescu (1954) consideră că, atunci când este prezen t și al
doilea substantiv, acordul se face cu acesta, colectivul având rolul unui numeral
nedefinit. El identifică și trei tipuri de greșeli indiscutabil e: (1) acordul la plural cu
al doilea substantiv atunci când acesta este subînțeles: O seamă năvăliră peste
dânșii ; (2) acordul la plural cu substantivul colectiv care nu admite un determinant
substantival: Vreo câțiva, copleșind mult pământul, s-au făcut stăpâni, vând și
cumpără între dânșii, iar sărăcimea pătimesc ;4 (3) acordul la plural cu un colectiv
la singular, atunci când între substantivul colectiv și verb su nt intercalate alte
cuvinte: Iară oastea văzând că au căzut cel mai mare al lor, întinseră f uga.5
4.11. Iorgu Iordan scrie, în 1956, o lucrare normativă – Limba română con-
temporană . Poziția pe care o adoptă este ac eeași din Iordan 1943, cu o o arecare
rafinare a regulii și indicarea mai clară a unor tendințe și pr eferințe ale limbii: „Se
poate spune că predicatul capătă formă de singular ori de câte ori subiectul nu este
determinat de un substantiv la plural […] Dacă subiectul este î nsoțit de un
substantiv la plural care îndeplinește pe lângă el funcțiunea d e atribut, predicatul
stă când la singular, când la plural, fără să putem stabili o r egulă, fie și aproximativ
generală” (Iordan 1956: 573). În ce privește interpretarea subs tantivului colectiv, el
amintește că acele substantive colective „care cer, obișnuit, u n predicat la plural
sunt simțite și de aceea tratate ca niște numerale” (Iordan 195 6: 574).
4.12. În același an în care Iordan publică Limba română contemporană , apare
prima ediție a Gramaticii Academiei; vom face însă referire la ediția a II-a,
revizuită și adăugită. Fiind o lucrare cu caracter normativ, Gramatica încearcă să
traseze reguli pentru acordul predicatului cu un subiect exprim at printr-un
substantiv colectiv. Principiul care primează este cel al înțel esului: „În propozițiile
în care subiectul este exprimat printr-un substantiv la singula r cu sens colectiv
determinat printr-un alt substan tiv la plural care indică eleme ntele componente ale

4 Exemplul acesta este luat dintr-un document mai vechi publicat î n Monografia orașului
Ploiești , deci nu este unul din limba contemporană lui.
5 Nici acest exemplu nu aparține limbii contemporane lui, ci est e preluat dintr-un calendar
din 1814. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 8 422
colectivului, predicatul se acordă uneori cu substantivul deter minant la plural,
atunci când acesta, impunând ideea de pluralitate, este luat dr ept adevăratul subiect
al propoziției” (GA, II: 110). Regula este valabilă chiar și at unci când al doilea
substantiv este subînțeles. Este condamnat acordul verbului la plural cu un subiect
exprimat printr-un substantiv colectiv care nu are o determinar e la plural, nici
măcar subînțeleasă.
4.13. D. Crașoveanu, în 1969, aduce pentru prima dată în discuția pr ivind
această problemă acordul verbului la diateza pasivă sau a numel ui predicativ, care
nu se face doar în număr și persoană, ci și în gen, și este pri mul care pune sub
semnul întrebării includerea acordului la plural în categoria a baterilor de la regula
acordului.
El observă că „acordul după înțeles este cel mai frecvent și, u neori, singurul
admis tocmai în situațiile în care verbul-predicat apare la dia teza pasivă” (Crașoveanu
1969: 546):
(7) Vor fi examinate o serie de aspect e ale relațiilor bilaterale.
(8) Majoritatea au fost «intervievați» în parcul denumit acum «Hanu l Ancuței».
(9) Pentru aceasta au fost luate o serie de măsuri pe linie adminis trativă.
(10) O mare parte din apartamente sunt deja terminate.
(11) Majoritatea problemelor și sugest iilor prezentate de autor sunt judicioase.
Acordul la plural în aceste exemple „se impune a fi cel firesc” și – identi-
ficare a unei preferințe – tocmai de aceea și cel mai folosit.
Crașoveanu mai aduce și alte argumente care susțin ideea că, în cele mai
multe cazuri, acordul la plural c u substantivul ce determină co lectivul este cel corect:
(1) atunci când grupul colectiv + substantiv plural apare în po ziție de complement
indirect, colectivul se comportă ca un determinant de tip numer al: dau bomboane
la o mulțime de copii – dau bomboane la patru copii sau când, (2) aflându-se în
poziție de complement direct sau indirect, este reluat prin cli tic substantivul plural:
la o mulțime de studenți li s-a atras atenția .6 Prin urmare, spune el, „precizările de
mai sus ne fac să ne întrebăm, în concluzie, dacă e întru totul justificat să se
considere că acordul după înțeles constituie o abatere sau o ex cepție de la regulile
acordului – așa cum lasă să se înțeleagă Gramatica Academiei, u nde acest tip de
acord este discut at sub titlul: Excepții și abateri de la regulile acordului ” (Crașoveanu
1969: 549).
4.14. În 1978, Iorgu Iordan și Vladimir Robu vorbesc deja despre o n ormă
„care recomandă acordul la plural cu determinatul”. Totuși, ada ugă ei, „în practică
lucrurile nu se prezintă întotdeauna așa; acordul se face după cum consideră
vorbitorul numele colective” (Iordan, Robu 1978: 603). Se aplic ă același principiu:
când sunt considerate unitate, se face acord la singular, când vorbitorul distinge

6 Când însă colectivul este articu lat hotărât, situația se schim bă (dau bomboane mulțimii de
copii , mulțimii de studenți i s-a atras atenția ), un argument în plus pentru interpretări diferite ale
acestui grup în funcție de tipul de articulare. (n.n. – Cristin el Sava). Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

9 Interferențele dintre norma lingvistică și norma literară 423
elementele componente, se face acord la plural. Însă, deși auto rii vorbesc de o normă
ce recomandă acordul la plural, puțin mai jos afirmă că „acest raport sintactic nu s-
a constituit încă într-o normă, deoarece componentele sintagmei subiect + deter-
minant la plural sunt simțite mai mult sau mai puțin libere de diferiți vorbito ri, și
chiar de același vorbitor, în situații diferite” (Iordan, Robu 1978: 603).
4.15. În 1981, apare o lucrare monografică ce tratează problema acord ului în
general – Acordul în limba română , de Gligor Gruiță. Demersul lui este unul
structuralist, iar rezultatele sunt mai mult decât interesante. Cartea sa conține multe
observații profunde, care pot constitui o normă, ce-i drept cu destule subpuncte. În
primul rând, el distinge între colective complete (= substantive care, pe lângă trăsătura
[Pluralitate], conțin tematic o m arcă semantică în plus, indicâ nd elementele care
compun acea pluralitate [Gruiță 1981: 51]) și colective incomplete (= substantive
care conțin tematic numai semul [Pluralitate], neprecizându-se natura elementelor
care alcătuiesc această pluralitate [Gruiță 1981: 53]). Colecti ve complete: oaste ,
armată , norod , boierime , lume , studențime etc. Colective incomplete: grup ,
mulțime etc.
Ca reguli, el stabilește: a) Colectivele complete cer verb la singular.
7
b) Colectivele incomplete pot apărea în trei ipostaze: (1) ca subs tantive-
subiect ( O echipă de sportivi a fost invitată ) și se comportă ca orice alt substantiv
în ipostaza de subiect, (2) ca numerale-subiect (substantivul a l doilea este subînțeles:
O sumedenie sunt încă nerezolvate ) și impun persoana a III-a plural verbului-
predicat, și (3) ca numerale-atribut ( O serie de întrebări au fost puse în pauză ), caz
în care ies din sfera relațiilor de acord.
El mai sesizează că substantivele colective incomplete exprimă o idee
cantitativă, fiind resimțite în multe contexte ca numerale neho tărâte și echivalează
un exemplu ca: O mulțime de propuneri au fost făcute cu enunțul paralel: Douăzeci
și trei de propuneri au fost făcute . Problema este că nu în toate situațiile este
posibilă această interpretare, altfel problema acordului substa ntivelor colective ar fi
fost rezolvată.
Gruiță face o anchetă cu seturi de câte trei întrebări pentru f iecare colectiv
incomplet, exprimând cele trei valori pe care acesta le poate l ua; toate verbele sunt
puse la diateza pasivă. Acolo unde enunțurile au fost percepute ca negramaticale, li
s-a cerut respondenților (studenți la filologie) să facă modifi cări, astfel încât

7 El citează și câteva exemple din limba veche, în care colectiv ele complete se acordau la
plural: Nărodul auzind această be seadă rea, întristară-se. Începând cu secolul al XVIII-lea astfel de
exemple sunt tot mai rare, până dispar cu totul, deși Gramatica Academiei și chiar și Al. Graur, în
Gramatica azi , încă mai condamnau astfel de con strucții, cu toate că ele dis păruseră din uz. Dispariția
acestui tip de acord Gruiță o pune pe seama a două cauze: o int erpretare diferită a sensului acestor
substantive de către vorbitor sau slăbirea vreunei influențe st răine, citându-l în acest sens pe Ioan
Pătruț, Calques slaves et grecs en roumain , 1968, 235–243, care afir mă că acest acord ar fi o influență
slavă. Cf. însă ILR, I: 281 , unde se dă exemplul lat. gens, care admitea acord la plural. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 10 424
enunțurile să fie posibile. În urma modificărilor făcute, Gruiț ă a constat câteva
lucruri interesante, dintre care amintim câteva: (a) „prezența trăsăturii [– Abstract]
la elementele care compun ansamblul dă acestuia un caracter con cret și-l face mai
apt de a fi privit ca o unitate” (Gruiță 1981: 57); în timp ce trăsătura [+ Abstract]
exclude interpretarea colectivului ca substantiv-subiect (deci cu acord la singular),
trăsătura [– Abstract] permite ambele interpretări; (b) prin in serarea unor adjective
calificative ca determinante ale colectivelor valoarea substant ivală a colectivului
este consolidată, iar interpretarea lui ca substantiv-subiect d evine, în unele cazuri,
singura posibilă; (c) prin înlocuirea verbului-predicat cu un v erb care permite și o
citire de ansamblu, nu doar indi viduală, se ajunge în situația ca acordul la singular
să fie considerat corect; (d) prin inserarea unor adjective dem onstrative ca
determinante ale colectivului sau prin articularea colectivului cu articol definit,
toate colectivele (cu excepția lui seamă ) se substantivează, devenind centru de grup
și impunând acordul la singular (Gruiță 1981: 55–62).
Gruiță subliniază că substantivele partitive ( majoritate , rest, parte , treime ,
sfert etc.) sunt în primul rând numerale și de aceea acordul în cazu l lor se face la
plural. El face și câteva precizări legate de colectivul majoritate : „Fiind foarte des
utilizat în anumite contexte în car e are cam același conținut [ + Deputat], acest
cuvânt a ajuns un fel de colectiv cvasicomplet, care exprimă te matic nu numai
semul [Pluralitate], ci și pe acela de [Deputat], eventual [Mem bru], [Alegător], care
se cam suprapun din punctul de vedere al realității desemnate. Cu această
încărcătură semantică, el are statutul gramatical al unui colec tiv complet (predicat
la singular): Majoritatea republicană a votat contra. În lipsa trăsăturii menționate,
majoritate devine un colectiv incomplet, cu valență în primul rând de num eral.”
(Gruiță 1981: 64).
4.16. Noua Gramatică a Academiei (GALR) apărută în 2005 distinge, în
clasa substantivelor colective, între (1) substantive colective care își specifică
membrii (echivalentul colectivelor complete de la Gruiță), (2) substantive colective
care își specifică numărul ( pereche , duzină ) și (3) substantive colective care nu
își specifică nici membrii, nici numărul (aceste ultime două ca tegorii corespund
colectivelor incomplete de la Gruiță). În cazul colectivelor ca re își specifică membrii,
dacă nu au accepții speciale, metaforice, care le scot din acea stă categorie, acordul
este gramatical, la singular (lucru constatat și de Gruiță). Ce lelalte substantive
colective, în structura cu un adjunct substantival, permit ambe le tipuri de acord, în
funcție de interpretarea care li se dă: centru de grup (și atun ci impun acord la
singular) sau cuantificator (și atunci impun acord la plural).8 Articolul hotărât
întărește calitatea substantivală, articolul nehotărât o diminu ează în favoarea celei
de cuantificator. (GALR, I: 109–113).

8 Substantivul la plural – centru de grup nominal poate fi șters și locul lui poate fi luat de
nominalul colectiv; în acest caz, colectivul funcționează ca o proformă ce își procură referința
anaforic sau cataforic: (Dintre elevi) o mulțime mi-au răspuns. , O mulțime (de elevi) mi-au răspuns.
(GALR, II: 355) Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

11 Interferențele dintre norma lingvistică și norma literară 425
GALR consideră că, datorită hipercorectitudinii, vorbitorii opt ează de multe
ori pentru acordul gramatical, dar menționează că și varianta c u acordul după
înțeles sau prin atracție este foarte frecvent întâlnită (GALR, II: 355).
4.17. O altă monografie dedicată articolului este publicată în 2012 de Blanca
Croitor. În urma analizei extinse pe care o întreprinde, ajunge la concluzia că
„acordul sintagmelor pseudopartitive depinde de gradul de refer ențialitate al lui N1
și de tipul semantic de predicat ” (Croitor 2012: 160). Dintre c ele care ne interesează pe
noi, substantivele cel mai puțin referențiale sunt cele cardina le și cele cantitative
generice, iar substantivele cel mai puternic referențiale sunt cele partitive. Din
punctul ei de vedere, în cazul sintagmelor partitive acordul la plural se justifică atât
semantic, cât și formal. În cazul sintagmelor pseudopartitive, cel mai important
factor care decide tipul de acord este gradul de gramaticalizar e al substantivului
N1, care are în general rolul unei unități de măsură pentru ent itatea exprimată de
N2 (Croitor 2012: 330–331). Lucrarea Blancăi Croitor are meritu l de a stabili că, în
cazul sintagmelor binominale cantitative, acordul la plural nu este doar semantic, ci
și formal, gramatical, meritând să fie scos din categoria abate rilor.
4.18. În concluzie, norma literară s-a cristalizat destul de greu, c u fluctuații,
dar a devenit tot mai rigidă de-a lungul timpului, în special d in a doua jumătate a
secolului al XX-lea, incluzând treptat acordul la plural în caz ul sintagmelor bino-
minale cantitative în categoria abaterilor de acord. Chiar dacă „acordul prin atracție
este favorizat de anumite structuri sintactice: un grup de fani au luat scena cu
asalt , un set de principii au fost anunțate în ședința de luni , o parte a suporturilor
[sic!, probabil suporterilor ] au fost dezamăgiți ”, totuși „norma academică respinge
acest tip de acord” (Andra Vasilescu, în SILR, 738). Chiar dacă GALR consideră
că acordul gramatical este preferat de multe ori ca urmare a hi percorectitudinii,
acesta este inclus în continuare în categoria abaterilor de la regula acordului
(GALR, II: 353 ș.u.).
5. Articolul nostru a avut ca obiectiv identificarea influențelor reciproce între
norma lingvistică și norma literară. După cum am văzut, la început norma literară
era destul de laxă, reflectând oscilația care începuse să apară și în cadrul normei
lingvistice între acordul la plur al și inovația: acordul la sin gular. Cu trecerea timpului,
lucrările normative și diversele studii au încercat să reglemen teze acest aspect al
gramaticii, pentru a fi eliminate orice dubiu și orice zonă gri . Norma literară s-a
îndreptat tot mai mult spre aco rdul formal, gramatical, încadrâ nd acordul la plural,
mai adecvat semantic, în categoria abaterilor de la regula acor dului, deși majoritatea
autorilor indică cel de-al doilea tip de acord ca fiind prefera t de vorbitori, cu toate
că nu este corect din punct de vedere formal. Unii autori au co ndamnat acordul
după înțeles în anumite contexte. Alții, începând încă din prim a jumătate a
secolului trecut, au introdus dis tincția: când substantivul col ectiv este considerat un
tot unitar, acordul se face la singular; când accentul se pune pe membrii colecti-
vității, acordul se face la plu ral. Însă în ciuda acestei disti ncții care s-a făcut, confuzia Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 12 426
s-a păstrat, deoarece era dificil de diferențiat între situații le când accentul se punea
pe colectivitatea în ansamblu sau pe membrii colectivității, ia r vorbitorii, din teama
de a nu greși, au recurs la hipe rcorectitudine, la varianta „si gură” – acordul
gramatical – creându-se astfel, în mod artificial credem noi, o intensificare a
utilizării acordului așa-zis gramatical. Însă, după cum amintea și Iorgu Iordan,
structura gramaticală „așa cum o cunoaștem din evoluția ei de v eacuri” este croită
pe calapodul acordului la plural. Iar lucrul acesta este demons trat de faptul că, în
limba veche (Carabulea 1965), acordul se făcea numai la plural, iar, în limba
actuală (Croitor 2006; 2012), se preferă cu o pondere însemnată acordul la plural.
Prin urmare, având în vedere că limba și norma se influențează reciproc, putem
considera că perioada de după a nii ’40 ai secolului trecut până spre sfârșitul
secolului, când acordul la singu lar era utilizat mult mai frecv ent decât acum, prezintă o
„deviere” de la structura gramaticală a limbii române, deviere atrasă de o normă
impusă conștiinței vorbitorilor și așa destul de sensibile la p roblema acordului.
Astăzi, când cercetările au adus noi argumente în favoarea inte rpretării celui de-al
doilea substantiv ca centru de grup și condiționarea nu mai est e „în cazul în care
considerăm colectivul în ansamblu, atunci se face acord gramati cal, iar în cazul în
care considerăm membrii colectivității, atunci se face acord du pă înțeles” (deci de
la interpretarea colectivului la acord), ci „în cazul acordului gramatical, colectivul
este interpretat ca centru de grup, în cazul acordului după înț eles, substantivul la
plural este interpretat ca centru de grup” (deci de la tipul de acord la interpretarea
colectivului), vorbitorii sunt mai relaxați din acest punct de vedere, și atunci limba
tinde spre structura ei mai veche.
BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu 1954 = Petre Alexandrescu, „Despre acordul predica tului cu subiectul”, în Limba
română , III, nr. 3, 1954, pp. 22–26.
Avram 1997 = Mioara Avram, Gramatica pentru toți , ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Humanitas, B ucurești, 1997.
Avram 2007 = Mioara Avram (coord.), Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea – a l
XVIII-lea , Editura Academiei Ro mâne, București, 2007.
Breban 1973 = Vasile Breban (coord.), Limba română corectă. Probleme de ortografie,
gramatică, lexic , Editura Științifică, București, 1973.
Carabulea 1965 = Elena Carabulea, „Acordul după înțeles și prin atracție în limba română
veche”, în Limba română , XIV, nr. 5, 1965, pp. 593–608.
Crașoveanu, 1969 = D. Crașovea nu, „Extinderea acordului după în țeles”, în Limba română ,
XVIII, nr. 6, 1969, pp. 545–549.
Croitor 2006 = Blanca Croitor, „Acordul predicatului cu subiect ul realizat printr-o sintagm ă
colectivă sau partitivă (date statistice)”, în Gabriela Pană Di ndelegan
(coord.), Limba română – aspecte sincronice și diacronice. Actele celui de
al 5-lea colocviu al Catedrei de limba română (8–9 decembrie 20 05),
Editura Universității din Bucure ști, București, 2006, pp. 67–74 .
Croitor 2012 = Blanca Croitor, Acordul în limba română , Editura Universității di n
București, București, 2012. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

13 Interferențele dintre norma lingvistică și norma literară 427
Densusianu 1938 = Ovid Densusianu, Histoire de la langue roumaine. Tome II. Le seizième
siècle , Librairie Ernest Leroux, Paris, 1938.
Dimitrescu 1949 = Florica Dimitres cu, „Acordul după înțeles”, î n Cum vorbim: revistă pentru
studiul și explicarea limbii , I, nr. 7, 1949, pp. 18–22.
Eustatievici Brașoveanul 1969 [1757] = Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, Gramatica rumânească (1757). Prima
gramatică a limbii române , ediție, studiu introductiv și glosar de N.A. Ursu,
Editura Științifică, București, 1969.
Frâncu 2009 = Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521–1780) , Casa
Editorială Demiurg, Iași, 2009.
GA = Al. Graur (coord.), Gramatica limbii române , ediția a II-a revăzută și adăugită,
Editura Academiei Republicii Soc ialiste România , București, vol . II, 1966.
GALR = Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica limbii române , Editura Academiei
Române, București, vol. I, II, 2005.
Gheție 1982 = Ion Gheție, Introducere în studiul limbii române literare , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1982.
Gheție 1997 = Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532–
1780) , Editura Academiei Române, București, 1997.
Graur 1937 = Al. Graur, „Acordul după înțeles”, în Viața românească , XXIX, nr. 11,
1937, pp. 76–85.
Graur 1968 = Al. Graur, Tendințele actuale ale limbii române. Editura Științifică, București,
1968.
Graur 1973 = Al. Graur, Gramatica azi , Editura Academiei Republicii Socialiste România,
București, 1973.
Gruiță 1981 = Gligor Gruiță, Acordul în limba română , Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1981.
Guțu Romalo 2002 = Valeria Guțu R omalo, „Despre «acord»: reguli și abateri”, în Gabriela
Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale ,
Editura Universității din Bucure ști, București, 2002, pp. 11–29 .
Guțu Romalo 2008 = Valeria Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi ,
ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Humanitas, Bucure ști, 2008.
Eliad 1828 = I. Eliad, Gramatică românească , [Sibiu], 1828.
Hristea 1984 = Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română , ediția a treia revăzută
și din nou îmbogățită, Editura Albatros, București, 1984.
ILR = Al. Graur (redactor responsabil), Eugen Cizek, Gabriela C reția, I. Fischer,
Maria Iliescu, Liana Lupaș, Lil iana Macarie, Rodica Ocheșanu, T eodor
a
Popa-Tomescu, Elena Slave, Sorin Stati, Angela Vasiliu, Lucia W ald,
Istoria limbii române , vol. I: Limba latină , Editura Academiei Române,
București, 1969.
Iordan 1943 = Iorgu Iordan, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor” , Editur a
SOCEC & Co., București, 1943.
Iordan 1956 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană , Editura Ministerului Învăță-
mântului, București, 1956.
Iordan, Robu 1978 = Iorgu Iordan și Vladimir Robu, Limba română contemporană , Editura
Didactică și Pedagogi că, București, 1978.
Lambrior 1892 = A. Lambrior, Gramatica română. Fone tica și morfologia , editor Gh.
Ghibănescu, Editura Librăriei Isr. Kuppermann, Iași, 1892.
Philippide 1897 = Alexandru Philippide, Gramatică elementară a limbii române , Editura
Librăriei Isr. Kuppe rmann, Iași, 1897.
Rosetti 1986 = Al. Rosetti, Istoria limbii române. I. De la origini până la începutu l
secolului al XVII-lea , ediție definitivă, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986. Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei

Cristinel Sava 14 428
SILR = Gh. Chivu, Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu,
Irina Nicula (ed.), Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbi i
literare în secolele al XIX-lea și al XX-lea , Editura Academiei Române,
București, 2012.
Șotropa, Grecu 1931 = Calistrat Șotropa și Valeriu Grecu, Gramatica limbii române , ediția IX (I- a
în colaborare), Editura SOC EC & Co., București, 1931.
Tiktin 1895 = Hariton Tiktin, Gramatica română pentru învěțământul secundar. Teorie
și practică , partea II: Sintaxa , ediția a II-a prelucrată, editura autorului,
București, 1895.
THE INTERPLAY BETWEEN LINGUISTIC NORM AND LITERARY NORM. CASE S TUDY:
AGREEMENT IN NUMBER OF THE SUBJECT EXPRESSED BY
A QUANTITATIVE BINOMINAL PHRASE
(Abstract)
The article aims to describe the interplay between the linguist ic use and the literary/academic
norm regarding the agreement of the subject when expressed by a quantitative binominal phrase,
where the second nominal is a plural noun, and the first nomina l is a quantifying partitive noun
(quarter, half, part, majority ), a collective noun ( bunch, lot, group ), or a quantifier ( number, pair,
series ). The description is diachronic and follows both the linguisti c use as seen in Old Romanian
texts and various other studies f or the Modern Romanian and the formation of the academic norm
beginning from the first grammars of Romanian until the most re cent studies. The conclusion of our
research is that the linguisti c norm/use favours the agreement in the plural with the second nominal,
with a slight exception during the second half of the 20th century, when the agreement in the singular
gained momentum as a result of the literary norm becoming stric ter in this respect and accepting only
the formal agreement in the si ngular with the first nominal, re legating the agreement in the plural with
the second nominal (semantic agr eement) to the category of devi ations from the norm. However,
some older and latest studies indicate that the agreement in th e plural is correct not only on the
semantic level, but also on the formal level.
Cuvinte-cheie : acordul după înțeles, substantive colective, normă literară, no rmă lingvistică,
sintagme binominale cantitative.
Keywords : semantic agreement, collective nouns, lite rary norm, linguistic norm, qu antitative
binominal phrases.
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”,
al Academiei Române, București , Calea 13 Septembrie nr. 13 Provided by Diacronia.ro for IP 86.120.227.103 (2020-04-10 06:01:28 UTC)BDD-A27844 © 2017 Editura Academiei
Powered by TCPDF (www.tcpdf.org)