1 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROTECȚIA MEDIULUI Mediul înconjurător este o noțiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca știi nță, fiind… [619660]

1 CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROTECȚIA MEDIULUI

Mediul înconjurător este o noțiune fundamentală care stă la baza ecologiei ca știi nță, fiind
susceptibilă în raport cu necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente,
de reglementare juridică. Așa cum reiese din literatură, aceast ă noțiune nu este definită într-un mod
unitar, ambiguitatea termenului fiind consecința conotației dat e în diverse domenii – științele naturii,
arhitectură, urbanism, drept etc. Spre exemplu, ecologii văd ,, mediul” un ansamblu format din
comunitățile biologice și factorii abiotici (sau altfel spus an samblul de elemente și echilibre de forțe
concurente, de natură diversă, care condiționează viața unui gr up biologic. Sunt și definiții mai
cuprinzătoare, de exemplu – mediul înconjurător este ,,reprezen tat de mulțimea factorilor naturali și
artificiali, de ordin biologic, f izico-chimic și social, capabi li să influențeze direct sau indirect starea
componentelor abiotice și biotice ale biosferei”. Alte definiți i au în vedere elemente comune
precum: viața omului, calitatea vieții și ființa umană.
Mediul ca obiect de protecție jur idică trebuie însă analizat aș a cum diferite acte normative îl
definesc (legi naționale, reglem entări internaționale). In opin ia reprezentanților UE, mediul
înconjurător este definit ca fiind ,,ansamblul de elemente care în complexitatea relațiilor lor,
constituie cadrul, mijlocul și condițiile de viață ale omului, acelea care sunt ori cele ce nu sunt
resimțite”. Un element de noutate în această definiție este ace la că mediul este considerat un bun
care aparține întregii colectivități și, drept consecință, aces ta nu poate fi lăsat spre folosire la
întâmplare.
În legislația națională mediul este definit ca ,,ansamblul de condiții și elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice a le peisajului, toate straturile atmosferice,
toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile mat eriale și spirituale, calitatea vieții și
condițiile care pot influența bună starea și sănătatea omului”.
Calitatea mediului. Prin calitatea mediului se înțelege starea acestuia la un momen t dat,
rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale ș i funcționale, capabile să asigure o
ambianță satisfăcătoare necesităților multiple ale vieții omulu i.
Cunoașterea calității mediului i mplică cunoașterea și analizare a unui număr mare de aspecte.
De exemplu, referitor la calitatea aerului se fac aprecieri asu pra prezenței unor gaze, substanțe
solide, hidrocarburi, conținutul în unele elemente chimice, sub stanțe organice, anorganice, iar
exprimarea este în g/m3, mg/m3, %, prin indici de calitate și i ndice general de poluare. Cali tatea
apelor se exprimă prin gradul de impurificare cu diferite subst anțe, prin starea naturală a apelor
respective și prin indicatori chimici și biologici, iar calitat ea solurilor se apreciază după
contaminarea cu diferite substa nțe, producțiile obținute, dimin uarea producțiilor.
Pentru controlul calității mediului în literatura de specialita te se folosește termenul de

2 monitorizare a mediului. În conf ormitate cu Ordonanța de urgenț ă nr. 195/2005 prin monitorizarea
mediului se înțelege ,,suprave gherea, prognozarea, avertizarea și intervenția în vederea evaluării
sistematice a dinamicii caracte risticilor calitative ale elemen telor de mediu, în scopul cunoașterii
stării de calitate și a semnificației ecologice a acestora, a e voluției și implicațiilor sociale ale
schimbărilor produse, urmate de măsurile care se impun.
Poluarea mediului. Deteriorarea mediului presupune ,,alterarea caracteristicilor f izico-
chimice și structurale ale componentelor naturale și antropice ale mediului, reducerea diversității
sau productivității biologice a ecosistemelor naturale și antro pizate, afectarea mediului natural cu
efecte asupra calității vieții, cauzate, în principal, de polua rea apei, atmosferei și solului,
supraexploatarea resurselor, gos podărirea și valorificarea lor deficitară, ca și prin amenajarea
necorespunzătoare a teritoriului),,.
Prin poluant se înțelege ,,orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub
formă de vapori ori de energie , radiație electromagnetică, ioni zantă, termică, fonică sau vibrații
care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților a cestuia și al organismelor vii și aduce
daune bunurilor materiale, iar pol uarea reprezintă introducerea directă sau indirectă a unui poluant
care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității me diului, dăuna bunurilor materiale ori
cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în s c o p r e c r e a t i v s a u î n a l t e s c o p u r i
legitime.
Poluarea este o problemă a fiecărei țări, dar, în același timp, e s t e ș i o p r o b l e m ă
internațională datorită conseci nțelor social-economice pe care le poate produce (poluare
transfrontieră).
Protecția mediului. Ca noțiune, protecția mediului înconjurător a fost și este de c ele mai
multe ori asociată fenomenului de poluare, dar în realitate con ținutul acestei noțiuni este mult mai
cuprinzător. Protecția mediului are în vedere următoarele acțiu ni: gospodărirea rațională a
resurselor, evitarea dezechilibrelor prin conservarea naturii, evitarea poluării me diului precum,
reconstrucția ecologică a acestuia.
Măsurile de protecție a mediului trebuie să cuprindă ,,institui rea unei obligații, stabilirea
unor condiții speciale și stipular ea unor interdicții privind u tilizarea rațională a resurselor naturale,
prevenirea și combaterea poluării mediului și a efectelor dăună toare ale fenomenelor naturale
asupra elementelor sale componente. Toate aceste măsuri au un s igur scop și anume cel de
menținere a echilibrului ecologic în vederea asigurării unor co ndiții de viață și de muncă tot mai
bune generațiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă. Omul utilizează resursele naturale în vederea satisfacerii nevo ilor
sale strict biologice, dar și pentru crearea mijloacelor de tra nsformare a mediului în funcție de
dezvoltarea economico-socială. Pen tru a garanta dezvoltarea soc io-economică durabilă este necesar
să se asigure conservarea resurselor și a serviciilor produse d e acestea în limitele de toleranță a

3 componentelor sale –dezvoltare durabilă-.
Față de conținutul termenului de conservare este necesară disti ncția dintre ,,utilizare
durabilă” și ,,dezvoltare durabilă”, întrucât aceasta este real izată și în actele normative din domeniu.
Astfel, utilizarea durabilă pr esupune ,,utilizarea componentelo r diversității biologice într-un mod și
un ritm care să nu conducă la diminuarea pe termen lung a diver sității biologi ce, menținându-i
potențialul de a răspunde necesităților și aspirațiilor generaț iilor prezente și viitoare”. Potrivit
Ordonanței de urgență a Guvernul ui nr.195/2005 privind protecți a mediului, dezvoltarea durabilă
este dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, făr ă a compromite posibilitatea
generațiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Același act normativ prevede și principiile și
elementele strategice care stau la baza dezvoltării durabile. D intre acestea amintim: principiul
precauției în luarea deciziilor, p rincipiul prevenirii riscuril or ecologice și a producerii daunelor,
utilizarea durabilă a resurselor naturale; principiul preveniri i, reducerii și controlului integrat al
poluării prin utilizarea celor m ai bune tehnici disponibile pen tru activitățile care pot produce poluări
semnificative, principiul poluatorul plătește, participarea pub licului la luarea deciziilor privind
mediul etc.
Dauna ecologică, prejudiciu. Tot mai des în actele internaționale și naționale termenul de
prejudiciu este sinonim cu ,,da una ecologică”. În legislația n ațională (Ordonanța de urgență a
Guvernului nr. 195/2005) prin prejudiciu , se înțelege ,,efectul cuant ificabil în cost al daunelor
asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat pr in poluanți, activități dăunătoare ori
dezastre”. Dauna ecologic ă reprezintă ,,acea vătămare care aduce atingere ansamblului ele mentelor
unui sistem și care, datorită ca racterului său indirect și difu z, nu permite constituirea unui drept la
reparație”.
Referitor la stabilirea întinderii prejudiciului cauzat, nu sun t păreri contrare, acest lucru este
greu de realizat deoarece există multe necunoscute (în special legate de atribuirea valorii
economice).

FACTORII POLUANȚI ȘI TIPURI DE POLUARE
Factorii poluanți pot fi:
A. după originea (proveniența) lor: naturali; antropogeni;
B. după natura lor: fizici (particule solide, radiații ionizante, emisiuni masive d e energie,
zgomote etc.); chimici (derivați ai multor elemente chimice, diverse substanțe chimice de sinteză);
biologici (anumite spe cii de plante, animale și mai ales microo rganisme);
C. după starea de agregare: lichizi; gazoși; solizi;
D. după cum poluanții sunt sau nu neutralizați, în timp, sub ac țiunea
microorganismelor existente în mediu: poluanți biodegradabili; poluanți nebiodegradabili.
În funcție de această grupare a factorilor poluanți distingem m ai multe tipuri de poluare :

4 A. După originea poluanților:
 Poluare naturală – provocată de diverse cauze naturale: incendi i naturale; furtuni de
nisip și praf;
 vulcani activi; cutremure de pământ, ape subterane saline sau a cide; polenul
diverselor plante; dereglările m eteorologice; emisiuni masive d e energie.
 Poluare antropogenă – determinată de om ca rezultat al activită ților industriale,
agricole sau gospodărești: poluare industrială; poluare agricol ă; poluare menajeră.
B. După natura poluanților:
 Poluare fizică : – termică, foni că, luminoasă, radioactivă etc.
 Poluare chimică: cu derivați ai C, S, N, F, O, Cl etc.; cu deri vați ai metalelor grele
(Pb, Cr, Co etc.); cu mase plasti ce; cu pesticide; cu materii o rganice fermentescibile
etc.
 Poluare biologică: contaminarea microbiologică a mediilor inhal a t e , i n g e r a t e ș i a
solului; modificări ale bioceno zelor, invazii de specii vegetal e și animale.
 Poluarea ,,estetică” – prin degradarea peisajelor, ca urmare a urbanizării și
sistematizării eronate.
C. După starea de agregare a polua nților: a. Poluare cu lichide ; b. Poluare cu gaze și vapori;
c. Poluare cu substanțe solide.

EXPRIMAREA TOXICITĂȚII. Poluanții se caracterizează prin:
 limita de concentrație la care se face resimțit efectul poluant , ceea ce impune stabilirea,
prin metode biologice, fizico-chimice și biochimice complexe a concentrației maxime admise la un
moment dat (CMA (mg/kg, mg/m3, ppm.);
 grad de persistență. Persistența poluanților depinde de: reacti vitatea lor chimică (cu cât
sunt mai reactivi, cu atât persistența lor este mai mică); biod egradabilitatea lor; condițiile climatice
(majoritatea poluanților persistă mai mult în regiunile cu clim at rece decât în cele tropicale sau
ecuatoriale);
 influența reciprocă, manifesta tă în cazul prezenței simultane a mai multor poluanți prin
efecte de sinergism, antagonism sau anergism.
Organismele prezintă limite de toleranță diferite față de polua nți. Toxicitatea se manifestă
prin:
 efecte acute (efecte de scurtă durată) ce se exprimă prin: doză letală, concentrație letală (CL
– Indică ml/L sau g/L toxic în s oluție apoasă care poate provoc a moartea a 50% din efectivul
populației acvatice imersate după 24-96 ore), concentrația medi e admisă (CMA), timp letal (TL 50 –
timpul (exprimat în ore) în care toxicul, la o concentrație dat ă este letal pentru 50% din efectivul

5 unei populații imersate);
 efecte cronice-efecte pe o perioad ă lungă de timp, pe mai multe c i c l u r i d e v i a ț ă ; s u n t d e
regula ireversibile
Factorii de care depind e fectele toxice sunt:
 elemente poluante: toxicitate, con centrație, timpul de acțiune, etc.;
 componentele biocenozei și caracteristicile lor: speciile compo nente, numărul lor, vârstă,
sex, starea de sănătate etc.;
 condițiile în care ar e loc poluarea: tempe ratură, umiditate rel ativă, substanțe nutritive.

CAPITOLUL II. PROTECȚIA APELOR ȘI ECOSISTEMELOR ACVATICE
Ca factor ecologic, apa reprezint ă componentul esențial al mate riei vii (în mod curent 65-
80% din biomasă) participând la t oate procesele fiziologice și biochimice. Apa are o distribuție
diferită în timp și spațiu ceea ce creează condiții foarte dive rse. Dacă în emisfera nordică suprafața
oceanului este cu 54 milioane km2 mai mare decât cea a uscatului (1,53%), în emisfera sudică
aceasta depășește de 4,28 ori suprafața uscatului.
Conform datelor UNESCO, rezerva mondială de apă este de aproxim ativ 1.386 milioane
km3, din care peste 97% este apă sărată. Din totalul de apă dulce, peste 68% este blocată în gheață/
ghețari, iar 30% se găsește în subteran. Sursele de apă dulce d e suprafață (râurile și lacurile)
însumează 93.100 km3.
Apa contribuie la zonarea latitu dinală și altitudinală a vegeta ției și la împărțirea zonelor mari
în subzone. Cantitatea totală anuală de apă din precipitații de termină caracterul general al
ecosistemului astfel: o cantita te de 0-250 mm precipitații căzu tă anual caracterizează o zonă de
deșert, 250-750 mm – stepa, savana, 750-1250 mm – pădurile din zonele umede, >1250 mm –
pădurile ecuatoriale
Prin poluarea apelor se înțelege alterarea calităților fizice, chimice și biologice ale acesteia,
produsă direct sau indirect de activități umane sau de procesel e naturale care o fac improprie pentru
folosirea normală, în scopurile în care această folosire era po sibilă înainte de a interveni alterarea.
Având în vedere importanța apei ca resursă naturală este necesa ră aplicarea unui set de
măsuri specifice referitoare la protecția rezervelor de apă și a ecosistemelor acvatice. Acestea se
diferențiază în raport cu tipul resursei afectate, existând măs uri pentru protecția apelor de suprafață,
a apelor subterane, precum și a apelor marine și oceanice. Prot ecția apelor are ca obiect menținerea
și îmbunătățirea calității și pr oductivității biologice ale ace stora, în scopul ev itării unor efecte
negative asupra mediului, sănătății umane și bunurilor material e. De asemenea, conservarea,
protecția și îmbunătățirea calității apelor costiere și maritim e urmărește reducerea progresivă a
evacuărilor, emisiilor sau pierderilor de substanțe prioritare/ prioritar periculoas e în scopul atingerii
obiectivelor de calitate stipulate de diverse reglementări inte rnaționale și naționale.

6 Menținerea unui echilibru durabil în ceea ce privește diversele aspecte referitoare la apă
constituie obiectivul Directivei -cadru privind apa, adoptată în 2000. Aceasta pune bazele unei
politici moderne și holistice în domeniul apei pentru Uniunea E uropeană. Politica UE în domeniul
apei a abordat de asemenea anumiți factori care exercită presiu ni importante, cum ar fi: poluarea
datorită evacuării apelor urbane uzate, nutrienții proveniți di n agricultură, emisiile industriale și
evacuarea substanțelor periculoa se și anumite direcții neacoper ite până acum: apele subterane,
substanțele priorita re, evaluarea și gestio narea inundațiilor ș i strategia maritimă.
Acțiunile necesare pentru menținerea durabilă a acestei resurse vizează:
 realizarea unui complex de lucrări de amenajare a teritoriului;
 aplicarea reglementăr ilor privind calitatea apelor naturale și a efluenților;
 utilizarea într-o manieră integrată a cercetărilor științifice;
 sensibilizarea opiniei publice etc.

Clasificarea apelor supuse protecției
Din punct de vedere administrativ apele se clasifică astfel:
a. ape internaționale; sunt apele cu privire la care statul nos tru este riveran cu alte state, cele
care intră sau trec prin granițe le naționale, precum și cele cu privire la care interesele unor state
străine au fost recunoscute pri n tratate și convenții internați onale;
b. ape teritoriale (maritime interioare); sunt apele cuprinse î ntre porțiunea țărmului țării spre
larg, a căror întindere și delim itare este stabi lită prin legea națională;
c. ape naționale; sunt râurile, fluviile, canalele și lacurile navigabile interioare, precum și
apele râurilor si fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită prin
tratate și convenț ii internaționale.
După criteriul situăr ii obiective și destinației, apele se clas ifică astfel:
 resurse de apă dulce – apele de s uprafață și cele subterane;
 apa pentru populație – apa dulce necesară vieții și ambianței a șezărilor umane;
 apă potabilă – apă de suprafață sau subterană, care, natural sa u după tratare fizico-
chimică sau/și microbiologică, poate fi băută;
 apă uzată menajeră;
 apa pentru industrie;
 ape uzate industrial;
 apa pentru irigații – din sur sele de apă de suprafață;
 apa de desecare.
Stabilirea stării de calitate a diferitelor categorii de ape se face numai pe baza indicatorilor
de calitate corelați c u diferitele utilizări ale apei, din legi slația în vigoare.

7 Apele uzate. Compoziție și caracteristici
Apele uzate sunt ape evacuate dup ă utilizare din zone urbane, r urale, industriale, zone
agricole sau zootehnice, încărcate cu o mare cantitate de rezid uuri suspendate sau dizolvate. După
caracteristicile fizico chimice apele uzate sunt:
 ape cu conținut predominant de materii organice – cuprind apele menajere și unele ape
industriale (industria alimentară);
 ape cu conținut predominant de materii anorganice, în care se situează majoritatea apelor
industriale.
 ape orășenești, în care predomin ă fie substanțele organice, fie cele anorganice.
Compoziția apelor de suprafață dar și a celor reziduale se stab ilește prin analize de laborator
care determină cantitatea și starea materiilor în suspensie, az ot, grăsimi, cloruri etc., ajută la
urmărirea procesului de desc ompunere (prin determinarea CBO 5, pH, O 2 etc.) și stabilește prezența
și felul organismelor din apă. Analizele pentru stabilirea cara cteristicilor apelor uzate sunt necesare
pentru proiectarea stațiilor de epurare.
Dintre caracteristicile fi zice analizate enumerăm:
 Turbiditatea apelor uzate și a emisarilor;
 Culoarea apelor uzate proaspete este cenușiu deschis; prin fermentarea m ateriilor
organice din apă, culoarea apel or uzate devine mai închisă.
 Mirosul apelor uzate. Apele în curs de fermentare au miros, mai mult sa u mai puțin
pronunțat, de ouă clocite, în funcție de stadiul de fermentare în care se găsesc.
 Temperatura apelor uzate orășenești este, de obicei, cu 2 – 3°C mai ridicat ă decât cea a
apelor de alimentare.
Caracteristicile chimice determinate sunt:
 Oxigenul dizolvat (O 2) se găsește în cantități mici în apele uzate (1-2 mgf/dm3), numai
când sunt proaspete și după epurarea biologică. În funcție de g radul de poluare, apele de suprafață
conțin cantități mai mari sau m ai mici de oxige n. Pentru a pute a stabili gradul de poluare al unei ape
de suprafață, este important să cunoaștem conținutul de oxigen al acesteia.
 Consumul biochimic de oxigen (Biochemical oxigen demand=BOD) al apelor uzate sau al
emisarului, reprezintă cantitatea de oxigen consumată pentru de scompunerea biochimică, în condiții
aerobe, a materiilor solide organi ce totale, la temperatura și timpul standard – 20°C, respectiv, 5
zile; în acest caz, valoarea respectivă se notează cu CBO 5 – consumul biochimic de oxigen la 5 zile.
Acesta reprezintă gradul de impur ificare al apei uzate sau de s uprafață. Cu cât valoarea acestuia este
mai mare, cu atât apa este mai poluată.
Descompunerea biochimică a apelor uzate, respectiv consumul bio chimic de oxigen, se
produce în două faze:
 faza primar ă (a carbonului), în care oxigenul se consumă pentru oxidarea substanțelor

8 organice, care începe imediat și are, pentru apele uzate menaje re, o durată de 20 zile, la temperatura
de 200C. Se formează CO 2, care rămâne sub formă de gaz în soluție sau se degajă;
 faza secundar ă (a azotului ) în care oxigenul se consumă pentru transformarea
amoniacului în nitriți și apoi în nitrați; începe după cca. 10 zile și durează peste 100 zile.
 Consumul chimic de oxigen (CCO) stabilește indirect cantitatea de oxigen consumat
pentru oxidarea tuturor formelor de substanțe organice prezente în mediu (degradabile și
nedegradabile). Raportul CBO 5 /CCO reflectă gradul de biodeg radabilitate al unui efluent sau a l
unei ape reziduale. Pentru apele m enajere uzuale, raportul este apropiat de 0,6. Pragul de lipsă de
biodegradabilitate este atin s când acest raport este <0,2.
 Azotul total este alcătuit din am oniac liber, azot organi c, nitriți și nitr ați. Azotul organic și
amoniacul liber sunt luați ca indicatori ai substanțelor organi ce azotoase, prezente în apa uzată, iar
amoniacul albuminoidal ca indicator al azotului organic, care s e poate descompune. Amoniacul
liber este rezultatul descompuner ii bacteriene a substanțelor o rganice.
 Nitrații reprezintă cea mai stabilă formă a materiilor organice azotoas e și, în general,
prezența lor indică o apă stabilă din punct de vedere al transf ormării. In apa uzată proaspătă, nitriții
și nitrații sunt în concentrații mai mici (sub 1/1 mil.).
 Sulfurile sunt rezultatul descompunerii s ubstanțelor organice sau anorga nice și provin, de
cele mai multe ori, din apele uzate industriale.
 Acizii volatili indică progresul fermentării anaerobe a substanțelor organice. D i n a c e ș t i
acizi, prin fermentare, iau naștere CO 2 și CH 4.
 Grăsimile și uleiurile în cantități mari formează o peliculă pe suprafața apeI care po ate
împiedica aerarea, poate colmata filtrele biologice, inhiba pro cesele anaerobe din bazinele de
fermentare etc.
 Gazele cel mai des întâlnite la epurarea apelor sunt hidrogenul sulfur at, bioxidul de
carbon și metanul. Hidrogenul sulfurat indică o apă uzată ținut ă un timp mai îndelungat în condiții
anaerobe. Metanul și bioxidul de carbon sunt indicatori ai ferm entării anaerobe.
 Concentra ția de ioni de hidrogen (pH) este un indicator al mersului epurării; de el
depinde activitatea microorganism elor, precipitările chimice et c. Valoarea pH-ului trebuie să fie
înjur de 7.
 Potențialul de oxidoreducere (potențialul Redox, rH) furnizează informații asupra puterii
de oxidare, sau de reducere, a a pei sau nămolului, în scara Red ox.
 Putrescibilitatea este o caracteristică a apelor uzate care indică posibilitatea ca o apă să se
descompună mai repede sau mai încet.
Analizele bacteriologice se fac de obicei în paralel cu cele ch imice. Absența bacteriilor
dintr-o apă poate fi un indiciu clar al prezenței unor substanț e toxice. În procesul de stabilire a stării
ecologice sau a potențialului ecologic a ecosistemelor acvatice , naturale sau artificiale, evaluarea

9 elementelor biologice se face pe b aza listei de bioindicatori.
Forme de poluare a apelor
Poluarea apelor poa te fi de natură:
 organică: cu glucide, proteine, lipide. Răspunzătoare sunt fabricile de hârtie și celuloză,
abatoarele, industria alimentară, industria petrochimică și ind ustria chimică de sinteză, tăbăcăriile și
fabricile de textile. Poluanții d eversați în cursurile de apă a ntrenează, în urma degradării, un consum
suplimentar de oxigen în defavoarea organismelor din mediul acv atic. Importanța acestei poluări
într-un efluent se poate evalua prin cererea chimică de oxigen (CCO);
 anorganic ă: caracteristică industriei clor osodice, industriei petroliere d e extracție și
chimia de sinteză. Sărurile anorganice conduc la mărirea salini tății apei emisarului, iar unele pot
provoca creșterea durității. Apele cu duritate mare produc depu neri pe conducte, mărindu-le
rugozitatea și micșorându-le cap acitatea de transport; pot inte rfera cu vopselele din industria textilă,
înrăutățesc calitatea produselor în fabricile de zahăr, bere et c.; clorurile peste anumite limite fac apa
improprie pentru alimentări cu apă potabilă și industrială, pen tru irigații etc; metalele grele au
acțiune toxică asupra organismelo r acvatice; sărurile de azot ș i fosfor produc dezvoltarea rapidă a
algelor la suprafața apei etc.;
 biologică: poate rezulta din aglomerările urbane, zootehnie, abatoare și este caracterizată
de prezența microorganismelor patogene care găsesc condiții mai bune în apele calde, murdare,
stătătoare. Poluanții biologici pot fi primari (agenți biologic i introduși în apă odată cu apele
reziduale sau alte surse, neavând ca habitat normal acest mediu ) și secundari (organisme indigene
care se află în mod natural în apă și care se înmulțesc la un m oment dat devenind poluante). Prin
apă se pot transmite boli bacter iene (febra tifoidă, holera), b oli virotice (poliomelita, hepatita), boli
parazitare (giardiaza, tricomoniaza) și alte boli infecțioase a căror răspândire este legată de prezența
unor vectori cum sunt țânțarii (m alaria), musca tze-tze (boala somnului);
 termică: datorită apelor de răcire de l a centralele termice ce pot produ ce o creștere cu 5-180C
a temperaturii apei.
Ca urmare a încălzirii apelor are loc:
 creșterea producției primare ce favorizează fenomenul de eutrof izare și scăderea O 2 din apă;
 accelerarea parcurgerii ciclurilor vitale, schimbarea dimensiun ilor indivizilor și a structurii
pe vârste;
 schimbarea dimensiunilor populațiilor, prin creșterea sensibili tății organismelor la poluanții
din ape, neadaptarea viețuitoarelor acvatice cu sânge rece la t emperaturi ridicate (crustaceele,
planctonul, peștii).
Eutrofizarea apelor de suprafață
Printre problemele ecologice ale mediului acvatic un loc import ant îl ocupă fenomenul de
eutrofizare. Termenul de eutrofizare a fost descris mai întâi p entru lacuri, mări, oceane, apoi a fost

10 extins și la alte ecosisteme acvatice : fluvii și canale, lagun e, intrânduri marine.
Eutrofizarea reprezintă un pro ces natural de evoluție a unui l ac. Din momentul “apariției”,
bazinul acvatic trece, în condiții naturale, prin câteva stadii de dezvoltare: ul traoligotrofic,
oligotrofic, mezotrofic, iar în final bazinul acvatic devine eu trofic și hipereutrofic (are loc
“îmbătrânirea” și pieirea bazinului acvatic).
Eutrofizarea antropogenă este co nsiderată o poluare nutrițional ă. Procesul constă în
îmbogățirea apelor cu substanțe nu tritive, îndeosebi cu azot și fosfor, în mod direct sau prin
acumularea de substanțe organice din care rezultă substanțe nut ritive pentru plante. Deoarece azotul
este nutrientul limitativ al creșterii plantelor acvatice, prez ența unor concentrații r idicate de compuși
cu azot solubili în apă duce în s pecial la proliferarea algelor și cianobacteriilor (își obțin nutrienții
d i r e c t d i n a p ă ) ș i e u t r o f i z a r e a l a c u r i l o r . C i c l u l d e v i a ț ă a l a cestor organisme este scurt și după
moartea lor constituie sursă de hrană pentru bacteriile aerobe. Dezvoltarea bact eriilor aerobe
determină scăderea concentrației de oxigen dizolvat în apă și m oartea peștilor. La densități mari,
unele alge și cianobacterii produc toxine. Lacurile eutrofizate au apa mai tulbure datorită unei
cantități mari de materii organice prezente în suspensie, devin e anoxică și rata de sedimentare
crește. Consecința imediată a eutrofizării este creșterea luxur iantă a plantelor de apă (înflorirea
apelor).
În condițiile eutrofizării antropog ene, degradarea ecosistemulu i bazinului acvatic are un
caracter progresiv și se produce în decurs de câțiva zeci de an i.
Poluarea apelor subterane
Apele subterane reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce a Globului. Sunt reprezentate
de apele stătătoare sau curgătoare aflate sub scoarța terestră. Poluarea poate fi provocată în general
de aceleași surse pe care le întâlnim la poluarea apelor de sup rafață, diferența fiind dată de
condițiile diferite de contact cu acestea. Poluatorii majori ca re afectează calitatea apei subterane se
pot grupa în următoarele categor ii: produse petroliere, produse rezultate din procesele industriale,
produse chimice utilizate în agricultură, produse menajere și r ezultate din zootehnie, poluarea cu
metale grele.
Cauzele contaminării acviferului freatic cu azotați sunt multip le și au caracter cumulativ.
Cele două surse majore, cu pondere importantă în contaminarea c u azotați sunt: spălarea
permanentă a solului impregnat cu oxizi de azot de către precip itațiile atmosferice și apa de la
irigații și apa de suprafață (râuri, lacuri) în care s-au evacu at ape uzate încărcate cu azotați. La
aceste două surse, ce au un caracter cvasipermanent, se adaugă sursele cu caracter aleator generate
de aplicarea îngrășămintelor ch imice pe unele categorii de tere nuri arabile.
Autoepurarea apelor
Autoepurarea este fenomenul prin care apa din emisar, datorită unui ansamblu de procese de
natură fizică, chimică și biologică se debarasează de poluanții pe care îi conține. Autoepurarea

11 cursurilor de apă se realizează î n mod natural, fără a folosi i nstalații sau construcții speciale.
Factorii de mediu care influențează procesul de autoepurare sun t:
 factorii fizici: sedimentarea pol uanților; lumina, temperatura, mișcarea apei etc.
 factorii chimici: O 2, CO 2, Fe, Mn, P, K etc.
 factorii biologici: organismel e acvatice, bacteriile etc.
Fenomenele cele mai importante care intervin în timpul autoepur ării apelor sunt: diluția,
amestecul, mineralizarea. Întregul proces de mineralizare a mat eriei organice este realizat eficient
de microorganisme aerobe. Factorii care acționează și influențe ază transformările biologice din apă
sunt: temperatura, lumina, pH-ul, oxigenul.
Cunoașterea capacității de autoepu rare a unui curs de apă este necesară în activitatea de
gospodărire a resurselor de apă de suprafață în vederea satisfa cerii folosințelor lor atât ca emisari de
ape uzate cât și ca surse de prelevare.
Epurarea apelor
Când intensitatea proceselor de poluare depășește cu mult capac itatea naturală de
autoepurare a cursurilor de apă este necesară intervenția omulu i pentru prevenirea și combaterea
acestor procese. Prevenirea se face prin măsuri de supraveghere și control, iar combaterea poluării
se realizează prin construcții, ins talații, echipamente etc. (s tații de epurare a apelor).
Epurarea reprezintă totalitatea tratamentelor aplicate apelor u zate care au ca rezultat
diminuarea conținutului de poluanți, astfel încât cantitățile r ămase să determine concentrații mici în
apele receptoare, care să nu provoace dezechilibre ecologice și să nu poată stânjeni utilizările
ulterioare.
Procesele caracteristice epurării apelor uzate sunt de natură:
 mecanică – cu aplicare în cadru l decantării apelor uzate (cea m ai mare parte din materiile
solide în suspensie s unt îndepărtate).
 chimică – intervin în timpul clorinării apelor uzate sau al coa gulării materialelor solide în
suspensie.
 biochimică – se produce minerali zarea materiilor organice din a pele uzate. Procesele biologice
pot fi aerobe, în cadrul cărora se produce combinarea substanțe lor organice cu oxigenul și se
elimină căldură și anaerobe. Oxi darea substanțelor organice are loc în bazinele cu nămol activ.
În urma aplicării acestor proces e rezultă ca pr incipale produse următoarele:
 apele epurate (efluentul epurat) – care sunt evacuate în recept or sau pot fi valorificate
pentru irigații sau alte folosințe;
 nămoluri – care sunt îndepărtat e din stație și valorificate.
Procedeele de epurare sunt de trei categorii:
 procedee de epurare mecanică;
 procedee de epurare mecano-chimică;

12  procedee de epurare mecano-biologică.
a. Procedeele de epurare mecanică
Au ca scop:
 reținerea corpurilor și suspensiilor mari, operație realizată î n instalații ca grătare
(rețin corpurile și murdăriile plutitoare aflate în suspensie î n apele uzate (cârpe,
hârtii, cutii, fibre etc)., cominutoare (mărunțirea materialulu i în curentul apei) și
dezintegratoare;
 flotarea (separarea) grăsimilor și uleiurilor, realizată în sep aratoare de grăsimi și în
decantoare, cu dispozitive de reținere a grăsimilor și uleiuril or. Flotarea este folosită
drept treaptă suplimentară de e purare înaintea epurării biologi ce.
 sedimentarea sau decantarea pentru separarea materiilor solide în suspensie din
apa uzată, prin instalații de d eznisipare, decantare, fose sept ice și decantoare cu etaj;
 prelucrarea nămolurilor.
b. Procedeele de epurare mecano-chimică
Se bazează, în special, pe acțiunea substanțelor chimice asupra apelor uzate și au ca scop:
 epurarea mecanică;
 coagularea suspensiilor din apă;
 dezinfectarea apelor uzate, realiz ată în stațiile de clorinare și bazinele de contact.
c. Procedeele de epurare mecano-biologică
Se bazează pe acțiunea comună a proceselor mecanice și biologic e, având ca scop:
 epurarea mecanică;
 epurarea naturală a apelor uzate și a nămolurilor, realizată pe câmpuri de irigare și
filtrare, iazuri biologice etc., pentru apele uzate, și în bazi ne deschise, de fermentare naturală a
nămolurilor.
 epurarea artificială a apelor uza te și a nămolurilor, realizată în filtre biologice, bazine cu
nămol activ, aerofiltre, filtre biologice scufundate și turn et c. (pentru apele uzate), iar pentru
nămoluri, în fose septice, concen tratoare sau îngroșătoare de n ămol, platforme pentru uscarea
nămolului, filtre vacuum și presă, incineratoare etc.
Schemele de epurare se aleg în funcție de: gradul de epurare ne cesar; spațiul disponibil;
modul de tratare al nămolului; f elul utilajelor; condițiile loc ale etc.
Epurarea avansată a apei uzate e ste o denumire generală, care a c o p e r ă t o a t e f o r m e l e d e
epurare suplimentare aplicate după treapta de oxidare biologică a substanței organice.Poate
cuprinde procese și procedee precum clorarea, filtrarea, precip itarea chimică, adsorbția și oxidarea
chimică, osmoza inversă etc.
Impactul descărcării apelor uzat e epurate mecano-biologic în em isarii naturali se manifestă
atât asupra sănătății omului cât și asupra problemelor complexe de natură ecologi că, economică și

13 tehnică (tabelul 1).

Tabelul 1. Poluanții caracteristici apelor uzate epurate mecano-biologic și efectele lor (după
Ianculescu și colab., 2001)
Poluant Efecte
Suspensii solide Depuneri de nămol, interacțiune cu apa emisaru lui
Compuși organici biodegradabili Sărăcirea resurselor de oxigen ale emisarului
Metale, nemetale, compuși
organici, halogenați, pesticide, erbicide Cancerigeni, toxici pe ntru mediul acvatic
COV
Nutrienți
Amoniac Crește consumul de clor, poate sărăci resursele de
oxigen, toxic pentru pești
Nitrați Stimulează dezvoltarea algelor și a culturilor acvatice .
Pot cauza methemoglobina la copii.
Fosfor Stimulează dezvoltarea algelor și a culturilor acvatice.
Interferează cu coagularea.
Alte substanțe anorganice
Calciu și magneziu Crește duritatea apei
Cloruri Gust sărat. I nterferă cu procesele agricole și industri ale
Sulfați Acțiune catartică
Alte substanțe organice
Surfactanți Cauzează spumarea și interferă cu coagularea.

Epurarea mecanică este obligator ie înaintea epurării biologice, având ca scop îndepărtarea
materiilor solide în suspensie, decantabile, întrucât treapta a doua de epurare are ca sarcină
îndepărtarea materiilor dizolvate și coloidale.
Procesul de epurare biologică este foarte complex, iar în dezvo ltarea lui intervin o serie de
factori. Epurarea biologică este procesul prin care impuritățil e organice din apele uzate sunt
transformate, de către o cultură de microorganisme, în produși de degradare (CO 2, H 2O, alte
produse) și în masă celulară nouă (biomasă). Cultura de microor ganisme poate fi dispersată în
volumul de reacție al instalațiilor de epurare (cultura se chea mă generic „nămol activ", iar epurarea
se numește „biologică cu nămol activ") sau poate fi fixată pe u n suport inert (cultura se dezvoltă în
film biologic, iar epurarea se r ealizează în construcții cu fil tre biologice, cu biodiscuri etc.). Rolul
principal în epurarea biologică este deținut de bacterii. Alătu ri de acestea microflora folosită poate
fi constituită din fungi, alge alba stre, protozoare, metazoare.
In cazul filtrelor biologice, cul tura de microorganisme este de pusă pe un suport inert din
punct de vedere biologic. Astfel, filtrele biologice sunt const rucții de epurare, constituite de cuve de
beton, care conțin un material gra nular de umplutu ră (pietriș, zgură, cocs, material ceramic, material
plastic etc.) pe care se formează pelicula biologică care contr ibuie la biooxidarea impurităților din
apa uzată. Procesele prin care impuritățile sunt transformate î n biomasă sunt similare celor care au

14 loc la epurarea cu nămol activ. Microbiota filtrelor biologice este reprezentată de peste 200 de
specii de bacterii, fungi, alge ș i protozoare, cu activități și interacțiuni complexe.
Tratarea și prelucrarea nămolur ilor din stațiile de epurare
În stațiile de epurare, ca urma re a diverselor procedee tehnolo gice aplicate (câteva exemple
sunt prezentate în tabelul 2), se formează nămoluri care concen trează poluanții eliminați din apă.
Aceste nămoluri trebuie supuse pr elucrării și valorificării în vederea evacuării finale, pentru a nu
compromite acțiunea de epurare în ansamblul ei.
Potrivit directivei 86/278/CEE , prin nămoluri se înțelege:
1. produsele rezultate de la st ațiile de epurare care tratează apele uzate domestice (menajere) sau
urbane și de la alte stații de epurare ce tratează ape uzate av ând o compoziție similară apelor uzate
domestice și urbane;
2. produsele reziduale din fosele septice și din alte instalați i similare pentru tra tarea apelor uzate;
3. produsele reziduale rezultate de la stațiile de epurare alte le decât cele menționate la pct. 1 și 2.

Tabelul 2. Exemple de procese de tratare a nămolului de epurare practicat e pe plan internațional
Procesul Descrierea
Pasteurizarea
nămolului de
epurare Minimum 30 minute la 70 °C sau minimum 4 ore la 55 °C (sau alte
condiții corespunzătoare), urmate întotdeauna de o fermentare p rimară
anaerobă mezofilă.
Fermentare
aerobă mezofilă Perioada medie de menținere în fermentație anaerobă este de cel puțin
12 zile la o temperatură de 35 °C ± 3 °C sau cel puțin 20 de zi le de
fermentație primară la o temperatură de 25 ± 3°C, urmat, în fie care
caz; de un al doilea stadiu care să ofere o medie de menținere de cel
puțin 14 zile.
Fermentare aerobă termofilă Perioada medie de menținere în fermentație este de cel puțin 7 zile, iar
temperatura va fi de 55°C timp de cel puțin 4 ore.
Compostare (vrac sau grămadă aerată) Compostul trebuie menținut la 40 oC cel puțin 5 zile, iar timp de 4 ore
în această perioadă va trebui să atingă minimum 55°C în interio rul
grămezii urmată de o perioadă de maturare adecvată.
Stabilizarea cu carbonat de calciu (CaCO
3) Adăugarea de carbonat de calciu face să crească valoarea pH a
nămolului până la circa 12. După aceea, nămolul poate fi folosi t direct
pe terenurile agricole (nămol sub formă de pastă aplicabil cu u tilajele
agricole destinate aplicării îngrășămintelor organice).
Păstrarea în stare lichidă Depozitarea nămolului lichid se face pe o perioadă minimă de 3 luni.
Deshidratarea și
depozitarea nămolului Condiționarea nămolului de epurare cu carbonat de calciu sau cu alți
coagulanți urmată de deshidratare și depozitare timp de minimum 3
luni se face dacă nămolul a fost supus anterior unui proces de fermentație mezofilă primară și o depozitare pe o perioadă de c el puțin
14 zile.

Nămolurile rezultate din epurarea apelor uzate, indiferent de n atura lor, sunt sisteme
coloidale complexe, cu compoziție eterogenă, având:

15  particule coloidale (sub 1 µm);
 particule în fază dispersă (1 -100 µm);
 agregate în suspensie ;
 polimeri organici.
Fermentarea nămolului, în vederea unei prelucrări ulterioare sa u a depozitării se poate
realiza prin procedee anaerobe sau aerobe – primele fiind cel m ai des folosite. Nămolul fermentat
poate fi mai ușor deshidratat, cu cheltuieli mai mici decât în cazul nămolului brut.
Deshidratarea nămolurilor se p oate face prin procedee naturale (pe platforme de uscare a
nămolului, iazuri de nămol etc.) sau prin procedee artificiale – mecanice (vacuum – filtre, filtre
presă, centrifuge etc.).
Nămolurile de epurare nu pot fi utilizate în agricultură decât în condițiíle legii:
1. analizele nămolurilor. Ca re gulă generală, nămolurile trebui e să fie analizate odată la 6
luni. Dacă apar modificări în calitatea apelor tratate, frecven ța acestor analize trebuie să crească.
Dacă rezultatele analizelor nu variază în mod semnificativ pe o perioadă de un an, nămolurile
trebuie să fie analizate cel puțin odată la 12 luni. Trebuie să se analizeze următorii parametri:
materia (substanța) uscată, m ateria organică, pH, cadmiu, cupru , nichel, plumb, zinc, mercur, crom.
2. analizele solurilor: Înainte de utilizarea altor nămoluri de cât cele rezultate de la stațiile de
epurare, trebuie să se verifice conținutul în metale grele al s olurilor astfel încât să nu se depășească
valorile limită fixate. Parametrii analizați sunt: pH, cadmiu, cupru, nichel, plumb, zinc, mercur,
crom.
Mijloace de combatere și limitare a poluării apelor de suprafaț ă
În sinteză, aceste mijloace sunt:
a. dezvoltarea și modernizarea sistemului de monitoring a calităț ii apelor de suprafață. S-a
instituit un fond special, extrabugetar, – fondul apelor – care este constituit din taxele și tarifele
pentru serviciile de avizare și autorizare precum și din penali tăți. Scopul este de a susține financiar
realizarea Sistemului național de supraveghere cantitativă și c alitativă a apelor; dotării
laboratoarelor; modernizarea stațiilor de epurare a apelor uzat e; acordării de bonificații pentru cei
care au rezultate deosebite în pr otecția epuizării și degradări i resurselor de apă etc.
b. reducerea poluării la sursă prin adoptarea unor tehnologii de producție ecologică. De
exemplu, pentru protecția consumatorilor împotriva agenților pa togeni, instalațiile de tratare a apei
de suprafață trebuie să fie proi ectate cu 4 etape, prin care se realizează un șir de bariere de
îndepărtare a contaminării microbiene:
 rezervor de stocare apă brută;
 coagulare, floculare și sedimentare;
 filtrare;
 dezinfecție terminală. Dezinfecț ia apei se poate face cu substa nțe clorigene

16 (clorul rezidual liber trebuie să fie de 0,5 mg/l), ozon sau ra diații ultraviolete.
c. realizarea unor sisteme adecvate de descărcare a apelor uzate î n e m i s a r i ( c o n d u c t e d e
descărcare dotate cu sisteme de dispersie, stabilirea corectă ș i exactă a punctelor de descărcare,
respectarea indicatorilor de calitate ai apelor uzate etc.)
d. taxe pentru evacuarea apelor uzate.
e. întocmirea unor planuri fezabile de alarmare și intervenție ra pidă în caz de poluări
accidentale și punerea lor în practică;
f. epurarea apelor uzate înainte de descărcarea lor în emisari;
g. atribuirea unor bonificații celor care manifestă o grijă deose bită pentru menținerea calității
apelor.
i. pentru păstrarea și ameliorarea calității apelor sunt necesare o serie de măsuri, în care o
pondere însemnată se referă la f uncționarea stațiilor de epurar e:
 refacerea bilanțurilor cantitativ e și calitative pe platformele industriale în vederea
reducerii noxelor din apele uzate la intrarea în stațiile de ep urare, reducându-se astfel gradul de
încărcare cu impurificatori;
 măsuri tehnologice în scopul micșorării volumului de ape uzate și a cantităților de
impurificatori evacuate în receptorii naturali;
 perfecționarea sau chiar înlo cuirea unor procese tehnologice de producție mari
poluatoare (înlocuirea evacuării hidraulice a dejecțiilor de la fermele zootehnice cu sistemul de
evacuare uscat);
 eliminarea racordurilor directe la emisari și realizarea de ins talații de epurare a
apelor uzate la toate sursele de poluare care nu posedă astfel de instalații;
 extinderea noilor secții la agenții economici să se coreleze cu extinderea
instalațiilor de epurare a apelor uzate.

CAPITOLUL III. PROTECȚIA SOLULUI

Solul este definit ca stratul de la suprafața scoarței terestre . Este format din particule
minerale, materii organice, apă, aer și organisme vii. În conce pție ecologică, solul este ,,sediul
complex de substanțe – surse de n u t r i e n ț i ș i d e e n e r g i e – , a l u nor organisme și microorganisme,
însușiri și procese, determinat atât de compoziția și arhitectu ra sa proprie, cât și de totalitatea
factorilor pedogenetici care-l influențează neîntrerupt, în spe cial factori climatici și foarte frecvent
cei hidrologici.
Solul este descris ca un sistem dinamic cu trei faze: solidă, l ichidă și gazoasă. Formarea
acestuia este un proces complex, îndelungat, în cursul căruia, prin mecanisme fizice, chimice și
biologice, roca mamă, sterilă, dobâ ndește caracterul de fertili tate.

17 Componenta organică a solurilor este reprezentată de substanțel e humice care servesc drept
sursă de hrană pentru microorganismele solului și ajută la stru cturarea lui. Formarea humusului are
loc în urma transformării resturilor organice care ajung în sol după moartea plantelor. Componenta
biologică a solului este reprezentată de plantele verzi, microo rganisme și animale.
Fertilitatea solului este ,,car acteristica dobândi tă de scoarța terestră, mărunțită, de a întreține
procese complexe de natură biologică, chimică și fizică acumula toare de biomasă, humus și săruri
minerale,,. La formarea fertilității solului un important rol î l joacă microorganismele. În sol trăiesc,
în număr mare, bacterii, ciuperci microscopice și alge. Microfl ora solului reprezintă 0,1 % din
volumul lui (7-10 t de substanță vie la hectar), iar masa uscat ă atinge aproape 2 t la ha.
Deosebit de importante pentru cir cuitul substanțelor în sol sun t bacteriile. Bacteriile
heterotrofe descompun resturile organice până la compuși minera li simpli. Ele pot fi atât aerobe cât
și anaerobe. Unele realizează procesul de amonificare, altele r educ NO 3 p â n ă l a N 2, adică
înfăptuiesc procesul denitrificării.
În sol există multe bacterii fixa toare de azot care trăiesc de sine stătător (azobacterul aerob și
clostridiul anaerob). Pe resturile organice trăiesc bacterii sa profite heterotrofe și ciuperci. Ciupercile
microscopice, care în condiții aerobe pot descompune celuloza, lignina și alți compuși organici
stabili, participă la mineralizarea humusului. Împreună cu bact eriile și ciupercile, în sol se mai
dezvoltă și o mulțime de alge, în special în stratul superficia l și pe plante. Depinzând de tipul de sol,
populația de alge poate v aria de la zeci de mii de celule până la câteva milioane într-un gram de sol.
Fertilitatea solului se apr eciază după conținutul de humus.
Solul – funcții
Solul este un sistem deschis și o resursă esențial neregenerabi lă ce îndeplinește multe funcții
(economice, sociale, culturale și de protecție a mediului) și f urnizează servicii vitale pentru
activitățile umane și pentru s upraviețuirea ecosistemelor. Aces te funcții sunt:
 producție de biomasă, inclusiv î n agricultură și în domeniul si lvic;
 depozitare, filtrare și transfor mare a nutrienților, substanțel or și apei;
 zone de biodiversitate, cum sunt habitatele, speciile și altele ;
 mediu fizic și cultural pentr u populație și activ ități umane;
 sursă de materii prime;
 sursă de cărbune;
 patrimoniu geologic și arheologic.
Amenințări
În ultimele decenii, solul se află sub o presiune crescândă, co ndusă sau exacerbată de
activitatea umană (practicile agr icole și silvice necorespunzăt oare, dezvoltarea industrială sau
urbană și turismul). Aceste act ivități afectează negativ capaci tatea solului de a-și exercita în deplină
capacitate varietatea funcțiilor sale. În plus, degradarea solu lui are un impact puter nic și asupra altor

18 zone precum: apa, sănătatea popul ației, schimbările climatice, protecția naturii și a biodiversității și
securitatea alimentară.
Principalele opt amenințări cu care se confruntă solul UE sunt :
 eroziunea –degradarea gravă privește 2% din suprafață.
 declinul materiei organice – materia organică a solului joacă u n rol determinant în ciclul
carbonului. Solul este o sursă de emisie a gazelor cu efect de seră și un rezervor important de
carbon.
 contaminarea – se estimează că circa 3,5 mil. de site-uri sunt contaminate, din care 0,5
mil. sunt grav contaminate.
 salinizarea – este prezentă pe cca 4 mil. ha în Europa. Problem e deosebite sunt
înregistrate în anumite regiuni din Grecia, Portugalia, Franța, Slovacia și Austria.
 compactarea –cca 36% din suprafaț a Europei prezintă riscuri.
 scoaterea din circuitul agricol.
 pierderea biodiversității solulu i – biodiversitatea solului se raportează la diversitatea
genelor, funcțiilor, dar și la capacitatea metabolică a ecosist emelor.
 alunecările de teren și inundaț iile – suprafețele afectate de alunecări nu sunt cunoscute
(inventariate) în prezent, dar această problemă poate fi legată de creșterea demografică, turism,
utilizarea intensivă a terenurilor și schimbările climatice.
Poluarea solului
Poluarea solului constă în ori ce acțiune care produce dereglare a funcționării normale a
solului ca suport și mediu de viață în cadrul diferitelor ecosi steme naturale sau antropice.
Dereglarea se manifestă prin degradare: fizică (compactare sol, d e g r a d a r e s t r u c t u r ă ) , c h i m i c ă
(acidifiere, sărăturare, poluare chimică), biologică (poluare c u germeni patogeni, reducerea
populațiilor de microorganisme) și radioactivă. Există și alte tipuri de degradare: degradare prin
exces de apă, eroziune, acoperirea cu halde, deponii și deșeuri , scoatere din circuitul agricol sau
silvic etc.
Eroziunea este un proces geologi c complex prin care particulele de sol sunt dislocate și
îndepărtate sub acțiunea apei și a vântului, ajungând în mare p arte în resursele de apă de suprafață.
La aceste cauze se adăugă și activitățile umane, prin practicar ea agriculturii intensive și prin
gestionarea defectuoasă a terenurilor agricole. Intensitatea er oziunii de suprafață este în funcție de
viteza de scurgere, care la rândul ei depinde de mărimea și lun gimea pantei. Pe terenurile agricole
situate în pantă procesul este accelerat prin efectuarea lucrăr ilor agricole pe direcția pantei. În
general, măsurile de combatere a eroziunii se reduce la măsuri organizatorice și agrotehnice.
Eroziunea nu are numai consecințe nefaste. Un exemplu în acest sens este dat de existența
solurilor fertile ce s-au forma t pe depozite sedimentare, câmpi i aluviale și deltaice, platouri de loess.
Pe lângă fenomenele de eroziune, în regiunile cu relief acciden tat, o formă frecventă de degradare a

19 terenurilor o constituie alunecările de teren. Acestea reprezin tă deplasări spontane, naturale, ale
unor mase de pământ spre baza versanților sau taluzurilor, ca u rmare a pierderii stabilității
masivelor de pământ de pe versanți, taluzuri sau maluri. Alunec ările de teren sunt datorate
interacțiunii unor factori natura li și activității omului. Cond iții propice de apariție sau reapariție a
alunecărilor, le creează ploile cu intensitate mică, dar cu dur ate mari, precum și topirea lentă a
zăpezii. Activitățile antropice, ca factor cauzal, favorizează alunecările prin lucrări de reținerea apei
pe versanți (canale, bazine de acumulare, terase), prin săpătur i pentru canale, cariere, căi de
comunicații, prin defrișarea pădurilor de pe terenurile predisp use alunecărilor etc.
Compactarea solului este clasificată în funcție de:
 origine – naturală (datorată factorilor și proceselor care au c ondus la formarea solului) și
artificială (datorat ă, de regulă, greșelilor tehnologice din si stemul agricol);
 localizare (adâncimea) la care se manifestă – compactare de sup rafață și de adâncime.
Printre efectele negative ale compactării solului sunt:
 degradarea structurii solului ( prin modificarea chimismului și datorită acțiuni lor mecanice);
 scăderea permeabilității solului pentru apă și aer ceea ce cond uce la creșterea riscului de
exces de apă;
 reducerea capacității de reținere a apei și a conținutului de a pă accesibilă;
 înrăutățirea regimului aerohidric;
 inhibarea dezvoltării sistemului radicular;
 creșterea rezistenței la arat (creșterea consumurilor) etc.
Pe lângă efectele benefice, luc rările de îmbunătățiri funciare (irigațiile în special) au
determinat și efecte nedorite pe ntru situația ecologică și fert ilitatea unor tere nuri agricole:
 exces de umiditate și sărăturare (salinizarea secundară reprezi ntă procesul de acumulare a
sărurilor dăunătoare plantelor (Na 2SO 3, MgCO 3, CaCO 3, Na 2SO 4, NaCl ș.a.) în straturile superioare
ale solului, în depresiunile fără scurgere. Acest proces, ce în soțește irigarea terenurilor, transformă
anual, în diferite țări ale lum ii, sute de mii de hectare de te renuri irigate în pă mânturi sterile);
 poluarea apelor freatice (în spe cial în localități și zone limi trofe);
 ridicarea nivelului apei fr eatice (în Câmpia Română);
 desecare excesivă (în Delta Dunării),
 alunecări de teren (în Vâlcea și unele zone din Transilvania),
 sărăcirea florei și faunei natu rale (în Lunca Dunării) etc.
La degradarea solului contribuie și folosirea excesivă a îngrăș ămintelor chimice. De
exemplu, excesul îngrășămintelor sub formă de azotat de amoniu determină în timp acidifierea
solului; poate conduce la acumularea de azot nitric în plantele legumicole; poluează cu nitriți apele
subterane etc.; NH 4 în exces împiedică asimilarea Ca 2+, Mg 2+; K+; îngrășămintele fosfatice induc
carențe în zinc; excesul de NO 3 ș i H P O 42- împiedică asimilarea Ca2+, K+; K+ în exces împiedică

20 asimilarea Ca2+ și Mg2+ etc.
Poluarea cu pesticide s e produce pe două căi:
 impusă de necesitatea de a contr acara poluarea biologică și anu me:
a. poluarea verde creată de invazia de buruieni în condițiile nec ontrolării lor în
ecosisteme.
b. poluarea brun ă, creată de boli și dăunători mai ales în condiții favorabile
dezvoltării acestora: umiditate și căldură optimă, îndeosebi la culturi sensibile cum sunt
legumele, pomii, vița de vie și altele.  produsă de folosirea nera țională a pesticidelor.
Probleme legate de poluare ridică produsele cu persistență ridi cată, care pot pătrunde în
lanțul trofic și pot afecta în final sănătatea oamenilor și a a nimalelor. Efectele negative sunt
agravate de faptul că unele pesticide au perioade de remanență extrem de mari, fiind aproape
nebiodegradabile. Timpii de înjum ătățire ale unor clase de pest icide sunt de ordinul lunilor sau al
anilor. Situația este mai gravă , de obicei, pe te renurile nisip oase.
Metalele grele acumulate în sol peste o anumită limită au efecte negative asu pra microflorei
și microfaunei dar și asupra plan telor superioare. Riscul de po luare cu metale grele depinde de
speciile de plante, forma elementelor din sol, procesele de ads orbție și absorbție, condițiile de climă
etc. Factorii edafici care influ ențează accesibilitatea metalel or grele pentru plante sunt: textura
solului, reacția solului (o r eacție în jur de 6,5 reduce acces ibilitatea), conținutul de humus (conținut
ridicat determină o accesibilitate mai mică), capacitatea de sc himb cationică, drenajul solului etc.
Poluanții din atmosferă depuși pe sol provin din surse naturale și antropice: particule
minerale solide inerte și diverși compuși chimici solizi sedime ntabili – sulfați, fosfați, carbonați;
compuși gazoși antrenați prin pl oi în sol; anioni sau cationi.
Metode de depoluare a solului
Spre deosebire de alte medii, de poluarea solului prezintă anumi te caracteristici:
 poluarea constă nu numai în păt runderea poluantului, ci și în p rovocarea de
dezechilibre, fiindu-i afectate f uncțiile sale fizice, chimice și biologice (scăder ea fertilității);
 înlăturarea poluantului es te dificilă și de durată;
 întreruperea pătrunderii poluantul ui (înlăturarea lui), nu duce întotdeauna, implicit, la
depoluarea solului, la revenirea lui la starea inițială și refa cerea fertilității.