Capitolul 1. Anatomia membrului superior ………………………….. ………………………….. ………………….. 2 1.1 Structura… [619379]

1
Cuprinsul lucrării
Capitolul 1. Anatomia membrului superior ………………………….. ………………………….. ………………….. 2
1.1 Structura general ă și părțile componente ale membrelor superioare [1] ………………………….. ……. 2
1.2 Mușchii membrului superior [2] ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 4
1.3 Scheletul membrelor superioare [3] ………………………….. ………………………….. ………………………. 9
1.4 Forțe și mișcări ale membrele superioare [5] [6] ………………………….. ………………………….. …… 13
Capitolul 2 Afecțiuni ale membrelor superioare ………………………….. ………………………….. …………. 20
2.1 Afecțiuni congenitale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 20
2.2 Leziuni produse de acci dente [8]………………………….. ………………………….. ………………………… 22
2.3 Amputația ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 29
Capitolul 3 Sisteme de protezare a membrelor superioare ………………………….. …………………………. 32
3.1 Proteze pentru braț ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 32
3.2 Proteze pentru antebraț ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 32
3.3 Proteze pentru mână ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 32
3.4 Proteze pentru degete ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 32
Capitolul 4 Concenpția și proiectarea unei proteze pentru degete ………………………….. ……………….. 32
4.1 Stabilirea soluției funcționale de bază ………………………….. ………………………….. …………………… 32
4.2 Proiectarea părții de legătură dintre proteză și degete ………………………….. ………………………….. 32
4.3 Proiectrea protezei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 32
Capitolul 5 Prezentare 3D ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 32
Capitolul 6 Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………. 32
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 33

2
Capitolul 1. Anatomia membrului superior
1.1 Struct ura general ă și părțile componente ale membrelor superioare [1]
Membrele superioare sau toracice se desprind din părțile supero -laterale ale toracelui,
imediat sub gât. Sunt legate de trunchi prin centura scapulară, alcătuită din claviculă și omoplat.
Din punct de ve dere topografic, membrul superior este împărțit in 6 segmente, acestea
fiind: umărul, brațul, cotul, antebrațul, gâtul mâinii și mâna.

[1]
Fig. 1.1.1 Regiunile topografice ale
membrului superior drept, văzute anterior.
Fig. 1.1.2 Regiunile topografie al e membrului
superior drept, văzute posterior.
1- Șanțul (triunghiul) delto -pectoral
2- Regiunea deltoidiană
3- Peterele anterior al axilei
4- Regiunea brahială anterioară
5- Regiunea plicei cotului
6- Regiunea antebrahială anterioară
7- Regiunea anterioară a gâtului mâinii
8- Regiunea palmară a mâinii
9- Regiunea palmară a degetelor 1- Regiunea deltoidiană
2- Regiunea scapulară
3- Regiunea brahială posterioară
4- Regiunea costală
5- Regiunea costoiliacă
6- Regiunea olecraniană
7- Regiunea antebrahială posterioară
8- Regiunea posterioară a gâtului mâinii
9- Regiunea dorsală a mâinii
10- Regiunea dorsală a degetelor

Umărul: reprezint ă rădăcina membrului superior, acoperind partea supero -laterală a
toracelui. [1]
 regiunea deltoidiană: este regiunea laterală a umărului. Ea corespunde în general
mușchiului deltoid, a vând forma exterioară triunghiulară, cu baza în sus și cu vârful
în jos. Se prezintă ca o proeminență rotunjită, caracteristică. [1]

3
 regiunea scapulară: ocupă partea posterioară a umărului și este reprezentată de
totalitatea părților moi situate pe fața do rsală a scapulei, dublând peretele posterior
al axilei. [1]
 regiunea axilară: reprezintă totalitatea părților moi cuprinse între articulația
supero -laterală, fața laterală a toracelui și scapulă. [1]
Brațul: este segmentul situat între umăr și cot. La copi i, femei și subiecții adipoși, are
forma aproape cilindrică. La subiecții musculoși, în regiunea anterioară a brațului se evidențiază
relieful mușchiului biceps brahial, flancat de două șanțuri bicipitale.La indivizii slabi și musculoși,
prin piele se poat e observa rețeaua venoasă subcutanată. [1]
 regiunea brahială anterioară
 regiunea brahială posterioară
Cotul: Cubitus sau regiunea cotului, intermediară între braț și antebraț, corespunde
articulației cotului. El constituie zona de tranziție de la forma cil indrică a brațului la cea
turtită antero -posterior a antebrațului. [1]
 regiunea cubitală anterioară: este numită și regiunea plicei cotului. La mijlocul ei,
în extensiune maximă se evidențiază trei proeminențe: una mediană sau bicipitală,
una medială sau e pitrohleană și alta laterală epicondiliană. [1]
 regiunea cubitală posterioară: este numita și regiunea olecraniană. Este
caracterizată de trei proeminențe osoase. Ele sunt dispuse pe aceeași linie orizontală
când antebrațul este în extensiune: la mijloc ol ecranul, încadrat de cei doi epicondili
humerali. [1]
Antebrațul: în totalitatea sa, are forma unui trunchi de con alungit, cu baza mare spre cot,
ușor turtit antero -posterior și având deci pe secțiune transversală forma unui oval. Această
formă se datorea ză concentrării maselor musculare în partea proximală a segmentului, de
unde corpurile musculare se subțiază treptat, pentru a se continua spre partea sa distală cu
tendoanele. [1]
 regiunea antebrahială anterioară
 regiunea antebrahială posterioară
Gâtul mâ inii: este un segment scurt, de legătura între antebraț și mână, turtit în sens
antero -posterior și prezentându -se ca o gâtuitură între aceste doua regiuni.Postero -medial
evidențiază procesul stiloidian al ulnei. [1]
 regiunea anterioară a gâtului mâinii
 regiunea posterioară a gâtului mâinii
Mâna: reprezintă segmentul terminal al membrului superior și este puternic turtită dorso –
palmar, având forma unei palete. Ea are la om caracteristici aparte privind mobilitatea și
sensibilitatea, astfel încât reprezintă unul dintre caracterele specific umane. Mâna este
sediul frecvent al unor traumatisme sau al unor procese supurative. [1]
 regiunea palmară sau palma mâinii : are o formă concavă. Ea prezintă o
depresiune centrală delimitată între eminența tenară – în parte a radială, cea
hipotenară – în partea ulnară, ambele date de masa musculaturii policelui, respectiv
a degetului mic. Distal, prezintă patru proeminențe rotunjite, separate între ele prin
șanțuri verticale situate în dreptul degetelor index, mediu și inelar . La nivelul acestor
proeminențe se pot dezvolta clavusuri (bătături). [1]
 regiunea dorsală a mâinii: este o regiune ușor convexă în sens transversal,
prezentând în parte distală aspecte variate în funcție de poziția degetelor: când
acestea sunt extinse, l a baza degetelor apar niște depresiuni în care se evidențiază
tendoanele extensorilor; în flexiunea degetelor, se evidențiază puternic capetele
oaselor metacarpiene, separate între ele prin depresiuni. [1]
 degetele mâinii: reprezintă cinci apendice termina le ale mâinii, cu rol deosebit de

4
important în diferite activități, prehensiune, pipăit, etc. [1]
o regiunea palmară a degetelor
o regiunea dorsală a degetelor

1.2 Mușchii membrului superior [2]

Sunt grupați în mușchi ai: umărului, brațului, antebraț ului ș i mâinii.

Mușchii umărului: [2]
 Deltoid (cel mai voluminos dintre mușchii umărului): fasciculele anterioare proiectează
brațul înainte, fasciculele posterioare proiectează brațul înapoi. Contracția sinergică a celor
trei fascicule duce brațul până la oriz ontală (abducție).
 Supra -spinos: este abductor al brațului, ajutând mușchiul deltoid în acțiunea sa de abductie.
 Infra -spinos: face rotația în afară a humerusului.
 Rotund mic: face rotația în afarp a humerusului.
 Rotund mare: face rotația înăuntru a brațul ui și apropie brațul de corp (adductor).
 Sub-scapular: face rotația înăuntru a brațului și adducția lui.

[2]
Fig. 1.2.1 Mușchii umărului și ai brațului

5
Mușchii regiunii anterioare a brațului: [2]
 Biceps brahial: flexează antebrațul pe braț, face mișcarea de supinație. Asupra brațului este
adductor.
 Coraco -brahial: proiectează înainte brațul și îl apropie de trunchi (adductor).
 Brahial: Flexor puternic al antebrațului pe braț.

[2]
Fig. 1.2.2 Antebraț, fața anterioara: (A) – plan superficial; (B) – plan p rofund

Mușchii regiunii posterioare a brațului: [2]
 Triceps brahial: extensor al brațului.
Mușchii regiunii anterioare a antebrațului: [2]
 Rotund pronator: face mișcarea de pronație a mâinii. Este un flexor al antebrațului pe braț.
 Flexor radial al carpul ui: slab flexor al antebrațului pe braț și al mâinii pe antebraț. Slab
abductor al mâinii (o duce în afară).
 Palmar lung: slab flexor al mâinii și antebrațului.
 Flexor ulnar al carpului: flexor al mâinii. Face și abducția mâinii (o aduce înăuntru).
 Flexor superficial al degetelor: flexează falanga medie pe cea proximală, degetele pe mână,
mâna pe antebraț și antebrațul pe braț. Este si adductor al mâinii.
 Flexor profund al degetelor: flectează falanga distală pe cea medie, media pe proximală,
degetele pe mâ nă și mâna pe antebraț. Este și adductor al mâinii.
 Flexorul lung al policelui: flectează falanga distală pe cea proximală, policele pe antebraț.
Este ușor abductor.
 Pătratul pronator: determină poziția mâinii.

6

Mușchii regiunii posterioare a antebrațului: [2]
 Extenor al degetelor: extensor al falangei distale pe cea medie, al falangei medii pe falanga
proximală, al degetelor pe metacarp și al mâinii pe antebraț. Este și adductor al mâinii.
 Extensor al degetului mic: este extensor al degetului mic și al mâi nii.
 Extensor ulnar al degetului mic: face extensia mâinii și abducția ei.
 Anconeu: extensor al antebrațului.
 Abductor lung al policelui: abductor al policelui și al mâinii.
 Extensor scurt al policelui: extensor și abductor al policelui.
 Extensor lung al p olicelui: extensorși abductor al policelui.
 Extensorul degetului II (index): extensor al indexului. Participă și la extensia mâinii.

[2]
Fig. 1.2.3 Antebraț, fața posterioară

7

Mușchii regiunii laterale a antebrațului: [2]
 Brahioradial: flexor al antebra țului pe braț. Este supinator numai când antebrațul este în
pronație și pronator când antebrațul este în supinație.
 Lung extensor radial al carpului: extensor și abductor al mâinii. Este și flexor al
antebrațului pe braț.
 Scurt extensor radial al carpului: extensor și abductor al mâinii. Este și flexor al
antebrațului pe braț.
 Supinator: cel mai puternic supinator al antebrațului și mâinii.

[2]
Fig. 1.2.4 Mâna, fața anterioară, plan superficial

8

[2]
Fig. 1.2.5 Mâna, fața anterioară, plan profund

Mâna po sedă un aparat muscular complex și are mușchi numai pe fața sa palmară și în spațiile
interosoase. Mușchii mâinii sunt grupați în trei regiuni:
1. Regiunea laterală ce cuprinde mușchi care deservesc degetul mare (policele) și anume:
mușchiul abductor al polic elui, mușchiul opozant al policelui, mușchiul scurt al policelui și
mușchiul adductor al policelui. Acțiunea acestor mușchi este indicată de denumirea lor.
2. Regiunea medială conține mușchiul flexor scurt al degetului mic (inelar), mușchiul abductor al
deget lui mic și mușchiul opozant degetului mic.
3. Regiunea mijlocie cuprinde mușchii lombricali și interosoși.
Mușchii lombricali sunt anexați tendoanelor mușchiului flexor profund al degetelor și se
notează dinspre police spre degetul mic cu cifrele I -V. Ei flex ează prima falangă (proximală) și
extind pe celelalte două (medie și distală). Mușchii interosoși ocupă spațiile dintre metacarpiene și
sunt unii palmari, alții dorsali.
Mușchii interosoși flectează toți falanga proximală și extind falanga medie și distală ; în plus,
interosoșii palmari apropie degetele de axul mâiniim iar cei dorsali indepărtează degetele de axul
mâinii. [2]

9

1.3 Scheletul membrelor superioare [3]

Atat membrele superioare (toracice) cât și membrele inferioare (pelvine) sunt două perechi
de apendice mobile, capabile să realizeze mișcări segmentare sau de ansamblu.
Fiecare membru prezintă un schelet format din două părți:
 centura membrului: formațiunea de legătură dintre membru și trunchi.
 scheletul membrului propriu -zis

[3]
Fig. 1.3.1 Sche letul membrului superior
Oasele centurii scapulare:
 omoplat (scapula)
 clavicula
Oasele membrului superior propriu -zis:
 scheletul bratului:
o humerus
 scheletul antebrațului:
o cubitus (ulna)
o radius
 scheletul mâinii:
o carpiene (8)
o metacarpiene (5)
o falange (14) [3]

10
La om membrele superioare sunt mai reduse ca lungime și volum, comparativ cu membrele
inferioare, deoarece îndeplinesc funcții complet diferite. Astfel membrele superioare, eliberate de
greutatea corpului prin desprinderea de sol, devin organe ale muncii adaptate structural și
funcțional anumitor activități specific umane.

[3]
Fig. 1.3.2 Articulația umărului
Clavicula: os pereche, alungit, situat anterior la limita dintre gât și torace. Fiind superficial
poate fi palpat în întregime. Este așezat transve rsal între manubriul sternal și procesul acromion al
omoplatului. Ea se formează prin osificare desmală. Clavicula are forma literei “S” datorită celor
două curburi inegale și anume: o curbură medială și una laterală. [3]
Omoplatul: os pereche, lat , subți re, de formă triunghiulară. orientat cu baza superior și
vârful inferiorș este situat în partea postero -superioară a toracelui, la nivelul primelor 7 coaste. [3]
Humerusul: os lung, alcătuit dintr -un corp (diafiză) și două extremități (epifiza superioară
– proximală – și epifiza inferioară –distală -).[3]

[3] Fig. 1.3.3 Humerusul

11

Cubitusul (Ulna): situat median (în supinație), este un os lung alcătuit din doua
extremități și un corp. [3]
Radius: situat lateral (în direcția policelui) în poziția de supinaț ie, este un os lung
prezentând o diafiză și două epifize. [3]

[3]
Fig. 1.3.4 Scheletul antebrațului
Carpul: formează segmentul proximal al scheletului mâinii. [3]
Scafoidul: numit și navicular, este un os concav, ușor alungit, prezentând pe fața anterioa ră
cu tubercul, care formează, împreună cu osul trapez, eminența radială a carpului. Osul poate fi
palpat pe fața palmară, deasupra regiunii tenare a policelui; se articuleaza cu radiusul, trapezul,
trapezoidul, semilunarul și osul mare. [3]
Semilunarul: os de formă semilunară, se articulează cuy radiusul, osul mare, osul cu cârlig,
scafoidul și piramidalul. [3]
Piramidalul: se articulează cu capul ulnei prin intermediul unui disc articular; poate fi
palpat la gâtul mâinii, pe partea dorsală, distal față de apofiza stiloidă a ulnei. [3]
Pisiformul: are aspect lenticular și este dispus deasupra regiunii hipotenare. [3]
Trapezul: situat în rândul distal, prezintă fața inferioară în formă de “șa”, iar pe fața
anterioară are un tubercul care, împreună cu tubercu lul scafoidului, formează o proeminență în
partea laterală a carpului, numită eminența radială a carpului; trapezul se articulează anterior cu
metacarpienele și medial cu trapezoidul. [3]
Trapezoidul: are aspect trapezoidal, dar are dimensiuni mai mici dec ât osul trapez. [3]
Osul mare: cel mai voluminos carpian, este alcătuit dintr -un cap, un gât (col) și un corp;
distal, se articulează cu metacarpienele II, III și IV. [3]
Osul cu cârlig: prezintă pe fața anterioară o proeminență numită cârlig, care împreun ă cu
osul pisiform, formează în partea mediala eminența ulnară a carpului. [3]

12

[3]
Fig. 1.3.5 Scheletul mâinii
Metacarpul: formează podul și dosul palmeiș este alcătuit din 5 oase metacarpiene I -V,
numerotate din partea laterală spre cea mediană în poziț ia de supinație. Oasele metacarpiene pot fi
explorate mai ușor pe fața dorsală a mâinii. Sunt oase lungi, alcătuite din: bază, corp și cap. Baza
metacarpienelor este mai groasă decât capul și se articulează cu carpienele distale, dar și cu baza
metacarpien elor vecine. Corpul metacarpienelor este alungit, de formă prismatic -triunghiulară.
Primul metacarpian are corpul mai scurt și gros, al doilea are corpul cel mai lung, iar la celelalte
acesta descrește progresiv spre metacarpianul V. Capul metacarpienelor este rotunjit și se
articulează cu baza falangelor proximale. Metacarpienele sunt inegale. [3]
Metacarpianul I: este cel mai masiv, are baza în formă de “șa” și se articulează proximal
cu trapezul, printr -o articulație “seliformă”. [3]
Metacarpianul II: cel mai lung, se articulează prin bază cu scafoidul, semilunarul, osul
mare și metacarpianul III, iar prin cap cu falanga proximală II. [3]
Metacarpianul III: se articulează la bază cu osul mare și metacarpienele II și IV, iar distal
cu falanga proximală II I. [3]
Metacarpianul IV: baza sa se articulează cu osul mare, osul cu cârlig și metacarpienele III
și IV, iar capul său cu falanga proximală IV. [3]
Metacarpianul V: este cel mai subțire și se articulează proximal cu osul cu cârlig și
metacarpianul IV iar distal cu falanga proximală V. [3]
Falangele: formează segmentul distal al mâinii. Ele sunt numite și oasele degetelor.
Falanga este un os alungit, alcătuit din bază, corp și cap. [3]

13
1.4 Forț e și mișcări ale membrele superioare [5] [6]
Forța musculară a umărului [5]
Umărul este ansamblul anatomic care unește membrele superioare cu trunchiul și gâtul.
Capul, gâtul, umărul și porțiunea până la mână sunt reunite prin ansambluri musculare legate între
ele. Dacă în această regiune lipsește coordonarea mișc ărilor, apar rigidități ce contrastează cu marea
mobilitate inițială.
În viața de zi cu zi, forța musculară a umărului este puțin solicitata, membrul superior spre
deosebire de membrul inferior, suportând greutăți mai mici.
Membrul superior, suspendat de centura scapulară, este menținut prin contracția permanentă
a unor mușchi profunzi. Prin urmare, este bine să se întrețină atât forța și capacitatea trofică a acestor
mușchi, cât și posibilitatea lor de relaxare atunci când articulația nu mai este solicit ată.
În cazul membrului superior există numeroase situații de menținere sau acțiuni în forță, cum
ar fi: ridicarea unui obiect greu, sprijinirea pre brațe, atârnări, mențineri de poziții și altele. Trebuie
subliniat faptul că mulți dintre mușchii umărului străbat regiunea gâtului.
În timpul ridicării laterale a brațului, acționează în special mușchii deltoid și supraspinal.
Această acțiune si descompune în două componente, una de ridicare laterală și alta de ascensiune
verticală a humerusului, ce rezultă coborârea capului humeral.

[5]
Fig. 1.4.1 Ridicare laterală a brațului
Articulația umărului (scapulohumerală) [6]
Articulație sferică cu 3 grade de libertate, ea unește capul humeral și cavitatea glenoidală a
scapulei.Mișcările permise în această art iculație sunt cele expuse în continuare:
[6] Fig. 1.4.2 Articulația umărului

14
 abducția -adducția: brațul se îndepărtează și respectiv, se apropie de corp. Aceste mișcări se
execută în jurul unei axe anteroposterioare ce trece prin partea inferioară a capulu i humeral.
Prima fază a abducției constă în ridicarea brațului până în poziția orizontală, de unde
mișcarea în continuare este împiedicată din cauza contactului între tuberculul mare și cadrul
glenoidal. A doua fază a abducției constă în continuarea mișcăr ii până la ridicarea pe direcție
verticală a br ațului, ceea ce este posibil prin mișcarea de rotație a scapulei, ce se realizează în
jurul unei axe ce trece prin articulația acromioclaviculară. Abducția se realizează sub acțiunea
mușchilor abductori ai bra țului: supraspinosul, deltoidul și bicepsul. Adducția se realizează
sub acțiunea mușchilor adductori: pectoralul mare, latissimul, deltoidul, subscapularul,
subspinosul, rotundul mic și coracobrahialul.
 flexia -extensia : brațul este proiectat înainte și îna poi, într -un interval unghiular [+110ș, -30ș].
Ambele mișcări se efectuează în jurul unei axe transversale ce trece prin centrul tuberculului
mare al humerusului și prin centrul cavității glenoide. Flexia este produsă prin contracția
mușchilor deltoid, bic eps, coracobrahial și pectoral mare, fiind limitată de posibilitățile de
întindere a ligamentului coracohumeral și a părții posterioare a capsulei, precum și a
mușchiului rotund mic și subspinos. Extensia este produsă de mușchii deltoid, latissim,
subspino s, rotund mic și triceps, fiind limitată de întinderea părții anterioare a capsulei și de
contracția mușchiului subscapular.
 circumducția: rezultă din executarea alternativă a mișcărilor precedente.
 rotația internă -externă: completează mișcarile de pronație -supinație ale brațului. Mișcările
se execută în jurul unei axe verticale ce trece prin centrul capului și al capitulului humeral.
Rotația internă este produsă de mușchii rotatori interni, subscapularul, pectoralul mare,
latissimul, rotunul mare, deltoidul și bicepsul. Rotația externă este produsă de mușchii
rotatori externi: subspinosul și rotundul mic.

Forța musculară a cotului [5]
Loc al flexiei membrului superior pe el însuși, cotul îndeplinește o funcție esențială și anume
permiterea contactului mână -cap (față). Mobilitatea lui, limitată la flexia anterioară, este completată
de mobilitatea antebrațului, care se poate roti în jurul propriei axe. Jocul acestor două regiuni se
înscrie în contextul mișcării globle a între gului membru superior.
Flexia este mișcarea ce apropie fețele anterioare ale brațului și antebrațului. Aceste mișcări
permit în special contacul dintre mână și cap (ducerea palmei la gură și ceafă)
. [5]

Fig. 1.4.3 Flexia cotului Fig. 1.4.4 Extensia cotului

15
Extensia este mișcarea ce depărtează fețele anterioare ale brațului și antebrațului până la o
poziție ăn care cele două oase sunt în prelungire.
Mușchii care străbat cotul pe partea anterioară sunt flexori. Cei mai puternici sunt bicepșii,
brahialul anterior și supinatorul lung. Cu toate acestea, în cazurile care necesită o stabilizare sau o
mișcare în forță vor fi implicați toți ceilalți mușchi ce străbat cotul pe partea anterioară și se atașează
pe antebraț: epicondilieni și epitrohleeni. Sin gurul extensor este tricepsul, unul dintre capetele lui,
tricepsul lung este poliarticulat și se atașează de omoplat. Se poate observa o predominanță clară a
mușchilor flexori în raport cu cei extensori la nivelul cotului. Așadar ansamblul mușchilor flexor i
este net mai muternic la nivelul membrului superior decât cel al extensorilor.

Articulația cotului [6]
Deși teoretic este formată din 3 articulații diferite, din punct de vedere fiziologic se comportă
ca două articulații diferite, iar din punct de vede re anatomic se poate trata ca una singură, deoarece
există o singură capsulă și o singură sinovială.

[6]
Fig. 1.4.5 Articulația cotului
Articulația cotului permite următoarele mișcări:
 flexia -extensia: brațul se apropie, respectiv se îndepărtează de ant ebraț, unghiul total de
desfășurare a mișcării între deschiderile maxime ale celor două mișcări fiind de 140ș.
Mișcarea se produce în jurul unei axe ce trece prin mijlocul trohleei și al capitulului humeral.
Limitarea flexiei se datorează în principal înti nderii părții posterioare a capsulei și
mușchiului triceps, pătrunderii procesului coronoid în fosa coronoidă, precum și existenței
părtilor moi între braț și antebraț. Limitarea extensiei se datorează întinderii maxime a
mușchilor anteriori și faptului că olecranul ajunge în fundul fosei olecraniene. Articulația
activă în flexie -extensie este cea humeroulnară, atrăgând ca participantă articulația
humeroradială, deoarece în această mișcare radiusul urmează ulna.
 pronația -supinația: pure se produc cu caracter excepțional în timpul mișcării membrului
superior liber, deoarece în acest caz singurul os în mișcare este radiusul, ulna fiind fixă. Axa
de rotație trece prin capul radiusului și al ulnei. Când antebrațul este în repaus cu policele
spre înainte și cu faț a palmară medial spre corp, pronația este mișcarea prin care fața palmară
devine posterioară iar policele medial. În supinație, palma se orientează spre înainte iar
policele spre lateral. Când antebrațul este orizontal, în supinație fața palmară se orintea ză în
sus, iar în pronație, în jos. De fapt, în aceste cazuri, extremitatea proximală a radiusului

16
execută o mișcare de rotație, iar extremitatea distală o mișcare compusă dintr -o rotație și
translație trecând pe partea medială și deplasându -se în jurul ex tremității distale a ulnei. În
mod obișnuit, mișcările de pronație -supinație nu pot fi considerate cu brațul în repaus, căci
ele sunt însoțite de mișcări ale membrului în articulația scapulohumerală. Astfel, în aceste
mișcări cobinate de pronație -supinație , axa de rotație trece printre cele două oase ale
antebrațului și prin mijlocul mâinii. Pronația -supinația sunt limitate de formațiunile
ligamentare și mușchii periarticulari. În modelare cinematică se ia în considerare doar
mișcarea de rotație, deci se co nsideră mișcările de pronație -supinație pure. Astfel articulația
cotului se modelează prin suprapunerea a două cuple simple de rotație.
Forța musculară a regiunii antebrațului [5]
Pronația este mișcarea brațului atunci când palma este orientată posterior s au degetul mare
spre interior. Cele două oase, radius și cubitus pot efectua mișcări de creștere a unuia în raport cu
celălalt. Această mișcare este o orientare frecventă a antrebrațului în viața de zi cu zi.
[5]

Fig. 1.4.6 Pronația Fig. 1.4.7 Supinaț ia

Supinația este mișcarea brațului atunci când palma este orientată anterior sau degetul mare
spre exterior. Cele două oase se descrucișează, ele se aliniază unul lângă celălalt.
Unul dintre cei mai puternici flexori ai cotului, bicepsul lung, este în afara rolului său de
flexor, cel mai important supinator. Acțiunea lui este completată de aceea a supinatorului lung, în
două straturi, care este un fel de ligament activ al articulației radiohumerale. Mișcarea de supinație
este completată de mușchii ante brațului care se formează pe epicondil. Mușchii pronatori sunt
pronatorul rotund si pronatorul pătrat. Acțiunea lor este completată de acțiunea celorlalți mușchi care
se formează pe epitrohlee. La fel ca în cazul musculaturii cotului, mușchii supinatori pr edomină in
raport cu cei pronatori. Acest lucru indică poziția eficientă pentru prinderile în forță: cotul puțin
flexat și antebrațul în supinație.

Forța musculară a încheieturii mâinii [5]
La nivelul palmei, posibilitățile și scopurile acțiunilor sunt m ultiple, fie că e vorba de viața de
zi cu zi sau de activitați sportive, artistice, etc.
Flexia este mișcarea ce apropie palma de fața anterioară a antebrațului.
Extensia este mișcarea ce apropie fețele posterioare ale palmei și antebrațului. Ambele
mișc ari au cam aceași amplitudine în ambele sensuri.

17
Abducția sau înclinarea radială apropie marginile exterioare ale palmei și antebrațului.
Adducția sau ănclinarea cubitală apropie fețele interioare ale palmei și antebrațul ui.
[5]

Fig. 1.4.8 Fle xia Fig. 1.4.9 Extensia Fig. 1.4.10 Abducția Fig. 1.4.11 Adducția

Având în vedere că este străbătută numai de tendoane, încheietura mâinii este uneori lipsită
de forță. Cu toate acestea este o articulație la care stabilitatea este mai necesară decât mob ilitatea.

Articulațiile mâinii [6]
Sunt în număr de două: proximală (radiocarpiană) și distală (articulațiile degetelor,
cuprinzând articulațiile intercarpiene, carpometacarpiene și intermetacarpiene). În fiecare din aceste
articulații, pe lânga mișcări le de rotație, se produc și translații (alunecări), având însă extindere foarte
redusă. Aceste mișcări de translație se pot neglija în modelare astfel încât se consideră funcțional
doar caracterul de rotație al articulațiilor. În plus, articulațiile distal e se pot de asemenea neglija în
modelare biomecanică deoarece, cu excepția articulației carpometacarpiene a policelui, ele au mai
mult un rol de legare decât de asigurare a mobilității.

Forța musculară a palmei [5]
Mobilitatea palmei și degetelor. Bilanț ul mișcărilor:
Metacarpofalangiene:

[5] Fig. 1.4.12 Mișcări metacarpofalangiene

18
Interfalangiene proximale:

[5]
Fig. 1.4.13 Flexie palmară
Interfalangiene distale:

[5]
Fig. 1.4.14 Flexie palmară – Flexie dorsală
Acțiunea specifică a mușchilor i ntrinseci ai palmei, cei mai importanți fiind cei externi, care
mobilizează degetul mare și falangele.
Acțiunea mușchilor extrinseci ai palmei, care mobilizează degetele, metacarpofalangienele și
încheietura mâinii.
Există o predominanță a flexorilor în raport cu extensorii, funcția de prindere rămânând cea
mai importantă dintre funcțiile de fortă ale palmei.
Articulația radiocarpiană [6]
Este o articulație sferică cu 3 grade de libertate permițând urmatoarele mișcări:
 flexie -extensie: prin care palma se apropie de fața anterioară a antebrațului, respectiv dosul
mâinii se apropie de fața posterioară a acestuia. În flexie, primul carpian se rotește față de
oasele antebrațului, axa mișcării trecând prin osul semilunar. Mișcarea este însoțită de rotația
celui de-al doilea rând carpian peste primul, în jurul unei axe transversale ce trece prin osul
capitat. Cum mișcarea principală se produce în articulația radiocarpiană, mișcarea însoțitoare
se neglijează în modelarea cinematică. Extensia este mișcarea inversă și modelarea sa se face
de asemenea cu neglijarea celei asociate. În fapt, se consideră oasele carpului rigidizate și se
modelează mișcarea acestui ansamblu față de oasele antebrațului. Limitarea mișcărilor este
determinată de ligamentele palmare și dorsa le, precum și de tendoanele mușchilor flexori și
extensori ai degetelor.

19
 adducție -abducție: marginea ulnară, respectiv radială a mâinii se înclină spre marginea
corespondentă a antebrațului. Adducția -abducția se produc în jurul unei axe anteroposterioare
ce trece prin centrul osului capitat. Abducția este limitată de către ligamentele laterale, iar
adducția de deplasările posibile ale semilunarului și scafoidului.
 pronație -supinație: adducți -abducția, fiind mișcări de rotație în jurul unei axe longitudinale ,
pronația însoțește abducția, iar supinația însoțește adducția.
 circumducție: rezultă prin efectuarea succesiunii flexie -abducție -extensie -adducție și invers.
Flexia -extensia fiind mișcări mai ample decât adducția -abducția, traiectoria unui punct de pe
mână este o elipsă.
Articulațiile degetelor [6]
Sunt metacarpofalangiene și interfalangiene, care la membrul superior permit mișcări mai
bine structurate decât cele corespondente ale membrului inferior, din cauza funcțiilor de prehesiune
pe care trebuie să le îndeplinească mâna cu degete.
Articulațiile metacarpofalangiene sunt articulații sferice cu 2 grade de libertate, la care una
dintre mișcări se poate neglija în modelarea cinematică din cauza amplitudinii reduse și a rolului
nesemnificativ în îndeplini rea funcției de prehensiune. Astfel, aceste articulații permit următoarele
mișcări:
 flexia -extensia: degetelor se execută în jurul axei radioulnare ce trece prin capul
metacarpienilor. În flexie prima falangă se înclină pe palma mâinii, iar în extensie se
îndepărtează de aceasta, ca urmare a activității mușchilor lombricali și interosoși , respectiv a
celor extensori.
 înclinarea marginală (adducție -abducție): prima falangă poate fi înclinată spre ulnă sau
spre radius. Mișcarea se produce în jurul unei axe d orsopalmare ce trece prin capul
metacarpienilor și este posibilă doar cu degetele extinse. De aceea, în modelarea cinematica
această mișcare se neglijează și articulațiile metacarpofalangiene se consideră cilindrice (cu
un singur grad de libertate). În plu s, deoarece mișcările de flexie -extensie ale degetelor (cu
excepția policelui) se produc aproape simultan, la modelarea ansamblului membru superior se
vor considera cele 4 articulații de acest tip asamblate într -o singură articulație cilindrică. Prin
execu tarea ciclului flexie -adducție -extensie -abducție sau invers, rezultă o mișcare combinată
de circumducție a ansamblului de falange față de mână.
Articulațiile interfalangiene sunt în număr de două, proximală și distală, la toate degetele cu
excepția policel ui. În aceste articulații se pot executa mișcări de flexie -extensie prin care degetele se
apropie, respectiv se îndepărtează de trohleea extremității distale a falangelor I și II. Ele se
modelează cinematic prin cuple simple de rotație (cu un grad de liber tate). Pentru o modelare corecă
trebuie precizate mișcările separate ale policelui, a cărui structură anatomică este diferită de cea a
celorlalte degete. Astfel mișcările policelui se realizează prin participarea falangelor sale, a primului
metacarpian, a trapezului și scafoidului. Mișcarea este o suprapunere de două rotații: una de
adducție -abducție în jurul unei axe anteroposterioare ce trece prin baza metacarpianului și cealaltă de
opoziție -repoziție în jurul unei axe radioulnare ce trece prin trapez. Mi șcările de adducție -abducție
apropie, respectiv îndepărtează policele de degetul al doilea. Ele se realizează prin acțiunea
mușchiului adductor al policelui, respectiv a mușchiului abductor lung al acestui deget. Mișcările de
opoziție -repoziție apropie pol icele în ansamblu de celalte patru degete. Ele se realizează prin
acțiunea unui număr mare de mușchi (abductorul lung și scurt, flexorul lung, adductorul policelui,
etc.).
În ansamblu, mișcările degetelor sunt foarte complexe, completându -se reciproc în re alizarea
prehensiunii. Faza principală a prehensiunii este reprezentată de mișcarea de opoziție a policelui
realizată simultan cu flexia tuturor falangelor celorlalte patru degete. Fără participarea policelui,
mâna iși reduce capacitatea funcțională cu cca . 60%, putând executa doar mișcări de împingere și
mișcări reduse de prehensiune între ansamblul celorlalte degete și podul palmei, precum și între
falange, ultimele caracterizate de forțe de apucare foarte scăzute.

20
În prehensiune fiecare deget are un rol bine precizat:
– indexul sesizează forma obiectelor și are rol stabilizator;
– degetul mijlociu este degetul de forță;
– inelarul sprijina degetul mijlociu în efort;
– degetul mic conferă siguranță și precizie prehensiunii. [6]
Capitolul 2 Afecțiuni ale membrelor superioare
2.1 Afecțiuni congenitale

Afecțiunile congenitale sunt anomalii de structură, funcție sau metabolism care se manifestă
în timpul sarcinii, la naștere sau in primii ani din viață. În general, abaterile de la dezvoltarea
embrionară normală deter mina un handicap mental sau fizic și pot fi fatale. Sunt cunoscute peste
4000 de asemenea defecte, ce variază de la forme minore până la forme foarte grave.
Afecțiunile congenitale se regăsesc în mai multe forme, cum ar fi: aplaziile membrelor,
hipertrofii le membrelor, polidactilie, sindactilie, artrogripoză, osteopsatiroză, displazii, luxații
congenitale și alte malformații congenitale.
Aplaziile membrelor
 Amelia: lipsa completă a unui membru.
 Hemimelie: absența parțială a unei extremități distale a unui m embru:
o hemimelie parțială transversală: lipsa jumătății distale a unui membru;
o hemimelie parțială longitudinală: aplazia interesează o rază, rază ce poate fi cubitală
sau radială la antebraț sau tibială sau peronieră la gambă.
 Focomelie: absența completă s au parțială a segmentului proximal al unui membru, cu
păstrarea mai mult sau mai puțin c ompletă a segmentului distal.
 Micromelie: un membru bine proporționat dar rămas mai mic.
Patogenie
Aceste afecțiuni sunt de obicei genotipice, cu risc de transmitere e reditară dominant
autozomală.

Fig. 2.1.1 Focomelie de membru superior

21

Fig. 2.1.2 Hemimelie longitudinală a membrului superior

Hipertrofiile membrelor
Hipetrofiile congenitale ale membrelor apar de la naștere, dar unele se evidențiază o dată cu
crește rea. Sunt doua tipuri de hipertrofii: totale , care interesează un membru în întregime și
parțiale în care este interesat doar un segment de membru.
Sindactilia
Această malfromație reprezintă împreunarea degetelor și este cea mai frecventă afecțiune
congen itală a membrelor, cu o incidență de 1 la 2000 de nașteri. Este de asemenea o caracteristică
în comun la peste 28 de sindroame. Se prezintă ca un eșec de diferențiere, în care degetele nu
reușesc să se separe în anexe individuale.
Printre sindroame se enu mără Sindr omul Apert, unde mâna capătă o forma de mănusă de
box si Sindromul Polonia, unde mâna are degete scurte și lipite între ele sau degete lipsă.

Fig. 2.1.3 Sindactilia Fig. 2.1.4 Sindactilia

Fig. 2.1.5 Sindromul Apert II Fig. 2.1.6 Sindr omul Polonia

22

2.2 Leziuni produse de accidente [8]

Membrul toracic, prin valoarea sa, este un component principal al aparatului locomotor.
Traumatismele membrului toracic constituie cca. 50 -55% din toate traumatismele osteoarticulare ale
scheletului uman. [8]
Fracturile oaselor ce formează scheletul membrului superior au manifestări clinice specifice,
atitudinea teraputica fiind orientată spre o reducere ortopedică sau chirurgicală corectă, în funcție de
indicațiile respective, de stabilizarea fragmentelo r reduse prin metode, procedee ce ar asigura o
recuperare precoce a funcției membrului traumatizat. [8]
Fracturile omoplatului [8]
Fracturile omoplatului sunt rare, deoarece este un os mobil, bine protejat de musculatura
periscapulară.
Cel mai frecvent m ecanism de producere a traumatismelor este unul direct, printr -o fortă
pronunțată.
În funcție de traiectele de fractură, există următoarea clasificare topografică:
 fracturi ale corpului scapular cu diferite traiecte;
 fracturi ale colului scapulei;
 fractur i ale glenei scapulare;
 fracturi de acromion și ale coracoidei.

[8]
Fig. 2.2.1 Schema fracturilor scapulei

23
Fracturile claviculei [8]
Fracturile claviculei constituie cca 10 -12% din fracturile scheletului. Datorită situării ei la
unirea membrului toraci c cu trunchiul și servind ca element -tampon în căderile de umăr și flexarea
cotului, clavicula este supusă traumatismelor directe (20%) și indirecte (80%).
Majoritatea fracturilor de claviculă sunt însoțite de deplasarea ei, cauzată de acțiunea
antagonist ă a muschilor atașați pe ea.

[8]
Fig. 2.2.2 Fractură de claviculă cu deplasarea tipică a fragmentelor
Luxația umărului (scapulohumerală) [8]
Luxațiile scapulohumerale sunt leziuni traumatice des întâlnite. Ele sunt favorizate de:
structura articulației scapulohumerale, disproporția suprafețelor articulare, aparatul capsulo –
ligamentar slab și volumul mare de mișcări.
Luxația se produce prin căderea pe umăr, pe brațul în abducție cu rotație externă sau
preponderent prin mecanism indirect.

[8]
Fig. 2.2. 3 Variantele luxațiilor scapulohumerale
Fract urile extremității proximale a humerusului [8]
Structura anatomică a extremității superioare a humerusului prezintă zone slabe, unde se
produc fracturile capului humeral, colu lui chirurgical, colului anatomic; joncțiunea dintre tubero zități
și humerus este corespunzătoare inserțiilor musculare.
De cele mai multe ori (45%), fracturile se produc între interlinia articulației și limita
inferioară a inserției humerale a mare lui pectoral, la persoane de toat e vârstele, cu precădere la cele
înaintate în vârstă, dar mai ales la femei.
Mecanismele de producere:
– în fracturile colului chirurgical – căderea cu sprijin pe mână sau cot, cu poziția membrului
superior în ab ducție;
– în fracturile de cap, col anatomic, ce se produc mai rar – căderea pe umăr;
– în fracturile tuberozităților – mecanismul prin smulgere; fracturile sunt provocate de acțiunea
mușchilor inserați la tuberozități .
După caracterul liniei de fractură a extremității proximale a humerusului mai frecvente sunt
fractu rile cu deplasarea fragmentului distal în abducție sau adducție.

24
În fracturile cu deplasare în abducție, fragmentele formează un unghi deschis lateral . Aceste
fracturi, prin poziția fragmentului proximal al humerusului î nclinat spre fosa axilară, unde este
traiectul pachetului neurovascula r, pot leza unele structuri ale lui.
Fracturile cu deplasarea fragm entelor în adducție formează un unghi deschis medial (spre torace)
și braț ul va fi lipit de corp. Lezarea nervilor și vaselor este imposibilă.

[8]
Fig. 2.2.4 Fractura colului chirurgical al osului humeral

Fracturile diafizei humerale [8]
Fracturile diafizare al humerusului se depistează frecvent la adulți. Ele sunt însoțite de
deplasare, angulare și rotație, dator ită acțiun ii divergente a grupelor de mușchi ai brațului.
Mecanismul de producere:
– direct prin lovirea brațului cu un obiect dur, în acciden te rutiereș diferite agresiuni, striviri, în
producție, etc.;
– indirect prin căderi pe mână sau cot, rasucire a brațului.

[8]
Fig. 2.2.5 Fractură transversală a diafizei humerale

25
Luxațiile antebrațului [8]
Luxațiile traumatice ale antebrațului, după frecvența lor, ocupă locul al doilea printre luxațiile
altor articulații, cedând primul loc l uxațiilor humerusului. Clasic se consi deră că luxația cotului se
produce prin căderea pe mână și antebrațul în hiperextensie. Ex agerarea valgusului rupe ligamentul
colateral intern și capsula adiacentă sau cauzează smulgerea epitrohleei.

[8]
Fig. 2.2.6 Luxație posterolaterală a oaselor antebrațului
Fracturile extremității proximale a radiusului [8]
Aceste fracturi apar mai des prin cădere pe pumn și cu cotul flexat. Ele sunt întotdeauna
intraarticulare. Clinic, apare durere vie la presiune pe capul radial, durerile la supinație se intensifică,
mișcările de rotație a antebrațul ui se reduc, cu păstrarea flexiei și extensiei.

[8]
Fig. 2.2.6 Clasificare a fracturilor capului osului radial
Tipul I Tipul II Tipul II
fracturi marginale făra
deplasare fracturi cu deplasare mai mare
de 2mm fracturi polifragmentare ale
întregului cap radial
Fracturile extremității proximale a cubitusului: olecranului și coronoidei [8]
Fracturileolecranului se produc prin traumatism direct și constituie 1 % din fracturile
scheletului. Fragmentele se deplasează, d acă este lezat complexul fibro -tendinos și periostal. În acest
caz, fragmentul olecranului se deplasează proximal sub acțiunea t ricepsului.
[8] Fig. 2.2.7 Fractură oblică transolecraniană

26
Fracturile diafizelor oaselor antebrațului [8]
Aceste fracturi pot fi ale ambelor oase sau izolate (os radial, os cubital). Mecanismul de
producere a lor, în majoritatea cazurilo r lor, este indirect – căderea pe palmă, rasuciri forțate, etc.
Mai rar se observă fracturi în urma traumatis mului direct, care actionează transversal pe axa
antebrațului. În aceste cazuri, fractura este transversală, spiroidală și se află la același nivel cu
ambele oase. Mișcările de rotație prezintă local crepitație și dureri acute.

[8]
Fig. 2.2.8 Fractură transversală a ambelor oase de antebraț în treimea medie
Fracturile -luxații ale antebrațului
Antebrațul este un segment cu oase duble. Prin urmare, dacă unul din oase este fracturat și
deplasat, numaidecât se produc e și luxația celuilalt os. De aici rezultă ce trebuie, neapărat, să
examinăm clinic și radiografic articulația cotului sau a pum nului.
În aceste cazuri pot fi depistate următoarele patologii osteoarticulare:
1) fractură -luxație Monteggia -Stănciulescu : este o traumă a antebrațului proximal, compusă din
fractura treimii proximale -medii a diafizei cubitale, asociată cu luxația c apului radiusului.
Przintă două forme: cu luxație anterioară și cu luxație posterioară a capului radiusului. Prima
formă se întâ lnește mai frecvent. Mecanismul de producere poate fi lovirea suprafeței
cubitale a antebrațului proxi mal-mediu de/cu un corp dur sau căderea cu antebrațul pe o
margine ascuțită.

[8]
Fig. 2.2.9 Leziunea Monteggia -Stănciulescu

27

2) fractură -luxație Galleazzi : reprezintă fractura diafizei distale a osului radial cu luxația capului
cubital .

[8]
Fig. 2.2.10 Leziunea Ga lleazzi

Fracturile extremității distale a radiusului [8]
Fracturile radiusului în locul tipic se produc prin căderea pe mână în hiperextensie sau în
hiperflexie. Ele constituie 27% din toate fracturile scheletului. Cele produse prin extensie se
depistează mai frecvent. În aceste cazuri se observă, de obicei, o d eformație în formă de “baionetă ”,
care apare în urma deplasării fragmentului distal al radiusului dorsal și radial. Fracturile însoțite de
deplasare în flexie a fragmentului distal formează o deformație în “furculiță ”.

[8]
Fig. 2.2.11 Fractură a radiusului în locul tipic

Luxațiile articulației pumnului [8]
Luxați i izolate ale carpului se depistează foarte rar. Deseori ele sunt concomitente cu
fracturile oaselor carpiene, realizând f racturi -luxații. Se produc în urma unor traumatisme violente.
Linia de luxație este situată, de obicei, în jurul osului semiluna r.

28

[8]
Fig. 2.2 .12 Variantele de luxații ale oaselor carpiene
Carpul, format din opt oase, are un rol important în dinamica pumnului și transmiterea
forțelor de la mână la antebraț. Cele opt oase formează un ansamblu, care prezintă o mobilitate
intracarpiană complexă.
Stabilitatea carpiană este asigurată de doi factori: forma și volumul oaselor și aparatul
ligamentar, care este format din 33 de ligamente.

Fracturile scafoidului carpian [8]
Ocupă primul l oc în frecvența fracturilor oaselor carpului. Se produc la persoanele tinere
(muncitori, sportivi, militari) și se remarcă prin vindecarea lentă, insoțită de complicații –
pseudoartroza, necroza aseptică, deform ația chistoas, etc. – care apar din cauza avascula rizării în
fragmentul proximal. Mecanismul de producere este indirect – prin cădere pe mână.

[8]
Fig. 2.2. 13 Fractură transversală stabilă a osului scafoid

29
Fracturile falangelor degetelor mâinii [8]
Fracturile falangelor se depistează des. În majoritatea cazurilor, ele se produc prin acțiune
directă – căderea unei greutăți pe mână, lovituri puternice de un corp dur, rasuciri forțate, agresiuni,
etc. Foarte frecvent se depistează fractu ri deschise ale falangelor, cu lezarea tendoanelor, nervilor,
țesăturilor mor, produse de diferite mecanisme rotatorii la locul de muncă sau la domiciliu. Mișcările
anormale și crepitația oaselor nu trebuie căutate în mod deosebit, pentru a nu provoca dure ri
adaugătoare și creșterea edemului, însă examinarea mișcărilor de flexie și extensie în semgentul
respectiv rămâne un semn cli nic important. Diagnosticul se determină după studierea radiogramelor
în două incidențe.
Fracturile falangelor proximale apar în urma acțiunii unor forțe puternice, cel mai frecvent
aplicate din partea dorsală. Deplas area fragmentelor are loc într -un mod tipic –angularea
fragmentelor, formând un unghi deschis posterior. Această angulare se produce sub acțiunea
mușchilor interosoși palmari si lombr icali, care flectează fra gmentul proximal și extind fragmentul
distal.

[8]
Fig. 2.2 .14 Fracutra falangei proximale a degetului III al mâinii
Fracturile falangelor distale deseori se produc prin contuzie, c are poate provoca alte forme de
fracturi. Prezența unghiei prote jează o parte de falangă. Mai frecvent, aceste fracturi sunt deschise.
2.3 Amputația
Amputația reprezintă înlăturarea unei extremități a corpului afectată de un traumatism,
constricție prelungită sau chirurgie. Ca măsură chirurgicală, amputarea este folosită pentru a controla
durerea sau un proces patologic localizat la n ivelul membrului, cum este o neoplazie sau gangrenă.
În unele cazuri, procedura este efectuată ca măsura preven tivă pentru astfe l de probleme. Un caz
special este cel al amputației congenitale, condiție congenitală în care membrele fetale au fost tăiate
prin benzi de constricție.
Amputația este încă văzută ca un eșec al tratamentulu, însă amputarea poate fi tratamentul de
elecție pentru un traumatism sever , boală vasculară sau tumori.
Una dintre marile dif icultăți pentru o persoană care suferă o amputație este depășirea sitgmei
psihologice pe care societatea o asociază cu pierderea unui membru. Aceste persoane sunt adesea
privite drept incomplete/invalide. Dup ă operație și apicarea unei proteze adecvate, pacientul poate
rămâne activ în societate și să -și mențină un stil de viată independent.

30
Indicațiile amputației:
 Condiții circulatorii:
o infecțiile piciorului diabetic sau gangrena ;
o sepsisul cu necroză periferică.
 Neoplasmele:
o osul canceros sau tumorile tesuturilor moi (osteosarcomul, condrosarcomul,
fibrosarcomul, sarcomul epiteloid, sarcomul Ewing, sa rcomul sinovial, teratomul
sacrococcigian, liposarcomul);
o melanomul.
 Traumatismele:
o leziunile traumatice severe ale mebrelor în care acestea nu mai pot fi salvate;
o amputația traumatică (o amputație neașteptată care apare la locul unui accident în care
membrul este parțial sau complet afectat ca rezultat al accidentului);
o amputație în utero ( benzi amniotice).
 Diformitatile:
o deformările degetelor sau a membrelor;
o degetele în plus și/sau membrele (polidactilia).
 Infecția:
o infecția osului (osteomielită);
o diabetul zaharat;
o înțepăturile de insecte sau mușcătura de șarpe.
 Performanța atletică:
o uneori atleții profesioniști pot alege amputarea non -esențială a unui deget pentru a
ameliora durerea cronică și performanța dim inuată.
Tipurile de amputații de la n ivelul membrului superior:
 amputația deg etelor;
 amputarea metacarpiană;
 dezarticularea incheieturii mâinii;
 amputația antebrațului (transradială) ;
 dezarticularea cotului ;
 amputația deasupra cotului (transhumerală);
 dezarticularea umărului;
 procedura Krukenberg.

Fig. 2. 3.1 Tipurile de amputații de la nivelul membrului superior

31

Fig. 2.3.2 Amputare la nivelul metacarpului cu cicatrice pe suprafața palmară

Fig. 2.3.2 Deget amputat: A – Mână cu deget lipsa; B – segmentul lipsă

Fig. 2.3.3 Amputări la nivelul falangelor

32
Capitolul 3 Sisteme de protezare a membrelor superioare
3.1 Proteze pentru braț
Materialele
3.2 Proteze pentru antebraț

Ca
3.3 Proteze pentru mână
În
3.4 Proteze pentru degete
Tehnologia

Capitolul 4 Concenpția și proiectarea unei proteze pentru degete
4.1 Stabilirea soluției funcționale de bază
4.2 Proiectarea părții de legătură dintre proteză și degete
E
4.3 Proiectrea protezei

Capitolul 5 Prezentare 3D
Spațiul
Capitolul 6 Concluzii

În

33
Bibliografie

1) Ion Albu , Radu Georgia . – Anatomie clinic ă , Editura ALL , București , 2007 .
2) Cezar Th. Niculescu , Radu Cârmaciu , Bogdan Voiculescu – Anatomia si fiziologia o mului :
compendiu , Editura Corint , București , 2009 .
3) Silvia Leonov, Mariana Ifrim – Elemente de osteologie , Editura Media , Bacau , 2002 .
4) Alexandru Croitoru , Maria Popa – Anatomie, fiziologie și patologie umană , Editura Lucman
, București , 2007.
5) Blandine Calais -Germain , Andr ée Lamotte – Anatomie pentru mișcare , Editura Polirom ,
Iași , 2009.
6) Doina Drăgulescu – Modelare în biomecanică , Editura Didactică și Pedagogică , R.A.
București , 2005 .
7) Dr. Ungurianu Sorin . – Malformații congenitale , Curs , Universitatea ”Dunărea de Jos” din
Galați , Facultatea de Medicina si Farmacie Galati , Galați
8) F. Gornea s.a – Ortopedie si traumatologie , Editura Medicina , Chișinău , 2010
9) Chris Lake – Partial Hand Amputation: Prosthetic Management , disponibil la:
http://armdynamics.com/caffeine/uploads/files/published_articles/atlas_ch_14.pdf
10) Traumatic hand and finger amputations , disponibil la:
http://practicalplasticsurgery.org/docs/Practical_31.pdf
11) Amputation and prosthetics, disponibil la: http://www.assh.org/handcare/procedures -and-
treatment/Amputation -and-Prosthetics
12) Dr. Stiuriuc Simona – Amputația , disponibil la: http://proceduri.romedic.ro/amputatia
13) Vâlcovici V., St. Bãlan, R. Voinea – Mecanica teoreticã, Editura tehnicã,1968.
14) Soos E., C.Teodosiu – Calcul tensorial cu aplicații în mecanica solidelor, Editura Stiințificã și
Enciclopedicã, București 1983.
15) Stănescu A. , A. Curaj – Tehnici de generare automată a mișcărilor roboților, Reprografia
Universității Politehnice București , 1997.
16) Carata E. – Robotică, Ed, Fundația, Iași 1999
17) Stanescu A. Dumitrache I. – Inteligența artificiala și robotica , Ed.Academiei , Bucur ești 1983
18) Deutsch I. -Rezistența materialelor, Ed.Didactică și Pedagogică, , București 1979
19) Ionescu R. -Roboți Industriali, Ed. Oficiul de informare, București, 1996
20) Anghel A. – Desen tehnic industrial, Ed.Tehnopress, Iași, 2010