SPECIALIZAREA MEDICINĂ DENTARĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA ZI PRINCIPII GENERALE ALE PREPARĂRII DINȚILOR IN PROTEZAREA FIXĂ Coordonator științific ȘEF…. [619367]

UNIVERSITATEA DIN ORADEA
FACULTATEA DE MEDICIN Ă ȘI FARMACIE
SPECIALIZAREA MEDICINĂ DENTARĂ
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA ZI

PRINCIPII GENERALE ALE
PREPARĂRII DINȚILOR IN
PROTEZAREA FIXĂ

Coordonator științific
ȘEF. LUCR. Dr. DALAI CAMELIA
Îndrumător științific
UNIV ASIST Dr. DALAI CIPRIAN Absolvent: [anonimizat]
2015

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………. ……… 3
Capitolul I. Partea generală ………………………………………………………………………………… 4
1. Histogeneza odontonului …………………………………………………………………………….. 4
2. Odontonul ………………………………………………………………………………………………… 5
2.1.Structura dintelui ……………………………………………………………………………… 6
a. Structura țesuturilor dentare dure ……………………………………….. 6
b. Structura țesuturilor dentare moi ………………………….…………… 12
2.2. Structurile care susțin dinții – Parodonțiul marginal ……………………………. 14
a. Parodonțiul superficial sau de înveliș …… …………….……………… 14
b. Parodonțiul profund, de susținere sau funcțional ……….………….….. 17
3. Afecțiuni dentare care impun prepararea dinților pentru protezarea fixă…………… 20
3.1.Leziunile coronare…………………………………………………………………………….. 20
3.2. Edentația ……………………………………………………………………………………….. 23
Capitotul II. Partea specială . ………………………………………………………………………………. 26
1. Generalitați – Proteza fixă ………………………………………………………………………… 26
1.1. Proteze unitare …………….. …………………………………………………………………. 26
Inlay sau incrustația intracoronar ă……………………………………………………… 26
Restaurările extracoronare………………………………………………… 27
Onlay sau incrustație extratisulară ……………………………………….. 27
1.2. Proteze parțiale fixe………………………………………………………………………….. 28
Elemente de agregare …………………………………………………………. …………… 29
Corpul de punte……………………………………………………………………………….. 29
Suportul dento -parodontal………………………………………………… 29
2. Principii de preparare a dinților pentru protezarea fixă………. ………………………….. 31
2.1.Principiile biomecanice …………………………………………………… 34
2.1.1. Conservarea țesuturilor dentare restante …………………….…… 34
2.1.2. Asigurarea formei de retenție, a formei de stabilitate și
axa de inserție…………………….. ……………………………….. 35
2.1.3. Rezistența structurală ……………………………………….……… 50
2.1.4 Integritate marginală………………..………………………………. 56
2.2. Principiile biologice ………………………………………………………… 67
2.2.1 Integrarea sistemului stomatognat în contextul organismului……….. 67
2.2.2. Integrarea ocluzală a restaurării……………………….…………… 67

2.2.3. Protecția biologiei pulpare ………………………………………… 69
2.2.4. Protecția parodonțiului marginal…………………………………… 76
2.3. Principiile estetice ..……………………………………………………… .. 85
Capitolul III. Prezentarea cazurilor clinice …………………………………………………………. 88
Concluzii …………………………………………………………………………………………………………… 112
Bibliografie ………………………………………………………………………………………………… …….. 113

Introducere
Protetica dentară reprezintă un domeniu complex al Medicinei Dentare contemporane, cu
profunde implicații în practica curentă.
Însă din cele mai vechi timpuri a existat preocuparea pentru restaurarea morfologică a
arcadelor dentare .
Leziunile coronare, edentația partială, reprezintă o îmbolnavire a întregului organism, cu
importante repercusiuni îndeosebi asupra aparatului digestiv si uneori asupra comportamentului
neuro -psihic.
Îmbolnavirea, cu localizare la nivelul unor elemente ale aparatului dento -maxilar, necesită
tratament complex, curativ și profilactic. Suferința în cadrul leziunilor coronare, sau a edentației
partiale poate avea multiple aspecte, în funcție de: topografia edentației, numărul dinților absenți,
vârstă, sex, p rofesie, stare socială și de tipul de sistem nervos, medicul stomatolog fiind chemat sa
rezolve complex si complet fiecare caz.
Tratamentul edentației parțiale poate fi realizat prin proteze fixe cu sprijin pe dinții naturali
cât și prin proteze fixe cu sp rijin implantar. Fără exagerare, implanturile dentare au revoluționat
protetica . Deși dezvoltarea lor este foarte rapidă, puțini oameni beneficiază de tratamente pe
implanturi datorită stării sociale precare , astfel, aceștia vor putea apela la tratate prin metode
convenționale, care constituie încă soluții de toate zilele pentru marea majoritate a pacienților, în
prezent și în viitorul previzibil.
Am ales această temă în urma stagiilor clinice și a perioadelor de practică de vară când am
putut observa că ma joritatea pacienților adulți care se prezintă în cabinetele stomatologice prezintă
diferite afecțiuni care impun protezare fixă. Acest subiect mă interesează prin faptul că este în
continuă dezvoltare și este de mare actualitate, și cred că va fi în atenți a mea și în viitor.
În această lucrare am dorit să analizez unele date ale observațiilor și concluziilor la care
am ajuns în urma preparării pe scară largă a dinților pentru protezarea fixă. Aceste tratamente le –

am efectuat în cadrul lucrărilor practice de protetică dentară în cadrul Clinicii de Medicină Dentară
a Facultății de Medicină și Farmacie din Oradea.
Pentru înțelegerea mai clară și mai aprofundată a unor aspecte legate de metoda studiată
(Prepararea dinților pentru protezarea fixă) mi -am propus să tratez în primul capitol histogeneza
odontonului cu structura ascestuia și afecțiunile dentare care impun prepararea dinților pentru
protezarea fixă, în al doilea capitol generalități despre protezarea fixă și cele trei principii de
preparare a dinților pentru protezarea fixă iar în cel de -al treilea capitol rezultatele obținute,
prelucrând cazuistica personală și în final prezentarea concluziilor.

Capitolul I. Partea generală

1. Histogeneza odontonului
Omul prezintă în cursul vieții două generații de dinți, două dentații, fiind difiodont precum
marea majoritate a mamiferelor.
Difiodonția se referă la existența dentației temporare si a celei definitive.
Dezvoltarea dinților reprezintă un proces complex care începe în saptămâna a șasea a vieții
intrauterine când celulele din stratul bazal al epiteliului stomodeal proliferează în mezenchimul
subiacent formând lama dentară. La nivelul lamei dentare se dezvoltă zece formațiuni rotunde
ovalare spațiate simetric pe fiecare maxilar ce reprezintă de fapt m ugurii dinților temporari. În luna
a 5-a de viața intrauterină la nivelul pediculului mugurilor dinților temporari se formează dintr -o
prelungire linguală a lamei dentare mugurii dinților permanenți de înlocuire (incisivi, canini,
premolari), acest proces continuând în următoarele luni și în primii doi ani postnatal. În saptămâna
a 16-a intrauterin la extremitatea distală a lamei dentare se formează mugurii molarilor primi
permanenți, în luna a 8 -a postnatal mugurii molarilor secunzi iar în jurul vârstei de 4 ani mugurii
molarilor de minte. Cei trei molari apăruți din prelungirea distală a lamei dentare sunt numiți dinți
de completare.
În evoluția sa fiecare dinte parcurge anumite faze , fără însă ca la un moment dat toți dinții
sa se afle in același stadiu de dezvoltare. Aceste faze de dezvoltare sunt proliferarea,
histodiferențierea, morfodiferențierea, apoziția calcară si calcifierea.
Dentația temporară
Primii dinți care erup în cavitatea orala sunt incisivii centrali inferiori temporari la vârsta
de șase luni. Perioada dentației temporare se desfășoară până la varsta de 2 ½ ani, erupând câte un
grup dentar la un interval de aproximativ 6 luni. Dentația temporară este formată din 20 de dinți:
8 incisivi, 4 canini, 8 molari.
De la vârsta de 6 ani când e rupe primul molar permanent si până la 11 -12 ani cand se pierde
ultimul dinte temporar avem dentație mixtă datorită coexistenței pe arcade a dinților temporari cu
cei permanenți.
Dentația permanentă

Aceasta începe în momentul dispariției din cavitatea bu cală a ultimului dinte temporar.
Dentația permanentă este alcatuită din 32 de dinți: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari si 12 molari. În
viitor, numărul dinților la om va continua să scadă.

2. Odontonul
Dintele, împreună cu aparatul său de susținere, constituie o unitate morfologică și
funcțională, pe care o numim organ dentar sau odonton.
Odontonul reprezintă complexul morfologic și funcțional format din dinți, porțiunea de os
alveolar ce înconjoară rădacina dintelui și conținutul spațiului periodont al. Între aceste elemente
se stabilesc relații reciproce funcționale, deși fiecare dintre ele are structuri diferite. Interrelațiile
funcționale, la nivelul odontonului, duc la stabilirea unui tot armonios și, prin aceasta, la integrarea
dintelui în restul organismului.
Dinții sunt organe dure, de culoare albicioasă, implantați in alveolele maxilarelor. Ei
prezintă o serie de caractere comune dar și o serie de caractere diferențiale: de grup (prin care
dințiii unui grup se deosebesc de dinții unui alt grup) și individuale (distinctive, particulare pentru
fiecare dinte).
Topografic fiecare dinte prezintă trei regiuni: coroana dintelui, rădăcina dintelui și coletul
dintelui, reprezentat de o zonă intermediară între coroană și rădăcină.
Coroana dintelui este porțiunea vizibilă a dintelui în cavitatea bucală. Ea are culoare albă,
strălucitoare si formă variabilă. Coroana anatomică este partea dintelui acoperită de smalț iar
coroana clinică este porțiunea lui extraalveolară.
Rădăcina are o culoare gălbuie și este porțiunea prin care dintele se implantează în alveolă.
Are formă conică iar vârful ei se numește apex. Acesta are un orificiu, prin care pătrund vasele și
nervii în interiorul dintelui.
Coletul dintelui este porțiunea intermediară între coroană și rădăcină. În general fiind mai
bine delimitat spre coroană și se continuă cu o linie de demarcație precisă spre rădăcină.
Prin coletul anatomic se înțelege locul de joncțiune al smalțului cu cementul, adică
regiunea unde coroana si rădăcina anatomică se întâlnesc. Coletul clinic este porțiunea situată
imediat în afara marginii alveolare, fiind acoperit de gingie.

Fig.1.1 Odontonul
1.Smalțul 2.Dentina 3.Pulpa pulpară 4.Gingia 5.Osul alveolar 6.Desmodonțiul 7.Cementul
2.1.Structura dintelui
Dintele este format dintr -o parte dură, care cuprinde smalțul, dentina, cementul și o parte
de țesut moale, pulpa dentară, situată în interiorul părții dure, într -o cavitate ce formează camera
pulpară și canalul radicular.

a. Structura țesuturilor dentare dure
Smalțul
Smalțul este cel mai dur țesut biologic cunoscut, acesta acoperă întreaga coroană anatomică
a dintelui, sprijinindu -se pe dentina subiacentă. Are o grosime variabilă, atingând valori de 2,6 mm
la nivelul cuspizilor premolarilor, de 2 mm la nivelul margini i incizale a dinților frontali și de 0,2
mm la nivelul coletului incisivilor laterali. Întotdeauna grosimea cea mai mare se găsește pe
suprafețele și marginile care intervin activ în procesele de masticație (suprafețele ocluzale și
marginile incisive), des crescând apoi trepat spre colet, unde se termină sub forma unei muchii
înguste.
Grosimea variabilă a smalțului vine în întâmpinarea funcțiilor pe care acesta le
îndeplinește. Astfel, la nivelul suprafețelor ocluzale și ale marginilor incizale se exercită p resiunea
cea mai mare în actul de masticație (2 kg/dinte). Dacă ar ajunge chiar a suta parte din această
presiune la nivelul pulpei ar produce lezarea ireversibilă a acesteia.
Rolul principal, în această privință, revine însă dispozitivului de susținere al dintelui în
alveolă, misiunea smalțului fiind mai ales aceea de a proteja dentina și terminațiile nervoase din
aceasta, atât de presiune cât și de diverși excitanți (termici, chimici, electrici) din cavitatea bucală.

Smalțul dentar este țesutul cu cel mai înalt grad de mineralizare din organism, fiind în
același timp și singurul țesut de origine ectodermală, care se mineralizează. Duritatea acestui strat,
apreciată după scara Mohs, variază între 5 -8. În general, duritatea cea mai mare se găsește în
stratur ile profunde ale smalțului, pe suprafețele laterale ale coroanei dentare, asigurând rezistența
suprafeței de smalț față de solicitările mecanice.
Duritatea mare pune însă probleme deosebite în timpul actului terapeutic. Intervenția
operatorie în smalțul in demn este unul din cele mai dificile acte din practica stomatologică și nu
poate fi realizat decât cu instrumentar special, de o duritate asemănătoare smalțului, și care, prin
structură, contur exterior sau viteza de turație ce i se impune, are o mare capa citate de abraziune.
Smalțul normal are un aspect neted, translucid. Culoarea sa variază, îmbrăcând o serie de
nuanțe de la alb -gălbui la albastru -cenușiu, în raport cu grosimea sa, structura arhitectonică a
prismelor din care este alcătuit, compoziția chimică și gradul de mineralizare. La dinții cu un
procent mai mare de mineralizare, smalțul are aspect de fildeș, la cei mai săraci în asfel de săruri
este alb -albăstrui. La vârstnici, datorită pe de o parte mineralizărilor mai îndelungate, iar pe de altă
parte modificărilor de structură determinate de îmbătrânirea pulpei și reducerea proceselor
funcționale, smalțul are o nuanță cenușie. La coletul dentar smalțul are o culoare gălbuie spre
galben intens, sau chiar brun, datorită grosimii reduse a smalțului la acest nivel și care lasă să
străbată, prin transparență, culoarea gălbuie a dentinei, precum și a tartrului care maschează
culoarea reală a smalțului.
Din punct de vedere chimic, smalțul este alcătuit din 95% substanțe minerale, 1% substanțe
organice ș i 4% apă. Procentul atât de mare de substanțe minerale, în raport cu cantitatea de apă și
substanțe organice ce le conțin, nu mai este întâlnit în nici o parte a organismului. Aproximativ
90% dintre substanțele minerale sunt formate din fosfați de calciu, constiuiți sub formă de
hidroxiapatită: Ca,0(PO4)(OH)2, o mică parte (3%) din fluorapatită: Ca,0(PO4)6FOH, iar restul
din carbonați, silicați, siliciu.
Ionii minerali care intră în combinațiile chimice ale acestor săruri pot fi într -o cantitate mai
mare și sunt numiți constituenți majori – Ca, P , CO2 , Na, Mg, Cl – sau într -o cantitate foarte mică
(constituenți minori) cum ar fi: F, Zn, Sb, Ba, W, Cu, Mn, Au, Ag, Cr, Co, Va.
Componenta organică a smalțului cuprinde circa 35 -40% fracțiuni insolubile reprezentate
de aminoacizi, structurate în lanțuri polipeptidice, asemănătoare prin unele caractere colagenului,

iar prin altele keratinei. Restul de 60 -65% din substanța organică e ste reprezentată de fracțiuni
solubile alcătuite din proteine solubile, peptide, acid citric, glicoproteine.
Apa smalțului este în cea mai mare parte (97%) legată de moleculele proteice, numai în
cantitate extrem de mică fiind liberă în spațiile interpris matice, mai ales în apropierea joncțiunii
smalț -dentină.
Unitatea fundamentală a smalțului este prisma de smalț. Numărul prismelor de smalț nu
este același la fiecare dinte. Ele sunt numeroase la dinții cu coroane voluminoase și mai puțin
numeroase la dinț ii cu coroane de dimensiuni mici. Prismele au un traiect oblic față de suprafața
dintelui fiind orientate de așa manieră, încât să reziste presiunilor masticatorii. De aceea sensul
prismelor este modificat de la o regiune la alta a smalțului, în general, d e la limita smalț -dentină,
prismele se îndreaptă radiar spre suprafața coroanei, dar traiectul nu este rectiliniu ci ușor ondulat,
ceea ce le conferă o anumită elasticitate iar la nivelul suprafețelor ocluzale, prismele de smalț se
întrepătrund dând un asp ect particular de smalț noduros astfel mărindu -se rezistența prismelor la
presiuni și împiedică clivarea lor sub acțiunea presiunilor pe care le primesc.
Pe tot traiectul lor, prismele de smalț prezintă o serie de strii transversale, situate la
intervale r egulate de 4 -5 microni. Aspectul este acela al unor discuri suprapuse, întunecoase și
albicioase, alternând în mod regulat.
La distanță mai mare decât striile transversale apar zone întunecoase care interesează
întreaga suprafață a secțiunii examinate, den umite striile paralele Retzius, sau liniile de slabă
rezistență față de carie. Partea periferică a prismei prezintă o zonă mai puțin mineralizată decât
restul prismei și mai bogată în substanță organic, această parte este denumită teaca prismei.
Deoarece c onturul prismelor nu este identic, între pereții lor nu se realizează o coaptare
intimă, apărând spații de formă neregulată și de aspect mai întunecat decât al corpului prismei,
trădând conținutul mai sărac în săruri minerale. Într -adevăr, aceste spații re prezintă zone de
substanță organică cu un grad de mineralizare mai redus, fiind și ele zone de minimă rezistență în
dezvoltarea cariei. Sunt cunoscute sub denumirea de substanță interprismatică. Substanța organică
este grupată însă mai abundent într -o seri e de formațiuni particulare ale smalțului: lamele, smocuri
și fusuri.
Lamelele smalțului sunt formațiuni liniare care străbat întreaga grosime a smalțului de la
suprafață până la dentină, pătrunzând chiar și în aceasta.

Smocurile smalțului sunt formațiuni organice mult mai slab mineralizate decât prismele,
cu aspect de smocuri de iarbă, având forma unui mănunchi de lamele ramificate și ondulate, care
încep de la limita smalț -dentină și ajung până la cca. 1/3 din grosimea internă a smalțului.
Fusurile smal țului reprezintă tot zone de material organic cu deficit de mineralizare,
fusiforme, localizate în treimea internă a smalțului, în vecinătatea dentinei. Se consideră astăzi că
fusurile sunt prelungiri ale fibrelor Tomes în smalț, ceea ce explică sensibilit atea de la acest nivel
în cursul pregătirii cavităților.
Dentina
Dentina este un țesut dur ce reproduce forma dintelui atât în porțiunea lui coronară, cat și
radiculară, înconjurând pulpa dentară pe toată suprafața sa, exceptând o mică zonă din jurul
foram enului apical. La rândul ei, în majoritatea cazurilor, dentina este acoperită în întregime de
smalț (în porțiunea coronară) și de cement (în porțiunea radiculară).
Spre deosebire de smalț care în timpul vieții, supus funcției masticatorii, poate cel mult să-
și diminue grosimea prin abraziune, dentina își mărește grosimea și volumul prin mineralizarea
predentinei, o matrice organică situată la suprafața internă a dentinei, în contact cu pulpa.
Datorită acestor variații, grosimea dentinei este apreciată în limite destul de largi, în dreptul
suprafețelor ocluzale ale molarilor și premolarilor ea este cuprinsă între 3 și 7 mm, la nivelul
marginilor incizale ale dinților frontali superiori între 3 și 5 mm, la coletul dentar între 3 și 4 mm,
de-a lungul rădăcini i 3-5 mm și în regiunea apicală 1 -3 mm.
Culoarea dentinei la dinții permanenți este galbenă, cu un grad destul de mic de
transparență. La vârstnici, datorită mineralizării canaliculelor care străbat în mod normal dentina,
transparența dispare în totalitate iar culoarea trece într -un galben intens. La dinții insuficient
mineralizați, transparența este mai mare și culoarea gri -gălbuie. Culoarea dentinei se schimbă și în
cursul evoluției proceselor carioase, fiind pătată în maron -brun. La dinții care și -au pie rdut
vitalitatea, culoarea dentinei virează spre cenușiu, datorită pătrunderii în canaliculele dentinare a
pigmenților hematici rezultați din descompunerea hemoglobinei eritrocitelor extravazate.
Duritatea dentinei este mai mică decât a smalțului și mai a propiată de cea a osului,
situându -se pe scara Mohs în jurul cifrei 5.
Spre deosebire de smalț, dentina oferă pulpei o protecție insuficientă față de excitațiile
fizice, termice, traumatice, electrice datorită existenței în structura ei a canaliculelor den tinare care
conțin prelungirile protoplasmatice aparținând odontoblaștilor precum și fibre nervoase. Existența

canaliculelor dentinare oferă căi de pătrundere în pulpa dentară și pentru agenții chimici sau
bacterieni care au depășit bariera de smalț.
Denti na are un conținut mai redus în substanțe minerale față de smalț 67% fiind mult mai
bogată în substanță organică 20% și apă 13%. Principalul component al fracțiunii minerale este
hidroxiapatita, alături de ea se găsesc însă și carbonați de calciu și de m agneziu, fluoruri, fosfat de
calciu. Fracțiunea organică este alcătuită în proporție de 92% din colagen, restul fiind reprezentat
de proteoglicani și mucoproteine.
Dentina este compusă din celule (odontoblaste) și o substanțã intercelulară. Dentina este
străbătută peste tot de canaliculele dentinare, paralele între ele, care merg de la pulpă până la
suprafața externă a dentinei. Numărul canaliculelor este mai mare în porțiunea coronară a dentinei
decât în cea radiculară. Substanța intercelulară conține în a fară de dentina peritubulară și fibre fine
de colagen incluse în substanța calcificată.
Pe secțiunile longitudinale se poate studia și modul cum se realizează contactul dintre
dentină și smalț (joncțiunea amelo -dentinară). Joncțiunea smalț -dentină este rea lizată din
întrepătrunderea cristaliților mari de smalț cu cristaliții mici de dentină, dispoziție grație căreia se
realizează o unire puternică între cele două țesuturi dure.
Joncțiunea cemento -dentinară de asemenea nu are o limită de demarcare, deoarece fibrele
de colagen ale dentinei se găsesc adesea într -o relație directă cu fibrele de colagen din cement,
ceea ce asigură acesteia o rezistență puternică. Zona dentinară cea mai apropiată de pulpă prezintă
caractere diferite datorită interferenței dintre c ele două țesuturi conjunctive, pulpa dentară bogat
vascularizată și dentina puternic mineralizată. Această zonă se numește predentină.
Predentina apare ca o bandă îngustă, situată imediat în afara odontoblaștilor, alcătuită în ce
mai mare parte din substan ță fundamentală și fibre de colagen.
Cementul
Cementul este un complex organomineral de origine mezenchimală care acoperă rădăcina
dintelui de la coletul anatomic la apexul lui, asigurând fixarea fibrelor periodontale.
Cementul este constituit din substanță organică 50 -55% și substanță anorganică 45 – 50%.
Componenta organică este reprezentată de o materie fibrilară de natură colagenă, iar în compoziția
anorganică se întâlnesc diverse săruri minerale și îndeosebi fosfați și carbonați de calciu. La ni velul
apexului dintelui, cementul pătrunde prin orificiul apical, pe o distanță de 0,5 -1 mm, conturând
acest orificiu.

Deși reprezentarea componenetei anorganice este mai redusă în cement decât în dentină și
smalț, dispoziția structurală a sărurilor minera le sub forma de cristale de hidroxiapatită este mai
concentrată la periferie.
Cementul este constituit din punct de vedere morfologic din două componenete: cementul
acelular (fibrilar) și cementul celular. Din punct de vedere cronologic, cementul acelular se depune
primul, din sacul dentar, prin apoziție, fiind denumit frecvent și cement primar; cementul celular
se formează ulterior, fiind denumit și cement secundar.
Cementul acelular, fibrilar sau primar acoperă dentina radiculară pe întreaga suprafață. El
prezintă pe secțiune numeroase striații perpendiculare pe suprafața externă, care corespund
traiectelor de inserție ale fibrelor periodontale. Lipsit de celule, cementul fibrilar dispune de un
sistem de canalicule fine, radiare, care asigură desfășurarea proceselor metabolice. Este un strat
subțire, omogen, constituit din substraturi de colagen. Majoritatea colagenului provine din fibrele
Scharpey.
Cementul celular sau secundar se găsește la periferia cementului acelular fiind localizat
predominant în regi unea apicală, crescând treptat în grosime pe măsură ce se apropie de apex,
putând lungi considerabil rădăcina.
Cementul celular conține numeroase spații lacunare orientate paralel cu suprafața
(cementoplaste), spații în care își au sediul celule specializa te în formarea matricei organice a
cementului. Aceste celule denumite cementoblaste se găsesc în diverse faze evolutive.
Permeabilitatea cementului variază cu vârsta, cementul celular fiind mai permeabil decât
cel acelular. Inițial, cementul celular este p ermeabil în ambele sensuri și dinspre spațiul periodontal
și dinspre dentină, ulterior devenind impermeabil dinspre dentină, însă rămânând permeabil
dinspre spațiul periodontal.
La limita dintre cement și dentină se evidențiază o structură organică denumi tă stratul
granular Tomes. Această zonă are un aspect granular, fără limite precise, sub forma unor benzi cu
margini anfractuase. Se sonsideră că acest strat de substanță organică fibrilară, intercalată între
cement și dentină, este sediul unor procese met abolice complexe. La acest nivel au fost puse în
evidență zone de comunicare între lacunele cementului și canaliculele dentinare.
În mod normal, cementul este întotdeauna separat de osul alveolar prin membrana
periodontală care nu se osifică niciodată, fac torul major în prevenirea osificării fiind mișcarea
funcțională continuă dintre dinte și alveolă.

Joncțiunea smalț -cement poate fi: în 60 -65% din cazuri cementul se suprapune ușor peste
smalț , în 30% din cazuri cementul se continuă cu smalțul , în 5-10% din cazuri cementul și smalțul
nu se întâlnesc, lăsând o zonă de dentină expusă, caz in care retracția gingivală poate să expună
această zonă de dentină sensibilă.
Principala caracteristică fiziologică a cementului este apoziția continuă de noi straturi, spr e
deosebire de osul alveolar unde predomină, în condiții fiziologice și patologice, procese de
rezorbție.
Depunerea continuă de cement, proces caracteristic, este necesară pentru reatașarea unor
fibre periodontale (fibre Scharpey). Astfel, depunerea continuă de cement este un proces biologic
compensator, protector, care concură la menținerea integritații parod onțiului de susținere și a
funcțiilor sale în limite fiziologice. În afară de apoziție, cementul poate prezenta mai rar și
fenomene de rezorbție. Rezorbția se produce în traumatismele ocluzale violente, deplasări
supradozate, transplantări, replantări, hip ovitaminoze A și D, tuberculoză, hipotiroidie,
osteodistrofie fibroasă ereditară.
În concluzie, se constată că cementul radicular prezintă o serie de particularități
funcționale: este o componentă structurală a odontonului, bine integrată în morfologia și
funcționalitatea celorlate componente, are rol în fixarea dintelui în alveolă, prezintă procese
metabolice importante pentru menținerea integrității funcționale a parodonțiului de susținere și
este sediul unor modificări patologice în cursul parodontopati ilor marginale cronice.

b. Structura țesuturilor dentare moi
Pulpa dentară
Pulpa este alcatuită din țesut conjunctiv lax pe suprafața căruia se găsește stratul de
odontoblaști alcătuit din celule înalt diferențiate. Pulpa este un țesut foarte fragil și bog at
vascularizat derivând din papila dentară. Pulpa îndeplinește funcția de apărare, nutriție, inervare,
toate aceste funcții fiind deservite de vasele sangvine și nervi. Unica formã de sensibilitate
transmisă de țesutul pulpar ca răspuns la tot felul de st imuli este durerea.
Pulpa ocupă cavitatea centrală constituită din camera pulpară în partea coronară și din
canalele pulpare la nivelul rădăcinii. Aceasta este roz și moale, forma sa corespunde în mare cu
forma exterioară a dintelui. Sub fiecare cuspid exi stă o prelungire numită corn pulpar, foarte

marcată la dinții tineri. Cu înaintarea în vârstă, cavitatea pulpară diminuează prin depunerea
dentinei secundare.
Pulpa este alcătuită din celule și substanță extracelulară formată din fibre și o substanță
fundamentală cu consistență gelatinoasă. În plus, sunt vasele sangvine, limfatice și nervii. În pulpa
tânără elementul celular este foarte bine reprezentat, dar odată cu inaintarea în vârstă scade
numărul de celule și crește numărul de fibre.
Odontoblaste le sunt celule sub formă de coloane cu nuclei ovali, fiecare având o prelungire
protoplasmatică numită preces odontoblastic, care ocupă canaliculele dentinare.
Imediat sub stratul de odontoblaste există o zonă acelulară: stratul bazal al lui Weil. Sub
acest strat este o zonă îngustă de țesut pulpar în care celulele sunt mult mai numeroase decât în
orice alt loc al pulpei. Aceasta se numește zona subodontoblastică și este bogat vascularizată.
Fibroblastele sunt cele mai numeroase celule, alungite, turtite, cu un nucleu oval. Prezintă
prelungiri sub formă de procese care conferă celulei o formă stelată. Conțin un complex Golgi și
un reticul endoplasmic foarte bine reprezentat și numeroase mitocondrii.
Celulele de apărare joacă un rol important în reacția inflamatorie a pulpei, având
posibilitatea să acționeze ca macrofage. În pulpa sănătoasă aceste celule sunt inactive. Celulele
sunt reprezentate de: histiocite, celule mezenchimale nediferențiate, celule limfoide migratoare.
Fibrele de la nivelul pulpei s unt foarte fine, cu o poziție neregulată, ele colorându -se cu
argint în negru, denumindu -se astfel fibre argilofile. În pulpă nu există fibre elastice cu excepția
celor din pereții vaselor sanguine.
Vascularizația pulpei este foarte bogată și este formată din arteriole care trec prin
foramenul apical în grupuri de câte trei sau mai multe vase. Traiectul lor este de -a lungul axului
pulpei, ramificându -se și dând anastomoze mai ales la nivelul camerei pulpare. Existã și vase
sanguine mai mici, dispuse între canalele radiculare și membrana periodontală. Arteriolele
formează un bogat plex capilar subodontoblastic. Sângele din plexul capilar este colectat în vene
cu pereți foarte subțiri care se continuă la rândul lor cu 2 -3 vene care părăsesc dintele prin
foram enul apical.
Vasele limfatice nu se pot distinge bine histologic de capilarele sanguine, ele sunt descrise
ca fiind de obicei perivasculare. Limfaticele pulpei comunicã cu cele ale membranei parodontale.
Inervația pulpei se realizează prin două tipuri de fibre nervoase: fibre nervoase
nemielinizate ale sistemului nervos vegetativ care se află de -a lungul vaselor sanguine controlând

activitatea musculaturii netede din pereții vasculari și fibre nervoase mielinizate senzitive ale
sistemului nervos somatic c are trimit sensibilitatea la cortex, singura senzație percepută fiind cea
de durere. Inervația pulpei este foarte bogată, majoritatea nervilor aflându -se în apropierea vaselor
sanguine, fibrele nervoase fiind foarte numeroase în coarnele pulpare. Fibrele s e ramifică în direcții
variate, rezultând o rețea de fibre nervoase pe tavanul și pe pereții camerei pulpare formând plexul
lui Raschkow.
Vârsta produce anumite schimbări în pulpa dentară, astfel intr -o pulpă bătrână celulele se
reduc și conținutul în fib re crește. Totodată, vasele sanguine și nervii se reduc. Odontoblaștii sunt
afectați și tind să degenereze în anumite zone dispărând complet. Efectul fiind o vitalitate scăzută
și o sensibilitate scăzută la stimuli. O altă schimbare care survine odată cu v ârsta este apariția
depozitelor de calciu sub formă de mase localizate (calculi pulpari) câteodată destul de mari pentru
a fi observați pe radiografiile dentare., sau o calcifiere difuză în toată pulpa. Datorită formării
dentinei secundare întreaga cavitat e pulpară se reduce, coarnele pulpare se obliterează iar camera
pulpară se micșorează foarte mult, mai ales la dinții pluriradiculari unde sunt depozite mari pe
podea și tavan. Camera pulpară poate fi redusă și mai mult prin depunerea neregulată a dentinei
secundare.
Orice agent care deschide canaliculele dentinare produce o reacție din partea pulpei, tipul
reacției depinzând de natura și severitatea stimulului. În cazul unui stimul cu intensitate moderată,
pulpa produce dentină secundară, iar în cazul unei stimulări agresive pulpa răspunde printr -o
reacție inflamatorie. Trebuie avută multă grijă pentru ca deschiderea unui mare număr de
canalicule să nu producă pulpită, tăierea unui mm² de dentină produce deschiderea a 30.000 de
canalicule dentinare. Trebuie evitată producerea de căldură, prin folosirea unor freze ascuțite, pe
perioade limitate, sub jet de apă precum și de materiale de obturație iritante.
În prepararea unor dinți indemni pentru coroane sau dinți stâlpi, posibilitatea atacării pulpei
este mai mare decât în prepararea unei cavitãți, deoarece pulpa nu are depusă dentină secundară,
iar numărul de canalicule secundare este mult mai mare. Din moment ce vasele sanguine ale pulpei
sunt conținute într -o cavitate inextensibilă, hiperemia și exudatul in flamator duc la o creștere în
volum a țesutului care exercită o presiune asupra vaselor sangvine mai ales la nivelul apexului,
producând obliterarea lor. Durerea din pulpită se datorează efectului acestor presiuni care
acționează pe fibrele nervoase.

Rolul inițial al pulpei dentare, în timpul dezvoltării, este acela de formare a dinților. Odata
ce dintele este complet format, pulpa își încetinește funcțiile sale de formare dar păstrează funcția
de producere de dentină, proces numit dentinogeneză. În timpul fazei de creștere lentă a vieții sale,
pulpa servește mai ales pentru a menține dinții hidratați și permite dentinei să mențină o anumită
elasticitate.
Astfel, atât timp cât pulpa dentară este vie dentina acționează ca un amortizor la șoc,
împiedicând din ții de la fracturare. Ori de câte ori un nerv moare într -un dinte, dinte pierde acest
efect amortizor și este mai predispus la fracturi. Acesta este motivul pentru care un dinte care a
fost tratat endodontic trebuie să fie protejat cu o coroană.

2.2.Structuri le care susțin dinții – Parodonțiul marginal
Dinții sănătoși sunt, desigur, situați în os. Osul este acoperit cu gingii, acestea sunt atașate
nu numai la nivelul osului ci și la nivelul dintelui.
Parodonțiului marginal reprezintă totalitatea țesuturilor care asigură menținerea și
susținerea dinților în oasele maxilarului. El se întinde de la nivelul marginei gingivale situată în
jurul coletului anatomic al dinților până în apropierea apexului unde se continuă cu parodonțiul
apical. Între parodonțiul marg inal și cel apical nu există o limită netă .
Parodonțiului marginal are două componente principale: parodonțiul superficial sau de
înveliș și parodonțiul profund, de susținere sau funcțional.

a. Parodonțiul superficial sau de înveliș
Este format din gingie (epiteliul si corionul gingival) și ligamentele supraalveolare.
Gingia
Reprezintă porțiunea vizibilă a parodonțiului marginal și este portiunea mucoasei
masticatorii care acoperă extremitatea coronara a osului alveolar (limbusul alveolar).
Aspectul clinic normal al gingiei este de culoare roz pal, netedă în zona marginală și uneori
granitată, cu aspect de „coajă de protocală”, în porțiunea atașată. Variază totuși considerabil în
funcție de cantitatea de melanină din țesuturi, de grosimea epiteliului, de gr adul de keratinizare și
de vascularizația țesutului conjunctiv. Adesea este albastru -închis sau brună la indivizii cu pielea
închisă. Culoarea gingiei este mai palidă, chiar ușor albicioasă în zonele de hiperkeratoză, de
reacție față de impactul alimentar traumatizant.

Conturul depinde în mare parte de forma dinților și de aliniamentul lor pe arcadă. În
general, gingia înconjoară dintele urmând un traseu festonat.
Consistența este fermă și elastică, gingia fiind bine atașată pe dinte și os. La aceasta
contribuie în mare măsură fibrele gingivale.
Gingia din punct de vedere topografic se poate împarții în: marginea gingivală liberă ,
papila interdentară și gingia fixă .
a) Marginea gingivală liberă este porțiunea coronară a gingiei, cu o lățime variabilă de 0,5-
2 mm. În mod normal conturul ei este neted, ascuțit, fără neregularitați sau depresiuni.
Gingia marginală înconjoară coletul dintelui ca o linie festonată și e cuprinsă între marginea
liberă a gingiei și fundul șanțului gingival, care corespunde în st are normală joncțiunii smalț –
cement. Are o grosime de aproape 1 mm.
În secțiune transversală gingia liberă are forma triunghiulară sau piramidală. Suprafața
gingivală care formează peretele extern, mucozal al sulcusului (șanțului gingivo -dentar ) poate fi
plană sau concavă.
Șanțul gingivo -dentar este un spațiu virtual cuprins intre gingia liberă și suprafața dintelui
ce comunică cu mediul bucal, iar baza e închisă în epiteliul joncțional. Nu toți indivizii îl prezintă.
Este mai frecvent la nivelu l incisivilor și premolarilor mandibulari. Prin introducerea unei sonde
boante țesutul gingival se separa de dinte. Profunzimea acestui șanț variază în mod normal între 1
și 3 mm, fiind în medie de 1,8 mm când gingia este sănătoasă. Lichidul șanțului gingi val provine
în cantități mici, continuu din venulele corionului gingival, situat sub epiteliul sulcular. Acesta nu
este un simplu transsudat (filtrat fiziologic) ci un exudat inflamator, produs ca urmare a unui
mecanism local de apărare activă.
b) Papila i nterdentară ocupă spațiul interdentar sub punctul de contact, luând o formă
piramidală in zona frontală, formă de cort între dinții laterali, având doua vârfuri, unul vestibular
și unul oral. Aceste forme precum și volumul papilei interdentare variază cu v ârsta, anomaliile
dento -maxilare, agresiunile mecanice, fizice, chimice.
În realitate, există două papile: una vestibulară și una orală unite printr -un col. Ele
determină aspectul mai accentuat festonat al gingiei libere. În cazul în care contactul interde ntar
lipsește datorită spațierii dinților, papila nu există, gingia fiind strâns atașată de osul intermediar,
având o suprafață rotunjită și netedă.

c) Gingia fixă, atașată, este situată în prelungirea gingiei marginale libere spre mucoasa
alveolară, intim atașată de os sau cementul radicular, între șanțul gingivo -dentar și limita muco –
gingivală. Aceasta limita muco -gingivală apare ca o linie orizontală ce nu totdeauna este vizibilă
și cu atât mai puțin lingual și palatinal.
Această linie delimitată este dată de faptul că gingia atașată este fixată ferm pe suportul
osos sau cement prin fibre conjunctive, pe când în continuarea mucoasei alveolare este de un roșu
mai închis și aderă mai lax pe osul subiacent. Înălțimea acestei porțiuni gingivale este variabi lă în
raport cu zona arcadei.
Ea are o înalțime variabilă de 1 -9 mm, cu o înalțime mai mare la maxilar decât la mandibulă
și reprezintă zona de rezistență împotriva tendințelor de retracție și deplasare ale marginilor
gingivale libere, precum și față de tr acțiunile exercitate de mucoasa alveolară și formațiunile
subiacente ei (bride, frenuri, mușchi).
Din punct de vedere histologic gingia este alcătuită din: epiteliu pavimentos pluristratificat
și corionul gingival.
Epiteliul gingival prezintă trei zone di ferite:
1.epiteliul gingival oral sau extern, care vine în contact cu mediul bucal;
2.epiteliul sulcular sau intern, care tapetează peretele extern al șanțului gingival;
3.epiteliul de joncțiune, care stabilește contactul între gingie și dinte.
Celulele epitelia le sunt dispuse în mai multe straturi: stratul bazal, stratul spinos, stratul
granular, stratul cornos.
Astfel epiteliul gingival este multistratificat, pavimentos, keratinizat și trimite în corion o
serie de digitații (digitații acantozice) care pătrund p rofund sau mai puțin profund în țesutul
conjunctiv subiacent. Pe de altă parte corionul trimite și el prelungiri între aceste digitații, denumite
papile conjunctive. Din aceste întrepătrunderi rezulta o rezistență crescută la solicitări.
Tesutul conjunctiv (corionul). Partea predominantă a gingiei e reprezentată de țesutul
conjunctiv. Principalii săi constituenți sunt:
o substanța fundamentală, alcatuiută din constituenți moleculari nefibroși
o celule: fibroblaști, mastocite, macrofage, monocite, plasmocite, li mfocite,
polimorfonucleare
o fibre de colagen, elastină, reticulină, oxytalan și de ancorare
o vase și nervi.

Ligamentele supraalveolare
Este format din fibre gingivale, în special din colagen.
Fibrele liamentului supraalveolar sunt:
Fibrele dento -gingivale care pornesc de la cementul radicular și se dispun
ascendant și lateral în corionul gingival.
Fibre dento -dentare (transseptale) situate între dinții adiacenți și au un traiect
aproape orizontal.
Fibre dento -periostale care pornesc de la dinte, trec peste marginea alveolară
(limbusul alveolar) și se fixează la periost.
Fibrele dento -alveolare care pornesc de la dinte și ajung la marginea alveolară după
un traiect aproape orizontal.
Fibrele alveolo -gingivale au un capăt atașat de creasta alveolară și se ter mină în
corionul gingival.
Fibrele periosto -gingivale fixează gingia de os prin intermediul periostului.
Fibrele transgingivale pornesc cu un capăt de pe cementul radicular al suprafețelor
aproximale și se îndreaptă spre suprafața vestibulară sau orală a d intelui vecin, unde se
întrepătrund cu fibre similar din direcția opusă.
Fibre intergingivale traversează continuu corionul gingival paralel cu suprafețele
vestibulare și orale ale rădăcinilor.
Fibre interpapilare traversează spațiul interdentar în sens ve stibulo -oral la baza
papilei.
Fibre semicirculare pornesc de pe suprafața aproximală a rădăcinii unui dinte,
ocolesc fața vestibulară sau orală și se fixează pe fața aproximală opusă a aceluiași dinte.
Fibrele circulare , acestea sunt in număr mic înconjoar ă în întregime rădăcina
dintelui.
Fibre intercirculare sunt situate între inelele de fibre circulare.

b. Paradonțiul profund , de susținere sau funcțional
Este format din: cementul radicular, desmodonțiul și osul alveolar.
Cementul radicular

Este un țesut conjunctiv cu un grad ridicat de minalizare care acoperă suprafața radiculară
a dintelui. Din punct de vedere funcțional cementul aparține parodorițiului, deși morfologic face
parte din dinte.
La nivelul apexului dintelui, cementul pătrunde p rin orificiul apical, pe o distanță de 0,5 -1
mm, conturând acest orificiu.
Cementogeneza începe înaintea erupției dentare și se continuă în toată viața dintelui;
indiferent dacă conține sau nu pulpă, vârsta biologică a unui dinte este vârsta din ultimul s trat al
cementului.
Cementul este un țesut specializat, cu o structură și compoziție chimică ce îl apropie mult
de țesutul osos. Spre deosebire de acesta, este lipsit de inervație și vascularizație, având astfel un
potențial foarte redus de remaniere fiziologică.
Acest cement poate acoperi pe o mică porțiune smalțul cervical în 60 -65% din cazuri, poate
veni în contact cu smalțul adică raport cap la cap în 30% din cazuri sau există o mică porțiune de
dentină descoperită între cement și smalț în 5 -10% di n cazuri.
Desmodonțiul
Cuprinde totalitatea structurilor din spațiul dento -alveolar. Este un complex
morfofuncțional alcătuit din: substanță fundamentală, celule, fibre desmodontale, vase și nervi.
Spațiul dento -alveolar are formă de clepsidră, fiind mai îngust în zona hypomochlionului
(de rotație a dintelui) și mai larg în zona cervicală și apicală.
Datorită poziției punctului hypomochlion mai aproape de apex, aproximativ la unirea a 2/3
coronare ale rădăcinii cu 1/3 apicală, lățimea spațiului dentoalveol ar va fi mai mare înspre coronar
decât spre apical, datorită amplitudinii mai mari a brațului de pârghie de 2/3 față de 1/3 din
lungimea rădăcinii. În medie, spațiul dento -alveolar are 0,35 mm la nivel cervical, 0,17 mm în
zona hypomochlion și 0,25 mm spre apex.
Radiologic acest spațiu apare ca o zonă de radiotransparență crescută față de rădăcină si
osul alveolar.
Periodontul sau ligamentul alveolodentar suspendă dintele în alveolă, constituind
principalul său element de fixare. El ocupă spațiul îngust (0 ,1-0,3 mm) dintre alveolă și rădăcină,
numit spațiul periodontal. Pe lângă această funcție statico -dinamică menită să asigure stabilitatea
dintelui în alveolă, periodonțiul mai îndeplinește funcțiile de geneză a cementului și a osului
alveolar, precum și d e recepție senzitivă.

Celulele din desmodonțiu au ca funcție principală menținerea sistemului fibrelor
ligamentului periodontal prin sinteză de noi fibre și remodelarea celor existente. Celulele
desmodontiului sunt: celule mezenchimale nediferențiate, fibroblaștii, osteoblaștii , cementoblaștii,
osteoclastele, odontoclastele, epiteliale și de apărare.
Funcția statico -dinamică a periodontului este asigurată prin structura și direcția fibrelor
care îl alcătuiesc. Acestea se implantează în cement și în osul alveolar și sunt grupate în fascicule
orientate în felurite direcții în diferitele regiuni ale rădăcinii, în raport cu mișcările dintelui.
Fibrele sunt de natură colagenă, inextensibile, mai puțin fibre de oxytalan și rar fibre
elastice. Fibrele de colagen sunt formate din fibril e iar numeroase fibre de colagen sunt grupate în
benzi groase, care în totalitate formează sistemul ligamentului periodontal.
Aparenta elasticitate a ligamentului alveolodentar se datorește faptului că fibrele sale au un
traiect ondulat în stare de repaus, și vor fi întinse sub acțiunea forțelor mecanice care solicită
dintele. Fiecare din acestea au rolul lor bine precizat în menținerea dintelui, formând o unitate
morfo -funcțională care pe parcursul vieții suferă o serie de transformări adaptive.
Osul alve olar
Osul alveolar sau procesul alveolar este o prelungire apofizară a oaselor maxilare care
formează suportul alveolelor dentare, în care rădăcinile dentare sunt fixate prin intermediul fibrelor
desmodontale.
Existența și structura lor sunt legate de prezența dinților și de funcția ocluzală. Stimulii
funcției ocluzale și a migrării fiziologice dentare conferă proceselor alveolare remanieri structurale
particulare și o anumită sensibilitate la toate influențele metabolice locale și generale.
Este format din:
 os alveolar propriu -zis numit și lamina dura sau lamina cribriforma. Este o lamă
subțire de os care înconjoară rădăcina și servește drept suport de inserție pentru
capătul osos al fibrelor ligamentului periodontal. El reprezintă corticala internă a
osului alveolar.
 osul alveolar susținător, la rândul său are două componente: osul medular și
corticala externă.
Osul alveolar dintre rădăcinile dinților adiacenți se numește septul interalveolar , iar cel
dintre rădăcinile fiecărui dinte se numește septul interradicular .

Osul mandibular. La mandibulă osul alveolar este suportat de corpul mandibulei (osul
bazal), pereții alveolari interni și externi din os compact continuându -se cu osul cortical al corpului
mandibulei care formează fețele bucală, linguală ș i marginea inferioară.
Acest țesut osos periferic este deosebit de compact, prezentând îngroșări la nivelul simfizei,
mentonului, liniilor oblice și al ramurii ascendente.
Între cele două table de os compact se găsește țesut osos spongios, format dintr -o serie de
travee, de diferite grosimi, orientate astfel încât osul să poată primi presiunile masticatorii
dispersate pe o suprafață cât mai mare și să le dirijeze către craniu pentru a fi anihilate.
Osul maxilar. La maxilar compacta externă și mai ales comp acta internă a osului sunt
foarte subțiri, prezentând orificii pe toată suprafața, dar mai accentuat pe fața externă a procesului
alveolar, la nivelul tuberozității și în jurul găurilor palatine anterioare. Între cele două compacte
există un bogat țesut sp ongios.
Procesul alveolar este susținut pe toată întinderea sa de corpul maxilarului.
În timpul masticației mandibula acționează prin intermediul dinților asupra osului maxilar,
declanșând forțe puternice. Pentru dispersarea și anihilarea acestor forțe, tr aveele osoase din
regiunile unde se exercită presiuni masticatorii mari sunt mai groase, prezentându -se ca niște
condensări dispuse în direcția transmiterii presiunilor. De aceea maxilarul are structura
arhitectonică a unei clădiri, cu stâlpi verticali și planșee de rezistență. O astfel de structură apare
cu atât mai necesară dacă ținem seama că, datorită sinusului maxilar, maxilarul este un os cavitar.
Maxilarul are trei stâlpi de rezistență, în dreptul caninului stâlpul nazo -frontal, în dreptul
primului molar stâlpul zigomatic iar în dreptul ultimului molar stâlpul pterigosfenoidal.

3. Afectiuni dentare care impun prepararea dinților pentru protezarea fixă

3.1. Leziunile coronare
Reprezintă totalitatea modificărilor morfologice ale componentei coronare a dintelui
natural. Modificările coronare afectează în mod diferit raportul cu dinții vecini și cu antagoniștii.
Aspectul polimorf al leziunilor coronare a impus clasificarea leziunilor în leziuni coronare
cu lipsă de substanță (caria dentară, leziuni post traumatice, abraziunea, dispazii ale smalțului) și
leziuni coronare fără lipsă de substanță (anomalii de culoare, de poziție, de formă, de volum, de
număr).

Caria dentară
Caria dentară este un proces distructiv cronic al țesuturilor dure ale dintelui, făr ă caracter
inflamator, producând necroza și distrucția acestora, urmate de cavitate coronară sau radiculară.
Apare și evoluează prin demineralizare datorată acidității produse de microorganisme
patogene; procesul, netratat, duce în final la complicații pulpare și periapicale, apoi la fractura
dintelui, însoțite uneori și de manifestări la distanță.
Caria dentară poate afecta nu numai integritatea coroanei, ci și a arcadelor și a ocluziei,
prin migrările dentare favorizate de distrucțiile carioase.
Caria se dezvoltă numai pe dinții în contact cu mediul bucal și niciodată pe dinții complet
incluși sau foarte bine izolați de mediul bucal.
Caria dentară care în zilele noastre are o frecvență impresionantă de aproximativ 95%,
tinde prin evoluția sa să penetrez e în camera pulpară urmată de infecția acesteia.
Caria dentară este privită ca un proces dinamic desfășurat la interfața dintre placa
bacteriană și dinte. Transformarea leziunii carioase inițiale reversibile necavitare într -o leziune
cavitară este conseci nța perturbării echilibrului dintre procesele permanente de demineralizare și
remineralizare.
Pentru formarea unei carii dentare este necesară interacțiunea în timp a unei microflore
bucale cariogene cu alimente fermentabile pe un teren (dinți și saliva) s usceptibil.
În etiopatogenia cariei dentare au fost incriminați factori multipli de origine internă sau
externă organismului.
În cazul unor defecte multiple în dinte, unor defecte voluminoase se recomandă restaurarea
dintelui cu coroane prefabricate sau co nfecționate în laborator.
Tratamentul protetic al cariilor dentare se realizează prin: incrustații -se realizează mai
frecvent în cavități carioaseclasele I, II, V Black, deci carii ocluzale, ocluzo -proximale și de colet;
coroane de înveliș -se utilizează ma i ales în procesele carioase extinse pe mai multe fețe; coroana
de substituție -se indică în situația când pereții dentari existenți sunt prea subțiri pentru obturație,
inlay sau coroană de înveliș, existând riscul de fractură.

Fracturile dentare
Sunt produse de cauze determinante sau favorizante.

Cauzele determinante sunt reprezentate de toate traumatismele care acționează asupra
coroanei dentare.
Traumatismele sunt produse accidental în sport, accidente rutiere, agresiuni. În general
afecțiunile cor onare produse accidental sunt însoțite de leziuni ale părților moi (buze, obraji).
Traumatismele afectează în general grupul dentar frontal superior și inferior, incisivii
centrali și cei laterali superiori sunt cel mai frecvent afectați.
Alte traumatisme posibile să producă fracturi coronare sunt deraparea unui instrument
stomatologic, reducerea luxațiilor mandibulei, manevre brutale în timpul extracției dentare,
șlefuirea coroanelor cu instrumente descentrate sau o traumă ocluzală în timpul masticației.
Cauzele favorizante care participă la producerea fracturilor sunt deficiențe de mineralizare
ale structurilor dentare, dimensiuni reduse vestibulo -orale ale dinților frontali, dinții devitali a
căror troficitate este modificată nefavorabil și dimensiunea redusă a pereților cavităților în care
există obturații voluminoase.
Tratamentul fracturilor poate fi conservativ (odontal), protetic în cazul fracturilor coronare,
chirurgical (extracție, imobilizare, replantare, transfixație) în cazul fracturilor radicu lare și a
luxațiilor.
Tratamentul protetic al fracturilor coronare depinde de sediul liniei de fractură:
– când fractura este situată în treimea incizală, se pot utiliza: fațetarea, coroane fizionomice
sau mixte.
– când fractura este situată în treimea mij locie sau gingivală, este indicată coroana de
substituție, bineînțeles după obturarea corectă acanalului radicular. Se poate realiza coroană de
substituție și atunci când fractura e situată la 1 -2 mm subgingival, după o prealabilă gingivectomie.
Fracturile dentare la copii necesită o atenție specială, deoarece camera pulpară este
voluminoasă, iar apexul larg deschis. Când camera pulpară e închisă, se utilizează coafajul indirect
cu paste histofile, sub cape de protecție, fără a șlefui din dinte.

Abrazia de ntară
Este o uzură, o pierdere lentă și progresivă de substanță dură dentară, datorită unor cauze
mecanice, cu formare de dentină de iritație. Interesează mai ales fețele ocluzale, dar în unele situații
apar și abrazii atipice, pe alte fețe ale dinților.

Etiopatogenia abraziei dentare: tipul de masticație, alimentația, obiceiuri entice, factori
iatrogeni și factori favorizanți: mediul professional, deficiențe de mineralizare a dinților,
xerostomia (asialia), edentații întinse, mai ales cele biterminale, pot produce abrazia frontalilor, în
special în cazul ocluziilor „cap -la-cap”, parafuncțiile.
Bruxismul – este o parafuncție numită popular "scrâșnitul dinților". Este considerat
principala cauză a abraziei la cei cu parodonțiu sănătos și deficiențe de mineralizare. La cei cu
parodonțiul deficitar, bruxismul duce la agravarea parodontopatiei, la accentuarea mobilității
dentare, nu la abrazie.
Tratamentul abraziei este extrem de dificil. Cel profilactic se bazează pe diagnosticul
etiologic precoce. Tratamentul simptomatic și curativ: depulpări, coronoplastie. Tratamentul
protetic al abraziei generalizate este extrem de dificil și laborios. Adesea se impune o remodelare
gingivo -osoasă, pentru alungirea coroanelor clinice și apoi o acoperire a lor cu coroane de înveliș.
Acestea trebuie aplicate pe toți dinții, deci bilateral și de obicei bimaxilar.

Eroziunile d entare
Sunt uzuri dentare, pierderi superficiale de țesuturi dentare dure,de natură chimică (acidă),
fără participare microbiană.
Etiologia eroziunilor: cauze extrinseci – de natură industrială, de natură alimentară, practici
greșite: periaj dentar cu sare de lămâie, cu periuțe prea dure, periaj cu presiune; cauze intrinseci –
regurgitări frecvente de conținut gastric.
Tratamentul eroziunilor de cauză acidă poate fi profilactic sau curativ.
Eroziunile cuneiforme numite abfracții dentare (eroziuni de colet) au etiologie
necunoscută, controversată. Ultimele studii confirm rolul traumei ocluzale și al bruxismului,
inițiind o dezorganizare a structurii cristaline a smalțului subțire din zona coletului.

3.2. Edentația
Etiopatogenia edentației parțiale
Prin edent atie se intelege o stare patologic ă a aparatului dento -maxilar caracterizată prin
diferite forme clinice produse de lipsa unei singure unități odonto -parodontale până la absența mai
multor unități dento -parodontale de pe arcadă și până la prezența unui sin gur dinte pe arcadă.
Edentația parțială nu este considerată o boală.

Ea apare ca urmare a lipsei mugurilor dentari (edentație congenitală sau primară):
anodonția, oligodonția, hipodonția sau poate fi aparentă (tranzitorie) în dentația mixtă sau mai
poate f i dobandită (secundară) dată de afecțiuni ale aparatului dento -maxilar care fac necesară
extracția dinților ce nu mai pot fi salvați.
Astfel cele mai frecvente cauze ale edentației parțiale sunt:
-etiologie mixtă: caria și parodontopatia
-distrucțiile coro nare mari, însoțite de leziuni ale rădăcinilor
-caria complicată, care datorită durerilor si complicațiilor septice face ca
pacientul să solicite cu insistență extracția
-parodontopatiile ce au ca rezultat mobilizarea dinților urmată de expulzarea lor
spon tană sau prin extracție
-migrări dentare exagerate, atât vertical cât si orizontal
-traumatismele care interesează în special zona frontală
-tratamente stomatologice incorecte (iatrogenii) care nu respectă principiile
biomecanice, biofunctionale și creeaza condiții pentru apariția dizarmoniilor
ocluzale și instalarea sindromului de disfuncție a aparatului dento -maxilar.
-procese inflamatorii ale maxilarelor și parților moi (abcese, flegmoane,
osteomielite)
-procese tumorale ale oaselor maxilare.
Astfel, în etiopatogenia edentațiilor se situează în primul rând extracția de urgență
solicitată adesea de pacienți cu insistență din cauza durerilor insuportabile provocate de pulpite
sau parodontite apicale acute, în al doilea rând se situează extracția terapeutică a dinților
nerecuperabili cu distrucții coronare masive sau cu implantare deficitară la care se adaugă extracția
dinților din focarele de fracturi sau tumori. Pe un loc minor se află extracția în scop orthodontic,
pentru corectarea malpoziției sau a incongruențelor dentomaxilare. O altă cauză a endentației o
constituie avulsia traumatic provocată la copii în urma jocurilor brutale, la tineri în întrecerile
sportive și la adulți în accidentele de circulație sau de muncă. Tot în etiologia endent ației întinde
poate fi inclusă și pierderea unora dintre dinții restanți, provocată de suprasolicitările care apar în
ocluzia dezechilibrată sau de presiunile nefiziologice exercitate de unele construcții protetice
concepute și executate defectuos, din ace stă cauză dinții se pierd cu mult mai devreme decât s -ar
pierde prin factorii fiziopatologici cunoscuți.

Factorul etiologic este foarte important deoarece în funcție de acesta se va alege un plan de
tratament adecvat, prognosticul este mai favorabil în cazul etiologiei carioase decât în etiologia
parodontopatică.
Edentația parțială netratată determină apariția a numeroase complicații care pot îmbrăca
aspecte variate, de la formele cele mai simple la unele extrem de grave care pun probleme
deosebite de t ratament atât pentru medic cât și pentru pacient.
Aceste complicații depind în general de numărul, extinderea și localizarea breșelor
edentate, de factori care au determinat edentația, de reactivitatea organismului precum și de
vechimea edentației. Astfel complicațiile interesează funcția masticatorie, fonetică, fizionamică și
cea de autoîntreținere. Toate aceste consecințe ale stării de edentație pot influența starea psihică a
individului.
Spațiile edentate (breșele) pot varia în funcție de topografie, în tindere și frecvență. Ele pot
fi localizate la maxilar și/sau la mandibulă, pe o hemiarcadă sau pe ambele, în zona frontală sau în
zona de sprijin (laterală).
Breșele edentate pot fi delimitate la extremități de dinții restanți când se mai numesc
intercala te sau doar mezial când sunt denumite terminale. Desigur pot coexista pe aceeași arcadă
ambele forme, când edentația se consideră a fi mixtă. Dacă numărul dinților absenți este mic (1 -2)
edentația poartă numele de redusă, dacă lipsesc 3 -4 dinți ea este întinsă, iar dacă pe arcadă mai
persistă doar câțiva dinți (1 -4), edentația devine subtotală .
De-a lungul anilor s -au făcut mai multe clasificări ale edentațiilor parțiale, utilizându -se
diferite criterii (topografic, funcțional, numărul și poziția dinți lor restanți etc.)
Cea mai utilizată fiind cea elaborată de Kennedy.
Acesta a împărțit edentațiile in patru clase, după cum urmează :
Clasa I. cuprinde arcadele edentate termino -terminal, deci breșele edentate sunt mărginite,
bilateral, doar mezial de d inți;
Clasa II. cuprinde arcadele cu edentație terminală unilaterală, deci edentația este limitată doar
mezial de dinți, dar pe o singură hemiarcadă;
Clasa III cuprinde arcadele cu edentații laterale intercalate uni sau bilateral, limitate atât mezial,
cât și distal de dinți;
Clasa IV cuprinde arcadele cu edentație în zona frontală, mărginite doar distal de dinți.

Fig.1.2. Clasificarea edentației elaborată de Kennedy

Edentația partială este una dintre cele mai vechi stări fiziopatologice, ea având datarea încă
de la începuturile istoriei omenirii și odată cu aceasta s -a dezvoltat și una dintre ramurile medicinei
dentare: protetica dentară.