Introducere…………………………………………………………………………………4 Capitolul I: Apariția primelor icoane ……………………………………………………. 7 I.1 Simboluri premergătoare, apariția… [619363]

1

DUMINICA ORTODOXIEI

2
Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………4
Capitolul I: Apariția primelor icoane ……………………………………………………. 7
I.1 Simboluri premergătoare, apariția primelor icoane și cinstirea lor ……………………… 8
I.1.1 Simboluri grafice ………………………………………………………………… …….9
I.1.2Simboluri zoomorfe ……….. ………………………………….. …………………… ………………………10
I.1.3 Simboluri neînsuflețite ……………………………………………………………….. 11
I.2. Reprezentările portretice ale Mântuitorului Iisus Hristos și ale unor scene de sfinți ….14
I.3. Primele icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos și a le Maicii Domnului ………………. 15
I.4 Sfinți părinți apărători ai sfintelor icoane înainte de Sinodul al VII -lea Ecumenic ……. 22
I.5 Conturul luat de icoane în cult în secolele al VII -lea și al VIII -lea …………………… 24
Capitolul al II -lea: Sfântul Ioan Damaschin – apărător al sfintelor icoane …… …….. 26
II.1 Viața …………………………………………………………………………………… 26
II.2 Opera ………………………………………………………………………………….. 28
II.3 Noțiunea de icoană și închinăciune …………………………………………………… 32
II.4 Doctrina Sfântului Ioan Damaschin ………………………………………………….. 34
II.5 Legitimitatea pictării și folosirii icoanelor ……………………………………………. 35
II.6 Rolul icoanei în cult …………………………………………………………………… 37
Capitolul al III-lea: Sinodul al VII -lea Ecumenic -Niceea 787 ……………………….. .40
III.1 Lucrările Sinodului al VII -lea Ecumenic ……………………………………………. 42
III.2 Canoanele Sinodului al VII -lea Ecumenic …………………………………………… 46
Capitolul al IV -lea: Fundamentarea dogmatică scripturistică a pictării și cinstirii
sfintelor icoane ……………………………………………………………………………. 59
IV.1 Vechiul Testament și prefigurările cinstirii sfintelor icoane ………………………… 59
IV.2 Legitimitatea cinstirii sfintelor icoane în Noul Testament …………………………… 60
IV.3 Argumentări teologice pentru cinstirea sfintelor icoane ……………………………… 61
Capitolul al V -lea: Cinstirea Sfintei Cruci și a Sfintelor Moaște ……………………… 68
V.1 Cinstirea Sfintei Cruci ………………………………………………………………… 68
V.1.1 Istoria cultului Sfintei Cruci ………………………………………………………… 69
V.1.2 Cinstirea Sfintei Cruci în cultul divin ………………………………………………. 72

3
a) În cultul particular ……………………………………………………………………… 72
b) În cultul liturgic …………………………………………………………………………. 73
V.2 Cinstirea sfintelor moaște – temeiuri dogmatice ……………………………………… 74
V.2.1 Practica Bisericii Ortodoxe de a cinsti Sfintele Moaște …………………………….. 80
Concluzii …………………………………………………………………………………… 85
Bibliografie ……………………………………………………………………………… …88
Anexe ……………………………………………………………………………………… 94
1.Primele simboluri creștine ……………………………………………………………….. .94
2.Primele reprezentări portretice ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului ……………… 98
3.Sfintele Moaște……………………………………………………………………………… ……………… ….100
Curr iculum Vitae……………………………………………………………………… ..103
Declarație…………………………………………………………………………………10 5

4
Introducere

Una dintre ultimele mari controverse legate de sfârșitul epocii sinoadelor ecumenice
și al perioadei patristice este aceea legată de problema sfintelor icoane. Secolele al VIII -lea
și al IX -lea au pus la grea încercare Biserica creștină prin erezia iconoclastă. Iconoclasmul
a fost o mișcare complexă, cu repercusiuni politico -administrative dureroase pentru
Imperiul B izantin, fapt ce a atras aten ția multor bizantinologi și teologi, care au explicat
într-un fel sau altul evenimentele legate de persecuția sfintelor icoane1.
Iconoclasmul apare sub împăratul Leon III Isaurul (717 -741), care în anul 726
promulga un edict împotriva icoanelor. Se pare că acest edict a fost precedat „de o
veritabilă campanie de propagandă, condusă chiar de împărat și destinată a convinge
poporul că cultul icoanelor este o manifestare de idolatrie care provoacă mânia lui
Dumnezeu și explică toate nenorocirile imperiului‖ 2.
Pentru a înțelege caracterul evenimentelor care au tulburat imperiul de Răsărit în
timpul secolelor VIII și IX, ar trebui să mer gem mai departe decât începutul secolului al
VIII-lea. Dacă trebuie luată în considerare originea siriacă a împăraților iconoclaști,
provincie în care tendințele iconoclaste erau vechi, influențate atât de iudei cât și de
musulmani, cât și „lupta între put erea civilă și comunitățile religioase‖ , iconoclasmul
apare din punct de vedere politic, ca o „reacție împotriva clasei monahale cu tot ceea ce
avea ea, cu tot ceea ce ea lucrase, cu toate pretențiile și încălcările ei‖ 3.
Dar iconoclasmul a fost un „fenom en complex‖ , cu un pronunțat caracter religios.
El ne apare ca un ecou al luptelor hristologice din secolele IV -VII, căci se punea în discuție
legitimitatea pictării Mântuitorului, ceea ce în ochii iconoclaștilor părea „nestorianism‖.
Mai mult, al doilea î mpărat iconoclast, Constantin V Copronimul (741 -775) „condamnă

1 Arhid. Ioan jr. Ică, Iconologia bizantină între politică imperială și sfințenie monahală , Studiu introductiv
la Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale , Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 5.
2 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Șesan , Pr. Prof. Teodor Bodogae , Istoria Bisericească
Universală, Vol. 1, Manual pentru Institutele teologice, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxă,
București , 1975 , p. 481.
3 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifă r, Iconologie și iconoclasm. Studii privind disputa iconoclastă în secolele VIII –
IX, Editura Andreiana, Sibiu, 2010, p. 12.

5
chiar cultul Sfintei Fecioare și al Sfinților‖ . Să nu uităm că „monofiziții erau ostili cultului
icoanelor‖4.
Dacă potrivit unor istorici, nu trebuie să vedem în împărații iconoclaști niște oameni
necredincioși sau raționaliști, cum se pretinde de obicei, ci niște oameni „cu o credință
profundă, sincer convinși, care doreau o reforma religioasă și purificarea erorilor‖ ce
inundaseră credința ortodoxă, caz în care iconoclasmul „apărea ca o reacție violență
împotriva superstiției, practicilor idolatrice și a excesului de putere al monahilor‖ , trebuie
să avem în vedere însă faptul că „folosirea icoanelor se stabileș te și s e răspândește în
Biserică , nu impusă de vreun decret, nici introdusă surprinzător, ci ca o înflorire naturală
a sufletului creștin, uman în imperiul harului‖ . Iconoclaștii nu puteau reproșa iconofililor
că ar fi introdus cultul sfintelor icoane că o inovaț ie, pentru că acesta „făcea parte
integrantă din viața ortodocșilor‖ , căci pentru creștinul din Bizanț icoanele erau „mărturia
asigurării binecuvântării și a mântuirii, o garanție a ajutorului de sus, fără icoană el nu
putea trăi‖. În momentul izbucnirii i conoclasmului, Biserica se pomenise de veacuri
folosind icoanele și cinstindu -le, fără a se întreba de ce anume făcea aceasta .
Astfel, putem înțelege ușor cât de puternică a fost reacția credincioșilor când, în
această atmosferă, apare edictul iconoclast d in 726 al împăratului Leon III Isaurul. Pentru a
da un suport acțiunii sale, Leon al III -lea convoacă un sinod la 730, unde peste 300 de
episcopi se pronunță împotriva icoanelor. Cum însă patriarhul Constantinopolului
Ghermian (715 -730) refuză să semneze a ceastă hotărâre este depus și în locul lui este ales
Anastasie, care semnează hotărârile acestui sinod iconoclast, „astfel edictul împotriva
icoanelor nu era dat numai în numele împăratului, ci și al Bisericii‖5.
Constantin V Copronimul (741 -775), urmând calea tatălui sau, convoacă la 754 al
doilea sinod iconoclast, care dă opt anatematisme, atât împotriva cultului sfintelor icoane,
cât și a zugrăvirii și folosirii lor. Paralel cu creșterea acțiunii iconoclaste se intensifica
acțiunea de rezistență iconofilă . Nici una dintre Bisericile melchite, sau ortodoxe din
Răsărit n-au urmat exemplul Bisericii bizantine din timpul patriarhului Anastasie, și cum

4 Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuș , Aspecte ale istoriei și spiritualității Bizanțului , Bucur ești, Editura Sofia,
2002, p. 104 .
5 John Meyendorff , Biserica Ortodoxă ieri și azi , traducere de Cătălin Lazurca, Editura Anastasia, București,
1996, p. 203.

6
situația lor în pământ musulman le sustrăgea acțiunii împăratului, ele au proclamat le gitimă
vechea practică iconofilă . Biserica apuseană se pronunță împotriva iconoclasmului
printr -un sinod de la Roma din 731, atitudine în urma căreia Italia centrală se rupe definitiv
de Bizanț6.
Cea mai cruntă erezie cu care s -a confruntat Biserica, iconoclasmul, a fost suma
tuturor ereziilor, această erezie ataca însăși realitatea Întrupării fiului lui Dumnezeu, pentru
a fi combătută a fost necesar convocarea celui de -al VII-lea S inod E cumenic de la Niceea.
Alături d e celelalte sinoade ecumenice, S inodul al VII-lea E cumenic a contribuit la
stabilirea principiilor canonice fundamentale și a normelor necesare organizării și
conducerii ei unitare. Sin odul a avut ca subiect iconocla smul, ultima erezie dezbătută în
cadrul unui sinod e cumenic, erezie care atât prin doctrina, cât și prin practicile sale săpa la
temelia misiunii mântuitoare a Bisericii. La a șaptea sesiune a sinodului s -a formulat dogma
referitoare la cinstirea icoanelor. În această hotărâre dogmatică, sinodul nu vrea nic i să
adauge și nici să înlăture nimic din tradiția bisericească, păstrând întocmai ceea ce este
ortodox. Această dogmă a fost apărată cu tărie de către părinții Bisericii, fiind mărturisită
cu mare trium f în anul 843, anul restaurării oficiale a icoanelor.
Pe lângă ho tărârile cu caracter dogmatic, S inodul al VII-lea E cumenic a emis și
hotărâri sau decizii ce poartă numele de legi bisericești sau canoane în număr de 22.

6 Pr. D rd. Vasile Muntean , Iconoclasmul Bizantin (Sec. VIII -IX) în lumina noilor cercetări , în „Biserica
Ortodoxă Română‖ , Buletinul Oficial al Patriarhiei Române , Nr. 8 -10, 1984, p. 3 12.

7
Capitolul I
Apariția primelor icoane

Oamenii, încă din cele mai vechi timpuri și -au exprimat gândurile, ideile, sentimentele și
credința prin reprezentă ri imagistice de care se ajutau pentru a nu îngropa trecutul pentru a -l
menține viu ală turi de ei, pe ntru a transmite ș i mai departe diferite obiceiuri și tradiț ii.
În epoca creștină, încă din primele secole chiar, după ce Hristos S -a înălțat la ceruri, după
ce Sfinț ii Ap ostoli au trecut la Domnul, creștinii nu s -au mulțumit doar cu învățătura scrisă.
Astfel au început să reprezinte pe piatră, lemn, sau pân ze chipul Mâ ntuitorul ui, al Maicii
Domnului, al Sfinților Apostoli și mai târziu și al Sfinț ilor Ierarhi și Mucenici ai bisericii pentru
ca prin aceste imag ini să își aducă aminte cu ușu rință de ei, de faptele lor și de învățătura lor
cea întru Hristos.
Odată cu apariția acestor reprezentări imagistice au aparut și controversele între creș tini.
Cei care rec urgeau la acestea erau acuzați de o altă parte dintre creștini că încalcă legea
mozaică. Icoanele au inceput să fie considerate asemenea zeilor păgânil or, pentru că erau
materiale. Biserica s -a abț inut pentru un timp de la orice reacție. „Abținerea era î ntr-un fel
justificată pe de o parte pentru că în cele dintâi comunități creșt ine un pr ocentaj apreciabil de
credincioș i proveneau dintre iudei, care nu acceptau în niciun chip reprezentarea în imagini a
divinității, iar pe de altă parte Biserica însăși nu îș i structurase definitiv învăță tura cu privire
la icoane.‖7
Chiar dacă nu se exprimau direct condamnâ nd icoanele, o oarecare reticență față de
acestea putea fi considerată deja un iconoclasm timpuriu o fondare a ideilor iconomahe ș i
iconoclaste de mai tarziu.
Iconoclasmul propriu -zis, oficial, apare î n secolul al VII -lea, câ nd Biserica a fost greu
tulburată de persecuțiile unor împărați bizantini, cont ra clericilor și credincioș ilor care venerau
icoanele.
Etimologic, cuvântul vine de la cuvintele grecești: εικον (icon) – care înseamnă :
icoană , chip , înfățiș are – și κλασμως (clasmos) – care înseamnă : distrugere, sfărâ mare .
Această condamnare a icoanelor a mai rămas cunoscută în istorie ș i sub numele de iconomahie,

7 Pr. Petre Semen, Preot Nicolae Chifă r, Icoana Teologie în imagini , Editur a Corson, Iași, 1999, pp. 7 -8.

8
de la cuvintele: εικον (icon)= icoana și μαηι (mahi), care înseamnă luptă , deci lupta contra
icoanelor.
În cele ce urmeaza voi încerca să surprin d pe câ t posibil cele mai semnificative dovezi și
documente care să ilustreze iconoclasmul și mai ales combaterea lui, încă de la începutul să u
paleo creștin și până la Sinodul al VII -lea E cumenic la care a fost condamnat și exterminat cu
desăvârșire din Biserică .

I.1 S imboluri premergătoare, apariția primelor icoane ș i cinstirea lor

Sfinții Părinți la Sinodul al VII -lea Ecumenic, de la Nice ea din 787, afirm ă că tradiția
facerii reprezent ărilor z ugrăvite a existat în Biserica U niversală încă de la începutul
propovăduirii Apostolilor: „Păstrăm neatinse toate tradițiile bisericești scrise și nescrise
încredințate nouă.‖8
Curând după întemei erea Bisericii, creștinii au simțit necesitatea reprezentării
persoanelor sfinte și în form e vizibile, mai ales acei creștini proveniți dintre popoarele indo –
europene, car e nu puteau concepe Divinitatea decât în forme concrete sau vizibile.9 Totodată,
dator ită persecuțiilor din acele vremuri, creștinii s -au mulțumit uneori chiar și numai cu
simboluri creștine precum: mielul, peș tele, porumbelul, delfinul, leul, co rbul, crucea, ancora,
arca, sfeșnicul, viț a de vie, lira, coroana10 și altele, făcând o legă tură între realism, naturalețe,
modestie și chiar frumusețe și simbolismul și alegorismul i nițial11, foarte pr obabil pentru a nu fi
descoperiț i de persecutori i care îi puteau depista mai ușor pe baza iconologiei și nu neapărat
prin simbolistică . Astfel, foloseau simbolurile î ntre ei drept coduri , cum de exemplu prin
catacombe era folosit mielul adus spre jertfă , care de fapt Îl reprezenta pe Hristos că ci zice
Scriptura: „ca un miel spre junghiere S-a adus și ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o
tund‖ (Isaia 53, 7 și F.A. 8, 32)

8 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole , în „Studii Teologice‖, Revista
Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, Nr. 9 -10, 1971, p . 623 .
9 Ibidem , p. 622.
10 Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar , Op. cit. p.107.
11 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu , Op. cit . p. 629.

9
Deși mare parte din simbolurile întâlnite la creș tinii din a cele timpuri se pot găsi și în
antichitate la diferite popoare păgâne, aceasta nu înseamnă ca au fost preluate î n mod direct de
acolo, ci ele sunt folo site de creștini dar având o cu totul altă conotaț ie.
Creștinii din primele secole s -au ferit, de asemene a, de teama păgânilor, să înfățișeze sau
să picteze chipul lui Hristos, mai ales în timpul persecuției de catre împărații și guvernatorii
romani când mulți trăiau în locuri retrase, catacombe, pust iuri, sau peșteri. Î n studiul:
„Cinstirea Sfintelor Icoane în primele trei secole‖, preotul pro fesor Ioan Rămureanu, vo rbește
și despre catacombele creștine din Roma despre care se știe că erau cele ma i renumite , mai
mari și mai î ntinse. Catacombele (situate în afara cetății, în jurul Romei) săpate în proprietățile
particulare ale unor familii bogate au servit la început drept cimitire. În timpul urmăririi
creștinilor , când ei nu mai puteau săvârși cele sfinte în locașurile de la suprafața pământului (de
obicei case private ale membrilor mai înstăriți a i comunității), ei au amena jat în catacombe
diferite locur i de rugăciune și de întruniri. Astfel, papa Fabian (236 -260) a înființat în cimitirul
lui Calist (una dintre cele mai renumite catacombe) diferite edificii, săli de rugăciune, de
întrunire, grupate în genere la intrarea principală a acestor catacombe, unde creștinii puteau
săvârși cultul divin. Picturile care încep să apară pe bolțile, pereții și arcosoliile funerare ale
catacombelor de la sfârșitul secolului al II -lea au luat o mare dezvoltare în s ecolul al III-lea și
au durat până în timpul ultimei persecuții, înaintea suirii pe scaunul Romei a împăratului
Constantin cel Mare (306 -337). Arta picturală paleocreștină păstrată în catacombe nu
înfățișează la început chipul real al lui Hristos, chipul S ău istoric. Ea s -a mulțumit să reprezinte
pe Hristos prin simboluri și alegorii, mai mult sau mai puțin esoterice sau criptografice,
cunoscute numai de inițiați.12
Din secolul al III -lea, tematica picturilor crteștine reprezintă persoane și scene istorice din
Vechiul și Noul Testament, încercând să redea figuri, fapte și scene apropiate de realitate.13
Există mai multe genuri de simbolui ale Domnului Hriosotos: grafice, zoomorfe și
neînsuflețite.
I.1.1 Simboluri grafice
Cel mai folosit era monogramul lui Hristos format din j uxtapunerea literelor
grecești „ Χ” (H) și „Ρ” (R), primele litere din scrierea greacă a numelui Mântuitorului

12Pr. Petre Semen, Preot Nicolae Chifă r, p. 9.
13 Ibidem , p. 10.

10
„Hristos‖ , la care creștinii adăugau pe medalioanele sarcofagiilor lor literele „Α” și „Ω‖,
prima și ultima literă a alfabetului grecesc, care simbolizează că Hristos este începutul și
sfîrșitul , astfel cum zice și Sfânta Scriptură în Apocalipsa Sfâ ntului Ioan la capitolele: 1, 21 ș i
22 (Apocalipsa 1, 8; 21, 6; 22,13).

I.1.2 Simboluri zoomorfe

Peștele – Cel mai răspândit simbol al lui Iisus Hristos pe primele monumente creștine și
mai ales pe picturile de pe pereții și bolțile catacombelor este peștele. Din literele cuvântului
grecesc pentru pește – „ίχθύς ‖ – creștinii au format acrostihul : „Iisus Hristo s, Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul.‖
Simbolul peștelui care reprezintă pe Domnul Hristos apare pe frescele uneia dintre cele
mai vechi cripte din cimitirul lui Calist din Roma, alături de un coș plin cu pâini în mijlocul
căruia str ălucește un pahar cu vin roșu; în această scenă se află simbolurile Sfintei Euharistii.
O gemmă (piatră prețioasă), o cornalină gravată datată din secolul al II -lea, s -a descoperit
în anul 1896 la Constanța. Ea înfățișează pe Mântuitorul răstignit pe cruce, înconjurat de fiecare
parte de câte șase mici figuri, reprezentând pe cei 12 apostoli, iar deasupra capului având
cuvântul „ίχθύς ‖.
O altă gemmă gravată înfățișând „doi pești‖ sau „doi delfini ‖ pe ea, în poziția de a înghiți
bara transversală a crucii, datând probabil de la sfârșitul secolului al II-lea, sau începutul celui
de al III -lea, s -a descoperit la Reșca, în Oltenia de azi.14
Utilizarea peș telui ca simbol, nu este doar d in motivul amintit mai sus, ci și datorită
faptului că Domnul Hristos a folosit din plin imaginea peștelui în unele parabole rostite de El în
fața mulț imilor, (Ma tei 13, 48 -49), iar pe cei dintâ i ucenici i -a ales dintre pescari (Matei
1,17).15
Mielul a fost reprezentat pe pereții catacombelor, pe ico ane și în diferite pict uri până la
sfârșitul secolului al II -lea. Canonul 82 al Sinodului Trulan (Quinisext) ținut la

14 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole …, p. 630.
15 Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar, Op. cit . p. 37.

11
Constantinopol în 692, a hotărât ca, pe viitor chipul mielului să fie înlocuit cu chipul
omenesc al Mântuitorului întrucât Hristos a locuit printre oameni, ca om adevărat.16
Pasărea phoenix este folosită de creș tini ca simbol al Învierii.17
Porumbelul este s imbol al Duhului Sfânt și al păcii – foarte răspândit pe frescele
catacombelor, pe vase aurite etc. Pe epitafe și pe frescele funerare , porumbelul era simbolul
sufletului creștin eliberat de m oarte, așa cum indică cuvintele gravate sub el: „anima
simplex, innocentissima, palumbus sine fel‖ , ducându -ne astfel cu gândul foarte uș or la
porumbelul el iberat de Noe din corabie la sfârșitul poto pului (Fc. 8, 8-9).18 O mare parte
dintre aceste simboluri a fost gravată mai apoi ș i pe inele, cruci ori pandative de către
creștini, după cum ne -o arat ă Clement Alexandrinul care în secolul al III -lea îi îndeamă pe
fiii Bisericii zicând: „Pecetea de pe inelele voastre să fie un porumbel, sau un pește, sau o
corabie împinsă de un vânt, favorabil sau o liră muzicală[…] sau o ancoră nautică […] sau
un pescar ca să ne aducă aminte de apostol și de copiii scoși din apă ‖19
Păunul simboliza nemurirea sufletului căci în tradiția populară carnea acestuia nu
putrezea.20
Delfinul în mitologia lumii greco -romane delfinul transporta morții în insulele
fericite. Preînchipuie în creștinism pe Mântuitorul Hristos, care duce spre limanul mântuirii
corabia Sa, Biserica. Tridentul, care străpunge delfinul în multe reprezentări, simbolizează
crucea.

I.1.3 Simboluri neî nsufleț ite

Crucea este din cea mai adâncă antichitate creștină simbolul lui Hristos și al
religieie Sale. Creștinii erau numiți de păgâni „religiosi crucis‖ – închinătorii crucii
(Tertulian, De Oratione, 29).21

16 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu , Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole …, p. 630.
17 Ibidem, p. 633.
18 Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar , Op. cit . p. 38;
19 Clement Alexandrinul , Către bărbații care se împodobesc, în colecția „Părinți și Sciitori Bisericești‖ ,
Vol. 4, Traducere, introducere, note și indici de Pr. D. Fecior u Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, pp. 314 -316.
20 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu , Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole …, p. 633.

12
Corabia era simbolul Bisericii. Catargul cora biei simbolizează crucea.
Ancora simbolizează statornicia în credință, nădejdea și mântuirea. Inscripțiile din
cimitirul Domitillei din Roma arată ancora alături de cuvântul grec „έλπίς ‖ care, î nseamna
„nădejde ‖. Simbolul ancorei, foarte răspândit la sfârșitul secolului al II -lea și în pri ma
jumătate a secolului al III -lea, dispare apoi aproape cu desăvârșire.22
Simbolurile și alegoriile sacre se găsesc pe pere ții și bolțile catacombelor, pe pietrele funerare,
pe sarcofage, pe mozaicuri, pe piscine, candelabre, candele, potire, pahare, inele, lămpi,
medalii și alte obiecte.
De la sfârșitul secolului al II -lea, arta creștină a evoluat de la simbolismul și alegorismul
inițial, către realism. Sunt reprezentate pe pereții și pe bolțile catacombelor, pentru prima
oară, dogmele fundament ale ale creștinismului. Mai ales de la începutul secolului al II-lea
apar două feluri de teme: unele cu caracter net funerar – destinul sufletului după moarte; altele
tratând chipuri și episoade din Vechiul și Noul Testament: chipuri de patriarhi și pr ofeți, de
Apostoli, icoane al Mântuitorului și ale Maicii Domnului, Cina cea de Taină, Sfânta
Euharistie etc. Este sigur că unele scene iconografice își au izvorul în pericopele din Vechiul
și Noul Testament care se citeau la Sfânta Liturghie sau la alte slujbe de dimineața și seara.
Tendința spre realism, care începe să se manifeste acum în picturile din catacombele romane,
deși cu oarecare rezervă, apare mai clar exprimată, în aceeași perioadă la extremitatea
orientală a Imperiului Roman, în Siria, la Du ra-Europos, cetate situată pe partea dreaptă a
râului Eufrat. În această cetate s -au descoperit, în urma săpăturilor franco -americane din
1931 -1932, o sinagogă și o casă creștină de cult – o modestă biserică, ambele zugrăvite cu
frumoase picturi din Vechiu l Testament, iar biserica cu persoane și episoade din Vechiul și
Noul Testament. Casa creștină exista de prin anul 200 și a fost transformată în biserică prin
232-233. Este cea mai veche biserică din câte se cunosc.23 Sinagoga a fost ridicată în anul
244-245. Orașul Dura -Europos fiind cucerit de perși în anul 256 d.Hr., picturile din sinagogă
și biserică s -au putut păstra aproape neatinse sub dărâmăturile cetății. Picturile de la Dura –

21 Ibidem, p. 635.
22 Alex Ionescu , Simboluri și însemne creștine,
https://alexionescuthinks.wordpress.com/2013/03/24/simboluri -si-insemne -crestine/ , accesat la data de 02. 05.
2019.
23 Codrina Lau ra Ioniță, Simboluri ale arte medievale, Editura Artes, Iași, 2011, p. 85.

13
Europos depășesc simțitor orizontul tematic al picturilor din catacombele romane. Arta
creștină a luat naștere la sfârșitul secolului al II -lea și începutul secolului al III -lea, beneficiind
de epoca de toleranță a împăraților Severieni. Arta creștină primară nu are origini un ice,
romane sau orientale, ci a fost mai degrabă în fiecare regiune un reflex al condițiilor locale.24
În secolul al III -lea încep să apară înfățișări directe ale Mântuitorului Hristos, ale
Apostolilor și al e unor sfinți. În jurul capului Domnul ui Hristos era zugrăvită o aureolă, un
nimb. Pentru a arăta dumnezeirea Lui , în interiorul nimbului se zugrăveau literele A și Ω,
element ce a intrat în erminia pictării icoanelor până astăzi. Înfățișarea Mântuitorului Hristos
sub forma unui păstor cu mielul pe umeri – Păstorul cel Bun – se găsește pictată în Biser ica de
la Duro -Europos, în cripta Lucina din catacomba lui Calist, și în alte catacombe, inele,
medalioane, lămpi, cupe de băut și alt e podoabe și obiecte. Urmează: O ranta, Bunavestire ,
Maica Domnului cu pruncul si Cina cea de T aină.25
În 1953 s -a descoperit la Roma, pe via Latina un hipogeu (mormânt subteran) care
a servit ca mausoleu particular la jumătatea secolului al IV -lea, de o valoare artisti că
excepțională, atât pentru arta creștină începătoare cât și pentru arta necreștină. Ca realizare
artistică picturile de aici depășesc cu mult frescele din catacombe. După cercetările făcute,
inspirația sa derivă din manuscrise și din pictura bisericilor de la suprafață, azi dispărute. După
moartea martirilor, creștinii doreau să dureze la nesfârșit cuvi ntele, faptele și chipurile lor. Din
a doua jumătate a secolului al II -lea au început să apară chipuri de sfinți zugrăvite. În Biserica
Romei erau venerați numeroși sfinți. Chipul Sfantului Laurențiu, dia con al Bisericii Romei și al
Sfântului Ciprian, martirizați în 258 sub împăratul Valerian, s -au găsit zugrăvite p e pahare. De
asemenea chipul Sfâ ntului Agnes s -a găsit pe fundul mai multor cupe începând cu secolul al
III-lea. În mâna martirilor și a sfinților s -a pus ca semn distinctiv crucea, pentru a deosebi
chipurile lor de un portret profan. Chipurile sfinților erau puse pe locul de înmormântare sau în
apropierea lui, în bisericile zidite pe mormintele lor – numite „martyria ‖ – pe ziduri, în case și
în biserici.26

24 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu , Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole …, pp. 638 – 639.
25 Codrina Laura Ioniță, Op. Cit., p. 87.
26 Ibidem , p. 90.

14
În general , părinții apologeți ș i scriitorii creș tini au dezaprobat repre zentă rile
iconografice d in motive practice. Ei doreau să înlăture orice tendință de menț inere a cultului
idolatru la creștinii proveniți dintre păgâ ni.

I. 2. Reprezentările portretice ale Mântuitorului Iisus Hristos și a le unor scene de
sfinți
S-a crezut că iconografia creștină a avut până la Constantin cel Mare (306 -307) un
caracter exclusiv funerar, limitându -se la tema unică, a speranței în nemurirea sufletului și
în învierea morților.
Pentru prima oară, su nt reprezentate pe pereții și bolțile catacombelor dogmele
fundamentale ale creștinismului. Pe pereții baptisierului și ai casei creștine de cult, apar
icoane prin care se arată purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de omenire27.
Pictorii care au zugrăvit b iserica creștină în afară de chipurile lui Adam și Eva, Abel
și Cain, Noe, Moise și Tabele Legii, David Psalmistul, Sfântul Ilie, Iona, au mai adăugat și
alte semne din viața Mântuitorului. Elementel e de iconografie apar în picturile murale,
țesături, sculpturi în lemn și piatră, în broderii.
După apariția Diatessarului lui Tațian, pe la mijlocul secolului al II-lea s-au înmulțit
scenele neo testamentare: Ieslea, Venire a Magilor, Omorârea pruncilor, Buna -Vestire,
Întâmpinarea Domnului, Botezul, Schimbarea la Față, Învierea lui Lazăr, Intrarea
Domnului în Ierusalim. În actele apocrife ale lui Petru s -a păstrat o știre legendară despre
chipul lui Iisus, din care aflăm că avea „o față albă, o barb ă frumoasă și ochi strălucitori‖ .
Începând cu secolul al III -lea, apare faza portretistică, chipul Domnului ca Păstorul
cel bun, cel care mergea pe valurile Mării Tiberiadei, întinzând mâna lui Petru, care se
afunda în valuri, ca rugător, ca făcător de minuni.
Domnul Iisus Hristos apare înfățișat ș i sub chipul cântărețului Orfeu.
În catacomba Domitillei – pentru prima dată este redat chipul Sfintei Fecioare Maria
cu Pruncul Iisus în brațele sale. Fecioara Maria – reprezentată ca împărăteasa cerului – este
o icoană ce se va impune în iconografia creș tină. Pe lângă icoanele care înfățișează scene
din viața Mântuitorului și a Sfintei Fecioare Maria, apar și chipurile Sfinților Arhangheli
Mihail și Gavriil și ale Sfinților Îngeri.

27 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu , Cinstirea sfintelor icoane în primele trei secole …, p. 637

15
Pe icoana Bunei Vestiri (catacomba Priscillei) apar e zugrăvit în fața Maicii
Domnului , Arhanghelul Gavriil, îmbrăcat într -o haină lungă, fără aripi, cu mâna dreaptă
îndreptată spre Fec ioara Maria 28.
I.3. P rimele icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos și a le Maicii Domnului

Tradi ția Bisericii afirmă că prima i coană a lui Iisus Hristos a apărut încă din timpul
vieții Sale pământești. E ra imaginea numită în Occident „Sfântul Chip‖ , iar î n Biserica
Ortodoxă „icoana nefăcută de mână omenească‖ (acheiropoiestos).
Istoria pr ovenienței acestei prime icoane a lui Hristos ne este transmisă de textele
liturgice ce-I este dedicată la 16 august, astfel: „înfățișând preacuratul Tău chip, L -ai
trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Care după Dumnezeire, nevăzut ești
heruvim ilor‖ (Stihirea glasului 8, de la Vecernie).
O stihiră de la Utrenie (glas 4), spune: „Trimis -ai pe Abgar epistolele înscrise de
dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea și sănătatea, izvorâte din înfățișarea
dumnezeiescului Tău chip‖29.
În general și mai ales în bisericile cu hramul Sfintei Mahrame, aluziile la legenda lui
Abgar sunt frecvente mai ales în serviciul liturgic al sărbătorii. Dar ele nu vorbesc decât
despre faptul în sine, fără a intra în detalii30. O relatare ma i detaliată a legendei icoanei
„cea nefăcută de mână‖ ne este oferită de Mineiul pe luna august: suferind de lepră, regele
Abgar a trimis la Hristos pe arhivarul său Hannan (Anania) cu o scrisoare în care -I cerea lui
Hristos să vina la Edessa pentru a -l vindeca. Cum Ha nnan era pictor, Abgar i -a recomandat
să facă portretul lui Hristos și să i -l aducă în cazul în care Acesta ar fi refuzat să vină.
Găsindu -L pe Hristos înconjurat de o mare mulțime, Hannan s -a urcat pe o piatră pentru
a-L putea vedea mai bine. A încercat să -I facă portre tul, dar nu a reușit din cauza „slavei
negrăite a chipului Său, care se schimba mereu sub puterea harului‖ . Văzând că Hannan
încearcă să -I facă portretul, Hristos a cerut apă, S -a spălat, Și -a șters fața cu o ma hramă, pe
care au ră mas fix ate trăsăturile Sale. I -a dat ma hrama lui Hannan, pentru ca acesta să o

28 Ibidem, pp. 637/657 .
29 *** Mineiul pe luna A ugust/ ziua 16 , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2003, p. 201.
30 Leonid Uspenski , Teologia icoanei, Editura Anastasia, București, 1994 , p. 28 .

16
poarte împreună cu scrisoarea către cel care îl trimisese. În scrisoarea Sa, Hristos refuză să
meargă la Edessa dar îi promitea lui Abgar să i -l trimită pe unul din ucenicii Săi , de îndată
ce-și va încheia misiunea. Când a primit portretul, Abgar s -a vindecat de ce avea mai grav,
dar câteva urme i -au rămas totuși pe față. După Cincizecime, Sfântul Apostol Tadeu, unul
din cei 70, a venit la Edessa pentru a încheia vindecarea regel ui care s-a convertit. Abgar a
înlăturat un idol care se găsea deasupra uneia dintre porțile cetății, punând în loc Sfânta
Mahramă. Dar strănepotul său, s -a întors la păgânism și a vrut să o distrugă. Episcopul
cetății a zidit -o, aprinzând în nișa din fața ei o candelă. Nu numai că imaginea a rămas
intactă, dar s -a imprimat pe fața internă a țiglei sub care stătea31.
În amintirea acestui moment există și astăzi două tipuri iconografice ale Sfintei
Mahrame: una în care chipul Domnului este reprezentat pe o pâ nză, cealaltă – unde nu
apare o pânză – Sfântul Chip fiind redat așa cum s -a imprimat pe țiglă, adică așa cum se
afla la Hiereapolis, în Siria. Împăratul Nichifor Fokas (963 – 969) ar fi transportat -o la
Constantinopol în 965 sau 96832.
În ceea ce -i privește pe autorii din vechime, ei nu fac până în secolul V, nicio aluzie
la imaginea Sfintei Mah rame, ea fiind pe semne încă necunoscută, iar existența ei, uitată.
Cea mai veche mențiune pe care o avem se află într -un document numit „Doctrina
lui Addai‖ .
Addai era un Episcop al Eddesei (541) care într -o lucrare folosește o tradiție locală
sau anumite documente pe care nu le cunoaștem.
Cel mai vechi autor necontestat, care pomenește de icoana trimisă lui Abgar e ste
Evagrie (sec. IV) în a sa Istorie biseri cească , el numește portretul „icoană făcută de
Dumnezeu‖ (Theoteuktos eikon).
În ce privește originalul icoanei, adică pânza pe care era imprimat chipul
Mântuitorului, el a fost multă vreme păstrat la Edessa, ca cel mai de preț odor al orașului.
El era foa rte cunoscut și venerat în tot Răsăritul și în secolul al VIII-lea, creștinii celebrau

31 *** Proloagele, în fiecare zi împreună cu sfinții, Vol. II (martie -aprilie), lucrare publicată cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului
Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013, p. 820.
32 *** Mineiul pe luna A ugust/ ziua 16 … p. 206.

17
sărbătoarea în mai multe locuri, după modelul Bisericii din Edessa. Mai târziu, chiar la
Edessa – începând cu 843 – această sărbătoare coincidea cu cea din Duminica Orto doxiei.
În cursul perioadei iconoclastice, Sfântul Ioan Damaschin amintește imaginea
făcătoare de minuni, iar în 787, Părinții Sinodului al VII-lea Ecumenic se refereau la ea în
mai multe rânduri, Leo n, lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, și participând
la Sinodul VII povestește că a cinstit Sfântul Chip în timpul unei șederi la Edessa. În 944,
împărații bizantini Constantin Porfirogenetul ș i Roman I cumpără sfânta icoană la Edessa;
ea a fost transportată cu mare cinste la Constantinopol și așezată în biserica Fecioarei din
Pharos, iar împăratul Constantin Porfirogenetul a lăudat -o într -un discurs ca pe o emblemă
a Imperiului.
În 1204, după cucerirea Constantinopolului de către cruciații latini, urmele acestei
icoane se pierd 33.
Izvoarele is torice menționează mai multe icoane ale Sf ântului Chip, care în secolele
IV și VII au jucat un rol însemnat în războiul bizantinilor cu perșii.
La istoricii războiului religios împotriva Persiei mazdeene, se găsește prima
mențiune datată a faimoasei icoane a lui Hristos achirguită, adică „nefăcută de mâna
omului‖.
Această icoană miraculoasă însoțește armata bizantină în campania lui Mauriciu din
586, împotriva perșilor și asistă la lupta de pe râul Armazon.
Unele texte hag iografice p lasează apariția acestei icoane miraculoase în ultimii ani
ai domniei lui Iustinian. Dar textele grecești și siriene, care povestesc despre împrejurările
în care au fos t găsite, la intervale scurte, achirguitele de la Comanliana și Cezareea în
Capadocia, de la Diabulian în Pont și de la Edessa în Osraem sunt destul de puțin sigure în
ceea ce priveșt e data orginalului lor. Aceste achirguite , necunoscute până atunci, apar dintr –
o dată la sfârșitul veacului al VII-lea, în legătură cu războiul persic. Se pune întrebarea dacă
nu cumva , apariția acestor icoane ale lui Hristos, ar avea legătură cu întreprinderile militare
ale imperiului împotriva persanilor necredincioși?
Achirguitele ar fi putut fi inventate prin grija guvernului imperial, ori, mai degrabă,
puse în valoare de autoritățile bizantine (și din această pricină menționate de istorici greci),
deoarece aceste icoane miraculoase puteau fi înzestrate cu o funcție religioasă în purtarea

33 Leonid Uspenski , Op. cit. , pp. 28 -29.

18
unui război -cruciadă. Le reg ăsim acolo unde și atunci când puterea militară a imperiului
creștin a putut avea nevoie de ele 34. Îl putem menționa pe Gheroghios Pisides pentru a
înțelege felul în care un purtător de cuvânt al lui Heradius privea achirguita lui Hristos.
„Ridicată deasupra trupelor, în momentul plecării, icoana era un <cuvânt de
ordine>, adică o parolă trimisă de Dumnezeu, arbitrului întrecerii care urma să -i opună
pe creștini și pe mazdeei‖ . Pe de altă parte, spune Pisides, „icoana <nefăcută de mâna
omului> este un gaj al victoriei, asemeni ramurii de măslin care i -a vestit lui Noe
apropiata sa izbăvire‖ 35; „dar mai presus de toate , achirguita este o promisiune de
biruință pentru că ea însăși reînoiește întruparea Logosului, ea a fost trimisă de Dumnezeu
credincioși lor, ca odinioară Cuvântul întrupat‖36.
Tocmai această nouă lucrare a lui Dumnezeu în folosul oamenilor, se află în mâinile
lui Heraclius care -și conduce trupele către nimicirea definitivă a imperiului mazdeean.
Purtător al „preacuratului chip de sus ‖ (echi s achranton tin apti up saus eikona)37,
împăratul devine în mod necesar ato tbiruitor (paggenis milephoros) 38, iar Dumnezeu –
arbitrul întrecerii dintre cele două imperii – le deschide porțile „cosmice‖, adică îi asigură
accesul la puterea universală, după di strugerea imperiului vrăjmaș.
Icoana miraculoasă a lui Hristos a fost astfel, în timpul războaielor persice din
secolele al VI -lea și al VII -lea ceea ce fusese labarum -ul (steagul militar bizantin) cu două
secole mai devreme sub Con stantin. O apropriere între labarum și achirguita nu este
imposibilă în ceea ce privește forma acestor obiecte. Și într -un caz și în celălalt este vorba
despre o țesătură prețioasă, purpurie sau albă cu desene fine, în formă de dreptunghi, rareori
de pătra t, aproape întotdeauna culcat și prevăzut cu franjuri pe una sau două laturi.
Țesătura este decorată cu mai multe discuri de mărime inegală, pe cel din mijloc
profilându -se capul lui Hristos, în timp ce pe celelalte, două sau patru, se citesc inițialele lu i
Hristos sau cuvântul NI KA, ori se văd mici cruci. 39

34 Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, traducere Daniel Barbu, Editura Meridiane, București, 1991, p. 55
35 Ibidem , p. 57.
36 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifă r, Op. cit., p. 15.
37 Pr. D rd. Vasile Muntean , Art. cit., p. 315.
38 Ibidem , p. 316.
39 Andre Grabar , Op. cit. , p. 65.

19
În Georgia există astăzi o icoană a Sfântului Chip pictată în encaustică (procedeu
pictural care folosește c ulori diluate în ceară topită și încălzită înainte de utilizar e), aceasta
datând din secolul al VI-lea sau al VII-lea.
În Franța există o celebră icoa nă a Sfintei Mahrame care se păs trează acum în
sacristia Catedralei din Lacre. Această icoană de origine balcanică, datând din secolul al
XIII-lea, a fost trimisă de l a Roma în Franța, în 1249, de Jacobus Pausalio Tricassinus –
viitorul Papa Urban al IV-lea – care a dăruit -o surorii sale, abesă a mănăstirii
Cistercienelor din Mo nasteriolum – legenda Veronicăi 40.
După legend ă, împăratul Tiberiu (14 -37), care înlocuiește pe regale Abgar, auzind
de renumele lui Hristos, a trimis în Pa lestina pe Volusianus, pentru a găsi „icoana nefăcută
de mână‖ . Acesta s -a prezentat guvernatorului Pilat, l -a amenințat și a aflat cele petrecute
cu moartea lui Hristos. Dar în același timp a aflat că o femeie vindecată de Iisus de curgerea
sângelui a păstrat chipul Său și -l ține ascuns. Soldații romani au mers și au înconjurat casa
însă ea nu voia să dea icoana. În cele din urmă soldații au găsit -o ascunsă în casă. Aceasta
era icoana autentică a Domnului Hristos, o adevărată icoană (vers icona), cuvinte de la care
pretind unii că s -ar fi format numele de Veronica.
În Orient, a circulat o altă versiune a legendei Veronicăi. Tradiția, care stă la temelia
ei este următoarea: Mântuitorul fiind judecat și condamn ata la moarte pe Cruce de Pilat,
pentru a face pe placul iudeilor L -a silit să -și poarte singur crucea pe drumu l Golgotei. El
era însoțit, după cum relat ează Sfântul Evanghelist Luca, „de mulțime multă de pop or și de
femei care -L plângeau și boceau‖ (Lc. 23, 27). Una dintre aceste femei cu numele de
Veronica v ăzând pe Iisus Hristos extenuat de suferințe și de greut atea crucii, I -a întins
năframa sa spre a s e șterge de sudoarea ce -I curgea pe față din cauza oboselii. Iisus, mișcat
de acest gest cucernic și duios totodată , i-a restituit năframa sau mahrama pe care s-au
imprimat în chip miraculo s trăsăturile feței Sale . Ea poartă întipărirea feței lui Hristos,
încoronat cu spini.
După prima variant ă a legendei, s -a creat chipul unui Hris tos cu trăsături nobile, cu
peri lungi, cu barba ascuțită,
După variant a a doua care a circulat mai mult în Orient, Hristos se înfățișe ază
încoronat cu spini, cu părul în dezordine, cu p icături de sânge care -I curg pe față.

40 Leonid Uspenski , Op. cit. , p. 29.

20
Apariți a târzie a acestei icoane – secolele VIII – IX, coincide în Bizanț cu încetarea
atacurilor iconoclaștilor contra icoanelor și timpul Ortodoxiei41 .
În serviciul liturg ic, sărbătoa rea Sfântului Chip este numită „Strămutarea de la
Edessa în cetatea lui Constantin a chipului nefăcut de mâna omului (aparținând) Domnului
nostru Iisus Hris tos, chip numit Sfânta Mahramă ‖ .
Totodată, Liturghia acelei zile e departe de a s e limita la simpla comemorare a
transferului icoanei dintr -un loc în altul.
Esența acestei slujbe este fundamental dogmatic al imaginii și al destinației sale.
Sensul expresiei „imaginea nefăcută de mâna omului‖ apare în lumina textulu i de
la Mc. 14, 58; î nainte de orice, această icoană este Însuși Cuvâ ntul întrupat Care se arată în
„templul trupului Său‖ (In. 2, 21). De aici încolo legea lui Moise, care interzicea imaginile
(Exod. 30, 4) își pierde sensul și icoanele lui Hristos devin mărturii ale Întrupăr ii lui
Dumnezeu.
Dacă icoana lui Hristos – fundament al iconografiei creștine – reproduce trăsăturile
Dumnezeului devenit Om, icoana Maicii Domnului reprezintă, dimpotrivă prima ființă
umană care a realizat țelul Întrupării – îndumnezeirea omului42.
Biserica Ortodoxă afirmă legătu ra dintre Maica Domnului și umanitatea căzută care
poartă urmările păcatului originar și nu o exclude din descendența lui Adam. În același
timp, desăvârșirea ei personală, supr emul grad de sfințenie pe care e a l-a atins explică supra
venerarea ei. Maica Domnului este prima făptură a genului uman care a atins deja prin
totala transfigurare a ființei sale, s copul rezervat oricărei creaturi . Ea a depășit deja granița
timpului și a veșniciei și se află încă de pe cum în Împărăția a cărei instaurare este așteptată
de Biserică o dată cu A D oua Venire a lui Hristos.
Ea, care „ L-a purtat în sine pe Dumnezeul de necuprins, cu adevărat Născătoare de
Dumnezeu , fiind (Theotokos) ‖ – potrivit formulării de la Sinodul III Ecumenic (E f. 4, 31) –
„ea veghează împreună cu Hristos, soarta lumii.43‖

41 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu , Op. cit. , p. 662.
42 Leonid Uspenski , Op. cit. , p. 30.
43 Narcisa Balaban Urucu, Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului,
https://ziarullumina.ro/documentar/cele -mai-vechi -icoane -ale-maicii -domnului -67468.html , accesat la data de
02. 05. 2019.

21
Ea se deosebește de icoanele celorlalți sfinți sau îngerilor, atât prin varietatea
tipurilor iconografice, cât și prin cantitatea sau intensitatea cu care sunt venerate. Potrivit
tradiției ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat, puțin după Cincizecime, primele
icoane ale Fecioarei.
Una aparține tipului numit „Milostiva‖ (Eleonsa) – imaginea unei mame care suferă
profund la gândul iminentului supliciu al Fiului ei; o altă imagine este c ea de tipul
„Odighitria‖ (Călăuzitoarea) – Fecioara și Pruncul sunt reprezentați din față orientați către
privitor.
Cât priveșțe cea de -a treia icoană , ea ar fi reprezentat -o pe Fecioara fără Prunc.
În prezent în Bis erica Rusă există multe icoane ale Fecioarei atribuite Sfântului
Luca, dar nu se poate susține că aceste icoane au fost pictate chiar de mâna Evanghelistului.
Cea mai veche mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de Sfântul
Luca datează din secolul VI.
Ea este atribuit ă lui Teodor, num it „anagnostul‖ , un istoric bizantin din prima
jumătate a secolului al VI -lea respectiv, pe la 530 . Teodor ne spune că pe la 450 a fost
adusă la Con stantinopol o icoană a Maicii Domnului , „Călăuzitoare a‖ care era atribuită
Sfântului Luca.
Împărăteasa Eudoxia, soția împăratului Teodosie al II -lea, ar fi trimis -o din
Ierusalim, surorii Pulcheria. Sfântul Andrei Criteanu l și Sfântul Gherman, Patriarhul
Constantinopolului (715 – 730), vorbesc ș i ei despre o icoană a Maicii Domnului pictată de
Sfântul Luca, dar care se găsea la Roma.
Sfântul Gherman adaugă că icoana a fost pictată în timpul vieții Maicii Domnului și
că ar fi fost trimisă la Roma preaputernicului Teofil despre care vorbesc proloagele
Evangheliei Sfântului Luca și ale Faptelor Apos tolilor44.
Încă din secolul al IV-lea, atunci când creștinismul a devenit religie de stat,
nemaiexistând prin urmare niciun pericol de a se arăta cele sfinte, icoana definită de Teofil
– care stătuse până atunci ascunsă la Roma – a fost cunoscută de un numă r mare de creștini.
Dintr -o locuință particulară icoana însăși sau reproducerea ei va fi fost transportată într -o

44 Iulian Predescu, Sfântul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului,
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/sfantul -apostol -luca-zugravul -maicii -domnului -119920.html ,
accesat la data de 02.05.2019.

22
biserică. Iar în 590, Papa Grigorie I (590 – 604) va transporta la bazilica Sfântul Petru – în
procesiune solemnă și în sunetul litaniilor – venerabila icoană a Maici i Domnului despre
care se spun ea că ar fi gura Sfântului Luca .
Pe lângă icoanele făcute de Sfântul Luca tradiția vorbește și de o icoană a Fecioarei
făcută în chip miraculous, adică nu de mâna omului. Est e vorba despre o icoană numi tă „a
Stăpânei noastr e din Lidia‖ . Fără îndoială că natura miraculoasă a originii sale a fost
motivul pentru care icoana aceasta a fost omologată cu cea a lui Hristos Archieropaietos,
determinând includerea povestirii despre originea ei în Liturghia mai mu ltor icoane ale
Fecio arei, cum ar fi cea numită „de la Kazan‖ . În secolul al VIII-lea, Sfântul Gherman –
viitorul patriarh al Contantinopolului – aflat în trecere prin Lidia, a comandat o
reproducere a icoanei, pe care în plin iconoclasm a trimis -o la Roma. După înfrângerea
ereziei, ea a revenit la Constantinopol‖45.
În secolele I și II înfățișarea Domnului Hristos și a unor evenimente din viața Sa a u
cunoscut o fază simbolică sau alegorică.
De la sfârșitul secolului al II -lea și începutul secolului al III -lea apare în viața
Bisericii faza portretistică sau antropomorfică, în care pictorii creștini fac eforturi lăudabile
de a înfățișa persoanele sfinte și semnele religioase cât mai aproape de realitate.
Existența icoanelor în secolul al III -lea în Biserică o confirmă canonul 36 al
Sinodului ținut în toamna anului 305 – 306 la Elvira, în Spania, care le interzicea în acești
termeni: „S-a hotă rât că nu trebui e să fie picturi în b iserică, pentru ca nu cumva să se
bucure de închinare și adorare ceea ce se zugrăvește pe pereți‖.
Această hotărâre reflectă grija Bisericii de a feri pe credincioși ca nu cumva să cadă
în idolatrie, închinându -se chipurilor zugrăvite pe pereții bisericilor sau pe alte obiecte46.

I.4 Sfinți părinți apărători ai sfintelor icoane înainte de Sinodul al VII -lea Ecumenic

Atitudini intole rante față de reprezentările iconografice se mențin în creștinism până în
secolul al IV -lea. La începutul secolului al IV -lea problema ci nstirii icoanelor s -a discutat și
într-un sinod local. Este vorba despre Sinodul local de la Elvira (Spania), din anul 306 care

45 Leonid Uspenski , Op. cit. , p. 662.
46 Pr. Prof. Ioan I. Rămurea nu, Op. cit. , p. 671.

23
interzicea folosirea icoanelor în cultul creș tin prin canonul 36.47 Acesta însă , nu a avut o
autoritate prea mare încât nici chiar iconoclaș tii nu s -au folosit de el ca argument al doctrinei
lor. La numai 7 ani după acest sinod pri n edictul de la Milan din 313, s -a dat libertate
iconografiei creștine, aceasta luând amploare și devenind tot mai importantă î n cadrul
cultului. Marele istoric Eusebiu de Cezareea (†340) a fost un promotor – prin argu mente
istorice – a iconoduliei și chiar dacă nu s-a pronunț at direct asupra cinsti rii icoanelor a fost
un deschizător de drumuri î n acest sens.
Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) a fost un iubitor al icoanelor. Sfântul Ioan
Damaschinul, citâ ndu-l pe G rigorie al Alexandriei, spune că „Sfântul Ioan avea o icoană a
Sfântului Ap ostol Pavel la care contempla câ nd ex plica epistolele pauline, ajungând de
multe ori să vorbească în chip minunat cu sfântul zugrăvit în icoană .‖48 Într-o cuvântare a
Sfântului Meletie, episcopul Antiohiei ( †381) Sfântul Ioan Gură de A ur arată rolul didactic
al icoanei zicând: „Dar nu numai față de numele Lui ați simțit o atât de mare dragoste, ci și
față de chipul trupului Lui. Ceea ce ați făcut cu numele Lui aceea ați făcut ș i cu icoana
chipului Lui. Pentru că mulț i au gravat acea ico ană: în casuț ele inelel or, pe cupe, pe sticle,
pe pereții camerelor și pretutindeni, astfel ca nu numai să audă numele acela sfâ nt, ci ca să
și vadă pretutindeni ch ipul corpului Lui , și să aibă îndoită mângă iere a plecă rii lui.‖49 Într-
o omilie la Psalmul 3, spune c ă ―celor victorioși în întreceri sau în războaie, li se înalță
statui și sunt lăudați prin discursuri, însă nimeni nu ar face o icoană vreunui trădă tor.‖
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost î ntr-adevar un înfocat cinstitor al icoanelor, în
adâncul s ufletului său î ncă de la început, dar – fiind înzestrat cu un bogat simț pedagogic –
nu a vrut să afirme acest lucru direct , tare și ră spicat, pentru a nu crea polemici, controverse
și chiar dezbinări în sânul Bisericii, ci a încercat c a un adevărat învățător să îi facă pe
iconoclaștii prozeliț i să înteleagă ei singuri necesitatea icoanelor î n cultul Bisericii, prin
difer ite analogii, foarte elocvente ș i persuasive.

47 Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifă r, Op. cit .. 112.
48 Ibidem, p. 118.
49 Sfântul Ioan Gura de Aur, Cuvânt de laudă la cel întru Sfinți Părintele nostru Meletie, arhiepiscopul
Antiohiei celei Mari și despre râvna celor ce s-au adunat la această prăznuire , în „Părinți și Scriitori
Bisericești‖ , Vol. 14, Basilica, București, 2015, p. 306.

24
De asemenea Sfântul Vasile cel Mare (†379) este unul dintre iconoduli, că ci zic e:
„Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre cel zugrăvit în icoană ‖50 sau „icoana lui Hristos este
Hristos Însuși și icoana sfântului este sfântul însuș i.‖ Desigur și cel de -al treilea pă rinte dintre
cei trei mari dascăli ai lumii și i erarhi, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul (†390), este
adeptul cinstirii icoanelor in Biserică. „În scrisoare a către prefectul Olympios, el recomandă
reprezentările plastice creștine și spune că tatăl său a zidit o Biserică pe care a împodobit -o cu
icoane.‖
Sfântul Grigorie de Nyssa (†394) este și el, unul dintre primii apărători influenț i ai
cultului sfintelor icoane zicâ nd cu referire la scena cu jertfa lui Isa ac din Vechiul Te stament, pe
care a vazut -o zugrăvită că : „arta aduce î n mod clar inaintea ochilor povestirea.‖51
Prin urmare părinț ii capadocieni nu au respins icoanele, ci au văzut în aceasta, pe
lângă funcția estetico -didactică și pe cea cultică, chiar dacă nu au vorb it direct despre acest
aspect. În continuare , mulți alț ii, pornind de la fondurile ideologice ale primilor iconoduli , au
înțeles și s -au declarat pro în acest sens, părinți ș i scriitori precum: Sfântul Asterios al
Amasiei (†cca 410), Prudentiu († dupa 405), Sfântul Macarie al Magneziei († 400), Sever
din Cabala († dupa 408), Fericitul Augustin († 430), Paulin de Nola (†431), Teodoret de
Cir ( †458), Sfântul Leonț iu de Neapole in Cipru († pe la 650) și mulți alț ii.

I.5 Conturul luat de icoane în cult în secolele al VII -lea și al VIII -lea
Izbucnirea iconoclasmului propriu -zis

Combaterea oficială a iconoclaștilor se face la S inodul Qu inisext sau Trulan II care
s-a ținut la Constantinopol în anul 692. P rin canonu l 82 se hotă ra zugră virea icoanei Domnu lui
nostru Iisus Hristos ca om ș i nu ca miel.
Nu prea inițiați în teologie și fără să în țeleagă prea multe din spusele sfinților
părinți , împărații din Isauria și Armenia vedeau înc ă și acum î n ele idolatrie, astfel Califul Iezid
al II-lea a condamnat cultul icoanelor. În același timp , împărații profitau ș i din punct de v edere
politic de iconoclasm urmărind să pună mâna pe marile averi bisericești, iar pe călugari să -i
înroleze în armata imperială .

50 Preot Petre Semen, Preot Nicolae Chifar , Op. cit . p. 120.
51 Ibidem, p. 122.

25
Primul î mparat iconoclast a fost Leon al III -lea Isaurul (717 – 740). Se considera
„împărat ș i preot‖ și urmărea curățirea religiei creștine de ceea ce i se părea lui superstiție
păgână. Mă sura adoptată a fost scoaterea icoanelor din biserici. Astfel , când ofițerul Jovinus
încerca sa dea jos o icoană făcătoare de minuni a Mâ ntuitorului, un grup de femei pioase i -au
smuls sca ra de sub picioare si l-au omorâ t.52 Leon , deși a văzut că a mers prea departe nu s -a
lăsat, ci a încerca t să își găsească complici și partizani convocâ nd astfel și un consiliu al
senatorilor l a 17 ianuarie 730, iar pentru că la acest consiliu doar Gherman I al
Constantinopol ului nu a fost de acord cu el , l-a înlocuit pe 22 ianuarie , în acelaș i an, cu
patriarhul Ana stasie (730 – 754) care era favorabil mă surii sale53.
În 730 a dat primul edict prin care urmărea distrugerea icoanelor admițâ nd doar
cinstirea Sfintei Cruci. Acest urât gest a fost combătut și de apuseni chiar dacă aceș tia utiliz au
icoanele doar pentru estetică și pedagogie, pentru că distrugerea icoanelor distrugea educația
religioasă a credincioț ilor.
Împotriva acest or decizii iconoclaste a scris î ndeosebi Sfântul Ioan Damaschin
(†749): la î nceput niște scrisori , apoi tratate dezvoltate și mai tâ rziu Contra lui Constantin
Copronim și a S inodului iconoclast din 754 ; iar pâ nă astă zi avem d e la el ,,Cele trei trata te
contra iconoclaștilor” , o lucrare bine sistematizată de care ne putem bucura și noi , românii ,
prin traducerea făcută de preotul Dumitru Fecioru54.

52 Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ramureanu , Istoria Bisericeasca Universala, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti – 2004, p.181.
53 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifă r, Op. cit., p. 20.
54 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin , Introducere la: Sfântul Ioan
Damaschin, Dogmatica, Trad. rom. de pr. prof. Dumitru Fecioru, Ediț ia a III -a, București, Editura Scripta,
1993, p. 5 .

26
Capitolul al II -lea
Sfântul Ioan Damaschin – apărător al sfintelor icoane

II.1 Viața

Sfântul Ioan Damaschin (675 -749), este considerat „ultimul părinte bisericesc‖ .
S-a născut la Damasc (Siria), pe la anul 675, ca fiu al lui Sarjun (Serghie) ibn -Mansur, un
înalt dregător la curtea califului musulman Abd -el-Malek din Damasc, unde se stabili se din
661 califatul mahomedan. Serghie mai avea și rolul de reprezentant al creștinilor în fața
califului. Pentru educația lui Ioan și a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a
răscumpărat de pe piața robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu
numai în domeniul teologiei, ci și al filozofiei și științelor55.
Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într -un mediu care îi permitea
să analizeze atât creștinismul cât și islamismul, Sfântul Ioan constată la curtea califului
Iezid, încă din anul 723, influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de
respingere a cultului icoanelor. Califul, sub influența lor, îi scrie împăratului bizantin Leon
al III -lea Isaurul că, tolerând cinstirea icoanelor în b iserică, încălca porunca a doua din
Decalog. Ca urmare a acestei intervenții, împăratul Leon publică edictul său împotriva
icoanelor din anul 726. La apelul patriarhului Ioan al V -lea al Ierusalimului, Sfântul Ioan
redactează trei cuvântări de larg ră sunet în sprijinul icoanelor – „Tratate contra celor care
atacă sfintele icoane‖56.
Sfântul Ioan afirma că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a luat
chip omenesc, iar icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estet ic
– de împodobire a sfintelor lăcașuri, cultic – de însoțire a slujbelor bisericești și haric – de a
mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioși57.

55 Stylianos G. Papadopulos , Patrologie , Vol. I, trad. Lect. Dr. Adrian Marinescu, Editura Bizantină,
Bucure ști, 2006, p. 283
56 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin …, p. 6.
57 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman , Patrologie, Editura Mănastirea Dervent, Constanța, 2000, p. 192.

27
În ciuda acestor luări de poziție, califul Iezid îl stima pe Sfântul Ioan, pentru
calitățile sale uman e și cunoștințele vaste, motiv pentru care l -a invitat să preia funcțiile de
la curte ale tatălui său, Serghie58.
Totuși, având o înclinare puternică pentru viața ascetică, în jurul anului 732, Sfântul
Ioan se retrage împreună cu fratele său în Lavra Sfântu l Sava de lângă Ierusalim, unde se
găsea și o bogată bibliotecă cuprinzând lucrări ale Sfinților Părinți bisericești, dedicându -se
trăirii întru Hristos și studierii teologiei creștine. După călugărire a fost hirotonit ieromonah
de către patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului; fratele său a fost hirotonit mai târziu
episcop în cetatea Maiuma de lângă Gaza, în Palestina de sud -vest59.
Până la adormirea sa întru Domnul, Sfântul Ioan s -a dedicat teologiei ortodoxe, iar
prin operele sale polemice a subliniat neajunsurile mahomedanismului, iconoclasmului,
nestorianismului, monofizitismului și altor rătăciri. La anul 743 a alcătuit cea mai complexă
și sistematică ―Expunere a credinței ortodoxe‖ de până atunci, numită în prescurtare
Acrivia, în care condensa într -un mod concis și cursiv rezultatele la care au ajuns Părinții
Bisericii, prin precizările lor teologice, confirmate apoi de sinoadele ecumenice60.
În lucrarea de morală ― Sfintele paralele ‖ pune alături păcatele și virtuțile care le
înfruntă. A scris omilii despre Sfânta Treime, Adormirea Maicii Domnului, a comentat
Epistolele Sfântului Pavel. Tot Sfântului Ioan i se datorează și Octoihul, care este în uz
până în zilele noastre. A mai realizat și lucrări de ascetică, unele dintre ele găsindu -se în
volumul IV al Filocaliei românești.
Trece în Împărăția Cerurilor în anul 749, în Mănăstirea Sfântului Sava.
Este pomenit la data de 4 decembrie.

58 Arhid. D r. Constantin Voicu , Patrologie , Vol III., Editura Basi lica, București, 2009, p. 94.
59 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin … , p. 8 .
60 Constantin Voicu , Sfântul Ioan Damaschin premerg ător al formul ărilor doctrinare de la Sinodul VII
Ecumenic, în „Revista Teologică‖ , Nr.1, 1992, p. 4;

28
II.2 Opera

Sfântul Ioan Damaschin a scris mult, interesant, substanțial și actual pentru vremea
lui și pentru vremea noastră. Renumele lui a făcut să i se atribuie lucrări care nu -i aparțin.
Operele sale pot fi împă rțite în polemice, dogmatice, moralo -ascetice, oratorice, exegetice
și poetice.

Opere polemice :
1) 3 Cuvântări apologetice contra celor care resping sfintele icoane , cea mai veche
lucrare a Sfântului Ioan Damaschin; prima cuvântare, adresată poporului din
Constantinopol și patriarhului Gherman, e scrisă pe la 726 -727; a doua, cea mai personală,
datează probabil de la 730; a treia e mai mult un tratat d ogmatic despre icoane, care repetă
însă ideile principale din prima cuvântare. Dumnezeu nevăzut nu poate fi reprezentat prin
icoane, dar pot fi reprezentați prin icoane trupul văzut al lui Dumnezeu, adică Hristos,
Sfânta Fecioară, Sfinții, îngerii, care au avut sau au apărut sub formă omenească. Icoanelor
li se cuvine venerare, nu adorare; la fel se cuvine crucii, evangheliei, altarului etc61.
Venerarea se dă chipului, nu lemnului sau altui material din care sunt făcute icoanele, ea
este adresată în ultimă i nstanță lui Dumnezeu62. Icoanele au o importantă pedagogică, ele
ne aduc în fața ochilor faptele mântuirii, ne îndeamnă să imităm virtuțile sfinților, servesc
drept carte pentru neștiutorii de carte;
2) Contra maniheilor , de fapt contra pavlicienilor, sub f ormă de dialog, combate
sistemul dualist maniheu;
3) Dialog între un saracin și un creștin , în două texte, combate fatalismul și apără
doctrina despre întrupare;
4) Contra nestorienilor , două tratate;
5) Despre firea com ună, îndreptată contra monofizismului;
6) Contra iacobiților ;

61 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Teologia icoanelor la Sf ântul Ioan Damaschin , în „Ortodoxia‖, Revista
patriarhiei Române, N r. 1 – 3 , 1982, p. 28.
62 Pr. Prof. D r. Ștefan C. Alexe , Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin și Sinodul VII Ecumenic (Niceea
787), în Or todoxia, Nr. 4, București, 1987, p . 342.

29
7) Despre cele două voințe în Hristos , îndreptată contra monoteliților;
8) Despre zmei și vrăjitoare ;
9) Scrisoare către arhimandritul Iordanes , despre „Sfinte Dumnezeule ‖
Opere dogmatice
Principala operă dogmatică a Sfântului Ioan Damaschin, aceea care a făcut și face
celebritatea sa, este Izvorul cunoștinței . Această lucrare e alcătuită din trei părți:
1) Dialectica (capitole filosofice), cuprinzând în primul rând ontologia aristotelică,
mat mult definiții ale diferitelor noțiuni și elemente de metafizică profană și creștină luate
din Aristotel, Porfiriu și mai ales Sfinții Părinți63;
2) O istorie a ereziilor , foarte dependentă de Epifaniu. Teodorei și alți istorici ai
ereziilor. Sunt tra tate personal numai ultimele trei erezii (cap. 101 -103): mahomedanismul,
iconoclasmul și pavlicianismul64;
3) Expunere exactă a credinței ortodoxe sau Dogmatica , o sută de capitole,
împărțite la rândul lor de editori în patru cărți: Despre Dumnezeu ; Despre creație , îngeri și
demoni, natura văzută, rai, om și puterile sale, Providență ; Despre Hristos, Botez,
Euharistie, venerarea sfinților și a moaștelor, canonul Sfintei Scripturi, răul în lume,
eshatologie . Împărțirea Dogmaticii în patru cărți se datorește nu tradiției grecești ci,
probabil, împărțirii în patru cărți a sentințelor lui Petru Lombardul. Lucrarea e dedicată
fratelui adoptiv al autorului, Cosma, episcop de Maiuma. Este cea dintâi încercare de a da o
dogmatică completă în litera tura greacă, Ioan nu vrea sa fie original, ne spune el în prefață:
„Nu e nimic al meu, cum ziceam, ci am adunat la un loc, cât mi -a fost cu putință, cele care
au fost elaborate de dascăli aleși― . Nu menționează totdeauna nominal izvoarele sale.
Autorii săi preferați sunt: P seudo -Dionisie Areopagitul pentru teodicee, Grigorie de
Nazianz pentru dogma Sfintei Treimi, Leonțiu de Bizanț, Maxim Mărturisitorul și
Anastasie Sinaitul pentru hristologie. Dogmatica lui Damaschin condensează într -o
expunere concisă, clară și fluentă, re zultatul evoluției istorice a învățăturii creștine până la
sfârșitul epocii patristice. Ea este manualul clasic de doctrină în Biserica Ortodoxă. Ea a
fost tradusă încă din sec. XII în limba latină și a servit ca izvor de inspirație pentru teologii
apuseni ai Evului Mediu. Dintre lucrările dogmatice mai mici ale Sfântul Ioan Damaschin

63 Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman , Op. cit., p. 192.
64 Ibidem , p. 193

30
menționăm: 1) Introducere elementară în dogme este o lucrare pregătitoare pentru Izvorul
cunoștinței ; 2) Despre Sfânta Treime , sub formă de întrebări și răspunsuri, tratează despre
învățătura trinitară și punctele esențiale hristologice; 3) Cărțulie despre adevărata
învățătură, compusă pentru un episcop convertit de la monotei sm la Ortodoxie65.

Opere moralo -ascetice :
1) Sfintel e Paralele , în trei cărți, manual de morală și edificare, foarte întins,
cuprinde un considerabil florilegiu cu texte din Sfânta Scriptură și din Părinții Bisericii, ba
chiar din Filo și Flavius loseph. Sunt sute de citate, uneori părți întregi din Sfântul Vasile
cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur. S -au păstrat în formă prescurtată primele două cărți.
Prima tratează despre Dumnezeu și lucrările Sale, a doua despre om și viața sa. Cartea a
treia, care trata despre virtuți și vicii, nu s -a păstrat. Titlul d e Sfinte Paralele vine probabil
de acolo că, mai ales în cartea IlI -a, virtuțile și viciile erau puse în paralelă unele cu altele: o
virtute și viciul opus66;
2) Despre sfintele posturi ;
3) Despre cele opt duhuri ale răutății , adică despre cele opt păcate capitale;
4) Despre virtuți și vicii ;

Opere oratorice :
Damaschin era un orator gustat. I se atribuie 13 Omilii, dintre care numai 9 sunt
autentice. Din acestea, trei tratează Despre Adormirea Sfintei Fecioare Maria și au fost
rostite într -o singură zi. Asemenea predicilor corespunzătoare ale lui Gherman al
Constantinopolului și Modest al Ierusalimului, autorul nostru susține înălțarea trupească a
Sf. Marii la cer; Omiliile despre nașterea Măriei sunt foarte probabil neautentice, îndeosebi
a doua care ap arține lui Teodor Studitul; alte două Omilii vorbind despre Buna Vestire sunt
scrise într -o epocă mai târzie. Ioan a scris trei Omilii: Despre Schimbarea la Față,
Smochinul uscat și Sâmbăta mare; de asemenea, două Panegirice: despre Sfântul Ioan Gură
de Au r și Sfânta Varvara67.

65 Constantin Voicu , Op. cit.. , p. 4.
66 Idem, Patrologie …, p. 94.
67 Stylianos G. Papadopulos, Op. cit., p. 283.

31
Opere exegetice :
Autorul nostru a lăsat un Comentariu amănunțit la Scrisorile Sfântului Pavel , în care
exploatează tot ce s -a scris mai interesant înainte de el, în acest domeniu, îndeosebi
lucrările corespunzătoare ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale lui Teodoret al Cirului și ale
Sfântului Chiril al Alexandriei.
În domeniul aghiografiei , s-a atribuit lui Ioan Damaschin două scrieri:
1) Viața Sfântului Artemie , guvernator militar al Egiptului, sub împăratul Constanțiu
și martir sub Iulian Apostatul;
2) Viața lui Varlaam și Ioasaf un roman în care anahoretul creștin Varlaa m
convertește la creștinism pe I oasaf, fiul unui rege indian, care până la urmă aduce la
credința creștină și pe regele indian și întregul său regat. Povestea e construită după o
legendă corespunzătoare a lui Buda. Ea are interpolată în textul ei apologia lui Aristide.
Ambele opere sunt neautentice68.

Opere poetice :
Sfântul Ioan Damaschin a fost și un poet vestit al timp ului său. El se întoarce la
prozodia clasică și încearcă să unească ritmul cu metrul în unele poezii. Imită tehnica
poetică a Sfântului Grigorie de Nazianz și i se atribuie:
1) Elementele de bază ale Octoihului , în speță canoanele Î nvierii celor opt glasuri
din Duminicile de peste an, uneori s tihirile Î nvierii de la vecernia și laudele Duminicilor,
precum și antifoanele celor opt glasuri de la utrenia Duminicilor;
2) Poezii metrice (la Crăciun. Bobotează, Rus alii); e vest it Canonul Paștilor ;
3) Poezii ritmice (l a Paști, Î nălțare a Dpmnului , Schimbarea la Față, Buna Vestire,
Adormirea Maicii Domnului etc.) Poezia Sfântului Ioan Damaschin e caldă și
convingătoare69.

68 Pr. Prof. Dumitru Fecio ru, Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin …, p. 7 .
69 Ibidem, p. 9.

32
II. 3 Noțiunea de icoană și închinăciune

Marele dialectici an creștin care a fost autorul „Fântânei cunoștinței‖ , cunoscând
lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles că primul pas ce trebuie făcut în această
direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arată ce trebuie să în țelegem prin
termenul de „icoană ‖ și prin cel de „închin ăciune‖ . Dacă astăzi prin icoană înțelegem
îndeobște reprezentarea grafică a cuiva, Sf. Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce
reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în cev a. „Icoana
este asemănare, care înfățișează originalul – spune autorul celor trei tratate împotriva
iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire între icoană și original, deoarece
icoana nu se aseamănă în totul cu originalul‖70. Pornind de la ceea ce deosebește
originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:
1) Icoana naturală: Fiul lui Dumn ezeu este icoana vie a Tatălui „deosebindu -se în
aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este
Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Căci Fiul are din el – deși nu după el – aceeași exis tență ,
pe ca re o are Tatăl, care l -a născut‖ .
2) Paradigmele divine care „sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute‖
de Dumnezeu, în sfatul căruia „cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe,
în chip neschimbat, au luat formă și s -au înfățișat în icoană înainte de devenirea lor‖ .
3) „Al treilea fel de icoană este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul.
Căci cum va fi cel zidit de aceeași f ire cu zidit orul altfel decât prin imitare?‖ .
4) „Al patrulea fel de icoană este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme,
figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru
ca să ne facem o slabă idee desp re Dumnezeu și înger i, deoarece noi nu putem să
contemplam pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii
noastre‖ .
5) Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai
dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Ex. III, 2), ploaia de pe lână (Jud., VI, 40),

70 Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, traducere din limba greacă, introducere și
note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1998 , p. 28.

33
toiagul (Numeri, XVII, 23) și va sul cu mâna (Exod, XVI, 33) preî nchipuiesc pe Fecioară și
Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce
mușcătura șarpelui, autorul răului (Evrei, II 14), marea, apa și norul , duhul botezului (I
Cor., X, 1 -2).
6) A l șaselea fel de icoană este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a
minunii sau a virtuții. În această categorie se încadra icoana propriu -zisă pe care Sfântul
Ioan Damaschin se angajase să o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor71.
După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, auto rul trece la a arăta înțelesul
„închinăciunii‖ , termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:
1) Adorarea pe care o aducem num ai lui Dumnezeu „singurul prin fire demn de
închinăciune‖ .
2) Închinăciunea adusă din pricina lui Dumnezeu pr ietenilor și slujitorilor Lui, d upă cum
Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s -au închinat
îngerulu i.
3) Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: „Să ne închinăm în
locul în care au stat picioarele lui‖ (Ps. 13, 17).
4) Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închină cortului.
5) Acela potrivit căruia ne în chinăm unii altora, că unii ce avem partea lui Dumnezeu și
suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu.
6) Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Rom. XIII, 2).
7) Acela potrivit căruia se închină robii stăpânului și cei care au nevoie de ajutorul a ltora,
binefăcătorilor lor, după cum Avraam s -a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera
dublă pentru mormânt72.
Din împărțirea aceasta observăm că , prin închinăciune , teologul icoanelor înțelegea
un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând
că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei".
Ceea ce reținem este că numai lui Dumn ezeu îi dator am închinăciune pentru ființa sa, adică
adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar
cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond

71 Pr. Prof. D r. Ștefan C. Alexe , Art. cit., p. 345.
72 Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaștilor… , p. 35.

34
și această înch inare a re direcția tot spre Dumnezeu. „Cultul care se aduce unei creaturi
este motivat printr -o relație, un raport a l acestei creaturi cu Dumnezeu73.‖

II.4 Doctrina Sfântului Ioan Damaschin

Sfântul Ioan Damaschin nu e un creator în teologie. Dar el a rezumat și a
sistematizat tot ce a produs mai bun cugetarea patristică a secolelor anterioare.
Dumnezeu este prin excelență „Cel ce este― și „Cel bun‖ . Preștiința lui Dumnezeu
nu greșește. Providența este grija lu i Dumnezeu față de cele ce sunt, ea este vo ința lui
Dumnezeu prin care cele ce există iau mersul ce li se cuvine. Creatorul lucrurilor se cuvine
să fie și proniatorul lor. Hotărârile noastre nu depind de Providență, ci de liberul nostru
arbitru. Dumnezeu nu vrea răul, dar îl îngăduie. El preștie to tul, dar nu predetermină nimic.
Preștiința este hotărârea veșnică pe care Dumnezeu a dat -o pentru fiecare potrivit prevederii
faptelor bune sau rele74.
Doctrina trinitară a Sfântului Ioan e dependentă de aceea a Capadocienilor,
îndeosebi a Sfântului Grigori e de Nazianz75.
Hristos are două firi: dumnezeiască și omenească, ele se unesc fără să se amestece și
sunt separate fără să se despartă. Ca Leonțiu de Bizanț, el face deosebire între enipostatic și
anipostatic. Firea umană a lui Hristos există în Logos. înt re cele două firi există
comuniunea însușirilor și perihoreza, adică întrepătrunderea mutuală a firilor unite, mai
precis îndumnezeir ea umanității prin divinitate. Î ndumnezeirea înseamnă nu „o
transformare substanțială a umanității― , ci o comunicare d e ene rgii divine care, f ară să
suprime suferința și moa rtea din trupul Mântuitorului, Îl fereau de piericiunea definitivă. În
Hristos au fost două lucrări și două voințe. Progresul înțelepciunii lui Iisus a fost numai
aparent, pentru că El de la început a posed at înțelepciunea în gradul cel mai înalt.

73 Ibidem, p. 40.
74 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin …, p. 8 .
75 Constantin Voicu , Sfântul Ioan Damaschin premerg ător al formul ărilor doctrinare de la S inodul VII
Ecumenic… , p. 4.

35
Mântuirea e un act de răscumpărare, dar încadrat în actul mai mare al dragostei lui
Dumnezeu76.
Îngerii sunt netrupești și se împart în trei triade sau nouă coruri. Icoanelor li se
cuvine venerare, v enerându -se în acestea nu materia din care sunt făcute , ci persoana
înfățișată în icoană, acestea având un rol pedagogic de seamă în lucrarea mântuirii. Harul
este necesar iar om ul e chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Chipul e mintea și voința
liberă, asemănarea este o rdinea morală ridicată până la participarea l a dumnezeire iar
Biserica e independentă față de puterea lumească.
Tradiția nescrisă are aceeaș i valoare ca Sfânta Scriptură: ei i se datorează
cufundarea în apă de trei ori la Botez, rugăciunea cu fața spre ră sărit, venerarea crucii, a
evangheliei și a icoanelor77.

II.5 Legitimitatea pictării și folosirii icoanelor

„Teologul icoanelor‖ , cum a fost numit Sfântul Ioan Damaschin, a scris trei tratate
împotriva ereziei iconoclaste după cum urmează: primul tratat între anii 726, promulgarea
edictului lui Leon III, și 730 primul sinod iconoclast; tratatul al II -lea, imediat după
depunerea patriarhului Gherman al Const antinopolului, 730; și al III -lea, imediat după al
doilea. Sistematizator al teologiei Părinților de până la el, Sf. Ioan Damaschin își baza
învățătura sa pe întreagă tr adiție a Bisericii patristice. „La sfârșitul fiecărui tratat sunt
aduse mărturii din Părinții și scriitorii bisericești pentru cultul sfintelor icoane. La tratatul
întâi sunt citate 28 de mărturii; la tratatul al doilea sunt reproduse mărturiile din tratatul
întâi, plus 7 mărturii noi; la tratatul al treilea sunt citate 90 de mărturii, din tre care 9 sunt
reproduse din primul și al doilea tratat‖ . Sfântul Ioan Damaschin „scrie tratatele sale
despre apărarea sfintelor icoane în care oferă apărătorilor credinței o baza teologică ce va
fi reluată de teologii ortodocși de după el‖ , baza teologic ă pe care se va construi formula
dogmatică a celui de al VII -lea Sinod ecumenic (787)78.

76 Pr. Prof. Dumitru Fecioru Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin … , p. 9 .
77 Idem, Teologia icoanelor la Sf. Ioan Damaschin …, p. 28.
78 Pr. Prof. dr. Ștefan C. Alexe , Op. cit., p . 342.

36
Din scrierile anti -iconoclaste ale Sfântului Ioan Damaschin rezultă că icoana nu este
identică cu originalu l sau prototipul, ci se deosebeș te de el în ceva ș i cu ceva. În trat atul al
treilea contra iconoclaș tilor, el dezvoltă această definiț ie arătând că icoana este o asemănare
(ομιωμα), un model (πα παδειμα), o întipăritură (εκησπωμα) a cuiva care arată în ea pe cel
ce este înfățiș at în icoană. Icoana nu seamănă în totu l cu originalul, căci altceva este i coana,
altceva este originalul ș i în general se observă o deosebire între ele, pentru că aceasta nu e
cealaltă ș i cealaltă nu e aceasta. De aici rezultă și deosebirea, dar totodată ș i asemănarea
dintre icoană si origina l. Astfel, icoana ne pune în faț ă originalul sau u n lucru pe care nu -l
avem în față, căci dacă ar fi de faț ă, nu am avea nevoie de icoană. Aș adar, ea este cerută în
primul rân d de insuficienț ele firii omeneș ti, căci omul , fiind circumscris în timp ș i spațiu nu
poate avea o conștiinț ă directă a celor nevăzute, fapt pentru care a fost descoperită icoana,
care serveș te la ghidarea cuno ștințelor ș i descoperirea celor ascunse79.
Una d in cele mai importante contribuț ii ale Sfântului Ioan Damaschin privitoare la
icoană este cea legată de noț iunea chipului, care poate avea mai m ulte sensuri. Astfel el
numără ș ase categorii de chipuri, după cum urmează: icoa na naturală, ideea care se găseș te
în Dumnezeu despre c ele ce vor fi, icoana prin poziț ie si imitare, analogia , tipul sau
simbolul, icoana spre aducere aminte a faptelor p etrecute, a minunii sau a virtuț ii80.
Acest fel de icoană, în sensul restrâns al cuvântului, la rândul său are două aspecte:
a) când înfățiș ăm cele petrecute prin scris, pentru ca prin citire oame nii să ia
cunoștinț ă de ele (ex. Tablele Legii, Vechiul Testament).
b) când zugrăvim chipurile bărbaț ilor virtuoși ș i sfinț i.
În această ultimă categorie se încadrează icoana propriu -zisă pe care Sfântul Ioan
Damaschin se an gajase să o apere pe baza Tradiției, în fața iconoclaș tilor. Astfel, în
apologia icoanei el arată că ceea ce aducem icoanei este venerarea (προζκσνηζσςς), pe
când lui Dumnezeu îi aducem adorare (λαηρεια), deoar ece Dumnezeu este demn de adorație

79 Drd. Rene Broscăreanu , Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste , în „Studii Teologice‖, Revista
Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, Nr. 6, 1987, p. 411.
80 Pr. Prof. Dum itru Stăniloae , Icoanele în cultul ortodox , în „Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române, Nr.
3, 1978, p. 457.

37
prin Ființ a Sa, pe când venerar ea se referă la Maica Domnului și la sfinți, venerare care este
condiț ionată de adorarea lui Dumnezeu81.
În fata iconoclaș tilor Sfântul Ioan Damaschin arată că icoana are ca bază Întruparea
prin care Hristos pune capăt Legii mozaice. Astfel Vechiul Testament cede ază locul Noului
Testament care ne descoperă o adevărată cunoaș tere a lui Dumnezeu. Cuvântului, singurul
cunoscut în Vechiul Testament îi succede prin Întrupare vederea, iar prin Învierea
prefigurată de Schimbarea la Faț ă de pe Tabor, Mântuitorul sfințeș te și transfigurează
materia care din acel moment poate să -L reprezinte pe El ș i tainele mântuirii. Întruparea
Cuvântului justifică și postulează icoana deoarece prin ea Dumnezeu pătrunde materia pe
care o renaș te trup care la rândul lui devine teofor. Ref eritor la aceasta , Sfântul Ioan
Damaschin spune: „Eu nu cinstesc materia , ci pe Creatorul ei care S -a făcut materie
pentru mine si care a b inevoit să locuiască în materie ș i să realizeze mântuirea prin
intermediul materiei‖82.

II.6 Rolul icoanei în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică
atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind
totodată și motivul forțe i care impune icoana în evlavia creștină. Ac est rol are un dublu
aspect: unu instructiv -educativ și unul harismatic83.
A) Instructiv -educativ
Suportul teologic al icoanei se definea de -abia acum când cultul ei fusese atacat de
iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserică, impus mai ales pentru folosu l său
didactic. Invocând texte ma i vechi, mai ales din Părinții C apadocieni, care au evid ențiat
acest aspect al importanței icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin precizează că
„icoanele sunt cărți pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai

81 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin …, p. 28.
82Michael Quenot , Icoana fereastră deschisă spre absolut, traducere V. R ăducă, Editura Enciclopedică,
Bucureș ti, 1993, p. 30.
83 † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre Sfintele Icoane, Editura
Basilica, București, 2017, p. 13.

38
cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea
multe cărț i – continuă eruditul autor al Sfintelor Paralele – și nici nu am timp liber spre a
citi, i ntru însă în biserică, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gâ nduri ca de niște
spini, podoaba pictu rii mă atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe
nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului,
răsplata cununilor și mă aprind că prin f oc cu dorința de a -l imita. Căzând la pământ mă
închin lui Dumnezeu prin mijl ocirea mucenicului și mă mântui‖ . Este schițat aici într -un
mod magistral efectul psihologic -educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul
instructiv prin faptul că ne pun mereu în fata faptele trecute, minu nile sau virtuțile „spre
slavă, cinstea și cunoașterea celor care au în vins și s -au distins în virtute‖ , dar această
instruir e se face cu un scop educativ: „Ca să evităm c ele rele și să râvnim virtuțile‖ .
Rolul icoanelo r n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție
spre Dumnezeu, căci „sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și
evitarea viciul ui și spre mântuirea sufletelor‖84.
B) Harismatic
Prin teologia sa asupra icoanelor , Sfântul Ioan Damaschin „a lărgit dezbaterea,
legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătură cu rolul jucat de
riturile și obiectele sensibile în operă mântuirii și a sfințirii noastre, de problema
posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare s upranaturală‖ . Este adevărat că „a
atribuit icoanelor o calit ate, o putere quasi -sacramentală , este una dintre problemele
teologiei bizantine‖ , dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sfântului Ioan
Damaschin, în ele este abia atinsă această problemă și așa destul de sensibilă.
Așa cum se dă har dumnezeiesc „celor materiale din pricina numelor celor pictați
pe icoane ‖, tot așa „dacă cel zugrăvit este plin de har, participa și icoa nele la har în
măsura credinței‖ .
Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din
totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv -educativ și
harismatic, devenind „un mijloc de comuniune între cel care se r oagă ș i Dumnezeu, Maica
Domnului sau sfinți‖85.

84 Ibidem, p. 15.
85 Pr. Prof. Dumitru Fecioru , Teologia i coanelor la Sfântul Ioan Damaschin …, p. 30.

39
Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii
autorului celor t rei tratate împotriva iconoclaști lor, este foarte ușor să apreciem aportul
imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sf. Ioan Damaschin a ținut să
specifice că învățătura sa este „tradiția Bisericii‖ , afirmație justificată mai ales de bogatele
citate din Sfinții Pări nți cu care se încheie fiecare tratat86.
Prin învățătura sa, Sfântul Ioan n -a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea există
de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, du pă criteriile
Revelației din Sfânta Scriptură și Sfân ta Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile
materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei
care știu să citească, fie pentru cei care n -ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru
exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a -i imita, spre a mijloci harul
mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu87.
Prin această învățătură, teologul icoanelor lasă Bisericii trudă vieții și rodul evlaviei
lui, înch eind prin moartea sa perioada patristică, acee a care a dat creștinătății pe ma rii și
neîntrecuții ei apă rători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului al VII-lea E cumenic,
Biserica a prelu at și oficializat învățătura Sfântului Ioan Damaschin cu privire la importanța
Sfintelor icoane în cultul creștin. Această învățătură se bucură și astăzi de aceeași
valabilitate în Biserica Ortodoxă.
În lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate
vechile rapo rturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n -au mai păstrat
integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprec ia că precizările
făcute de Sfântul Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane , nu numai c ă
justifica practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun e acolo unde a fost înlăturată88.

86 Michael Quenot , Op. cit., p. 35.
87 Ibidem, p. 40.
88 † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Op. cit., p. 20.

40
Capitolul al III -lea
Sinodul al VII -lea Ecumenic – Niceea 787

Numite „îndreptătoare ale credinț ei‖, sinoadele e cumenice au fost și rămân un
izvor nesecat pentru credință, disciplina și morala creștină . Șapte la număr, ele au fost
convocate în scopul de a soluționa disputele teologice care au apărut și care frământau
lumea creștină, dispute a căror rezolvare a început la sinodul I ecumenic din 325, ț inut la
Niceea, continuat apoi în cadrul celorlalte; al doilea la Constantinopol în 381, al treilea la
Efes în 431, al patrulea la Calcedon în 451, al cincilea la Constantinopol în 553, al șaselea
la Constantinopol în 680/681 și al șaptelea la Niceea în 78 7.
Cuvântul „συνοδοσ” sau „concillium” la început a însemnat o adunare laică, iar
mai apoi s -a referit strict la adunarea cu c aracter bisericesc.
În acest sens, termenul îl întâlnim pentru prima oară în c anonul 37 Apostolic care
spune: „De două ori pe an să se țină sinodul episcopilor și să se cerceteze laola ltă dogmele
dreptei credințe și să se hotărască în privința controverselor bisericești ce se vor ivi;
anume o dată în a patra săptămână a Cincizecimii; iar a doua oară în a douăsprezecea zi a
lunii oct ombrie‖ 89.
Putem spune că felul în care Sfinții Apostoli au rezolvat, spre exemplu, problema
valabilității legii mozaice la sinodul din Ierusalim din anul 52 d. Hr., devine model pentru
succesori.
„Astfel , episcopii începuseră să se adune și să alcătuiască sinoade încă înainte de
sfârșitul secolului al II -lea. Tertulian spunea că, din vremea aceea se țineau sinoade în
Orient, unde toate Biser icile unei provincii se adunau în același loc, pentru a trata în
comun problemele cele mai importante‖ 90.
Sinoadele au primit nume în funcție de caracterul lor, scopul urmărit, după teritoriul
administrative bisericesc pe care membrii îl reprezentau.
Astfel, sunt sinoade provinciale (epa rhiale sau metropolitane), exarhal e (diecezane
sau patriarhale) și naționale.

89 Dr. N. Milaș, op. cit. , p. 244
90 Mgr. Cristișor M. Manea, Tipuri de sinoade prevăzute de sfintele canoane în „Studii Teologice‖ , Revista
Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XV, Nr. 7 – 8, 1963, p. 426

41
O altă categorie de sinoade este cea formată de sinoadele o ccidentale sau
extraordinare și cuprinde sinoadele episcopilor vecini, sinoadele instanței de judecată,
sinoadele endemice și sinoadele ecumenice. Aceste a din urmă , prin caracterul lor
extraordinar , prin lucrarea cu totul excepțională la care au fost chemate în epocile în care s –
au întrunit , constituie ‖cadrul lucrării mântuitoare pe care Biserica este chemată să o
sfârșească pentru întreaga lume‖ 91.
Canoniștii defi nesc sinodul ecumenic ca fiind „adunarea păstorilor și învățătorilor
Bisericii, dacă e posibil din toate părțile lumii creștine, spre a decide în comun asupra
afacerilor întregii Biserici‖ 92.
Sinod ul ecumenic mai poate f i numit „forma colegială în care se exprimă
episcopatul universal în materie de doctrină și de disciplină‖ 93.
„Sinoadele ecumenice reprezintă u nul din capitolele cele mai subs tanțiale și mai
bogate din viața spirituală a Bisericii. Șapte la număr, ele au jalonat și au frământat o
epocă de circa 460 de ani (325 – 787) promovând și reliefând istoria creștină ca puține
alte evenimente‖ 94.
Alături de celelalte S inoade Ecumenice, S inodul al VII -lea Ecumenic a contribuit la
asigurarea unității de cult a Bisericii, ca expr esie a unității ei dogmatice, p recum și la
stabilirea principiilor canonice fundamentale și a normelor necesare organizării și
conducerii ei unitare, exercitând o binecuvântată supraveghere și îndrumare a credinței a
vieții bisericești.

91 Pr. Prof. Liviu Stan, Despre Sinodalitate, în „Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teol ogie din
Patriarhia Română, An XXI, Nr. 34, 1969, pp. 159 -160.
92 Dr. Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale , traducere de D. Cornilescu și Vasile Radu,
București, 1915, p. 237.
93 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicționar de teologie ortodoxă , Editura Institutului Bilblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 337.
94 Pr. Prof. Ioan G. Coman , Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața Bisericii, în „Ortodoxia‖ ,
Revista Patriarhiei Române , An XIV,Nr. 3, 1962, p. 289.

42
III.1 Lucrările Sinodului al VII-lea Ecumenic

Prin moartea timpurie a împăratului Leon al IV -lea, tronul Bizanțului a trecut pe
seama fiului său, minor, un copil de zece ani, Constantin al VI -lea, P orfirogenetul (780 –
797). În timpul minoratului său, treburile imperiului au fost conduse de mama sa, Irina,
care oficial a împărțit tronul cu fiul ei. Cu multă amabilitate și treptat, ea a permis cultul
icoanelor.
În acest timp, doi monahi celebri, Platon, egumenul mănăstirii Sakkudion din
Bitinia și Sfântul Teodor Studitul (11 noiembrie 826) de la mănăstirea Studion din
Constantinopol, au apărat cu tărie prin cuvântări și scrieri, cultul sfintelor icoane.
Deoarece cultul lor fusese interzis prin hotărârea sinodului iconoclast de la Hieria
din 75 4, trebuia să fie restabilit printr -un nou sinod ecumenic.
De a cord cu Patriarhul Tarasie al Constantinopolului (784 -806) și cu Papa Adrian I
(772-795), împărăteasa Irina a hotărât să se co nvoace un nou sinod ecumenic, al VII -lea,
care avea să anuleze hotărârile pseudosinodului iconoc last de la Hieria din 754.
S-a hotărât ca Sinodul al VI I-lea Ecumenic să fie deschis o ficial la 31 iulie 786 în
biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol. Dar, cu o zi înainte, o mulțime de soldaț i din
garda imperială, adversari ai cultului icoanelor, ș i unii Episcopi iconoclaști au câutat să
împiedice deschiderea Sinodului. Sinodul a putut fi deschis a doua zi, 1 august, sub
prezidenția Patriarhului Tarasie, la solemnitatea deschiderii fiind de față împărăteasa Irina
și fiul ei , Constan tin al VI -lea. Pă rinții episcopi au intrat în obiectul discuțiilor, cercetând
toate locurile din Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție referitoare la icoane, și au cerut
anularea hotărârilor pseudosinodului de la Hieria din 754. Repetându -se însă manifestările
iconoclaștilor , spre a împrăștia pe manifestanți, împărăteasa Irina a declarat Sinodul închis.
Episcopii participanți la sinod și delegații papali au trebuit să părăsească
Constantinopolul95.
Împărăteasa Irina n -a renunțat la ținerea Sinodului. Folosind ca pretext o camp anie
fictivă împotriva arabilor, ea a îndepărtat din capitală trupele iconoclaste și le-a înlocuit cu
trupele iconodule aduse din Tracia. După liniștirea lucrurilor în Constantinopol, în luna

95 Emilian Popescu, Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul VII Ecumenic, în „Studii Teologice‖ , Revista
Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XXXIX, N r. 6, 1983, p p. 16 – 19.

43
mai, 787, Irina a înnoit invitațiile pentru noul Sinod, care s e va deschide la Niceea, în
Bitinia, ca al VII -lea Sinod ecumenic, în amintirea faptului că aici s -a întrunit primul Sinod
Ecumenic din 325 și pentru evitarea oricăror tulburări din partea iconoclaștilor.
Sinodul al VII -lea Ecumenic s -a ținut la Niceea înt re 24 septembri e și 13 octombrie
787, sub președi nția Patr iarhul Tarasie și a avut șapte ș edințe iar ședința a opta este cea de
închidere.
Papa Adrian I a fost reprezentat prin Arhiepiscopul Petru și Abatele Petru de la
Mănăstirea Sfântul Sava, iar Patriar hiile Alexandriei și Antiohia, de monahii Ioan și Petru.
Au participat la Sinod între 330 și 367 d e episcopi. În afară de episcopi au mai
participat și peste 130 de arhimandriți și monahi fără drept de vot. Nei nvitarea Bisericii
Franceze a nemulțumit pe Ca rol cel Mare (768 -814) care era din anul 800 împărat al
Apusului.
Sinodul a combătut în șase ședințe, punct cu punct, hotărârile Sinodului iconoclast
de la Hieria, din 754, contestându -i-se calitatea de adunare ecumenică, întrucât la acesta n –
au participat nici Patriarhii Răsăritului , nici Episcopul Romei, iar hotărârile lui dogmatice
sunt eretice.
Prima ședință are loc la 24 septembrie, în biserica Sfânta Sofia sub președintele
Tarasie, în cadrul căreia se primesc 10 episcopi iconoclaști, după ce au retrac tat erezia și au
depus o mărturie de credință ortodoxă 96.
La ședința a doua din 26 septembrie 787 se analizează două scrisori ale Papei
Adrian către împărăte asa Irina și Patriarhul Tarasie .
În ședința a treia d in 28 septembrie 787 se aprobă Sinodiconu l lui Tarasie către
patriarhii orientali și răspunsul acestora .
Ședința a patra, din 1 octombrie 787, a fost consacrată dovedirii legitimității cultului
icoanelor, pe baza Sfintei Scripturi și a Patriarhilor. Au fost aduse în discuție texte din
Vechiul și Noul Testament (Exod. 25, 17 -22; Numeri 7, 88 -89; Iezech iel 61, 15, 19; Evrei
9, 1-15), iar Tarasie a concis pe baza lor: „Vechiul Testament a avut deja simboluri divine,
de exemplu heruvimii, care proiectează umbră peste tronul grației; și mai trebuie să avem
chipuri ale lui Hristos și ale sfinților, care păzesc cu umbra lor tronul grației noas tre‖.

96 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. F loca, Importanța și actualitatea hotărârilor Sinodului VII E cumenic de la
Niceea (787), în „Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române, An XXXIX, 1987, N r. 4, p. 1 2.

44
Sunt citate pasaje din lucrările unor Sfinți Păstori ca Ioan Gură de Aur, Grigore de Nyssa,
Grigore de Nazianz, Chiril al Alexandriei, din Actele Martirice, din Vie țile Sfinților, la fel
ca și moaștele lor care au fost cinstite cu rezultate binefăcătoare pentru credincioși.
În această ședință, s -a făcut referire la o scrisoare a Sfântului Nil către Heliodor, în
care se vorbește de Sfântul martir Platon; acesta se ară tase unui călugăr tânăr exact în forma
în care acest călugăr îl știa din icoane, iar Teodor, Episcopul de Myra în Lycia a adăugat că
același lucru i se întâmplase unui arhidiacon al său, foarte evlavios, cu Sfântul Nicolae.
Referirea la Sfântul Nil era imp ortantă pentru faptul că sinodalii din 754 îl citaseră cu o altă
scrisoare către Olimpiador, în favoarea lor, dar în ședința a patra s -a dovedit că ei îl
folosiseră incomplet și tendențios97.
Tot în această ședință s -a pronunțat anatema împotriva iconoclașt ilor, s -a emis
primul canon prin care s -au recunoscut canoanele emise de sinoadele anterioare, apoi
Eftimie de S ardes, a propus hotărârea dogmatică potrivit căreia, Sin odul se in titula sfânt și
ecumenic, pentru că a fost convocat la Niceea prin voință divi nă și din porunca Irinei, noua
Elenă și a noului Constantin.
La a cincea ședință, i conoclasmul a fost judecat ca erezie. Părinții au ajuns la
concluzia că, atât în teorie, cât și în practică, iconoclasmul recapitula toate greșelile și
ereziile din trecut; el apărea ca însumare a unui mare număr de erezii și de greșeli. Asupra
iconoclaștilor a fost aruncată anatema, iar l ucrările lor au fost confiscate .
La ședința a șasea din 6 octombrie 787 se combate formula dogmatică a sinodului
iconoclast din 75498. Episc opul Grigore de Neocezareea citea pasaje din el, iar diaconii
Ioan și Eftimie le combăteau, frază cu frază, demonstrând că cinstirea icoanelor se bazează
pe tradiția universală a părinților, că iconoclaștii au citat și interpretat greșit, trunchiat ori
fals, unele pasaje din Sfânta Scriptură ori din Sfinții Părinți.
Ședința a șaptea din 13 octombrie 787, are o importanță deoarece atunci a fost
citit Horos -ul Sinodului VII Ecumenic – formula dogmatică referitoare la cinstirea sfintelor
icoane, prin care Sin odul declară că nu avea nici să adauge, nici să înlăture nimic din

97 Emilian Popescu, Art. cit., p. 19.
98 L. Uspenski, Op. cit. , p. 89

45
tradiția bisericească, ci păstrează întocmai ceea ce este ortodox, acceptă hotărârile celorlalte
șase Sinoade ecumenice99.
Formula dogmatică dată de Sf inții Părinți este următoarea: „Noi păst răm fără
înnoire tradițiile bisericești, conformate în scris sau nescris, iară una dintre acestea este
pictarea icoanelor, după natura care este în armonie cu istoria răspândirii Evangheliei și
servește de mărturie că Dumnezeu Cuvântul s -a făcut un om în r ealitate, iar nu la
aparență și acesta este spre folosul nostru . Căci lucrurile, cari se lămuresc unele pe
altele, firește că au imagine reciprocă. Fiindcă așa, ca și cum am merge pe cale
împărătească și urmând învățătura de Dumnezeu grăitoare a Sfinților Părinți și predania
Bisericii universale (și știm că într -însa locuiește Duhul Sfânt), hotărâm cu toată
siguranța și unanimitatea; după cum chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci,
asem enea să se așeze cinstitele și Sfintele icoane, făcute în culori sau moz aic, sau din alt
material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe Sfintele vase și veșminte, pe
pereți și pe scânduri, în care și pe drumuri, și adică icoana Domnului și Dumnezeului,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, și cea a Sfintei, Pr eacuratei noastre Stăpâne, de
Dumnezeu Născătoare, ale cinstiților Îngeri și ale tuturor Sfinților și cuvioșilor bărbați
căci dacă vor fi văzuți des zugrăviți pe icoane, cu atât mai vii vor fi în fața respectivilor,
care îi privesc, reînviindu -se memoria ș i dorul de prototipul lor, le vor săruta și le vor da
închinare cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credința noastră li se cuvine
numai firi i Dumnezeiești, ci li se va da cinstirea numai în felul după cum se cinstește
chipul cinstitei și de viață făcătoarei Cruci, Sfintele Evanghelii și celelalte obiecte sfinte
și li se va da cinste aducându -li-se tămâie și lumânări, precum era obiceiul cucernic la
cei din vechime. Căci cinstea dată icoanei, trece asupra prototipului ei și cel ce se
închină icoanei se închină persoanei zugrăvită pe ea. În felul acesta se va întări
învățătura Sfinților noștri Părinți, adică predania Bisericii universale care se la o
margine a lumii până la cealaltă a primit Evanghelia” 100.
Cinstirea icoanei este relativă, deoarece cin stim icoana numai pentru că ea
reprezintă o persoană sfântă.

99 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Importanța și actualita tea … , p. 12
100 Emilian Popescu, Art. cit., p. 20.

46
Venerarea sfinților este cu totul deosebită de adorare – care se cuvine numai lui
Dumnezeu.
Sfânta Fecioară Maria se bucură de o cinstire mai mare decât a sfinților, pe care
Sinodul VII Ecumenic a numit -o supra -venerare.
Cinstirea pe care o datorăm sfinților se întinde și la moaștele lor și la icoanele
care-i reprezintă.
Toți membrii prezenți ai Sinodului au aprobat cu aclamații hotărârile luate,
spunând că aceasta este tradiția Bisericii și adresând anatema împotriva tuturor care nu
cinstesc icoanele și le consideră idoli.
Ultima ședință a avut loc pe 24 octombrie 787 la Constantinopol, ca a opta
sesiune, la care după cuvântul de mulțumire al Patriarhului, adresat împăraților și
răspunsul ace stora s -a dat citire solemnă formulei dogmatice și s -au emis 22 de
canoane101.

III.2 Canoanele Sinodului al VII -lea Ecumenic

În u ltima ședință la 23 octombrie 787 s -au emis 22 de canoane , prin care se
reglementează o serie de probleme vitale ale Bisericii din vremea aceea.
Canonul 1:
Celor care au dobândit vrednicia (demnitatea) preoțească, rânduielile canonice le sunt
mărturii și îndreptări, pe care primindu -le cu bucurie, cântăm împreună cu dumnezeiescul
vestitor David, către Domnul Dumnezeu, zicând: „ întru calea mărturiilor tale m -am desfătat
ca întru toată bogăți e‖(Ps. 118, 14) și „Ai poruncit ca mărturiile tale să fie drep te în veac;
înțelepțeș te-mă, și viu voi fi ‖ (Ps. 118, 138, 144). Și dacă glasul proorocesc (profetic) ne
poruncește nouă să păzim în veac mărturi ile lui Dumnezeu și să viețuim întru ele, este
învederat că ele rămân neclătinate și nestrămutate, căci și văzătorul de Dumnezeu Moise zice
astfel: „Acestora nu este a li se adăuga (nimic) și nici nu este să se scoată (ceva) dintr –
însele ‖ (Deut. 12, 32). Și dumnezeiescul apostol Petru, proslăvindu -se întru ele, strigă: „Spre

101 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii (Canoanele Sinoadelor
Ecumenice), Vol. I, Partea a II -a, traducere de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană,
Arad, 1931, p. 493.

47
care și îngerii doresc să privească‖ (I Petru 1, 12), și Pa vel zice: „Chiar dacă noi, sau înger
din cer de ar bine vesti vouă, în afară de ceea ce v -am binevestit noi vouă, să fie anatema ‖
(Gal. 1,8).
Așadar, acestea astfel fiind, și fiindu -ne nouă mărturie, bucurându -ne de ele ca și când
cineva ar găsi comori multe, cu bucurie pri mim în inimile noastre sfintele Canoane, și întărim
întreaga și nestrămu tata orânduire a lor, a celor ce sunt așezate de către sfintele trâmbițe ale
Duhului, ale preaslăviților apostoli, ale celor șase sfinte sinoade ecume nice, și ale celor ce
s-au întrunit local pentru așezarea unor astfel de rân duieli, și ale sfinților noș tri părinți. Căci
ei toți sunt luminați de către unul și același Duh, au orânduit cele de folos. Și pe acei pe care
ei îi supun ana temei, și noi îi dăm anatemei; și pe cei care îi supun caterisirii, și noi îi ca –
terisim; si pe cei care îi supun afurisirii , și noi îi afurisim, iar pe cei pe care îi dau certării
(epitimiei), și noi așijderea îi supunem. Căci dumneze iescul apostol Pavel, care s -a urcat în al
treilea cer și a auzit cuvintele cele negrăite, strigă lămurit: „Fără iubire de argint să fie
purtarea voastră, în destulându -vă cu cele de față pe care le aveți‖ (Evr. 13, 5).
În primul canon se întăresc și se recunosc ca având valoare generală în Biserică
toate hotărârile emise de Sinoadele E cumenice anterioare. Din cuprinsul canonului se arată
că ele sunt emise de oameni luminați, trâmbițe ale Duhului Sfânt și că ar avea caracter
veșnic, interzicând expres a se adăuga sau a se omite ceva din conținutul lor. Referitor la
emiterea de noi canoane trebuie să observăm că, chiar Sinodul al VII-lea adau gă noi
canoane la cele vechi, fapt care n -a scăzut nimic din valoarea celor anterioare, dar nu a
prejudiciat cu nimic prin aceasta, nici valoarea celor din urmă. Canoanele emise de
Sinoadele ecumenice s -au bucurat de asistența Duhului Sfânt; canoanele cu c aracter
dogmatic se bazează pe revelații, nu pot fi schi mbate datorită cuprinsului lor102.
Canonu l 2 stabilește ca episcopul să fie cărturar și râvnitor, adică om învățat care
să cunoască temeinic, iar nu superficial, atât Sfânta Scriptură, în special Psaltirea, cât și
Sfintele Can oane, în următoarea formulare: „De vreme ce cântând, ne încredințăm lui
Dumnezeu <Întru dreptățile Tale voi cugeta, nu voi uita cuvintele Tale> (Ps. 118, 6) este

102 *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice, Vol. I,
Ediție bilingvă, Studiu introductiv, introduceri, note și traducere, Răzvan Perșa, Editura Basilica, București,
2018, p. 343.

48
un lucru demn de mântuire ca toți creștinii să păzească acest lucru, dar cu deosebire cei
îmbrăcați cu demnitate preoțească‖.
În canon se mai arată că viitorul episcop, candidat la hirotonie, va trebui verificat
din acest punct de vedere de către mitropolit și va fi admis numai dacă va dovedi râvna
necesară și cunoștințele suficiente, alături de alte condiții impuse de canoane: „Drept
aceea, orânduim că tot cel ce vrea să fie înaintat în treapta epis copiei să știe (cunoască)
desăvârșit Psaltirea, pentru ca astfel, din aceasta, să se îndemne a învăța și întreg clerul
său. Să se ispitească însă cu dina dinsul de către mitropolit, dacă are osârdie să citească cu
pătrundere, iar nu în trecere (superficial), atât sfintele Canoane, cât și Sfânta Evanghelie,
cât și cartea dumnezeiescului apostol, și toată dumnezeiasca Scriptură, și să se poarte după
poruncile dumnezeiești, și să învețe poporul său. Căci ființa ierarhiei noastre sunt
cuvintele cele predanisite de Dumnezeu, adi că adevărata cunoaștere a dumnezeieștii
Scripturi, precum a rostit ma rele Dionisie Areopagitul (în scrierea sa „Despre Ierarhia
Biseric ească"). Iar dacă s -ar îndoi și n -ar primi bucuros să facă și să învețe astfel, să nu se
hirotonească. Căci Dumnezeu a zis în chip de prooroc (profetic): Tu ai lepădat
cunoașterea și Eu te voi lepăda pe Tine, că nu -mi slujești Mie ca preot" (Osea 4, 6)103.
În canonul 3 se stabilește principiul că numai Biserica își alege slujit orii săi:
„Orice alegere de prez biter, sau de di acon, făcută de dregători lumești, să rămână fără
tărie, după canonul care zice <Dacă vreun episcop, folosind dregători lumești și prin
aceștia s -ar face stăpân pe o biserică, să se caterisească și să se afurisească și toți părtași i
lui. Căci se cuvine ca cel ce vrea să fie înaintat la episcopie să se aleagă de către episcopi,
după cum s -a orânduit (hotărât) de către sfinții Părinți cei de la Niceea în canonul care zice:
„Se cuvine ca episcopul să se așeze mai cu seamă de către toți (episcopii) cei din eparhie
(mitropolie); iar dacă ar fi greu vreun lucru ca acesta, fie pentru vreo nevoie strâmtorătoare
(presantă), fie pentru lungimea drumului, adunându -se în orice chip trei la un loc, împreună
alegători făcându -se și cei care lipsesc (absenți), și încuvi ințând (consimțind) prin scrisori,
atunci să se facă hirotonia. Iar întărirea celor făcute să se dea în fiecare eparhie (mitropolie)
mitropolitului >‖104.

103 Ibidem, p. 325.
104 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească , Vol. I,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 155

49
În canonul 4 se spune: „drept acea, și noi învățâ ndu-ne de la acela, orânduim ca
episcopul, născocind pentru câștig rușinos în pricini de păcate, să nu plăsmuiască
nicidecum a cere aur sau a rgint sau altceva de la episcopi sau clericii, sau monahii cei
care se află sub el (îi sunt supuși). Căci zice apostolul: Nedrepții nu vor moșteni împărăția
lui Dumnezeu ‖ (I Cor. 6, 9) și: „Nu sunt datori copiii să agonisească părinților, ci părinții
copiilor ‖(2 Cor. 2, 14).105.
În canonul 5 se co ndamnă în primul rând simonia indirect, acea practică sub formă
de daruri, oferite în scopul dobândirii unor demnități bisericești sau în scopul clerical. Apoi
se condamnă simonia propriu -zisă urmându -se întocmai dispozițiilor canoanelor 29
apostolice și 2 al Sinodului al IV-lea Ecumenic: „Drept aceea, cei ce se fălesc că au fost
rânduiți în Biserică prin dare de aur (prin dăruirea aurului) și, punându -și nădejdea în acest
obicei rău, care înstrăinează de Dumnezeu și de toată preoția și care, din această pricină, cu
fața nerușinată și în gura mare (cu gura neacoperită), prin cuvinte ocărâtoare batjocoresc
pe cei ce au fost aleși de către Duhu l Sfânt, pentru bunătatea (virtutea) vieții lor și care au fost
rânduiți (în Biserică) fără dare de aur, (atunci) mai întâi cei ce fac aceasta să ia treapta cea
din urmă a cinului lor (a stării proprii). Iar dacă ar stărui (persevera), să fie îndreptați prin
certare (epitimie).
Iar dacă cineva s -ar vădi cândva făcând aceasta întru hirotonie (cu prilejul
hirotoniei) să se urmeze după canonul apostolic, care zice: „Dacă vreun episcop, sau
prezbiter, sau diacon ar dobândi prin bani (demni tatea) această vrednicie, să se ca terisească
și acela, și cel ce l -a hirotonit și să se taie cu totul și din comuniune (biserică, împărtășire), ca
Simon Magul de către mine , Petru ‖.
Canonul 19 osândește la fel simonia și dispune nu num ai în privința hirotoniilor
simoniace, ci si în privința celor care având hirotonia, sunt primiți de vreun episcop în
clerul lui, în mod simonios. Pentru hirotoniile simoniace se prevede caterisirea, iar pentru
primirea simoniacă în rândul clerului eparhial, ca și pentru primirea simoniacă în mănăstire,
nu se prevede numai decât caterisirea, ci se lasă celui care s -ar preta la astfel de acte,
posibilitatea de a reveni asupra lor, și numai în cazul în când nu revine, urmează a i se
aplica pedeapsa caterisirii.

105 Idem , Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991, p. 156

50
Canonul 6 stabilește rânduiala ca cel puțin o dată pe an să se întrunească Sinodul
fiecărei Mitropolii: „De vreme ce este (există) un canon care zice: De două ori pe an, în
fiecare eparhie (mitropolie) trebuie să se facă cercetările canonice de către adunarea
episcopilor (Can. 37 A p.) — dar, din pricina oboselii celor ce se întrunesc și a lipsei lucrului
trebuitor pentru călătorie, cuvioșii părinți ai Sinodului al VI -lea Ecumenic au orânduit ca în
orice chip și pentru orice cuvânt (pricină) să se țină o dată pe an (sinodul) și cele greșit e să
se îndrepteze (Can. 8 Trulan).
Așadar, pe acest canon îl înnoim noi, și dacă s -ar afla vreun dregător oprind acest
lucru, să se afurisească. Iar dacă vreunul dintre mitropoliți nu ar avea grijă (ar neglija) să se
facă lucrul acesta, fără (a fi) nevoie și silă și fără vreo binecuvântată pricină, să fie supus
cercetărilor canonice‖.
Canonul 7 stabilește rânduiala ca târnosirea bisericilor să se facă numai cu sfinte
moaște, restabilind astfel vechea rânduială a folosirii sfintelor moaște la sfințire a bisericilor,
dispunând ca bisericile sfințite fără de sfinte moaște să se resfinț ească, în următoarea
formulare „ Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale
altora urmează după acelea (I Tim. 5, 25). Așadar păcatele mor mai înainte săvârșite, le
urmează și alte păcate. Astfel rătăcirii nelegiuite a clevetitorilor de creștini, i -au urmat și
alte nelegiu iri. Căci precum au scos din biserică chipul cinstitelor icoane, au părăsit și alte
oarecare obiceiur i, care trebuiesc să fie înnoite și ținute întocmai după legea scrisă și
nescrisă. Așadar, câte cinstite biserici s -au sfințit fără cinstitele moaște ale martirilor,
orânduim ca în ele să se facă așezarea moaștelor, cu rugăciunea obișnuită. Iar cel care a
călcat predaniile bisericești să se caterisească. ‖106
Canonul 8 stabilește rânduiala ca numai cel sincer convertit să se primească în
Biserică, stabilind modul în care să fie primiți insistând asupra necesității de a se verifica
sinceritatea convertirii, ca o măsură de dependență, mai ales când e vorba de evrei: „De
vreme ce oarecare rătăciți din legea (religia) evreilor credeau că pot să ia în râs pe Hristos
Dumnezeul nostru, prefăcându -se că se încrești nează, dar lepădându -L pe EI (negându -L) în
ascuns și ținând sâmbăta în taină, și alte lucruri iudaice făcând, — orânduim ca aceștia să nu
se pri mească nici la împărtășire, nici la rugăciune, nici în Biserică, ci să fie pe față evrei,

106 *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice…, p. 351.

51
după legea (religia) lor, și nici pe copiii lor să nu -i boteze, nici să cumpere sau să dobândească
rob (sclav).
Iar dacă vreunul din tre ei se întoarce (convertește) din credință cinstită (sinceră) și,
biruind datini le și treburile lor, o va mărturisi din toată ini ma, spre a -i încredința (convinge)
și a-i îndrepta și pe alții, acesta să se primească și să se boteze, și copiii lui să fie întăriți în
a se lepăda (abține) de meșteșugurile evreiești; iar dacă nu ar fi astfel, să nu se primească ei
în nici un chip ‖.
În canonul 9 se osândește defăimarea icoanelor, dispunând scoaterea din circulație a
scrierilor împotriva icoanelor ca și a unor figurine numite jucării în următoarea formulă:
„Toate jucăriile copilărești și glumele nebunești, scrierile mincinoase și cele care s -au
făcut împotriva cinstitelor icoane, trebuie să se predea Episcopului Constantinopolului,
puse la o parte (scoase din circulație) împreuna cu celelalte cărți eretice. Iar dacă s -ar afla
cineva ascunzându -le pe acestea, de ar fi episcop ori prezbiter, ori di acon, să se
caterisească, iar de ar fi laic ori călugăr să se afurisească‖ 107.
Canonul 10 stabilește regula ca membrii lui să respecte rânduielile canonice,
interzicând preoților să -și părăsească parohiile și să se angajeze la capelele particulare, fără
învoirea episcopului de la care pleacă și a episcopului locului în care ar vrea să se așeze :
„De vreme ce unii dintre clerici, nesocotind rânduială canonică, părăsindu -și parohia lor,
aleargă l a altă parohie, și mai cu seamă în această de Dumnezeu păzită și împărătească
cetate, și stau (se stabilesc) la dregători lumești, săvârșind sfintele slujbe (liturghii) în
paraclisele (capelele) lor, pe aceștia nu este îngăduit a -i primi în nici un fel de casă sau
biserică, fără voia episcopului propriu și a episcopului Constantino polului. Iar dacă va face
cineva și ar stărui (în ceea ce a făcut), să se cateri sească. Câți însă fac lucrul acesta cu știrea
mai înainte pomeniților preoți (vlădici), nu le este îngăduit a lua asupra lor purtări de grijă
lumești și de ale vi eții, ca fiind opriți de către dumnezeieștile Canoane a face aceasta‖ . De
asemenea, chiar și în cazul când ar avea învoielile arătate, li se interzice preoților să ia
asupra lor sarcini comune nebisericești.
Prin canon se af irmă competența exclusivă a autorității bisericești în chestiunile
privind drepturile și obligațiile clericilor ca slujitori ai Bisericii.

107 Dr. Nicodim Milaș, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii …., p. 507

52
Canonul 11 se referă la econ omi și dreptul de devo luțiune în Biserică, un drept
incert oricărei administrații organizate ierarhic, existent și î n Biserică și căruia, prin acest
canon i se dă o expresie formal ă: „Fiind cu toții îndatorați (obligați) să păzim
dumnezeieștile Canoane, suntem datori să -l ținem cu orice chip nevătămat și pe cel care
zice să fie economi în fiecare biserică.
Și dacă fiecare mitropolit așază econom în biserica lui, bine este. Iar de nu,
episcopului (patriarhului) Constantinopolului îi este îngăduit ca din propria sa putere
să rânduiască (instituie) econom în biserica aceluia. Așijderea și mitropoliților, dacă
episcopii supuși lor nu voiesc (nu se hotărăsc) să așeze economi în bisericile lor, același
lucru (aceeași rânduială) să se păzească (observe) și în privința mănăstirilor ‖ 108.
Canonul 12 stabilește anumite orânduieli cu privire la înstrăinarea bunurilor
bisericești. Canonul interzice în genere, înstrăinarea în orice formă a vreunui bun
bisericesc. În mod special se interzice ca ceva din bunurile bisericești să fie trecut în orice
formă în mâinile dregătorilor lumești, oprindu -se chiar să li se vândă acestora pământuri ale
Bisericii și dispunându -se ca atunci cân d ar apărea vreo astfel de nece sitate, vânzarea să se
facă clericilor sau celor care trăiesc din munca pământului: „Dacă s -ar afla vreun episcop,
sau vreun egumen, înstrăinând în mână dregătorească din agoniselile (bunurile) episcopiei
sau mănăstirii, sau dându -le altei persoane, să fie fără tărie predarea lor, după canonul
Sfinților Apostoli, care zice: „Episcopul să poarte grijă tuturor bunurilor (lucrurilor)
bisericești și să le rânduiască (chivernisească) pe ele ca si când Dumnezeu i -ar sta de veghe;
dar să nu -i fie îngăduit lui să -și însușească ceva din acestea sau să dă ruiască rudelor proprii
cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor, dar să nu vândă
din pricina acestora cele ale Bisericii ‖ (Can. 38 A p).
Iar dacă ar pune (pretext ) ei pricină că pământul aduce pagubă și că nu este spre nici un
folos, nici în acest fel să nu dea locul (terenul) dregăto rilor localnici, ci clericilor sau plugarilor
(agricultorilor).
Iar dacă ei ar folosi vicleșug urât, și dregătorul va cumpăra pământul de la un cleric
sau de la un plugar (agricultor), și în acest chip să fie vân zarea fără tărie, și (bunul) să fie
întors (restituit) episcopiei sau mănăstirii, iar episcopul sau egumenul care a făcut acest lucru

108 Ibidem , p. 509

53
să fie alungat; epis copul din episcopie, iar egumenul din mănăstire, ca unii ce rău risipesc
cele ce nu au adunat.
Canonul 13 stabilește rânduiala ca locașurile de cult să nu primească altă
întrebuințare, să nu se facă, să se lase de rând. Din textul canonului se vede că în timpul
iconoclasmului, multe locașuri sfinte, așezăminte de binefacere sau instituții bisericești de
asistență socială, ca și alte im obile ale Bisericii din centrele eparhiale și chiar mănăstirești
au fost transformate în locașuri de rând. Părinții de la Sinodul al VII-lea, restabilind cultul
icoanelor, au luat măsuri pentru restaurarea bunurilor care i se lua seră Bisericii în timpul
luptei împ otriva icoanelor și firește, în primul rând, pentru restituirea imobilelor, care
fuseseră desfi ințate cultului sau chiar și activității de altă natură a Bisericii.
Referitor la rânduiala așezării sluj itorilor bisericești, canonul 14 al Sinodului al
VII-lea E cumenic stabilește că ace asta trebuie să se facă după pravilă. „Canonul dispune
ca rânduielile privitoare la instituirea în slujba preoțească să se observe cu preciziune
înlăturându -se abaterile de la aceasta: Este prea învederat tuturor că în preoție trebuie să
domnească rânduiala. Și este bineplăcut lui Dumnezeu ca cele ale preoției în credință ,
instituirile în preoție, să se ție (să se facă), cu luare -aminte . Așadar, pentru că vedem că
unii primesc tunderea în c ler din pruncie fără hirotesie, apoi nemailuând hirotesia de la
episcop și citind de pe amvon la adunare (slujbă), fac lucrul acesta fără de rânduială
(neca nonic) – statornicim ca de acum înainte să nu se mai facă lucrul acesta; iar în
privința călugărilor să se păzească aceeași (rânduială). Iar hirotesia citețului este îngăduit
fie că e egumen să o facă în mănăstirea sa și numai în aceasta, dacă egumenului îns uși –
firește, acesta fiind prez biter – i s-a dat de către episcop hirotesia pentru cârmuirea
(treapta) de egumen.
Așijderea, după vechiul obicei, și hor -episcopii se cade să înainteze (hi rotesească) citeț
cu învoirea episcopului. ‖ 109.
Canonul 15 stabilește rânduiala ca clerul să slujească la o singură biserică. Se
interzice slujirea unui preot la două biserici sau mai multe, calificând acest lucru negustorie
și goană după câștig urât: De acum înainte (de la canonul de față înainte), clericul să nu
rânduiască la două biserici, căci acest lucru este de treaba (propriu) negustoriei și a câștigului
rușinos și străin obiceiului bisericesc. Căci am auzit din însuși glasul Domnului că „nu poate

109 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Importanța și actualitatea… , p. 20

54
cineva să slujească la doi domni; căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul
se va lipi și pe celălalt îl va nesocoti (disprețui)‖ (Mt. 6, 24).
Așadar, „fiecare – după cuvântul Apostolului – întru ceea ce a fost chemat, î ntru aceea
este dator să rămână‖ (I Cor. 7, 20) și să stea la o singu ră biserică. Căci cele ce se fac în treburile
bisericești pentru câștig rușinos sunt străine de Dumnezeu. Iar pentru trebuința acestei vieți sunt
îndeletni ciri (meșteșugiri) felurite. Așadar, de ar vrea cineva să -și câștige din acestea cele
trebuincioase trupului; căci zice apostolul: „Pentru nevoile mele și ale celor ce sunt cu mine,
mâinile acestea au slujit‖ (F. A. 20, 34). Și acestea (să se observe) în această de Dumnezeu
păzită cetate, iar în locurile (loca litățile) cele din afară să se îngăduie, din pricina lipsei
oamenilor .
Canonul 16 condamnă luxul în genere, și al clerului în special. Totodată arată că prin
lux se provoacă sminteală și chiar se alimentează rătăcirile hulitorilor de creștini, cum a fost
cazul și cu dușmanii ico anelor, motivând că mai înainte 110 „în vremuri de mult, fiecare
bărbat din starea preoțească se purta cu îmbrăcăminte cum se cade, modestă și
cuviincioasă, căci tot ceea ce se ia, nu din trebuință, ci pentru împodobire, cade sub
învinuirea de ușurătate, deșertăciun e, nechibzuință , precum zice marele Vasile (Pra vila
49), dar nu se îmbrăcau nici cu îmbrăcăminte pestriță din țesături de mătase, n ici nu au
adăugat la marginea v eșmintelor bucăți de altă culoare. Căci au auzit din limba graiului
dumnezeiesc, că cei ce poa rtă haine noi sunt în casele împăraților ‖111.
Canonul 17 stabilește rânduiala ca mănăsti rea să nu se înalțe fără aproba rea
episcopului.
Canonul oprește pe călugări, pe clerici și pe laici, să zidească fără de observarea
normelor prescrise mănăstirii, dând în competența episcopilor, că si prin persoane de astfel
aproba rea pentru întemeierea și zidirea mănăstirii. Este de relevant faptul că în vremea
Sinodului al VII-lea E cumenic ctitorii de locașuri sfinte făcuseră un mare pas înainte în
ceea ce privește drept urile care și le asigurau prin ctitorie, acestea depășind limita instituției
juridice a ctitorului și determinând apariția instituției juridice bisericești a patronatului.

110 Ibidem , p. 21.
111 Dr. Nicodim Milaș , p. cit. , p. 511

55
Deosebirea esențială dintre acestea două constă în faptul că patronii rămân propriet ari
ai ctitoriilor, pe când ctitorii propriu -ziși trec în proprietatea Bisericii, așezămintele ctitorite
de ei.
Prin canonul 18, se interzice ca la casele episcopale și mănăstirile de călugări să
locuiască femei, nici să slujească, sau să se angajeze în serviciul mănăstirilor de bărba ți și
ale caselor episcopale. Opreliștea cuprinsă în canon este determinată desigur de grija
Sinodului de a feri de bănuială pe episcopi și pe călugări, ca să nu dea prilej ereticilor –
dintre care cei mai activi erau pe at unci iconoclaștii – să defăimeze clerul.
Canonul 20 interzice să nu mai existe mănăstiri duble sau mixt e de călugări și
călugărițe, înt ărind o veche tradiție din vremea lui Iustinian, care interzicea aceasta. La fel
interzice acest lucru și Sfântul Vasile pe care îl citează și Părinții de la Sinodul al VII-lea
Ecumenic112.
Mănăstirile mixte , pe care canonul le numește du ble, sunt de fapt mănăstiri distinct e,
una de călugări și alta de călugărițe, dar care aveau o conducere unică și erau așezate una
alături de alta. Din această pricină nu se puteau observa cu destulă severitate normele cu
privire la izolare, interzicând orice contact person al între călugăr și călugăriță, doar
convorbiri scurte în prezența altor viețuitori.
Canonul 21 interzice părăsirea mănăstirii pentru a merge la alta după placul său, ci
numai cu învoirea egumenului: „Nu se cuvine ca monahul sau monahia să -și părăsească
mănăstirea proprie și să se ducă în alta. Iar de s -ar întâmpla lucrul acesta, acela (care se
duce) să fie neapărat găzduit; dar nu se cade să fie primit (în altă mănăstire) fără învoirea
egumenului său‖.
Ultimul canon, 21 , impune creștinilor să ducă o viață cuviincioasă. Clericii și
călugării sunt opriți să intre în o spătării. Pot intra de nevoie sau fiind în călătorie.
Canonul cuprinde reguli de conduit ă morală și social pentru laici, preoți și călugări
inferând mai ales excesele care se petreceau pe la mese, ospețe113.
Importanța și actualitatea canoanelor reiese din faptul că cele cu conținut dogmatic nu
pot fi schimbate, dar cele cu conținut juridic -admi nistrativ pot fi supuse schimbării.

112 *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor Ecumenice…, p. 361.
113 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Importanța și actualitatea… , p. 25.

56
Așa s -a încheiat prima fază a iconoclasmului din secolul al VIII -lea. Sinodul de la
Niceea are meritul de a fi dat sensul cinstirii icoanelor, doctrină care dacă la câteva decenii
după aceea a fost contestată și scoasă d in uz, ea a fost repusă în valoare în anul 843 și a
rămas în vigoare până astăzi.
Sinodul a contribuit pe plan bisericesc la refacerea artei creștine care a avut mult de
suferit. De fapt, măsurile drastice și de lungă durată luate de împărații iconoclaști au dus
practic la distrugerea aproape completă a artei creștine anterioare secolului al VIII -lea114.
Sinodul însă nu a avut numai meritul de a reface arta creștină; el a stabilit și teologia
icoanei care în Bizanț a rămas inseparabilă artei. Sinodul a legat icoana de re alitatea
Întrupării Mântuitorului, învățătură subliniată cu put ere de Sfântul Ioan Damaschin: „În
timpurile de mai înainte Dumnezeu, fără corp și formă, nu putea fi reprezentat în niciun
chip. Dar acum, când Dumnezeu ni s -a arătat în carne și a trăit între oameni, eu pot să
reprezint ceea ce este vizibil în Dumnezeu. Eu nu cinstesc materia, ci pe Dumnezeu
creatorul materiei care s -a făcut materie din dragoste pentru mine, care și -a asumat viața
în trup și care prin materie a împlinit mântuirea mea‖ .
În număr de 22, canoanele emise de S inodul al VII-lea E cumenic de la Niceea din 787
au marcat felul în care învățătura de credință este aplicată în viață reglementând o serie de
probleme de interes sau ordin vital din acea vreme.
Mântuitorul a dat Sf inților Apostoli întreag a putere bisericească, iar aceșt ia au
transmis -o episcopului în totalitatea ei. De aceea, puterea bisericească în totalitate pentru
întreaga Biserică, se exercită de un organ colectiv și anume de colegiul apostolic și Sinodul
ecumen ic. Sfântul Duh (Fapte 20, 8) este organul infailibil de formulare a Tradiției, precum
și de supraveghere și păstrare a acestei învățături nealterate .
Unitatea Bisericii voită de Mântuitorul Iisus Hristos, mai precis unitatea de învățătură,
cult și organiz are, a fost păstrată prin interme diul sinoadelor ecumenice, sinoade care au
primit autorizația de la însuși Întemeietorul Bisericii prin intermediul Sfinților Apostoli,
care au dezbătut și ei problemele arzătoare ivite în sânul Bisericii în comun.
Datorită faptului că Sinodul al VII-lea Ecumenic reia tradiția legiunilor canonice,
putem vorbi de competența acestuia115.

114 Ibidem, p. 27.

57
Dacă participanții la S inodul al VII-lea au pornit la analizarea în mod critic a
canoanelor de până atunci, c ercetându -le, statornicind apoi pr in intermediul canonului 2,
codul oficial de canoane al Bisericii, participanții de la Sinodul al VII-lea Ecumenic fac
același lucru, precizând însă mai pe scurt, în canonul 1, canoanele emise până în anul 787,
totodată recomandând și păzirea lor în decurs ul vremurilor pentru ca ele să rămână
neschimbate.
Celor ce au dobândit vrednicia (demn itatea) preoțească, rânduielile canonice sunt
mărturisiri și îndreptări, pe care primindu -le cu bucurie, cântăm împreună cu
dumnezeiescul vestitor David, către Domnul Du mnezeu, zicând :„Întru calea mărturiilor
tale m -am desfătat ca întru toată bogăția‖ (Ps. 118, 14) și „Ai poruncit ca mărturiile tale
să fie dreptate în veac , înțelepțește -mă și viu voi fi‖ (Ps. 118, 138 -144).
Și dacă glasul proorocesc ne poruncește nouă să păzim în veac mărturiile lui
Dumnezeu și să viețuim întru ele, este învederat că ele rămân nestrămutate, căci și
văzătorul de Dumnezeu Moise zise astfel: „Acestora nu este a li se adăuga (nimic) și nici
nu es te să se scoat ă (ceva dintr -însele)‖ . Și dumnezeiescul apostol Petru , proslăvindu -se
întru ele strigă: „Spre care și îngerii doresc să privească‖ (1 Petru 1, 12) și Pavel zice:
„Chiar dacă noi sau îngerii din cer ar binevesti vouă, în afară de ceea ce v -am binevestit
noi vouă, să fie anatema‖ (Gal. 1, 8).
Așadar, toți cei ce au primit vrednicia preoțească sunt datori a cunoaște și a păzi cu
sfințenie toate reglementările și dispozițiile canonice emise de Biserică.
Se mai remarcă apoi în textul acestui can on, faptul că este precizată egalitatea în
importanță a tuturor canoanelor, deoarece ele sunt emise de către oameni luminați de unul
și același Duh Sfânt, fiind numiți „trâmbițe ale Duhului Sfânt‖.
Este apoi adăugarea sau s coaterea a ceva din canoanele exi stente, reieșind de aici
caracterul veșnic al acestora și importanța lor deosebită.
Episcopii ortodocși în jurământul lor rostit înainte de a fi hirotoniți spun următoarele
„… mărturisesc, că voi păstra și voi urma cu sfințenie până la suflarea mea cea mai de pe

115 . Prof. Liviu Stan, Despre <Recepție> de către Biserică a hotărârilor si noadelor ecumenice, în „Studii
Teologice‖, Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XVII, nr. 7 -8, 1965, p. 400.

58
urmă, toate canoanele celor șapte sfinte sinoade ecumenice și ale ce lor locale, învățăturile
de la d umnezeieștii purtătorilor Părinți, tradițiile Sfintei Biserici Ortodoxe…‖ 116.
Prin hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, cuprinsă în canonul 1 , s-a contribuit
pozitiv la realizarea unității Bisericii în perioada patristică, până la Schismă. Mai apoi,
Biserica Apusulu i își va crea canoane proprii. D esigur că în tim p unele canoane au căzut în
desuetitudine, acest lucru întâmplându -se datorită caracter ului lor local sau temporal.
Trebuie însă făcută o deosebire și o distincție clară, între hotărârile cu fond doctrinar și cele
cu fond juridic. Știm că nu toate au caracter infailibil. Canoanele de cuprins dogmatic se
bazează pe Revelație, în timp ce canoa nele de cuprins juridic -disciplinar sunt simple măsuri
legale. Dacă canoanele de cuprins dogmatic nu se pot schimba datorită cuprinsului lor cele
de cuprins juridic -disciplinar pot fi schimbate de către puterea legislativă a Bisericii.
„Forul legislative b isericesc totdeauna a avut și totdeauna va avea dreptul să abroge
legile vechi sau să dea altele noi, firește ținând seama fidel de principiile de bază
exprimate în canonul general bisericesc‖ 117.
Avem astfel canoane schimbătoare și neschimbătoare. Adevărurile de credință și
morală fiind neschimbătoare sunt cuprinse în canoanele ce nu se pot modifica, rămânând
pentru to tdeauna aceleași.
Hotărârile cu fond juridic -disciplinar sunt cuprinse în canoanele schimbătoare datorită
faptului că legile referito are la viața externă, bisericească s -au modificat și se modifică în
funcție de viața Bisericii.
„Ceea ce mai trebuie spus pentru a releva și mai mult deosebirea netă dintre
hotărârile dogmatice și cele juridice ale sinoadelor ecumenice, este faptul că , deși Biserica
n-a acordat hotărârilor canonice ale sinoadelor ecumenice importanț ă pe care a acordat -o
hotărârilor dogmatice ale acestora , nesocotind și pe cele canonice ca expresii ale
infailibilității sale, totuși dintr -un tradiționalism caracteristic vieți i religioase în genere, ea
n-a trecut la abrogarea formală a canoanelor depășite de vreme, că zute în desuetitudine,
sau chiar înlocuite spontan și de fapt, prin obicei, ci le -a lăsat formal în vigoare ca simple
unități bisericești de sine stătătoare sau au tocefale, Biserica a introdus unele rânduieli noi,
conștientă că ea și -a păstrat întreaga putere legislatoare pe care a avut -o în epoca
sinoadelor ecumenice‖ 118

116 *** Arhieraticon , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993,
p. 93 -94.
117 Dr. Nicodim . Milaș , Op. cit., p. 309.
118 Pr. Prof. Liviu Stan, Art. cit, p. 402.

59
Capitolul al IV -lea
Fundamentarea dogmatică scripturistică a pictării și cinstirii sfintelor
icoane

IV.1 Vechiul Testament și prefigurările cinstirii sfintelor icoane

„Cei care nu cinstesc sfintele icoane, încearcă să -și fundamenteze aserțiunea pe
faptul că însuși Dumnezeu a poruncit să nu se facă nici o asemănare a Sa sau a altor
lucruri divine și ca atare ar fi interzis să ne închinăm icoanelor. Dar, o examinare mai
atentă a textelor biblice și a conjuncturii religioase de atunci ne arată că este vorba de cu
totul altceva‖119.
Porunca a II -a din Decalog spune: „Să nu -ți faci chip cioplit și niciun fel de
asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer sus și din câte sunt pe pământ jos, și din
câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să nu le slujești, că Eu, Domnul
Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos…‖ (Ieșire 20, 4 -5).
În Vechiul Testament era interzisă reprezentarea lui Dumnezeu, datorită situației
speciale în care se afla poporul ales înconjurat de popoare păgâne la care idolatria era în
plină ascensiune. În consecință, porunca a doua a Decalogului era o măsură de apăr are
pentru iudei, spre a nu cădea în idolatrie cu atât mai mult cu cât au trăit multă vreme în
Egipt, unde idolatria era practicată la scară largă. Dimpotrivă niciun text din Vechiul
Testament nu condamnă icoana în sine; iudeii aveau anumite simboluri ce n u erau interzise,
cum sunt: mielul pascal, cortul sfânt, șarpele de aramă și altele.
„Cei ce folosesc texte le din Vec hiul Testament în detrimentu l cinstirii sfintelor
icoane nu fac deosebirea dintre simbol și idol în accepțiunile vechi -testamentare. Simbol ul
sacru este un semn sensibil ce mărturisește prezența lui Dumnezeu, un obiect prin care
Dumnezeu și -a arătat puterea și și -o arată în continuare‖120.
„Faptul că Dumnezeu a creat lumea ne arată că El lucrează prin toate făpturile și
lucrurile din ea, sau toate cele create sunt o mărturie a prezenței, a atotputerniciei și

119 Pr. Dr. Dumitru Megheșan , Cultul sfintelor icoane, în „Mitropolia Banatului‖, Revista oficială a
Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și Episcopiei Aradului , An XXXVI I, nr. 3, 1987, p. 36.
120 Ibidem, p. 37 .

60
proniei Sale. Istoria Vechiul Testament constituie o mărturie a prezenței lui Dumneze u în
viața poporului ales în general în lumea acestuia. Poporul nu identifică simbolul cu
Dumnezeu; el avea menirea de a face referință la Dumnezeu, ținând trează conștiința
oamenilor despre adevărata adorare ce I se cuvenea. Prin simbol, iudeii își păstra u
credința în Dumnezeu și dependența față de Cel mai presus de lume, dar care cheamă
lumea la urcarea spre El prin practica virtuții și spiritualității autentice, fiind astfel o
anticipare a urcușului duhovnicesc pe scara minunată ce duce spre îndumnezeire ‖121.
Opus simbolului sacru era idolul, idolatria ce confunda pe Dumnezeu cu natura.
În Vechiul Testament, Dumnezeu a îngăduit folosirea simbolului sacru care
mărturisea despre El. Simbolul acesta este anticipația icoanelor viitoare și -l întâlnim în
multe lo curi în Vechiul Testament. Astfel, amintim, spre exemplificare, simbolurile prin
care Dumnezeu îi cere lui Moise să reprezinte îngerii (Ieș. 25, 18 -22).

IV.2 Legitimitatea cinstirii sfintelor icoane în Noul Testament

Legitimitatea cinstirii icoanelor se bazează mai ales pe întruparea Logosului divin,
Care s -a făcut vizibil ca persoană divină -umană, firea omenească îndumnezeind -o până la
cel mai înalt grad.
Prin întrupare, Iisu s Hristos a devenit puntea de l egătură de la Dumnezeu până la
tărâmul umanității noastre, desființând deosebirile categorice dintre transcendent -imanent,
veșnicie -timp și întorcând existența noastră spre viața veșnică.
Chipul lui Hristos nu reprezintă un chip istoric și etnic anumit, ci e chipul uman
general, în sensul de prototip uma n, adică preluarea naturii umane de către Ipostasul divin
și rămânerea sub acest chip: „… S -a deșertat pe sine chip de rob luând, făcându -se
asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându -se ca un om‖. (Filip. 2, 7). „Prin întrupare
fața umană devine o oglin dă cu totul luminoasă, în care se reflectă infinitul negrăit al
persoanei dumnezeiești, a Cuvântului deoarece Fiul lui Dumnezeu și -a însușit fața
omenească, dându -I dimensiunea interioară a infinității, ca prin ea să se manifeste
transcendența dumnezeiască , ne arată că fața omenească are în general posibilitatea de a

121 Ibidem , p. 38.

61
face chip vizibil al lui Dumnezeu, o deschidere spre transcendență, recâștigându -și toată
lumina, toată adâncimea și adunând în ea toate sensurile creației‖ 122.
Întruparea lui Dumnezeu – Fiul fa ce legitimă și folosirea icoanelor, după cum scria
un dascăl al Bisericii, Sfântu l Ioan Damaschin: „Evident, atunci când vezi că Cel fără de
trup s -a făcut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Lui omenesc. Când cel
nevăzut s -a făcut văzut în tru p, atunci vei înfățișa în icoană asemănarea Celui ce s -a făcut
văzut. Când cel fără de trup, fără de formă, fără greutate, fără calitate, fără de mărime,
din pricina superiorității Lui, Cel ce există în chipul lui Dumnezeu (Filip. 2, 6) a luat chip
de rob, prin această apropiere spre cantitate și calitate și a îmbrăcat chipul trupului,
atunci zugrăvește -I icoană și aș ază, spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut.
Zugrăveșțe coborârea Lui fără nume, nașterea din fecioară, botezul în Iordan, schim barea
la fața de pe Tabor, patimile, mijlocitoarele pătimiri, moartea, minunile. Zugrăvește pe
toate și cu cuvântul și cu culorile. Nu te teme, nu te înfricoșa! Știu câte feluri de
închinăciuni există‖ 123.
„Rezultă că reprezentarea celor divine prin sfintele icoane nu este o depășire a
firilor, fiindcă icoana le cuprinde într -un mod oarecare pe ambele, căci în virtutea unirii
ipostatice avem în persoana Mântuitorului, în întregime, și dumnezeirea Sa și umanitatea
Sa. Cuvântul s -a făcut trup, nepierzân d nimic din divinitatea Sa și tot așa și trupul s -a unit
cu Cuvântul, rămânând ceea ce era înainte de unire‖ 124.

IV.3 Argumentări teologice pentru cinstirea sfintelor icoane

Sfântul Ioan Damaschin, apărător neobosit al sfintelor i coane, definește icoana
astfel : „Icoana este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel
ce este înfățișat în icoană. În general însă, icoana nu seamănă întrutotul cu orginalul,
adică se observă o deosebire între ele, pentru că această nu este cealaltă și cealaltă nu este
aceasta‖ 125.

122 Ibidem , p. 39
123 D. Fecioru , Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin…, p. 36.
124 Ibidem , p. 37.
125 Sf. Ioan Damaschin , Cele trei tratate contra iconoclaștilor…, p. 113

62
Cuvântul icoană derivă de la cuvântul grecesc „εικωυ‖ care înseamnă imagine,
asemănar e, icoană, portret, reprezentare, figură și poate avea mai multe sensuri și înțelesu ri.
La rândul lui substantivul „εικωυ‖ derivă de la verbul „εικω‖ – eu semăn sau eu mă
asemăn.

a) Patriarhul Gherman
„Argumentarea patriarhului Gherman a fost tradițională, referindu -se la funcția
educativă a icoanei. După el, icoana trebuie să stimuleze pe credincioși la imitarea
faptelor sfinț ilor.
În trei scrisori ale sale către clericii iconoclaști, patriarhul Ghermanos arată că
datorită adevărului Î ntrupării, noi putem să -l mărturisim pe Dumnezeu în icoane, cu care
corelează argumentul că datorită icoanelor putem cunoaște adevărul Întrupării. În icoane
putem să -L vedem pe Hristos în caracterul său uman, fiind modelat în chipul umanității
Sale și nu în cea a divinității nevăzute‖ 126.

b) Sfântul Ioan Damaschin
Teologul care a făcut sinteza gândirii creștine, de până la el, a fost chemat, printr -o
purtare de grijă de sus să afierosească Bisericii sale ca „o jertfă de împăcare‖ după cum
însuși spune, tot tale ntul său și toată cunoștința sa teologică pentru apărarea celor din urmă
mari rătăciri de credință, din epoca patristică, iconoclasmul. A fost a nul providențial, ca
atâți alți înaintași ai săi, care a stăvilit iconoclasmul. Cuvântul său a fost o trâmbiță d e
deșteptare pentru toți aceia care, fie de frica muceniciei, fie dintr -o adormire a ochiului
dreptei credințe, primeau drept norme ale Ortodoxiei, noutăți de credință, necunoscute în
trecut. Și cuvântul său a fost autoritar, convingător și c u bun rod.
Sfântul Ioan Damaschinul era monah și preot în Mănăstirea Sfântul Sava din
Ierusalim. Contra acțiunii iconoclaste a împăratului bizantin se ridică Sfântul Ioan
Damaschin, care protestează contra faptului că Leon Isaurul ia asupra sa drepturi sinodale.
Ultimul mare Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschinul a trăit în prima
perioadă iconoclastă și de aceea s -a ocupat mai mult cu argumentarea dogmatic și

126 Diac. Lect. Univ. Dr. Mihai Săsăujan, Repere istorice -teologice ale perioadei iconoclaste, în
„Teologia‖ , An IV, Nr. 3, 2000 , p. 105.

63
scripturistică a posibilității de a zugrăvi chipul Domnului, a Maicii Sale și a Sfinților
pentru că în această perioadă, această parte a credinței ortodoxe a fost atacată de
iconoclaști și mai puțin de cinstirea icoanelor, deoarece această problem nu se punea de
vreme ce chipul Domnului nu ar putea fi zugrăvit.
De aceea, ideile și ar gumentele sale aduse în apărarea icoanelo r expuse mai ales
în „Cele trei t ratate contra iconoclaștilor‖ au fost preluate și de către Sf inții Părinți de
la al VII -lea Sinod E cumenic, devenind normativ pentru întreaga Biserică.
Împotriva iconoclaștilor care se mărgineau la int erdicția biblică confundân d
icoana cu un idol, Sfâ ntul Ioan Damaschin explică sensul acestei interdicții. Confruntând
texte veterotestamentare și nou testamentare, el arată că imaginea creștină decurge
tocmai din absența imaginii directe în Vechiul Testament, prima este urmarea și
desăvârșirea celeilalte. Imaginea creștină se întemeiază după cum am spus pe esența
creștinismului , Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu.
Raționamentul său poate fi rezumat astfel : Vechiul Testament Dumnezeu se arată
și se d escoperă poporului Său numai pri n sunete, adică prin cuvinte. El rămâne nevăzut,
nu se arată și insist ă asupra faptului că atunci când Israel Îi aude vocea , nu vede nicio
imagine.
Întrucât nu Îl văzuseră pe Dumnezeu nici nu Îl puteau reprezenta; puteau doar
să-I păstreze cuvântul în scris așa cum a făcut Moise. Din chiar insistența textelor biblice
asupra faptului că Israel auzea cuvântul dar nu putea să vadă nimic Sfântul Ioan
Damaschin deduce în chip tainic posibilitatea ulterioară de a -L vedea și de a -L
reprezenta pe Dumnezeu întrupat: „Cum va fi înfățișat în icoană ceea ce este nevăzut?
Cum va fi zugrăvit ceea ce este fără greutate? … cum va fi colorat Cel fără de corp? …
Dar când vezi că Cel fără de corp s -a făcut pentru tine om, atunci vei face icoana
chipului Lui omenesc…‖ 127.
Icoana nu e identică cu originalul, ci se deosebeșțe de el în ceva și cu ceva.
Această definiție a icoanei a dezvoltat -o pe larg în cel de -al treilea tratat.
„Icoana este o asem ănare, un model, o întipărire a cuiva, care arată în ea pe cel
ce este înfățișat în icoană. Icoana nu seamănă în totul cu originalul și în general se
observă o deosebire între ele pentru că aceasta nu este cealaltă și cealaltă nu este

127 Sfântul Ioan Damaschin , Cele trei tratate contra iconoclaștilor… , p. 107.

64
aceasta‖ 128. Se indică as tfel și deosebirea, dar și asemănarea între icoană și original .
―Spre exemplu, icoana omului nu e identică cu omul întrucât această icoană reprezintă
numai făptura corpului, nu și puterile sufletești, icoana vorbește, nu gândește, nu simte,
nu mișcă. Tot a stfel și Fiul și nu Tatăl‖ 129.
În ceea ce privește felurile icoanelor, Sfântul Ioan Damaschin ne spune că există
mai multe feluri de icoane, înțelegând tot ceea ce se aseamănă cu originalul, dar se
deosebește de el cu ceva.
1. Primul fel este icoana natural ă. Spre exemplu fiul față de tatăl său natural.
2. Al doilea fel de icoană sunt ideile sau paradigmele divine despre cele ce vor
veni la existență sau vor fi, adică sfatul lui Dumnezeu cel mai dinainte de veci.
3. Al treilea fel de icoană este „cel prin poziție sau prin imitare‖. O astfel de
icoană este omul față de Dumnezeu, căci omul a fost creat după cum spune cartea
Facerii, „după chipul – icoana – și asemănarea lui Dumnezeu‖.
4. Al patrulea fel de icoană „este acela prin care înfățișăm prin scris sau prin
chipuri, cele nevăzute și necorporale din cauza neputinței noastre de a înțelege cele
necorporale în afară de corpuri și fără o analogie cu lucrurile care ne cad sub simțuri‖.
Deci pentru a înțelege mai bine tainele dumnezeiești, ne servim de imaginea soarelui,
luminii și căldurii.
5. Al cincilea fel de icoană este cel care înfățișează și schițează dinainte cele
viitoare, azi le numim simboluri. Astfel, toiagul lui Aaron, chivotul, rugul aprins
simbolizează pe Maica Domnului; m area, apa, norul, simbolizează „Duhul Bo tezului‖.
6. Al șaselea fel de icoană este cel întocmit spre aducere aminte a faptelor
întâmplate, a minunilor, virtuților, răutăților. Ele sunt făcute spre folosul celor ce le vor
privi, ca prin mijlocirea lor să se săvârșească dreptatea și să se depărteze d e rău.
„Sfântul Ioan Damaschin aduce ca argument pentru cultul icoanelor împotriva
iconoclaștilor, vechimea acestui cult, dovedită în întreaga literatură a Sfinților Părinți
și de tradiția nescrisă a Bisericii‖ 130.

128 Ibidem, p. 137.
129 Ibidem , p. 138.
130 G. Sima , Temeiurile doctrinare ale cinstirii sfintelor icoane după Sfântul Ioan Damaschin, în
„Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române, An XLI, Nr. 3, 1989, p. 129.

65
Apar în învățătura Sfântului Ioan Damaschin despre cinstirea icoanelor două
aspect e noi, care s -au dezvoltat ulterior, conferind iconoduliei bizantine un caracter
specific:
1. Icoana ne conduce spre Dumnezeu – aspectul gnoseologic;
2. Icoana este împletită într -un anumit mod cu arhetipul – aspec tul antologic.

c) Patriarhul Nichifor
„El accentuează atât participarea antologică a icoanei la arhetipul ei cât și
rolul special care îi revine în procesul de cunoaștere a dumnezeiescului. Prin mijlocirea
chipului putem cunoaște mai bine originalul. Nichifor părăsește într -o oarecare măsură
platonismul cla sic și învățătura bisericească generală. Potrivit opiniei lui, iconodulia
oferă posibilitatea unei ierarhizări specific a unor simboluri creștine particulare din
punct de vedere al relației cu dumnezeiescul; el afirmă că icoana se află într -o relație
mai s trânsă cu arhetipul decât crucea. Pentru că icoana este o redare fidelă a celui
ilustrat, el constată că ea este mai apropiată arhetipului decât crucea care este simbolul
universal creștin‖ 131.
Nichifor accentuează apropierea dintre reprezentare și arhetip. Considerând că
icoana este o reflectare fidelă a c elui reprezentat, nu este de ac ord cu acele opinii care
considerau necesară alăturarea pe icoană a unei inscripții scrise. O astfel de inscripție nu
e necesară pentru că identificarea imaginii apare spo ntan. În viziunea lui Nichifor, prin
intermediul icoanei putem cunoaște mai bine originalul.

d) Teodor Studitul
În perioada a treia a manifestării iconoclasmului (815 -843), Ortodoxia a fost
apărată de Sfântul Teodor Studitul și de Sfântul Nichifor Mărturisitor ul.
Sfântul Teodor Studitul arată că Dumnezeu a luat fire omenească devenind om la
fel ca noi, unind firea omenească cu cea dumnezeiască. Datorită acestui fapt,
Mântuitorul Iisus Hristos se zugrăvește în icoană.
Iconoclaștii aduceau următoarele acuzații îm potriva icoanelor:

131 Diac. Lect. Univ. Dr. Mihai Săsăujan, Op. cit. p. 106.

66
1. Icoana este un idol;
2. Icoana nu poate cuprinde natura divină;
3. Icoana nu poate cu prinde trupul Domnului pentru că acesta a avut un trup comun.
Sfântul Teodor Studitul a răspuns tuturor acuzațiilor. Icoana nu este un idol pentru
că deși Dumnezeu a interzis omului să se închine la idoli, tot El dă poruncă să se înalțe în
pustiu Șarpele de aramă. Cu atât mai mult în pustiul vieții păcatelor pentru creștin se înalță
chipul Domnului Iisus Hristos, ce mântuiește pe toți cei ce -și ațintesc priv irile și gândul spre
El.
„Idolul este întuneric, icoana este lumină, idolul este rătăcire, icoana este lipsită de
orice urmă de rătăcire idolul face parte din politeism; icoana este caracteristica cea mai
clară a iconografiei divine‖ 132.
Sfântul Teodor Studitul sugerează soluția corectă a acestei false obiecții afișate de
iconoclaști; icoana nu reprezintă nici natura și nici naturile, ci prin umanitatea lui Hristos ca
simbol, ea îl revelează pe Dumnezeu -Omul, contemplând misterul întrupării Lui. La orice
lucru reprezentat iconic nu se reprezintă natura lui, ci ipostasul lui, căci natura nu poate
exista neipostaziată.
Ortodocșii fiind deplin conștienți de deosebirea dintre natură și ipostas, găsesc
această a treia cale care anulează întreaga polemic iconoc lastă; icoana nu reprezintă natura,
ci persoana, atunci când îl înfățișăm pe Domnul Hristos, nu -I reprezentăm nici umanitatea,
nici divinitatea, ci persoana care u nește în sine în chip negrăit, „neamestecat și neîmpărțit‖
cele două naturi .
Împotriva obiecț iei iconoclaștilor că Hristos nu a luat la întrupare o natură umană
ipostatică, ci una universal ă care nu poate fi circumscrisă, Sfântul Teodor Studitul aduce
argument de nezdruncinat prin care arată că Hristos a luat la întrupare o natură uman ă
ipostatică . El spune că dacă „omul‖ este un apelativ comun, iar „cineva‖ (Petru, Pavel,
Ioan) este un nume propriu, acest „cineva‖ are pe lângă desemnarea proprie și apelativul cu
numele comun căci și Pavel este numit „om‖, dar este om prin ceea ce are comun cu
indivizii din aceeași specie, iar Pavel este numit întrucât este diferit de ei prin ipostas. Dacă
Hristos ar fi luat la întrupare natura umană universal ă, El ar fi tre buit să fie numit de

132 Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994, p. 71.

67
Scriptură „Dumnezeu‖ și „Om‖. Dar Gavriil a zis Fecioarei: „Iată vei lua în pântece și vei
naște fiu și vei chema numele Lui Iisus‖ (Luca 1, 31).
Pentru ortodocși, icoana este o reprezentare a Mântuitorului Hristos, ce vorbește
despre persistența aceluiași trup omenesc al Domnului, în cer, dar transfigurat133.
Învăță tura Sfântului Teodor Studitul „… demonstrează legătura antologică dintre
conținutul dogmatic al revelației divine și manifestarea evlaviei creștine în cultul sfintelor
icoane‖ 134.
Prin cinstirea sfintelor icoane, teologia ortodoxă este asimilată în viața
credincioșilor. Hristos Dumnezeu este un arhetip al idealului de desăvârșire religios -morală,
iar icoana, prin conținutul ei, menține acest ideal în fața ochilor credincioșilor.
Sfântul Teodor Studitul vede în negarea sfintelor icoane negarea întregii opera de
mântuire a Mântuitorului Hristos, negarea adevărului patimilor Sale, a morții și învierii
Sale‖ 135.
„Tezaurul acesta sfânt ce ne -a fost lăsat de înaintașii noștri trebuie păstrat cu
multă grijă și apărat de orice încercări de iconoclasm modern‖ 136.

133 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Hristologie și iconologie în disputele dintre secolele VII, IX, în „Studii
Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XXXI, Nr. 1 -4, 1979, p. 18.
134 Pr. Prof. Liviu Streza, Aspectul dogmatic al cultului sfintelor icoane la Sfântul Teodor Studitul, în
„Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XXIX, Nr. 3 -4, 1977, p. 306.
135 Sfântul Teodor Studitul, Op. cit. , p. 112
136 Rene Broscăreanu, Op. cit, p. 29.

68
Capitolul al V -lea
Cinstirea Sfintei Cruci și a Sfintelor Moaște

V. 1 Cinstirea Sfintei Cruci

În centrul credinței creștine stă mărturisirea evenimentelor de bază din viața și opera
lui Hristos, care au schimbat raportul dintre om și Dumnezeu: „Căci v -am dat, întâi de
toate, ceea ce și eu am primit, că Hristos a murit pentru păc atele noastre, după Scripturi, ș i
că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi‖ (I Cor. 15, 3 -4). „Noi
propovăduim pe Hristos răstignit‖ (I Cor. 1, 23) .
În propovăduirea sa și în actele sale sacramentale, Biserica are menirea să facă
„aducere -aminte‖ de Jertfa și Î nvierea lui Hristos: „Aceasta să faceți întru pomenirea Mea,
că ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți
vesti, învierea Mea veți mărturisi‖ (Liturghia Sfântului Vasile).
Hristos s -a supus morții pe cruce după propria voie, dar pe nedrep t, din cauza
păcatului nostru: „Jertfa Sa este ispășitoare, adică eficace pentru noi, numai dacă, în
același timp noi recunoaștem că El este ne -înviat pentru Jertfa Sa și recunoaștem că suferă
pe dreptate, din cauza păcatelor noastre. Această recunoaștere este condiția de a primi
răscumpărarea dată prin Cruce‖.137
Term enul grecesc corespunzător termenului românesc „cruce‖ (subst. stauros; verb
stauroo; lat. subst. crux, verb crucifigo, „eu țintuiesc pe cruce‖) are sensul primar de stâlp
sau bârnă verticală, iar sensul secundar este acela de stâlp folosit ca instrument de pedeapsă
și execuție. În Noul Testament este fo losit în acest ultim sens. Substantivul apare de 28 de
ori, iar verbul de 46 de ori. În Vechiul Testament nu a avut loc crucificarea infractorilor vii.
Execuția se făcea prin omorâre cu pietre. Totuși, trupurile moarte erau uneori atârnate pe
lemn ca un av ertisment (Deut. 21, 22 -23; Ios. 10, 26), iar un asemenea trup e ra considerat
blestemat (Gal. 3, 13) și trebuia coborât de pe lemn și îngropat îna inte de lăsarea nopții (In.
19, 31).

137 Pr. Prof. D r. Ion Bria, Credința pe care o mărtur isim, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 86.

69
În afară de stâlpul vertical (crux simplex) pe care victima era legată s au trasă în
țeapă, existau trei tipuri de cruci. Crux commisa (crucea Sf. Anton) avea forma literei „T‖
de tipar, iar unii cred că era derivată de la simbolul zeului Tamuz, litera tau; Crux
decussata (crucea Sf. Andrei) avea forma literei „X‖; Crux immissa , era crucea obișnuită,
alcătuită din două bârne în formă de (+).

V.1.1 Istoria cultului Sfintei Cruci

După cum bine știm, crucea a fost un instrument de tortură din cele mai vechi timpuri.
Crucificarea a fost practicată de fenicieni, de cartaginezi și mai târziu a fost practicată pe
scară largă de romani. Numai sclavii, provincialii și infractorii de teapa cea mai joasă erau
crucificați, iar cetățenii romani numai foarte rar. Crucificarea era cea mai cumplită
condamnare la moarte, după c um relatează Sfâ nta Scriptură: „trupul lui să nu rămână peste
noapte spânzurat de copac. Ci să -l îngropi tot în ziua aceia, căci blestemat este înaintea
Domnului tot cel spânzurat pe lemn și să nu spurci pământul tău pe care Domnul
Dumnezeul tău ți -l dă moștenire‖ (Deut. 21, 23).
Acesta, se pare, era motivul pentru care romanii foloseau acest mod de execuție,
diferit în diverse părți ale Imperiului Roman și tot acesta se pare că a fost motivul pentru
care fariseii și saducheii ceruseră lui Pilat condam narea lui Iisus la răstignire: „Când L -au
văzut deci arhiereii și slujitorii au strigat: Răs tignește -L ! Răstignește -L !‖ (In. 19, 6),
pentru ca El să rămână în memoria poporului ca un blestemat. Dar lucrurile nu au ieșit
conforme cu planul lor ci cu planul lui Dumnez eu și așa, tocmai prin această „ spânzurare
pe lemn‖, s-a împlinit Scriptura, piatra pe care o nesocotiseră ziditorii a ajuns în capul
unghiului. Crucea a ajuns cel dintâi obiect sfânt al creștinilor, fiind sfințită de sângele și
trupul Mântuitorului, care a suferit și a murit pe ea pentru salvarea noastră: „… a devenit
instrument de mântuire, obiect de cinstire, semn distinctiv și pricină de mândrie și de laudă
pentru creștini‖.138
Interesul scriitorilor Noului Testament față de cruce nu e ste arheologic sau istoric,
ci hristologic. Ei sunt preocupați de semnificația eternă, cosmică, soteriologică a ceea ce

138 Pr. Prof. Ene Braniște , Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1993, p. 125.

70
s-a întâmplat o dată pentru totdeauna în moartea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pe
cruce. Din punc t de vedere teologic, cuvântul „cruce‖ a fost folosit ca o descriere sumară a
Evangheliei mântuirii, că Mântuitorul Hri stos „a murit pentru păcatele noastre‖. Astfel
„propovăduirea Evangheliei‖ este „cuvântul crucii‖, „predicarea lui Hristos cel
crucificat‖ (1 Cor. 1, 17).
Istoria Crucii ne -o înfățiș ează ca pe cel dintâi obiect sfânt al religiei noastre,
bucurându -se de un cult relativ. Cinstirea Crucii devenise așa de generală în primele trei
secole încât unul din motivele atacurilor împotriva religiei creștine în acea vreme era
tocmai venerarea Cruc ii care scandaliza mentalitatea păgână și pe păgâni, pe care aceștia
neînțelegând -o, o răstălmăceau și o denaturau, numindu -i în derâdere pe creștini cruciolani,
adică a doratori ai Crucii. Tocmai aceste ata curi pe care le adresau păgânii, în lucrările lor,
creștinilor, au făcut ca să avem consemnări din cele mai vechi timpuri despre existența
cultului Crucii.139 Marii apologeți creștini, Tertulian, Minucius Felix, Origen și alții, s -au
văzut obligați să răspundă acestor atacuri menționându -le în operele lor.
Despr e creștini, Caecillius spunea: „…se cunosc între ei după anumite semne, …
povestesc despre un om ucis, despre lemnele unei cruci, pentru care ei fac ceremonii
funerare‖.140
Pe la sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al III-lea, Tertulian numește
pe creștini cinstitori ai Crucii , aceștia însemnându -se cu semnul ei sau purtând cruci ca
amulete protectoare:
„… Sfântul Procopiu martir din timpul persecuțiilor lui Dioclețian (303), purta la gât o
cruce de aur și argint … ‖141
Din cauza persecuțiilor, în primele trei secole, semnul Sfintei Cruci se găsește
reprezentat sub forme deghizate sau simboluri pe foarte multe monumente: ancora,
tridentul, litera grecească T (Crux commissa) sau monogramul, în di feritele lui variante
(Crux decussata, X sau X suprapus cu P etc).

139 Ibidem , p. 126.
140 Nechita Runcan , Istoria Literaturii Patristice din Perioada Persecuțiilor Anticreștine, Editura Europolis,
Constanța, 1999, pp. 230 – 231
141 Pr. Prof. Ene Braniște, Op. Cit ., p. 210

71
Prima reprezentare sigură și datată a crucii pe un monument creștin apare incizată
pe peretele unei case din Herculanum înainte de anul 79. 142
Următoarea reprezentare clară a Crucii, în ordinea vechimii, o găsim în inscripția de
pe un altar din Palmiria, datând din anul 134, iar în inscripțiile și epitafele din picturile
catacombelor, se găsesc circa 20 de cruci.
Ultimele descoperiri arheologice din Palestina dovedesc că semnul crucii er a folosit
ca simbol creștin pe osuarele din necropolele primei comunități creștine din Ierusalim.
Mai târziu, la patruzeci de ani de la oficializarea creștinismului, Iulian Apostatul
reînvie păgânismul și marginalizează creștinismul, detronându -l de pe în alta sa treaptă pe
care îl ridicase Constantin cel Mare – unchiul său – și îl atacă în scrierile sale reproșând
creștinilor venerarea Crucii:
„Voi venerați lemnul gol al Crucii, făcând semnul ei pe frunte și înscriindu -l la intrarea
caselor voastre… ‖ 143
Sigur că reacția marilor scriit ori bisericești ai vremii nu a întârziat să apară și din
operele lor reiese clar faptul că creștinii acelor vremuri aveau un cult dezvoltat al Crucii, în
cadrul căruia o venerau.
Folosirea cotidiană a semnului Sfintei Cruc i și venerația unanimă de care se bucură
el după secolele III – IV, este menționată în operele lor de către numeroși Sfinți Părinți și
scriitori bisericești ca: Clement Alexandrinul, Sfântul Ciprian, Origen, Sfântul Ioan Gură de
Aur, Asterie al Amasiei, Teodoret, Fericitul Augustin și alții.
După încetarea persecuțiilor Crucea deghizată în simboluri și monograme revine la
formele simple, iar din secolul al V-lea începe să fie împodobită cu flori și pietre scumpe,
Crux grammata. Din secolul al VI-lea, mai ales în arta apuseană, se impune Crucifixul,
Crucea cu trupul Mântuitorului răstignit pe ea.
Împărații Teodosie și Valentinian interzic prin edicte severe sculptarea, pictarea sau
gravarea Crucii în locuri necuviincioase sau în care ar risca să fie profa nată prin călcarea cu
picioarele. Același lucru este hotărât și de Sinodul al VI-lea Ecumenic (680 -681) și întărit
la noi de Pravila Bisericească:

142 Ibidem, p. 211.
143 Sfântul Chiril al Alexandriei, Zece cărți împotriva lui Iulian Apostatul, traducere de Constantin Daniel,
Editura Anastasia, București, 2000, p. 210.

72
„Crucea cea făcătoare de viață… trebuie s -o cinstim cum se cade. De aceea dându -i
cinstire cu mintea, cu cuvâ ntul și cu simțirile, hotărâm ca să se șteargă cu totul formele
crucii care se face pe pardoseală, ca nu cumva călcând peste ele, să se batjocorească
semnul izbăvirii noastre. De acum, încolo, cei ce vor mai face chipul crucii pe pardosele,
să se afuriseas că‖144.

V.1.2 Cinstirea Sfintei Cruci în cultul divin

a) În cultul particular
Cinstirea Sfintei Cruci în cultul particular al fiecărui creștin în parte, cât și în cultul
public -liturgic al Bisericii s -a manifestat din cele mai vechi timpuri, prin numeroase forme,
cum ar fi: însemnarea cu semnul Crucii, invocarea Crucii în diverse împrejurări, venerarea
Lemnului Sfintei Cruci în locașurile care adăpostesc relicve cu lemnul sfânt al Crucii,
pelerinaje la Locurile Sfinte unde au fost depuse aceste relicve, zidirea de biserici închinate
Sfintei Cruci, așezarea ei pe turlele bisericilor, pe mormintele creștinilor, în casele
credinc ioșilor, la răspântii de drumuri și însemnarea cu ea a locurilor unde s -au întâmplat
fapte memorabile. Toate acestea arată într -un mod mai elocvent decât orice altă exprimare,
prețuirea și evlavia pe care au manifestat -o și o manifestă creștinii, din cele mai vechi
timpuri față de Sfânta Cruce.
Astfel, la capitolul închinat Sfintei Cruci, în Prav ila Bisericească, se definește
„Crucea‖, cu argumentele de netăgăduit ale Sfintei Scripturi:
„Crucea este steagul creștinătății, căci pe ea S -a răstignit Domnul Iisus, așa cum a
fost simbolizat de șarpele de aramă ‖ (Num. 24, 5-9; In. 3, 14-16). „Ea este semnul Fiului
Omului și al Bisericii Sale ‖ (Matei 24,30). „Ea este altarul răscumpărării neamului
omenesc din robia păcatului strămoșesc ‖ (Ef. 2,14 -16; Ev. 7,25; 1 0,11-12; Col. 2,14 ). „Ea
întruchipează suferința pe care trebuie s -o rabde un adevărat creștin, care se devotează să
slujească Domnului ‖ (Mt. 10,38; 16,24; Lc. 9,23; Gal. 6,14). „Pentru noi, însă, Crucea
este pecetea lui Hristos Dumnezeu și icoana vieții noastre ‖ (Gal. 3,1; Apoc. 7,2 -5;14,1).145

144 Ieromonah Nicodim Sachelarie , Pravila Bisericească, Editura Credința strămoșească, București, 1999,
p.112
145 Pr. Lect. Nechita Runcan , Op. cit., p. 107

73
Încă de la învierea Mântuitorului, Sfintei Cruci i s -a acordat un cult religios, ca oricăror alte
relicve care aminteau de jertfa Lui mântuitoare, iar semnului Sfintei Cruci un cult particular
deosebit.
Începând cu prima jumătate a secolului al IV-lea, cinstirea Sfintei Cruci începe să
se manifeste cu o amploare deosebită în cultul public, ocupând un loc de seamă în cultul
oficial al Bisericii146.

b) În cultul liturgic
În cultul liturgic al Bisericii, cinstirea Sfintei Cruci a intrat, la 13 septembrie 335, cu
ocazia sfințirii „Bisericii Sfântului Mormânt‖ de la Ierusalim, unde a fost expusă spre
vedere miilor de pelerini care veneau s -o vadă, s -o atingă și să i se închine147.
Expunerea și venerarea liturgică, publică și solemnă a Sfântului Lemn al Crucii
aveau loc, la început, numai de două ori pe an: la 13 septembrie și în Vinerea Patimilor.
Cu timpul, din cauza numărului tot mai mare de pelerini care veneau la Locurile Sfinte,
solemnitate a de cinstire liturgică a Sfintei Cruci, a început să se facă în ultimele trei zile ale
Săptămânii Patimilor: Joi, Vineri și Sâmbătă.
Prin veacurile VII -VIII, ceremonia liturgică a Sfintei Cruci din Vinerea Patimilor, a
trecut și în Apus, iar în același ti mp și în Orient.
În perioada prigoanei iconoclaste, Sfânta Cruce a rămas la loc de cinste și chiar au
fost momente de exacerbare a cinstirii ei, ca în cazul sectei stavrolaților, după cum
menționează istoricul Nichifor Calist.
Doctrina exactă a Bisericii în ce privește cultul Sfintei Cruci este stabilită la Sinodul
al VII-lea E cumenic de la Niceea în anul 787 cu ocazia reintroducerii oficiale a cultului
icoanelor, când se precizează că:
„… cinstirea dată icoanelor trebuie să fie egală cu cea dată Sfintei E vanghelii și Sfintei
Cruci‖.
După încheierea perioadei de furie iconoclastă, cinstirea Sfintei Cruci ia un mare
avânt, mai ales în cultul Bizantin, în care apar noi slujbe speciale alcătuite în cinstea și spre

146Ieromonah Nicodim Sachelarie , Op. cit, p. 114.
147 *** Proloagele, Vol. I, Volum tipărit cu binecuvântarea ÎPS Dr. Nestor Vornicescu, diortosit și îmbogățit
de Arhim Benedict Ghiuș, Mitropolitul Olteniei, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, p. 72.

74
lauda ei în completarea celor vechi și totoda tă apar canoane, condace, stihuri, tropare și alte
rugăciuni, care sunt încadrate treptat în rânduiala diferitelor slujbe sfinte din cărțile
ortodoxe: Acatistul Sfintei Cruci, Cântările din Octoih pentru cele două zile ale săptămânii,
Miercurea și Vinerea, închinate cinstirii deosebite a Sfintei Cruci și a Patimilor148.

V.2 Cinstirea sfintelor moaște – temeiuri dogmatice

Învățătura ortodoxă despre crearea omului arată că acesta a fost creat spre a locui
veșnic alături de Dumnezeu întru Împărăția Sa. Și doar păcatul primilor oameni a făcut ca
acest deziderat să fie umbrit, dar nu total anulat. Posibilitatea de a reveni l a starea cea dintâi
s-a păstrat, datorită jertfei Domnului Iisus Hristos și a fost dăruită întregii lumi, fiecare
urmând a o căpăta sau a o pierde în funcție de modul în care înțelege să -și dăruiască
viețuirea sa pe pământ lui Dumnezeu.
La aceasta s -au învrednicit sfinții și, deja am arătat, printr -o perfectă conlucrare cu
harul dumnezeiesc au reușit îndumnezeirea, despătimirea, scăparea de sub robia păcatului și
a stricăciunii, ei au trăit plenar acea imitatio Christi , după modelul Sfântului Apostol Pa vel
(I Cor. 11,1), suferind de cele mai multe ori chiar martiriul (Evr. 11,35 -38).
Când Domnul Iisus Hristos sălăș luiește, prin credință, în inima omului, El revarsă în
trupul acestuia, cură țit și sfințit printr -o nouă l egătură cu Dumnezeu, puterea înv ierii Sale,
care biruie și pătrunde ființa întreagă: „Câți în Hristos v -ați botezat, în Hristos v -ați
îmbrăcat‖ (Gal. 3,27), ne învață Sfântul Apostol Pavel. Mărturii în lume ale prezenței lui
Hristos, care Și -a înscris cu mărire numele în sfinții Săi, moa ștele sunt, deopotrivă, dovezi
ale nemuririi sufletului și prefigurații ale vieții veșnice.
Puterea Domnului Hristos este nebiruită, iar acolo unde „locuiește puterea lui
Hristos‖ (II Cor. 12,9) sau în cei „care sunt ai lui Hristos Iisus‖ (Gal. 5,24) ea
împărtășește nestricăciunea chiar și trupurilor „adormite‖149.
Este o intervenție divină care se săvârșește cu scopul de a ne convinge de adevărul
păstră rii sufletului între nemurire și înviere aduse în lume de către Domnul Iisus Hristos150.

148 Nechita Runcan , Op. cit., p. 233.
149 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatic ă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodo xe Române, București, 2003, p. 381.

75
Sfânta Evanghelie în relatarea învierii lui Hristos, notează, printre altele, aceste
împrejurări: că piatra mormântului a fost ridicată de un înger, a cărui coborâre din cer a fost
însoțită de un cutremur, că femeile mironosițe au găsit mormântul gol, că Sfântul Apostol
Petru și apoi Sfântul Apostol Ioan, privind în mormânt „au văzut giulgiurile singure
zăcând‖ (Lc. 24, 12). Mahrama însă, care fusese pe capul Mântuitorului, se găsea și ea
înfășurată la o parte într -un loc (In. 20, 6-7). Giulgiul și mah rama sunt deci mărturii ale
Învierii lui Hristos (In. 20, 8).
Așa cum giulgiul și mahrama au rămas intacte și împăturite cu rânduială, tot la fel și
osemintele sfinților, veșminte ale sufletelor nemuritoare, în urma desfacerii tainice dintre
suflet și trup, au rămas neputrezite, fără să fie supuse destrămării materiale.
După cum giulgiul și mahrama Mântuitorului vestesc Învierea, tot la fel și sfintele
moaște ne garantează învierea noastră viitoare.
Natura trupului explică ea însăși mortalitat ea sa, prin numeroasele acte de disoluție
vizibilă la care trupul se supune în viața aceasta și cărora le urmează o necontenită refacere.
Sufletul însă e dinamism, e principiul personal, e unitate concretă a actelor
intenționale, fără să prezinte nici un semn de descompunere sau de disoluție, oferind, prin
facultățile sale, o imagine de ceea ce înseamnă reunirea părților într -un întreg armon ic,
cunoscut sub denumirea de persoană. „Persoana, este forma de existență unică și necesară
a spiritului‖151.
Neputrezirea sfintelor moaște vine astfel să susțină credința că există o legatură
specială între sufletul sfântului și osemintele sale, pe car e moartea nu o poate distruge, în
sensul că suflet ul acestuia nu părăsește cu desă vârșire trupul, menținând totodată în moaște
o putere dumnezeiască, care tot prin suflet lucrează.

150 Pr. Dr . V. Loichița, Doctrina Sfântului ioan Damaschin despre cinstirea sau venerarea sfinților și a
sfintelor moaște¸ în „Mitropolia Banatului‖ , Organul oficial al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și
al Episcopiei Aradului Anul VII, Nr. 7 – 9, Iulie – Septembrie, 1957, p. 65.
151 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatic ă…, p. 383 .

76
Nemurirea sufletului es te supraviețuirea lui după despă rțirea de trup. Ace astă supraviețuire
constă în continuarea vieții sale proprii, spirituale, în păstrarea facultăților superioare,
precum și a sentimentului de răspundere152.
Giulgiurile Mântuitorului sau moaștele sfinților, care rămân intacte prin moarte, ne
demonstrează, analogic că sufletul nu se descompune, în urma desfacerii de trup, dar nici
nu se nimicește. O forță simplă și spirituală cum e sufletul uman, nu poate fi nici divizată și
nici descompusă, decât printr -o acțiune divină. Dumnezeu, însă, ne arată prin neputr ezirea
sfintelor moaște, că nu vrea ca sufletul să fie nimicit, ci îl menține în existența în care a fost
creat.
Sufletul e duhul pe care Dumnezeu l -a întipărit în materia trupului, cu ocazia zidirii
omului (Fac. 1,26), având astfel în sine, prin împăr tășire, trăsăturile exacte ale bunătății
divine. Numai o putere infinită, egală cu aceea de la creație, ar putea trece făptura de la
existență la neexistență. Dumnezeu însă nu vrea nimicirea sufletului omenesc.
Neputrezirea sfintelor moaște este, de asemenea, o descoperire a nestricăciunii pe
care sfinții o câștigă prin restaurarea lor în frumusețea dintâi, odată cu dobândirea unei
arvune a învierii153.
Motivul pentru care omul și -a pierdut nemurirea, iar trupul său a devenit stricăcios,
este păcatul, care a pătruns în suflet și astfel a infectat corpul cu veninul morții . „Precum
printr -un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, tot așa moartea, din cauza
căreia toți am păcătuit, a trecut la toți oamenii‖ (Rom. 5, 12).
În aceste condiții, întorcerea la nestricăciune, nu este posibilă decât prin înlăturarea
păcatului. Omul nu a fost creatorul lui însuși, de aceea nu poate fi nici mântuitorul său. În
vederea dobândirii nemuririi, „Cuvântul trup s -a făcut‖ (In. 1, 14) iar izvorul pu terii
dumnezeiești se revarsă din nou în profunzimea naturii umane.
Menținerea osemintelor sfinților în stare de nestricăciune este o făgaduință și o
garanție privitoare la mărirea de care se vor bucura trupurile credincioșilor după înviere.

152 Pr. Petru Iacobescu, Cinstirea sfintelor moaște, în „Mitropolia Banatului‖ , Organul oficial al
Arhiepiscopiei Timiș oarei și Caransebeșului și al Episcopiei Aradului Anul VII, Nr. 1 – 3, Ianuarie – Martie,
1957, p. 68.
153 Ibidem, p. 70.

77
Manif estarea acestei puteri a î nvierii e cunoscută credincioșilor mai ales după
pogorârea Sfântului Duh, cultul sfintelor moaște având originea în Biserica primară.
Cu anticipație, însă, această putere a aparținut și unei „biserici‖ a Vechiului
Testament și a fost dată în mod proporțional cu revelația graduală a Cuvântului întrupat al
lui Dumnezeu154.
În urma căderii în păcat, Adam este izgonit din Rai, iar îngerii cu săbi i de foc sunt
puși să -i păzească intrarea (Fac. 3, 24). Faptul păzirii „pomului‖ semnifică ideea că
moartea îl separă pe om de Dumnezeu. Odată însă cu făgăduința primită în
protoevanghelie, în care este cuprinsă întreaga taină a lui Hristos, primii oameni primesc și
încredințarea adevărului că nemurirea le aparține cu anticipație, întrucâ t Domnul „va zdrobi
capul șarpelui‖ (Fc. 3,15).
De această putere s -a bucurat mai întâi, Enoh (Fac. 5,24), apoi Ilie și Elisei, pentru
a fi primită de către Lazăr, pe care îl înviază D omnul Hristos. Prin moartea și Î nvierea Sa,
însă, Mântuitorul se face începătorul unei noi ere, în care apar sfintele moaște ca prefigurări
ale învierii.
Sfintele Moaște ale sfinților sunt obiect de evlavie și pietate în Biserica
Răsăritului. Cinstindu -se rămășițele pământești ale unui sfânt, se cinstește de fapt, pers oana
sfântului respectiv.
Sfintele Moaște sunt trupurile, osemintele sfinților învredniciți de Dumnezeu cu
darul nestricăciunii și al facerii de minuni. Menținerea lor în stare de neputrezire este
arvuna viitoarei nestricăciuni a trupurilor întregi după înviere și după deplina l or
îndumnezeire155.
În timpul vieții pământești, sfinții au dobândit plinătatea harului Duhului Sfânt
prin mucenicie, nevoință, asceză, luptă împotriva patimilor, străduința necontenită de a se
desprinde de cele pământești spre a deveni cetățeni ai ceru lui. În aceste trupuri
nestricăcioase se menține puterea dumnezeiască acumulată din vremea când erau unite cu
sufletul. Starea de îndumnezeire este mult mai accentuată după trecerea din viața
pământească, întrucât puterile sufletului și harul divin din el își prelungesc lucrarea în timp.

154 Pr. Dr . V. Loichița, Art. cit., p. 71.
155 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. cit. , p. 214.

78
În Viața lui Moise , Sfântul Grigore de Ny ssa (prin învățătura despre Apocatastază )
vorbește de acea „extindere ‖ spre „cele dinainte‖ (Filip. 3,14); creșterea în Dumnezeu a
omului continuă nu numai în viața aceasta ci mai ales în veșnicie.
Esența desăvârșirii constă în faptul că sufletul dreptului înaintează, conform
Sfântului Apostol Pavel, „din slavă în slavă‖ (II Cor. 3,1 8). Pent ru Sfântul Grigore de
Nyssa orice extremitate implică un dincolo, orice limită propune propria sa transcendere.
Moaștele sunt astfel o anticipare a trupului deplin pneumatizat de după înviere. Fiind în
stare de neputreziciune, trupul sfântului arată că suf letul său personal este în continuare în
legătură cu trupul. De aceea cinstirea osemintelor trece la persoana căruia aparțin, căci
trupul este lăcaș al Duhului Sfânt, pentru că spune Apostolul „Au nu știți că trupul vostru
este lăcaș al Duhului Sfânt care locuiește în voi ?‖ (I Cor. 6,19).
În Vechiul Testament oasele proorocului Elisei învie un mort (IV Rg. 13,21).
Evreii Vechiului Testament considerau trupurile celor morți necurate, iar cei care se
atingeau de ele cădeau sub blestem. Cu toate acestea Moi se nu s -a spurcat când a luat trupul
lui Iosif din Egipt cu sine (Ieș. 13,19).
De-asemenea și Noul Testament relatează multe minuni făcute prin trupurile
sfinților, unele chiar în timpul viețuirii lor pe pământ: femeia care s -a vindecat de curgerea
sângelui doar prin atingerea de hainele Mântuitorului (Lc. 8,15); oamenii care se vindecau
atingându -se de umbra trupului Sfântului Apostol Petru (F. Ap. 5,15) sau de ștergarele care
fuseseră folosite de Sfântul Apostol Pavel: „Și Dumnezeu făcea, prin mâinile lui Pavel,
minuni nemaiîntâlnite. Încât și peste cei ce erau bolnavi se puneau ștergare sau șorțuri
purtate de Pavel, și bolile se depărtau de ei, iar duhuril e cele rele ieșeau din ei‖ (F.A.
19,11 -12).
Legea degradării trupului omenesc după moarte este o lege generală, dar ca orice
lege, este în primul rând pentru cei în stare de păcat (I Tim. 1,9)156.
Nestricăciunea trupurilor sfinților arată că această lege privește pe cei păcătoși. Dar
și de la această lege Dumnezeu face excepție uneori. Enoh și Ilie au fost ridicați cu trupul la
cer. Despre Melchisedec nu există nicăieri în Sfânta Scriptură vreun ind iciu că ar fi fost
îngropat vreodată „neavând nici începutul zilelor, nici sfârșit vieții‖ (Evr. 7,3; Fac. 14,18).

156 Arhim. Cleopa Ilie, Călăuză în credința ortodoxă , vol. I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1991,
p. 56.

79
Mai presus de toate, însuși trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemănător
trupurilor noastre afară de păcat (Evr. 2,17; 4,5) n -a suferit stricăciune, ci S -a înălțat la cer.
În Biserica Răsăritului există o unitate deplină între cultul sfinților și cinstirea
Sfintelor Moaște. Sfinții sunt cinstiți ca unii care au depășit starea de robie, dobândind
calitatea de „fii și moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori ai lui Hristos‖
(Rom. 8,17). Ei sunt numiți „prieteni‖ ai Săi de Însuși Domnul Iisus Hristos (In. 15, 14 –
15).
Dacă Dumnezeu, Creatorul tuturor, se numește împăratul împăraților, Domn al
Domnilor (Apoc. 19,16), Du mnezeu al dumnezeilor (Deut. 10,17), desigur că și sfinții se
numesc dumnezei și împărați ca unii care au împărățit peste patimi și au dobândit și păstrat
asemănarea cu Dumnezeu. Ei au devenit locașuri curate ale lui Dumnezeu „voi locui și voi
umbla între ei‖ (II Cor. 6,16) și „voi fi lor Dumnezeu‖ (Lev. 26, 12 -13).
„Sufletele drepților sunt în mâna lui Dumnezeu și nu se va atinge de ele moartea‖
spune înțeleptul Solomon (Înț. Sol. 3,1) și „Cinstită este înaintea Domnului moartea
cuvioșilor Lui‖ scrie, de asemenea psalmistul (Ps. 115,6). Prin urmare „cum nu trebuie
cinstite templele însuflețite ale lui Dumnezeu?‖157 se întreabă Sfântul Ioan Damaschin.
Cultul Sfinților constă în cinstirea, invocarea și imitarea lor. Este un cult de
venerare, care împodobește și întărește cultul de adorare a lui Dumnezeu „Care este
minunat întru sfinții Săi‖ (Ps. 67,36).
Prezența sfinților în biserică este actualizată prin icoanele lor, dar mai ales prin
Sfintele lor Moaște, prin ele dezvăluindu -se prezența lui Dumnezeu Însuși. Sfinții sunt
persoane care au dobândit perfecțiunea; ei sunt mădulare vii ale Bisericii lui Hristos,
reprezentând Biserica biruitoare (din cer) care stă într -o relație strânsă158 cu Biserica
luptătoare de pe pământ.
Sfintele lor rămășițe pământești sunt o dovadă vie a acestui adevăr. Prin voia lui
Dumnezeu, sfintele moaște descoperă manifestarea în afară a puterii divine, sub forma unor

157 Sfântul Ioan Damaschin , Dogmatica , traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Librăriei Teologice,
București, 2005, p. 278.
158 Aspect relevat în slujba Proscomidiei prin așezarea mi ridelor pentru cei vii și pentru cei adormiți alături
de Sfântul Agneț, părticica pentru Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, miridele cetelor îngerești și pentru
sfinți.

80
semne minun ate. „Stăpânul Hristos (scrie Sfântul Ioan Damaschin) ne -a dat ca izvoare de
mântuire moaștele sfinților, care izvorăsc, în multe chipuri faceri de bine și dau la iveală
mir cu bun miros. Nimeni să nu fie necredincios! Dacă prin voința lui Dumnezeu a izvor ât
în pustie apă din piatră tare (Ieș. 17,5 -6) și din falca măgarului apă pentru Samson căruia îi
era sete (Jud. 15,19) este de necrezut ca să izvorască mir binemirositor din moaștele
mucenicilor? Cu nici un chip pentru cei care cunosc puterea lui Dumnezeu și cinstea pe
care o au sfinții de la Dumnezeu‖159.
Sfintele Moaște care au fost scoase la iveală prin voia lui Dumnezeu, sunt și rămân
cea mai puternică dovadă a existenței lui Dumnezeu, a existenței sfinților, care prin jertfa
lor au primit darul ne s tricăciunii și al facerii de minuni în trupurile lor. Prezența moaștelor
sfinților sunt un îndemn la sfințenie și viață jertfelnică pentru Hristos, pentru aproapele,
întrucât în împărăția lui Dumnezeu a se intră decât în stare de jertfă. Sfintele moaște su nt o
dovadă a prezenței sfinților printre noi, a milostivirii lui Dumnezeu pentru om.

V.2.1 Practica Bisericii Ortodoxe de a cinsti Sfintele Moaște

Cultul Sfintelor Moaște își are începutul în perioada primelor persecuții împotriva
creștinilor, mai întâi la Ierusalim apoi la Roma și cu timpul în tot întinsul Imperiului
Roman160.
Fiind strâns legat de cultul sfinților în general, el își are originea în perioada timpurie a
creștinismului, deci când se cinstesc martirii credinței. Sfânta Tradiție aduce o multitudine
de chipuri ale eroilor credinței, care au fost proslăviți cu darul ne -stricăciunii trupești.
Primul martir creștin este Sfântul Arhidiacon Ștefan care a fost ucis de iudei la Ierusalim
(F. Ap. 7,57 -60).
Sfântul Apostol Pavel aduce un înalt elogiu acestor „milites Cristi‖ dându -i drept
pildă de urmat pentru cei noi convertiți la credința în Hristos: „Care prin credință au biruit
împărații , au făcut dreptate, au dobândit făgăduințele, au astupat gurile leilor, au stins
puterea fo cului, au scăpat de ascuțișul sa biei s -au împuternicit din slabi ce erau, s -au făcut
tari în război, au întors taberele vrăjmașilor pe fugă. Unele femei și -au luat pe morții lor în

159 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica… p. 278.
160 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu , Istoria Bisericească Universală… , p. 56.

81
viață, iar alții au fost chinuiți, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere.
Alții au suferit batjocură și bici, ba chiar lanțuri și închisoare. Au fost uciși cu pietre, au
fost puși la cazne, au fost tăiați cu ferăstrăul, a u murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de
oaie și în piei de capră, lipsiți, strâmtorați, rău primiți. Ei, de care lumea nu era vrednică
au rătăcit în pustie, și în munți, și în peșteri, și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia,
mărturisiți prin credință n -au primit făgăduință pentru că rânduise Dumnezeu pentru noi
ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea‖ (Evr. 11, 33-40).
Adevăratul cult al sfinților începe după trecerea lor din viața pământească. Începe
din momentul în care devine pu blic fiind recunoscut și întărit prin adeziunea comunității
bisericești (Biserica locală respectivă)161.
Modalitățile de venerare a sfinților în epoca persecuțiilor și mai apoi au fost
multiple. Prima grijă a creștinilor, când era martirizat sfântul, era să adune rămășițele lui
trupești, și înmormântarea lor cu o deosebită evlavie deoarece pentru creștini162 acestea
erau „mai de preț decât pietrele nestemate și mai scumpe decât aurul‖ (Actul martiric al
Sfântului Policarp al Smirnei ).
De multe ori persoane din familia imperială erau convertite la creștinism și sufereau
mucenicia pentru Hristos. Sfânta Dorsida, fiica împăratului Traian, a fost prinsă de
logodnicul ei, viitorul împărat Marc Aureliu, când aduna Sfintele Moaște ale
mucenicilor163. Cultul martiri lor era înregistrat întâia oară la Roma sub forma unor reuniuni
funebre în jurul mormintelor martirilor.
O altă modalitate de cinstire a martirilor era consemnarea în scris a vieții
martirului, minunilor mucenicilor în Acte martirice și institui rea sărbătorilor care erau de
obicei zilele aniversării martirajului. Aceste zile de sărbătoare erau considerate zile de
naștere pentru viața veșnică164 (natalitia ).
În aceste zile creștinii se adunau la mormintele martirilor unde săvârșeau Sfân ta
Euhari stie, împărtășindu -se.

161 Pr. Dr . V. Loichița, Art. cit., p. 66.
162 Acest amănunt apare prima dată menționat în legătură cu martiriul Sfântului Arhidiacon Ștefan (F.A. 8,2).
163 *** Viețile sfinților , luna M artie, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1993, p. 60.
164 Pr. Petru Iacobescu, Art. cit., p. 70.

82
Sfântului Ignatie al Antiohiei, care a suferit mucenicia la Roma, în anul 107 d. Hr.
credincioșii i -au adunat osemintele și le -au pus într -un giulgiu, le -au transportat în Antiohia
și le-au păstrat cu sfințenie ca pe o comoară de mult preț.
Sfintele moaște erau așezate în racle prețioase. Locul unde erau depuse constituia
loc de pelerinaj, de evlavie și priveghere în rugăciune pentru a dobândi ajutorul lor și
vindecări minunate de către credincioși.
Cultul sfinților consta în cinstirea, invocarea și imitarea lor, nu este moștenire de la
păgânism nici călcarea vreunei porunci biblice, cum pot obiecta necredincioșii. Prin cultul
sfinților nu se nesocotește rolul de unic Mântuitor al lui Hristos. Vechii creștini au înțeles și
proclamat cu precizie rolul sfinților în Biserică165, acela de mărturisitori ai lui Dumnezeu și
mijlocitori către El prin rugăciunile lor. Actul martiric al Sfântului Policarp, ucenic
apostolic, este o dovadă în acest sens, dar are și o mare importanță pentru dovedirea
vechimii cultului Sfintelor Moaște. Voind creștinii să ia „sfântul lui trupușor‖, iudeii au
sugerat păgânilor (au torităților romane) să nu le dea trupul sfântului „ca nu cumva lăsând
ei pe cel răstignit să înceapă a -l adora pe acesta … neștiind ei, iudeii și păgânii – spune
actul în continuare – că nici pe Hristos nu -l vom părăsi vreodată, pe Cel ce a pătimit
pentru mântuirea întregii lumi… Căci Lui ne închinăm ca fiind Fiul lui Dumnezeu iar pe
martiri îi iubim după vrednicie, ca pe ucenici și imitatori ai Domnului, pentru neîntrecuta
lor dragoste față de împăratul și învățătorul lor cărora fie să le ajungem și noi părtași și
împreună ucenici‖166. Păgânii înțelegeau dificil acestea.
Cultul sfinților și implicit al sfintelor lor moaște își are începutul prin cultul
martirilor deci, în epoca celei mai încordate opoziții dintre păgânism și creștinism, epoca
persecuțiilor. Contrastul dintre cele două opinii religioase era atât de mare, repulsia
creștinilor pentru tot ce era păgân atât de eviden tă, încât nu se putea admite o influență
asupra creștinismului din această direcție.

165 Prof. Teodor M. Popescu , Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinților, față de secta «Tudoristă» ,
în „Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română , Nr. 5-6, 1951, p. 306.
166 *** Actele martirice , în „Părinți și Scriitori Bisericești‖, Vol. 11, Studiu introductiv, traducere, note și
comentarii de pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1982, p. 64.

83
Cinstirea sfinților, a relicvelor lor erau un sentiment profund și firesc. Erau cinstiți
acei „milites Cristi‖, „mucenic ii desăvârșiți‖ (Sfântul Ignatie de Antiohia) ce i mai iubiți fii
ai lui Dumnezeu înzestrați cu har. Ei păti meau având pe Hristos în ei. Torturile, chinurile,
tot ceea ce inima și mintea păgână putea imagina erau suferite de sfinți cu bărbăție mai
presus de fire (a se vedea pătimirile Sfântului Calistrat, Sfintei Irina, Sfintei Ecaterina,
Sfintei Varvara, ș.a.). Ostași ai lui Hristos pătimeau pentru El. Lupta și biruința lor era lupta
și biruința lui Dumnezeu asupra răului.
Sfintele Moaște dovedesc că martirii nu au fost figuri mitice, creații de legen dă, așa
cum se vrea uneori, ci atleți ai lui Hristos, ai adevărului Său. Prin jertfa lor curată,
mucenicii s -au sfințit, au apărat și consolidat temelia Bisericii lui Hristos, atunci când
pericolul era iminent, deoarece din rândul creștinilor unii au căzut în apostazie de teama
chinurilor și a interdicțiilor167. Prin exemplul credinței lor de nezdruncinat, au adus la
Hristos mulțime de suflete din rândul păgânilor. Ceea ce se voia de la martiri nu era
moartea lor ci lepădarea de Hristos. Moartea unui creștin însemna încă o biruință asupra
păgânismului idolatru. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor‖ spunea Tertulian168.
Din această perioadă dramatică a istoriei Bisericii au rămas și s -au păstrat ca odoare
de mare preț Sfinte Moaște ale martirilor. Sfi nții ai căror moaște împodobesc astăzi
bisericile creștine și care sunt cinstiți în cultul Bisericii reprezintă toate categoriile sociale.
Uneori aveau origini nobile și înalte dregătorii, de cele mai multe ori erau ofițeri în armata
romană: Sfântul Gheorg he, Sfântul Dimitrie, izvorâtorul de mir sau simpli ostași; Sfântul
Teodor Tiron.
Impresionant este faptul că uneori erau chiar copii, Sfântul Chirie, copil de trei ani
martirizat odată cu mama sa; copilandri sau tineri: Perpetua și Felicitas, bătrâni ca Sfântul
Haralambie și Sfântul Policarp, etc.
În cinstea tuturor sfinților martiri, în special al cărora s -au păstrat sfintele moaște,
s-au ridicat altare și biserici numite la început „martirii‖, în care creștinii se adunau pentru
slujbe și pentru c instire a memoriei lor. Conform viziunii Sfântul Evanghelist Ioan din
Apocalipsa 6,9, altarele acestor biserici se înălțau pentru săvârșirea Sfintei Euharistii. „De

167 *** Actele martirice …., p. 56.
168 Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu , Istoria Bisericească Universală …, p. 63.

84
aici a rămas tradiția sfântă de a așeza la piciorul Sfintei mese și în antimis părticele di n
Sfinte Moaște‖169 (Sinod . VII ecumenic de la Niceea 787, C an. 7).
În timpul persecuțiilor, trupurile sfinților erau tăinuite de creștini, însă după ce
împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creștinismului, prin Edictul de la Milan,
în anul 3 13, construcția de biserici ia mare amploare170.
Tezaurul Bisericii a fost astfel îmbogățit chiar din perioada timpurie, epoca
patristică, cu moaște ale cuvioșilor, cuvioaselor, călugărilor, pustnicilor, cărturarilor și
ierarhilor171.

169 Sfântul Maxim Mărturisitorul , Mistagogia , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2000, p. 88.
170 *** Actele martirice …., p. 57.
171 Pr. Petru Iacobescu, Art. cit., p. 69.

85
Concluzii

„Iconoclasmul înseamnă pentru mulți specialiști ai istoriei esteticii mai mult decât
un simplu curent al teologiei bizantine, anume, el reprezintă o temă recurentă în cultura
europeană.‖172 Un prim ciclu ar putea fi identificat în filosofia greacă, la presocratici, apoi
la Platon și Aristotel ca și în interpretările pe care evreii, musulmanii și unii creștini le -au
dat poruncii a II -a a Decalogului și altor texte vechi testamentare. Sinteza și apogeul
elementelor iconoclaste din vechime și -au găsit apoi, expresia în mișcarea politico –
religioasă iconoclastă a veacurilor VII și XIX din cadrul Imperiului Bizantin. Un al doilea
ciclu iconoclast, modern, debutează cu Reforma.
În primele trei secole nu se poate vorbi de o reprezentare directă a chip ului
Mântuitorului, din diferite motive, cum ar fi frica creștinilor față de păgânii care îi
urmăreau și persecutau. Arta picturală de la început nu înfățișa chipul lui Iisus Hri stos,
mulțumindu -se să-L reprezinte prin simboluri: grafice (monograma lui Hr istos),
zoomorfice (miel, păun), simboluri reînsuflețite (crucea). Începând cu secolul al III-lea
apare faza portretistică a chipului lui Hristos, care se apropie tot mai mult de chipul
presupus real. El era înfățișat ca Păstorul cel Bun, cel care merge pe apă, cântărețul Orfeu.
Prima icoană conform tradiție i datează din perioada vieții pământești a lui Iisus, aceasta
este numită în occident „sfântul chip‖ iar în Biserica Ortodoxă, „imagine nefăcută de
mâna omenească‖ . Este vorba de imaginea imprimată pe o mahramă și trimisă
credinciosului Abgar. Tot potrivit tradiției Sfântului Luca ar fi pictat printre trei icoane ale
Fecioarei Maria.
Din secolul al IV-lea, odată cu debutul erei constantiniene, începe pentru Biserică o
nouă perioadă. Apar în biserici marile cicluri istorice, reprezentând evenimentele Vechiului
și Noului Testament sub forma unor picturi monumentale. S -au construit biserici chiar și pe
locuri le evenimentelor evanghelice. Începând cu secolul al V-lea, Biserica nu predică doar
prin imagini ci și combate erezia.
Începând cu secolul al VII -lea și -a făcut apariția una dintre cele mai teribile erezii
care a săpat fundamentul însuși al creștinismului , iconoclasmului secolelor VII și IX.

172 Alain Besancon , Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la Platon la Kandinsky ,
traducere Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 1996, p. 7.

86
Dezvoltarea acestei erezii a avut mai multe cauze între care amintim: abuzurile care
denaturau venerarea icoanelor, o venerare a imaginilor sacre care semăna leit cu profanarea.
Prin succesele sale militare, Islamul av ea să influ ențeze și el mult iconoclasmul, datorită
tendințelor sale spre o artă pur ornamentală. În momentul nașterii islamului evreii au
reînceput să respecte cu mare strictețe interzicerea imaginilor prevăzute de legea Vechiului
Testament, nu numai că n u-și mai decorau sinagogile dar ajunseră să le distrugă pe cele
existente.
Unii îi găsesc iconoclasmului cauze politice, religioase, sociale sau economice. Cert
este că iconoclasmul existase înainte ca puterea se stat să se manifeste deschis ăn favoarea
lui, el a continuat să existe și după ce puterea a renunțat la această reformă, și continuă să
existe și în zilele noastre. A fost o erezie inițială de împărați și pusă în practică cu ajutorul
unui militar și politic, de aceea ea s -a deosebit de celelalte pr in cruzime. Luptând împotriva
imaginilor lui Hristos, împărații iconoclaști urmăreau substituirea acestora prin propriile lor
imagini ca singure vii ale Divinității pe pământ.
Cea mai cruntă erezie cu care s -a confruntat Biserica, iconoclasmul, a fost suma
tuturor ereziilor, această erezie ataca însăși realitatea Întrupării fiului lui Dumnezeu, pentru
a fi combătută a fost necesar convocarea celui de -al VII-lea S inod E cumenic de la Niceea.
Alături d e celelalte sinoade ecumenice, S inodul al VII-lea E cumenic a contribuit la
stabilirea principiilor canonice fundamentale și a normelor necesare organizării și
conducerii ei unitare. Sin odul a avut ca subiect iconocla smul, ultima erezie dezbătută în
cadrul unui sinod ecumenic, erezie care atât prin doctrina, cât și prin practicile sale săpa la
temelia misiunii mântuitoare a Bisericii. La a șaptea sesiune a sinodului s -a formulat dogma
referitoare la cinstirea icoanelor. În această hotărâre dogmatică, sinodul nu vrea nici să
adauge și nici să înlăture nimic din tradi ția bisericească, păstrând întocmai ceea ce este
ortodox. Această dogmă a fost apărată cu tărie de către părinții Bisericii, fiind mărturisită
cu mare trium f în anul 843, anul restaurării oficiale a icoanelor.
Pe lângă ho tărârile cu caracter dogmatic, S inodul al VII-lea E cumenic a emis și
hotărâri sau decizii ce poartă numele de legi bisericești sau canoane în număr de 22.
Canonul 9 al S inodului al VII-lea E cumenic reg lementează scoaterea din circulație a
scrierilor alcătuite împotriva icoanelor precum și înlăturarea chipurilor, a glumelor, și a
cântecelor batjocoritoare folosite pentru defăimarea icoanelor. Părinții S inodului al VII-lea

87
Ecumenic, restabilind cultul icoan elor au reglementat prin canonul 13 și restituirea
bunurilor luate Bisericii în timpul iconoclasmului, precum și restabilirea bunei rânduieli în
situația călugărilor care au fost și ei deposedați de bisericile și mănăstiri le lor de către
iconoclaști.
În anul 814 reizbucnește lupta împotriva icoanelor, urmează o perioadă de persecuții
împotriva apărătorilor icoanelor, până în anul 843 când împărăteasa Teodora convoacă un
nou sinod în Constantinopol, restabilind cultul icoanelor și aruncând a natema asupra
iconoclaștilor, consființând trium ful ortodoxiei, aceas tă sărbătoare numită Duminica
Ortodoxiei fiind introd usă în calendarul Bisericii Ortodoxe, rămânând a fi celebrată în
prima dumini că a Postului Mare.
Urmările perioadei iconoclaste au fost nefaste datori tă faptului că, distrugându -se
tot ceea ce se putea distruge, ne -au rămas puține icoane din epocile precendente. Catastrofa
iconoclasmului a necesitat un efort de rezistență considerabil, reunirea tuturor forțelor
Bisericii, sângele martirilor și al mărtur isitorilor ei. Pomenirea specială a părinților de la
Sinodul al VII-lea E cumenic se face în Duminica a 21 -a după Rusalii.

88
Bibliografie

I. IZVOARE :
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului
Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.
2. *** Actele martirice , în „Părinți și Scriitori Bisericești‖, Vol. 11, Studiu
introductiv, traducere, note și comentarii de pr. Prof. Ioan Rămureanu, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 19 82.
3. *** Canoanele Bisericii Ortodoxe, Canoanele Apostolice și Canoanele Sinoadelor
Ecumenice, Vol. I, Ediție bilingvă, Studiu introductiv, introduceri, note și traduceri
Răzvan Perșa, Editura Basilica, București , 2018.
4. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Sfântul, Zece cărți împotriva lui Iulian Apostatul,
traducere de Constantin Daniel, Editura Anastasia, București, 2000.
5. CLEMENT ALEXANDRINUL, Către bărbații care se împodobesc, în colecția
„Părinți și Sciitori Bisericești‖ , Vol. 4, Traducere, introducere, note și indici de
Pr. D. Fecioru Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ort odoxe
Române, București, 1982.
6. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991.
7. IOAN DAMASCHIN, Sfântul, Dogmatica , traducere de Pr. Dumitru Fecioru,
Editura Librăriei Teologice, București, 2005.
8. IDEM, Cele trei tratate contra iconoclaștilor, traducere din limba greacă,
introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
9. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Cuvânt de laudă la cel întru Sfinți Pă rintele
nostru Meletie, arhie piscopul Antiohiei celei Mari ș i despre r âvna celor ce s -au
adunat la această prăznuire , în colecția „Părinți și Scriitori Bisericești ‖, Vol. 14,
Basilica, București, 2015.
10. MAXIM MĂRTURISITORUL, Sfântul , Mistagogia , Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.

89
11. MILAȘ, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii (Canoanele
Sinoadelor Ecumenice) , Vol. I, Partea a II -a, traducere de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae
Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1931.
12. TEODOR STUDITUL, Sfântul, Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, Editura
Deisis, Alba Iulia, 1994.

II. MANUALE, DICȚIONARE, ENCICLOPEDII:
1. BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene , Liturgica Generală, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993 .
2. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ioan , Dicționar de Teologie Ortodoxă , Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
3. COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G. , Patrologie, Editura Mănăstirea Dervent,Constanța,
2000.
4. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislație și administrație
bisericească , vol. I, București, 1990.
5. MILAȘ, Dr. Nicodim , Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale , traducere de D.
Cornilescu și Vasile Radu, Tipografie Gutemberg, București, 1915.
6. PAPADOPULOS, Stylianos G., Patrologie , Vol. I, traducere Lect. Dr. Adrian
Marinescu, Editura Bizantină, București, 2006.
7. RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan/ ȘESAN Pr. Prof. Milan/ BODOGAE Pr. Prof.
Teodor, Istoria Bisericească Universală, Vol. I , Manual pentru Institutele Teologice,
Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxă, București, 1975.
8. RĂMUREANU, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2004 .
9. SACHELARIE, Ieromonah Nicodim , Pravila Bisericească, Editura Credința
strămoșească, București, 1999.
10. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2003.
11. VOICU, Arhid. Dr. Constantin, Patrologie , Vol III., Editura Basilica, București,
2009.

90
III. CĂRȚI DE CULT:
1. *** Arhieraticon , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1993.
2. *** Mineiul pe luna A ugus t, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2003.
3. *** Proloagele, Vol. I, Volum tipărit cu binecuvântarea ÎPS Dr. Nestor Vornicescu,
Mitropolitul Olteniei diortosit și îmbogățit de Arhim Benedict Ghiuș, , Editura
Bunavestire, Bacău, 1999 .
4. *** Proloagele, în fiecare zi împreună cu sfinții, Vol. II (martie -aprilie), lucrare
publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patr iarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București,
2013
5. *** Viețile sfinților , luna M artie, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1993.

IV. CĂRȚI:
1. BĂBUȘ, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Aspecte ale istoriei și spiritualității Bizanțului ,
București, Editura Sofia, 2002.
2. BESANCON Alain , Imaginea interzisă. Istoria intelectuală a iconoclasmului de la
Platon la Kandinsky , traducere Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 1996.
3. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
4. CHIFĂ R, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Iconologie ș i iconoclasm. Studii privind disputa
iconoclastă în secolele VIII -IX, Editura Andreiana, Sibiu,
5. GRABAR Andre, Iconoclasmul bizantin, traducere Daniel Barbu, Editura
Meridiane, București, 1991.
6. † DANIEL , Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre
Sfintele Icoane, Editura Basilica, București, 2017 .
7. ILIE, Arhim. Cleopa, Călăuză în credința ortodoxă , vol. I, Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Galați, 1991.
8. IONIȚĂ, Codrina Laura, Simboluri ale arte medievale, Editura Artes, Iași, 2011 .

91
9. MEYENDORFF, John, Biserica Ortodoxă ieri și azi , traducere de Cătălin
Lazurca, Editura Anastasia, București, 1996.
10. QUENOT Michael, Icoana fereastră deschisă spre absolut, traducere V. Răducă,
Editura Enciclopedică, București, 1993.
11. RUNCAN, Lect. Nechita , Creștinismul în primele trei veacuri – Compendiu
istoric, Editura Europolis, Constanța, 1997.
12. SEMEN, Pr. Petre/ CHIFAR, Pr. Nicolae, Icoana Teologie în imagini , Editura
Corson, Iași, 1999.
13. USPENSKI Leonid , Teologia icoanei, Editura Anastasia, București, 1994.

V. STUDII ȘI ARTICOLE
1. ALEXE, Pr. Prof. Dr. Ștefan C., Sensul icoanei la Sfântul Ioan Damaschin și
Sinodul VII Ecumenic (Niceea 787 ), în „Ortodoxia‖, Revista Patriarhiei Române,
Nr. 4, București, 1987.
2. BROSCĂREANU Rene, Aspecte dogmatice ale disputei iconoclaste, în „Studii
Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XXXVII,
Nr. 6, 1987.
3. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Sinoadele ecumenice și importanța lor pentru viața
Bisericii, în „Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române, An XIV,Nr. 3, 1962.
4. FECIORU, Pr. Prof. Dumitru, Teologia icoanelor la Sfântul Ioan Damaschin , în
„Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române, Nr. 1 – 3, 1982.
5. IDEM, Viața și opera Sfântului Ioan Damaschin , Studiu introductiv la Sfântul
Ioan Damaschin, Dogmatica , traducere Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ediția a III -a,
București, Editura Scripta, 1993.
6. FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Importanța și actualitatea hotărârilor
Sinodului VII Ecumenic de la Niceea (787), în „Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei
Române, An XXXIX, 1987, Nr. 4.
7. IACOBESCU, Pr. Petru Iacobescu, Cinstirea sfintelor moaște, în „Mitropolia
Banatului‖ , Organul oficial al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și al
Episcopiei Aradului, Anul VII, Nr. 1 – 3, Ianuarie – Martie, 1957 .

92
8. ICĂ, Arhid. Ioan jr., Iconologia bizantină între politică imperială și sfințenie
monahală , Studiu introductiv la Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al
icoanei sale , Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.
9. LOICHIȚA, Pr. Dr . V., Doctrina Sfântului ioan Damaschin despre cinstirea sau
venerarea sfinților și a sfintelor moaște¸ în „Mitropol ia Banatului‖ , Organul
oficial al Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și al Episcopiei Aradului
Anul VII, Nr. 7 – 9, Iulie – Septembrie, 1957.
10. MANEA, Mgr. Cristișor M., Tipuri de sinoade prevăzute de sfintele canoane în
„Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An
XV, Nr. 7 – 8, 1963.
11. MEGHEȘAN, Pr. Dr. Dumitru , Cultul sfintelor icoane, în „ Mitropolia
Banatului‖, Revista oficială a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului și
Episcopiei Aradului An XXXVII, Nr. 3, 1987.
12. MUNTEAN, Pr. Drd. Vasile, Iconoclasmul Bizantin (Sec. VIII -IX) în lumina
noilor cercetări , în „Biserica Ortodoxă Română‖ , Buletinul Oficial al Patriarhiei
Române, Nr. 8 -10, 1984.
13. POPESCU Emilian, Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul VII Ecumenic, în
„Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An
XXXIX, Nr. 6, 1983.
14. POPESCU, Prof. Teodor M., Doctrina Bisericii Ortodoxe despre cultul sfinților,
față de secta «Tudor istă» , în „Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie
din Patriarhia Română, Nr. 5 -6, 1951.
15. RĂMUREANU, Pr. Prof. Ioan I., Cinstirea sfintelor icoane în primele trei
secole , în „Studii Teologice‖, Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia
Română, Nr. 9 -10, 1971.
16. SĂSĂUJAN, Diac. Lect. Univ. D r. Mihai , Repere istorice -teologice ale perioadei
iconoclaste, în „Teologia‖ , An IV, Nr. 3, 2000 .
17. STAN, Pr. Prof. Liviu, Despre Sinodalitate, în „Studii Teologice‖ , Revista
Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An XXI, Nr. 34, 1969.

93
18. IDEM, Despre <Recepție> de către Biserică a hotărârilor sinoadelor ecumenice,
în „Studii Teologice‖, Revista Facultăților de Teologie din Patriarhia Română, An
XVII, nr. 7 -8, 1965.
19. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Hristologie și iconologie în disputele
dintre secolele VII, IX, în „Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din
Patriarhia Română, An XXXI, Nr. 1 -4, 1979.
20. IDEM, Icoanele în cultul ortodox , în „Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române,
Nr.3, 1978.
21. SIMA G., Temeiurile doctrinare ale cinstirii sfintelor icoane după Sfântul Ioan
Damaschin, în „Ortodoxia‖ , Revista Patriarhiei Române, An XLI, Nr. 3, 1989.
22. STREZA, Pr. Prof. Liviu, Aspectul dogmatic al cultului sfintelor icoane la Sfântul
Teodor Studitul, în „Studii Teologice‖ , Revista Facultăților de Teologie din
Patriarhia Română, An XXIX, Nr. 3 -4, 1977.
23. VOICU Constantin, Sfântul Ioan Damaschin premergător al formulărilor
doctrinare de la Sinodul VII Ecumenic, în „Revista Teologică‖, Nr.1, 1992.

VI. SURSE WEB :
1. IONESCU, Alex, Simboluri și însemne creștine,
https://alexionescuthinks.wordpress.com/2013/03/24/simboluri -si-insemne –
crestine/ .
2. PREDESCU, Iulian, Sfântul Apostol Luca – zugravul Maicii Domnului,
https://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/sfantul -apostol -luca-zugravul –
maicii -domnului -119920.html .
3. URUCU, Balaban Narcisa, Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului,
https://ziarullumina.ro/documentar/cele -mai-vechi -icoane -ale-maicii -domnului –
67468.html .

94
Anexe

1. Primele simboluri creștine

Semn grafic creștin

Peștele – simbol al Mântuitorului

95

Mielul – simbol al Mântuitorului

Pasărea Phoenix – Simbol al Învierii

96

Porumbelul – simbol al Duhului Sfânt

Păunul – simbol al nemuririi sufletului

97

Ancora – simbol al statorniciei în credință

Crucea – simbolul creștinismului

98
2. Primele reprezentări portretice ale Mântuitorului și a le Maicii Domnului

Sfânta Mahramă – icoana nefăcută de mână

Prima icoană a Maicii Domnului – „Milostiva” (pictată de Sfântul Evanghelist Luca)

99

Icoana Maicii Domnului – „Odighitria” (pictată de Sfântul Evanghelist Luca)

100
3. Sfintele Moaște

Moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan – primul martir creștin

Moaștele Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

101

Sfântul Ioan Damaschin – apărător a sfintelor icoane

102

Sinodul al VII -lea Ecumenic – Niceea (787)

103
Curriculum V itae

Informații personale
Numele și prenumele: Nistor Vasile Cristian (Calinic)
Data și locul nașterii: 16 decembrie 1996, Mun. Sighetu Marmației
Adresa: Sat Rohia (Oraș Tg. Lăpuș), Nr. 18, Jud. Maramureș
Telefon: 0756034851
E-mail: kristiannistor@yahoo.com
Naționalitate: Română
Etnie: Ucraineană

Educație și formare
Studii gimnaziale: 2003 -2011: Școala cu clasele I -VIII Rona de Sus, Jud. Maramureș
Studii liceale: 2011 -2012: Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand‖ ,
Mun. Sighetu Marmației, Jud. Maramureș
2012 -2015: Seminarul Teologic Ortodox „Sf. Iosif Mărturisitorul‖,
Mun. Baia Mare, Jud. Maramureș
Studii universitare: 2015 -2019: Universitatea Tehnică din Cluj -Napoca,
Centrul Universitar Nord din Baia Mare,
Facultatea de Litere,
Specializarea: Teologie Ortodoxă Pastorală
Studii postuniversitare: –
Alte forme de specializare: Modul Pedagogic, Nivel I

104
Experiență profesională
1 noiembrie 2015 -31 mai 2017 Cântăreț bisericesc la Parohia „Nașterea Maicii Domnului‖ –
Ferneziu, Baia Mare VI, Mun. Baia Mare, J ud. Maramureș
1 iunie 2017: Frate de mămăstire, la Mănăstirea „Sf. Ana‖ Rohia, Jud.
Maramureș
30 septembrie 2017: Tuns în treapta de rasofor cu numele „Calinic‖ , de către Arhim.
Dr. Macarie Motogna, starețul Mănăstirii „Sf. Ana‖ , Rohia
28 iunie 2018: Tuns în monahism cu numele „Calinic‖ , de către Arhim. Dr.
Macarie Motogna, starețul Mănăstirii „Sf. Ana‖ , Rohia și exarhul
mănăstirilor din cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a
Maramureșului și Sătmarului
06 decembrie 2018: Hirotonit întru ierodiaco n, pe seama Mănăstirii „Sf. Ana ‖, Rohia ,
de către P.S. Timotei Bel SĂTMĂREANUL , Arhiereu -Vicar al
Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului
01 ianuarie 2019 – prezent: Secretarul Mănăstirii „Sf. Ana‖, Rohia
01 aprilie 2019 – prezent: Secretarul Fundației „N. Steinhardt‖

Aptitudini și competențe
Aptitudini și competențe
sociale: Capacitate pentru munca în echipă
Aptitudini și competențe
organizatorice: Bun conducător
Gândire creativă
Aptitudini și competențe
tehnice: Cunoștințe de nivel avansat de operare pe calculator

Limba maternă: Ucraineană
Limbi străine cunoscute: Engleză
• abilitatea de a citi B1
• abilitatea de a scrie B1
• abilitatea de a vorbi B1

Permis de conducere: AM, B1, B

105
Declarație pe proprie răspundere
privind autenticitatea Lucrării de Licență

Subsemnatul Nistor Vasile Cristian (Calinic) , legitimat cu C.I seria MM nr. 911513
CNP 1961216244493 , absolvent al Universității Tehnice din Cluj -Napoca, C entrul
Universitar din Baia Mare, Facultatea de Litere, programul de studii Teologie Ortodoxă
Pastorală , pro moția 2019 , în calitate de autor, declar pe propria răspundere că lucrarea de
licență cu titlul „Biruința Ortodoxiei împotriva iconoclasmului la Sinodul al VII -lea
Ecumen ic”, este rezultatul propriei activități intelectuale, pe baza cercetărilor mele și pe
baza informațiilor obținute din surse care au fost citate în textul lucrării și în bibliografie.
Declar că această lucrare nu conține porțiuni plagiate, iar sursele bibliografice au
fost folosite cu respectarea legislației române și a convențiilor internaționale privind
drepturile de autor.
Declar, de asemenea, că această lucrare nu a mai fost prezentată în fața unei alte
comisii de examen de licență .
În cazul constatării ulterioare a unor declarații false, voi suporta sancți unile
administrative, respectiv anularea examenului de licență .

Baia Mare Autor Semnătura
Data: Nistor Vasile Cristian (Calinic)
1122.. 0077.. 22001199