•SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ •INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC •ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ… [619258]

Licență

•SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ •INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC •ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ… [619258]

Byadmin ianuarie 1, 2024

METODE DE ANALIZĂ ÎN
TURISM
•SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ
•INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC
•ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ
•PIAȚA TURISTICĂ – COMPONENTE GENERALE ȘI INDICATORI
DE EVALUARE
LECTOR UNIV. DR. AUREL GHEORGHILAȘ

TEMA 1. SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN
INDUSTRIA TURISMULUI
1. Metode de obținere a informației statistice
Turismul este analizat și urmărit în dinamică printr-un sistem de indicatori specifici,
bazat pe o metodologie de calcul uniformizată pe plan mondial. Indicatorii fenomenului turistic
reflectă particularitățile și dimensiunile acestuia, ritmurile desfășurării fie la modul general, fie
pe anumite sectoare ale acestuia. Elaborarea acestor indicatori din turism este posibilă numai
cu condiția ca informația statistică să fie adevărată și suficientă, datele să fie în mod ritmic
actualizate și să se refere la un număr cât mai mare al variabilelor turismului. Indicatorii
turistici furnizează informații necesare acțiunilor de management turistic macroeconomic,
permițând și evaluarea efectelor deciziilor macroeconomice de susținere a fenomenului turistic.
Organismele internaționale (OMT, Comisia ONU pentru statistică, Organizația pentru
Cooperare și Dezvoltare Economică) au formulat un set de indicatori și metode de măsurare
unitare pentru toți cei angrenați în industria turismului. Cu toate acestea mai sunt semnalate
probleme legate de locul unde se culeg informațiile (acestea pot fi culese în locuri diferite:
locul de sejur, diferite unități de cazare, puncte de frontieră etc), forma informațiilor statistice
care vizează selectarea celor mai importante elemente, vechimea și frecvența informației.
Măsurarea fenomenului turistic are la bază un sistem de indicatori ce se calculează pe
baza informațiilor cu privire la: sosirile/plecările la frontieră, furnizate de Ministerul de
Interne, documentele primare statistice și contabile privind modalitățile de găzduire a turiștilor,
furnizate de agenții de turism, statisticile asupra mijloacelor de transport proprii sau închiriate
și asupra altor echipamente și activități, anchete/sondaje pe eșantioane de gospodării și
persoane. Surse secundare ce cuprind date despre turism se regăsesc în Balanța de Plăți
Externe, Sistemul Conturilor Naționale, la nivel național și bilanțurile financiar-contabile ale
operatorilor de turism, la nivel microeconomic.
Dintre metodele de obținere a informației statistice cele mai utilizate sunt:
oÎnregistrările numărului de înnoptări în spațiile de cazare – metodă prin care sunt
obținute informații de natură cantitativă. Înregistrarea la nivelul unităților de cazare nu
este foarte utilă deoarece pot exista turiști care se cazează la mai multe unități în timpul
2

aceluiași sejur ceea ce face ca imaginea despre numărul sosirilor și al înnoptărilor să fie
denaturată (prin dubla sau chiar tripla înregistrare a acelorași turiști);
oÎnregistrarea turiștilor la frontieră – o metodă mai sigură, dat fiind faptul că se poate
stabili cu siguranță persoanele care trec frontiera indiferent de mijlocul de transport
folosit. Dezavantajele decurg din faptul că unele persoane pot trece frontiera de mai
multe ori și nu toți care trec frontiera o fac în calitate de turiști. Totodată, datorită
simplificării formalităților la frontieră (scoaterea vizei de intrare în numeroase țări), se
obțin din ce în ce mai puține informații cu ajutorul acestei metode. Pentru viitor se
speră la obținerea informațiilor cu privire la turiștii care trec granițele unei țări cu
ajutorul unor mijloace tehnice precum: celulele fotoelectrice și înregistrările video;
oMetoda sondajelor – este singura metodă prin care se obțin informații de natură
calitativă, cum ar fi: motivația, gradul de satisfacție, obiceiurile de consum etc. Metoda
se bazează pe tehnica eșantionării și este mai puțin utilizată, în special datorită
interpretărilor rezultatelor care, uneori, pot fi subiective. Totodată, dezavantajele
metodei sunt legate de necesitatea unor resurse financiare importante, de utilizarea unor
specialiști în domeniu la care se adaugă existența unor erori de reprezentativitate la
nivelul eșantionului;
oAlte metode bazate pe volumul cheltuielilor turistice cum ar fi: metoda înregistrărilor
bancare ce ia în calcul datele furnizate de bănci privind încasările valutare legate de
activitatea turistică și metoda bugetelor de familie care redă o imagine asupra
volumului cheltuielilor. Ambele metode prezintă o serie de dezavantaje întrucât, în
majoritatea cazurilor, nu există corelații clare între sumele alocate consumului și
volumul cheltuielilor turistice.
Sursele de informații necesare calculului indicatorilor activității turistice sunt: registrele
și rapoartele statistice ale intrărilor turistice la frontiere; rapoartele permanente ale capacităților
de cazare; registrele ofertei turistice pe categorii de agenții, elaborate de Autoritatea Națională
de Turism; rezultatele anchetelor efectuate în rândul turiștilor străini și locali la locul
destinației turistice; rezultatele anchetelor privind cheltuielile turistice ale fiecărei categorii de
consumatori; recensământul populației; Balanța de Plăți Externe.
Elaborarea sistemului de indicatori ai activității turistice trebuie să țină cont de o serie de
factori, dintre care cei mai semnificativi sunt cei ce determină cererea și oferta turistică.
Factorii de influență a cererii sunt: veniturile populației și structura acestora, gradul de
urbanizare, structura timpului, evoluția timpului liber, în corelație inversă cu timpul de muncă
3

și dinamica populației. Factorii de determinare a ofertei se referă la: diversitatea și calitatea
serviciilor turistice, costul prestațiilor turistice, nivelul de pregătire al forței de muncă din
turism și evoluția investițiilor din turism.
Datorită diversității mari a serviciilor turistice, caracterului sezonier al turismului, a
diferitelor forme de turism practicate, precum și a categoriilor de prețuri și tarife diferențiate pe
tipuri de confort, forme de turism și agenți economici, activitatea din această ramură nu trebuie
caracterizată din punct de vedere statistic printr-un singur indicator, ci printr-un sistem de
indicatori. Din seriile statistice sunt obținuți indicatorii simpli formulați ca structuri
procentuale, medii, frecvențe etc. Este cazul numărului de plecări/sosiri turistice, numărului de
înnoptări turistice (zile- turist) , unităților de cazare etc. Prin prelucrarea complexă a datelor
statistice, după anumite modele matematice, se obțin indicatori sintetici, dintre care
exemplificăm: densitatea circulației turistice la nivelul teritoriului și al populației, indicatorul
intensității plecărilor în vacanță, indicatorul repartiției forței de muncă în turism etc. Pentru o
analiză cât mai obiectivă este esențial ca indicatorii calculați să fie comparabili la nivel
mondial, să aibă un conținut unitar și să se bazeze pe noțiuni și definiții identice, unitare pentru
fiecare entitate statală, regională sau locală.
2. Criterii de clasificare a indicatorilor turistici
Indicatorii turistici trebuie să furnizeze informații referitoare la: cererea turistică, prin
măsurarea circulației turistice interne și internaționale în cadrul teritoriului național; oferta
turistică, evaluată prin potențialul economic al bazei materiale și al resurselor umane;
rezultatele valorice ale activității turistice, evaluate prin estimarea cheltuielilor, a încasărilor, a
profitului și a eficienței economice; calitatea serviciilor de turism prestate. După forma de
exprimare, acești indicatori pot apărea exprimați în unități naturale, unități natural-
convenționale și unități valorice. De asemenea, acești indicatori pot fi determinați ca indicatori
absoluți, relativi (de intensitate, de structură și de dinamică) și sintetici (medii).
În funcție de scara de evaluare deosebim indicatori macroeconomici, respectiv, indicatori
microeconomici de caracterizare a turismului. Din punct de vedere al rezultatelor valorice,
indicatorii sunt divizați în funcție de cheltuielile, respectiv, încasările din turism, raportate atât
în mărimi absolute, cât și în mărimi relative.
A. Indicatori macroeconomici . În statistica instituțiilor abilitate, analiza la nivel
macroeconomic se divizează pe trei categorii de indicatori, după cum urmează:
4

1) indicatori de evaluare a capacității de cazare turistică (structurile de primire turistică,
capacitatea de cazare existentă și în funcțiune, indicii de utilizare netă a capacității de cazare
turistică în funcțiune),
2) indicatori de evaluare a circulației turistice (acțiunea turistică, numărul total de turiști,
numărul total de zile/turist, numărul mediu zilnic de turiști, durata medie a sejurului, densitatea
circulației turistice, preferința relativă a turiștilor);
3) indicatori financiari (indicele participării turismului la încasările valutare, indicele
contribuției turismului la cheltuielile valutare, încasări fiscale, valoarea adăugată brută).
B. Indicatori microeconomici . Indicatorii prezenți la nivel macroeconomic se regăsesc și
la nivel microeconomic, dar mult mai în detaliu, ceea ce permite o analiză mai aprofundată a
modului de desfășurare a activității turistice, precum și a factorilor care o influențează. Acești
indicatori se regăsesc sub formă de: mărimi absolute, mărimi medii, mărimi relative de
structură, coordonare, intensitate, dinamică etc. Analiza la nivel microeconomic cuprinde mai
multe categorii, și anume:
1) indicatorii cererii turistice (cererea totală; proveniența cererii; structura cererii pe
principalele mijloace de cazare; structura cererii pe principalele mijloace de transport;
sezonalitatea cererii; repartiția cererii pe modalități de organizare a călătoriei; repartiția cererii
pe criterii sociale; elasticitatea cererii; previziunea cererii turistice);
2) indicatorii ofertei turistice (indicatorii bazei materiale: capitalului fix; capacitatea de cazare
și alimentație publică; transporturile turistice; mijloacele de agrement și indicatorii forței de
muncă: ai structurii forței de muncă pe categorii; utilizării timpului de lucru; productivității
muncii; repartiției, evoluției și dinamicii necesarului de forță de muncă în turism);
3) indicatorii relației cerere – ofertă (coeficientul de utilizare a capacităților de cazare,
calculat ca raport între numărul de înnoptări și numărul de locuri/zile ale ofertei structurii de
primire turistică; indicele evoluției înnoptărilor; indicatori ce reflectă activitatea comercială);
4) indicatorii de rezultate (indicatorii cheltuielilor turistice – care evidențiază totalitatea
cheltuielilor ocazionate de pregătirea, execuția, punerea în funcțiune și exploatarea bazei
materiale, precum și de desfășurarea în continuare a activităților și serviciilor turistice;
indicatorii încasărilor din turism – care exprimă valoric rezultatele activității turistice
desfășurate într-o anumită perioadă, la nivel de zonă, operator de turism sau stațiune și
exprimă: încasările din turismul intern și internațional; încasările din prestațiile structurilor de
primire turistică; încasările din activitățile de agrement, transporturi etc.).
5

C. Indicatorii de eficiență a turismului . Eficiența în turism se apreciază atât din punct de
vedere economic, prin raportul dintre rezultatele obținute în activitatea economică și eforturile
depuse, cât și din punct de vedere social, date fiind condițiile necesare satisfacerii nevoilor de
odihnă, sănătate, recreere și distracție ale populației. Eficiența turismului presupune
gospodărirea rațională a materiilor prime, forței de muncă și atracțiilor naturale, ca și folosirea
integrală a capacităților de cazare, transport, alimentație etc. sau a fondurilor financiare.
Imaginea eficienței este dată de raportul dintre efectul economic obținut de pe urma unei
activități productive și efortul sau cheltuielile făcute pentru obținerea unor efecte utile. La
nivelul operatorului de turism, efectul economic poate fi apreciat prin volumul desfacerilor de
mărfuri și al încasărilor din prestații turistice. Efortul sau cheltuielile făcute pentru obținerea
unor efecte utile se măsoară prin totalul cheltuielilor directe și indirecte efectuate pentru
prestațiile turistice, numărul mediu al lucrătorilor operativi pe întreprindere și pe activități
turistice, numărul de om-ore, cheltuieli cu salariile lucrătorilor operativi pe operator de turism
și pe activități etc.
Analiza privind eficiența turismului se face prin intermediul următorilor indicatori:
1) indicatorii de eficiență economică ai bazei de cazare (coeficientul de utilizare a capacității
de cazare; încasarea medie pe un pat; cheltuiala medie pe un pat);
2) indicatorii de eficiență economică ai activității din alimentația publică (încasări din
producția proprie pe m2; coeficientul de utilizare a utilajelor; valoarea încasărilor pe un loc de
masă; coeficientul de folosire a capacității de desfacere a sălii de consum; numărul
consumatorilor pe ospătar);
3) indicatorii de eficiență economică ai activității de transport turistic (încasarea medie pe
mijlocul de transport utilizat; coeficientul de utilizare a parcului turistic auto; coeficientul de
utilizare a capacității de transport);
4) indicatorii de eficiență economică ai activității de agrement (gradul de ocupare a capacității
utilajelor; cheltuieli la 1000 lei încasări din prestații de agrement.);
5) indicatorii eficienței sociale (numărul de unități turistice la 10 000 turiști; număr de angajați
la 10 000 turiști; capacitatea de cazare pe categorii de confort; capacitatea de alimentație pe
categorii de confort; ponderea încasărilor din servicii suplimentare în total încasări din turism).
D. Indicatorii calității activității turistice . Dificultățile ce se întâlnesc în măsurarea
aspectelor calitative ale activității turistice își pun amprenta și asupra modului de determinare a
indicatorilor specifici. Majoritatea acțiunilor de evaluare a calității activității turistice se
6

realizează în mod indirect, evaluarea calitativă concentrându-se asupra efectului produs de
prestația turistică respectivă.
De exemplu, indicatorii calității ofertei pot fi evaluați prin creșterea sau descreșterea
cererii ca urmare a îmbunătățirii, respectiv înrăutățirii, sau diversificării, respectiv
nediversificării serviciilor turistice. Pentru aceasta, se iau în calcul: nivelul calității prestațiilor
și diversificării serviciilor, gradul de confort și de dotare al unităților turistice, indicatorii de
competitivitate, indicatorii păstrării echilibrului ecologic al mediului înconjurător etc.
Aspectele de ordin calitativ dintr-o anumită regiune / zonă / localitate, includ o serie de
variabile, între care: numărul de monumente istorice, muzee, case memoriale ce revin la 1 000
de locuitori și densitatea lor pe zone turistice; numărul de vizitatori ai acestor obiective
culturale la 1 000 de locuitori; frecvența vizitării obiectivelor culturale pe sezoane; obiectivele
turistice cu cel mai mare număr de vizitatori într-un sezon etc.
7

TEMA 2. INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE
TRANSPORT TURISTIC
Turismul actual datorează extrem de mult modernizării și diversificării căilor și
mijloacelor de transport. Progresele obținute în acest domeniu au facilitat includerea în sfera
turismului a unor resurse situate la distanțe apreciabile de centrele emitente de turiști și
depășirea unor obstacole naturale deosebite. Perfecționarea mijloacelor de transport a dus la
extinderea în spațiu a fenomenului turistic și la dezvoltarea unor noi forme de turism. Astfel,
creșterea numărului de autoturisme personale a favorizat apariția reședințelor secundare de
vacanță (turismul rezidențial), iar multiplicarea infrastructurii de transport aerian și apariția de
noi linii aeriene a favorizat includerea în circuitul turistic a unor noi destinații turistice, până
nu demult considerate exotice.
Circulația turistică antrenează derularea unui trafic turistic între zonele emitente (de
reședință) și cele de destinație. În calitate de componentă a producției turistice, transportul
turistic reprezintă un element dinamizator al circulației turistice. În valoarea totală a produsului
turistic, serviciile de transport dețin între 25 și 50 %, transportul fiind practic singura
componentă de care turistul nu se poate dispersa. Uneori, deplasarea turiștilor necesită
folosirea mai multor mijloace de transport, în combinație, în funcție de distanța până la locul de
destinație, de starea căilor de comunicație și a infrastructurilor lor tehnice, de competitivitatea
tarifelor practicate pentru diferite forme de transport, de rapiditatea și comoditatea deplasărilor,
de caracteristicile itinerariilor alese, de intensitatea și sezonalitatea circulației turistice etc.
Între dezvoltarea industriei turistice și a transporturilor există o relație de directă
proporționalitate, astfel că, creșterea volumului circulației turistice se datorează dezvoltării fără
precedent a sectorului transporturilor, atât în ceea ce privește mijloacele de transport, cât și
posibilitățile oferite turiștilor pentru folosirea eficientă, în timp și spațiu, a acestora. În
aprecierea modului în care diferite categorii de transport satisfac cerințele specifice deplasărilor
turistice este necesar de a se lua în considerație câteva caracteristici. Astfel interesează: gradul
de mobilitate și accesibilitate necesare pentru asigurarea deplasării pe spații cât mai extinse și
8

în direcții diferite, capacitatea de transport, rapiditatea, condițiile de securitate, regularitatea și
confortul oferit.
Confortul poate constitui un factor de atracție dar, în același timp, poate determina și o
diferențiere a preferințelor turiștilor pe tipuri de transport, după posibilitățile materiale. Astfel,
se apreciază că, persoanele tinere preferă ca mijloc de călătorie automobilul, în timp ce,
persoanele de vârsta a treia optează pentru mijloacele de transport mai puțin obositoare. În
paralel, alegerea mijlocului de călătorie este dictată de un alt factor important – distanța
parcursă. În funcție de acest factor, se apreciază că, transportul auto se folosește cu precădere
până la distanțe de 100 km, transportul feroviar se utilizează pentru deplasări pe o rază de 100
– 1 000 km, iar transportul aerian devine cel mai avantajos și mai comod mijloc de transport
pentru distanțe de peste 1 000 km.
1. Transportul turistic aerian
Transporturile aeriene au cunoscut o dinamică deosebită în special în ultimele două
decenii. Utilizarea tot mai frecventă a fost determinată de creșterea interesului pentru destinații
„periferice” situate la distanțe mai mari de zonele emitente, pentru zone mai greu accesibile,
cum ar fi zonele insulare, de diminuarea relativă a prețurilor și folosirea aeronavelor de mare
capacitate. Serviciile de transport aerian pot fi oferite în două variante: curse de linie (regulate)
și curse charter (neregulate) sau la cerere. Specialiștii estimează că, o cursă regulată este
eficientă în condițiile unui coeficient de umplere de minim 30 %, în timp ce eficiența unei
curse charter presupune un grad de ocupare de cel puțin 80 %.
În prezent, peste 40 % din sosirile turistice internaționale se efectuează pe calea aerului,
transportul aerian situându-se pe locul doi după cel rutier. Zonele cele mai active sunt Europa,
America de Nord, Japonia și Asia de Sud – Est care dețin 75 % din traficul turistic intra și
interregional. Cel mai mare volum este înregistrat în Europa având ca destinație preponderentă
Europa Sudică. În unele țări transportul aerian reprezintă principala cale de acces a turiștilor
internaționali. Din totalul sosirilor acesta deține 61 % în Marea Britanie, 75 % în Norvegia,
67% în Grecia, 98 % în Australia și Noua Zeelandă.
Intensificarea transporturilor aeriene a avut drept urmare dezvoltarea a numeroase
aeroporturi specializate în traficul turistic de pasageri. Printre cele mai mari se numără Miami
(28 milioane pasageri), Orlando (21 milioane), Acapulco și Cancun, Bangkok, Honolulu,
Palma de Mallorca, Veneția, Nisa etc.
9

Călătoria cu avionul aduce turistului modern un beneficiu remarcabil, și anume consumul
minim de timp liber, ce va fi utilizat pentru recreere în locul de sejur. Transportul aerian al
turiștilor se realizează prin intermediul zborurilor pe curse regulate de pasageri și prin zborurile
efectuate la cerere – chartere aeriene. Informațiile cuprinse în Ghidul Internațional de
Transporturi Aeriene (ABC WORLD AIRWAIS GUIDE) sunt de real folos atât vizitatorilor
individuali cât și pentru conceperea programelor turistice lansate de către agențiile de turism în
circuitele internaționale. Vizitatorii pot opta pentru cursele regulate de pasageri, pe rutele
stabilite de companiile aeriene care deservesc localitatea unde aceștia doresc să ajungă.
Transportului aerian prezintă unele caracteristici specifice, între care cele mai importante
sunt:
a)infrastructura – aviația este dependentă de o infrastructură sofisticată și extinsă care
cuprinde: facilitățile din aeroporturi, controlul traficului aerian și sistemele aeriene de
navigație; structura de organizare a unui aeroport cuprinde aerodromul, diferite spații
construite (aerogară, turn de control, hangare, ateliere etc.), instalații speciale, echipamente
și utilaje pentru servire tehnică etc.;
b)rapiditatea – datorită vitezei de deplasare a aeronavelor distanțele lungi fiind atenuate;
totodată, sunt depășite unele neajunsuri, cum ar fi configurația dificilă a terenului sau
condițiile meteorologice ostile, probleme cu care se confruntă în unele cazuri mijloacele de
transport terestru;
c)confortul – aeronavele de pasageri asigură în mare parte condiții civilizate, plăcute și
comode călătorilor, fără a obosi organismul (durata călătoriei fiind mult mai redusă decât în
cazul mijloacelor de transport terestre sau navale);
d)siguranța – un aspect deosebit de important, pentru atingerea unui standard de siguranță
în timpul zborului, companiile aeriene făcând eforturi de a introduce în trafic aeronave cu
performanțe tehnice ridicate, de adoptare a unor sisteme de întreținere moderne, de
perfecționare a infrastructurii aeroportuare etc; din păcate, în ultimii ani, rata accidentelor
aeriene la nivel mondial a avut o frecvență destul de mare, eforturile de reducere a acestei
frecvențe lovindu-se de o perspectivă de creștere a lor pe măsură ce traficul aerian continuă
să sporească.
e)securitatea – un subiect de maximă actualitate, aeroporturile și aeronavele fiind ținte
sau mijloace predilecte de acțiune în cadrul terorismului internațional (culminând cu
atacurile de la World Trade Center din 11 septembrie 2001); în domeniul securității,
tehnologia informațiilor are o influență și o importanță majoră prin introducerea unor
10

sisteme care să asigure securitatea aeroporturilor și a zborurilor, precum și împotriva
utilizării unor documente frauduloase.
Adoptarea mecanismelor economiei de piață în sectorul transportului aerian a avut un
impact major asupra circulației pasagerilor. Astfel, înmulțirea numărului de curse aeriene, în
paralel cu reducerea prețurilor, au determinat o accentuare a concurenței de pe urma căreia a
profitat consumatorul și a fost stimulat turistul. Liberalizarea transportului aerian în țările
Uniunii Europene a favorizat, printre altele, dezvoltarea turistică. Inspirându-se după politica
americană „Open sky” („Cer deschis”), operatorii europeni au trecut la liberalizarea
transportului aerian, prin aplicarea următoarelor principii: 1) liberul acces la toate rutele
(autorizarea tuturor companiilor aeriene să opereze liber, între diferite aeroporturi); 2) libera
alegere a capacităților și frecvențelor (exemplul marilor companii aeriene europene care și-au
construit baze pentru traficul lor interior și internațional cu plecare din Amsterdam, Paris,
Bruxelles etc.); autorizația de a opera în toate punctele fiecărei țări fără restricții; posibilitatea
de împărțire a regulamentului; exploatarea și accesul nediscriminatoriu la sistemele
informatizate de rezervare.
Cursele charter. În țările dezvoltate din punct de vedere turistic, cursele charter au o
pondere mai ridicată decât media mondială. Dezvoltarea transporturilor internaționale de tip
charter a influențat considerabil creșterea ponderii transporturilor aeriene și internaționale.
Transporturile internaționale charter s-au dezvoltat într-un ritm mai accelerat decât cele de
cursă regulată, astfel că au apărut companii de transporturi charter chiar în cadrul companiilor
aeriene regulate de pasageri, cum ar fi de exemplu: Air Charter și Meridian pentru Air France,
Airways pentru British Airways, Condor și Penta pentru Lufthansa, Nikko pentru Japan
Airlines, Skyhird pentru South African Airways, etc.
Aranjamentele comerciale de tip charter s-au conturat și diversificat foarte mult. În
literatura de specialitate sunt identificate patru categorii de bază, și anume: charterele de grup
(cu sau fără afinitate), charterele IT; charterele pentru uz propriu (own – use); charterele
specializate. Aranjamentele charter IT reprezintă forma predominantă de charter în Europa. De
altfel, în „Acordul Multilateral asupra Drepturilor Comerciale pentru Curse Charter în Europa”,
supus ratificării statelor membre ale Conferinței pentru Aviația Civilă Europeană (CECA), s-a
subliniat admiterea fără restricții a tuturor curselor charter care nu afectează cursele de linie.
Cursele cu avioane închiriate în sistem charter ITC (Inclusiv Tour Charter) trebuie organizate
de o firmă specializată de turism, iar plata trebuie efectuată integral înaintea efectuării zborului.
Companiile aeriene „low cost” . Aceste companii se detașează prin câteva caracteristici
speciale, și anume: practicarea unei politici tarifare prietenoase; reducerea sau chiar lipsa unor
11

servicii la bord, exceptând transportul aerian propriu-zis; efectuarea de curse regulate într-un
sistem point – to – point, respectiv rute directe, care să nu implice escale sau schimbarea
aeronavei; retribuirea angajaților sub media sectorului de activitate al transporturilor aeriene de
pasageri. Companiile „low cost” sunt interesate să fie prezente doar pe aeroporturile care
înregistrează fluxuri importante de pasageri, spre deosebire de companiile tradiționale care,
prin serviciile oferite, acoperă cât mai multe zone și regiuni. Reducerea costului călătoriei
poate fi realizată de către o companie low cost pe mai multe căi: comercializarea serviciilor
prin internet, fie pe site-ul propriu, fie prin intermediul unor site-uri specializate, fără a apela la
intermediari (agenții de voiaj) care operează prin comision; lipsa biletului tipărit și utilizarea
„biletului electronic”, pasagerul primind doar un cod unic în baza căruia i se va confirma
rezervarea și accesul la bord; utilizarea aerodromurilor secundare care percep taxe de aeroport
mai mici; operarea unor curse directe care nu necesită transbordări sau un mare număr de
aeronave; simplificarea și eficientizarea serviciilor de la sol (ground-handling) și de
îmbarcare / debarcare; încorporarea unui personal cu o vechime în muncă mai mică și
experiență redusă care să justifice acordarea unor salarii mai mici.
Sistemele de rezervări . Distribuția serviciilor de transport aerian a cunoscut o evoluție
deosebită, în concordanță cu noile inovații tehnice ce au marcat societatea contemporană.
Începuturile Sistemului de Rezervare Computerizată (CRS) au aparținut unor companii nord-
americane: American Airlines cu Sabre și United Airlines cu Apollo / Covia. Ulterior s-au
dezvoltat și altele astfel încât, operarea rezervărilor în sistem computerizat s-a extins la scară
mondială (Galileo și Amadeus în Europa, Axess și Abacus în Orientul Îndepărtat).
Sistemul Global de Distribuție (GDS) reprezintă o treaptă superioară în ceea ce privește
rezervarea și comercializarea biletelor de călătorie, prin intermediul internetului operând la
scară globală (spre deosebire de sistemele CRS care aveau acoperire doar la scară regională).
La nivel global acționează în prezent patru mari sisteme de distribuție care dețin împreună cca.
85 % din terminale, acestea fiind: Sabre, Worldspan, Amadeus și Galileo.
2. Transporturile turistice terestre
Turismul utilizează aproape în totalitate rețeaua de drumuri și căi ferate construite cu
scop economic, social sau strategic. Evoluția gândirii inginerești și progresul tehnic au făcut ca
anumite obstacole impuse de topografia anumitor locuri să fie depășite, prin realizarea unor
adevărate „monumente tehnice”, deschizându-se noi căi de acces spre locuri până nu demult
considerate inaccesibile. Astfel, legate de infrastructura de transport terestru, podurile
12

facilitează accesul rutier și/sau feroviar peste discontinuitățile impuse de desfășurarea unor
rețele hidrografice, strâmtori marine, întinderi lacustre sau fragmentări profunde ale reliefului.
De asemenea, tunelele au rolul de a scurta traseele căilor feroviare și rutiere și de a depăși
pragurile altitudinale ridicate în calea acestora de barierele orografice.
Transporturile turistice rutiere . Această categorie beneficiază de cea mai dezvoltată rețea
de căi de comunicație ceea ce asigură accesul cel mai lesnicios și cuprinzător la obiectivele
turistice. Având în vedere că rețeaua de drumuri rutiere este mult mai densă și mai accesibilă
decât rețelele celorlalte mijloace de transport, este justificată prezența multor turiști pe șosele,
ceea ce a dat naștere unui adevărat fenomen – turismul automobilistic . De altfel, autoturismele
satisfac cel mai bine cerințele turiștilor individuali și a grupurilor restrânse, respectiv turismul
familial. Deplasarea cu autoturismul se desfășoară pe distanțe mici și medii încadrându-se în
general în formele de turism neorganizat sau semiorganizat.
În analiza eficienței acestei forme de turism trebuie avut în vedere faptul că, turistul
automobilist este un consumator potențial mai bun decât unul staționar. Pentru o eficiență
maximă este necesar ca toți factorii ofertei să se concentreze în anumite puncte de oprire de pe
traseele rutiere, care să se afirme ca puncte complexe de ofertă. Astfel, de-a lungul traseelor
turistice rutiere este necesară dezvoltarea unor structuri de primire specifice: hoteluri de
tranzit, moteluri, hanuri sau terenuri de campare, capabile să ofere confortul solicitat de turiști,
unități comerciale și de alimentație etc. Nu trebuie omise nici elementele care alcătuiesc
infrastructura tehnică a turismului automobilistic, cum ar fi: stațiile de benzină sau serviciile
de reparații și întreținere.
Pentru turismul organizat de grup, autocarele reprezintă mijloacele de transport cele mai
folosite datorită costului scăzut care permite comercializarea pe piață la tarife relativ mici.
Succesul autocarelor se datorează echipamentului superior (climatizare, servicii interioare,
spațiu), riscului mai mic de accidente față de autoturisme, precum și adaptării necesităților
cererii de turism internațional.
Transportul cu autocarele este specific Americii de Nord și țărilor europene unde
funcționează companii de renume. În S.U.A. companiile de transport rutier au înlocuit treptat
transportul pe căile ferate cea mai cunoscută fiind „Greyhound Line” („Ogarul Cenușiu”) care
asigură traversarea de la vest la est a țării. În Europa printre companiile cu rază mare de acțiune
se numără „Europabus” și „Eurolines”. O dinamică recentă au înregistrat companiile din
Europa sud – estică având ca destinație principală unele țări din zona mediteraneană. Începând
din 1983, Uniunea Internațională a Transporturilor Rutiere (IRU) publică anual un ghid cu
liniile regulate internaționale de autocare în Europa.
13

Transportul cu autocarele este utilizat de tineret, sub 25 de ani și de persoanele de vârsta
a treia, în cadrul unor forme de turism organizat. De exemplu, în anul 1985, sosirile turistice
internaționale se realizau în proporție de 77 % pe căile rutiere iar în prezent dețin o pondere de
circa 45 %. Sunt țări care din acest punct de vedere se situează cu mult peste media mondială.
Este cazul Elveției și Austriei (peste 80 %) sau al Germaniei și Italiei (peste 70 %) etc. În
același timp transportul rutier este dominant în turismul național atingând frecvent valori de 80
% (S.U.A., Franța etc.).
Transporturile turistice feroviare . Revoluția transporturilor pe calea ferată din secolul al
XIX-lea a constituit motorul principal al călătoriilor turistice, trenul fiind practic pionierul
serviciilor de transporturi turistice cu caracter de masă. În istoria turismului internațional au
rămas înscrise trenuri și rute feroviare celebre, între care merită să amintim: „Orient Expresul”,
„Trenul Albastru” care lega Parisul de Coasta de Azur, Transiberianul ș.a.
Începând din a doua jumătate a secolului XX, presiunea exercitată de celelalte mijloace
de transport, în special rutier și aerian, a determinat scăderea importanței transportului turistic
pe calea ferată, acesta acoperind mai bine necesitățile de transport în țările cu o economie mai
slab dezvoltată. Transportul feroviar păstrează însă destule avantaje care confirmă rolul său
marcant pentru circulația turistică de masă. Astfel, între cele mai importante avantaje putem
sublinia: capacitatea de transport superioară tuturor celorlalte tipuri de vehicule (600 – 1000
persoane); confortul mai ridicat prin dotarea cu vagoane de dormit, vagoane restaurant etc.;
costul accesibil și diferențiat pe clase de confort, precum și reducerile de prețuri în cadrul unor
aranjamente promovate de agențiile de voiaj; siguranța mai mare a călătoriei, cu un risc de
producere a accidentelor de 4 ori mai redus față de avioane și de 12 ori mai mic comparativ cu
autoturismele; dependența mai redusă față de condițiile meteorologice etc. Aprecierea
avantajelor oferite de transportul turistic feroviar se poate face simțită în timpurile noastre când
efectele combinate ale creșterii masive a prețurilor la carburanți și fenomenele inflaționiste pe
plan mondial au afectat atât dezvoltarea călătoriilor aeriene, cât și deplasările cu autoturismul
personal.
Deși transporturile pe calea ferată au atras la nivelul anului 2007, sub 5 % din totalul
sosirilor turistice internaționale, există unele regiuni geografice în care nivelul mai redus de
motorizare și dificultățile economice au determinat o utilizare mai crescută a acestei forme de
transport. Astfel în Europa Centrală și de Est, inclusiv Federația Rusă și fostele state sovietice,
ponderea lor în totalul transporturilor turistice (naționale și internaționale) este ce cca. 25 % iar
în Asia de Sud și Sud – Est de cca. 18 %.
14

O influență specială asupra deplasărilor turistice a avut-o, în Franța, intrarea în funcțiune
a terenurilor de mare viteză (T.G.V.). Astfel, pe ruta Paris – Lyon, extinsă recent până la
Marsilia, distanța de 800 km este parcursă numai în 3 ore. Ca urmare, între Paris și Lyon s-a
creat un flux în continuă creștere la sfârșit de săptămână, cu valorile cele mai ridicate în
sezonul de iarnă când acesta se orientează spre stațiunile pentru sporturi de iarnă din zona
Alpilor. În schimb, pe aceeași rută a fost afectat transportul aerian. Totodată, intrarea în
funcțiune a terenurilor de mare viteză pe rutele Paris – Bordeaux și Paris –Lille a dus la
intensificarea activității turistice în unele zone periferice ale Franței. De asemenea, trebuie
amintit și trenul „Eurostar” ce trece pe sub Canalul Mânecii care contribuie în mod substanțial
la creșterea și fluidizarea fluxurilor turistice între Paris și Londra. În prezent se află în discuție
un program de realizare a unei rețele integrate pentru terenuri de mare viteză ce urmează a fi
realizată între Franța, Belgia, Olanda și Germania.
Agențiile de voiaj, observând tendința de diversificare a cerințelor consumului turistic,
legată de conjunctura favorabilă a economiei mondiale, au mărit varietatea aranjamentelor
turistice care folosesc trenul ca mijloc de transport, intern și extern. Comisia Comercială a
Uniunii Internaționale a Căilor Ferate (CIF), încearcă unificarea tarifelor, un prim pas în acest
sens fiind făcut, prin aplicarea la opt rețele feroviare europene a unui sistem unic de tarife
pentru pasageri (TEV).
Transportul turistic urban . În limitele spațiului urban, turiștii beneficiază de existența
rețelei de transport urban (de suprafață sau de subteran) pentru accesul la principalele obiective
turistice. Utilizarea rețelei de transport în comun de către turiști permite turistului să-și
stabilească singur itinerariul în funcție de dorințele sale. În paralel cu rețeaua de transport în
comun, în marile metropole ale lumii, s-a dezvoltat o rețea de transport turistic urban , deci un
tip de transport strict specializat. Pentru un preț ce variază între 5 și 10 USD (diferența de preț
apare de la un oraș la altul), turistul beneficiază de serviciul de transport pe un traseu bine
stabilit, însă are posibilitatea de a-și alege singur locurile de oprire și timpul alocat fiecărui
obiectiv turistic de pe traseu.
În paralel, am putea evidenția faptul că multe dintre elementele infrastructurii de
transport urban (mai ales cel subteran) reprezintă, ele însele, adevărate atracții turistice care și-
au câștigat admirația a mii de vizitatori datorită atributelor sale atractive (vechimea,
dimensiunea, detaliul constructiv etc). Curiozitatea turiștilor devine maximă atunci când
urmează să călătorească cu London Underground (cea mai veche rețea de metrou din lume,
inaugurată în 1863). Metroul londonez are 273 de stații și asigură transportul a cca. 800
milioane călători anual. Interesant este faptul că, până în anul 1890 au fost utilizate garnituri
15

tractate de locomotive cu abur. Senzații deosebite cunosc și cei care călătoresc cu garniturile
metroului parizian, spectaculos prin viaductele sale, Austerlitz și Beroy, trasate peste Sena.
Metroul din New York are cea mai mare lungime din lume (580 km) și numărul cel mai mare
de stații (483). Această rețea de transport face legătura între insulele Manhattan și Long Island
pe sub fluviul Hudson.
Pentru călătoriile în scop turistic, din interiorul spațiului urban (și nu numai) pot fi
folosite, alături de autoturismele personale, cele închiriate pentru o anumită perioadă de timp
turiștilor internaționali și interni, cu sau fără șofer (în sistemul „ Rent a car”), aceste
autoturisme aparținând de regulă, organizatorilor de turism ori a unei întreprinderi specializate
de transport. O problemă care restrânge însă avantajele turismului cu autoturismul ar fii legată
de supraaglomerarea traseelor urbane și suburbane, secondată de respectarea limitelor de viteză
și taxele suplimentare de poluare (care se regăsesc în prețul crescut al carburanților).
3. Transportul turistic naval
Această formă reprezintă o modalitate de transport cu vechi tradiții, însă, în prezent este
mai puțin utilizată (cca. 7 % la nivelul sosirilor turistice internaționale, în anul 2007) datorită
caracteristicilor sale: viteză redusă de transport, durata mare de timp a călătorie, prețul ridicat,
necesitatea continuării călătoriei, de cele mai multe ori, cu alte mijloace de transport etc. Ca
mijloace de deplasare pot fi utilizate: ferry-boat-urile, marile transatlantice, cu sute de camere,
vasele de croazieră care oferă pachete turistice de lux, yachturile de tip charter, care pot primi
la bord 15-20 de persoane, celebrele „spărgătoare de gheață” rusești care oferă clienților
călătorii excentrice la Polul Nord, fregatele din Insulele Caraibe etc.
Transportul cu nave de tip ferry-boat s-a extins în mările din nordul Europei, Mediterană
și în sud-estul asiatic. Marea Mânecii este una din zonele reprezentative în care activează un
mare număr de companii ce asigură transportul de mare viteză cu hidroglisoare. Anual pe
liniile de ferry-boat din această parte, sunt transportați 25 milioane de turiști din care 80% sunt
britanici.
Transporturile navale se realizează astăzi mai mult sub forma croazierelor, considerate de
specialiști atât modalități de deplasare cât și forme de agrement, ca urmare a dotării acestora cu
piscine, baruri, restaurante etc. Turismul de croazieră a cunoscut o evoluție lentă dar continuă
înregistrând în ultimii ani 6-7 milioane participanți. Cele mai importante zone sunt bazinul
Mării Caraibelor cu 36% din volumul mondial și bazinul Mării Mediterane cu 34%.
Croazierele maritime oferă un exemplu de integrare completă a diverselor funcții turistice de
16

către o singură companie care asigură toată gama de servicii. Ele reprezintă o alternativă de
petrecere a timpului liber pentru cei care își doresc vacanțe pe vase de lux, ocazie de a străbate
oceanele și mările lumii, de a descoperi marile porturi și orașele care le găzduiesc. Marele
avantaj al unei croaziere este dat de posibilitatea de a îmbina viața de pe vas cu timpul petrecut
în porturile unde hotelul plutitor acostează. Pentru a oferii servicii de lux, navele de croazieră
s-au perfecționat continuu devenind adevărate stațiuni plutitoare. Cele mai mari pot transporta
2000 de pasageri iar împreună cu echipajul la bordul unei nave se află 3000 de persoane.
În ceea ce privește transportul fluvial, intensități remarcabile se constată pe tronsoanele
intraurbane ale fluviilor ce străbat orașele mari, sau pe lacurile cu suprafețe notabile (Tamisa,
Sena, Rin, Dunăre, Volga, Mississippi, Nil, Marile Lacuri americane, Lehman, Bodense,
Geneva etc). În Europa turismul fluvial de croazieră se practică mai ales pe Rhin, Rhône,
Dunăre și Volga. Tot în categoria transportului pe apă nu ar trebui să omitem navigația pe
canalele urbane (de exemplu, Veneția, unde acest tip de agrement este unul dintre cel mai
căutat de către turiști).
17

TEMA 3. ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ
1. Structuri de cazare
Bazele de cazare reprezintă vectorii fundamentali ai desfășurării actului turistic, dată fiind
însușirea de bază a acestora, respectiv eficiența în plan economic. Prin intermediul lor, se
adaugă componentei sociale (nevoii de destindere recreere etc.) o componentă economică
(încasările rezultate în urma prestării unei categorii specifice de servicii) ceea ce duce la
conturarea fenomenului turistic în ansamblul său.
Termenul de industrie turistică devine astfel pe deplin justificabil, dat fiind faptul că
turismul, ca orice altă activitate economică, se supune legilor pieței, componenta economică
(încasările din turism) având un rol primordial în acest sens. Evaluarea rezultatelor eficienței
activității de cazare se face prin analiza următorilor indicatori: cheltuiala medie pe loc de
cazare (calculată ca raport între totalul cheltuielilor și numărul total al locurilor de cazare);
încasarea medie pe loc de cazare (raportul dintre încasări și numărul total al locurilor de
cazare); productivitatea muncii activității de cazare (raportul dintre volumul încasărilor și
numărul lucrătorilor din structurile de cazare); rata profitului în unitățile de cazare (raportul
dintre profit și încasările totale din activitatea de cazare) etc.
Managerii unităților de cazare turistică au în vedere permanent creșterea eficienței
activității de cazare, în acest sens fiind vizate mai multe acțiuni: dezvoltarea și diversificarea
serviciilor oferite de unitățile de cazare; îmbunătățirea raportului calitate-preț din unitățile de
cazare; sporirea numărului de servicii fără plată/cu plată; creșterea gradului de ocupare;
sporirea încasărilor din activitatea de cazare; pregătirea superioară a personalului din structurile
de cazare etc. Practic, în orice zonă turismul se poate dezvolta mulțumitor numai atunci când
există suficiente posibilități pentru cazarea și odihna vizitatorilor. Din cele prezentate mai sus,
este de la sine înțeles că, structurile de cazare reprezintă elementul cel mai caracteristic al bazei
18

tehnico materiale turistice, în condițiile în care celelalte elemente (alimentația publică și
agrementul turistic) participă cu ponderi relativ oscilante în încasările provenite din activitatea
turistică, îndeplinind funcții mult mai eterogene.
În literatura de specialitate întâlnim criterii diverse care delimitează mai multe tipuri de
baze de cazare. Cel mai frecvent se ține seama de următorii parametrii – structură, confort,
mărime, funcționalitate, tipul de turism deservit, perioadă de utilitare:
-în funcție de structura rețelei de cazare se detașează: baze de cazare principale (ce
cuprind: hotelurile, motelurile, vilele, cabanele, hanurile) și baze de cazare secundare (ce
cuprind: pensiunile, fermele agroturistice, spațiile de cazare private, adăposturile și
refugiile montane, campingurile etc.);
-în funcție de capacitatea de primire (mărime) se disting: structuri de cazare mari, de
tipul complexelor turistice (cu o capacitate ce depășește 1 000 locuri); mijlocii (200 – 400
locuri); mici (20 – 40 locuri);
– în funcție de perioada de utilizare a bazelor de cazare, acestea pot avea o activitate
permanentă (în cazul în care funcționează fără întrerupere tot timpul anului) sau sezonieră
(în cazul în care unul dintre anotimpuri impune întreruperea temporară a activității);
-în funcție de durata sejurului putem diferenția: unități de tranzit (întâlnite de obicei în
centrele urbane, în vecinătatea gărilor, aerogărilor, porturilor etc.); unități de sejur (de
exemplu, unitățile de cazare din stațiunile balneoclimaterice); unități mixte (care deservesc
atât turismul de sejur, cât și pe cel de tranzit).
În încercarea de a realiza o analiză de ansamblu la nivelul structurilor de cazare
turistică, clasificarea acestora va cuprinde trei tipuri majore, fiecare dintre ele cu caracteristici
specifice, respectiv: structuri hoteliere; structuri extrahoteliere ; structuri nepermanente . Toate
aceste tipuri de structuri cuprind o multitudine de forme care pot fi clasificate în funcție de mai
multe variabile economice: categorii de confort, clientelă specifică, prețuri, rentabilitate
economică, amortizare a investiției etc.
A. Structurile hoteliere . Prima gazdă a unităților de cazare hotelieră a fost orașul. Astfel,
în Londra anului 1774, apare primul imobil destinat a îndeplini minimul de cerințe de
ospitalitate, în Covent Garden, urmat peste două decenii de City Hotel din New York. Ulterior,
la începutul secolului al XIX-lea, se construiește la Boston hotelul Tremont, prima unitate
hotelieră care avea în dotare instalații de apă și canalizare.
După „explozia” fenomenului turistic, în a doua jumătate a secolului XX, dotările și
serviciile oferite clienților în camerele de hotel cunosc standarde din ce în ce mai înalte. Pe
19

lângă funcția de cazare, a cărei importanță se reflectă în dotările și serviciile proprii, hotelurile
moderne se adaptează tipurilor de turism practicate în sfera lor de influență. De exemplu, în
cazul turismului cultural, aceste baze vor fi dotate cu săli de conferință și proiecții, cu spații
expoziționale sau pentru reuniuni științifice. Aproape toate hotelurile oferă servicii destinate
agrementului prin dezvoltarea unei infrastructuri specifice (piscine, terenuri de tenis, popicării,
discoteci, baruri). Mai ales în cazul marilor hoteluri, nu lipsesc dotările auxiliare actului turistic
ce cuprind spații de deservire a turiștilor în domeniul poștei și comunicațiilor, schimbului
valutar, comerțului cu produse tradiționale etc.
Stabilirea categoriei de confort pentru unitățile hoteliere presupune îndeplinirea unor
criterii de calitate, între care: dotarea interioară, accesoriile și serviciile puse la dispoziția
turiștilor. Pe plan mondial au avut loc numeroase tentative de uniformizare a claselor de
confort pentru unitățile hoteliere. Astfel, UIOOT a propus în anul 1962 un sistem global de
clasificare uniformă a hotelurilor. În paralel, asociațiile profesionale (hotelieri, agenții de
turism etc.) și mari companii de servicii comerciale (AAA – American Automobile
Association, AA Britain, Guide Michelin etc.) au lansat câteva încercări de standardizare a
claselor se confort, rezultând o mare diversitate de sisteme de clasificare. În general, pe plan
mondial sunt recunoscute 5 trepte de confort, cea mai utilizată fiind cea cu atribuire de stele.
Hotelurile constituie forma tradițională a cazării turistice oferind în general cel mai înalt
grad de confort și servicii de calitate numeroase. La începutul noului mileniu, capacitatea de
cazare hotelieră a înregistrat 29,3 milioane locuri. Din acestea Europa dispunea de 11,7
milioane respectiv 39,9 % din capacitatea mondială, cu o concentrare deosebită în țările
Uniunii Europene (77,3 %). O evoluție semnificativă a avut loc în Europa Centrală și de Est
unde numărul de locuri s-a dublat crescând de la 876 000 în 1985 de 1,7 milioane către
sfârșitul anilor `90. Această situație este în directă corelație cu intensificarea mișcării turistice
și punerea în practică a programelor de dezvoltare a turismului. Pe locul al doilea se situează
zona Americilor cu 9,3 milioane locuri (31,7 %), S.U.A. deținând cca. trei sferturi din această
capacitate. Asia de Est și zona Pacificului reprezintă a treia zonă de concentrare cu 6,7
milioane locuri și o pondere de 22,8 %. Acest spațiu asiatic a cunoscut în ultimele două decenii
cea mai dinamică evoluție a activității turistice. Din 1980 și până în prezent, numărul de locuri
a crescut de peste 9 ori (de la 763 000 în 1980 – la 1,6 milioane în 1985, respectiv 6,7 milioane
la sfârșitul anilor `90). O caracteristică a hotelurilor asiatice este marea capacitate de cazare,
dispunând de regulă de peste 300 de locuri spre deosebire de cele din Europa și America a
căror mărime medie este de 100 de locuri.
20

Activitatea de hotelărie este dirijată de mari grupuri sau companii care administrează de
regulă mai multe lanțuri hoteliere. Primele 10 grupări hoteliere dețin 60 % din piața
internațională (respectiv din numărul de camere). În general lanțurile hoteliere din cadrul unui
grup sunt diferențiate în funcție de localizare și tipul de clientelă pe care urmează să o atragă.
De exemplu, grupul Acoor dispune în prezent de 15 lanțuri hoteliere de la cele de cinci stele
(Sofitel sau Novotel) la trei stele (Ibis) sau cele de tranzit situate în apropierea aeroporturilor
sau de-a lungul marilor artere rutiere (Etap Hotel, Formule 1, Motel 6 etc.).
La începutul mileniului III, marile corporații hoteliere își fac simțită prezența în toate
colțurile lumii Dintre marile grupuri hoteliere, două dețineau, la nivelul anului 2002, peste 4
000 de unități (Cendant și Choise Hotels International ambele din SUA), între 2 000 și 3 000
de unități, 3 grupuri hoteliere (Accor din Franța, Bass Hotels & Resorts din U.K. și Marriot
International din SUA), iar grupul Hilton Hotels Corporation din SUA, foarte aproape de a
atinge limita a 2 000 de unități hoteliere răspândite în toată lumea.
Ca număr de camere, în fruntea ierarhiei se situează tot grupul hotelier american Cendant
(SUA) cu 539 919 camere, urmat însă de grupul Bass Hotels & Resorts din Marea Britanie cu
497 889 camere. Toate celelalte grupuri hoteliere analizate au un număr de camere cuprins
între 200 000 și 400 000, foarte aproape însă de a atinge și chiar de a depăși limita celor 400
de mii de camere (datorită politicii de expansiune, încă activă în cazul majorității grupurilor
hoteliere), fiind grupul Accor din Franța, care la nivelul anului 2002 însuma un număr total de
389 437 camere, și grupul Marriot International din SUA, cu 383 200 camere, la nivelul
aceluiași an de referință.
B. Structurile de cazare extrahoteliere . Cazarea extrahoteliere se poate realiza în mai
multe moduri, implicând atât proprietățile private, cât și pe cele destinate închirierii, Astfel, se
pot distinge două categorii:
B1. formele de cazare în proprietate privată , în cadrul cărora de diferențiază:
•casele de vacanță sau „second home” care au cunoscut o dezvoltare deosebită după
1975. Dezvoltarea acestora impulsionează activitatea economică, contribuie la creșterea
locurilor de muncă și asigură o clientelă turistică stabilă. Franța, de exemplu, dispune de
3 milioane de case de vacanță concentrate cu precădere în zonele Provence – Côte
d'Azur, Bretagne și Normandia. De asemenea, în Suedia casele de vacanță reprezintă 22
% din totalul proprietăților imobiliare. O tendință în continuă creștere este de a deține o
casă de vacanță în altă țară decât cea de reședință. Astfel, s-a mărit numărul proprietarilor
21

germani care dețin case de vacanță în Austria sau în Spania, în special pe Costa Blanca.
În același timp există un număr important de proprietari englezi în diferite zone ale
litoralului spaniol.
•apartamente în imobile deținute în coproprietate și cu servicii colective
(condominiums). Acest tip dispune de servicii de întreținere și turistice asigurate de o
companie de management care administrează dotările utilizate în comun (serviciile
cuprind curățenia apartamentelor și întreținerea dotărilor comune, inclusiv cele de
agrement – piscină, terenuri de sport etc.). În general sunt rentabile dar presupun o
investiție inițială mare. Este un sistem foarte dezvoltat în S.U.A., unde de altfel a și
apărut pentru prima dată în Florida, precum și în Spania și mai recent în Franța.
•apartamente deținute în multiproprietate , cu proprietatea divizată în timp pe perioada
de 1-2 săptămâni. Fiecare perioadă este vândută separat, iar costul este împărțit între mai
mulți proprietari. Acest sistem prezintă următoarele avantaje: creșterea gradului de
utilizare a proprietății; posibilitatea construirii a noi clădiri în zonele cu costuri foarte
ridicate ale terenurilor; apariția unor noi locuri de muncă etc. În 1992 existau 2,4
milioane de proprietari și 3 050 de stațiuni bazate pe acest sistem. S.U.A. dețin primul loc
cu aproape jumătate din numărul de proprietari și stațiuni. Această formă de cazare este
foarte bine dezvoltată și în Marea Britanie.
B2. structurile de cazare destinate închirierii , cuprind următoarele situații:
•cazarea într-o locuință privată , formă cu tradiție în Marea Britanie în sistemul „bed and
breakfast”. Prezintă avantajul adaptării la oferta turistică iar prețurile sunt accesibile și
negociabile. Au un rol complementar în sezonul de vârf și generează venituri
suplimentare pentru populația locală. Această formă este bine reprezentată în Austria,
Irlanda, Portugalia, Italia (tradiționalele pensiuni) și Grecia. Este un model în curs de
extindere în zona Caraibilor, Filipine etc. Prezintă dezavantaje legate de calitatea
serviciilor care nu pot fi garantate și controlate.
•apartamente închiriate de firme sau companii fără asigurarea unor servicii (self – catering
apartements). Este una dintre cele mai ieftine forme de cazare adaptată turismului de
masă. Cele mai numeroase sunt pe litoralul mediteraneean francez și spaniol.
•capacitățile de cazare din mediul rural reprezintă o formă cu evoluție recentă. În general
acestea au apărut ca o componentă a programelor de dezvoltare rurală. Sub acest aspect,
22

Franța a făcut cele mai mari progrese fiind deja omologate peste 40.000 de case
turistice (gîtes ruraux).
•există de asemenea o varietate de unități sociale de cazare , ieftine, destinate pentru
anumite categorii cu venituri reduse (tineret, familii cu mulți copii). Astfel sunt centre
pentru tineret, tabere, hanuri, case familiale ieftine etc. Aceste forme sunt bine
reprezentate în Germania și Franța.
C. Structurile de cazare nepermanente . Acestea au ca forme principale campingul și
caravaningul (dispun de dotări speciale pentru instalarea rulotelor). Campingurile sunt prezente
în special în zonele de litoral, cele mai mari fiind specifice țărilor din Europa mediteraneană
unde numărul de locuri depășește câteva milioane. Structurile nepermanente s-au dezvoltat și
în alte zone geografice de-a lungul unor trasee ce înregistrează valori ridicate ale fluxurilor
turistice de tranzit. Caracterul de circumstanță explică varietatea modului lor de organizare și
funcționare.
Pe ansamblu, structurile extrahoteliere (permanente și nepermanente) dețin un număr de
locuri ce depășește capacitatea de cazare hotelieră. Ele contribuie într-o măsură însemnată la
îmbunătățirea și diversificarea ofertei turistice și constituie o componentă importantă în
susținerea turismului de masă.
2. Unitățile și serviciile de alimentație publică
În cadrul activităților specifice industriei de servicii se integrează și societățile comerciale
care prestează servicii de restaurant și bar, caracterizate printr-o mare diversitate de profile și
grade de specializare. Toate aceste unități funcționează și se pot dezvolta numai în măsura în
care reușesc să obțină rezultate economice profitabile din prestațiile oferite consumatorilor. De
altfel, eficiența activității de alimentație publică este măsurată prin intermediul unor indicatori
specifici, între care amintim: productivitatea muncii din activitatea de alimentație publică
(raportul dintre volumul încasărilor și numărul lucrătorilor din unitățile de alimentație publică);
rata profitului în unitățile de alimentație (raportul dintre profit și încasări totale din activitatea
de alimentație); afluxul de consumatori la masă (raportul dintre numărul de consumatori și
numărul de locuri la mese); încasarea medie pe consumator (raportul dintre volumul
desfacerilor de mărfuri din unitățile de alimentație publică și numărul de consumatori) etc.
În multe dintre pachetele turistice care circulă pe piață, gastronomia ocupă un rol
important, implicând un număr de servicii de calitate, corespunzător așteptărilor clienților. În
23

aceste condiții, se urmărește constant creșterea eficienței și randamentului economic în
unitățile de alimentație publică, acest deziderat realizându-se prin: folosirea intensivă a
spațiilor din unitățile de alimentație; diversificarea structurală a produselor și serviciilor oferite;
diversificarea gamei serviciilor suplimentare oferite, îndeosebi a celor menite să dezvolte latura
recreativ-distractivă a activității; revederea periodică a încadrării unităților de alimentație în
categoria de confort pentru care a obținut funcționarea etc.
Deși turiștii cazați în orașe nu depind direct de rețeaua de alimentație publică integrată
bazei de cazare (așa cum se întâmplă de obicei în stațiunile turistice balneare), există tendința
ca marile grupuri hoteliere să dezvolte o rețea complementară de servicii auxiliare, o atenție
deosebită acordându-se alimentației colective. Totodată, este cât se poate de firesc ca marile
destinații turistice să dispună de unități gastronomice distincte, cu vechi tradiții care
funcționează integral în mari lanțuri ale alimentației colective și al altor activități comerciale.
În general, activitățile de profil în alimentație se desfășoară în următoarea structură: spații
destinate servirii consumatorilor (saloanele propriu-zise ale restaurantelor); spațiul destinat
producției (bucătăria, laboratoarele de patiserie – cofetărie, carmangeria, secțiile de preparate și
semipreparate etc.); spațiul de depozitare și păstrare (magazii, camere frigorifice etc.).
Funcționalitatea unităților de alimentație este determinată de prestarea diferitelor activități de
producție, prin transformarea materiilor prime în produse finite, prin aplicarea unor procedee
tehnologice specifice și desfacerea acestora în saloanele de servire.
Cele mai importante unități care oferă servicii de alimentație sunt restaurantele. Acestea
pot presta servicii de alimentație atât pentru consumatorii individuali (consumatorii locali,
pasageri în tranzit, călători pe cont propriu etc. – care își pot comanda produsele preferate
consultând listele de preparate pregătite pentru ziua respectivă – sistemul „a la carte”) cât și
pentru grupurile organizate de turiști, caz în care, serviciile de alimentație sunt prestate pe baza
unor meniuri dinainte convenite cu organizatorul acțiunii turistice. Astfel, serviciile de
alimentație devin componente ale pachetului de servicii incluse în produsele turistice
comercializate pe piață.
Spațiul de servire reprezintă partea cea mai importantă în cadrul unei unități de profil.
Acesta poate fi compus din una sau mai multe încăperi, dotate cu utilaje, mobilier și obiecte de
inventar corespunzătoare profilului și categoriilor în care se încadrează unitățile, în funcție de
care se stabilesc și prețurile de vânzare practicate. Se pot astfel diferenția: unități cu grad de
confort și regim de prețuri de lux, de categoriile I, II sau III, precum și unități cu grad de
confort și regim special de frecventare – cantine restaurant.
24

Bucătăria sau specificul unui restaurant face parte din gama de atracții a unei călătorii.
Astfel, destinații ca Paris, Roma, San Francisco Hong Kong ș.a. sunt renumite ca centre
culinare în întreaga lume. În marile orașe ale lumii, în paralel cu unitățile care promovează
particularitățile gastronomice naționale (de exemplu, restaurantele care servesc mâncare
tradițională românească din București), există și unități specializate în servirea preparatelor
culinare specifice altor popoare (de exemplu: restaurantele cu specific chinezesc sau mexican,
pizzeria italiană etc).
Des răspândite, pe de o parte, și foarte apreciate de turiști, pe de altă parte, sunt
restaurantele cu specific, ce pun în valoare tradițiile culinare ale unui anumit spațiu geografic
(local sau național). Efectul original al acestor unități este obținut prin îmbinarea cadrului
natural cu cel arhitectural al sistemului constructiv, al finisajelor inspirate după modelul
original, al elementelor de decor, al mobilierului și obiectelor de inventar cu concepție
deosebită, de gama sortimentală a mâncărurilor pregătite și prezentarea personalului.
De exemplu, Pub-ul (barul) irlandez este unul dintre cele mai cunoscute unități de servire
tradiționale. În asemenea localuri, clienții sunt serviți cu faimoasa bere Guinness sau unul
dintre variatele sortimente de whisky, iar buna dispoziție este întreținută, în fiecare seară, de
muzica tradițională. În capitala țării, Dublin, turistul avizat poate căuta relaxarea într-unul din
pub-urile istorice: Brazen Head (cel mai vechi din oraș), James Toner sau Mulligan’s.
Mult căutate de turiști sunt și restaurantele cu specific italian. Meniul tradițional italian
începe cu „antipasto”, compus din sandwish-uri cu usturoi și diferite garnituri sau legume
prăjite, apoi urmează felul principal din paste și pilaf, felul doi din carne sau pește. Festinul se
încheie cu o salată asortată. Dintre restaurantele tradiționale italiene amintim: Tavola calda ce
oferă mâncăruri ieftine pe bază de carne, paste și legume, în regim de autoservire, și
Rosticceria care oferă mâncare la pachet.
Restaurantele tipic austriece sunt: Buschenschank unde, întru-un cadru tradițional (căsuțe
de țară, mase și bănci de lemn) servirea se face la bufet, iar atmosfera este întreținută de un
ansamblu muzical tradițional compus din două viori, un acordeon, un clarinet și o chitară;
Gasthof sau taverna austriacă; Beisl sau braseria unde se servește un singur fel de mâncare etc.
Asemănător, în Bulgaria, localurile care oferă mâncare tradițională ( Mehanas) au un aspect
rustic, cu mese de lemn și chelneri ce poartă costume populare. În Cehia, cartierele pragheze te
îmbie cu ale sale Hostinec (cârciuma populară) cu cea mai ieftină bere sau Hospada (braseriile
tradiționale). Specifice Greciei sunt tavernele ( Pristaria) specializate în mâncăruri la grătar,
iar în Turcia, aproape la tot pasul se întâlnesc micile localuri Kebapći, specializate în friptură
25

de miel: șiș kebap (frigărui de miel) sau döner kebap (carne preparată pe o frigare rotativă
tăiată în felii după ce s-a rumenit).
3. Structuri și servicii de agrement
Agrementul este definit ca „ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor și
formelor oferite de unități, stațiuni sau zone turistice, capabile să asigure individului sau
grupului social o stare de bună dispoziție, de plăcere, să dea senzația unei satisfacții, unei
împliniri, să lase o impresie și o amintire favorabilă”. Intensificarea preocupărilor pentru
realizarea dezideratului de odihnă activă – caracteristica esențială a vacanțelor în societatea
contemporană – stimulează eforturile de dezvoltare a acelor activități care să contribuie la
satisfacerea nevoilor fizice și psihice ale turistului. Această accepțiune evidențiază faptul că
agrementul se constituie ca un element fundamental pentru satisfacerea nevoilor turiștilor, ceea
ce îi conferă poziția de componentă de bază a prestației turistice.
În funcție de destinațiile de călătorie, se conturează mai multe forme de agrement, fiecare
cu specificul său (de litoral, montan de vară sau iarnă, balnear, urban etc.). Multitudinea de
forme particulare pe care le îmbracă agrementul poate fi sintetizată și clasificată prin
intermediul mai multor criterii de analiză: după spațiul de desfășurare; după sezonul turistic;
după structura participanților (număr, vârstă, preț plătit, scop) etc. Mijloacele și echipamentele
de agrement diferă de asemenea de la o zonă la altă, acestea fiind create pentru satisfacerea
turiștilor prezenți în zona respectivă.
A. În ceea ce privește criteriile și normele de amenajare turistică a litoralului, în funcție
de caracteristicile naturale ale plajei și bazinului marin, se stabilesc soluțiile și concepția de
organizare, respectiv tipologia implantărilor și localizarea amplasamentelor. În general,
mărimea unei stațiuni litorale este dictată de capacitatea de suport a plajelor, avându-se în
vedere următorii parametrii:
osuprafața exploatabilă a plajelor – este determinată de condițiile concrete ale configurației
și a cadrului natural de ansamblu (de exemplu, pe litoralul românesc al Mării Negre se
disting următoarele situații: țărm cu plajă nelimitată în interior de elemente naturale;
țărm cu plajă delimitată de faleze, lacuri, zone mlăștinoase etc; țărm fără plaje, dar la
care fundul mării este ușor accesibil și în care pot fi realizate plaje artificiale);
ocapacitatea optimă de primire a plajei – numărul de vizitatori sosiți pe plajă este un
indicator determinant atât pentru stabilirea capacității plajei și implicit a stațiunii, cât și
26

pentru fixarea nivelului de confort în zona de plajă sau a categoriei de utilizare. Prin
aceasta se exprimă atât nivelul de ocupare al plajei în raport cu lățimea acesteia cât și
ocuparea spațiului acvatic marin, ocupare foarte variabilă în funcție de configurația și
adâncimea fundului mării;
osimultaneitatea prezenței vizitatorilor pe plajă – sau indicele de simultaneitate (Is), este
egal cu 1/3 din numărul de vizitatori potențiali în funcție de condițiile specifice locale,
de profilul stațiunii și de nivelul de dotare a acesteia cu amenajări pentru cură și
tratamente, activități cultural-recreative, etc. Pentru țara noastră, acest indicator se
stabilește având în vedere că durata medie a unei ședințe de plajă în luna iulie (în
condițiile climatului marin românesc) este de aproximativ 3 – 4 ore și că intervalul
optim de plajă în aceeași lună, se extinde pe o perioadă de 7 – 8 ore (între 9,00 – 17,00);
ocapacitatea zilnică a plajei – exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja,
număr pe baza căruia se stabilește mărimea stațiunii și în special capacitatea dotărilor și
amenajărilor acesteia.
B. În procesul mai larg de amenajare a spațiului montan, amenajarea domeniului schiabil
reprezintă punctul de plecare în realizarea unei stațiuni turistice pentru sporturi de iarnă. În
acest sens, se are în vedere o serie de parametrii între care: numărul și lungimea pârtiilor de
schi, în total și pe categorii (schi alpin, schi fond), transportul turiștilor către pârtiile de schi
prin intermediul instalațiilor de transport pe cablu (teleferice, telecabine, telescaune, teleschi),
precum și alte echipamente auxiliare (tancuri pentru fabricarea zăpezii artificiale, tancuri de
bătut zăpada etc.). Creșterea ca importanță a spațiului montan în ansamblul general al cererii de
vacanțe turistice, a generat o serie de preocupări ale specialiștilor în scopul exploatării pentru
turism a acestei destinații.
În amenajarea stațiunilor montane o atenție deosebită s-a acordat structurilor de cazare
(care îmbracă forme diverse – hoteluri, pensiuni, case de vacanță), structurilor de alimentație
publică (restaurante cu specific, specializate în gastronomie locală, și unități situate în
apropierea pârtiilor – „aux pieds”), precum și dotărilor specifice practicării schiului –
amenajarea pârtiilor de schi, instalații de transport pe cablu ș.a.. Foarte răspândit, și utilizat de
circa 3/4 dintre turiștii sosiți în stațiunile alpine, este „skipass”-ul (pașaportul de schi), care
oferă posibilitatea practicării schiului pe o perioadă delimitată (o zi, o săptămână etc.) contra
unei sume fixe. Tariful include: cazare, transport, utilizarea instalațiilor de urcat, lecții de schi
etc, beneficiind și de unele facilități, care diferă de la stațiune la stațiune.
27

În privința agrementului, se apreciază că gama oferită trebuie să fie atât de bogată și de
diversificată încât să satisfacă și exigențele celor ce nu vin să practice schiul (circa 18% din
totalul turiștilor). Astfel, între dotările de agrement ce nu lipsesc din stațiunile alpine amintim:
piscină acoperită și în aer liber (cu apă caldă), diverse tipuri de unități – bar (bar elvețian, bar
american, etc.), variate terenuri și săli de sport, saună, bowling, patinoare naturale și artificiale,
discoteci pentru tineret și pentru vârstnici, centre de echitație, cursuri de inițiere în diverse
meserii sau arte etc.
Fiecare stațiune oferă un bogat și atractiv program de manifestări cultural-artistice
(spectacole, concursuri, festivaluri etc. de teatru, diverse genuri muzicale, cinema, operă,
operetă ș.a.) și sportive (campionate naționale, europene sau etape din Cupa Mondială la schi,
de bob și săniuțe, de hochei ș.a.). Majoritatea stațiunilor au posturi de radio proprii care
transmit buletinul zăpezii, starea vremii, știri diverse și multă muzică. Rețeaua comercială este
bogată și diversificată, de la magazine alimentare, de artizanat, de artă, de antichități, bijuterii
etc. la cele de echipament sportiv. O atenție deosebită se acordă și turismului montan de vară,
prin: amenajarea de pârtii artificiale, practicarea schiului pe iarbă, marcarea unor poteci și
trasee pentru drumeție montană, amenajarea unor peșteri și grote pentru vizitare, numeroase
posibilități de practicare a celor mai variate sporturi nautice, a alpinismului, a vânătorii și
pescuitului sportiv etc.
De altfel, preocuparea de bază a organizatorilor de turism din țările consacrate în turismul
pentru sporturi de iarnă este de a asigura o activitate non-stop, în toate anotimpurile. Aceasta se
poate realiza prin: prelungirea sezonului de schi pe pantele unde zăpada se menține 6-8 luni pe
an; folosirea tunurilor de fabricare a zăpezii artificiale; dotarea stațiunilor cu pârtii din material
plastic; extinderea schiului pe iarbă; inițierea unor acțiuni – cursuri de alpinism, speoturism etc.
– care să atragă turiștii în orice lună a anului; practicarea pescuitului la păstrăv și a vânătorii
sportive; asigurarea unei oferte de vară sau chiar de extrasezon foarte variate, înlesnită de
prezența, în apropierea stațiunilor, a satelor de munte, a lacurilor sau parcurilor naționale, fapt
ce a permis extinderea vacanțelor la fermă sau a agroturismului.

C. Spațiile destinate agrementului, din marile orașe sau (în unele cazuri) din zona lor
periurbană, sunt edificate, atât pentru turiști cât și pentru rezidenți, în vederea satisfacerii
nevoii acestora de destindere și reconfortare fizică, divertisment, amuzament etc. Spațiul
destinat agrementului poate fi: închis (în spații special amenajate ca: săli de teatru, cinema,
concerte, cluburi, discoteci etc, ce îndeplinesc ca funcție satisfacția psihică a indivizilor prin
activități cultural – distractive sau instructiv – educative) și în aer liber (conceput în spații
28

special amenajate ca: grădini publice, parcuri de distracții, stadioane, complexe sportive, spații
periurbane amenajate etc, pentru a satisface nevoia indivizilor de destindere și reconfortare
fizică).
Un rol important în desăvârșirea agrementului în cadrul marilor orașe îl au spațiile verzi
(parcuri, grădini publice etc). Noțiunea de spațiu verde se definește ca fiind o categorie
funcțională din cadrul localității sau din zona sa de influență (înconjurătoare), al cărui spațiu
este determinat în primul rând de vegetație și, în al doilea rând, de dotări și echipări
corespunzătoare odihnei, recreerii și agrementului în aer liber.
New York-ul, de exemplu, deține mari parcuri urbane: Central Park (339 ha) din
Manhattan, Cunningham Park din cartierul Queens, Pelham Bay Park din cartierul Bronx,
Great Kills Park din Staten Island etc. New Delhi (construit începând cu 1911, în sud-vestul
vechiului oraș, după planurile arhitectului Le Corbusier) este un adevărat oraș – grădină, cu
numeroase spații verzi, vile și palate „înecate” în grădini și parcuri. Teheranul se distinge prin
grădinile sale cu arbori ornamentali.
În Europa parcurile și grădinile publice sunt elemente nelipsite din arhitectura spațiului
urban. De exemplu, Parc de Cinquantenaire din Bruxelles (creat în 1880 cu ocazia sărbătoririi
a 50 de ani de independență a Belgiei) a fost amenajat în jurul unui mare palat, ale cărui aripi
sunt unite de o arcadă monumentală, Parcul Schlossberg din Graz (Austria) a fost amenajat pe
colina omonimă care domină orașul cu peste 120 m, accesul către acesta făcându-se prin
intermediul funicularului, Phoenix Park din Dublin este cel mai mare parc urban din Irlanda,
etc.
În Austria, Viena se mândrește cu marea sa grădină publică ( Stadtpark), iar orașul
Salzburg cu Grădinile Mirabell , amenajate în 1690. Asemănător, în cartierul Norrmalm al
orașului Stockholm a fost amenajat un frumos parc urban ( Kungsträdgarden) pe locul vechii
grădini regale de zarzavaturi. Impresionante sunt și grădinile botanice, din această categorie
amintind: Grădinile Exotice din Monaco, cu peste 7000 de specii de plante din toată lumea,
Grădina Botanică din Tromso (Norvegia), cunoscută ca cea mai nordică de pe Glob, Grădina
Botanică din Balcic (Bulgaria), etc.
O altă categorie de amenajări destinate agrementului turistic sunt parcurile de distracție,
ce au început să prindă contur în tot mai multe dintre marile orașe ale lumii. Cel mai cunoscut,
și de altfel și cel mai mare complex de distracții a fost creat în Florida – Lumea lui Walt Disney
– locul unde copiii de toate vârstele își pot întâlni personajele preferate create de Walt Disney.
Acest complex primește anual peste 15 milioane de vizitatori, grație profesionalismului de
care organizatorii săi au dat dovadă. Un alt exemplu, Tivoli din Copenhaga, este cel mai vechi
29

și, de asemenea, unul dintre cele mai importante parcuri de distracție de pe Glob, ce însumează
anual peste 4 milioane de vizitatori.
4. Forța de muncă din turism
La nivel internațional, industria turistică mobilizează un număr important de lucrători în
activitatea turistică, mai ales în perioadele de sezon turistic. Specialiștii O.M.T. apreciază că,
personalul angajat în industria turismului reprezintă cca. 11 % din totalul forței de muncă
ocupate la nivelul economiei mondiale. De altfel, industria turismului se situează pe primul loc
în lume în ceea ce privește contribuția la ocuparea forței de muncă. La sfârșitul anilor `90,
industria turistică ocupa 262 milioane de locuri de muncă, estimându-se că, la nivelul anului
2010, numărul acestora să crească la 383 milioane. Personalul care activează în industria
turistică reprezintă una dintre cele mai importante componente ale ofertei turistice, de
profesionalismul lucrătorilor depinzând gradul de satisfacere al turiștilor.
Rolul turismului ca mobilizator al forței de muncă este foarte bine cunoscut. Turismul
poate genera locuri de muncă în zone cu un nivel ridicat al ratei șomajului, asigură un număr
mare de locuri de muncă pentru începători, în special tineri aflați la începutul carierei
profesionale. Totodată, turismul asigură locuri de muncă sezoniere sau în regim part-time
pentru persoanele a căror utilizare în industria serviciilor necesită flexibilitate, având în vedere
responsabilitățile lor familiale (în unele cazuri) sau continuarea studiilor (în alte cazuri). Ca
urmare a importanței turismului în soluționarea globală a problemei forței de muncă, se impune
tot mai acut, pe de o parte, promovarea unor politici menite să asigure integrarea acestui
domeniu de activitate în strategiile de combatere a șomajului și, pe de altă parte, alocarea de
fonduri în vederea creșterii nivelului de educare și formare a aptitudinilor profesionale și a
calității personalului.
În prestarea serviciilor turistice sunt implicate așadar numeroase persoane, calificările și
ocupațiile fiind extrem de diverse (în acest sens, putem exemplifica: persoanele angrenate în
prestarea serviciilor specifice din cadrul hotelurilor sau a altor unități de cazare, restaurante,
transporturi, tour-operatori, ghizi de specialitate, animatori etc). În industria hotelieră, de
exemplu, important este numărul de angajați care revin la o cameră de hotel , acesta fiind un
parametru determinant al gradului de confort al unui hotel. Valoarea raportului dintre numărul
total de lucrători ai unui hotel și numărul de camere, variază în funcție de politica managerială
a hotelului, categoria acestuia, înregistrându-se totuși diferențe mari de la o țară la alta (de
30

exemplu: 0,1 – 0,7 pentru hotelurile din Franța, 0,53 în hotelurile din Spania, > 3 în hotelurile
din Asia etc.).
Pe de altă parte, specialiștii O.M.T. recomandă parcurgerea următorilor pași în elaborarea
și implementarea calității, în ceea ce privește forța de muncă dintr-un hotel: construirea unei
culturi a calității; crearea unei echipe de lucru; dezvoltarea sistemului de conducere a echipei;
crearea de proceduri de servire a clienților; crearea de standarde; pregătirea personalului;
definirea unui plan de calitate; construirea sistemelor de măsurare a rezultatelor; evaluarea
performanțelor; stabilirea de recompense și sisteme de recunoaștere a celor ce au contribuit la
îndeplinirea standardelor de calitate etc.
Personalul din turism, prin specificul și nivelul său de pregătire, necesită o abordare
aparte și o pregătire specială. În funcție de postul pe care îl ocupă, lucrătorul din turism are un
rol important în crearea unei atmosfere agreabile la locul de destinație turistică. El trebuie să
aibă o ținută fizică și vestimentară adecvată, să se adapteze la specificul psihologic al turistului
și să aibă un comportament civilizat. În cazul majorității angajaților, datorită contactului direct
cu turistul apare necesitatea cunoașterii a cel puțin unei limbi de circulație internațională,
precum și disponibilitatea de a oferii informații utile precum: prezentarea resurselor și
atracțiilor turistice ale zonei, orarul diverselor mijloace de transport, programul manifestărilor
cultural-artistice și sportive ce se derulează în zona respectivă etc. Pe de altă parte, în multe
etape ale consumului turistic, are loc o relație directă dintre turist și personalul din turism ceea
ce implică o răspundere morală superioară cu implicații asupra nivelului de satisfacere al
nevoilor consumatorilor.
În turism, sezonalitatea implică o fluctuație accentuată a forței de muncă. Practic, în
timpul sezonului turistic ofertanții și organizatorii de acțiuni turistice apelează de multe ori la
„improvizații”, cum ar fi: angajarea unui număr considerabil de personal sezonier insuficient
calificat sau chiar necalificat; detașarea personalului necesar în anumite stațiuni (vara pe litoral,
iarna în zonele montane) etc. Utilizarea unui personal necalificat nu este de dorit, întrucât acest
fapt generează un nivel scăzut al serviciilor oferite turiștilor, ducând în timp la pierderea
încrederii acestora, respectiv, o scădere cotei de piață a destinației respective.
31

TEMA 4. PIAȚA TURISTICĂ – CARACTERISTICI ȘI
INDICATORI DE EVALUARE
1. Particularitățile pieței turistice
În desfășurarea actului turistic se face simțită interferența dintre oferta turistică,
materializată prin producția turistică și cererea turistică, manifestată prin consumul turistic. În
termeni economici această sferă de interferență a ofertei cu cererea poartă denumirea de piață
turistică. În centrul pieței turistice se situează turistul, privit ca un consumator potențial, căruia
îi sunt destinate produsele turistice și care deține puterea decizională de a selecta din mulțimea
de oferte acele produse care îi plac sau sunt accesibile din punct de vedere financiar ori din
punctul de vedere al timpului liber de care dispune.
Piața turistică, spre deosebire de piața bunurilor materiale, îmbracă unele caracteristici
specifice, între care amintim: produsul turistic este alcătuit dintr-un cumul de elemente
materiale și imateriale (bunuri materiale, servicii, elemente ale cadrului natural și / sau
antropic); producția și consumul turistic se suprapun în spațiu și timp, turistul fiind acela care
se deplasează spre locul producției, astfel că, locul de formare a cererii turistice diferă de locul
consumului turistic; oferta turistică, ca sursă a producției turistice, poate fi mai mare sau cel
puțin egală cu aceasta.
Pornind de la aceste caracteristici de bază, s-a consolidat conceptul de piață turistică,
termen definit de majoritatea specialiștilor ca: spațiul geografic și economic în care are loc
contactul dintre oferta turistică, materializată prin producția turistică, cu cererea turistică,
materializată prin consumul turistic. La nivel de componente: prin produs turistic se înțelege
32

întreg ansamblul bunurilor și serviciilor necesare pentru stimularea activității specifice de
consum turistic; prin ofertă turistică – ansamblul activităților indispensabile pentru producția și
distribuția produselor turistice; prin cerere turistică – ansamblul nevoilor sociale pentru
consumul produsului turistic.
Cele două segmente ale pieței turistice, cererea și oferta, se manifestă însă cu sensuri și
intensități diferite de la un caz la altul. Modul de viață urban, de pildă, accentuează dorința
indivizilor de a-și satisface diferite nevoi (recreere, odihnă, distracție, cunoaștere etc) care stau
la baza formării diferitelor categorii de motivații turistice și a cererii turistice. În întâmpinarea
acestei cereri turistice vine o ofertă turistică însemnată, divizată într-un ansamblu de oferte
parțiale paralele (hotelărie, alimentație, transport, comerț etc) ceea ce conduce către conturarea
unei arii receptoare care să satisfacă cele mai diverse cereri, materializate în tipuri distincte de
turism (turism de recreere și agrement, turism cultural, turism de îngrijire a sănătății, turism de
afaceri și congrese, shopping turism etc).
În termeni cantitativi, piața turistică poate fi analizată prin intermediul următorilor
indicatori: capacitatea pieței turistice (CT), potențialul pieței turistice (PT), volumul pieței unui
anumit produs turistic (VT), locul pe piață al produsului turistic aparținând unui anumit
ofertant (LT). Altfel spus, cunoscând că cererea turistică este în continuă evoluție,
înregistrându-se o redistribuire permanentă a fluxurilor de turiști între diferitele destinații
tradiționale și, în același timp, o reorientare spre destinații noi, piața turistică trebuie analizată
în funcție de o serie de indicatori caracteristici privind: capacitatea teoretică a pieței turistice
(piața teoretică); piața turistică potențială; piața turistică abordabilă pentru un touroperator;
piața turistică efectivă (reală); ponderea produsului turistic oferit și comercializat de o agenție
de turism pe piață.
Toate aceste particularități fac din piața turistică un teritoriu funcțional aparte care necesită
o atentă analiză. Astfel, pentru delimitarea și diminuarea anumitor inconveniente se justifică
creșterea rolului științei în aprofundarea conceptelor specifice pieței turistice și folosirea unor
tehnici de prevenire sau micșorare a riscurilor de piață, din care pe primul loc se situează
neconcordanța cantitativ-calitativă dintre oferta și cererea turistică.
2. Cererea turistică și factorii determinanți ai consumului turistic
Așa cum am arătat, cererea turistică este formată din ansamblul persoanelor care își
manifestă dorința de a se deplasa periodic și temporar în afara reședinței proprii, pentru alte
motive decât prestarea unei activități remunerate la locul de destinație. Forma materială a cererii
33

turistice este dată de consumul turistic. Acesta se realizează în cadrul bazinului ofertei turistice
și cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate de către cererea turistică pentru achiziționarea
unor servicii și bunuri legate de motivația turistică. În timp ce cererea turistică se formează la
locul de reședință al turistului, consumul turistic se realizează la locul de destinație turistică.
Dintre caracteristicile cererii turistice reținem: caracterul dinamic al cererii turistice – în
sensul extensiunii, oarecum în contrast cu caracterul de relativă stabilitate a ofertei turistice;
concentrarea acesteia în țările și regiunile dezvoltate – în general aria de origine a turiștilor
internaționali fiind legată de țările cu un înalt nivel de dezvoltare social economică;
diversitatea, elasticitatea și sezonalitatea accentuată datorită factorilor naturali și sociali;
caracterul complex al cererii turistice datorat solicitărilor simultane a unor elemente de
potențial turistic și a unor variate categorii de servicii turistice.
2.1. Motivația turistică
Motivația turistică este unul dintre cei mai importanți factori care exprimă modul de
percepere selectivă a ofertei turistice în funcție de nevoile socio – culturale și posibilitățile
materiale individuale. Motivația este un element cheie care generează cererea de turism și, în
anumite condiții, determină consumul turistic.
În literatura de specialitate există numeroase încercări de a analiza structura motivațiilor
turistice. Astfel, sintetizând aprecierile lui Plog (1972), Cohen și Taylor (1976) Crompton
(1979), Mathieson și Wall (1982), rezultă următoarele categorii de motivații turistice de
vacanță: 1) motivația de evadare; 2) motivația de relaxare; 3) motivația ludică (necesitatea de
refugiu sau regresia către perioada copilăriei); 4) motivația familială (necesitatea de întărire a
legăturilor dintre membrii familiei); 5) menținerea sau creșterea prestigiului social (apartenența
la un anumit standard de viață, confirmarea rolului în societate); 6) interacțiune socială
(posibilitatea de a stabili relații cu reprezentanți ai diferitelor clase sociale cu care au în comun
anumite motivații); 7) motivație educațională (ocazia de a cunoaște noi locuri sau zone
geografice, precum și stabilirea de contacte sau schimburi de idei cu populații ce aparțin unor
culturi diferite); 8) auto – regăsire ( downshifting-ul, o nouă tendință de consum turistic al clasei
mijlocii din țările dezvoltate, apărută ca urmare a unei reacții colective față de modul de
organizare a vieții cu accentul pe consumul material, dorindu-se mai mult obținerea de
satisfacții de ordin spiritual și limitarea activității destinate obținerii de venituri); 9) activare
onirică (realizarea unui vis imaginat cu mult timp înainte); 10) achiziționarea de bunuri
(posibilitatea de a cumpăra la prețuri avantajoase bunuri de larg consum sau bunuri specifice
culturii sau economiei țării vizitate).
34

Studiul motivațiilor turistice a fost completat relativ recent printr-o teorie elaborată de
Pearce în 1991 (travel career ladder ) ce poate fi tradusă ca „scara experienței turistice”.
Modelul pornește de la piramida necesităților de consum din teoria lui Maslow (1970), autorul
dezvoltând ideea conform căreia evoluția comportamentului turistic reflectă ierarhia
motivațiilor turistice.
După problematica motivațiilor turistice ce stau la baza conturării cererii turistice, Snack
O., Baron P., Neacșu N. (2001) au diferențiat două mari categorii:
motivații de tip negativ – care exprimă refuzul consecințelor negative ale mediului din centrele
urbane și industriale în care trăiește turistul virtual, de unde rezultă și aspirațiile de a căuta
satisfacții și destinderea prin schimbarea temporară a acestui mediu;
motivații de tip pozitiv – care se identifică cu interesul bine definit pentru anumite obiective
turistice sau cu anumite atracții de importanță deosebită (culturale, artistice, sportive etc), care
se regăsesc în afara locului de origine a cererii turistice.
Modul de viață urban și ritmurile cotidiene au creat o nouă psihologie și noi necesități în
modul de valorificare a timpului liber. Concentrarea urbană are, pe lângă numeroasele avantaje
asupra dezvoltării economice și creșterii nivelului de trai, și efecte negative, generate de
creșterea solicitării nervoase a oamenilor prin deteriorarea mediului natural și social. Se
creionează astfel nevoia de „evadare” din marile aglomerații urbane spre zone liniștite,
nepoluate, pentru odihnă, recreere, distracție etc. Un alt aspect ce poate fi subliniat este legat de
înclinația mai mare pentru turism a populației din mediul urban față de cei ce locuiesc în
mediul rural. De exemplu, în Uniunea Europeană, 66% din cei ce locuiesc în orașele mari
pleacă în vacanță, în timp ce pentru mediul rural procentul este de 45%. Un alt exemplu poate
fi dat referitor la locuitorii Parisului ce dețin o rată a plecărilor în vacanță de cca. 80% în timp
ce în zonele rurale se înregistrează o valoare mult inferioară, de cca. 43 %.
Pe de altă parte, creșterea generală a nivelului de instruire a populației, impune o altă
categorie de necesități, de ordin spiritual. Setea de cultură, dorința de cunoaștere, lărgirea
orizontului cultural devin astfel motive bine întemeiate ce stau la baza desăvârșirii actului
turistic. În alte situații, motivația este legată de dorința de diferențiere și de spiritul de imitație,
când alegerea destinației turistice este considerată ca o confirmare a statutului social.
Factorul psihologic este cel care determină în ultimă instanță alegerea tipului de turism.
Având în vedere faptul că motivația turistică are un caracter foarte dinamic se impune ca și
oferta de turism să se afle în permanență într-un proces de adaptare și diversificare
corespunzătoare cerințelor cât mai diverse ale consumatorilor. Astfel, deși populația urbană,
prin participarea masivă la activitățile recreative, trasează orașului caracteristica de arie
35

emitentă de turiști, nu trebuie neglijat rolul său în atragerea fluxurilor turistice. Cu cât oferta
turistică este mai diversificată și consistentă, cu atât va atrage fluxuri de turiști mai importante,
de pe o arie mai largă. În multe din cazuri spațiul urban e perceput ca sinonim al lumii
civilizate, ai căror indivizi ating un anume nivel de educație și cultură, factor benefic ce aduce
un plus de favorabilitate în desfășurarea actului turistic.
2.2. Factorii sociali și economici
Satisfacerea diferitelor necesități de distracție, odihnă, recreere culturalizare, socializare
etc, devine realizabilă în condițiile deplasării turistice. Însă, desăvârșirea actului turistic, ce
presupune deplasarea de la locul de reședință către zona de destinație, depinde de o sumă de
factori de maximă complexitate. Astfel, în ceea ce privește factorul demografic , creșterea
longevității și a ponderii populației de vârsta a treia se reflectă în participarea tot mai mare a
acestei categorii la mișcarea turistică. Pe de altă parte, tineretul reprezintă o altă componentă
dinamică (în țările în curs de dezvoltare cu natalitate ridicată și acolo unde există un sistem de
educație bine structurat, tineretul reprezintă categoria cu cele mai mari perspective de
participare la mișcarea turistică internațională).
În prezent, în elaborarea ofertei de turism se practică în mod curent investigarea prin
metoda sondajelor, anchetelor și chestionarelor care urmăresc cunoașterea cât mai exactă a
cerințelor specifice fiecărei grupe de vârstă. Analizele făcute în acest sens au pus în evidență
comportamentul diferit, vârsta constituind un factor determinant în alegerea destinației, tipului
de vacanță, a duratei sejurului, a mijlocului de transport și de cazare. De exemplu, în Marea
Britanie populația de peste 65 de ani participă cu prioritate la turismul național reprezentând
categoria cu cea mai mare pondere (22 %). În schimb, grupele de vârstă cuprinse între 35 și 54
de ani se situează pe primul loc (38 %) între cei ce-și efectuează concediile în străinătate.
Factorii socio-economici prezintă o mare diversitate și influențează în mod semnificativ
accesul la turism al diferitelor categorii socio-profesionale. Bugetul de timp liber reprezintă un
element foarte important care influențează participarea la turism. În perioada contemporană s-
au făcut progrese importante în direcția creșterii perioadei de timp liber zilnic, săptămânal și
anual. Astfel, în Franța o persoană în vârstă de 75 de ani la nivelul anului 1948 acumulase un
număr de 120 000 ore de lucru, în timp ce în anul 1993 timpul de lucru corespunzător se
redusese la 70 000 de ore.
Durata intervalelor de timp liber diferă foarte mult de la o țară la alta, în funcție de gradul
lor de dezvoltare economică, dar și de la o grupă socială la alta, respectiv de la o categorie de
vârstă la altă categorie (P. Cocean, 1996). Astfel, există încă diferențieri importante în privința
36

duratei concediilor care este, de exemplu, de 12 zile lucrătoare în Canada și Italia, 42 de zile
lucrătoare în Suedia și 5 săptămâni în Franța. În paralel, a apărut și posibilitatea de a fragmenta
perioada de concediu în 2 – 3 etape ceea ce a favorizat diversificarea opțiunilor și practicarea
unor forme de turism complementare.
Orașul lumii contemporane, în condițiile modernizării economiei și a trecerii acesteia de
la faza industrială spre cea de terțializare, oferă locuitorilor săi un buget de timp liber
suplimentar, fapt ce facilitează accesul către activitățile recreative. Interesantă, în acest sens,
este relația dintre timp liber, călătorie și zonele recreative, stabilită de către Ryan C. (1991). În
opinia sa, segmentele de populație tânără și vârstnică, dispun de un timp liber mai larg , dar
intervin ca un factor restrictiv, mijloacele financiare mai reduse.
Veniturile populației sunt legate de capacitatea economică, iar pentru turism prezintă
importanță creșterea acelei părți din venit ce rămâne disponibilă după satisfacerea necesităților
curente (coșul cheltuielilor zilnice). Veniturile influențează alegerea tipurilor și formelor de
turism practicate. Variația cererii în funcție de valorile venitului și prețului se încadrează în
limite largi, în ultimă instanță, nivelul venitului fiind acela care dictează alegerea formei de
turism, a distanței la care se practică acesta, a duratei sejurului, precum și calitatea serviciilor
turistice.
Specialiștii din turism apreciază că în țările dezvoltate turismul începe să devină o
activitate sistematică din momentul în care venitul pe locuitor depășește 500 $. În SUA, de
exemplu, numai 21 % din cei cu venituri sub 3000 $ participă la activitatea de turism, în timp
ce pentru categoria cu venituri peste 5000 $ ponderea este de 55 % (Aurelia Susan, 1980).
Chiar și între țările U.E. apar diferențieri semnificative. În 1985, persoanele ce au efectuat cel
puțin o vacanță de minimum 4 zile au reprezentat 83 % din populația Suediei și 77 % în cazul
Norvegiei. Rata plecărilor a fost mult mai redusă în Spania, Grecia și Portugalia, aceasta din
urmă înregistrând o valoare de numai 31 %.
Există și o relație directă între venituri, statutul socio-profesional și turism (Aurelia
Susan, 1980). Astfel, în Franța plecările reprezintă un procent de 89% în cazul cadrelor cu
funcții superioare, 55% în cazul muncitorilor și 30% pentru cei angajați în exploatările
agricole. De asemenea în Italia 75% dintre intelectuali practică o formă de turism în timp ce în
cazul muncitorilor necalificați ponderea este de numai 20%. În cadrul sondajelor realizate în
scopul cunoașterii motivelor neefectuării unei vacanțe, 60 % din răspunsuri au indicat lipsa
resurselor financiare.
3. Oferta turistică și comercializarea produselor turistice pe piață
37

Oferta turistică reprezintă o sumă de elemente atractive care pot motiva vizitarea lor și
care pot fi puse în valoare la un moment dat pentru stimularea cererii turistice. În accepțiunea
majorității specialiștilor, oferta turistică este alcătuită din: a) potențialul turistic dintr-un anumit
spațiu geografic (resursele turistice naturale și antropice); b) infrastructura turistică (structurile
de cazare, alimentație publică, agrement etc.) și infrastructura generală, componente prin care
poate fi exploatat potențialul turistic; c) forța de muncă din sectorul turistic, care prin numărul,
nivelul de pregătire, structura după diferite criterii etc., determină valoarea producției; d)
serviciile turistice, respectiv, forma sub care se exteriorizează, de regulă, produsele turistice.
Oferta turistică poate fi structurată în:
-oferta turistică potențială alcătuită la rândul ei dintr-o ofertă turistică primară
(ce cuprinde totalitatea resurselor turistice naturale) și o oferta turistică secundară
(ansamblul resurselor turistice antropice);
-oferta turistică reală – are ca suport oferta turistică potențială care devine
efectivă în măsura în care va întruni o serie de caracteristici pentru stimularea consumului
turistic (dezvoltarea infrastructurii generale, a structurilor de primire a turiștilor, a
formelor de recreere și agrement în concordanță cu ambianța resurselor primare și
secundare).
Înțelegem astfel că oferta turistică include, pe lângă elementele de potențial natural și
antropic, și acele elemente care definesc producția turistică , respectiv ansamblul de servicii și
bunuri materiale care mobilizează forța de muncă din turism. Se conturează totodată, un spațiu
al ofertei turistice definit atât în plan cantitativ, prin atractivitatea sa naturală sau antropică, cât
și în plan calitativ, prin capacitatea sa de primire. Structura ofertei turistice nu coincide cu
structura producției turistice, deoarece oferta există și independent de producție. Totodată,
oferta turistică este fermă, fiind valabilă pe toata durată de existență a elementelor ce o
compun. Producția turistică prezintă anumite limite de ordin temporal, putând avea un caracter
sezonier, în funcțiile de condițiile naturale acceptate de turiști pentru o anumită perioadă din an
(vezi turismul litoral).
Cercetarea pe criterii științifice a ofertei turistice a unui teritoriu pornește de la spațiul
geografic peste care aceasta se suprapune, analiza de detaliu putând să îmbrace mai multe
forme: 1) modelul descriptiv – prin realizarea unui inventar al resurselor turistice și al
percepției turiștilor față de spațiul turistic respectiv; 2) modelul explicativ – care presupune
dezvoltarea caracteristicilor turistice ale localizării respective prin includerea alături de
38

resursele turistice naturale și antropice, a facilităților de călătorie, a categoriilor de turiști care
ar putea fi atrași de spațiului respectiv; 3) modelul predictiv – atunci când se ia în considerare
strategia de dezvoltare ce urmează a fi aplicată în spațiul respectiv, prognozându-se
modificarea profilului turistic, respectiv, transformarea posibilităților de valorificare a
resurselor în cadrul ofertei turistice; 4) modelul prescriptiv – care presupune elaborarea unei
strategii de valorificare a spațiului respectiv la nivel global și a diferitelor localizări punctuale.
3.1. Politici destinate organizării și lansării ofertei turistice pe piață
Cererea și oferta turistică se găsesc în relații de cauzalitate, atât oferta cât și cererea
putându-se situa una față de cealaltă pe poziție de factor determinant de evoluție sau pe poziție
de rezultantă a acestei evoluții. Astfel, prin particularitățile sale, produsul turistic modelează
anumite particularități specifice în sânul ofertei turistice (volum, structură, diversitate)
satisfăcând cererea de consum a clientelei participante la diferite forme de turism. Totodată, se
are în vedere întregul complex de factori care stimulează sau frânează circulația turistică,
cunoașterea acestora facilitând adaptarea ofertei turistice la nevoile de consum ale populației
pentru serviciile turistice.
Legătura dintre dezvoltarea turismului și creșterea economică a unui stat este evidentă,
deoarece antrenează cererea pentru o serie de bunuri și servicii, care altfel nu ar fi fost produse
sau prestate. Totodată, pentru a micșora importul de turism și a atrage clientela turistică
internațională, fiecare stat se implică în satisfacerea cererii turistice prin stimularea constituirii
unei oferte turistice proprie, atractivă, accesibilă și competitivă. În acest scop sunt lansate
anumite politici de stimulare a activității turistice între care amintim:
1) Politica de programe și investiții . Constituirea unei oferte turistice tentante implică un
însemnat efort din partea statului, materializat în investiții utilizate în consolidarea elementelor
de infrastructură (șosele și căi ferate moderne, aeroporturi, amenajarea localităților turistice
etc.). De asemenea, statul își asumă și rolul de protector al industriei turistice prin politica
fiscală și cea de credite adresată investitorilor.
În Franța, de exemplu, s-au aplicat o mulțime de programe turistice încă din anii `60, la
elaborarea lor contribuind specialiști din cele mai variate domenii (economiști, geografi,
arhitecți etc.). Aceste programe, care s-au derulat pe mai bine de două decenii, au avut în
vedere atât dezvoltarea și modernizarea stațiunilor existente, cât și construirea de noi stațiuni și
noi regiuni turistice (stațiuni pe loc gol). Astfel, în cadrul programului „Plan Neige”, mai multe
societăți franceze s-au afirmat în construcția de „stațiuni integrate” între care: Les Arcs, La
39

Plagne, Flaine, Isola 2000, Avoriaz ș.a. Această experiență a condus către consolidarea unei
poziții privilegiate a Franței privind construcția stațiunilor de mare altitudine, firmele franceze
de profil fiind solicitate de către parteneri străini în amenajarea unor astfel de stațiuni în SUA,
Canada, Argentina, Rusia, Bulgaria etc.
După 1982, în Franța se renunță la caracterul centralizat sub coordonarea directă a
activității turistice de către stat, lansându-se o nouă orientare, de descentralizare, care a dat
rezultate foarte bune, stimulând turismul intern și internațional. Această politică s-a dovedit o
politică de avantajare a turismului intern. De altfel, în ultimele două decenii s-a înregistrat o
creștere semnificativă pe acest segment de piață, peste 60 % din populația Franței deplasându-
se cel puțin o dată pe an (mai mult de jumătate în sezonul estival) către o destinație turistică
internă. Turismul intern participă cu 8 % la crearea produsului național intern. În ceea ce
privește segmentul internațional, Franța ocupă locul 1 la sosiri turistice internaționale (> 75
milioane turiști anual), față de principali concurenți remarcându-se prin condițiile mult mai
bune decât Italia (ca servicii și calitate a acestora) și prin păstrarea originalității locurilor,
comparativ cu Spania.
Spania reprezintă un model de țară în care turismul s-a dezvoltat predominant prin
investiții străine, favorizate de prețurile scăzute ale terenurilor și a materialelor de construcție.
Aceste investiții au fost susținute și din exterior, printre acestea remarcându-se „Legea
Strauss”, elaborată în Germania, care a funcționat în perioada 1968 – 1973 și care stimula
investițiile făcute de germani în Spania prin aplicarea unor scutiri de impozit. Pe de altă parte,
guvernul spaniol aplica un regim juridic extrem de favorabil investițiilor și diverselor
intervenții ale întreprinderilor și particularilor străini, pentru transportul, organizarea voiajelor
și sectorul hotelier cât și pentru realizarea și achiziționarea domeniilor imobiliare (de exemplu,
în stațiunea Marbella de pe Costa del Sol peste 50 % din ansamblurile de locuințe sunt deținute
de proprietari străini).
Ca urmare a acestor politici de dezvoltare, în perioada 1950 – 1985, numărul turiștilor a
crescut de la cca. 800 mii la 47 milioane (la începutul anilor `80, Spania depășește Italia și
ocupă locul 1 la sosiri turistice internaționale, fiind totuși detronată de Franța în 1987).
Turismul a devenit cea mai importantă ramură economică deținând o pondere de 40 % din
valoarea exporturilor. De asemenea, 11 % din populația activă lucrează în turism. Cu toate
acestea, efectele secundare nu au întârziat să apară. În zonele litorale mediul înconjurător a fost
puternic bulversat, acest spațiu fiind amenajat în grabă, urbanizat masiv și fără precauții.
Zonele învecinate au înregistrat un fenomen de depopulare, creându-se astfel un dezechilibru
regional între zona litorală propriu-zisă și zona din spatele acesteia. Pe de altă parte, implicarea
40

masivă a capitalului străin situează activitatea turistică în directă dependență de firmele
multinaționale, 13 mari touroperatori controlând mai mult de jumătate din piața turistică a
Spaniei. Firmele și operatorii spanioli s-au constituit mai greu și s-au implicat mai târziu în
dezvoltarea turismului, neputând în momentul de față să se situeze pe o poziție dominantă.
În Italia, țară cu veche tradiție în turismul internațional, aproximativ ¼ din capacitatea
de cazare este reprezentată de forme extrahoteliere, de regulă mici întreprinderi de tip familial,
respectiv pensiuni de dimensiuni mici (40 – 70 locuri). Această situație legată de tradiție
influențează cantitatea turiștilor și calitatea sejurului (calitate sub standardele celorlalte țări din
Europa). Rețeaua hotelieră e relativ slab reprezentată deoarece Italia nu a atras investitori
străini care să se implice în dezvoltarea unor hoteluri de renume. De asemenea, în teritoriu
există o mare diferență în ceea ce privește utilizarea turistică a spațiului, peste 60 % din
fluxurile turistice internaționale concentrându-se în jumătatea nordică a Italiei.
2) Politica de preț – care prezintă caractere diferite de la o țară la alta. Un exemplu
semnificativ poate fi cel al Turciei care în ultimi 10 ani a menținut prețuri relativ stabile chiar
și în momentele dificile când moneda națională a înregistrat un proces de depreciere important.
În această perioadă, Turcia a reprezentat o destinație ieftină iar numărul de turiști s-a triplat. Un
alt exemplu ne este oferit de Irlanda care s-a remarcat prin politica de menținere a prețurilor
stabile corelate cu preocuparea permanentă de diversificare a ofertei și de creștere continuă a
calității serviciilor. Ca urmare, turismul a devenit cea mai importantă ramură economică a țării
participând cu 4 % la formarea P.I.B. O situație diferită a cunoscut Elveția, mai ales în anii `80,
când creșterea prețurilor interne a dus la reducerea semnificativă a sosirilor turistice. Chiar
dacă ulterior s-a produs o redresare sub aspect numeric, turismul elvețian rămâne o destinație
scumpă și este într-o anumită măsură marcat de reducerea perioadei de sejur și respectiv a
numărului de înnoptări.
Prețul practicat pe piața turistică constituie frecvent unul dintre motivele majore în
alegerea locului de vacanță. Astfel, ca urmare a prețurilor accesibile, Europa Mediteraneană
reprezintă o destinație avantajoasă pentru turiștii din Europa Centrală și de Nord. De asemenea,
prețul diferit pentru unele bunuri de consum impulsionează intensitatea circulației turistice în
zonele de frontieră. Este cazul Italiei spre care se îndreaptă anual cca. 10 milioane de vizitatori
din Franța și între 7 – 8 milioane din Germania, Elveția și Austria, o mare parte dintre aceștia
fiind turiști de o zi sosiți în localitățile de frontieră. De asemenea, în Mexic numărul mare de
turiști din SUA ce vizitează orașele situate la granița americano – mexicană a determinat o
41

creștere continuă a încasărilor din turism. În ultimii ani, numai în zona menționată, aceasta s-a
situat în jurul valorii de 1 miliard de dolari.
3) Politica de promovare . Propaganda turistică face obiectul de activitate a numeroase
organisme guvernamentale în țări de pe toate continentele globului. Guvernele țărilor
respective cheltuiesc energie și bani pentru propaganda turistică și caută să mărească numărul
vizitatorilor străini precum și să mențină în țară cererea turistică internă. Încă din perioada
interbelică, Franța și Italia au desfășurat activități propagandistice, lor adăugându-se, după
deceniile 5 – 6 ale secolului XX când turismul s-a constituit ca fenomen de masă, numeroase
state europene. Dinamismul înregistrat pe piața turistică de regiunea Asia de Est și Pacific
(încasările din turism au crescut de la 6 %, în 1970, la peste 16 %, în 2002, din totalul mondial)
se datorează în parte activității propagandistice susținute, desfășurată la toate manifestările de
profil (Târguri Internaționale de Turism). Asemănător, Croația după încheierea conflictului
militar care a bulversat țările fostei Iugoslavii la începutul anilor `90, a dus o politică
promoțională „agresivă”, în încercarea de a recuceri clientela tradițională și a relansa pe piața
turistică internațională litoralul croat.
3.2. Comercializarea ofertei pe piața turistică
Comercianții de pe piața turistică, în condițiile specifice ale activității turistice,
comercializează doar „imaginea” unui produs și nu produsul însuși, deoarece între momentul
achiziționării produsului și momentul consumului efectiv al lui există un decalaj considerabil
de spațiu și timp. Acest fapt complică oarecum lucrurile, o firmă de turism deosebindu-se de o
firmă comercială propriu-zisă. Firma de turism îndeplinește, pe lângă acțiunile de intermediere
și comercializare, și funcția de informare – promovare a acțiunilor turistice. În lucrările a
numeroși specialiști (Gee, Makens, Choy, 1989; Beaver, 1993; Renshaw, Laws, 1997;
Holloway, 1998) sunt prezentate două mari categorii de intermediari: touroperatorii
(angrosiștii) și agențiile de turism outgoing (detailiștii).
Prin agenție de voiaj înțelegem o întreprindere comercială ce are ca scop, pe de o parte,
asigurarea tuturor prestărilor de servicii privind transporturile, hotelurile sau acțiunile turistice
de orice fel iar, pe de altă parte, organizarea de călătorii individuale sau colective, la preț
forfetar, cu un program fie stabilit de agenție, fie la libera alegere a clientului. În terminologia
O.M.T., se folosește noțiunea de agenție de voiaj spre deosebire de România unde, pentru a nu
se crea confuzia cu agențiile de voiaj CFR, a fost adoptat termenul de agenție de turism. Însă,
în țările cu o activitate turistică bine conturată, agenția de voiaj este percepută în adevăratul
42

sens al cuvântului, reprezentând o firmă care desfășoară activități de rezervare și
comercializare a biletelor pentru toată gama de mijloace de transport, precum și vânzarea de
produse turistice concepute de către touroperatori. Noțiunea de agenție de voiaj își găsește
corespondentul în câteva limbi de circulație internațională astfel: travel agency – engleză,
agence de voyages – franceză, Reisebüro – germană, agenzia de viaggio – italiană, agenda de
viages – spaniolă.
Agențiile de turism au fost create ca rezultat al dezvoltării și intensificării circulației
turistice, constituindu-se sub forma unor „unități economice care dispun de mijloace de
producție și fonduri circulante adecvate pentru conceperea și prestarea de servicii în vederea
satisfacerii cererii turistice” (Snak O., Baron P., Neacșu N., 2001). Aceste unități
indispensabile în industria călătoriilor și turismului, coordonează activitatea turistică
îndeplinind următoarele funcții: 1) de realizare (prin organizarea de programe special
comandate pentru grupuri organizate și turiști individuali); 2) de creație (prin organizarea și
promovarea pe piață a unor noi produse turistice); 3) de promovare (prin intermediul diferitelor
forme de propagandă cu scopul de a trezi interesul clienților potențiali); 4) de informare (prin
acordarea de informații la solicitarea clienților); 5) de distribuire (prin vânzarea de călătorii și
servicii turistice).
Distribuția produselor turistice pe piață parcurge un drum oarecum similar cu cel al
bunurilor de larg consum, respectiv de la producător – prin intermediar – la beneficiar. Cele
două funcții – fabricarea și vânzarea către public – sunt frecvent distincte și asigurate de
întreprinderi diferite, care nu întrețin între ele decât raporturi comerciale. De altfel, primele
sunt cunoscute ca „grosiști” iar cele din a doua branșă ca „detailiști”. Pornind de la specificul
activității turistice desfășurate responsabilitatea acestor întreprinderi poate fi una sporită – în
situația în care crește rolul de antreprenor al agențiilor de voiaj pentru serviciile contractate (de
exemplu în cazul voiajelor forfetare (I.T. sau Package – Tour) – sau, în al doilea caz, poate fi
una limitată, atribuțiile fiind specifice unui simplu intermediar, toate serviciile fiind oferite în
numele prestatorilor de servicii turistice.
Producătorii de voiaje turistice sunt cunoscuți sub numele de touroperatori (T.O. – tour-
operating). În ultimele două decenii, ca rezultat al intensificării competiției, organizarea de
voiaje se concentrează în mâinile unui număr relativ restrâns de touroperatori, unii dintre
aceștia deținând practic poziții monopoliste pe piața turistică din țările lor. Am putea
exemplifica în acest sens marii touroperatori germani – TUI (care concentrează 40 % din
volumul total al vânzărilor) și NUR, (cu 18 %); touroperatorii britanici – Thomson (12 %),
Cosmos (6 %), Sovereign (6 %), Horizon-Midland (5 %); în Suedia – Vingreson, Atlas, Spies,
43

Reso sau Elveția – Kuoni, Hotelplan, Imholg, Airtour (companii ce însumează cca. 70 % din
vânzările de voiaje în țările respective) etc. De asemenea, nu putem omite marii touroperatori
extraeuropeni, dintre care: Nippon Express, Japan Creative Tours, Japan Travel Board, în
Japonia, American Express, Caravan Tours, Thomas Cook în SUA; Canadian Pacific și Tour
Montroyal în Canada etc.
Succesul marilor touroperatori se datorează în bună parte numărului mare de destinații
propuse și a campaniilor publicitare intense de care beneficiază acestea (cataloage, broșuri
publicitare lansate la Târgurile Internaționale de Turism). De asemenea, marii touroperatori
dispun de baze proprii pentru desfășurarea de servicii specifice – transport, acomodare,
agrement etc. De exemplu, touroperatorul britanic Thomson Holiday este deținătorul unei
companii aviatice (Charter Britannia Airways), a unor spații de cazare cu un număr total de
paturi ce depășește 6000, precum și a unei rețele proprii de distribuție (agenții de voiaj).
Marile concerne turistice, prin ponderea pe care o ocupă în turismul organizat de
trimetere și de primire pe piața turistică internațională a țărilor respective, s-au transformat în
organizații monopoliste. În aceste condiții, multe dintre firmele turistice mici au fost silite să-și
înceteze activitatea sau să fuzioneze cu organizațiile turistice mai puternice, acționând ca
subagenți ai acestora.
BIBLIOGRAFIE
1.Barbu Gh., 1981, Turismul internațional, parte integrantă a relațiilor economice
externe, Turismul în economia națională , Edit. Sport-Turism, București.
2.Băltărețu Andreea, 2006, Evoluții și tendințe în turismul internațional. Aspecte
teoretice și practice , Editura PRO Universitaria, București.
3.Becet J.M., 1991, L’aménagement du littoral , Edit. PUF, Paris.
4.Berbecaru I., Botez M., 1977, Teoria și practica amenajării turistice , Edit. Sport –
Turism, București.
5.Bethemont J., 1988, Les richesses naturelles du globe , Edit. Masson, Paris.
6.Botez M., Celac Mariana, 1980, Sistemele spațiului amenajat, modelare, optimizare,
previziune, Edit. Științifică și Enciclopedică, București.
7.Bran Florina, Simion Tamara, Marin D., 1997, Turism rural, modelul european , Edit.
Economică, București.
8.Brigand L., 1991, Les îles en Mediteranée , Fascicule de Plan Bleu, Edit. Economica,
Paris.
9.Cazes G., 1989, Le tourisme international. Mirage au stratégie d’avenir? , Edit. Hattier,
Paris.
10.Cazes G., 1992, Le tourisme dans le monde , în Enciclopédie de géographie , Edit.
Economica, Paris.
11.Cazes G., 1995, Les foundaments de la geographie du tourisme , Edit. Masson, Paris.
12.Cândea Melinda, Erdeli G., Simion Tamara, 2000, România, potențial turistic și turism ,
Edit. Universității din București.
44

13.Clary D., 1991, La migration de retraite en Floride , „Revue Norois”, nr 3., Paris.
14.Cocean P., 1996, Geografia Turismului , Edit. Carro, București.
15.Cocean P., 1999, Geografia Turismului , Edit. Focul Viu, Cluj Napoca.
16.Cocean P., Vlăsceanu Gh., Negoiescu B., 2002, Geografia generală a turismului , Edit.
Meteor Press, București.
17.Coltman M.M., 1989, Introduction to Travel and Tourism. An international Approach ,
Von Vostrand Reinhold, New York.
18.Cooper C.m Fletcher I., Gilbert D., Wanhill S., 1993, Tourism principles and practice ,
Edit Longmann, London.
19.Cosmescu I., 1998, Turismul, Edit. Economică, București.
20.Cristureanu Cristina, 1996, Economia și politica turismului internațional , Edit. Abeona,
București.
21.Cristureanu Cristina, Neacșu N., Băltărețu Andreea, 1999, Turism internațional, studii
de caz, legislație, Edit. Oscar Print, București.
22.Cristureanu Cristiana, 2006, Strategii și tranzacții în turismul internațional , Editura
C.H. Beck, București.
23.Davidson R., 1989, Tourism, Edit. Pitman, Paris.
24.Davidson R., 1995, Tourisme en Europe , Edit. Economica, Paris.
25.Delobez A., 1998, Tourisme. Images économique du monde . Edit. SEDES, Paris.
26.Dewaily J.M., 1993, Géographie du tourisme et des loisirs , Edit. SEDES, Paris.
27.Donoaica Șt., 1989, Aspecte din activitatea de turism , Edit. Litera, București.
28.Erdeli G., Istrate I., 1996, Potențialul turistic al României , Edit. Universității din
București.
29.Erdeli G., Gheorghilaș A., 2006, Amenajări turistice , Editura Universitară, București.
30.Firoiu Daniela, 2002, Economia turismului și amenajarea turistică a teritoriului , Edit.
Sylvi, București.
31.Gheorghilaș A., 2006, Geografia turismului internațional , Edit. Universitară, București.
32.Gheorghilaș A.,2008, Geografia turismului. Metode de analiză în turism , Edit.
Universitară, București.
33.Ioncică, M., Minciu R., Stănciulescu Gabriela, 1997, Economia serviciilor , Ed. Uranus,
București.
34.Istrate I., 1987, Turismul – un fenomen în mișcare , Edit. Sport – Turism, București.
35.Lupu N., 2002, Hotelul – Economie și Management , Editura All Beck, București.
36.Michaud J.L., 1992, Tourisme, chance pour l’économie, risque pour les sociétés , Edit.
PUF, Paris.
37.Minciu Rodica, Baron P., Neacșu N., 1991, Economia Turismului , Edit. ASE,
București.
38.Minciu Rodica, 2000, Economia turismului , Editura Uranus, București.
39.Muntele I., Iațu C., 2005, Geografia turismului – concepte, metode și forme de
manifestare spațio-temporală , Editura Sedcom Libris, Iași.
40.Neacșu N., 2000, Turismul și dezvoltarea durabilă , Edit. Expert, București.
41.Neacșu N., Cernescu Andreea, 2002, Economia turismului, studii de caz, reglementări ,
Edit. Uranus. București.
42.Snak O., Baron P., Neacșu N., 2001, Economia turismului , Edit. Expert, București.
43.Stavrositu S., 1994, Practica serviciilor în restaurante și baruri , Editura Tehnică,
București.
44.Stănciulescu Gabriela, 2000, Managementul operațiunilor de turism , Edit. All Beck,
București.
45.Stănciulescu Gabriela, Lupu N., Țigu Gabriela, 1998, Dicționar poliglot de termeni
utilizați în turism, Edit. All, București.
45

46.Stoica A., 2001, Evaluarea curentă și examenele – ghid pentru profesori , Edit.
Prognosis, București.
47.Theobald F. William, 1998, Global Tourism, Butterworzh Heinemann, Great Britain.
48.Vlad L.B., Neacșu M.C., 2002, Geografie economică mondială, problematizări
contemporane și studii seminariale , Edit. ASE, București.
49.*** OCDE, Politique du tourisme et tourisme international dans les pays membres de
l’OCDE, Paris, 1992.
50.*** OMT, Annuaire des statistiques du tourisme , 2002 – 2009.
46

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: •SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ •INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC •ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ… [619258] (ID: 619258)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

•SISTEME STATISTICE UTILIZATE ÎN INDUSTRIA TURISTICĂ •INDICATORI PRIVIND SERVICIILE DE TRANSPORT TURISTIC •ANALIZA STRUCTURILOR DE PRIMIRE TURISTICĂ… [619258]

Copyright Notice

Aplicarea politicii de produs și de preț în marketingul internațional (în baza Floare-Carpet SA). [308203]

Utilizarea tehnologiilor cartografice în jocurile video [309544]

ALE ADERARII LA UNIUNEA EUROPEANA PENTRU TARILE CANDIDATE DIN EUROPA CENTRALA SI DE EST Coordonator: Nicolae IDU Autor: Iulia ZAMFIRESCU Bucuresti,… [624266]

Probleme de zic a [600557]

CAPITOLUL I . CONSID ERAȚII GENERALE PRIVIND [623638]

Madutzu Ronaldo@yahoo.com 440 Mitropolia Ardealului Ilie Moldovan Pnevmatologia Text

Copyright Notice

Similar Posts