În perioada postbelică, materia actelor juridice ale administrației era analizată sub denumirea [619199]

4
INTRODUCERE

În perioada postbelică, materia actelor juridice ale administrației era analizată sub denumirea
generică „actele puterii executive”, autorii de drept public distingând între actele administrative de
autoritate și actele administrative de gestiune. Actul administrativ de autoritate era definit ca fiind o
manifestare de voință făcută de un organ administrativ competent, prin care se creează o situațiune
juridică generală sau individuală, guvernată de norme de drept public, în care găsim idee a de
dominațiune și comandament. În schimb, actul de gestiune reprezintă tot o manifestare de voință
făcută de un organ competent, însă el tinde să creeze unui organism administrativ o situație juridică
cu caracter patrimonial, reglementată de dreptul priv at.
Actul administrativ a fost subiectul atâtor definiții distincte căci fiecare autor a ținut să aducă
ceva nou atunci când a definit această noțiune, devenită deja clasică, încât cu greu putem vorbi despre
o definiție comună, ,,utilizată de toată lumea ”. Anumite elemente pot fi surprinse ca fiind utilizate în
mod constant, astfel că, observându -le la rândul nostru vom defini actul administrativ ca fiind o
manifestare unilaterală de voință, făcută cu scopul de a produce efecte juridice, emisă în regim de
putere publică, pentru punerea în aplicare a legii ori prestării de servicii publice , încât aceasta să
cuprindă atât genul proxim ( act ul juridic ), cât și diferențele specifice ( regimul de putere și obiectul
actului ).
„Omnis definitio in jure periculosa est”, legiuitorul nostru atotștiutor nu a dorit să țină cont
de această maximă înțeleaptă, și a definit la rândul său , actul administrativ ca fiind un act unilateral
cu caracter individual sau normativ , emis de o autoritate publică, în regim de putere publ ică, în
vederea executării legii, sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge
raporturi juridice.
Am ales această temă „Actul Administrativ ”, deoarece prezintă o serie import antă de avantaje
semnificative î n materia dreptului. În acest sens, după cum vom observa în cele ce urmează, în prima
parte a lucrării am analizat acuratețea acestei instituții .
În literatura juridică s -au utilizat, de -a lungul vremii, mai multe expresii pentru a evoca actele
juridice al e organelor administrației publice. Denumirea de act administrativ pune accentul pe ideea
activității, în sensul că evocăm actele ce le realizează administrația publică, iar denumirea de act de
drept administrativ subliniaz ă și întărește ideea regimului ju ridic aplicabil. Actul administrativ
constituie o categorie distinctă de acte juridice, adoptate sau emise, în principal, de autoritățile
administrației publice, precum și de instituțiile publice, prin care se asigură realizarea sarcinilor care
revin admin istrației publice.

5
Actele administrative pot adopta sau emite și alte autorități publice, din sfera celorlalte puteri
publice (legislativă sau judecatorească ), dar nu ca activitate de bază a acestora , ci ca activitate
auxiliară, necesară pentru îndeplinir ea activității de bază.
Etimologic, termenul administrație provine din limba latină, fiind format din prepoziția „ad”
care se traduce prin „la” sau „către ” și substantivul „minister ”, cu semnificația de „servitor ”,
„îngrijitor ”, „ajutător ”. Aceste elemente au format cuvântul „administer ” care prezintă o
dublă conotație, atât aceea de „ajutor al cuiva ”, de „executant ” ori de „slujitor ”, cât și sensul
figurativ de „unealtă ” sau de „instrument ”. Formele concrete prin care autoritățile admini strației
publice organizează executarea și execută legea sunt actele administrative, faptele material ‐juridice,
operațiunile tehnico ‐materiale și actele politice. Cu toate că autoritățile administrative sunt cele
învestite, în principal, cu puterea de a e mite, în mod unilateral, acte administrative cu caracter
obligatoriu și executoriu, vom vedea că acestea nu sunt singurele organe care au dreptul de a adopta
asemenea acte.
Chiar definiția dată de legiuitor , autorității publice ne sugerează că formele con crete de
manifestare a puterii publice sunt efectuate uneori și de autorități aparținând puterii legislative sau de
autorități aparținând puterii judecătorești, precum și de către societăți comerciale, regii autonome,
instituții publice și asociații ori fu ndații private. Sfera administrației publice se delimitează prin
raportare la principiul separației puterilor în stat sau, mai precis, prin prisma ideii de colaborare între
acestea, fiind reliefată ca o activitate a statului sau a tuturor titularilor de putere publică, ca re nu este
legiferare și nici justiție. Astfel, doctrina tratează administrația ca pe o putere autonomă a statului,
alături de puterea legislativă și cea judecătorească. Aceasta este privită în contrast cu justiția, a cărei
menire este aceea de a face apli carea dreptului în cazuri determinate și cu funcția legislativă, care are
datoria de a legifera. Administrația, pe de altă parte, are datoria de a modela societatea în cadrul
legilor și pe baza dreptului.
Având în vedere defini ția legal ă, consider ăm că există acte administrative propriu -zise și acte
juridice asimilate actelor administrative. Actul administrativ propriu -zis poate fi definit (doctrinar),
pe baza defini ției legale, ca fiind actul juridic unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de
o autoritate public ă în vederea execut ării sau a organiz ării execut ării legii, d ând na ștere, modific ând
sau sting ând raporturi juridice . Problema actelor juridice are multiple tangențe cu toate ramurile
dreptului. Este firesc, de aceea, ca ea să preocupe n u numai fiecare ramură a dreptului în parte, ci să
formeze în același timp și obiectul unor încercări de generalizare, în cadrul teoriei statului și a
dreptului, a rezultatelor obținute în diferite domenii juridice speciale de cercetare. Nu se poate elabor a
o adevărata teorie a actelor juridice fără a se cerceta toate ramurile dreptului, căci, așa cum este și
firesc, orice analiză care s -ar mărgini la o singură ramură de drept nu ar putea realiza o înțelegere a
acestui fenomen în întregul său, nici să stabi lească o clasificare care să cuprindă și să epuizeze toate

6
cazurile particulare posibile, rezultatele cercetărilor obținute pentru o anumită ramură de drept putând
fi contrazise de realitățile proprii altei ramuri. Din acest punct de vedere este necesar în special să se
acorde o mai mare atenție problemei actelor juridice emise de organele puterii și administrației de
stat în cadrul activității lor, pentru ca prin compararea rezultatelor obținute în ramurile dreptului de
stat și administrativ cu cele obținu te în dreptul civil, să se poată ajunge, în materia actelor juridice, la
generalizări, care să oglindească întreaga realitate.
În lucrarea de față, încă din primul capitol mi -am propus să analizez definiția și trăsăturile
actului administrativ precum și categoriile de acte administrative existente, divizată în trei capitole,
în cadrul căr eia sunt evidențiate și aduse câ teva aprecieri cu caracter general și cu o importanță
deosebită în scopul de a specifica și de a arăta importan ța acestui tip de act. Distinsu l
profesor Romulus Ionescu , deosebește șase forme principale de activitate a organelor administrației
publice , acestea fiind: actul administrativ, actul juridic unilateral ce nu realizeaz ă puterea de
stat, actul juridic contractual, operațiunea administrativă precum și operațiunea direct productivă.
Legislația, practica judiciară și literatura de specialitate nu au o terminologie unitară pentru
denumirea principalului act juridic de putere emis de adm inistrația de stat sau cea locală.
Legislația folosește, de regulă, denumirile concrete ale actelor juridice administrative, ca de
exemplu: „hotărâre ”, „ordin ”, „regulament ”, „dispoziți e”, „autorizație ”, „certificat ”, „proces –
verbal ”. Din această cauză, dreptul administrativ reglementează, spre deosebire de alte ramuri de
drept, forme mai numeroase de control al legalității actelor administrative. Denumirea de „act
administrativ ” are această deficiență de a nu scoate în evidență semnificația juridică a ac tului, dar
pune în evidență relevanța juridică a activității administrative prin desemnarea unui tip de act juridic.
Socotim că termenul de „act administrativ ”este cel care trebuie să fie folosit din următoarele
două principale argumente: în primul rând, actele normative de bază folosesc acest termen. Legea
nr.29/1990, legea contenciosului administrativ, care constituie actul normativ de bază în ceea ce
privește regimul juridic aplicabil acestui act juridic, folosește termenul de „act administrativ ”, în al
doilea rând, pe lângă argumentele de text, termenul de „act administrativ ”este preferabil, datorită
folosirii îndelungate în literatura juridică și în practica judiciară .
Al doilea capitol, l -am dedicat exclusiv actului administrativ , relatând în prima se cțiune ,
forma și procedura emiterii actului administrativ , iar în a doua secțiune suspendarea , revocarea și
anularea actului administrativ, care în suită completea ză analiza actului administrativ în concepți a
actuală a legiuitorului, anumite condiții fiind abordate critic încercând a se evidenția identificarea
rațiunilor care i-au determinat pe legiuitor ii român i să aibă diferite opinii . Pentru întregirea viziunii
de ansamblu asupra tuturor aspectelor care vizează atât actul administrativ cât și efecte le pe care
acesta le produce , capitolul III, vizează forța juridică și efectele juridice ale actului administrativ ,
susținut de studiul de caz în care am evidențiat un exemplu privind actul administrativ.

7
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL
ADMINISTRATIV

SECȚIUNEA 1. NOȚIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV

1.1. Definiții legale
Prin act administrativ , înțelegem acea formă juridică principală activității organelor
administrației publice care constă într -o manifestare unilaterală și expresă de voință provenită de la
organele administrației publice, prin care se creează o situație juridică nouă sau se refuză o pretenție
juridică referitoare la un drept recunoscut de lege, în regim de drept administrativ.
În activitatea practică se folosesc diferiți term eni pentru a desemna actul administrativ : ordin,
decizie, hotărâre, instrucțiune, regulament, diplomă, autorizație, dispoziție.
Dacă ar fi să dăm o definiție generală în accepțiunea structural -organizatorică, vom reține că
actul administrativ este acea for mă juridică de realizare, ca activitate principală ori secundară, a
faptului administrativ de către organele statale sau nestatale, ce concretizează manifestarea de voință
a acestora, într -un regim juridic administrativ, tipic sau atipic, după caz .
Din lit eratura juridică elaborată după intrarea în vigoare a Constituției din 1991, mai reținem
următoarele definiții: „manifestări unilaterale și exprese de voință ale autorităților administrației
publice în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puteri i publice ” și „act administrativ ”
constituie o categorie de acte juridice emise, în principal, de autoritățile și persoanele care își
desfășoară activitatea în administrația publică, precum și de instituțiile publice și regiile autonome,
fiind o modalitate de lucru a acestora, prin care se asigură realizarea puterii executive în înfăptuirea
sarcinilor ce revin administrației publice".

1.2. Trăsături caracteristice ale actului administrativ
Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administrația publică și
care constă într -o manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică și se sting raporturi
juridice1 de drept administrativ.
Astfel, în ordinea cronologic ă a apari ției lucr ării, re ținem că marii autori de drept administrativ
și-au exprimat punctul de vedere și s-au rezumat la o serie de trăsături caracteristice acestui tip de act,

1 A se vedea Rodica Narcisa Petrescu, „Drept administrativ ”, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 276.

8
astfel că distinsul profesor Tudor Drăgan2 distingea ș ase mari trăsături ale actului administrative și
anume : actul administrativ emană de la organele statului; unilateralitatea; obligativitatea emiterii pe
baza și în conformitate cu legea; caracterul obligatoriu; caracterul executoriu și actualitatea.
Alexandru Negoiță se oprește la patru trăsături și anume: act juridic; manifestare unilaterală
de voință; voința provine, în principal, de la organele administrației publice; voința unilaterală este
supusă unui regim juridic specific.
Rodica Narcisa Petrescu analizează, în schimb, șapte trăsături: principalul act juridic
al autorităților administrației publice ; manifestare de voință unilaterală; emis în temeiul și pentru
realizarea puterii de stat ; este obligatoriu; este executoriu; este emis pe baza legii și pentru organizarea
executării și executarea în concret a legilor și a celorlalte acte normative; are un regim juridic specific.
Remarcăm că unele elemente comune, chiar dacă sunt formulate diferit, se regăsesc la toți
acești mari autori3 ai dreptului administrativ care și -au exprimat până acum opinia și în ace lași timp
că actul administrativ se deosebește de toate celelalte categorii de acte juridice – lege, contract,
hotărâre judecătorească printr -o serie de trăsături specifice:
a) Actul administrativ este forma juridic ă principal ă de realizare a activit ății
organelor administra ției publice.
Prin aceast ă trasătură evoc ăm genul proxim al actului administrativ , formele concrete de
activitate ale organelor administra ției publice.
Actul administrativ ne apare ca una din formele cu semnifica ție juridic ă prin care organele
administra ției publice își realizeaz ă competen ța și implicit sarcinile. Actul administrativ este însă
forma cea mai important ă, aceasta datorita unor aspecte de natur ă cantitativ ă, ponderea pe care o
ocup ă.
Administra ția public ă este în esen ța sa, o activitate juridic ă, care presupune, în final,
modificarea raporturilor juridice existente prin na șterea unor noi drepturi și obliga ții sau dup ă caz,
prin stingerea celor existente.
De aici și necesitatea c ă faptul juridic ce st ă la baza acestor noi situa ții juridice, determin ă
inciden ța dreptului obiectiv.

2 Tudor Drăgan, „Actele de drept administrativ ”, Editura Științifică București, 1959, p. 11 și urm.
3 Tocmai de aceea unii autori le denumesc acte preparatorii (a se vedea, spre exemplu, Rarincescu Constantin
Gheorghe, „Contenciosul administrativ Român ”, Ediția a 2 -a, Editura „Universala” Alcalay & Co., Bucureș ti, 1936, p.
249 251. Autorul vorbește de acestea în contextul analizei obiectului aciunii în contencios administrativ, care trebuie să
fie un act administrativ, nu unul preparatoriu.

9
Ponderea actului administrativ în sfera formelor de activitate ale organelor administra ției
publice variaz ă la un nivel ierarhic sau altul al organiz ării administra ției publi ce, respectiv dup ă cum
este vorba de un organism de ramur ă sau de domeniu.
La organele de la baz ă sistemului organiz ării administra ției publice au o pondere mai mare
opera țiunile și faptele materiale, iar pe m ăsură ce urc ăm spre organele din v ârful organiz ării-
Președintele Rom âniei și Guvernul , ponderea acestora scade în favoarea actelor juridice, în principal
a actului administrativ.
b) Actul administrativ este o voin ță juridic ă unilateral ă
Prin aceast ă trăsătură se urm ărește, pe de o parte, includerea actului administrativ în sfera
actelor juridice, iar pe de alt ă parte, delimi tarea actului administrativ de opera țiunile tehnico –
administrative, respectiv de opera țiunile tehnico -productive.
c) Actul administrativ4 este emis n umai în realizarea puterii publice.
Aceast ă trăsătură deosebe ște actul administrativ de alte acte juridice cu caracter unilateral ale
organelor administra ției publice. Din aceast ă trăsătură rezult ă obligativitatea actelor administrative
și executarea lor din oficiu.
Caracterul actului administrativ de a fi emis în realizarea puterii publice nu trebuie confundat
cu caracterul general al ori cărui act juridic, anume susceptibil de a fi realizat prin for ța de constr ângere
a statului.
Forța de constr ângere a statului intervine pentru a înfrânge o rezisten ță a subiectelor de
drepturi și obliga ții în exerci țiul autorit ății de stat sau dup ă caz al unit ății administrative -teritoriale.
Așa se explic ă de ce atunci c ând nu este respectat de bun ăvoie un act a dministrativ nu mai
este cazul să se recurg ă la for ța de constr ângere a statului, adic ă la învestirea acestuia cu un titlu
executoriu, pentru c ă actul administrativ este prin el însuși purt ător al unui asemenea titlu.
d) Actul administrativ are un regim juridic specific, în centrul c ăruia se afl ă Legea
contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004 ) .
Aceast ă trăsătură a actului administrativ ne ajut ă să deosebim actul administrativ care este
emis în special de organele administra ției publice, de actele de autoritate specifice altor categorii de
organe. Indiferent cum privim administra ția în sfera activit ății publice, ca scop sau ca mijloc, ea nu
este singura activitate publico -statal ă, iar actul administrativ nu este si ngurul act de autoritate, însă
este singurul act de autoritate atacat în contencios administrativ.
Chiar și actele administrative care nu pot forma obiectul unei ac țiuni, fiind exceptate, au un
atare statut consacrat pentru c ă tot Legea contenciosului admi nistrativ îl prevede.

4 A se vedea R.N. Petrescu, op. cit., p. 308;

10
Așa se explic ă de ce regimul consacrat de legea contenciosului administrativ, în concordan ță
cu principiile Constitu ției, devine un element obligatoriu al demersului teoretic de delimitare a
trăsăturilor actului administrativ, ca sp ecie a actului juridic.

1.3. Clasificarea actelor administrative
a) după competen ța material ă a organului emitent distingem între:
– acte administrative cu caracter general, emise de autorit ățile publice cu competen ța materia lă
general ă (Ordonan țele și Hotărârile Guvernului, Hotărârile Consiliului Județean, Ordinele Prefectului
ori Deciziile Primarului);
– acte administrative de specialitate emise de organele de specialitate ale administra ției
publice5 centrale și ale administra ției publice locale (ordine și instruc țiuni ale ministerelor,
regulamente, circulare, norme emise de conduc ătorii organelor de specialitate din administra ția
public ă central ă).
b) după competen ța teritorial ă a organului emitent pot exista:
– acte administrative emise de organele administra ției publice centrale;
– acte administrative emise de organele administra ției publice locale.
c) după gradul de întindere a efectelor juridice, actele administrative sunt:
– acte normative care produc efecte cu caracter general și impersonal;
– acte individuale care produc efecte numai pentru o anumit ă persoan ă fizică sau juridic ă.
d) după natura juridică, actele administrative pot fi delimitate în:
– acte administrative de autoritate emise de organele administra ției publice în baza și în
executarea legii;
– acte administrative de gestiune, care sunt acte bilaterale realizate între serviciile publice
administrative și persoane fizice și juridice ce privesc buna administrare a domeniului public al
statului sau unit ății administrativ -teritori ale;
– acte administrative jurisdic ționale care se emit în mod unilateral de organele de jurisdic ție
administrativ ă și solu ționeaz ă conflictele a părute între autorit ăți publice și particulari.
Actele administrative de jurisdic ție sunt acte de spe ță care intervin pentru a curma un conflict,
un litigiu care s -a ivit prin încălcarea unei dispozi ții legale.
Procedura de emitere a actelor de jurisdic ție administrativ ă necesit ă participarea p ărților și o
elementar ă contradictorialitate.

5 Pentru analiza diferitelor teorii asupra problemei, a se vedea Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu,
„Introducere în dreptul civi l”, Ediția a 2 -a, Ed itura Sfera Juridică Cluj -Napoca, 2008, p. 469 -471.

11
Datorit ă specific ului s ău, actul administrativ de jurisdic ție are o stabilitate mai mare dec ât
actele administrative obi șnuite, întruc ât se bucur ă de autoritate , de lucru judecat.
e) după autoritatea administrativ ă care le emite, distingem :
– acte administrative emise de Președintele Rom âniei (decrete);
– acte administrative6 emise de organele puterii executive (Guvern, Ministere, Organele
Centrale de Specialitate, Prefect);
– acte administrative emise de autorit ăți publice și institu ții publice;
– acte administrative emise de regii autonome și societ ăți comerciale.
f) după natura efectelor juridice pe care le produc, actele administrative pot fi:
– acte administrative care constat ă existen ța unui drept;
– acte administrative care acord ă drepturi;
– acte administrative care interzic sau anuleaz ă existen ța unei situa ții de fapt, considerat ă
anterior un drept.

SECȚIUNEA 2. LEGALITATEA ACTELOR ADMINISTRATIVE

2.1. Legalitatea actelor administrative
Prin legalitatea actelor administrative înțelegem conformarea lor, cu actele juridice care au o
forță juridic ă superioar ă. Actele administrative sunt emise în baza și pentru executarea legii.
De aceea, între actul administrativ și lege exist ă un raport de subordonare, astfel c ă actul
administrativ trebui e să aibă o baz ă legal ă.
Pentru ca un act administrativ7 să fie legal, trebuie îndeplinite urm ătoarele condi ții:
a) actul administrativ s ă fie conform cu con ținutul legii în baza c ăreia a fost emis;
b) actul administrativ s ă fie emis de organele administra ției publice competente;
c) actul juridic s ă respecte condi țiile legate de forma sa;
d) actul administrativ să fie conform cu scopul urm ărit de lege;
e) actul administrativ s ă fie oportun;
Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării și de
executare în concret a legii.

6 Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ ”, Volu mul. I, Editura All Beck, București, 2001, p. 7
7 Podaru Ovidiu, „Drept administrativ , Vol. I. Actul administrativ. Repere pentru o teorie altfel ”, Editura.
Hamangiu, București, 2010, p. 42 .

12
De aceea între actul administrativ și lege există un raport de subordonare, iar întotdeauna actul
administrativ trebuie să aibă o bază legală.
Legalitatea actelor administrative este o condiție esențială pentru valabilitatea acestor acte ,
deoarece în primul rând legea nu poate și nici nu trebuie să prestabilească întotdeauna toate cazurile
și toate modalitățile în care trebuie să intervină organele administrației publice cu acte administrative.
Când legea nu reglementează în amănunțime cum trebuie să acționeze administrația, atunci
apar cazurile în care administrația trebuie să găsească o modalitate de acțiune care să fie conformă cu
legea ( ca de exemplu, în cazul emiterii documentelor de identit ate, a permiselor de conducere).
Punând în executare legea care reglementează cele mai importante relații sociale, organele
administrației publice pot emite acte administrative cu caracter individual și acte administrative cu
caracter normativ.
Atât actele administrative8 cu caracter normativ cât și cele individuale trebuie să se întemeieze
pe dispozițiile legii. În principiu, actele administrative cu caracter normativ nu formează valori
politice noi, acesta fiind atributul legii, ci se limitează la prec izarea modalităților de punere în
executare a legii.
Dacă legea ar prestabili întotdeauna în detaliu toate condițiile și modalitățile de intervenție a
organelor administrației publice prin acte administrative, atunci aceste organe s -ar transforma și nu
s-ar adapta sarcinilor așa devariate și mereu în schimbare pe care le prezintă viața socială.
De aceea, organele administrației publice t rebuie să dispună de o anumită inițiativă și să aibă
posibilitatea de a aprecia situațiile în care vor emite actele administrative, să aprecieze deci
oportunitatea acestor acte.
Majoritatea actelor administrative sunt emise de organele administrației publice folosindu -se
de dreptul lor de a aprecia oportunitatea acestor acte.
Sunt foarte des întâlnite și cazurile în care legea stabilește o serie de condiții, dar lasă în același
timp și posibilitatea de apreciere pentru organele administrației9 publice în vederea emiterii actelor
administrative.
Unele din aceste condiții vor fi pur și simplu constatate de organul administrației publice
competent să emită actul (de exemplu, îndeplinirea unei anumite vârste sau plata unei taxe).
După cum se poate observa, principiul legalității actelor administrative înseamnă înainte de
toate că „actele pe care întocmesc organele administrației publice trebuie să se sprijine pe leg e”.

8 Antonie Iorgovan, „Tratat de Drept Administrativ ”, Ediția a IV -a, Editura All Beck , 2005, Vol. 2, p . 1348
9 Legea Contenciosului Administrativ Nr. 793 din 10.02.2000, Art.2.

13
Cu alte cuvinte, în acțiunile lor pozitive, organele administrației publice trebuie să aibă un
temei legal întotdeauna . În aprecierea legalității actelor administrative un rol important îl au mobilul
și motivul acestor acte. Înfrângerea legalității de către actul administrativ se poate constata după cum
ilegalitatea afectează unul s au altul dintre aceste elemente ale actului administrativ, mobilul sau
motivul său.
Mobilul actului administrativ este „ceea ce determină organul administrației publice10 să
uzeze de competența sa în emiterea actului. Mobilul actului administrativ reprezintă rațiunea
competenței conferite organelor administrației prin lege în vederea emiterii actului ”.
Spre exemplu, conferirea competenței organelor administrației locale în vederea apărării
ordinii publice constituie mobilul unor acte administrative pe care le fac aceste organe. Motivul
actului administrativ este ceea ce constituie justificarea conținutului său.
Motivul actului administrativ este cauza acestui act, a dispoziției pe care o cuprinde actul
respectiv. Ilegalitatea motivului actului determină ilegalitatea actului administrativ. Motivul actului
administrativ poate fi de drept și de fapt.
Motivul de fapt al actului adm inistrativ constă în „acele condiții care sunt necesare pentru ca
organul administrației publice să poată emite actul, și de cele mai multe ori, organele administrației
dispun de latitudinea de a aprecia aceste condiții ”.
Motivul de drept al actului admin istrativ constă în textele de lege pe care se bazează organele
administrației publice în emiterea actelor administrative. Actul administrativ trebuie emis întotdeauna
în vederea realizării interesului general. Când competența emiterii actului este deturnat ă în vederea
realizării unui interes particular, aceasta afectează motivul actului și prin aceasta legalitatea actului
administrativ.
Odată emise, sau adoptate, după caz (adoptarea este specifică autorităților colegiale), actele
administrative trebuie să f ie aplicate. Cu privire la aplicarea actelor administrative se impune
examinarea succesivă a două probleme: intrarea în vigoare a actelor administrative și executarea
actelor administrative. În ceea ce privește intrarea în vigoare a actelor administrative, aceasta
reprezintă momentul din care actul administrativ este susceptibil a fi pus în executare (a produce
efecte juridice). Susceptibilitatea actului administrativ de a produce efecte juridice, reprezintă
momentul de plecare, în a plicarea unui act administrativ și se referă la aplicarea pentru viitor a actului
administrativ. Autoritățile administrației publice nu pot să dea actelor administrative pe care le emit
efecte retroactive.

10 Alexandru Ioan, „Administrația Public ă, Teorii, Realități, Perspective ”, Editura Lumina Lex, București,
2002 , p.89.

14
CAPITOLUL II
ACT UL ADMINISTRATIV

SECȚIUNEA 1. FORMA ȘI PROCEDURA EMITERII ACTULUI
ADMINISTRATIV

1.1. Forma actului administrativ
Prin forma actelor administrative înțelegem felul în care se exprimă voința juridică pe care o
cuprind aceste acte. Voin ța juridică este însă și conținutul actului administrativ, care poate îmbrăca
anumite forme. Astfel, actul administrativ11 poate fi scris, oral sau implicit.
Acestea sunt formele în care se poate manifesta voin ța juridică a organelor administra ției
publice, când uzează de competen ța lor pentru a face acte administrative. Problema formei actului
administrativ are importan ță pentru asigurarea legalită ții acestor acte. De aceea aceasta se impune a
fi cercetată atunci când examinăm regimul juridic aplicabil acestor acte.
Actele administrative12 cu caracter normativ îmbracă numai forma scrisă, fiind o condi ție de
valabilitate a acestora, deoarece legea și în primul rând legea fundamentală, Constitu ția, prevede
obliga ția publicării lor. În schimb, actele administrative individuale pot îmbrăca și forma orală, în
condi țiile autorizate de lege. Este cazul O.U.G. nr. 2/2001 care prevede că sanc țiunea avertismentului
se aplică oral.
Forma scrisă poate fi uneori prescrisă ca o obliga ție procedurală, căreia trebuie să i se
subordoneze titularul competen ței. Forma scrisă este însă recomandabilă pentru actele administrative
datorită avantajelor pe care le prezintă. Astfel, această formă îngăduie autorului competen ței să -și
formuleze cât mai clar voin ța sa juridică, iar celor care execută actul sau i se confo rmează, li se dă
posibilitatea de a în țelege mai ușor voin ța celui care a emis actul.
De asemenea, forma scrisă este necesară pentru a „se cunoa ște con ținutul exact al actului,
pentru a se putea dovedi, în caz de litigiu, existen ța și efectele pe care trebuie să le producă actul
respectiv și pentru a se putea controla dacă s -au respectat condi țiile de valabilitate ”. Forma scrisă a
actului administrativ constituie o garan ție a legalită ții. Actul administrativ permite exercitarea mai
lesnicioasă a controlului, putându -se stabili mai u șor raportul de conformitate între baza de referin ță,
care este norma juridică, ori actele făcute pe baza ierarhiei și actul administrativ controlat.

11 Tudor Drăgan, „Actele administrative și faptele asimilate lor, supuse controlului judecătoresc ” potrivit Legii
nr.1/1967, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1970, p. 72.
12 Anton Trăilescu, „Tratat Elementar de Drept Administrativ ”, Editura All Beck , 2002, p. 9.

15
Forma orală a actului administrativ apare ca necesară în acele situa ții în care urgen ța situa ției
nu permite exprimarea în scris a voin ței juridice.
Astfel, se pot emite acte administrative transmi țându -se oral celor care trebuie să le execute
sau să li se conformeze. Acest lucru se poate face direct de către a utorul competen ței sau de către al ți
funcționari care pot transmite actul prin contact direct sau cu ajutorul telefonului. Este destul de
uzitată această formă a actelor administrative transmise prin notă telefonică.
De obicei, formei orale a actului admin istrativ i se alătură cea scrisă. Astfel, unui ordin verbal
sau unei note telefonice îi urmează actul scris. Este foarte bună această practică a organelor
administra ției publice, deoarece forma scrisă a actului administrativ face dovada celui oral și
const ituie un mijloc prin care este asigurată legalitatea acestuia.
Actele administrative pot fi și implicite, ele reie șind din tăcerea organelor administra ției
publice, care, păstrând tăcerea într -o anumită chestiune, î și manifestă voin ța juridică și fac, prin
urmare, în acest fel, acte administrative. Tăcerea organelor administra ției publice poate fi un act prin
care se aprobă un act administrativ13, dar aceasta poate însemna și respingerea unei preten ții juridice.
Actul administrativ implicit are caracter pozitiv sau negativ, reie șind din modul în care este
reglementată competen ța organului administra ției publice. Regulile juridice care fixează competen ța
lasă să se vadă ce caracter pot să aibă tăcerea, admiterea sau respingerea.
O problemă importantă ref eritoare la forma actelor administrative este aceea a motivării
acestor acte. Se consideră că actele administrative, spre deosebire de hotărârile judecătore ști, nu
trebuie motivate.
În administra ția publică modernă care func ționează în cadrul statului de drept se impune
adoptarea principiului motivării actelor administrative ca o garan ție de legalitate și de ocrotire a
drepturilor și libertă ților cetă țenești.
La elaborarea Codului de procedură administrativă trebuie să se aibă în vedere acest principiu,
impunându -se autorilor actelor administrative motivarea acestor acte juridice.

1.2. Fazele procedurii emiterii actului administrativ
Actul administrativ este rezultatul unui proces ra țional care porne ște de la sesizarea necesită ții
emiterii lui și continuă cu colectarea informa țiilor necesare, prelucrarea acestora, alegerea variantei
optime, adoptarea actului și aplicarea acestuia. Procedura emiterii actelor administrative cuprinde mai
multe activită ți desfă șurate de func ționarii autorită ților publi ce care emit actul sau/ și a altor autorită ți

13 Iovănaș Ilie, „Drept administrativ și elemente ale științei administrației ”, Editura Didactică și pedagogică,
București, 1977‚ pag. 219.

16
publice care colaborează la acestea. Procedura de elaborare a actelor administrative cunoa ște mai
multe forme, de la cele mai simple la cele mai complicate. Mai mult, sunt cazuri când administra ția
poate proceda fără să fie obligată să respecte o procedură prestabilită. Această libertate de mi șcare se
recunoa ște uneori administra ția de stat ținând seama de varietatea sarcinilor ce -i revin . Actele
administrative14 cu caracter normativ îmbrac ă forma scrisa de oarece legea, în primul r ând Constitu ția,
prevede obliga ția public ării lor. Actele administrative individuale pot îmbrăca și forma oral ă, mai ales
în situa ții urgente, c ând nu se poate permite exprimarea în scris a voin ței juridice. Este vorba de
anumite acte administrative (ordine și dispozi ții) care se transmit frecvent prin intermediul
telefonului. Forma scris ă este necesar ă din mai multe puncte de vedere, dintre care facem referire la :
– cunoa șterea exact ă a con ținutul ui actului;
– executarea corec tă a actului de c ătre cei administra ți;
– existenta dovezii în caz de litigiu administrativ;
– stabilirea legalit ății actului administrativ;
– realizarea rolului și scopului pentru care a fost emis.
Avizele
Avizele reprezintă opinii pe care un organ administrativ le solicită altui organ într -o anumită
problemă pentru a putea decide în deplină cunoștință de cauză. Avizele sunt forme necesare în
procedura de elaborare a actelor administrative și sunt solicitate în cazul unor pro bleme pentru a căror
rezolvare justă este utilă și cunoașterea opiniilor de specialitate, denumite în literatură și
„recomandări ”.
După modul de conformare a organului solicitat față de opinia exprimată, avizele pot
fi:
a) avize facultative , acestea se caracterizează prin faptul că organul emite nt are libertatea să
solicite sau nu acel aviz, iar dacă l -a solicitat, este liber să i se confirme sau nu;
b) avize consultative , situa ție în care organul emitent este obligat să solicite avizul, în absen ța
cărui a nu poate emite actul administrativ, dar nu este obligat să urmeze avizul acordat, putând să
adopte și alte solu ții decât ce le consemnate în aviz;
c) Avize conforme , când organul emitent este obligat să solicite avizul și, totodată, să țină
seama de avizul solicitat la emiterea actului pentru care a fost dat, adică să emită actul în sensul
avizului dat. Prin aviz se concretizează părerile altui organ decât cel care urm ărește să emită un act,
păreri de care organul emitent trebuie sau nu să țină seama, după cum este vorba despre un aviz
conform sau un aviz consultativ sau facultativ.

14 Emilian Stelian Ticames, „Drept administrativ și elemente de știința administrației ”, Editura Era, pag. 328

17
Avizele, îndeosebi cele consultative și conforme, de și concretizează o voință, o opinie a unui
organ de stat, nu sunt acte administrative de sine stătătoare, ci doar opera țiuni administrative foarte
importante. Avizele pot fi solicitate de orice organ al administra ției publice, fie de competen ță
materială generală fie de competen ță materială specială, cu excep ția, însă, a organului ierarhic
superior emitentului.
Legalitatea actului administrativ, condi ționat în emiterea sa de existen ța unui aviz, este, firesc,
apreciată și în func ție de con ținutul avizului. De altfel, un autor este de părere că „avizele consultative
și conforme constituie o importantă condi ție de legalitate a însu și actului ce urmează a se emite,
neîndeplinirea sa atrăgând nulitatea absolută a actului ”. În practică, avizele sunt solicitate chiar
pe proiectul de act normativ, fiind una din regulile metodologice în acest sens aprobate prin Hotărârea
Guvernului nr. 390/1993, un ante-proiect de Cod de procedură administrativă.
Acordul15
Acordul, care exprimă consim țământul altui organ administrativ dat pentru emiterea unui act
de către un alt organ, poate fi: prealabil, concomitent sau posterior emiterii unui act administrativ.
Acordul se deosebe ște de aviz ul conform, în primul rând, prin faptul că „efectul juridic, în
cazul actului administrativ emis cu acordul prealabil al altui organ, este rezultatul manifestării de
voință a mai multor organe ”. Acordul prealabil, ca de altfel și aprobarea, confirmarea, ratificarea și
hotărârile comune conduc la existen ța actelor administrative complexe, care i -au na ștere prin două
sau mai multe manifestări de voin ță, „ce provin de la organe de stat diferite, da r care converg spre
producerea aceluia și efect juridic, formând o singură entitate juridică ”.
Acordul prealabil16 se deosebe ște, atât de avizul facultativ cât și de cel consult ativ. Avizul este
o simplă părere, pe când acordul este un consim țământ, adică o manifestare de voin ță care se adaugă
la cea a emitentului, întărind -o, de aceea, acordul, logic, vine de la organul ierarhic superior, ca regulă,
dar el poate veni și de la alt organ al administra ției situat pe o pozi ție superioară emitentului. Pe
această linie de idei, putem conveni ca acordul organului ierarhic superior să -l denumim aprobare,
care poate fi prealabilă, teză care este exprimată și prin alte no țiuni. Astfel, atât acordul în general cât
și aprobarea, în particular, nu obligă organul care emi te actul administrativ să -l pună în executare, nu
acoperă viciile actului administrativ la care se referă, iar în cazul ac țiunii în anulare, în litigiu va trebui
să figureze, ca pârât, atât organul care l -a emis, cât și cel care și-a dat acordul. Aceste re guli sunt
valabile și pentru confirmare, în înțeles de aprobare a unui act administrativ de către un organ superior
organului emitent, în condi țiile prevăzute de lege. Trebuie să admitem că aprobarea, acordul și

15 Ioan Santai, „Drept administrativ și știința administrației ”, Editura Risoprint, 1998, pag.31.
16 Ivan Stelian, „Drept Administrativ Român”,V.I.S. Print, 2002.

18
confirmarea, în sensul menționat mai sus, fi ind manifestări de voin ță ale unor organe de stat prin care
acestea consimt la emiterea unor acte administrative, condi ționează caracterul executoriu al acestor
acte, producând astfel, în mod nemijlocit, efecte juridice, fără a crea ele însele noi raportur i juridice.

1.3. Condiții procedurale concomitente emiterii actului administrativ
Dintre condi țiile procedurale concomitente emiterii actului administrativ17, cele mai des citate
în lucrările de specialitate, sunt cvorumul, majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului și
motivarea. Primele două, care vizează organele colegiale din administr ația publică, de și
asemănătoare, nu sunt identice.
Cvorumul are în vedere întrunirea valabilă a organului colegial, cea de a doua are în vedere
adoptarea ( v otarea ) propriu -zisă a actului.
Cvorumul reprezintă numărul de membri care trebuie să fie prezen ți pentru adoptarea actului,
raportat la totalul membrilor unui organ colegial. Se în țelege că problema cvorumului nu se pune în
cazul organelor unipersonale.
Ca regulă, actele normative cer prezen ța a cel pu țin jumătate plus unu, uneori formulările sunt
și în sensul „majorită ții membrilor ”. În anumite situa ții este cerută prezen ța unei majorită ți calificate,
cum este cazul ședinței de constituire a consiliului local, când se adoptă deciziile de validare.
Legea nr. 215/200118 dispune că: „Ședința este legal constituită dacă participă cel pu țin două
treimi din numărul consilierilor ale și. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, ședința
se va ține, de drept, peste trei zile, în acelea și condi ții. Dacă nici la a doua convocare ședința nu se
poate constitui legal, se va proceda la o nouă convocare peste trei zile. La noua convocare, ședința va
fi legal constituită dacă se asigură prezen ța majorită ții consilierilor ale și…”.
În ceea ce prive ște majoritatea cerută pentru vot ea poate fi: majoritate relativă (jumătate plus
unu din cei prezen ți, dar se în țelege cu respectarea cvorumului de ședință), majoritate absolută (cifra
care este mai mar e decât jumătate din numărul total al membrilor ce compun organul administrativ)
și majoritate calificată (o majoritate mai mare decât cea absolută, cum ar fi majoritatea a două treimi).
Elaborarea Codului de procedură administrativă rămâne un deziderat esențial al procesului
legislativ din țara noastră. Astfel s -ar realiza un obiectiv la care au sperat atâtea genera ții de autori.

17 Emilian Stelian Ticames, „Drept administrativ și elemente de știința administrației ”, Ed, ERA 2000, pag 329.
18 Publicată în "Monitorul Oficial al României", partea I, nr. 204 din 23 aprilie 2001, cu modificările și
completările aduse de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2001; Legea nr. 738/2001; Legea nr. 216/2002; Legea
nr. 161/2003; Legea nr. 141/2004; Legea nr. 340/2004; Legea nr. 393/2004; Legea 286/2006.

19
Motivarea ca principiu al procedurii emiterii actelor administrative, a dobândit o consacrare
constitu țională.
Motivarea actelor administrative normative se află, de regulă, în expunerea de motive, ar
trebui date publicită ții, făcând corp comun cu actul propriu -zis, iar motivarea actelor individuale
trebuie să fie cuprinsă în con ținutul acestora sau într -un document justific ativ care înso țește actul ce
emană de la aceea și autoritate, chiar dacă sub semnătura altei persoane. Acestea sunt probleme de
detaliu ale viitorului cod, dar ideea motivării oricărui act administrativ este subîn țeleasă din textele
Constitu ției, fiind obli gația corelativă a autorită ților administra ției publice la cel pu țin unul din
drepturile fundamentale, cel prevăzut în articolul 31 din Constitu ție.

SECȚIUNEA 2. SUSPENDAREA, REVOCAREA ȘI ANULAREA ACTULUI
ADMINISTRATIV

2.1. Suspendarea actului administrativ19
Suspendarea actelor administrative reprezint ă întreruperea pentru o scurt ă perioad ă de timp a
efectelor juridice ale acestora.
Aceasta reprezint ă o garan ție a asigur ării legalit ății, însă o garan ție de excep ție, ce intervine în
cazuri limit ă. Suspendarea unui act poate interveni:
a) de drept, în baza unei dispozi ții exprese a legii (ex. art . nr. 31 din Legea nr. 180/2002 privind
stabilirea și sanc ționarea contraven țiilor stabile ște că introducerea pl ângerii suspend ă executarea
actului);
b) în baza unui act administrativ emis de organul ierarhic superior celui care a emis actul ;
c) în baza unui act al altor organe ale administra ției publice care nu se afl ă în ierarhie cu
organul care a emis actul (numai dac ă legea confer ă aceast ă competen ță);
d) în baza hot ărârii de retractare vremelnic ă a organului emitent ( în acest caz, m ăsura
suspend ării are un caracter excep țional și exist ă îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului);
e) în baza unei hot ărâri judec ătorești.

2. 2. Revocarea actului administrativ20
Revocarea este o opera țiune juridic ă prin care organul emitent al actului administrativ sau
organul ierarhic superior desfiin țează un asemenea act. Este un principiu firesc aplicabil actelor

19 Emilian Stelian Ticames, op. cit., pag. 330
20 Mircea Preda, „Curs de drept administrativ ”, Partea Generală, pag. 97

20
administrative, cu at ât mai mult cu c ât un astfel de act nu este conceput ca ceva imuabil, fix.
Revocarea prive ște actele administrative normative, c ât și cele individuale, iar procedura este
identic ă cu cea care a stat la baza emiterii actului revocat.
De la principiul revocabilit ății21 sunt mai multe excep ții, efect al dispozi țiilor exprese ale legii,
ori a naturii drepturilor și obliga țiilor care s -au născut în urma actului administrativ.
Având în vedere fondul comun de idei din doctrin ă, dispozi țiile din legisla ție, precum și
orientarea practicii ju decătorești, pot fi identificate urm ătoarele categorii de excep ții:
a) acte administrative cu caracter jurisdic țional;
b) acte administrative declarate irevocabile de o dispozi ție expres ă a legii;
c) acte administrative de aplicare a sanc țiunilor corespunz ătoare formelor r ăspunderii din
dreptul civil;
d) actele administrative care au dat na ștere la contracte civile;
e) actele administrative care au dat na ștere la drepturi subiective garantate de lege sub aspectul
stabilit ății;
f) actele administrative care au fost executate material;
g) actele administrative care sunt emise ca urmare a existen ței unor contracte civile;
Din punct de vedere al momentului în care intervin față de emiterea actului, cauzele revocării,
indiferent că vizează nelegalitatea sau inop ortunitatea22, pot fi:
– cauze anterioare emiterii actului, care determină efecte juridice ex tunc (pentru trecut), ca și
când actul nu ar fi existat
– cauze concomitente cu emiterea actului, determină efecte juridice ex tunc
– cauze ulterioare emiterii a ctului, care produc efecte juridice ex nunc (pentru viitor), făcând
să înceteze actul din momentul în care s -au constatat cauzele respective.
Revocarea poate fi dispusă din oficiu sau la cererea persoanelor interesate și duce la încetarea
definitiv ă a efectelor actului administrativ, deosebindu -se, astfel, de suspendare. În cazul revoc ării,
aspectele care prezint ă importanț ă sunt:
– situația efectelor juridice produse anterior revoc ării.
– consecințele efectelor juridice produse în raport de cauzele revocării.
Pornind de la cele trei prezumții (legalitatea, autenticitatea și veridicitatea), se va considera că
efectele produse anterior revoc ării sunt legale.

21 Erast Diti Tarangul, „Principiul legalității în dreptul administrativ român și francez ”, Revista de Drept Public,
1929.
22 Dacian Cosmin Dragoș „Discuții privind posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de
inoportunitate ”, Revista Drept nr.8/2004.

21
Revocarea produce efecte juridice începând cu momentul în care actul administrativ a fost
retras, îns ă, în situația în care actul este revocat pentru motiv de nelegalitate, el va fi considerat ca
inexistent, fiind lipsit de efecte juridice chiar din momentul emiterii sau adopt ării sale.
Principiul revocabilității actelor administrative este, alăt uri de principiul legalității, un
principiu de bază al regimului juridic al actelor administrative, având o consacrare constituțională
(art. 21 și 52 din Constituția României, revizuită) și un suport legal (art.7 alin.1 al Legii nr. 554/2004
a contenciosul ui administrativ.). În principiu, toate actele administrative pot fi revocate, cele
normative oricând, iar cele individuale cu unele excepții. Excepțiile de la principiul revocabilității
actelor administrative individuale sunt deduse fie din natura actului , fie din efectele pe care le -au
produs sau din voința legiuitorului.

2. 3. Modificarea, anularea și inexistența actului administrativ
Modificarea actului administrativ prive ște unul sau mai multe elemente ale acestuia.
Aceast ă opera țiune poate fi f ăcută de autoritatea care a emis actul, de autoritatea ierarhic
superioar ă celei care a emis actul sau c ând legea prevede, de instan ța de judecat ă competent ă,
modificarea actului administrativ a vând efecte numai în viitor.
În cazul actelor administrative norma tive, modificarea are loc printr -un act de acela și grad și
cu respectarea acele eași tehnici legislative.
Actul administrativ individual poate fi rectificat prin urm ătoarele opera ții :
– corectarea gre șelilor existente în actul de stare civil ă;
– completarea actului de stare civil ă cu date ce corespund statutului real al unei persoane;
– suprimarea enun țului care nu trebuie înscris în actul de stare civil ă.
Anularea unui act administrativ23 reprezint ă o opera țiune juridic ă prin care în mod direct ac tul
este desfiin țat ca urmare a încălcării dispozi țiilor legii privitoare la emiterea lui.
Odat ă desfiin țat, actul administrativ nu își mai produce efecte juridice, fiind considerat
inexistent.
Constatarea încălcării dispozi țiilor legale în emiterea actelor administrative este de
competen ța autorit ăților prev ăzute de lege, respectiv puterea judec ătoreasc ă, organele administra ției
publice și puterea legiuitoare.
Actul administrativ, lipsit de elementele sale esen țiale nu mai prezin tă, nici o urm ă de
legalitate și deci materialmente nu poate fi dovedit. În aceast ă situa ție nu mai este necesar ă constatarea
nulității acestor acte, ci sunt socotite ca inexistente.

23 Francois Benoit, „Droit administratif, Ed Dalloz ”, 1968, pag. 472

22
CAPITOLUL III
FORȚA JURIDICĂ ȘI EFECTELE JURIDICE ALE ACT ULUI
ADMINISTRATIV

1. Forța juridic ă a actelor administrative
Actele administrative, ca orice acte juridice, dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice,
deci produc efecte juridice cu o anumită forță24.
În literatura de drept administrativ, pentru a se fundamenta forța juridică deosebită a actelor
administrative ca acte de autoritate și implicit obligația executării acestora , se face apel la „prezumția
de legalitate care stă la baza întregului edificiu și a teoriei actului administrativ ”.
Atâta timp cât înființează actul administrativ, se prezumă că a fost emis cu respectarea tuturor
condi țiilor de fond și de formă prevăzute de lege, de unde ideea respectării lui ne apare desprinsă din
ideea respectării legii. De aici, „teoretizarea în toată doctrina occidentală contempo rană a principiului
legalită ții”.
Prezum ția de legalitate este asociată însă cu alte prezum ții: prezum ția de autenticitate (actul
emană în mod real de la cine se spune că emană) și prezum ția de veridicitate (actul reflectă în mod
real ceea ce a stabilit autoritatea emitentă), formând împreună fundamentul teoretic at ât al efectelor
în regim de putere ale actului administrativ, cât și al obl igației sale de executare.
În literatura de specialitate se face distinc ția între obliga ția de executare, care prive ște numai
subiectele titulare de drepturi și obliga ții, ca efect al emiterii actului și obliga ția de respectare sau
opozabilitatea, care se întinde asupra altor subiecte de drept decât cele obligate la executare.
În doctrină se afirmă că „forța juridică a a ctului administrativ este identică cu a altor acte
unilaterale ce emană de la organele statului în realizarea puterii de stat, dar este inferioară for ței
juridice a legii ”.
Forța juridică a actelor unilaterale de putere, printre care și actele administrative25, este
superioară celorlalte acte juridice, indiferent de la cine emană.
Forța juridică a actelor de putere este superioară actelor de drept civil, de dreptul muncii.
În principiu, for ța juridică a unui act administrativ este dată de locul pe care îl ocupă organul
care îl emite în sistemul organizării administra ției publice, precum și de natura organului respectiv .

24 Mircea Preda, „Curs de drept administrativ ”, Editura Calistrat Hogaș, 1995, pag. 110
25 Henri Buch, „La decision, în Traite de science administrative ”, pag. 433 și urm.

23
2. Efectele actului administrativ
Momentul la care actul administrativ produce efecte juridice este cel al publicării actelor
normative și, respectiv, al comunicării actelor individuale.
Această regulă este de o mare importanță în practică, deoarece, din modul în care în țelegem
și o aplicăm decurg o serie de consecin țe juridice: în primul rând, existen ța sau inexisten ța obliga ției
de executare, implicit a posibilită ții executării din oficiu.
Chiar dacă legisla ția administrativă26 nu con ține un text expres în acest sens, nu poa te pretinde
obliga ția de executare a actului dacă el nu a fost adus la cuno ștința subiectelor de drept cărora le
revine această obliga ție. La fel, nu poate fi pretinsă obliga ția de respectare a unui act normativ atâta
vreme cât el nu este dat publicită ții.
Regula de drept „nemo consetur ignorare legem ” impune și concluzia după care „nu se poate
pretinde unui subiect de drept o anumită conduită înainte de a i se aduce la cuno ștință prescrip ția
actului ”.
Cu toate acestea, ca efect al aplicării principiului legalității în activitatea organelor
administrației publice, al democratismului și transparenței activității publice, trebuie să admitem, ca
regulă a regimului juridic al actelor administrative, faptul că pentru organul emitent actul creează
obligații din momentul adoptării lui, în sensul că „trebuie să -l aducă la cuno ștința celor interesa ți și
nu-l mai poate revoca decât în condi țiile legii”.
Pentru organul emitent, actul administrativ intră în v igoare din momentul în care există, adică
din momentul în care s -a produs manifestarea expresă de voin ță cu respectarea condi țiilor proce durale
prevăzute de lege.
Cunoa șterea acestor reguli procedurale este de mare importan ță teoretică și practică, deoarece
de respectarea lor depinde, în ultimă instan ță, însă și existen ța și legalitatea actului administrativ. Este
de la sine de înțeles că u n act administrativ emis fără avizul conform al unui organ de stat, în ipoteza
în care un asemenea aviz este cerut de lege, este lovit de nulitate.
În principiu, actele administrative produc efecte pentru viitor27, sunt active, și nu retroactive,
adică nu produc efecte pentru trecut.
Această caracteristică a actelor administrative este consecința faptului că aceste acte sunt
emise pe baza și pentru executarea legii. Ori, cum „legea, ca regulă, produce efecte pentru viito r, iar
actele administrative, care sunt acte de executare a legii, vor produce și ele efecte juridice pentru
viitor”.

26 Dumitru Brezoianu, „Drept administrativ român ”, Editura Lucretius, București, 1997, p.78.
27 Dumitru Brezoianu, op. cit., p. 154.

24
Cea mai importantă categorie de acte administrative din sfera excepțiilor de la principiul
neretroactivității o reprezintă actele admini strative declarative, denumite și recognitive, care,
constatând existența unor drepturi și obligații ce au luat naștere prin fapte juridice anterioare emiterii
lor, vor produce efecte juridice din momentul în care s -au produs respectivele fapte juridice .

3. Întinderea efectelor juridice produse de act ul dministrativ și încetarea acestora
Trebuie să facem distincția între actele administrative normative, care, în principiu, produc
toate categoriile de efecte juridice, ele fiind izvoare de drept pentru toate ramurile de drept, cu
excepția dreptului penal, și actele administrative individuale.
Actele administrative individuale ni se înfățișează, în principiu, în calitate de fapte juridice ce
dau naștere la raporturi de drept constituțional. „Efectele actelor administrative pot fi reglementate
și de normele generale de drept, alături de normele dreptului administrativ ”.
În cele mai multe situații, cu toată pluralitatea de norme care îl reglementează, actul nu -și
pierde natura de act administrativ și dobândește trăsăturile unui act specific altei ramuri de drept, iar
regimul său juridic devine un regim mixt, normele care definesc acest regim juridic formând o
instituție juridică complexă. Se impune a se preciza că efectele juridice ce intră sub inciden ța altor
ramuri de drept decât dreptul administrativ, ne apar într -un raport de subsecvență față de efectele ce
sunt reglementate de dreptul administrativ, aspect ce justifică calificarea regimului juridic al actului
respectiv ca fiind un regim administrat iv. Efectele juridice ale actelor administrative pot să înceteze
temporar sau definitiv.
Încetarea temporară a efectelor actelor administrative se realizează prin suspendare.
Încetarea definitivă a efectelor actelor administrative are loc prin anulare.
În astfel de împrejurări actul administrativ nu mai produce efecte juridice." Actele
administrative încetează de a -și mai produce efecte juridice și atunci când a expirat termenul de
valabilitate a acestora, ca, de exemplu, o autorizație cu termen ".
De aseme nea, în situația în care executarea unui act administrativ se realizează printr –
un număr determinat de fapte materiale, îndeplinirea acestor fapte duce, implicit, la încetarea
efectelor actelor administrative28 în cauză .
Renunțarea din partea beneficiarului a unor drepturi stabilite printr -un act administrativ nu
este o modalitate de încetare a efectelor acestuia.

28 Verginia Vedinaș, „Drept administrativ ”, Ediția a V -a, Universul Juridic, 2009, București , p.156.

25
STUDIU DE CAZ
ACTUL ADMINISTRATIV

26
CONCLUZII

În lumina celor expuse, concluzionăm în sensul că distincția actului administrativ de alte acte
emise în regim de putere publică nu poate avea ca punct de pornire calitatea subiectului de drept care
emite actul.
Deși autoritățile învestite, în principal, cu puterea de a emite, în mod unilateral, acte
administrative cu car acter obligatoriu și executoriu sunt cele ale administrației, am arătat că acestea
nu sunt singurele organe care dețin prerogativa emiterii unor asemenea acte.
Puterea publică nu este un atribut exclusiv al administrației, ci este specifică tuturor
autori tăților publice din sfera celor trei puteri de stat.
Așadar, având în vedere numeroșii subiecți de drept care pot emite acte administrative, am
evidențiat că sintagmele ,,acte administrative ” și ,,acte de administrație ” nu sunt sinonime, acestea
din urmă fiind incluse în mulțimea mai extinsă a primelor.
Totodată, din analiza actelor emise de autoritățile puterii judecătorești a rezultat că o mare
parte dintre acestea sunt acte non ‐jurisdicționale, respectiv acte adminis trative întocmite în regim de
putere, însă menite să creeze cadrul necesar pentru realizarea dreptului.
Astfel, actele jurisdicționale sunt cele prin care se tranșează o problemă de drept cu privire la
o stare de fapt concretă. În același sens, majoritate a actelor și lucrărilor notarului public sunt acte
administrative, iar încheierile finale din procedura succesorală sunt acte jurisdicționale deoarece
notarul soluționează problema succesorală.
Actul administrativ nu poate fi definit însă nici de procedur a reglementată de legiuitor pentru
contestarea sa. Astfel, faptul că unora dintre actele analizate de noi și incluse în categoria largă a
actelor administrative nu le este aplicabilă integral procedura de contencios administrativ, nu
înseamnă în mod automa t că acestea ar avea o altă natură juridică.
După cum, nici aserțiunea că unele acte sunt supuse controlului pe calea contenciosului
administrativ nu atrage concluzia că doar acestea ar fi acte administrative, consumând toată mulțimea
lor.
Amintim în ace st sens că însuși legiuitorul exclude anumite acte de la acest tip de control, pe
când altele sunt supuse unor proceduri speciale, prevăzute în alte acte normative. Este cazul, de pildă,
al proceselor verbale de constatare și sancționare a contravențiilor și al litigiilor de fond funciar.
În funcție de specificul lor, care le divide în mai multe subcategorii, actele individuale de
putere publică beneficiază de proceduri distincte în privința verificării legalității și temeiniciei.
Remediul pe care legiuit orul alege să îl pună la îndemâna celui slab nu poate să schimbe
caracteristicile actului.

27
În susținerea acestei teze, menționăm că, deși în prezent toate litigiile generate de contracte
administrative sunt de competența instanței de contencios administra tiv, anumite reglementări
speciale din trecut au stabilit competența instanței de drept comun în soluționarea pricinilor referitoare
la anumite contracte administrative determinate.
Pe cale de consecință, criteriul la care trebuie să ne raportăm pentru o corectă delimitare
credem că se subsumează formei de activitate care se aduce la îndeplinire prin intermediul acestuia.
Prin urmare, dacă actul emis are ca scop principal realizarea unei activități executive (de
organizare și asigurare a aplicării legii), atunci acesta este înglobat în sfera actelor administrative.
În sens contrar, dacă forma fundamentală de activitate realizată prin emiterea actului este una
jurisdicțională (în sensul de rostire a dreptului) ne aflăm în prezența unui act jurisdicțional.

28
BIBLIOGRAFIE

Cărți:

 Antonie Iorgovan – ,,Tratat de Drept Administrativ ”, Vol. I, Editura All Beck, București,
2001.
 Antonie Iorgovan – ,,Tratat de Drept Administrativ ”, Vol. 2, Editura All Beck, Ediția a IV –
a, 2005.
 Anton Trăilescu – „Tratat Elementar de Drept Administrativ”, Editura All Beck, 2002 .
 Alexandru Ioan – „Administrația Publică, Teorii, Realități, Perspective”, Editura Lumina
Lex, București, 2002 .
 Dumitru Brezoianu – „Drept administrativ român ”, Editura Lucretius, București, 1997 .
 Emilian Stelian Ticames – „Drept administrativ și elemente de știința administrației”, Editura
Era, 2000 .
 Ionel Reghini, Șerban Diaconescu, Paul Vasilescu – ,,Introducere în Dreptul Civil ”, Editura
Sfera Juridică Cluj -Napoca, Ediția a 2 -a, 2008 .
 Iovănaș Ilie – „Drept administrativ și elemente ale științei administrației”, Editura Didactică
și pedagogică, București, 1977 .
 Ioan Santai – „Drept administrativ și știința administrației”, Editura Risoprint, 1998 .
 Ivan Stelian – „Drept administrativ româ n”, V.I.S. Print, 2002.
 Mircea Preda – „Curs de drept administrativ”, Partea generală, Editura Calistrat Hogaș, 1995.
 Podaru Ovidiu – ,,Drept administrativ ”, Vol. I. ,, Actul administrativ. Repere pentru o teorie
altfel ”, Editura. Hamangiu, București, 2010 .
 Rodica Narcisa Petrescu – ,,Drept administrativ ”, Editura Hamangiu, București, 2009 .
 Rarincescu Constantin Gheorghe – ,,Contenciosul administrativ Român ”, Editura
„Universala” Alcalay & Co., Ediția a 2 -a, București, 1936 .
 Tudor Drăgan – ,,Actele de drept administrativ ”, Editura Științifică București, 1959 .
 Tudor Drăgan – „Actele administrative și faptele asimilate lor, supuse controlului
judecătoresc potrivit Legii nr.1/1967”, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1970 .
 Verginia Vedinaș – „Drept administrativ ”, Ediția a V -a, Universul Juridic, București . 2009 .

29
Legi, Dicționare și Coduri:

 Codul Fiscal, Editura Universul Juridic, București, 2013.
 Dicționar Explicativ al Limbii Române, Editura Universul Enciclopedic, București, 2009 .
 Legea Contenciosului Administrativ Nr. 793/2000.
 Legea Contenciosului Administrativ Nr. 554/2004.
 www.legeaz.net/dictionar -juridic/ act-administrativ .

Articole și publicații :

 Dacian Cosmin Dragoș – „Discuții privind posibilitatea anulării unui act administrativ pe
motiv de inoportunitate”, Revista Drept nr.8/2004.
 Erast Diti Tarangul – „Principiul legalității în dreptul administrativ român și francez”,
Revista de Drept Public, 1929.
 Francois Benoit – „Droit administratif”, Editura Dalloz, 1968.
 Henri Buch – „La decision, în Traite de science administrative”, 1968.