1.Aspecte metodologice ale evaluării 1.1.Definirea și necesitatea evaluării 1.2.Tipologia evaluării 1.3.Principiile evaluării 1.4.Diagnosticul ca… [619129]

Cuprins

Iontroducere
1.Aspecte metodologice ale evaluării
1.1.Definirea și necesitatea evaluării
1.2.Tipologia evaluării
1.3.Principiile evaluării
1.4.Diagnosticul ca etapă preliminară a evaluării
1.5.Caracteristicile generale ale metodelor de evaluare

2.Studiu privind metodele bazate pe piață utilizate în evaluarea activelor
2.1.Etapele metodelor de evaluare pe piață.
2.2.Studii de caz privind metoda comparației.
2.2.1.Evaluarea activelor corporale prin metode bazate pe piată.
2.2.2.Metoda com parației cu tranzacții pe acțiuni
2.2.3.Metoda comparației cu întreprinderi necotate
2.2.4.Metoda comparației cu tranzacții anterioare
Avantaje și dezavantaje privind metodele bazate pe active
Concluzii
Bibliografie

INTRODUCERE

Astăzi, aproape nimic nu mai este făcut fără a avea în vedere ideea de a obține valoare, de a fi
valoros. Utilizările acestui cuvânt sunt multe, există mulți oameni care o folosesc, dar foarte puțini
sunt aceia care îl înțeleg și îl respectă. Valoarea desemnează c alitățile stabile, perene ale lucrurilor
care sunt certificate în mod empiric. Aceasta ne conduce la concluzia că aprecierea existenței unor
astfel de trăsături implică un proces destul de laborios, un dispozitiv sintetic și analitic adecvat
instrumental ș i destul de evoluat. Astfel, punem la îndoială procesul prin care dezvoltăm, descoperim,
accentuăm și formăm valoarea, respectiv evaluarea. Contabilitatea, ca domeniu științific, s -a dezvoltat
întotdeauna liber, în strânsă legătură cu relațiile existente între celelalte domenii aparținând altor
categorii științifice.
Prin reflectarea relațiilor de afaceri ale companiei cu mediul extern, contabilitatea ar trebui
organizată pe bază unitară pentru a furniza informațiile necesare tuturor utilizatorilor, cum ar fi
clienții, furnizorii, băncile, statul și pentru a permite comparabilitatea indicatorilor de management
economic și poziția financiară între diferitele unități. Măsurile contabile înregistrează activele și
inconsecvențele acestora în valorile economice. Având în vedere existența producției de bunuri,
magnitudinea valorilor economice este exprimată și subliniată de standardul monetar, iar operațiunea
de măsurare își ia numele din evaluare. Evaluarea corespunzătoare a proprietății și analiza altor
propriet ăți legate de proprietate conduc la procesul de luare a deciziilor privind furnizarea și utilizarea
proprietăților.
Principalul motiv pentru care am ales această temă este că acest apect contabil este foarte
comun în contabilitatea financiară și contabilă a tuturor societăților comerciale care desfășoară
anumite activități economice și financiare.
O bună cunoaștere a situației patrimoniale este strict necesară pentru a participa cu succes la
dreptul economic și social al unei companii. Contabilitatea în ța ra noastră este o provocare din cauza
schimbărilor frecvente și a ambiguităților prezente în mediul de reglementare și a tendinței de
armonizare cu sistemul contabil european; contabilul, ca reprezentant al societății și interpus între
aceasta și contabili tate trebuie să se adapteze la un mediu de afaceri din ce în ce mai dinamic, să facă
față provocărilor piețelor financiare întotdeauna interesante pentru dezvoltarea de noi instrumente
financiare, circulația rapidă a capitalului .
În același timp, trebuie să existe o preocupare constantă pentru actualizarea și armonizarea
conceptelor și a celor legate de activitățile economice, necesitatea de a prezenta bugete cu aspecte
utile și relevante atât pentru unitățile de management ale beneficiarilor, cât și pentr u părțile terțe
interesate ale entităților economice productive. Această actualizare necesită adoptarea de concepte
prezentate în standardele emise de organizațiile internaționale
În același timp, aceasta are scopul de a -mi extinde orizonturile conceptuale și de aplicare în
ceea ce privește armonizarea contabilității din România cu directivele europene și cu standardele
internaționale de contabilitate.
În timpul elaborării prezentei lucrări de disertație, am luat în considerare noțiunile legislative,
termin ologice, noi sau redefinirea unor concepte în termeni de prevederi europene.
Procesul de modernizare a contabilității, început în 1994, continuă astăzi. Suntem faza a treia
a reformei contabile românești care marchează un real moment de cotitură în dezvolt area contabilității

în România prin reorientarea doctrinei contabile către un sistem contabil conform directivelor
europene.
Incertitudinea în studierea valorii companiei și măsurarea acesteia necesită o abordare
teoretică pentru înțelegerea conceptelor ch eie utilizate în lucrările specializate. În acest sens, este în
primul rând necesar să vedem ce se înțelege prin valoare, atât în general, cât și economic.
În general, noțiunea de valoare găsește o aplicație în economia schimbului, deoarece această
categor ie economică rezultă din necesitatea de a aprecia și de a compara activele transferate. Prin
consultarea dicționarelor, putem defini valoarea ca o măsură care măsoară munca încorporată într -un
bun economic sau apreciază calitățile acelui bine.
Evaluarea es te metoda de cuantificare, în numerar, a mijloacelor materiale, a datoriilor, a
costurilor, a veniturilor, a rezultatelor financiare, a utilizării prețurilor și a tarifelor. Ca urmare a
metodei contabile, evaluarea se concentrează pe un anumit obiect, care determină concentrarea sa.
Obiectul evaluării poate fi ansamblul imobilizărilor corporale, resursele proprii împrumutate,
rezultatele intermediare și activele finale sau toate activele.

CAPITOLUL I
APECTE METODOLOGICE ALE EVALUĂRII

1.1. Definirea și necesitatea evaluării

Patrimoniul este definit în raport de două puncte de vedere – economice și juridice – în raport
cu primatul și importanța atribuite elementelor sale și anume
– Privit din punct de vedere economic, patrimoniul este suma activelor materiale și
monetare și a drepturilor și obligațiilor care aparțin unei persoane sau unei entități economice;
– Privit din punct de vedere juridic, patrimoniul consttuie ansamblul drepturilor și
obligațiilor ce au valoare economică dar și bun urile materiale și bănești la care aceste drepturi fac
referire și care îi aparțin unei persoane fizice sau juridice.
Activitățile economice pot fi organizate și gestionate de contractori fizici sau juridici.
Compania, ca persoană juridică reprezintă linia principală a activității economice din care statul
colectează mai multe venituri prin impozite, taxe, contribuții, fonduri speciale. De aceea, statul este
în mod direct preocupat de faptul că aceste legături cu economia națională sunt bine organizate și a u
reușit să obțină cele mai mari venituri posibile într -un mod legal și onest pentru a alimenta bugetul de
stat.
Multitudinea de situații în care poate avea loc o evaluare a afacerilor implică, de la evaluator,
cunoașterea conținutului și capacitatea de a folosi diferite concepte de valoare fundamentală. În astfel
de circumstanțe, conceptele de evaluare utilizate în evaluări vor fi elaborate ținând cont de următoarele
trei aspecte fundamentale. În primul rând, în funcție de obiectul evaluării, unele concept e de valoare
sunt aplicabile într -un mod diferit sau chiar inaplicabil. În al doilea rând, fiecare concept de valoare
implică o metodă practică de cuantificare a valorii și a unor cerințe de aplicare. În al treilea rând, există
un număr impresionant de con cepte valoroase în literatura cu care lucrează evaluatori, contabili,
manageri și alți specialiști.
Contabilitatea financiară se bazează pe o serie de postulate și principii contabile, inclusiv
postulate ale unităților monetare. Acest aspect afirmă că uni tatea monetară este cel mai eficient mijloc
prin care pot fi prezentate utilizatorilor schimbările de bunuri și servicii. Acesta se bazează pe
caracteristicile unităților monetare. Aplicarea sa depinde de obiectivul fundamental al contabilității
financiar e pentru care informațiile contabile sunt comunicarea utilă a informațiilor economice și
asumarea deciziilor economice raționale. Există multe motive pentru ca o persoană sau o afacere să
obțină o evaluare contabilă a unora sau a tuturor activelor sale. În treprinderile mai mari conduc
evaluări ample în timpul fuziunilor sau achizițiilor pentru a se asigura că numerele utilizate într -un
contract sunt corecte.
Problema evaluării constituie una dintre subiectele cele mai controversate din cadrul
contabilității din România. Aceasta presupune atribuirea unei valori monetare unei operațiuni
economice. Definiția pe care contabilitatea ne -o oferă cu privire asupra conceptului de evaluare este
acesta că aceasta reprezintă un procedeu al metodei contabilității, care c onstă în măsurarea valorică a
activelor, datoriilor, capitalului propriu, veniturilor și cheltuielilor dar și a rezultatelor financiare.
Ca model de evaluare, contabilitatea se ocupă cu identificarea și evaluarea elementelor care
urmează să fie contabiliz ate, cuantificarea și prezentarea în unitatea monetară a fluxurilor de valori
economice și a proceselor de acumulare care apar în cadrul unei întreprinderi. În construcția teoriei
contabile, elementele centrale ale cunoașterii sunt resursele economice și c erințele ridicate față de

entitate și schimbările în resursele economice. Teoria se referă aproape exclusiv la măsurarea valorii
elementelor incluse în situațiile financiare, la identificarea resurselor și creanțelor care trebuie
contabilizate, la caracter isticile acestora, la care se efectuează contabilitatea, la corelarea efectelor
diferitelor tranzacții și evenimente și la impactul a modificărilor de preț la nivel macroeconomic sau
de ramură, pe resursele entității. Contabilitatea trebuie să ofere fie is toricul tranzacțiilor companiei,
fie gestionarea resurselor disponibile sau o evaluare economică a societății în prezent. ,, Evaluarea
nu se poate realiza prin efectuarea unor măsurători concrete și din această cauză se bazează atât pe
aprecieri obiective cât și subiective. Valoarea obținută are caracter aproximativ și este utilă
partenerilor de afaceri dacă aceștia și -o însușesc, în sensul că o consideră corect stabilită. Această
acceptare presupune existența unor teorii ale evaluării larg recunoscute și răspândite, a unor
paradigme, în baza cărora se realizează convertirea unei mulțimi de caracteristici obiective ale unei
entități într -o valoare monetară”1.
Necesitatea evaluării este universală. Oricine utilizează o proprietate plătește de obicei pentru
cumpărare sau chirie. Aceasta înseamnă tranzacții sau situații în care trebuie luată o decizie, o acțiune
sau o strategie și o estimare a valorii, care este necesară pentru toate acestea. Categoriile importante
de situații sunt:
• transferul de proprietate sa u utilizare;
• finanțarea imobiliară;
• impozitarea proprietății;
• compensarea daunelor;
• determinarea unui program de utilizare a proprietății
În cadrul contabilității, evaluarea este efectuată în mod curent pentru reflectarea operațiilor
economice și financiar e ce au loc în cadrul perioadei de gestiune și care modifică mărimea valorică a
elementelor patrimoniale dar și periodic, în momentul inventarierii elementelor patrimoniale și cu
ocazia elaborării documentelor de sinteză financiar -contabile.
Cercetat din p unct de vedere etimologic și istoric, termenul de valoare prezintă o anumită stare
de ambiguitate:
– pe de o parte, folosirea cuvântului se regăsește în contextul unei persoane, al meritelor
și calităților sale
– pe de altă parte, foloirea descrie obiect , prin modul său de utilizare unică. Pornind de
la semnificația sa economică, termenul de valoare a a câștigat o zonă în creștere în domeniul
contabilității, îndeplinind funcțiile sale
În discutarea problemei valorii în contabilitate, nu putem să nu descoper im legătura organică
dintre preț și valoare, presupunând că prețul stabilit într -o tranzacție pe o piață este expresia unei
valori, sau invers, că valoarea unui activ este baza prețului său. Evaluarea este o metodă contabilă fără
de care nu ar fi posibilă atingerea scopului. Evaluarea înseamnă exprimarea valorii și a micului nivel
al activelor. Numai cunoașterea exactă a volumului și structurii lor în orice moment poate oferi
informațiile necesare pentru procesul de luare a deciziilor de către conducătorii unităților patrimoniale
Valoarea este, în general, o chestiune foarte subiectivă, de obicei rezultatul unei evaluări
monetare efectuate pe o anumită resursă, pe un grup de activități sau entități sau pe unele servicii
prestate.

1 Maxim E., Diagnosticul și evaluarea întreprinderii, suport de curs, 2006, pag.2.

În cadrul științelor econom ice, valoarea derivă din istoria sa profundă. În contabilitate,
conceptul de valoare are un început târziu și fragil. Termenul valorii nu trebuie să fie confundat cu
costul, chiar dacă valoarea este adesea măsurată prin costuri. Cadrul pentru standardele i nternaționale
de contabilitate este cadrul pentru pregătirea, prezentarea și realizarea situațiilor financiare.
Procesul de evaluare presupune estimarea credibilă a valorii unui activ sau a entității, pe baza
analizei tuturor informațiilor disponibile. Evaluarea economică, în sensul doctrinei de evaluare și,
implicit, a standardelor naționale și internaționale de evaluare, este un proces complex de estimare
pentru un anumit tip de valoare, de obicei "valoarea de piață". ,, O problemă deosebi t de importantă,
cu implicații esențiale în ceea ce privește înregistrarea în contabilitate a operațiilor economice și
financiare ce privesc elementele de activ și de pasiv și a modificărilor care se produc în masa
patrimoniului, o constituie evaluarea sau , altfel spus, exprimarea valorică a acestora, deci cuantificarea
lor în etalon bănesc”2. Aceste aspecte sunt prezentate în literatura de specialitate în mod sintetizat, în
sensul că “Obiectivul evaluării îl constituie structurile proprii patrimoniului și anume: activele,
pasivele, cheltuielile, veniturile, precum și operațiile economice și financiare privind circuitul acestor
structuri. Managerii trebuie să aibă în vedere în special prudența în evaluarea activelor curente.
Pentru a face o evaluare contabi lă echitabilă, este necesar să se definească relațiile dintre
evaluare, estimare și măsurare. Ele sunt concepte convergente, dar nuanțele lor duc la o diferențiere.
Astfel, măsurarea este o evaluare în unități monetare și o estimare cu determinarea obiecti vă a mărimii
valorii economice în raport cu o unitate dată. Estimarea este o măsurare subiectivă, prin aproximarea
dimensiunii unei valori, pe baza unor date interpretabile sau chiar incomplete. De asemenea, mai
general, evaluarea este stabilirea prețului, se estimează sau se calculează dimensiunea acestei valori.
Se consideră că, ,, prin standardele și reglementările contabile, evaluarea este procesul de
determinare a valorilor monetare ale tranzacțiilor și evenimentelor și elementelor recunoscute și
înreg istrate în bilanț și în contul de profit și pierdere. În ceea ce privește estimarea, constă în evaluarea,
dacă este cazul, a unităților monetare sau nemonetare a mărimii elementelor din situațiile financiare
pe baza celor mai recente informații fiabile dis ponibile; de exemplu, estimarea duratei de viață utilă a
unui activ amortizabil sau a modului de depreciere, estimarea valorii juste a activelor financiare și a
datoriilor financiare”3,
Evaluarea este strâns legată de calcul, deoarece o contabilitate exactă a existenței și circulației
activelor în fazele circuitului economic necesită o determinare precisă a valorii lor. Necesitatea
evaluării este necesară prin calcularea costului produselor, deoarece părțile componente ale produsului
nu p ot fi rezumate, fiind exprimate diferit decât valoarea de referință. În plus, centralizarea și
generalizarea informațiilor cu privire la existența, circulația și transformarea activelor, cu ajutorul
situațiilor financiare, calculul unor indicatori economic i și financiari sintetici este posibilă numai dacă
sunt exprimate în valoare. Deși contabilitatea utilizează în mare măsură evaluarea care stă la baza
dovedirii valorii activelor economice, este dovada lor cantitativă.

1.2.Tipologia evaluărilor

2 Brabete V., Drăgan C., Contabilitate, curs pentru învățământul su perior tehnic frecvență redusă , Craiova, 2007,
pag.24.
3 Ristea M., Metode și modele de evaluare în contabilitate, 2016, pag.312, diponibil la adrea
http://jisom.rau.ro/Vol.10%20 No.2%20 -%202016/JISOM -WI16 -A04.pdf

Nevoia de eva luare sub formă de bani derivă din utilizarea categoriilor economice generate de
acțiunea legii asupra valorii. Contabilitatea poate funcționa numai cu valori, adică după ce diversitatea
structurilor patrimoniale este adusă la același numitor, care este ex presia banilor. Ca procedeu al
metodei contabilității, evaluarea este indispensabilă în contabilitatea managerială și financiară. Din
acest considerent este necesar să se stabilească obiectul evaluării și unitatea de măsură.
Obiectul evaluării poate fi di vers și trebuie interpretat și utilizat în funcție de locul în care
patrimoniul este privit. Privit din interior, obiectul evaluării face referire la structurile patrimoniale iar
din exterior, evaluarea poate prezenta drept obiect, unele componente sau mod alități de cuantificare,
precum evaluarea fiscală. În contabilitate, evaluarea este efectuată, de obicei, pentru a reflecta
evenimentele și tranzacțiile care au loc în perioada de referință și care modifică valoarea proprietății,
precum și periodic, în tim pul inventarierii activelor și întocmirii documentelor contabile. Rezultă că
evaluarea contabilității este prezentă în fiecare moment al rotației capitalului, precum și în momentele
de raportare și analiză a situației financiare și a rezultatelor obținute. Dincolo de relațiile de
cuantificare stabilite între un contabil și resursele entității, destinate identificării și alegerii metodelor
de contabilitate de evaluare, relațiile dintre cei care întocmesc situațiile financiare și utilizatorii
acestora au un i nteres rezidual. Ele sunt presupuse sau percepute a fi neutre și, prin urmare, reprezintă
preocupări marginale ale teoriei contabile.
Evaluarea elementelor patrimoniale este realizată în diverse momente ale derulării activității
economice și anume:
– Evalu area la intrarea în patrimoniu;
– Evaluarea la ieșirea din patrimoniu;
– Evaluarea la inventariere;
– Evaluarea la momentul închiderii exercițiului economico -financiar.
La intrarea în patrimoniu, evaluarea este realizată ținând cont de modalitatea de debândire și
anume:
– Bunuri aduse drept aport în natură evaluate la valoarea stabilită în actul de evaluare,
numită valoare de aport;
– Bunuri dobândite prin donație sau cu titlu gratuit, evaluate la valoarea de utilitate,
ținând cont de prețul pieții, de starea sau d e amplasarea bunurilor;
– Bunuri ce au fost achiziționate și sunt evaluate la constul de achiziție. ,, Costul de
achiziție se stabilește prin însumarea următoarelor elemente: prețul de cumpărare convenit între
vânzător și cumpărător; taxele fiscale nerecuper abile, atunci când este cazul; cheltuielile de transport
– aprovizionare; alte cheltuieli accesorii legate de operațiunea de punere în stare de utilitate a bunului
respectiv sau până la intrarea lui în gestiune, cum este cazul cheltuielilor de instalare și montaj,
comisioane și onorarii ș.a”4.
– Bunuri dobândite în urma producției proprii de către unitatea patrimonială, care sunt
evaluate la costul de producție efectiv. Prin ciclul lung de fabricație este înțeleasă perioada esențială
de timp necesară ca acel bun să fie în starea de utilizare sau comercializare.
– Creanțe și datorii ce sunt evaluate și înregistrate la valoarea nominală înscrisă în cadrul
documentelor justificate în care dreptul de creanță este consemnat.

4 Brabete V., Drăgan C., Contabilitate, curs pentru învățământul su perior tehnic frecvență redusă , Craiova, 2007,
pag.24

Evaluarea elementelor patrimoniale la mom entul inventarierii anuale, realizată înainte de
închiderea conturilor este rrealizată la valoarea actuală sau de utilitate a fiecărui element, denumită
valoare e inventar. Pentru datorii și creanțe este luată în calcul valoarea probabilă de încasat sau de
plată. ,, Cu ocazia inventarierii, evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor
proprii se face potrivit prevederilor Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale
individuale și situațiile financiare anuale con solidate, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor
publice nr. 1.802/2014, cu modificările și completările ulterioare, și normelor emise în acest sens de
Ministerul Finanțelor Publice”5.
Evaluarea la închiderea exercițiului asigură aplicarea concretă a principiului prudenței,
constând în aplicarea concretă a principiului prudenței, constând în faptul că elementele patrimoniale
sunt evaluate și reflectate în bilanț la valoarea de intrare în patrimoniu, adică valoarea contabilă, pusă
de acord cu rezultat ele inventarierii. Valoarea de inventar este comparată cu valoarea contabilă sau
de intrare și se reține pe de o parte pentru evaluare, iar pe de altă parte, valoarea cea mai mică în cazul
activelor și pe de altă parte, valoarea cea mai mare pentru datori i.
În urma comparării sau confruntării valorilor de inventar cu cele contabile nete, sunt
evidențiate diferențe în plus sau în minus, care, ținând cont de prevederile legale în vigoare, se vor
găsii următoarele soluții:
– Diferențele constatate în plus, re prezintă valoare de inventar mai mare la elementele
de activ și în minus la cele de pasiv;
– Diferențele constate în minus reprezintă valoare de inventar mai mică la elementele de
activ, care se soluționează incluzând în cadrul cheltuielilor și creșterea amortizării aferente.
Aceste elemente patrimoniale rămân înregistrate în contabilitate lavaloarea lor contabilă sau
de intrare. Diferențele ce au fost constatate în plus, recunoscute ca valoare de inventar mai mare la
elementele de pasiv de natu ra datoriilor sunt înregistrate în contabilitate drept majorare a elementelor
adecvate de datorii.
În ceea ce privește evaluarea efectuată la data întocmirii bilanțului, este necesar să se ia în
considerare următoarele aspecte. Activele și alte elemente s imilare denominate în valută străină, cum
ar fi acreditivele și depozitele, creditele și datoriile trebuie evaluate folosind cursul de schimb de la
sfârșitul perioadei de raportare comunicat de Banca Națională a României și diferențele determinate
la momen tul înregistrării lor în contabilitate, favorabile sau nefavorabile, trebuie să se reflecte în
venituri sau cheltuieli, după caz. În mod similar, diferențele favorabile sau nefavorabile sunt
determinate în cazul creanțelor și datoriilor denominate în lei, dar cu reglementări bazate pe rata unei
monede, cu indicarea faptului că sunt înregistrate în venituri sau cheltuieli de exploatare sau
financiare, în funcție de natura a operațiunilor de la care vin. Activele fixe și stocurile, numite
elemente nemonetare, achiziționate cu o plată în valută străină trebuie raportate la cursul de schimb
în vigoare la data determinării.
Evaluarea la data ieșirii din patrimoniu sau la momentul dării în consum este realizată la
valoarea de intrare. În aceșași timp, se ține con t de faptul că dobânda aferentă capitalului împrumutat
pentru producerea de active imobilizate și cu ciclu de fabricație mai mare de un an și care în același
timp se introduce în costul de producție, trebuie menționată în cadrul notelor explicative, preci zându –
se în același timpvaloarea dobânzii adecvate exercițiului financiar care se închide.

5 OMFP 1802/2014.

În cazul în care active similare de natura stocurilor sau valorilor mobiliare au valori de intrare
diferite și nu există posibilitatea de a identifica valoarea lor de intrare, evaluarea la ieșirea din unitate
poate fi făcută utilizând una din următoarele metode:
• metoda costului mediu ponderat (CPM);
• metoda primului loturi introdus – primul lot de ieșire (FIFO);
• metoda ultimului lot introdus – primul lot ieșit (LIFO);
Alegerea uneia sau a alteia dintre aceste metode se face în funcție de interesele economice,
financiare sau fiscale ale unității patr imoniale.

1.3.Principiile evaluării

Evaluarea este strâns legată de calculație, deoarece este necesar să se determine cu precizie
valoarea acestora pentru a reflecta cu exactitate existența și circulația activelor. Necesitatea evaluării
este impusă de c alcularea costului produselor, deoarece componentele produsului pot fi rezumate doar
prin criteriul de referință. În plus, centralizarea și generalizarea informațiilor privind existența,
circulația și transformarea activelor, cu ajutorul situațiilor financ iare, calcularea unor indicatori
economici și financiari sintetici este posibilă numai dacă sunt valori exprimate.
Întrebările valoroase legate de evaluarea implicată în contabilitate pot fi discutate numai în
legătură cu principiile contabile fundamentale . În acest sens, este posibil să se mențină patru principii:
costul istoric, stabilitatea unității monetare, prudența și continuitatea exploatării. În teoria și practica
contabilității, au apărut patru criterii privind evaluarea activelor, datoriilor, capi talului, veniturilor și
timpului
Primul criteriu, criteriul monetar se bazează pe unitatea monetară, care este păstrată în situație
dublă, atât ca unitate de cont, cât și ca unitate de vânzare / cumpărare.
Aprecierea monedei ca unitate de cont consideră ut ilizarea acesteia ca unitate de măsură și
înregistrare a fluxurilor și a stocurilor de proprietăți. Prin bani, valorile economice sunt exprimate în
preț.
Deoarece centralizarea și generalizarea informațiilor care privesc existența, micșorarea și
transforma rea elementelor patrimoniale prin intermediul bilanțului,determinarea unor indicatori
economico -financiari sintetici poate fi posibilă doar dacă acestea sunt exprimate valoric. Ca evaluarea
să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor, în efectuarea evaluării
trebuie să se respecte anumite principii și anume:
• Principiul stabilirii obiectului evaluării , conform căruia obiectul evaluării
constituie conținutul acesteia și de aceea el trebuie să fie delimitat în timp și spațiu de multitudinea și
diversitatea obiectelor, fenomenelor și a proceselor economice. Într -un mod în care problema evaluării
imobilizărilor corporale este evidențiată din ce în ce mai mult, care pot fi evaluate după metoda
analitică, individual, pe tip de imobilizare în parte, într -un alt mod este impusă problema evaluării
activelor circulate materiale, la care este impusă metoda sintetică, care presupune gruparea
mijloacelor cu caracteristici asemănătoare și estimarea acestora o singură dată. De altfe l, în mod
diferit, este pusă problema evaluării bunurilor materiale care se vând terților, la care cunatificarea și
exprimarea bănească este realizată cu ajutorul prețurilor, față de bunurile care se află în cadrul
fluxurilor interne, unde evaluarea este r ealizată cu ajutorul costurilor.
• Principiul costului istoric . Principiile contabile unanim acceptate afirmă faptul că cea

mai adecvată valoare de atribuit tuturor operațiunilor economice și drept urmare, tuturor activelor,
datoriilor, veniturilor și cheltuielilor li se aplică costul istoric sau costul original. În această definiție,
costul este încadrat ca prețul de schimb care se asociază operațiunii economice în momentul în care
este constatat. De aceea, conform acestei concepții, sco pul contabilității nu este reprezentat de
stabilirea valorii care se poate schimba după momentul în care operația se produce ci contabilizarea
costului sau a valorii în momentul în care tranzacția se desfășoară. Principiul costului istoric este dat
de eva luarea elementelor. Acest cost este inclus în contabilitate de la intrare la ieșire, putând fi înlocuit
doar de alte prețuri sau modificat numai prin reevaluare. Opțiunea pentru costul istoric, deși poate
avea și alte alternative, se bazează pe faptul că e ste singurul cost înregistrat în documentele
justificative și are astfel un caracter verificabil și are o determinare obiectivă, fiind validat în
tranzacțiile efectuate pe piață După cum s -a arătat anterior, costul istoric reflectă valoarea reală a
activel or și pasivelor la intrarea în întreprindere. Dar, ulterior, orice modificare semnificativă tinde să
inducă în eroare costul istoric cu scopul de a decide și de a asigura capacitatea de finanțare sau puterea
de cumpărare a capitalurilor proprii. Astfel, ef ectul de sincronizare apare între evaluarea la intrarea
elementelor de proprietate pe baza costului istoric (costul trecutului) și evaluarea la ieșire pe baza
valorii.
În prezent, asistăm la o reformulare a modelului contabil asupra valorii, care constă în
reconsiderarea principiilor fundamentale de evaluare. Contabilitatea evoluează din principiul costului
istoric la cel al valorii actuale. Întrebarea privind evaluarea costurilor istorice nu este o problemă
nouă. Vremurile inflaționiste, caracterizate de c reșteri semnificative ale prețurilor, au arătat că
contabilitatea costurilor istorice oferă o imagine distorsionată a realității: atât elementele bilanțiere,
cât și cheltuielile cu amortizarea și stocurile din conturile de venituri și pierderi sunt subesti mate. În
aceste condiții, rezultatul este supraestimat, iar distribuția acestuia conduce la alocări din capitalul
entității. Căutarea unor valori alternative pentru costul istoric are ca scop îmbunătățirea calității
situațiilor financiare și încercarea de a utiliza informații fiabile și relevante pentru toți utilizatorii.
• Principiul prudenței . Acest principiu conturează limitele spațiale la costul istoric și
constă în evaluarea prudentă a activelor și pasivelor, a cheltuielilor și a veniturilor pentru a evi ta o
evaluare excesivă a rezultatului. În conformitate cu principiul prudenței, nu este permisă
supraestimarea elementelor de răspundere și venituri, respectiv subevaluarea activelor și cheltuielilor,
ținând seama de orice depreciere, riscuri și pierderi g enerate de exercitarea activităților curente sau
anterioare. Acest lucru evită riscul de transfer al incertitudinilor actuale în viitor, ceea ce ar putea
afecta activele și rezultatele companiei.
Aplicarea principiului prudenței se reflectă în următoarele mecanisme contabile:
– pe parcursul anului, sunt recunoscute pierderi probabile și datoriile probabile, iar
activele și profiturile probabile nu sunt recunoscute;
– numai beneficiile realizate la sfârșitul anului pot fi înregistrate în bilanț;
– Trebuie luate în considerare toate riscurile și pierderile previzibile înregistrate în cursul
anului sau într -un an anterior, chiar dacă aceste riscuri sau pierderi sunt cunoscute numai între data
bilanțului și data stabilirii lor;
– Este necesar să se țină cont de deprec ierea activelor, chiar dacă exercițiul se încheie cu
o pierdere sau cu un deficit. Drept urmare, minusurile stabilite între valoarea de inventar și valoarea
de intrare se contabilizează prin amortizare, în caz de depreciere ireversibilă sau prin constituir ea

provizioanelor, dacă deprecierea este reversibilă. În situația în care sunt constatate plus -valori între
valoarea de inventar, care este mai mare și valoarea de intrare, acestea nu se contabilizează, deoarece
elementele de activ se mențin la valoarea de intrare, adică la costul istoric;
– Este necesar să se efectueze o analiză deosebit de importantă a cheltuielilor angajate,
pentru a delimita costul produsului sau costurile perioadei.
Într-o analiză mai generală, este clar că principiul se referă la evalua rea activităților în mod
discriminatoriu. Conform principiului prudenței, se calculează numai dezavantajele calculate ca
diferența dintre valoarea inventarului (curent) și costul istoric și nu valorile pozitive. Neînregistrarea
plus-valorilor generează rez erve ascunse sau oculte.
• Principiul continuitatii activitatii de exploatare
Acest principiu se bazează pe ipoteza că, în viitorul apropiat, o companie va continua să
funcționeze fără intenția sau necesitatea lichidării sau reducerii substanțiale a acesteia. Pe baza acestui
principiu, evaluarea trebuie să pornească de la valoarea reală sau utilitară pentru a păstra costul istoric
și pentru a menține capitalul.
În analiza principiilor contabile ale evaluării, nu putem pierde două princi pii convergente, și
anume menținerea capitalului și structura de finanțare. Aceste principii au fost generate prin practică
și acceptate de teoria contabilă ca punct de plecare al explicației, dar este și situația determinată de
unitatea monetară de măsură în contabilitate și costul istoric ca bază de evaluare. Adoptarea lor
necesită, dacă este cazul, alternative la costul istoric, utilitatea metodelor bazate pe inflație pentru
elementele prezentate în raportul anual, inclusiv capitalul propriu; reevaluarea activelor materiale și
financiare. La acestea se adaugă reevaluarea, contabilizarea situațiilor financiare și contabilizarea
inflației.
• Principiul evaluării separate a activelor și pasivelor
Pentru a determina valoarea totală corespunzătoare fiecărui element din bilanț, valoarea
fiecărei componente a activelor și pasivelor se determină individual.

1.4. Diagnosticul ca etapă preliminară a evaluării

Orientarea economiei noastre spre piață a dus la schimbări structurale extinse la nivel de
companie și a condus la o mai mare responsabilitate a managerilor și a contabililor în general. În acest
nou cadru, alegerea deciziilor pe care trebuie să le ia managerii companiilor a crescut. Ei se confruntă
cu probleme de concurență și de r isc, și adesea se află în situații de incertitudine și determină domeniul
constrângerilor în care trebuie să -și ghideze acțiunile. Toate aceste schimbări necesită abilități
manageriale bune, dinamism și informații complete despre mediul intern și extern a l companiei.
Acestea sunt doar câteva dintre motivele care necesită manageri și contabili pentru acțiuni de analiză,
prognoză și control. Diagnosticul financiar trebuie să folosească toate sursele de informații care pot
evidenția caracteristicile economice și financiare ale companiei. Contabilitatea financiară reprezintă
o sursă de informații privilegiate pentru acest tip de analiză, deoarece furnizează analistului
informațiile cele mai elaborate, sistematice, sintetice și omogene necesare pentru a evalua s ituația
financiară a societății, performanța acesteia și riscurile asociate cu obținerea acesteia. Credibilitatea
informațiilor contabile crește în urma intervenției auditorilor care certifică documentele contabile
sumare.
Sistemul contabil românesc a câșt igat o nouă valoare datorită adoptării în economia noastră a
principiilor liberalismului economic. Schimbarea structurii proprietății, reorganizarea întreprinderilor

românești pe o bază comercială, formarea pieței financiare, apariția unor noi utilizatori care doresc
informații care să le permită să evalueze vulnerabilitatea și rentabilitatea companiilor sunt doar câțiva
dintre factorii care au promovat reforma a sistemului contabil românesc.
Relațiile întreprinderii cu mediul dau naștere unei serii de ne voi informaționale. Satisfacerea
acestor nevoi necesită producerea de informații coerente, comparabile, relevante și fiabile incluse în
situațiile financiare individuale sau consolidate. Standardele Internaționale de Raportare Financiară
IAS / IFRS urmăres c să asigure comparabilitatea și relevanța informațiilor contabile, furnizând,
printre altele, detalii despre problematica estimărilor contabile și a modificărilor în estimările
contabile.
În teoria și practica evaluării, o întreprindere este considerată u n activ cu caracteristici
specifice, dar este schimbat ca orice bun comercial. Specificitatea companiei este aceea că produce
bunuri și servicii, operează pe baza unui statut juridic și ocupă un loc privilegiat pentru a realiza relații
economice și sociale . Evaluarea se poate referi la o companie în toate perioadele sale de viață, de la
faza de proiect până la lichidare. În general, însă, evaluarea are loc la data transferului de proprietate
asupra unei întreprinderi aflate în exploatare. Acesta prezintă o moștenire derivată din trecutul său,
dar justifică, în principiu, și un viitor prin capacitatea sa de a genera profituri. Conceptul de evaluare
este utilizat în sensul activității profesionale , care ajută la determinarea valorii de schimb ținând
seama de caracteristicile sale interne și de relațiile externe, examinate împreună cu evaluarea și în
raport cu mediul economic și financiar în care operează. ,, Diagnosticul întreprinderii supuse evaluării
presupune examinarea funcțiilor sale și stabilirea conclu ziilor acestei examinări. „Întreprinderea,
percepută ca un organism viu într -un mediu în continuă mișcare, există prin funcțiile sale și este
influențată de condițiile mediului său înconjurător: favorabile(oportunități) sau nefavorabile (riscuri)
și de con dițiile date de modalitatea organizării sale: bune(puncte forte) sau rele(puncte slabe)"6.

1.5. Caracteristicile generale ale metodelor de evaluare

Evaluarea nu ar trebui considerată calea de fixare a prețurilor, ci numai activitatea care
contribuie la delimitarea spațiului de negociere dintre vânzător și cumpărător. Acest lucru va deveni
evident dacă analizăm diferența dintre valoare și preț. Relațiile întreprinderii cu mediul extern dau
naștere la o serie de nevoi informaționale. Satisfacerea acestor nevoi necesită producerea de informații
coerente, comparabile, relevante și fiabile incluse în situațiile financiare individuale sau consolidate . ,,
Standardele Internaționale de Raportare Financiară IAS / IFRS urmăresc să asigure comparabilitatea
și relevanța informațiilor contabile, furnizând, printre altele, detalii despre problematica estimărilor
contabile și a modificărilor în estimările cont abile”7. Evaluarea este un proces utilizat în mod
continuu, pentru a atribui valori elementelor care trebuie să fie recunoscute în situațiile
financiare. Cele mai multe ori, valorilere flectate în cărți sunt clare, sunt consemnate în contractele cu
terții, în documentele justificative etc.
Cu toate acestea, incertitudinile în care operează o entitate raportoare stabilește că, uneori, ce
face obiectul cesiunii sau valorile care pot fi atribuite unor elemente care compun situațiile financiare
să fie determina te prin estimări de utilizare
,, Situațiile care impun evaluări economice pot fi grupate în două categorii:

6 ECCAR, „Cartea expertului evaluator”, Ed. CECCAR, București, 2005, p. 45
7

– Situații care țin de viața curentă a întreprinderii;
– – situații excepție, care țin în principal de participarea întreprinderii la acte comerciale
și juridice de importanță deosebită”8.
În funcție de modul și de timpul în care contabilitatea se efectuează, se deosebesc 3 tipuri de
evaluare contabilă și anume:
1. evaluarea inițială;
2. evaluarea curentă;;
3. evaluare ulterioră sau de bilanț.
Evaluarea inițială este efectuată la data intrării activelor sau a înregistrării datoriilor
dar și a formării capitalului propriu, constatării veniturilor și cheluielilor și determinării rezultatului
financiar. Fundamentul evaluării inițiale a activelor un ei entității este principiul contabilizării la
valoarea de intrare. În conformitate cu acest principiu,obiectivul constabilității nu este aflarea valorii
ce poate fi modificată ca urmare a operațiunii economice, ci determinarea acesteia în momentul în
care operațiunea se efectuează. Așadar, valoarea de intrare este determinată în momentul în care
activul este creat și este înregistrat în evidență la același nivel până în momentul în care activul nu se
va utiliza, reevalua sau nu va ieși din unitate. Valoare a de intrare a activelor achiziționate este
determinată doar pe baza datelor documentelor primare care vizează prețurile de procurare și
consumurile aferente crării activelor.
Valoarea de intrare a activelor achiziționate de la terți include valoarea de a chiziție,
consumurile aferente procurării dar și consumurile implicate de procurarea sau pregătirea pentru
vânzare.
Pe lângă evaluarea inițială, care este nucleul de evaluare al patrimoniului, în contabilitate mai
sunt necesare și alte metode de evaluare a căror utilizare poate asigura urmărirea continuă și totală a
activității economice a unei întreprinderi.
Aplicarea evaluării curente este determinată și de complexitatea determinării costului efectiv,
separat pe tipuri de materiale și mărfuri în momentul în care acestea se înregistrează într -o unitate.
Acest lucru este explicat și de faptul că aceleași tipuri de mărfuri și materiale se procură de la furnizori
diferiți și la prețuri diferite.
Evaluarea ulterioară este efectuată în momentul în care se întoc mesc rapoartele financiare.
Scopul acestora reprezintă determinarea valorii de bilanț a obiectelor contabile ce trebuie să
corespundă cu valoarea venală a acestora în mnomentul în care bilanțul este întocmit.
Ca procedeu al metodei contabilității, evaluare a este intercondiționată de celelalte procedee, a
căror aplicație depinde de exprimarea valorică a operațiunilor economice. Nevoia evaluării este
impusă de calcularea costului produselor, întrucât elementele componente ale acestuia se exprimă în
unități d e măsură diferite, care nu se pot însuma decât cu ajutorul etalonului bănesc.

8 Maxim E., Diagnosticul și evaluarea întreprinderii, suport de curs, 2006, pag.4.