Academia de Științe a Moldovei [619003]

Academia de Științe a Moldovei
Institutul de Științe ale Educației

VALENTINA OLĂRESCU
ARMAND VELEANOVICI

Chișinău – 2015

CZU [159.922. 7+37.018] :343.62
O-39
Aprobată spre editare
de Consiliul Științifico -Didactic al Institutului de Științe ale Educației

Lucrare a fost elaborată în cadrul proiectului:
„Mecanisme și metodologii de consultanță și consiliere a procesului de
dezvoltare a personalității elevului în contextul socio -cultural modern”.

Coordonator :
AGLAIDA BOLBOCEANU , doctor habilitat,
profesor cercetător

Recenzenți:
 Nicolae Bucun – dr. hab., prof. univ. , IȘE
 Angela Potâng – dr., conf. univ. , USM

Redactor:
 Stela LUCA
Redactor tehnic:
 Marina DARII

ISBN 978 -9975 -48-085-7.
© Institutul de Științe ale Educației, 2015

3 CUPRINS

INTRODUCERE 4
Scurtă perspectivă istorică a abuzului și neglijării ………. 5
Definirea abuzului și neglijării .
Manifestarea acestora ………………………………………… 6
Tipuri de abuz ………………………………………………….. 10
Efectele abuzului și neglijării ……………………………….. 20
Diagnostice DSM asociate abuzului și neglijării ………… 28
Evaluarea psihologică a copilului abuzat sau neglijat ….. 34
Intervenția psihoterapeutică …………………………………. 42
Activități în grupul de consiliere pentru părinți ………….. 53
Un model de ședință de grup cu copiii.
Identificarea trăirilor și emoțiilor …………………………… 60
PE POST DE CONCLUZII 63
BIBLIOGRAFIE 64

4 INTRODUCERE
Abuzul și neglijarea afectează dimensiunile esențiale ale dezvoltării
copilului. Efectele acestora sunt profunde și nefaste, putând însoți subiectul
de-a lungul întregii sale vieți, fiind astfel imperios necesară identificarea și
tratarea problemelor legate de abuz și abordarea cu deosebită atenție a
traumelor trăite în copilărie.
Problematica abuzului și neglijării copilului este globală, existând în
toate țările lumii forme diverse de manifestare a acest ora, uneori fiind
înrădăcinat e în practicile culturale, economice și sociale specifice. O mare
parte din copiii aparținând diverselor societă ți sunt victime ale violen ței în
propriul cămin. La nivel mondial, doar un număr de 16 țări au interzis cu
desăvâr șire pedepsele corporale asupra copiilor, astfel majoritatea copiilor
lumii nu sunt proteja ți împotriva lovirii, bătăilor sau umilirii de către
proprii părin ți. Mai mult, copiii sunt expu și violen ței și în locuri în care ar
trebui să se simtă proteja ți, cum sunt școlile, locurile de muncă (legale sau
ilegale), sistemul judiciar. Conform raportărilor UNICEF , în peste 100 de
țări este permisă lovirea copilului în unită țile școlare, iar în mai mult de 30
de state justiția poate decide aplica rea de pedepse corporale (bătăi, biciuiri)
asupra copiilor.
Prin defini ție, familia trebuie să protejeze copilul de orice formă de
violen ță și, de asemenea, să îl învețe să se poată proteja singur. Dar familia
poate fi și un mediu periculos pentru creșterea și dezvoltarea copilului.
Prevalen ța violen ței părin ților sau a altor membri apropia ți ai familiei
asupra copilului, prin abuz fizic, emoțional sau sexual și neglijare este
cunoscută și atent analizată în ultima perioadă. Tema abuzului și neglijării
copilului a suscitat, de-a lungul atenția multor cercetători: medici pediatri,
neurologi sau psihiatri, psihologi, psihoterapeuți, asistenți sociali, sociologi.
Evaluarea abuz ului și neglijării copilului în familie reprezintă un demers
dificil , existând o reticen ță de a interveni în ceea ce este perceput în
majoritatea societă ților ca „sferă privată ”. Dar este responsabilitatea
statului, prin institu țiile sale specializate, de a proteja copiii prin instituirea
de măsuri prin care să se asigur e că părin ții sau tutorii legali nu încalcă
drepturile acestora.

5 Scurt ă perspectivă istoric ă a abuzului și neglijării
Încă din Antichitate se fac referiri la eventuale vătămări la copii , uneori
chiar intenționată, în cazul copiilor născuți bolnavi sau infirmi . Infanticidul era
un fapt frecvent întâlnit și acceptat social. Copilul era considerat proprietatea
părinților și constituia o resursă economică, reprezentând o mână de lucru în
plus. Rezultatele studiilor lui Ambroise Tardieu asupra a 32 de copii despre
care se credea că au murit datorită unor abuzuri au fost publicate în 1860, dar
nu au avut niciun ecou în rândul membrilor societății, deși acesta descria
anumite caracteristici medicale, psihice, sociale și demografice ale abuzului
asupra copilului ca sindrom.
Primul caz de abuz înregistrat a fost cel al lui Mary Ellen Wilson, din
New York, SUA – 1874. În acel caz, un vecin observase că fetița era bătută,
legată de pat și hrănită doar cu pâine și apă perioade lungi de timp și a anunțat
autoritățile. Acestea s-au declarat neputin cioase, având în vedere că nicio
dispoziție legală nu fusese încălcată, părinții având dreptul de a disciplina
copiii după bunul plac. Totuși, cazul a fost preluat de American Society for the
Prevention of Cruelty to Animals, prima organizație de protecție a animalelor,
fondată în 1866. S-a considerat că fetița, aparținând regnului animal, merită cel
puțin tot atâta protecție cât un animal maltratat. A fost scoasă din mediul
familial, iar părinții abuzatori au fost condamnați. Publicitatea făcută cazului a
șocat Statele Unite, rezultatul fiind prima lege care recunoștea drepturile copilului ,
elaborată în 1875.
Consecințele relelor tratamente asupra copiilor au fost analizate de
numeroși specialiști în leziuni . În 1939, dr. F.D. Ingra ham, neurochirurg,
afirmă aspectul traumatic al hematoamelor subdurale ale sugarului. Dr.
radiolog F.N. Sylverman descrie leziunile osoase fracturare și caracterul lor
traumatic. Dr. John Caffey a reclamat, în 1946, primul caz de copil bătut, care
prezenta multiple leziuni, printre care și un hematom subdural. Termenul de
„abuz asupra copilului” a fost folosit pentru prima oară de pediatrul american
Henry Kempe, în 1962, când publică rezultatele unor studii realizate împreună
cu Dr. F.N. Sylverman și pedopsihiatrul B.F. Steele, referitoare la fracturile
multiple, vizibile cu raze X, ale copiilor bătuți. El descrie într-un articol
publicat în Jurnalul Societății Medicale Americane Sindromul copilului bătut
(The Battered Child Syndrome ) un tipar de abuz ce se concretizează în anumite
simptome clinice, și stabilește totodată un model medical și psihiatric al
cauzalității abuzului. În Franța, primele studii sunt realizate de P. Strauss și
M. Manciaux, în 1972 și 1975.
În prezent, atât în DSM IV TR (APA, 2003) , cât și în ICD 10 (OMS,
1998) sunt notate sindroame determinate de maltrat are: abuz fizic, abuz sexual,
abuz emoțional, neglijare etc.

6 Definirea abuzului și neglijării . Manifestarea acestora
Organizați a Mondial ă a Sănătății consideră că abuzul asupra copilului
sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice și/sau
emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare
comercială sau de alt tip, ale căror consecințe sunt daune actuale sau
potențiale aduse sănătății copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității
lui, în contextul unei relații de răspundere, încredere sau putere . O definiție
asemănătoare oferă și Asociația Națională a Asistenților Sociali din Statele
Unite ale Americii: abuzul asupra copilului reprezintă toate formele de rele
tratamente fizice și/sau emoționale, abuz sexual, neglijare sau tratament
neglijent, exploatare comercială sau de alt tip, produse de către părinți sau
orice altă persoană aflată în poziție de răspundere, putere sau încredere, ale
căror consecințe produc daune actuale sau potențiale asupra sănătății
copilului, supraviețuirii, dezvoltării sau demnității lui.
Legea nr. 257 / 2013 definește abuzul asupra copilului ca fiind orice
acțiune voluntară a unei persoane care se află într-o relație de răspundere,
încredere sau de autoritate față de acesta, prin care sunt periclitate viața,
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea
corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Aceeași lege definește
neglijarea copilului astfel: omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei
persoane care are responsabilitatea creșterii, îngrijirii sau educării copilului
de a lua orice măsură pe care o presupune îndeplinirea acestei
responsabilită ți, care pune în pericol viața, dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau
psihică a copilului.
Literatura de specialitate analizează diverse perspective ale fenomenului
abuzului și neglijării. Astfel, sunt identificate unele caracteristici ale maltratării
copilului: raportul inegal de forțe între victimă și agresor; copilul victimă se
află în îngrijirea adultului; agresorul are acces permanent la victimă;
imoralitatea sau iresponsabilitatea agresorului; efectele asupra dezvoltării
copilului; forme ale maltratării: omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare)
sau prin comiterea unor acte agresive (abuz); abuzul se produce cu intenție
(G. Neam țu, 2003) . Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un
fenomen legat de mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau
extinsă, menită să îngrijească copiii, sau de înlocuitorii acestora. Pecora (1992)
descrie trei niveluri ale abuzul ui asupra copilului: societal, instituțional și
familial (apud G. Neam țu, 2003 ; M. Bulgaru, 2002) . Abuzul societal reprezintă
totalitatea acțiunilor, atitudinilor și valorilor societății care împiedică buna
dezvoltare a copilului. Unele societăți sunt abuzive cu copiii, neconstituind
medii prielnice de dezvoltare a acestora. Abuzul instituțional (organizațional)
se referă la organizațiile și instituțiile frecventate de copii sau care ar trebui să

7 aibă drept preocupare bunăstarea copilului. Prin această formă de abuz, unele
școli, autorități, instituții, unități medicale operează în modalități
discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor. Copiii din familiile
sărace sau cei aparținând minorităților naționale defavorizate (romi) au un risc
crescut de abandon școlar, datorită neglijării lor din partea cadrelor didactice,
ajungând cel mai adesea în instituțiile de ocrotire, unde pot fi, de asemenea,
supu și abuzului. În aceste instituții se pot întâlni nu numai mentalități sau
practici discriminatorii, dar și forme dintre cele mai grave de abuz fizic sau
emoțional. În contrast cu abuzul societal și instituțional, abuzul familial este
comis de membrii familiei copilului, în special de către cei în care copilul are
încredere, cei însărcinați cu îngrijirea copilului.
Familia este mediul esențial care poate influența dezvoltarea și destinul
copilului prin securizare materială, dragoste și educație. Cu toate acestea,
datele despre abuzul copiilor relevă faptul că mediul cu cel mai mare grad de
risc rămâne mediul familial. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul
familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali și
culturali. Un comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv
dacă el depășește standardul cultural obișnuit al comunității. Bătaia peste fund
sau o palmă dată unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de
pedepse date de către părinți; chiar dacă aceste pedepse se aplică frecvent,
părin tele nu este condamnat sub nicio formă. În societățile în care legislația
interzice cu desăvârșire bătaia, astfel de pedepse pot duce la judecarea și
condamnarea părintelui pentru abuz fizic împotriva propriului copil.
Într-un caz de abuz intrafamilia l comis asupra unuia sau mai multor
copii pot fi identificați o serie de factori favorizanți : factori sociali: mediile
defavorizate, sărăcia, alcoolismul, șomajul etc.; factori sociologici: familii
monoparentale, familii dezorganizate, concubinajul, familii mixte; factori
psihologici, care țin de personalitate a părin ților, de caracteristicile lor psiho –
afective, de evenimentele care au marcat viața de familie (Andrei și Oros,
2007) . Aceș ti factori se influențează reciproc, prin formarea unor cercuri
vicioase care se autoîntrețin. În interiorul acestor familii se acumulează de-a
lungul timpului tensiuni foarte puternice. Toleranța la frustrare fiind scăzută și
neexistând alternative la confruntarea directă, apar situații de criză
intrafamiliară care favorizează decompensarea și trecerea la abuzul asupra
copilului. Se poate vorbi de existența unor factori de risc, care, acumulați,
determină apariția unor situații de abuz. Un singur factor de risc nu produce
neapărat un abuz, însă conjugarea mai multor factori creează o conjunctură
favorabilă producerii unei situații de abuz sau neglijare .
Ș. Ionescu (2001) observă că maltratarea poate avea cauze multiple:
patologia părinților, carențele relaționale copil -părinte, problemele familiei.
Trecând în revistă o serie de cercetări ale fenomenului, autorul constată

8 existența mai multor factori etiologici și de risc: patologia autorului maltratării
(scoruri ridicate la măsurătorile psihopatologice , distorsiuni cognitive , percepții
negative și așteptări nerealiste de la copil ), transmiterea transgenerațională a
maltratării, în cazul familiilor cu mod de viață haotic, cu relații dezorganizate,
în care carențele, maltratările și confundarea rolurilor se repetă de-a lungul mai
multor generații , contextul familial și de mediu (șomaj ul, sărăcia , lipsa
susținerii sociale , rețelele sociale reduse și nesatisfăcătoare, lipsa accesului la
resursele comunității, participare a socială ), situațiile de criză familială (divorț,
adopție, recompunere familială, doliu, sinucidere, alcoolism, toxicomanie) .
Marceline Gabel (apud Ionescu, 2001) identifică o multitudine de factori
cauzali care interacționează în situații le de maltratare: socio -economici,
psihologici (psihoză, abuz de droguri, alcoolism, deficiență); de mediu (izolare,
lipsa sprijinului social); legați de istoria familiei (separare, doliu, șomaj etc.);
educativi (pedepse corporale); factori legați de dezvoltarea normală a unui
copil mic (exersarea controlului sfincterian, tulburări de somn, refuz alimentar
etc.); factori legați de existența unui copil sau caracteristicilor acestuia (nu
corespunde copilului imaginar sau reparator în ceea ce privește sexul, o
trăsătură fizică sau alte caracteristici); factori de ordin interactiv.
Divet (apud Neam țu, 2003) , la rândul său, găsește în comportamentul
parental o serie de indicatori ai riscului de maltratare a copilului , care apar
uneori chiar înaintea nașterii acestuia, de o deosebită importanță pentru
specialist. Sesizarea unui număr mai mare dintre acești indicatori impune
luarea de măsuri pentru preîntâ mpinarea maltratării copilului:
– factori ce apar în perioada sarcinii: negarea sarcinii, sarcină nedorită,
neacceptată; sarcină nedeclarată, ascunsă; sarcină trăită de femeie ca o
perioadă dificilă; antecedente de moarte subită a unui copil sau a cuiva
important din familie; antecedente obstetricale; situația actuală a mamei:
izolare, ruptură afectivă, conflicte conjugale; vârstă prea mică a mamei
sau sarcini apropiate una de alta; lipsa unui domiciliu fix, condiții proaste
de locuit; condiții de viață grele (muncă grea, navetă); antecedente de
plasare provizorie a altor copii din familie; absența sprijinului social.
– factori ce apar în perioada internării în maternitate: descoperirea în
anamneza mamei a semnelor de mai sus, din perioada prenatală; naștere
dificilă sau prematură; separarea mamei de copil imediat după naștere;
intoleranța mamei la țipetele copilului; anxietatea excesivă a mamei
privind îngrijirea copilului; absența vizitatorilor la mamă și copil; copil
cu malformații sau deficiențe ; relaționare proastă, în general, cu copilul;
refuzul mamei de a vedea copilul și de a se ocupa de el; dificultăți de
hrănire a copilului; conduite inadecvate ale mamei, impulsuri
periculoase reale sau care se apreciază că ar fi posibile; depresii și

9 psihoze post-partum; elemente de risc ale vieții de familie (șomaj,
locuință nesigură etc.);
– factori ce apar după întoarcerea acasă din maternitate: depresia mamei;
îngrijirea inadecvat ă sau dezinteres față de copil;
– caracteristici specifice ale copilului: statutul copilului (adulterin, din alte
relații etc.); malformații sau deficiențe ; prematuritate; spitalizări
repetate, prelungite; patologie neonatală ;
– caracteristici ale părinților: carențe afective în propria copilărie;
antecedente psihiatrice sau handicap fizic; dependență; deficiență
mintală cu comportamente inadecvate; indiferență, atitudine rece,
distant ă față de copil; intoleranță, principii educative rigide; imaturitate;
violență în cuplu; comportamente perverse, sadice față de copil.
– caracteristici ale modului de viață (familial, social, economic):
antecedente personale sau familiale nefavorabile (crescut în casa de
copii, copii abandonați, divorțuri); amestecul generațiilor; alți copii ai
familiei care se află în servicii de protecție a copilului; izolare socială
sau familială; insuficiențe ale resurselor existențiale, șomaj; condiții
proaste de locuit, promiscuitate, dezrădăcinare din zona de origine;
grupuri marginalizate, vulnerabile; separare, divorț, mutatul familiei,
doliu după o persoană importantă pentru familie; întoarcerea acasă a
unui copil anterior plasat; o nouă sarcină neașteptată.
Identificarea acestor semne de risc permite luarea unor măsuri rapide și
eficiente pentru a preveni maltratarea copiilor.
În lucrările de psihiatria copilului sunt incluse sindroame asociate
abuzul ui și neglij ării. Tratatul de Psihiatrie Oxford (1997) descrie abuzul fizic
(lezarea neaccidentală), abuzul emoțional , abuzul sexual , neglijarea , Sindromul
deficienței nonorganice de creștere și Nanismul privativ (Non-Organic Failure
to Thrive și Psychosocial Short Stature Syndrome ). Manualul de psihiatrie
clinică Kaplan și Sadock (2007) notează abuzul și neglijarea copilului ,
estimând că în Statele Unite ale Americii sunt abuzați sau neglijați anual un
milion de copii, motiv din care rezultă între 2 și 4 mii de decese pe an.
Dacă primele două ediții ale DSM (Diagnostic and Statistical Manual of
Mental Disorders) din 1952 și 1968 nu au făcut nicio referire privind copilul
maltratat, în DSM III (1980) apare capitolul intitulat Codul 5 pentru situații
nedatorate tulburărilor mintale, dar care pot apare datorită lipsei de atenție
sau tratamentului și mențiunea că respectiva categorie poate fi folosită atât
pentru părinți cât și pentru copii când situația apărută nu se datorează
tulburării mintale, ci unor probleme părinte -copil care interferă cu
tratamentul sau cu îngrijirea. DSM IV TR (2000) , apărut în traducere
românească în 2004, include capitolul Alte condiții ce pot atrage atenția din
punct de vedere clinic, care cuprinde în secțiunea Probleme în legătură cu

10 abuzul sau neglijarea categorii ce trebuie utilizate când centrul atenției clinice
îl reprezintă relele tratamente prin abuz fizic, abuz sexual sau neglijarea
copilului (codificare pe Axa I, V61.21 ). Dacă subiectul evaluat este copilul
victimă a abuzului sau neglijării, se codifică 995.52 , 995.53 sau 995.54.
În ICD 10 (International Classification of Diseases) spectrul este mult
mai larg, notându -se sindroame cauzate de maltrat are: abuz fizic (T 74.1) , abuz
sexual (T 74.2) , abuz psihologic (T 74.3) , alte sindroame de maltratare
(T 74.8) , sindroame de maltratare nespecificate (T 74.9) , dificultăți legate de
creșterea și educarea copilului (Z 62), neglijare afectivă – părinte care se
adresează copilului cu răceală și indiferență, lipsă de interes față de copil, de
înțelegerea dificultăților și absența laudei și încurajării, reacție iritată față de un
comportament anxios și absența exteriorizării afective suficiente (Z 62.4) ,
agresiune prin forță fizică (Y 04), agresiune sexuală prin forță (Y 06),
maltratări precum cruzime mentală și maltratare sexuală (Y 07), cu
subdiviziunile: abuz comis de un părinte (Y 07.1) , comis de autorități (Y 07.3) ,
de alte persoane specificate (Y 07.8) sau nespecificate (Y 07.9) .

Tipuri de abuz
Literatura de specialitate diferențiază trei mari categorii de abuz: abuzul
fizic, abuzul emoțional și abuzul sexual .
Abuzul fizic asupra copilului este recunoscută drept cea mai vizibilă
formă de abuz. Ea dezvăluie acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau
repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflată în poziție de
răspundere, putere sau încredere care are drept consecință vătămarea fizică
actuală sau potențială. Se poate manifest a sub multe forme: loviri, bătăi,
scuturări, arsuri, ciupituri, mușcături, sufocări, aruncări, legări, biciuiri,
otrăviri, intoxicări. Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt: contuziile (apărute
de la lovituri, ciupituri, trântiri ale copilului etc.), arsurile, fracturile.
În Comprehensive Textbook of Psychiatry (2000) , abuzul fizic este
caracterizat de către Kaplan și Sadock drept producerea cu bună intenție de
suferințe și vătămări corporale prin lovirea copilului cu pumnul, piciorul sau cu
obiecte contondente, prin arderea, înțeparea, tăierea sau otrăvirea acestuia.
Unele acte de abuz fizic apar ca rezultat al unor severe și nejustificate pedepse
corporale (apud I. Dobrescu , 2005) . Tratatul de Psihiatrie Oxford (1994) notează
că un copil poate fi adus la medic prezentând echimoze multiple, arsuri,
zgârieturi, mușcături, sfâșierea buzei superioare, fracturi, hemoragie subdurală,
hemoragie retiniană. După Marcelli (2006) , copii i pot prezenta hipotrofie sau
retard staturo -ponderal, dar nu întotdeauna starea generală este afectată.
Cercetătorul american Pecora (1992) definește abuzul fizic ca vătămare
produsă neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil (apud M.
Bulgaru, 2002) .

11 După Killen (1998) , copiii care au fost răniți în mod deliberat sau din
cauza insuficientei supravegheri reprezintă categoria copiilor abuzați fizic.
Deseori, copiii supuși abuzului fizic prezintă contuzii, care pot apărea de la
ciupituri, lovituri sau trântiri ale copilului și arsuri. Copilul prezintă contuzii
lăsate de palme sau obiecte pe spate sau pe fund, urme de degete pe obraji,
picioare sau brațe, ochi vineți urmare a loviturilor primite. Arsurile pot proveni
de la țigări sau diverse obiecte electrice. De asemenea, pot apărea fracturi ale
mâinilor sau picioarelor. Dykes (apud K. Killen, 1998) descrie efectul
scuturăturilor puternice provocate copiilor de vârstă mică, care pot duce la un
efect de biciuire a capului, producând sângerări ale meningelui, în membrana
protectoare a creierului sau în interiorul ochiului.
M. Roth (1999) identifică patru categorii de copii, după gravitatea
efectelor abuzului: copii expuși abuzului fizic minor (suprafețe de piele
înroșite, leziuni ușoare); copii expuși abuzului fizic major (cap spart, oase
rupte, arsuri etc.); copii cu risc, care au suportat rele tratamente în trecut, dar
nu există certitudinea că sunt supuși unui abuz și în prezent; copii exploatați
prin muncă, care îndeplinesc activități ce presupun depășirea capacităților lor
fizice, sunt contra re preocupărilor specifice vârstei, înjositoare sau împiedică
pregătirea școlară sau profesională. În aceeași lucrare se analizează
comportamentele punitive ale părinților, potențial cauzatoare de abuz.
Autoare a define ște pedepsele fizice ca metode educative menite de a cauza
copilului durere: bătăi cu mâna sau diferite obiecte, aplicate pe diverse părți ale
corpului, așezarea copilului în genunchi, legarea, scuturarea, lovirea lui de
perete sau de un obiect, tragerea de urechi sau de păr sau chiar acțiuni
periculoase, precum arderea sau otrăvirea lui. Ea este de părere că pedepsele
minore ce sunt date în mod regulat nu dăunează sănătății și integrității
corporale a copilului, deși nu sunt lipsite de pericol pentru sănătatea sa psihică.
Folosite repetat, impropriu sau fără concordanță cu gravitatea faptei comise, pot
duce la traume psihice, deoarece transmit copilului mesajul violen ței fizice.
Pedepsele reprezintă o formă de abuz când sunt aplicate în mod regulat copiilor
sau când nu corespund greșelilor acestora ori sunt destinate să aducă satisfacții
adultului și nu să corecteze comportamentul copilului. Sunt considerate abuzive
pedepsele grave, care comportă un risc substanțial pentru sănătatea și integritatea
corporală a copilului, chiar și la o singură aplicare: arsuri, înfometarea copilului,
folosirea obiectelor periculoase etc.
Whitman (1994, apud Neamțu, 2003) face diferența dintre disciplinare
și abuz:

12 Tabelul 1: Diferența dintre disciplinare și abuz
DISCIPLINĂ ABUZ
Măsurile luate de adult sunt
relaționate în mod logic cu
comportamentul „indisciplinat” al
copilului . Măsurile sunt lipsite de logică:
legătura dintre faptă și pedeapsă
este arbitrară .
Nu se face un „proces” copilului;
copilul nu este „judecat” . Copilul și comportamentul lui sunt
judecate și etichetate: „ești un copil
rău, prost…” etc.
Pedeapsa se referă doar la situația
prezentă . Se referă la greșelile din trecut și la
alte greșeli ce se cumulează.
Are drept consecință dezvoltarea
motivație intrinseci a copilului
(copilul face lucrurile cum trebuie
din proprie inițiativă și nu impuse
de controlul din afară) și a sensului
autodisciplinei. Dezvoltă motivația extrinsecă a
copilului (a face cum trebuie pentru
a scăpa de pedeapsă).
Copilul nu este umilit și supus. Copilul este umilit de adult și
supus cu forța.
Există o anumită libertate (între
anumite limite cunoscute de copil)
în alegerea pedepsei. Nu permite alternative și nici nu
implică gândirea copilului asupra
situației.
Copilul învață să-și asume
responsabilitatea pentru faptele
sale. Adultul are responsabilitatea
reacțiilor și a comportamentelor
copilului.
Are la bază conceptele de respect și
egalitate între copil și adult. Se bazează pe o relație
inferior/superior, de dominanță și
control al adultului asupra
copilului.
Dezvoltă capacitatea copilului de a
rezolva probleme. Dezvoltă în copil sentimentul că
doar adulții pot rezolva problemele
copiilor.
Demonstrează copilului dragostea
și afecțiunea adultului. Demonstrează copilului ostilitatea
adultului față de el.

Abuzul emoțional desemnează un comportament impropriu al adultului
față de copil, ce constă în supunerea repetată a copilului la situații al căror
impact emoțional depășește capacitatea sa de integrare psihologică, cu efecte
negative asupra personalității în formare a acestuia , incluzând acele acte
adresate copilului, capabile să-i afecteze sănătatea sau dezvoltarea fizică,

13 mintală, spirituală, socială. Dintre toate formele de abuz, cel emoțional este cel
mai greu de definit și de demonstrat; el poate apărea în situații foarte diferite de
viață.
Kaplan și Sadock (2000) consideră că orice persoană care ajunge să
convingă un copil că nu este iubit, că nu este dorit, că nu este bun de nimic sau
că este în pericol produce un abuz emoțional (apud Dobrescu, I., 2005) .
Abuzul emoțional se remarcă prin insulte verbale (înjurăturile, țipetele,
sarcasmul, blamarea), răspunsuri neașteptate, dispoziție permanent negativă,
certuri familial e constante, cât și comunicări cu dublu mesaj și care determină
confuzia copilului. Tratatul de Psihiatrie Oxford definește abuzul emoțional ca
împiedicarea dezvoltării copilului prin rejectare, umilire frecventă, remarci
sarcastice, supraprotecție exagerată, abuz verbal sau transformarea acestuia în
țap ispășitor. Garbarino (1986 ) consideră că abuzul emoțional reprezintă un
atac concentrat al unui adult asupra conștiinței de sine și a competenței
sociale a copilulu i (apud M. Bulgaru, 2002) . Garbarino et al. (1986), Pecora et
al. (1992) și Whitman (1988) au identificat mai multe forme de abuz
emoțional: respingerea, izolarea, terorizarea, ignorarea, coruperea (apud
G. Neam țu, 2003) .
Respingerea intenționată apare în următoarele cazuri: prin negarea
legitimității dorințelor copilului, nerecunoașterea consecventă a meritelor sale,
pedepsirea pentru activități normale vârstei, refuzul afecțiunii, afișarea unor
preferințe evidente pentru unul dintre copiii din familie, etichetarea negativă a
comportamentului, refuzul de a recunoaște sau de a remarca realizările
copilului. Izolarea de experiențele sociale firești ale vârstei sale duce la
îndepărtarea copil ului de mediul social care îi poate asigura relațiile sociale
necesare dezvoltării optime. Interzicerea jocurilor, a distracțiilor cu copii de
aceeași vârstă face copilul să se simtă singur și îl împiedică să lege prietenii
sau să-și formeze puncte de reper în mediul exterior familiei. Terorizarea
copilului se poate realiza pe cale verbală, cu scopul de a inocula acestuia frică,
creându -i acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile; adultul poate amenința
copilul cu pedepse înfricoșătoare, care îl pot pune în pericol pe el sau o
persoană iubită. Terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulți, în
lumea înconjurătoare. Ignorarea sau refuzul comunicării cu copilul,
neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes
pentru dezvoltarea abilităților copilului, refuzul de a răspunde la durerea sa, la
cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea fraților sau a altor copii
constituie un abuz deoarece privează copilul de stimulii esențiali dezvoltării
sale psihice. Coruperea înseamnă a tenta un copil să se implice în activități
antisociale, care îi depășesc capacitatea de înțelegere și îi pervertesc judecățile
morale (delincvență, violență, sexualitate, consum de alcool sau drog). Astfel,
un copil poate fi angajat în pornografie, prostituție, trafic și consum de droguri,

14 cerșetorie, furt, contrabandă, muncă în condiții ilegale. Copii i devin degradați
moral începând de la vârste fragede.
K. Killen (1998) enumeră o serie de categorii de abuz emoțional:
– copii percepuți negativ de către părinți, uneori chiar de la naștere,
rejectați, considerați răi, proști sau nebuni, trecuți cu vederea sau văzuți
ca sursă a problemelor părinților. O formă aparte este reprezentată de
Sindromul Cenușăresei, copilul fiind expus nu numai abuzului
emoțional al părinților, ci și al fraților care, simțindu -se în nesiguranță și
suferind de o anxietate cronică datorată atitudinii părinților, se aliază cu
aceștia contra unui frate sau a unei surori;
– terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau
alungarea, care creează acestuia o stare de anxietate, căreia îi este greu
să-i facă față.
– violența dintre părinți, climatul intrafamilial de ură și ostilitate, care are
drept consecință o stare de anxietate a copilului, dificultăți de
identificare, probleme de identitate, mai ales în ceea ce privește
conștiința propriei valori și a identității sexuale;
– părinții care sunt dependenți de alcool sau droguri, care sunt prea atenți
la propriile nevoi și probleme încât nu se mai pot ocupa de copiii lor.
Aceștia sunt expuși la anxietate și situații neprevăzute, pe care nu le pot
înțelege. Copilul observă că părinții săi sunt incapabili de a avea grijă de
ei înșiși și nu mai au control.
– părinții care se află în situații de separare sau divorț și care își plasează
copilul în mijlocul unui conflict cronic în care unul dintre părinți îl
acuză pe celălalt, iar copilul poate fi forțat să ia partea unuia dintre ei.
Copilul devine anxios și poate ajunge la sentimente confuze.
O formă aparte de abuz emoțional o reprezintă Alienarea parentală.
Sindromul alienării parentale (Parental Alienation Syndrome – PAS) .
Noțiunea de Parental Alienation Syndrome (PAS – Sindromul de alienare
parentală ) a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american R.A. Gardner
în anul 1985. El definește PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în
contextul disputei părinților asupra stabilirii custodiei unui copil și se manifestă
ca o campanie nejustificată de denigrare, în fața copilului, a unui părinte de
către celălalt. Unul dintre părinți, realizează o „spălare a creierului” copilului, o
îndoctrinare, „vorbește de rău” celălalt părinte în fața copilului, efectul fiind un
adevărat abuz emoțional asupra acestuia. PAS reprezintă o formă de abuz
emoțional întrucât rezultatul său constă în privarea copilului de o relație
afectuoasă cu unul dintre părinți.
D. Darnall introduce noțiunea de Parental Alienation (PA – Înstrăinare
parentală) ca fiind orice constelație de comportamente, conștiente sau
inconștiente, care ar putea evoca o perturbare a relației dintre copil și părintele

15 care nu deține custodia sa. Pentru Dr. Darnall, accentul cade pe spălarea
creierului (brainwashing ), alienarea fiind un proces reciproc în care ambii
părinți sunt prinși.
Alienarea parentală a stârnit multe controverse în lumea științifică.
Sindromul alienării parentale nu este recunoscut până în acest moment ca
diagnostic psihiatric. Asociația Psihologilor Americani (American
Psychological Association) nu a precizat până în prezent o poziție oficială, nici
pro, nici contra. Cu toate acestea, PAS și PA au fost acceptate de mulți
profesioniști și de multe instanțe din SUA, Canada, Australia și Europa,
incluzând CEDO și instanțele din România.
În anul 2010, W. Bernet, profesor de psihiatrie la Vanderbilt University
School of Medicine, expert în psihiatria copilului și psihiatrie legală, alături de
o serie de specialiști în sănătate mintală din 11 țări, printre care S.U.A., Canada
și majoritatea statelor europene, a definit Tulburarea de alienare parentală
(Parental Alienation Disorder – PAD) și a propus includerea acesteia în DSM
– Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale – ediția a V-a
(Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, publicat de American
Psychiatric Association).
Principala caracteristică a Tulburării de alienare parentală este că un
copil, de obicei aflat în situația în care părinți sunt angajați într-un divorț cu
grad înalt de conflict, creează o alianță cu unul dintre părinți (părintele
preferat) și respinge relația cu celălalt părinte (părintele înstrăinat) fără a avea o
justificare legitimă. Simptomul principal este rezistența sau refuzul copilului de
a avea contact cu părintele înstrăinat (Criteriul A).
Comportamentul copilului include o campanie persistentă de denigrare a
părintelui înstrăinat și lipsa sau absurditatea raționamentului pentru care acesta
este respins (Criteriul B).
Următoarele semne clinice apar frecvent în cadrul acestei tulburări, mai
ales atunci când aceasta atinge un nivel moderat sau sever (Criteriul C): lipsa
de ambivalență – se referă la convingerea copilului că părintele înstrăinat este
întrutotul rău iar părintele preferat este întrutotul bun; fenomenul „liber –
cugetător” – copilul consideră că decizia de a respinge părintele îi aparține în
totalitate și că nu este influențat de către părintele preferat; sprijinul
necondiționat – copilul ia automat partea părintelui preferat în cazul unui
dezacord; copilul poate prezenta o desconsiderare pentru sentimentele
părintelui înstrăinat și o lipsă a sentimentului de vinovăție față de acesta;
copilul poate expune scenarii preluate de la părintele preferat , identice cu cele
declarate de acesta; animozitatea copilului față de părintele înstrăinat se poate
extinde și la familia acestuia .
Diagnosticul de Tulburare de alienare parentală nu se stabilește atunci
când refuzul copilului de a avea contact cu părintele respins este justificat , de

16 exemplu în cazul în care copilul a fost neglijat sau abuzat de acel părinte
(Criteriul D).
Tulburarea de alienare parentală poate fi cauza pentru falsele acuze de
abuz sexual împotriva părintelui înstrăinat. Părintele preferat poate ajunge la
litigii, mergând până la abuz de drept, poate încălca hotărârile judecătorești
care nu sunt pe placul său. Deseori, la aceste persoane se pot observa tulburări
psihice: tulburare de personalitate narcisică sau borderline, experiențe
psihotraumatice în copilărie, trăsături paranoide. De asemenea, părintele
înstrăinat poate manifesta o serie de comportamente, care pot influența sau
contribui la declanșarea tulburării: lipsa de căldură și implicare, abilități
parentale deficitare, lipsa de timp dedicat activităților cu copilul. Cu toate
acestea, intensitatea și durata respingerii de către copil nu este nici pe departe
proporțională cu carențele minore și slăbiciunea abilităților parentale ale
părintelui înstrăinat.
Clausen și Crittenden (apud K. Killen, 1996) , dar și G. Neamțu (2003)
constată că în toate cazurile de abuz fizic este prezent și abuzul emoțional.
Cea de-a treia formă de abuz este cel sexual și el presupune implicarea
unui copil într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a
satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă și
dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.
Activitatea de natură sexua lă în care copilul este angajat depășește capacitatea
sa de înțelegere.
Copiii pot fi abuzați sexual de la vârste foarte mici. Ei sunt seduși,
adesea, prin joc, într-o relație sexual abuzivă. Abuzatorul stabilește adesea
relații pozitive, atât cu copilul, cât și cu părinții acestuia. Vârsta copilului,
precum și nevoia atașamentului pe care o resimte acesta afectează capacitatea
de a face față situației traumatice.
Comprehensive Textbook of Psychiatry (2000) definește abuzul sexual
ca un comportament sexual abuziv între un copil și un adult sau între doi copii,
când unul dintre ei este mai în vârstă (I. Dobrescu, 2008) . Agresorul și victima
pot avea același sex sau pot fi de sexe diferite. Abuzul sexual înseamnă, de
asemenea, exploatarea copiilor cu includerea lor în traficul cu minori, utilizarea
lor de către proxeneți, pentru filme pornografice sau includerea în rețeaua de
prostituție. Abuzul sexual se poate manifesta singular sau poate persista în
timp.
După Killen (1996) , abuzul sexual însumează o gamă largă de activit ăți,
cu sau fără contact sexual. În aceea și lucrare, Petersen remarcă faptu l că
persoanele pedofile de puține ori sunt violente, ele fiind mai degrabă senzuale
și protectoare. Cu toate acestea, deși abuzul fizic lipsește în multe din cazuri,
abuzul sexual este traumatizant din punct de vedere emoțional, datorită
sentimentelor de complicitate și vinovăție. D. Marcelli (2003) consideră că

17 făptașul este în general un membru al familiei sau un apropiat al copilului , doar
15% dintre agresiuni fiind produse de străini necunoscuți . El consideră că este
vorba mai mult despre ambianță sau climat incestuos decât despre relații
incestuoase . În ceea ce priveș te sexul victimelor, el notează că aproximativ
80% sunt fete și 20% băieți, în 99% din cazuri agresorul fiind bărbat. În peste
30% din cazuri este vorba despre relații incestuoase tată – fiică și în alte
30-40% din cazuri despre relații incestuoase tată vitreg – fiică. Sunt menționate
puține incesturi mamă -fiu. Relațiile incestuoase pot implica și bunicul, unchiul,
frații mai mari, etc. D. Marcelli și A. Braconnier (2006) remarcă faptul că
aproximativ 50% dintre cazurile de minori implicați în probleme de incest sau
de abuz sexual sunt adolescenți. Ei observă o multitudine de situații: abuzul
sexual a început în copilărie și a încetat; se prelungește în adolescență; începe
într-un moment al pubertății (12-13 ani); începe după instalarea pubertății
(15-16 ani).
În cartea Copilul maltratat, M. Rouyer (1993) identifică o serie de
trăsături care se regăsesc adesea în familiile incestuoase: aceleași drame se
reproduc frecvent pe mai multe generații; există o disfuncție familială
importantă; copilul nu este recunos cut ca subiect (apud D. Marcelli, 2003).
Copiii de 8-10 ani devin cel mai frecvent victime ale incestului, chiar dacă se
întâmplă ca acesta să înceapă mai devreme prin atingeri, exhibiționism etc.
M. Roth (1999) oferă câteva criterii importante de aprecie re a gravității
abuzului sexual: vârsta copilului, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât copilul
este mai mic; intensitatea forței aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă cu cât
forța utilizată este mai mare; relația dintre abuzator și victimă, gravitatea fiind
cu atât mai mare cu cât relația este mai apropiată; tipul actului sexual,
gravitatea fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului. Autoare a pune
în discuție și problema consimțământu lui, susținând opinia lui M. Kahn (1989) ,
care consideră că nu este suficient ca o persoană să-și dea acordul pentru o
anumită acțiune, ci este necesar ca aceasta să înțeleagă acțiunea propusă, să
cunoască normele sociale legate de acțiunea în cauză, să fie conștientă de
consecințele actelor sale și de alternativele pe care le are, să fie sigură că
decizia de a nu se angaja în acțiune va fi la fel de bine acceptată ca și varianta
angajării în acțiune, să accepte participarea în mod voluntar și să fie integră din
punct de vedere psihic.
Neglijarea este fenomenul în cadrul căruia copilului nu îi sunt
satisfăcute de către adult nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică și
psihică, îi limitează accesul la educație. Ea pune în pericol dezvoltarea normală
a copilului – dezvoltarea bio-psiho -socio -culturală – și, prin efectele grave pe
care le produce, necesită intervenție promptă și adecvată.
Neglijarea poate apare sub diferite forme: neglijarea alimentară –
privarea de hrană, absența mai multor alimente esențiale pentru creștere, mese

18 neregulate, alimente nepotri vite sau administrate necorespunzător vârstei
copilului; neglijarea vestimentară – haine nepotrivite pentru anotimp, haine
prea mici, haine murdare, lipsa hainelor; neglijarea igienei – lipsa igienei
corporale, mirosuri respingătoare, paraziți; neglijarea medicală – absența
îngrijirilor necesare, omiterea vaccinărilor și a vizitelor de control, neaplicarea
tratamentelor prescrise de medic, neprezentarea la programe de recuperare;
neglijarea educațională – substimulare, instabilitatea sistemului de pedepse și
recompense, lipsa de urmărire a progreselor școlare; neglijarea emoțională –
lipsa atenției, a contactelor fizice, a semnelor de afecțiune, a cuvintelor de
apreciere. părăsirea copilului/abandonul de familie, care reprezintă cea mai
gravă formă de neglij are.
Organizația Salvați Copiii (2003) consideră că cele mai grave forme de
neglijare sunt: neasigurarea unei alimentații adecvate nevoilor de dezvoltare ale
copilului; neasigurarea unei vestimentații adecvate; dezinteres față de starea de
sănătate a copil ului; locuință cu spațiu și igienă necorespunzătoare; insuficienta
supraveghere; lipsa de preocupare pentru educația copilului; privarea copilului
de afecțiune; abandonul copilului.
K. Killen (1998) distinge două forme de neglijare , fizică și emoțională.
În primul caz, copiii pot fi murdari, urât mirositori, înfometați, palizi la față,
slabi, uneori lăsați ore sau zile întregi fără hrană și fără a fi schimbați, plângând
după mâncare, căldură sau datorită disconfortului sau durerii. Afectează serios
dezvolt area copilului, ducând la întârziere în dezvoltarea psihomotorie și a
limbajului și la o slabă concentrare. Neglijarea legată de un tratament medical
poate avea consecințe deosebit de grave. A doua formă, definită ca slaba
abilitate a părinților de a se angaja pozitiv, emoțional, în îngrijirea copilului,
poate fi prezentă chiar de la nașterea copilului, prin abuzul de drog sau de
alcool sau prin proasta hrănire. O formă aparte a neglijării emoționale o
constituie cazul părinților care, fiind incapabili să se angajeze într-o relație
emoțională cu propriul copil, încearcă să compenseze prin satisfacerea nevoilor
materiale în mod exagerat.
Roth (1999) găsește ca motive pentru suferința copilului lipsa îngrijirii
fizice, a căldurii parentale, abandonul sau neglijarea educației adecvate .
Autoarea enumeră o serie de forme de neglijare: neglijarea fizică și a siguranței
fizice , neglijarea educației copilului și deprivarea lui culturală , neglijarea
emoțională a copilului și abandonul temp orar sau definitiv al copilu lui.
Abandonul copilului este definit de Pecora (1992) ca fiind părăsirea
acestuia fără ca părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea sa
(apud G. Neam țu, 2003) . Copilul poate fi abandonat pentru perioade lungi, în
maternitate sau spitale , fără acte de identitate. În aceeași lucrare este amintită
noțiunea de pierdere , introdusă de Bowlby (1992) , cu referire la orice
despărțire a copilului de persoanele de care este atașat

19 În Comprehensive Textbook of Psychiatry (2000) , neglijarea este
caracterizată prin neacordarea intenționată atât a protecției cât și a tuturor
îngrijirilor necesare copilului, incapacitatea permanentă de a oferi protecție și
îngrijire copilului , fiind considerată cea mai frecventă formă de maltratare.
Sadock & Sadock (2007 ) observă mai multe forme de neglijare: neglijarea
fizică – lipsa alimentației adecvate, neacordarea și nesolicitarea intenționată a
îngrijirilor medicale, incapacitatea de a proteja copilul de pericole externe –
abandonul, supravegherea inadecvată, lipsa de supraveghere, refuzul
școlarizării.
Literatura de specialitate identifică și unele forme particulare de abuz
asupra copilului:
– Intoxicații nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de
a bea băuturi alcoolice sau de a înghiți tranchiliz ante pentru a obține
calmul ori somnul copilului, precum și situația nou-născutului din mamă
toxicomană.
– Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic și apare la
copilul de până la un an și este cauzat de scuturările bruște și brutale,
voluntare sau datorate unor comportamente inadecvate ale
părinților/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă
de joacă cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariția hemoragiilor
intracraniene (cu precădere hematom subdural și hemoragii retini ene).
– Sindromul Münchausen prin transfer (by proxy) înseamnă susținerea de
către părinte (de regulă, mama) a unei boli false a copilului; boala este
indusă prin administrarea voluntară a unor medicamente sau substanțe
ori prin susținerea existenței unor simptome la copil care nu au fost
niciodată confirmate de către specialiști. În ambele cazuri, părinții
solicită medicilor numeroase investigații medicale sau chirurgicale,
victimizând repetat copilul. Orice semn funcțional poate fi invocat de
către părinți pentru a obține investigații și proceduri dureroase și
intruzive pentru copil.
– Sindromul Stockholm , cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care
victima exprimă adulație, gratitudine și alte sentimente pozitive față de
abuzator, aparent irațional, în lumina pericolului și a riscurilor suportate
de către victimă (descoperit inițial la ostatici). Acesta poate face dificilă
identificarea abuzului.
– Violența prin intermediul internetului se produce prin intermediul
calculatorului sau al telefonului mobil și cuprinde următoarele categorii:
conținut ilegal și/sau ofensator (pornografie, pornografie infantilă,
imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii – de exemplu,
fenomenul Lolita, desene animate erotice și/sau pornografice, rasism și
xenofobie, discrimin are, intimidare); contacte on-line și în lumea reală

20 (prin chat și e-mail, agresorul câștigă încrederea copilului, care
furnizează informații ce pot duce la identificarea copilului și/sau a
adresei unde locuiește, cu comiterea ulterioară de abuzuri și infracțiuni,
prin întâlnirea față în față cu copilul sau nu).
Deși literatura de specialitate introduce clasificarea abuzurilor în abuz
fizic, emoțional și sexual, în practică se constată o împletire a diferitelor forme
de abuz. Abuzul fizic are și consecințe emoționale, abuzul sexual este însoțit de
efecte fizice și emoționale asupra copilului. De cele mai multe ori întâlnim în
practică, la același copil, două sau mai multe forme de abuz, una dintre ele
fiind dominantă.

Efectele abuzului și neglijării
Abuzul de orice fel și neglijarea pot modifica grav structura personalității
copilului, iar dacă nu sunt depistat e și tratat e corespunzător, pot avea
repercusiuni majore în timp, însoțind subiectul de-a lungul întregii vieți. Semnele
și simptomele ce apar după situația de abuz depind de mai mulți indici (Salva ți
Copiii, 2003) : tipul de abuz; vârsta copilului în momentul comiterii abuzului;
nivelul de comprehensiune al victimei; suportul post-abuz pe care îl primește de
la rețeaua socială; caracteristicile personal e ale victimei (vulnerabilitate,
rezistență la stres); caracteristicile abuzului.
În timp, efectele abuzului se regăsesc la adult într-un comportament cu
dificultăți de adaptare și integrare socială. Aceste modificări sunt reprezentate
de: tulburări de relaționare, adaptare și integrare socială (dificultăți de adaptare
profesională, incapacitate de constituire a unui cuplu stabil, neconflictual);
tulburări în sfera afectivă (impulsivitate, irascibilitate, violență; izolare socială;
neîncredere în sine și în ceilalți; labilitate emoțională; autoculpabilizare;
anxietate conjuncturală, legată de persoane, situații și fapte care au caracterizat
situația de abuz); comportament autoagresiv (tentative suicidare,
comportament autodistructiv, consum exagerat de alcool sau substanțe
psihoactive); comportament agresiv față de alte persoane (agresivitate verbală
sau acte violente propriu -zise); perpetuarea comportamentului abuzator;
disfuncții în sfera sexuală (hipersexualitate, respingerea actului sexual sau
tulburări în alegerea partenerului sexual, care pot merge până la pedofilie sau
homosexualitate). Copiii care au fost victime ale oricărei forme de abuz sau
adulții care au trăit în trecut o anumită formă de abuz prezintă serioase inhibiții
în comportament, gândire, cei mai mulți resimțind dureros acest lucru,
deoarece constată că, fie în situații diferite au același gen de reacții, fie că nu
pot depăși anumite bariere interioare.
I. Racu și A. Verdeș (2009) , studiind copii neglijați proveniți din familii
temporar dezintegrate, observă că lipsa suportului afectiv generează
dezorganizare emoțională, sensibilitate excesivă, dependențe, anxietate,

21 agresivitate, iritabilitate, nevoia de protecție și atenție, sentimente de vinovăție.
C. Perjan (2010) notează că, în lipsa unei atmosfere intrafamiliale benefice și
stabile, copilul trăiește ca pe un teritoriu inamic; aspectul lumii înconjurătoare
îl inhibă, expectațiile devin pasive și el se simte mereu neiubit și mai slab decât
alții, apărând astfel sentimentul de inferiorita te și neîncrederea în sine.
Autoarea consideră că la originea tulburărilor psihice ale copilului se află
relațiile negative din familie și defectele de educație: neglijarea emoțională,
controlul exagerat, pedepsele prea aspre, exigențele prea mari, educare a
hipersocială sau hipotutelarea etc.
Analizând anxietatea în rândul copiilor, F. Ulete (2008) remarcă
creșterea nivelului acesteia în cazul copiilor provenind din familii cu un climat
tensionat, în care se produc certuri frecvente și violențe, majoritatea copiilor
anxioși putând menționa cel puțin un eveniment negativ, traumatic, petrecut în
trecutul lor, care i-a afectat foarte mult. În funcție de stilul cogn itiv, victimele
unei formă de abuz pot fi clasificate în două categorii distincte (V. Andrei și
F. Oros, 2007) : internalizatorii / interiorizatorii sunt persoane, mai degrabă
cerebrale, raționale, care apar în ochii celorlalți ca echilibrate, disciplinate, ușor
adaptabile mediului, serioase, dar care, în interiorul lor resimt un foarte mare
disconfort ; externalizatorii / exteriorizatorii sunt persoanele din rândul cărora
se recrutează viitorii abuzatori; au un comportament agresiv, nedisciplinat,
vehement, rebel, se supun cu greutate regulilor.
Abuzul și neglijarea au atât consecințe imediate, cât și pe termen lung.
Semnele și simptomele ce apar imediat după producerea abuzului sunt de tip
somatic sau emoțional.
După Ciobanu et. al. (apud A. Enache, 2007) , sindromul traumatic
dezvăluie prezența unor leziuni de violență de diferite vechimi, acest elemen t
fiind esențial în etichetarea sindromului de copil maltratat.
Studiind comportamentul copiilo r abuzați sexual, W. Friedrich (2007) îl
clasifică în două categorii: indicatori ai abuzului sexual și comportamente non-
sexuale. În prima categorie, autorul include: cunoștințe precoce despre sfera
sexualității, desene reprezentând organe sexuale, agresarea sexuală a copiilor
mai mici (identificarea cu agresorul), prezența unor gesturi cu conotație
sexuală . Cea de-a doua categorie cuprinde comport amente non-sexuale, care
pot apărea și în urma altor tipuri de abuz sau traumă: tulburări ale somnului,
enuresis, comportament regresiv , comportament de auto-agresiune,
impulsivitate, dificultăți de concentrare, refuz de a rămâne singur, teamă de o
anumită persoană (posi bil abuzator) sau de un anumit tip de persoane, violență
asupra animalelor (mai ales la băieți). Prezența simultană a comportamentelor
din ambele categorii sugerează un abuz sexual.
D. Vasile (2011) observă că evoluția reacțiilor la abuz și a procesului
traumatic depinde de nivelul de dezvoltare emoțională, cognitivă, psihosexuală

22 și socială a copilului, caracteristicile familiei în care trăiește, relațiile cu alte
persoane sau alți copii, alți factori de risc sau protectori aparținând societății
sau cultur ii din care face parte. Autoarea remarcă faptul că, cu cât copilul este
mai mic, cu atât reacțiile sale vor fi mai mult fiziologice, somatice și mai puțin
psihologice, autoarea clasifică reacțiile la evenimentele traumatice astfel:
manifestări de repetiție – jocuri cu agresiune, desene, coșmaruri cu conținut
imprecis, reacții inadecvate la auzul unor povești sau istorisiri; manifestări de
evitare – evitarea deplasărilor în anumite locuri sau pe anumite trasee, cu
anumite mijloace de transport, evitarea unor anumite activități, a unor
persoane, a separării de persoanele de atașament; simptome neuro -vegetative :
tulburări de somn, iritabilitate, accese de furie, dificultăți de concentrare,
hipervigilență, reacții de alarmă la zgomote sau surprize. Un punct de vedere
asemănător îl întâlnim la G. Fischer și P. Riedesser (2001). Aceștia notează
patru categorii de simptome ale copiilor abuzați: amintiri recurente,
compulsive – retrăirea vizuală (cea mai frecventă), amintiri tactile, olfactive
sau acustice, corespunz ând experienței predominante din situația traumatică;
modalități comportamentale – „jocul traumatic”, în care copiii repetă trăirea
traumatică într-o secvență adesea nesfârșită și o reînscenare a aspectelor
parțiale ale experienței traumatice în pattern -urile de comportament
automatizate; angoase trauma -specifice – legătura angoaselor cu situația
traumatică originară fiind un criteriu de diagnostic diferențial față de angoasele
infantile nevrotice; atitudine alterată față de oameni, de viață și de viitor –
pierderea încrederii în oameni și așteptări negative față de viață viitoare fiind
cele mai importante urmări ale zdruncinării înțelegerii infantile față de lume.
Ș. Ionescu (2001) consideră că principalele simptome afective întâlnite
la copiii maltratați sunt: un tip de atașament atipic – atașament dezorganizat, ce
se poate exprima prin comportamente bizare, care apar în relațiile cu
persoanele ce se ocupă de copil (exemplu: întreruperi sau blocaje în relație);
carențe afective, mai ales în cazul copiilor neglijați; în caz de abandon apar
carențe specifice de îngrijire maternă: o insuficiență calitativă, cantitativă sau
situații de discontinuitate; carențele afective , care influențează dezvoltarea
copilului, preponderent în ceea ce privește capacitatea de a lega și întreține
relații interpersonale profunde și semnificative, aptitudinea de a-și stăpâni
impulsurile în favoarea unor obiective pe termen lung; exprimarea emoțiilor:
copiii neglijați manifestă în general puțină afecțiune, în timp ce cei abuzați
fizic exprimă mai multe afecte negative; copiii supuși violențelor dau dovadă
de hipervigilență și au reacții rapide la stimuli; copiii maltratați prezintă un
nivel înalt de anxietate și depresie, care dă naștere la atitudini de mânie, de
rigiditate la cel mai mic stres; imaginea de sine nu este elaborată în mod
satisfăcător; copiii maltratați au un respect de sine redus și percep o diminuare

23 a competențelor; prezintă o alterare a imaginii corporale; sentimente de
vinovăție sau rușine, în cazul victimelor abuz ului sexual.
După D. Marcelli (2003), în cazul copilului maltratat pot fi identificate o
serie de manifestări psihologice și psihopatologice: tulburări de comportament,
tulburări afective, dificultăți în relațiile sociale. Rezumând o serie de cercetări
de specialitate, J. Briere (2000) remarcă existența mai multor simptome ce apar
frecvent în cazul copiilor abuzați/neglijați: anxietate și depresie ; stres
posttraumatic și disociere ; furie și violență ; tulburări de învățare și de
comportament ; comportament sexual necorespunzător vârstei . La rândul său,
A. Cook și colaboratorii (2006) sintetizează simptomele întâlnite frecvent la
copilul abuzat sau neglijat: probleme de atașament – probleme de limite,
izolare socială, lipsă de încredere în ceilalți, dificultăț i de relaționare; probleme
la nivel biologic – probleme de dezvoltare senzoriomotorie, probleme de
coordonare și echilibru, hipersensibilitate la contactul fizic, somatizare, diverse
probleme medicale ; tulburări afective – probleme cu controlul emoțional,
dificult ăți în descrierea emoțiilor și a stării interne, dificultăți în comunicarea
propriilor nevoi; tulburări de comportament – slab control al impuls ului,
comportament auto-distructiv , agresiv sau de opoziție , conformare excesivă,
tulburări de somn, tulburări alimentare, abuz de substanț e, reconstituirea
trecutului traumatic ; tulburări cognitive – dificultăți în menținerea atenției,
lipsa de curiozitate , probleme legate de procesare a informații lor, dificultăți de
concentrare și de îndeplinire a sarcinilo r, dificultăți de planificare și anticip are,
dificultăți de învățare , probleme în dezvoltarea limbajului ; probleme privind
imaginea de sine – lipsa de sens și de continuitate a sinelui, tulburări de
imagine corporală, stima de sine scăzută , rușine și vinov ăție.
Tulburările de comportament pot apărea chiar de la 1 – 1,5 ani. Copiii
au o stare generală proastă, sunt fricoși, pândind aprobarea adultului înainte de
a face cel mai mic gest, par înlemniți. Cel mai mic gest al adultului le provoacă
un gest de apărare. Kempe (1978) a remarcat că unii copii prezintă starea de
vigilență înghețată , ce se caracterizează printr -o atenție anxioasă și imobilă față
de mediu , ca și cum copilul ar scruta anxios mediul pentru a prevede un pericol
iminent sau pentru a afla și anticipa dorința celuilalt. La polul opus se află cei
care dovedesc o uimitoare lipsă de rezervă: se duc prea ușor spre străini, nu
pare să le fie frică la plecarea părinților, stabilesc cu adulții o relație prea
imediată sau prea regresivă. Această lipsă de teamă față de străini, familiaritate
excesivă, revelează distorsiunea profundă a relației cu părinții. Copiii de o
vârstă mai mare pot prezenta două tipuri de comportament: fie o mare
timiditate cu repliere temătoare, fie o instabilitate accentuată, asociată frecvent
cu comportamente haotice și violente. Acești a sunt agitați, hiperactivi, instabili
și provocatori. Ei manifestă tulburări afective , care sunt destul de frecvente și
care se exprimă direct prin frici, dificultăți de somn cu coșmaruri sau terori

24 nocturne, perceptibile în vigilența înghețată sau care duc la manifestări
reacționale: instabilitate, agitație, agresivitate. Apar tulburări de tip depresiv:
devalorizare, pierderea stimei de sine, culpabilitatea. Kauffman (2004) notează
că 27% din copii prezintă o stare clinică corespunzătoare criteriilor DSM
pentru episodul depresiv major sau pentru distimie. Copiii care sunt victime ale
maltratării au frecvent sentimentul că, dacă părinții îi bat, îi bat pentru că au
făcut prostii sau pentru că sunt copii răi. Ei se simt vinovați pentru loviturile pe
care le primesc. Sentimentul de culpabilitate poate fi intens, determinând o
veritabilă stare depresivă. Sunt, de asemenea , frecvente și dificultățile școlare:
dificultăți de concentrare, agitație, nerespe ctarea regulilor, eșecul școlar.
Tulburările de comportament în relația cu ceilalți copii (agresivitate,
impulsivitate) au drept rezultat izolarea socială sau relații doar cu copii agitați,
agresivi. Este vorba de dificultatea la adaptarea școlară , pe care o observă și
Ionescu (2001) . Autorul notează consecințe le nefavorabile ale maltratării
asupra performanțelor școlare; copii maltratați sunt deseori plasați în clase
speciale sau întrerup școala. Acești copii nu beneficiază de susținere familială
pentru realizarea temelor și nici de o motivație externă pentru reușita școlară.
Noile tehnologii au permis oamenilor de știință să descopere efectele
abuzului asupra sistemului nervos central. O serie de cercetători – D. McCollum
(2006), M. De Bellis și M. Kaufho ld (2009), Ch. Nelson III (2010) – observă că
sistemul limbic este partea creierului cea mai vulnerabilă la experiențele negative
ale copilăriei. Acesta este responsabil de generarea și controlul sau inhibarea
emoțiilor, este implicat în interpretarea expresiilor faciale și evaluarea
pericolului, răspu nsul la stres (atac sau fugă), integrează reacțiile emoționale și le
conectează cu răspunsul fizic. Diverse componente ale sistemului limbic sunt
implicate în procesul de învățare și memorie.
Dr. D. McCollum observă că abuzul dă naștere la o serie de răspunsuri
hormonale în cadrul sistemului limbic. Primul răspuns fiziologic în situații de
pericol sau stres este activarea axei hipotalamo -hipofizară -suprarenală (HPA) și
secreția de noradrenalină, serotonină și dopamină. Amigdal a reacționează la
acești hormoni și, la rândul său, stimulează hipotalamusul pentru a elibera
corticotrofina (CRF). Aceasta, la rândul său, stimulează secreția de
adrenocorticotropină (ACTH) , cu efecte asupra unor zone ale cortexului
implic ate în unele funcții executive (motivație, planificare, logică) și creșterea
nivelului de glucocorticoizi. Nivelurile ridicate de glucocorticoizi afectează
hipocampul, ducând la scăderea ramificațiilor dendritice, schimbări în structura
terminațiilor sinap tice și pierderi neuronale. În cazul în care acest proces are loc
în mod repetat, nivelurile de CRF și glucocorticoizi rămân crescute, provoac ând
în timp schimbări structurale la nivelul creierului . Problemele de sănătate
mentală asociate cu aceste schimbă ri în structura creierului sunt semnificative.
Potrivit autorului, atrofia hipocampusului, amigdalei și cortexului prefrontal și

25 disfuncțiile generate de aceasta sunt puse în legătură cu anxietate a, panica,
depresi a, halucinații, și abuzului de substanț e. Modificările amig dalei sunt
corelate cu agresiuni sexuale, insatisfa cția sexual ă și violen ța conjugal ă.
Efectele abuzului și neglijării asupra dezvoltării cerebrale a copilului au
fost analizate și de dr. Ch. Nelson III. În lucrarea The Effects of Early Adversity
on the Developing Brain, prezentată la Congresul Abordarea multidisciplinară
– condiție esențială a dezvoltării armonioase a copilului (2011) , autorul
analizează efectele negative ale maltratării, observând, în cazul copiilor mici, o
slabă capacit ate de reglare emoțională și de recunoaștere a emoțiilor, iar la cei
mai mari, anxietate, depresie și o rapidă atribuire a ostilității către ceilalți. În
cazul în care maltratarea este urmată de simptome de stres posttraumatic este
evidențiată o scădere a activității cerebrale în cortexul prefrontal, lobul
temporal și hipocampus, cu efecte asupra funcțiilor cognitive de nivel înalt și a
memoriei. Abuzul sexual în copilărie , în funcție de vârsta la care a survenit,
este asociat cu dezvoltarea deficitară a hipocampului (la 3-5 ani), corpului
calos (9-10 ani) și a cortexului prefrontal (14-16 ani). De asemenea, autorul
stabilește o legătură între natura abuzului și configurația genetică,
concluzionând că, în funcție de genotip, maltratarea în copilărie poate duce la
depresie în perioada adultă, prin afectarea genelor ce reglează producerea de
serotonină (5HTT) și la agresivitate sau comportamente antisociale, prin
afectarea altor gene (MAOA). Utilizând electroencefalograma, autorul observă
că, în cazul copiilor maltratați sau neglijați, activitatea cerebrală este mai
redusă , cu consecință asupra rezultatelor obținute de aceștia la scorurile testelor
de evaluare a inteligenței (scoruri medii ale QI-ului de 74 la copiii maltratați
sau neglijați, comparativ cu un scor mediu de 100, la lotul martor).
M. De Bellis și M. Kaufhold remarcă multiple consecin țe ale abuzului și
neglijării asupra sistemului nervos al copiilor: subdezvoltare datorită
pierderilor neuronale, inhibării neurogenezei și întârzierii mielinizării;
reducerea dimensiunilor corpului calos, scăderea cantită ții de materie albă și a
volumului craniului (cu 7%) și a creierului (cu 8%), în funcție de gravitatea
abuzului; modificări ale cortexului prefrontal, cu consecin țe asupra controlului
emoțional, inhibă rii răspunsului la stres, funcțiilor de rezolvare de probleme și
planificare a viitorului. Din punct de vedere cognitiv, autorii remarcă o scădere
a nivelului intelectual al acestora copii, tulburări de vorbire, deficit de atenție,
dificultă ți de abstracti zare, impulsivitate.
La rândul său, Teicher (2009) observă o serie de efecte specifice ale
abuzului și neglijării asupra creierului copilului, care includ: dezvoltarea
încetinită a emisferei cerebrale stângi, care poate duce la un risc crescut de
depresie ; iritabilitate mărită a sistemului limbic, cu consecin țe asupra apari ției
tulburării de panică și a tulburării de stres posttraumatic; subdezvoltarea
hipocampului și anomalii ale sistemului limbic, care pot crește riscul de

26 tulburări disociative și defici ențe ale memoriei; legătura deficitară între cele
două emisfere cerebrale, cu consecin țe asupra posibilită ții apari ției
simptomelor ADHD.
Consecințele pe termen lung ale maltratării , asupra dezvoltării
copilului, depind de o serie de variabile (Ș. Ionescu , 2001) : tipul de maltratare;
gravitatea și frecvența episoadelor de maltratare; autorul maltratării (important
mai ales în cazurile de abuz sexual, urmele incestului fiind mai grave decât ale
altor forme de abuz sexual); plasarea în afara familiei din motive de maltratare;
sexul copilului (mai ales în cazurile de abuz sexual); sprijinul existent;
particularitățile sistemului familial. Citându-l pe Latimer (1988), autorul
menționat remarcă faptu l că adolescentul poate deveni delincvent, se poate
prostitua sau poate avea comportamente antisociale, probleme legate de
consumul de droguri sau alcool, tulburări alimentare. De asemenea, același
autor observă, pe termen lung, tendința de cumul a diverselor consecințe ale
maltratării. Copilul foarte mic, victimă a neglijării și violenței, poate părea că
are o întârziere doar pe planul dezvoltării motorii. Crescând, însumarea
diverselor consecințe ale abuzului sau neglijării va apărea pe diferite planuri:
relațional, al limbajului, școlar etc. Aceste întârzieri și tulburări vor da naștere
unui handicap social, care se va repercuta asupra construirii identității.
Adultului care a fost neglijat sau abuzat în copilărie îi va fi greu să se atașeze de
altcineva și să trăiască în intimitate. Va fi izolat din punct de vedere social și va
avea tendința de a reproduce ciclul transgenerațional al maltratării.
Atașamentul dezorganizat trăit de copilul maltratat se regăsește la adult,
care prezintă un atașament lipsit de siguranță. D. Cosman și M. Manea (2005) ,
bazându -se pe The Adult Attachment Interview – AAI, dezvoltat de Mary Main
și Nancy Kaplan, descri u mai multe tipuri de atașament la adult, corelate cu
tipurile de atașament din mica copilărie și respectiv tipul de atașament care se
poate dezvolta la copiii acestor adulți. Adultul atașat autonom , care în copilărie
a beneficiat de un atașament sigur, a dobândit un grad de independență și poate
descrie clar experiențele proprii de atașament, chiar dacă acestea sunt
dureroase. Este capabil de realizarea cu ușurință a proceselor de adaptare.
Poate descrie dificultăți în relația cu părinții, inclusiv traume sau abandon, dar
își menține o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului în experiențele sale
actuale. În relația cu copilul prezintă încredere în sine, ceea ce-i permite
creativitate și flexibilit ate. Liniștește și reconfortează partenerul (copilul etc.)
într-o relație de plăcere împărtășită, imprimând copilului un atașament sigur,
iar partenerului adult, siguranță . Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent),
căruia îi corespunde un atașament ambivalent (evitant) în copilărie, dă dovadă
de experiențe amprentate de teamă. Este inflexibil și evitant (decât să rănească
din nou, mai bine pretinde că nu e interesat de acea relație, în care este sigur că
va eșua din nou și acest lucru i se pare de netolerat). Idealizează relația cu

27 părinții, este incoerent și inconsistent în relatarea amintirilor despre copilărie,
persistă obsesiv în afirmațiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde
să idealizeze copilăria, descriind -o ca sigură, minunată, dar imaginile evocate
nu constituie suportul pentru protecție și îngrijire, care, de fapt, reprezintă
portretul actual idealizat al persoanei în cauză. Adultul cu atașament preocupat
corespunde unui atașament anxios rezistent în copilărie, este invadat de
amintiri dureroase în care relatează drama inconstanței, incoerența
experiențelor micii copilării. Interacționează imprevizibil la stări de frustrare,
cu agresivitate, mânie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de
confunda t. Nu are structurat un sistem de atașament anume în care să poată
avea totală încredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar
de relație al persoanei iubite. Se chinuie pe sine și pe alții căutând dovezi,
niciodată suficiente. Devin e astfel abuziv în relațiile de intimitate sau va imita
modelul propriilor părinți, transmițând în acest fel un sistem de atașament
nesigur anxios copilului. Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume
nerezolvate) corespunde atașamentului dezorg anizat din copilărie; este
imprevizibil și dezorganizat în relații; își creează experiențe nerealiste.
Speculează fără suport. Este un inadaptat, potențial dependent de alcool și
drog, aflându -se aproape în imposibilitatea de a-și asuma rolul de partener de
cuplu sau parental. În mod predictibil se poate afirma că își expune copilul la
abuz sau neglijare. Lipsa interven ției precoce determină un atașament
dezorganizat și la copil.
D. Marcelli (2003) și A. Braconnier (2006) remarcă faptul că în toate
studiil e catamnestice sau epidemiologice este prezentată frecvența dificultăților
psihologice și/sau a tulburărilor de comportament la adolescenții și adulții care
au fost victime ale relațiilor incestuoase. În cazul adolescenților, autorul
constată tentative de suicid, conduite sexuale deviante de tip prostituție sau
homosexualitate, atât la fete cât și la băieți, sarcini deosebit de frecvente.
Adulții prezintă perturbări în viața afectivă (incapacitate de a stabili legături
durabile), sexuală (frigiditate, dispa neurie), socială sau profesională, dificultăți
în capacitatea de a-și asuma o funcție parentală, reeditarea cu copiii lor a
condițiilor negative suferite în propria copilărie. Datorită sentimentului de
vinovăție, adolescentele și femeile adulte prezintă o identificare feminină
foarte devalorizată, mai ales pe plan sexual. Ferrari (1994) observă că trei
sferturi dintre prostituate au antecedente de abuz sexual intra sau extrafamilial.
În unele cazuri pot fi observate patologii psihiatrice: depresie gravă, tulburare
de personalitate borderline, rareori patologie psihotică.

28 Diagnostice DSM asociate abuzului și neglijării
Deși nu întotdeauna copiii abuzați sau neglijați prezintă o
simptomatologie ce poate permite stabilirea unui diagnostic psihiatric, în multe
cazuri sunt întâlnite simptome caracteristice pentru o serie de tulburări psihice,
din categoria tulburărilor anxioase, afective, somatoforme sau disociative.
Tulburările anxioase sunt foarte frecvente în urma abuzului sau
neglijării, de obicei asociat e cu tulburările depresive. Copiii resimt anxietatea
ca pe un sentiment de teamă și tensiune, însoțit de fenomene motorii și
vegetative (transpirații, uscăciunea gurii, dureri abdominale, diaree). Sunt
reacții de percepție a unui pericol iminent, frica apărând în prezența obiectului
sau evenimentului stresant, în timp ce anxietatea este mai generalizată, difuză
și cu un caracter anticipator. Aceste trăiri prezintă variații în cursul dezvoltării
atât în natura cât și în modalitatea de răspuns. Unele dispar, în timp ce altele se
intensifică cu vârsta. La copiii foarte mici, începând cu luna a 8-a, după R. Spitz
(apud D. Marcelli, 2003), poate apare teama de străini, de figurile nefamiliare
sau care produc neplăcere copilului. Acesta devine reținut, crispat, putând
izbucni în plâns cu ușurință. Aceste comportamente variază în intensitate,
depinzând de prezența sau absența mamei și de experiența anterioară neplăcută
cu persoanele străine.
În copilăria mică este frecventă anxietatea de separare , constatată atât
de cercetătorii români (I. Dobrescu , 2005) , cât și de cei americani (W. Yates ,
2009) , care consideră că teama de separarea de figura principală de atașament
reprezintă un comportament firesc, comun tuturor copiilor în primii 3-4 ani de
viață. În cazul copii lor abuzați sau neglijați, simptomele anxietății de separare
sunt deseori semnificative clinic, ajungând la teama de a nu pierde persoana
percepută ca fiind securizantă, de a nu fi izolat, abandonat. Reacția emoțională
poate avea o intensitate și manifestă ri variate: îngrijorare, neliniște, teamă
excesivă și persistentă, proteste prin plânset, țipăt, apatie, refuz de a dormi
singur, somn neliniștit cu vise terifiante, coșmaruri implicând tema separării și
pavor nocturn. Unii copii au acuze somatice diverse, de la dureri de cap sau de
stomac, până la febră, vărsături și scaune diareice. Sunt frecvente simptome
neurovegetative ca: transpirația, eritemul facial sau paliditatea.
Anxietatea generalizată apare deseori în cazul copilului abuzat
emoțional, umilit, batjocorit, respins , începând cu vârsta de 5 ani, fiind mai
frecventă în cazul adolescenților (D. Nutter, L. Holm -Larsen, C. Sylvester ,
2006) . Copiii prezintă griji sau preocupări pe care nu le pot controla, asociate
cu simptome precum: neliniște, fatigabi litate, dificultăți de concentrare a
atenției, iritabilitate, tensiune musculară, tulburări de somn. Ei sunt preocupa ți
excesiv de calitatea performanței lor, sunt extrem de conformi ști, perfecționi ști
și nesigur i pe ei, caută frecvent aprobarea părintelui . D. Marcelli (2003)
descrie hiperanxietatea, anxietatea cronică a copilului, care trăiește în

29 permanență un sentiment vag de teamă, ca și cum ceva teribil urmeaz ă să se
întâmple. Această așteptar e anxioasă se manifestă prin neliniște cu privire la
viitor, deseori însoțită de teama că s-ar putea produc e un accident sau ar putea
apărea o boală, a copilului sau a celor apropiați; iritabilitate, furie, refuzuri,
capricii; nevoia de a avea un adult în preajmă, de a fi liniștit; temeri privind
acțiuni trecute; gânduri depresive – devalorizare, culpabilitate. Deseori, pe
lângă apar tulburările afective apar tulburări de comportament.
Fobiile se întâlnesc adesea ; ele nu sunt diagnosticate ca fobie specifică
decât dacă există o interferență semnificativă cu funcțion area socială sau
educațională ori o detresă marcată în legătură cu faptul de a avea fobie.
Anxietatea declanșată de expunerea la stimulul fobic poate fi exprimată prin
exclamații, accese coleroase, stupefacție sau agățare de ceva. Fobiile apărute în
urma unor evenimente traumatice pot fi foarte acute în dezvoltare. Aceste frici
patologice, exagerate ca proporție, manifestate și declanșate de o situație sau
un obiect concret, prezintă deseori o tendință de amplificare, diversificare și
generalizare. Cel mai adesea, fobiile se exprimă ca: teama de întuneric
(acluofobie), teama de a fi singur (autofobie), teama de înălțime (acrofobie),
teama de injecții, de durere (algofobie), teama de spații închise (claustrofobie),
teama de mulțime, de oameni (antropofobie), teama de școală (fobie școlară),
teama de moarte (tanatofobie). Fobia socială reprezintă o formă particulară de
fobie care apare la copilul mare sau adolescent, sub forma spaimei de a nu fi
umilit sau batjocorit în public. Anxietatea se accentu ează prin palpitații, teamă,
transpirații , poate debuta brusc, după o experiență stresantă sau umilitoare, ori
poate avea un debut insidios.
Tulburările de panică pot apărea în contextul oricărei alte tulburări
anxioase, dar și al altor tulburări mentale și se manife stă prin atacuri de panică
recurente sau perioade de frică intensă, care se asociază cu palpitații,
transpirații, teamă, senzație de sufocare, durere în piept, tulburări abdominale,
vărsături, greață, leșin, amețeală, senzație de ireal, senzație că-și pierde
controlul, senzație de moarte iminentă, parestezii, modificări ale culorii feței.
I. Dobrescu (2005) consideră că o emoție puternică de spaimă și neliniște, care
poate atinge intensitatea unui atac de panică, poate apărea chiar la un sugar de
8 luni luat brusc din brațele mamei sale. O stare asemănătoare poate prezenta
preșcolarul obligat să meargă la grădiniță sau școlarul mic, obligat să intre în
clasă și să se reîntâlnească cu atmosfera stresantă pentru el. Unii autori
(D. Nutter, L. Holm -Larsen , C. Sylvester , 2006) consideră că atacurile de
panică sunt provocate de unele experiențe stresante, traumatice, asupra unui
copil vulnerabil din punct de vedere biologic. Alți factori care pot contribui la
declanșarea atacurilor de panică sunt atașamentul nesigur și nivelurile ridicate
de stres în cadru l familiei. După D. Marcelli (2003), atacul de panică reprezintă
o criză de angoasă acută, cu un debut spontan și paroxistic, marcat prin semne

30 somatice – palpitații, tahicardie, senzație de sufocare, dureri toracice sau
abdominale, greață, semne neurologice – tremurături, vertij, stări de rău, semne
motorii – agitație sau prostrație, semne vasomotorii – transpirații, bufeuri de
căldură sau frisoane, semne psihice – senzația de straniu, de pierdere a
reperelor, de teamă de moarte, de teamă de a nu înnebuni.
Tulburări obsesiv -compulsive . Copilul preșcolar poate avea diverse
obiceiuri care persistă în timp; tulburarea obsesiv -compulsivă poate fi
diagnosticată atunci când aceste ritualuri devin exagerat de frecvente, afectează
funcționarea adecvată a copilului și îi deranjează pe cei din jur. Copilul cu
tulburare obsesiv -compulsivă este rușinos, extrem de respectuos, perfecționist,
poate avea rareori accese de furie care-i ascund neputința (I. Dobrescu, 2005) .
Încearc ă să-și minimalizeze comportamentul ritual și neagă cu obstinație
tristețea, explicând originea superstițioasă a manifestărilor. Copilul mai mare
sau adolescentul reușește să explice rezistența interioară pe care o resimte,
senzația de disconfort pe care o trăiește dacă își reprimă pornirile. La copilul
abuzat sexual apar deseori obsesii precum ideea de a fi murdar, impur, asociată
cu ritualuri de spălare, de curățenie; în cazul altor forme de abuz și al neglijării
poate apărea teama că cineva apropiat din familie ar putea păți ceva rău, teama
de îmbolnăvire.
Tulburările de stres (posttraumatic și acut) apar cel mai adesea în cazul
copilului abuzat , expus unui eveniment traumatic, a fost martor ori a fost
confruntat cu un eveniment care a implicat moartea, amenințarea cu moartea
sau vătămarea gravă a integrității sale sau a altora, trăind o frică intensă,
neputinț ă, oroare sau manifestând un comportament dezorganizat sau agitat.
Copilul retrăiește evenimentul traumatizant prin amintiri dureroase, joc
repetiti v care reflectă trauma suferită, vise terifiante, flashback -uri în care
reapare evenimentul stresant, disconfort puternic la reamintirea traumei,
tulburări neurovegetative. Flashback -urile sunt mai frecvente în cazul copiilor ce
asociază simptome de depres ie și pot fi experiențe vii, ce includ amintiri vizuale
și auditive ale abuzului, dând copilului impresia că trauma se întâmplă din nou,
generând reacții de teamă intensă. Copii i expuși unui eveniment traumatic pot
reacționa cu mai multă agresivitate, fizică sau verbală sau pot repeta în joc scene
pe care le-au trăit. Deseori apar manifestări de evitare a stimulilor asociați cu
trauma: evitarea gândurilor, sentimentelor, conversațiilor, activităților, locurilor
sau persoanelor asociate cu trauma, incapacita tea de a evoca un aspect important
al traumei. Unii copii, mai ales cei mici, pot refuza să recunoască că abuzul a
avut loc. Pentru a putea gestiona reacțiile la abuz, copiii cu tulburare de stres
pot prezenta o scădere a reactivității emoționale. Ei pot părea copleșiți din
punct de vedere emoțional, nu reacți onează la interacțiunea cu ceilalți, nu
prezintă empatie. Prezintă tulburări ale somnului, treziri în timpul nopții, frică
de întuneric, teama de a dormi singur, coșmaruri frecvente, cu referire direct ă

31 la abuz sau vise înfricoșătoare. Alteori apare o stare de excitare, iritabilitate,
hipervigilență, răspuns de tresărire exagerat. La copii mai mici și la cei supuși
unui abuz de lungă durată se observă o întârziere în dezvoltare. Tulburarea de
stres se asociază cu un sentiment de pesimism cu privire la viitor, cu refuzul de
a-și face planuri.
În cazul tulburării de stres acut, copilul prezintă, în plus, cel puțin trei
din următoarele simptome disociative: sentimentul subiectiv de insensibilitate,
de detașare sau de absență a reactivității emoționale, reducerea conștiinței
ambianței (stupefiere), depersonalizare, amnezie. Unii copii pot părea absenți
timp de minute în șir. Durata manifestărilor este de minimum 2 zile și
maximum 4 săptămâni de la evenimentu l traumatic.
Osofsky (apud A. Niculăe ș, 2008) observă că, în urma abuzului, apare
stresul de scurtă sau lungă durată, cu răspunsuri neuropsihologice (hiperarousal
și hipervigilență ), iar Garbarino, Kostelny și Dubrow vorbesc despre stresul
cumulativ, în cazul copiilor care trăiesc stresuri acute consecutive sau
simultanem manifestările fiind inițial caracteristice stresului cronic, în timp
putând duce la reacții de stres acut.
Tulburarea de stres posttraumatic este diagnosticată atunci când
simptomele persistă mai mult de o lună după evenimentul traumatizant. Stresul
posttraumatic poate fi acut (cu o durată mai mică de 3 luni) sau cronic (peste
3 luni). Deykin (apud I. Dobrescu) observă că riscul este mai mare în funcție
de numărul de evenimente la care au asistat copiii: la cei care au suferit o
traumă riscul este de 27%, de 30,6% pentru victimele a două evenimente
traumatice și de 62,5% pentru cei care au fost victime a trei evenimente
stresante. Vârsta și sexul sunt factori de risc pentru apariția acestei tulburări,
simptomele fiind mai puternice în cazul copiilor mici, care nu sunt în măsură
să vorbească despre experiența lor, fetele fiind mai vulnerabile decât băieții.
Cercetări recente (A. și E. Giardino , 2008) arată că aproximativ o treime
dintre copiii și adolescenții americani au trecut printr -un eveniment traumatic.
Au fost diagnosticați cu tulburare de stres posttraumatic 90% dintre copiii
abuzați sexual, 77% dintre cei expuși unor grave violențe în cadrul școlii și
35% dintre cei expuși violențelo r stradale. Riscul incidenței tulburării de stres
crește dacă autorul abuzului este o persoană cunoscută de copil, de încredere.
Simptomele se accentuează la apariția sentimentului de vinovăție, tulburarea
devenind mai severă, fiind asociată și cu semne de depresie.
Tulburările de dispoziți e se pot regăsi la copiii abuzați sau neglijați , care
prezintă deseori simptome depresive mai mult sau mai puțin severe. Episoadele
depresive pot surveni în urma unui eveniment care reprezintă pentru copil
pierdere sau doliu: separarea părinților, deces ul unei persoane apropiate etc.
sau în urma unor situații de abuz.

32 Din punct de vedere clinic, simptomele prezente sunt variate, în funcție
de vârsta copilului, și nu corespund întotdeauna criteriilor DSM . Astfel,
I. Dobre scu (2005) notează o serie de caracteristici clinice ale tulburării
depresive la copii și adolescenți. În cazul copilului preșcolar se observă apatie,
refuzul alimentației, refuzul jocului, plâns facil, iritabilitate, uneori enurezis,
encoprezis, dureri abdominale, diaree sau vărsături. Școlarul prezintă deseori
simptome psihosomatice – cefalee, dureri abdominale, tulburări vegetative –
atenție scăzută, scăderea performanțelor școlare, iritabilitate, tendința la
izolare, uneori accese de violență; copilul este apatic, fără poftă de mâncare,
prezintă lentoare motorie și verbala; deseori apare scăderea imaginii de sine. În
cazul adolescentului simptomatologia este asemănătoare cu cea a adultului.
Acesta afirmă pierderea interesului și plăcerii, lipsa de energi e, apar frecvent
tulburări de apetit și de somn, sentimente de inutilitate, nefericire și eșec,
ideație suicidară și chiar tentative de suicid.
În funcție de severitatea simptomelor, cronicitatea și persistența
acestora, putem distinge între tulburarea distimică și tulburarea depresivă
majoră.
Tulburarea distimică poate fi diagnosticată în cazul în care copilul sau
adolescentul prezintă dispoziție depresivă sau iritabilă o perioadă de cel puțin
un an, tulburări alimentare și de somn, scădere a energiei sau oboseală cronică,
scădere a stimei de sine, dificultăți de concentrare sau de luare a deciziilor,
sentimente de lipsă de speranță. Tulburarea apare mai des la copiii neglijați,
provenind din familii cu dificultăți de exprimare emoțională și de comunicare,
cu un mediu familial intens conflictual.
Tulburarea depresivă majoră constă dintr -unul sau mai multe episoade
depresive majore diferite. Un episod depresiv major este constituit de o
perioadă de cel puțin 2 săptămâni în cursul căreia există dispoziție depresivă,
pierderea interesului sau plăcerii pentru aproape toate activitățile sau, în cazul
copiilor și adolescenților, dispoziție mai curând iritabilă decât tristă. Copiii
prezintă tulburări de alimentație și somn, tulburări de memorie și concentrare.
Depresia la copil și adolescent poate apărea chiar la vârste mici și este asociată
deseori cu un risc crescut de suicid, abuz de substanțe și tulburări de
comportament. Copiii prezintă o funcționare deficitară la nivel psihosocial,
școlar și familial. Prevale nța tulburării nu este deloc scăzută în populația
generală, cazurile fiind mai frecvente în situații de abuz sau neglijare. Dobrescu
(2005) notează un procent de 0,3% pentru preșcolari, 0,4-3% pentru școlari și
până la 6,4% în cazul adolescenților. Studiil e realizate de Kashani și Sherman
(apud T. Benton, 2009) pe populația americană identifică o incidență a depresiei
de 0,9% la preșcolari, 1,9% la școlari și 4,7% la adolescenți.
O atenție deosebită o solicită riscul de suicid ce poate apărea în cazul
tulburărilor depresive. Rogers și Spalding (2008) observă că ideația suicidară

33 nu este neobișnuită în cazul preadolescenților diagnosticați cu depresie, 8,9%
dintre aceștia prezentând ideație suicidară, iar 3% ajungând la amenințări sau
tentative de suicid. Aceeași autori notează că, în cazul adolescenților, suicidul
este a treia cauză de deces , după accidente și homicid: 4,3 cazuri la 100.000,
pentru vârste între 10 și 18 ani.
Tulburările somatoforme și disociative . Primele sunt caracterizate de
simptome soma tice, care sugerează o condiție medicală, dar care nu pot fi
explicate pe deplin de acea condiție medicală , iar cele din a doua categorie sunt
definite de perturbarea conștienței, memoriei, identității sau percepției
mediului. Aceste tulburări pot fi cauza te de situații de abuz, trauma provocată
având un rol declanșator.
Disocierea apare în multe cazuri, ca mecanism de apărare împotriva
traumelor, care ajută copilul să se detașeze de distresul provocat. Dobrescu
(2005) notează că simptomele disociative apar după o traumă extremă – abuz
sexual, maltratare, pedepse severe – și pot fi: perioade de amnezie, perplexitate
și confuzie, senzația că „trăiește pe altă lume ”, fluctuații emoționale și de
comportament majore, o stare de confuzie între realitate și fante zie, prezența
unor „prieteni imaginari ”, cu care copilul dialoghează. Amnezia poate fi legată
atât de rememorarea trecutului dureros, cât și a unor evenimente minore.
Conform autoarei menționate, tulburările disociative apar frecvent la copiii din
familiil e haotice, cu rată mare de tulburări de personalitate sau tulburări psihice
grave care generează violenta. La copiii abuza ți fizic, psihic sau sexual care nu
au putut dezvolta relații stabile de atașament în această atmosferă dezordonată,
inconsecventă, insecurizantă, în care agresorul reprezintă în același timp și
figura primordială de atașament, apare disocierea „self-ului”, persoana de care
depinde fiind în același timp și sursa teroarei. Deseori, copiii care prezintă
simptome disociative manifestă și simptome circumscrise altor tulburări:
depresie, somatizare, simptome de stres posttraumatic, uneori chiar și
halucinații auditive (M. Waseem, M. Aslam , 2008) .
Tulburarea reactivă de atașament se caracterizează prin relaționarea
socială inadecvată și marcat perturbată în cele mai multe contexte, care începe
înainte de vârsta de 5 ani și este asociată cu o îngrijire flagrant patologică.
Există două tipuri de tablouri clinice: tipul inhibat , copilul fiind incapabil să
inițieze și să răspundă la cele mai multe interacțiuni într-un mod corespunzător
evolutiv. Acesta prezintă un tipar de răspunsuri excesiv de inhibate,
hipervigilente și extrem de ambivalente (vigilența rece, rezistența la consolare
sau un amestec de apropiere și de evitare); tipul dezinhibat – copilul prezintă
un pattern de atașamente difuze: o sociabilitate indiscriminativă sau o lipsă de
selectivitate în alegerea persoanelor de atașament.
Tulburarea de adaptare apare ca răspuns la un stresor psihosocial
identificabil, de o severitate mult mai mică decât în cazul stresului

34 posttraumatic sau acut, în termen de 3 luni de la apariția acestuia. Simptomele
sau comportamentele semnificative clinic sunt reprezentate de detresă marcată
și deteriorare semnificativă în funcționarea socială sau școlară/profes ională.

Evaluarea psihologică a copilului abuzat sau neglijat
Între specialiștii care lucrează cu copii care au trecut prin situa ții de abuz
sau neglijare sunt cunoscute dificultățile de evaluare psihologică a acestora . Pot
apare distorsiuni ale datelor datorate fie evaluatorului și subiectivismului
acestuia, fie subiectului evaluat și apropiaților săi, care pot modifica –
intenționat sau nu – informațiile furnizate. Posibilele declarații false – în caz de
conflict intrafamilial, tulburările psihice (ale copilului sau părintelui),
urmărirea unor avantaje sau a răzbunării, sugestibilitatea copiilor, greutatea de
a distinge între imaginar și real în cazul copiilor mici, limitele memoriei sau
mecanismele de apărare ce intervin sunt tot atâtea piedici ce trebui e depășite
pentru a realiza o evaluare corectă.
Evaluarea psihologică a copilului abuzat sau neglijat se realizează pe
parcursul mai multor ședințe și includ e un interviu cu părinții, evaluarea
nivelului de dezvoltare cognitivă și a personalității, scale de măsurare ale
diferitelor simptome (anxietate, depresie, stres posttraumatic etc.), evaluarea
relaționării copilului cu părinții.
Din interviul cu părinții sunt obținute date cu privire la copil și familia
acestuia. Sunt notate informații privind datele de identificare ale copilului,
pregătirea școlară și / sau profesională, date despre structura familiei,
dezvoltarea psihomotorie, antecedente le patologice sau familiale, istoricul de
abuz sau alte traume, motivul examinării.
Examenul psihic al copilului se axează în principal pe simptomele și
comportamentele ce apar frecvent la copilul abuzat sau neglijat :
– acuze somatice: enurezis, encoprezis, prurit anal sau vaginal, anorexie,
obezitate, cefalee, epigastralgii;
– depresie: scăderea stimei de sine, sentiment e de vinovăție, ideație
suicidară;
– comp ortament auto sau heteroagresiv;
– simptome disociative – perioade de amnezie, neatenție, stări de transă,
crize isterice;
– simptome anxioase: anxietate generalizată, fobii, insomnie, coșmaruri;
– comportamentul sexual: cunoștințe sexuale neadecvate vârstei,
preocuparea sexuală exagerată, manifestată prin masturbare frecventă,
curiozitate sexuală exagerată, imitarea actului sexual, introducerea de
obiecte în vagin sau în anus, agresarea sexuală a altora sau evitarea
stimuli lor sexuali prin fobii sau inhibiție.

35 Pentru investigarea tulburărilor ce apar frecvent în cazul copiilor abuza ți
sau neglija ți au fost selectate o serie de metode care să permită examinarea cât
mai fidelă a acestora.
ASEBA – Sistemul Achenbach al Evaluăr ii Bazate Empiric, dezvoltat
de T.M. Achenbach și L.A. Rescorla, adaptat de A. Dobrean (2009) și
distribuit în România de Romanian Psychological Testing Services Cluj-
Napoca, cuprinde un set de chestionare pentru evaluarea competențelor, a
funcționării adaptative și a problemelor copiilor și adolescenților cu vârsta
cuprinsă între 6 și 18 ani într-o manieră facilă și eficientă. Pe baza scalelor
ASEBA pot fi evaluate următoarele categorii de probleme: Anxietate /
Depresie, Însingurare / Depresie, Acuze somat ice, Probleme de relaționare
socială, Probleme de gândire, Probleme de atenție, Neatenție, Hiperactivitate /
Impulsivitate, Comportament de încălcare a regulilor, Comportament Agresiv,
care acoperă următoarele tulburări psihice: tulburări afective și anxio ase,
tulburări somatice, ADHD, tulburări de tip opoziționist și de conduită.
ASEBA conține 3 tipuri de chestionare, în funcție de tipul
respondentului: părinte (Child Behavior Checklist – CBCL ), învățător sau
profesor (Teacher's Report Form – TRF) sau autoevaluare (Youth Self-Report –
YSR).
Trauma Symptom Checklist for Children (TSCC) – este un raport auto-
administrat ce măsoară distresul post-traumatic și simptomatologia asociată.
TSCC este realizat de J. Briere (2000) și distribuit de Psychological Asses sment
Resources Incorporation, U.S.A. Este destinat pentru a fi utilizat în evaluarea
copiilor care au trecut prin experiențe traumatice, incluzând abuzul fizic sau
sexual, victimizarea de către egali (agresiune fizică sau sexuală), pierderi
majore, asista rea la acte de violență petrecute altora sau dezastre naturale.
Datorită perioadei scurte în care un copil își poate menține atenția, în special în
cazul celor care au suferit un abuz emoțional, TSCC conține un număr relativ
scăzut de întrebări. Diferitele scale ale TSCC evaluează o largă paletă de efecte
psihologice.
Versiunea completă a TSCC se compune din 54 itemi, dispune de două
scale de validitate – Underresponse și Hyperresponse și șase scale clinice:
Anxietate, Depresie, Furie, Stres posttraumatic, Disociere și Preocupări
sexuale și opt itemi critici. Itemii TSCC sunt prezentați copiilor ca o listă de
gânduri, sentimente și comportamente și li se cere să noteze cât de des fiecare
din aceste lucruri li s-a întâmplat. Versiunea alternativă (TSCC – A) are 44
itemi și este identică cu versiunea completă, cu două excepții: nu conține itemi
referitori la latura sexuală (deci nu are scala de Preocupări sexuale și
subscalele acesteia) și conține șapte itemi critici.

36 Pentru a interpreta nivelul simptomatologi ei copilului sunt utilizate
scorurile T. Acestea sunt obținute prin transformarea scorurilor brute, astfel
încât să aibă o medie de 50 și o abatere standard de 10. Acestea furnizează
informații despre scorurile copilului, raportat la scorurile obținute de subiecți în
cadrul standardizării. Un scor T de 65 indică faptul că scorul respondentului
este cu 1,5 abateri standard peste nivelul mediu. Pentru toate scalele clinice, cu
excepția Preocupărilor Sexuale, scorurile T de 65 sau peste sunt considerate
semnif icative clinic. Scorurile T în intervalul 60 și 65 pot reprezenta un nivel
simptomatologic subclinic, dar semnificativ. Pentru scala Preocupări Sexuale
sunt considerate semnificative clinic scorurile T peste 70.
Scalele de validitate, Underresponse și Hype rresponse , identifică
tendința copilului de a nega sau de a exagera simptomatologia. Scorurile la
scala Underresponse reflectă faptul că cel evaluat neagă comportamente,
gânduri sau sentimente care au fost cotate de majoritatea copiilor cu un scor
peste zero. Copiii cu scoruri foarte mari la această scală sunt susceptibili de a fi
deosebit de defensivi, evitanți sau manifestă opoziție în ceea ce privește
testarea. Copiii cu scoruri mari la scala Hyperresponse sunt cei care dau într-un
mod relativ nediscrimi natoriu răspunsuri la itemi puțin obișnuiți, ceea ce
reflectă de obicei un stil de supraevaluare a simptomelor și dorința de a apărea
deosebit de stresat sau disfuncțional.
Scalele clinice ale TSCC măsoară intensitatea celor șase tipuri diferite de
simptom e, consecințe ale abuzului. Scorurile obținute la scala Anxiety
(Anxietate) reflectă nivelul la care copilul trăiește anxietate generalizată,
hiperexcitabilitate, frici, teamă specifică de bărbați sau de femei, teamă de
întuneric sau de a fi ucis. Scala Depression (Depresie) relevă sentimentele de
tristețe, nefericire și singurătate, episoade de plâns și gânduri depresive,
sentiment de vinovăție sau auto-denigrare. Scorurile pe scala Anger (Furie)
indică nivelul de gânduri, sentimente și comportamente cu conținut agresiv,
sentimentele de ură, dificultățile de a-și potoli furia, tendința de a țipa la alții
sau de a-i răni, dorința continuă de a se certa sau bate. Scala Posttraumatic
stress (Stres posttraumatic) include itemi care reflectă simptomele clasice ale
stresului posttraumatic: gânduri intruzive, senzații și amintiri ale evenimentelor
dureroase din trecut, coșmaruri, teamă de bărbați sau de femei, evitarea
gândurilor negative sau a unor amintiri. Scala Dissociation (Disociere)
măsoară nivelul la care copilul trăiește simptomatologia de tip disociativ:
derealizare, întunecarea minții, amorțirea emoțională, a pretinde că este
altcineva sau altundeva, visul cu ochii deschiși, tulburări de memorie și de
evitare disociativă. Scala Sexual Concerns (Preocupări sexuale) se referă la
distresul sexual și preocupările sexuale necorespunzătoare vârstei. De
asemenea, testul include opt itemi critici, care sugerează probleme sau aspecte
care ar putea necesita atenție clinică imediată; aceștia examinează tendința la

37 auto-agresiune, suicid, dorința de a face rău altora, frica de a fi abuzat sexual,
implicarea în bătăi, teama de bărbați sau de femei sau teama de a fi ucis.
Child Depression Inventory (CDI) – Inventarul de depresie pentru copii
– este un chestionar de autoe valuare realizat de M. Kovacs (S.U.A.) în 1992,
distribuit în România de Testcentral Bucure ști, ce se poate aplica copiilor și
adolescenților între 7 și 17 ani, perioada vizată fiind ultimele două săptămâni.
Cuprinde 27 de seturi de câte 3 enunțuri, fiecar e set fiind cuantificat între 0 și 2
puncte, scorul final posibil fiind între 0-54 puncte.
Valorile sub 9 puncte sugerează absența depresiei, scorul peste 9 puncte
este sugestiv pentru depresia clinică, iar scorurile peste 16 sunt considerate de
autoarea testului ca fiind caracteristice unei depresii severe. Parametrii urmăriți
de CDI sunt: tulburarea de dispoziție, dificultățile în relațiile interpersonale,
sentimentele de ineficiență, lipsa de plăcere, autodevalorizarea, tulburările
vegetative. Pot fi identificate comportamente de izolare sau retragere, ca
posibile modalități de apărare împotriva unei traume psihice, distorsiuni ale
imaginii corporale, importante în cazurile de desfigurare consecutivă unui abuz
fizic.
Multidimensional Anxiety Scale for Children (MASC) – Scala
Multidimensională de Anxietate pentru Copii reprezintă un instrument
psihometric care evaluează dimensiunile majore ale anxietății la copii și
adolescenți. Testul a fost elaborat de J. March (SUA), adaptat pentru populația
românească de C. Sârbu în anul 2009 și distribuit de Testcentral București.
Constă în 39 de itemi distribuiți în patru scale de bază – Simptome Fizice,
Evitarea Lezării, Anxietate Socială și Separare – Panică , o scală ce măsoară
anxietatea totală și doi indici major i – Indicele Tulburărilor Anxioase și
Indicele de Inconsistență . Indicele Tulburărilor Anxioase este util în
identificarea subiecților care se încadrează în categorii diagnostice și pot
beneficia de o evaluare clinică mai detaliată, iar Indicele de Inconsi stență este
util în identificarea răspunsurilor aleatoare.
MASC este utilizat pentru copii și adolescenți cu vârste cuprinse între 8
și 19 ani și utilizează o scală Likert în patru trepte pe baza căreia participanții
sunt solicitați să evalueze fiecare item cu privire la propria experiență.
Opțiunile de răspuns sunt „0” – „niciodată adevărat pentru mine”, „1” –
„rareori adevărat pentru mine”, „2” – „uneori adevărat pentru mine” și „3” –
„adesea adevărat pentru mine”. Se însumează scorurile pe subscale și scale.
Profilul MASC permite prezentarea vizuală a scorurilor evaluării și
comparația cu grupul normativ corespunzător. Conversia scorurilor brute în
cote T se face automat în momentul completării formularului MASC de trasare
a profilului. Nu sunt necesare tabele speciale de cotare întrucât toată informația
necesară cotării este inclusă în formularul de cotare manuală și în formularele

38 de trasare a profilului. Există etaloane separate pentru copiii (băieți și fete)
aflați în intervale de vârstă cuprinse între 8 și 19 ani (8-11 ani, 12-15 ani și
16-19 ani). Scorurile T au o medie de 50 și o abatere standard de 10. Se
consideră scoruri sub medie cele mai mici de 35, scorurile peste 55 fiind
interpretate ca scoruri peste medie. Un scor T mai mare de 66 este considerat
mult sau foarte mult deasupra mediei.
Interviul Clinic Structurat pentru DSM -IV, versiunea pentru copii
(KID -SCID) , este un instrument semistructurat nou, realizat de D. Hien ș.a.
(S.U.A.), adaptat de D. David în 2007 și distribuit în România de Romanian
Psychological Testing Services Cluj-Napoca. Instrumentul este proiectat pentru
a genera diagnostice psihiatrice conform Manualului de diagnostic și statistică
a tulburărilor mental e, care are la bază varianta pentru adulți a SCID . Conține
module pentru Tulburările de comportament disruptiv , Episoadele afective și
psihotice , Tulburările afective și psihotice , Tulburările anxioase , Tulburările în
legătură cu alcoolul și substanțele și Tulburările de adaptare . KID-SCID
permite diagnosticarea unor tulbur ări psihiatrice generale și pediatrice în
conformitate cu DSM -IV. Interviul este împărțit în mai multe module, fiecare
modul evaluând o anumită clasă de tulburări. După secțiunea de cotare există
un interviu general, urmat de modulele de diagnostic propriu -zise. Se cotează
itemii corespunzători criteriilor de diagnostic, nu răspunsurile la întrebări. La
răspunsurile simple de tip da sau nu, poate fi necesar să se ceară copilului să
ofere exemple specifice. În final, este importantă judecata clinică a
evalua torului, care poate considera un criteriu satisfăcut chiar dacă clientul
neagă problemele și invers, un răspuns pozitiv al clientului poate fi interpretat
de clinician ca nefiind o tulburare.
Examinatorul dispune de patru posibilități de cotare: „?” – „informație
insuficientă”, „1” – „absent sau fals”, „2” – „sub nivelul prag”, „3” – „nivel
prag sau adevărat”. Se cotează „?” – „informație insuficientă” în cazul în care
informația este inadecvată pentru a cota criteriul 1, 2 sau 3 (de exemplu, se
neagă preze nța unui simptom, care este însă sugerat de biletul de trimitere sau
de internările anterioare); „1” – „absent sau fals”, când simptomul descris în
criteriu este în mod clar absent sau afirmația din criteriu este în mod clar falsă;
itemul poate fi recodat în urma discuțiilor cu familia sau cu un terapeut anterior
care confirmă prezența simptomului respectiv; „2” – „sub nivelul prag”, atunci
când pragul pentru criteriu nu este atins (de exemplu, când simptomul este
prezent, dar nu este suficient de sever pentru a produce o afectare sau un distres
marcat); „3” – „nivel prag sau adevărat”, în cazurile în care pragul pentru
criteriu este atins sau depășit; cotarea cu „3” este justificată doar dacă s-a
obținut o descriere, un exemplu concludent sau dacă există dovezi din
comportamentul din timpul interviului sau din alte surse.

39 Codarea se realizează din trei perspective: pe baza interviului cu copilul
sau observațiile clinicianului de pe parcursul acestui interviu (rândul „COP ”),
pe baza interviului cu părintele (rândul „PAR”) și din alte surse de informație,
cum ar fi fișe medicale vechi, rapoarte ale profesorilor, membrilor familiei, etc.
(rândul „ALT”). Rubrica „OPT ” permite clinicianului sintetizarea tuturor
informațiilor adunate. Dacă apar contradicții, rămâne la latitudinea acestuia să
decidă în ce măsură copilul satisface cu adevărat criteriile. Această rubrică este
utilizată pentru a stabili dacă copilul prezintă tulburarea.
Scala Multidimensională de Percepție a Controlului la Copii
(SMPCC) este un instrum ent realizat de J. Connell (S.U.A.), adaptat de
D. David în 2007 și distribuit în România de Romanian Psychological Testing
Services Cluj-Napoca. Autorul definește locul controlului ca fiind gradul în
care o persoană crede că acțiunile sale pot influența rezultatele sale, un sistem
de convingeri stabile ce diferențiază oamenii în cei cu locul controlului intern,
ce cred că propriul comportament e relativ decisiv în determinarea destinului
lor, și cei cu locul controlului extern, ce cred că e mai puțin decisiv
comportamentul lor în această privință, norocul, șansa, agențiile de putere
(persoane sau instituții) exercitând o foarte puternică acțiune asupra vieții lor.
Scala SMPCC este construită de Connell pentru a evalua diferite
atribuiri cauzale care pot fi utilizate atât pentru interpretarea experiențelor,
văzute nu ca unidimensionale, ci ca un profil al atribuirilor cauzale specifice.
Modelul percepției controlului propus de Connell încorporează trei
componente: cauze (interne, necunoscute, puterea celorl alți), rezultate (succes,
eșec) și specificitatea domeniului (fizic, social, academic, general). Spre
deosebire de adulți, copiii oferă trei categorii de explicații cauzale: control
necunoscut (nu știu de ce apar acele rezultate), control intern (rezultate le li se
datorează) și controlul celorlalți (rezultatele depind de ceilalți).
Chestionarul are 48 itemi, dintre care jumătate descriu succese, iar
cealaltă jumătate, insuccese, fiecare sursă de control fiind reprezentată de doi
itemi care nu sunt niciodat ă prezentați consecutiv, iar domeniile și tipurile de
răspuns sunt ordonate randomizat în conținutul scalei. Copiilor li se citesc
afirmațiile, fiind rugați să încercuiască răspunsul care li se potrivește pe o scală
de la 1 la 4 (1 = fals, 2 = puțin adevăr at, 3 = în cea mai mare parte adevărat,
4 = adevărat). În cercetarea de față, instrumentul a fost aplicat pentru a evalua
percepția copiilor asupra locului controlului, știind că cei ce au un loc al
controlului intern percep evenimentele de viață ca rezul tat al propriului
comportament, având astfel control asupra acestuia, iar cei cu un locus al
controlului extern consideră comportamentul lor ca fiind datorat norocului,
sorții, puterii celorlalți sau altor condiții asupra cărora nu au control.

40 Scala de Convingeri Raționale pentru Copii (CSRB), elaborată de
W. Knaus și adaptată de D. David în 2007, este distribuită în România de
Romanian Psychological Testing Services Cluj-Napoca. Aceasta măsoară
cognițiile iraționale ale copiilor cu vârste între 7 și 13 ani. Cognițiile iraționale
sunt incorecte din punct de vedere logic, incongruente cu realitatea obiectivă și
blochează atingerea scopurilor individului, ele apărând în forme absolutiste.
Cognițiile raționale sunt exprimate în termeni de preferințe, nu de comenzi, și
conduc spre nivele mai adaptative ale emoțiilor și comportamente adecvate.
Itemii au multiple răspunsuri, ce descriu scenarii din viață, cum ar fi relația cu
prietenii sau diverse situații școlare. Scala evidențiază modul în care copilul
interpre tează evenimentele trăite, cu consecințe asupra comportamentului.
Scala are două forme, una pentru copii cu vârsta cuprinsă între 7 și 10 ani
(forma B) și una pentru copii cu vârsta cuprinsă între 10 și 13 ani (forma C).
Teste proiective de desen
Desenul este una dintre principalele metode de evaluare psihologică a
copiilor. Chiar dacă nu au învățat încă să scrie, totuși se exprimă prin
simboluri. Desenele sunt expresii ale stărilor emoționale, ale relațiilor cu cei
din jurul său, a traumelor suferite, dar și a capacităților de a face față
problemelor.
Testul Arborelui . Arborele reprezintă copilul; prin acest desen copilul se
proiectează, oferindu -ne indicii ale dezvoltării sale. În interpretarea arborelui
sunt privite trei elemente importante: rădăcina, trunchiul și ramurile, coroana.
În multe cazuri, forma grafică este fragilă, superficială, destinsă, vagă,
traducând o slăbiciune a Eului, dificultăți de adaptare, rezervă, nesiguranță,
instabilitate, anxietate, neîncredere în sine. Rareori mărimea arborelui este
echilibrată, acesta apărând ori supradimensionat (extraversie, orgoliu, nevoia
de a domina, lipsă de interes pentru relațiile interpersonale), ori
subdimensionat (imaturitate psihică, introversie, complexe de inferioritate).
Rădăcin a foarte groasă, ascuțită, cu multe ramificații, poate semnifica
agresivitatea copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată.
Trunchiul este aproape întotdeauna prezent, deseori cu scorburi, cuiburi, sau
ramuri tăiate, ce denotă traumatisme, șocuri afective. Un trunchi colorat cu
îndârjire, apăsat, scrijelit poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar și a
agresivității îndreptate spre sine sau spre altcineva. Coroana este deseori
formată din ramuri structurate, în unele cazuri necircumscrise (nonconformism,
superficialitate, lipsa capacității de finalizare), în altele circumscrise
(timiditate, reținere, impresionabilitate). Uneori, ramurile sunt puternic
ramificate, abundente (agresivitate, închidere în sine). Frunzele sunt absente în
multe cazuri (vitalitat e redusă, tendințe depresive, apatie). Fructele și florile
sunt rareori prezente. Uneori apar fructe și frunze căzând (izolare, detașare,
abandonare, depresie).

41 Testul Persoanei . În general desenele sunt de dimensiuni mici, ceea ce
denotă anxietate, timiditate, depresie, retragere. Alte desene sunt de dimensiuni
mari, exagerate (impulsivitate, scăderea toleranței la frustrare). În multe din
figurile desenate apare tendința copiilor de identificare cu persoane mult mai
mici ca vârstă sau mult mai mari, ceea ce denotă nevoia puternică de afecțiune
de tip parental, mai ales matern, datorita carențelor afective. Omisiunea
mâinilor sau prezența brațelor -măciucă sau a degetelor sub forma de gheare,
denotă slaba capacitate de relaționare sau o relaționare defectuoasă, de pe
poziții de confruntare, agresivitate.
Desenul familiei. Reprezentarea constelației familiale a copilului prin
intermediul desenului familiei este considerată ca unul dintre cele mai bune
teste proiective. Dimensiunile personajelor familiale, poziția lor în spațiul
grafic, distanța între membrii familiei și dintre aceștia și copilul investigat
reprezintă elemente importante de diagnostic. Egocentrismul, autocentralitatea
pot fi redate grafic prin dimensiunile exagerate, sublinieri și detalii
suplimentare. De asemenea, precizia grafică a trăsăturilor unor personaje sau
estomparea, absența sau imprecizia desenării altora pot fi ușor interpretate și
decriptate ca semnificație. Deoarece familiile nu le oferă securitate și
afectivitate, copiii abuzați sau neglijați apar uneori izolați de grupul familial,
iar alteori refuză sau omit să se deseneze. Distanța față de un membru al
familiei sau față de întreg grupul familial exprimă ostilitate sau apărare. Alteori
desenul lasă o impresie generală de fericire irealistă , personajele având
aproximativ aceeași dimensiune, aceeași aparență, același surâs nediferențiat.
Exprimarea problemelor familiale ale copiilor ce au trăit experiențe
traumatizante se realizează prin omisiunea de membri ai familiei, prin
separarea unuia sau a mai multor membri de restul familiei, uneori printr -un
obstacol interpus între subiect și personajul respectiv, ceea ce indică un afect
de respingere față de respectiva persoană.
Tehnici de completare de fraze .
Copiilor li se cere să completeze un număr de fraze incomplete; modul
în care sunt completate frazele dezvăluie dorințele, nevoile și sentimentele
acestuia. Aceste tehnici pot facilita exprimarea și generarea de asocieri despre
experiența traumatică. Interviul ulterior privind răspunsurile copilului poate
aduna informații importante care nu au putut fi obținute în timpul examinării
generale.
Testul de Apercepție pentru Copii – CAT ajută la înțelegerea
raporturilor dintre copil, personajele și tendințele cele mai importante din viața
sa. Testul permite depistarea și cercetarea amănunțita în ce privește:
organizarea/dezorganizarea personalității, conflictele aferente problematicii
oedipiene (rivalitate, dependență, fixații, ambivalență),

42 maturizarea/imaturitatea afectivă și atitudinală, raportul dintre instanțele
personalității (Sine -Eu-Supraeu) și mecanismele de apărare utilizate în cazul
unui dezechilibru existent între acestea, eventuale puncte de fixație ale
copilului, trăsăturile nevrotice: anxietate, depresie, nervozitate, agresivitate,
imaturitate, aspecte regresive, problematici sexuale, tendințe obsesionale,
ambivalență, tendințele psihotice și indicii de toxicomanie, tulburările de
personalitate.

Interven ția psihoterapeutică
Psihoterapia copilului abuzat sau neglijat este un proces complex, ce
include sesiuni de psihoterapie individuală și de grup, implicând atât copilul,
cât și familia acestuia , având ca obiectiv ameliorarea tulburărilor emoționale,
cognitive și relaționale.
Ford și Cloitre (2003) menționează o serie de principii care ghidează
practica intervențiilor terapeutice în cazul copiilor abuzați sau neglijați (apud
O. Benga, 2009):
1. Prioritatea principală o reprezintă asigurarea securității și stabilități
copilului și a familiei acestuia.
2. Este esențială realizarea unui „pod relațional” triadic între terapeut, copil
și părinte sau persoana în grija căreia se află copilul.
3. Diagnosticul, planul de intervenție și monitorizarea rezultatelor acesteia
sunt relaționale, fiind organizate în funcție de nevoile, resursele și
scopurile copilului și ale părintelui.
4. Diagnos ticul, planul de intervenție și monitorizarea rezultatelor sunt
întotdeauna bazate pe punctele tari (factorii de reziliență) ale copilului,
respectiv ale părintelui.
5. Toate fazele intervenției au ca scop dezvolta rea abilităților de
autoreglare: emoțională, cognitivă (aten ție, memorie, luare de decizii), a
conștiinței și motivației (eliminarea stărilor disociative ), somatică.
Intervenți a psihoterapeutică se bazează pe înțelegerea aprofundată a
copilului și a mediului său familial și social. Fiecare copil are o istorie unică,
un nivel unic de dezvoltare psihică. Diverșii factori proveniți din familie și din
mediul social trebuie luați în considerare, fiind o bază pentru identificarea celor
mai eficace metode de intervenție. Indiferent de istoricul copilului, ameliorarea
simptomelor cauzate de abuz reprezintă obiectivul central al intervenției. Este
necesară implicarea familiei în terapie, pentru ca părinții să fie instruiți privind
modalitățile de sprijinire a copilului în procesul terapeutic și pentru crearea și
menținerea unui mediu securizant pentru acest a. Psihoterapeutul trebuie să
comunice copilului și familiei acestuia concluziile evaluării, desfășurarea
procesului terapeutic și obiectivele acestuia, dezvoltând astfel motivația
clienților și reducând posibilele rezistențe.

43 Primul obiectiv al intervenției psihoterapeutice îl reprezintă simptomele
sau comportamentele de risc, identificate pe parcursul evaluării, și care
reprezintă o prioritate, necesitând o intervenție imediată. Este vorba despre
riscul de suicid, homicid sau alte forme de violență, îndreptată împotriva
propriei persoane sau a altora. Pe parcursul procesului psihoterapeutic pot
apărea astfel de tendințe, sau alte tulburări: episoade maniacale sau psihotice,
tulburări de alimentație, stări disociative , care impun reevaluarea planului
terapeutic. Următoarele obiective se referă la ameliorarea simptomatologiei,
psihoterapia centrându -se pe: reducerea distresului, controlul emoțional,
creșterea stimei de sine, prelucrarea emoțiilor și cognițiilor asociate traumei,
îmbunătățirea abilităților de relaționare și atașamentului, controlul
comportamentului, psihoeducația.
Managementul stresului presupune reducerea manifestărilor de distres,
a stărilor copleșitoare care pot apare în timpul psihoterapiei, cum sunt
flashback -urile, stările emoționale invazive – frica, teroarea sau furia, sau a
stărilor disociative și implică utilizarea unor tehnici specifice. Copiii care se
confruntă cu astfel de stări se pot simți speria ți, destabilizați și în astfel de
momente pot întrerupe lucrul terapeutic, astfel că devine necesară dirijarea
atenției copilului pe spațiul terapeutic și pe relația cu terapeutul. Copilul poate
descrie pe scurt ceea ce simte, verbal, prin desen ori altă tehnică expresivă ,
înțelegând astfel că nu este de fapt în pericol și este adus în „aici și acum ”, este
„aici”, în cabinet, împreună cu terapeutul și „acum ”, adică nu reexperimentează
abuzul.
Exercițiile de relaxare, vizualizare și respirație . Relaxarea progresivă,
exercițiile de respira ție și imagina ție dirijată sunt utilizate pentru a crește
senza ția copilului de confort emoțional. Aceste tehnici sunt folosite la
începutul ședințelor de terapie individuală sau de grup pentru a ajuta copilul să
se simtă mult mai calm și să devină capabil să exploreze sentimentele și
experien țele dificile. De asemenea, sunt folosite în timpul ședințelor, atunci
când copilul experimentează controlul emoțional, manifestă simptome
disociative sau relatează experiențele traumatice, sau în afara sesiunilor de
terapie, când se confruntă cu situații stresante acasă sau la școală.
Relaxarea progresivă presupune încordarea și apoi relaxarea secvențială
a mușchilor, până când tot corpul atinge o stare relaxată, de obicei cu ochii
închiși. În timpul acestui exercițiu, copilul poate sta pe scaun sau se poate
întinde pe podea.
Controlul respirației reprezintă o tehnică simplă, directă, ușor de învățat
de către copii și eficientă în controlul anxietății. Când sunt stresați, copiii tind
să respire într-un mod mai superficial; învățându -i cum să respire în timp ce
trăiesc emoții negative copiii sunt ajutați să își restabilească respira ția normală,
generând un efect calmant asupra organismului. Terapeutul instruiește copilul

44 să utilizeze acest exerci țiu când se simte furios și trebuie să se calmeze sau
când este copleșit de amintiri traumatice.
Exerci țiile de vizualizare presupun educarea copilului pentru a-și
imagina detaliat o scenă liniștită, plăcută, pentru ca relaxarea să apară în mod
natural. Este important să fie lăsat copilul să aleagă locul din cabinet cel mai
relaxant pentru el. Exerci țiile de vizualizare sunt utile la începutul unei ședințe
psihoterapeutice sau atunci când discu ția despre traumă a creat copilului
distres. Copilul poate folosi acest exerci țiu și în afara ședințelor de terapie,
acasă, atunci când se simte stresat sau când trebuie să meargă la culcare.
Oprirea gândurilor este o tehnică utilizată în cazul copiilor care au
gânduri intrusive negative, care interferează cu abilitatea lor de a se concentra
la școală sau acasă sau le provoacă dificultăți de adormire. Aceasta se poate
realiza verbal, copilul spunând în minte sau chiar cu voce tare „stop” sau
„pleacă ”, sau prin distragerea atenției de la acele gânduri. Apoi, gândul negativ
poate fi înlocuit cu unul plăcut.
Activitatea fizică este benefică pentru creșterea capacită ții copilului de a
se relaxa și a se concentra pe activită țile din timpul ședințelor de psihoterapie.
Aceste activită ți se pot desfă șura și în cabinetul psihologic, la începutul
ședinței de terapie individuală sau de grup. Copiii se exprimă prin mișcare sau
dans, sau creează un joc care include astfel de elemente atunci când discută
despre experien țele traumatice. Adesea, printr -o activitate fizică, copilul poate
să-și exprime sentimentele de furie față de abuzator.
Exprimarea emoțională.
Identificarea emoțiilor. Mulți dintre copiii care au suferit o formă de
abuz sau neglijare nu au dezvoltat un limbaj pentru a-și exprima emoțiile, astfel
că pot avea nevoie de sprijin și încurajare pentru a-și explora și identifica
sentimentele. Deseori, copiii abuzați trăiesc simultan sentimente contradictorii,
ambivalente; ei pot fi ferici ți că nu mai sunt abuza ți, dar pot fi, în acela și timp,
triști pentru că locuiesc într-un centru de plasament, departe de familie, sau
pentru că părintele abuzator a fost pedepsit. Jocul expresiv poate ajuta această
explorare, copilul putând exprima grafic sentimentele și apoi poate discuta
despre acel sentiment, descriind o situa ție în care s-a simțit astfel. Planșele sau
desenele reprezentând diverse emoții sunt utilizate pentru a ajuta copilul să
identifice propriile stări sau să vorbească despre modul în care se comportă
atunci când se simte fericit, trist, furios, frustrat etc.
Identificarea factorilor ce pot declan șa distres. Copilul este învățat că
pot exista unii factori declan șatori, că există momente când ceva care îi
aminte ște de evenimentele traumatice îi poate determina unele stări emoționale
neplăcute și/sau gânduri pe care le-a avut când a trăit evenimentul traumatizat .
Identificarea factorilor declan șatori specifici pentru fiecare copil implică
realizarea unei liste cuprinzând toate situa țiile care au activat copilului amintiri

45 traumatice. Terap eutul extinde această listă, întrebând copilul despre situa ții,
evenimente externe cu care s-au confruntat alți copii traumatiza ți. Această listă
poate ajunge suficient de lungă, deoarece este posibil ca unii copii să fi fost
expu și la rele tratamente multiple și repetate.
Metode de reducere a distresului . Copilul este învățat o serie de metode
prin care poate reduce impactul emoțional al factorilor declan șatori. El poate
folosi unele dintre frazele următoare: „Aceasta este doar o amintire, nu se
întâmplă nimic acum ”; „Eu sunt OK, nimic rău nu se întâmplă în acest
moment ”; „Mă simt așa doar pentru că îmi amintesc ce s-a întâmplat ”; „Eu
sunt deștept și puternic ” sau se poate întreba: „Ce mi-ar spune acum
terapeut ul/mama/tata , dându -și singur răspunsul, ca și cum i-ar vorbi persoana
întrebată. Copilul trebuie să se depărteze de locul care i-a declanșat starea și să
folosească metode de relaxare pe care le-a învățat anterior. În cele mai multe
cazuri, este suficient pentru copil să se relaxeze pentru un minut sau două,
concentrându -se pe respirație. Copilul este învățat să evite factorii declanșatori,
părăsind situațiile ce îi pot activa emoții negative puternice, depărtându -se
atunci când, într-o discuție cu colegii sau prietenii, are tendința de a deveni
furios sau reduc ând contactul cu un adult care-i amintește de agresor, evitând
conversații le care implică amintirea unor traume, cum ar fi temele legate de sex
în cazul victimei unui abuz sexual. De asemenea, copilul se poate angaja într-o
altă activitate sau poate începe o conversație care să-i distragă atenția de la
stările de panică, furie, flashback -uri sau cogniții catastrofice, se poate angaja
într-o activitate fizică sau într-un sport, poate începe să citească o carte sau
poate pleca la plimbare. Copilul este încurajat să găsească singur soluții, iar
dacă nu reușește, terapeutul îi suger ează o serie de alternative, din care acesta
să aleagă.
Îmbunătățirea stimei de sine.
Copiii supuși unei forme de abuz sau neglijare prezintă deseori o stimă
de sine scăzută, asociată cu sentimente de neputin ță și ineficiență și o slabă
dezvoltare a aptitudinilor sociale. Pentru a putea avansa în terapie este
importantă îmbunătățirea stimei de sine și îmbunătă țirea relațiilor cu părinții,
profesorii sau cu alte persoane din anturajul copilului, care pot fi modele de
urmat pentru acesta . Copiii abuzați sau neglijați se consideră lipsiți de valoare
sau simt obliga ția de a se ridica la nivelul unor așteptări nerezonabile. Ei au
nevoia de a fi apreciați pentru ceea ce sunt și lăudați pentru ceea ce fac bine. Pe
parcursul procesului psihoterapeutic, terapeutul le oferă astfel de aprecieri și,
de asemenea, îi învață și pe părinți să facă, la rândul lor, aprecieri pozitive la
adresa copilului. În același timp, terapeutul va învăța copiii să se
autoîncurajeze prin afirmații de tipul: „Eu sunt un băiat (o fată) special(ă) ”, „eu
pot face o mulțime de lucruri ”, „eu sunt bun pentru că sunt așa cum sunt”.
Astfel, copiii abuzați sau neglijați vor experimenta acceptarea necondi ționată ,

46 în timp ce învață aptitudini și comportamente sociale adecvate, deoarece
manifestă deseori izolare sau retragere socială, comportamente de intimidare
sau agresive față de alții. Primind un feedback pozitiv pe parcursul ședințelor
de psihoterapie, mai cu seamă a celor de grup, copiii vor învăța și manifesta
comportamente adaptative care le cresc posibilită țile de a avea experien țele
sociale pozitive. .
Pentru îmbunătățirea stimei de sine, a eficacității și asertivității, copiii
sunt implicați în activități diverse: auto-portrete, desene și colaje pe tema „cine
sunt eu” și „cine vreau să fiu”, țin un jurnal sau scriu o „carte ” cu ilustra ții care
să îi reprezinte; astfel de materiale fiind utile pentru a urmări progresul
copilului. Terapeutul oferă suport copilului, își exprimă entuziasmul și
interesul față de acesta și față de ceea ce lucrează, chiar oferă mici cadouri în
situații speciale: o revistă, o carte, o cutie de creioane colorate etc. Stima de
sine a copilului crește prin încurajarea acestuia de a se angaja în activități
sportive, cursuri de muzică, artă, sau alte activită ți extrașcolare, care oferă
copilului experien țe pozitive. Includerea în grupul terapeutic crește stima de
sine și sentimentul de eficacitate. Primind un feedback pozitiv de la ceilalți
participanți la grupul terapeutic, copilul va începe să se perceapă într-un mod
pozitiv și se va simți mai în măsură să facă față situa țiilor dificile.
Psihoeduca ția.
Este utilizată în terapia copilului abuzat sau neglijat pentru a reduce
izolarea și stigmatizarea acestuia, dezvoltarea abilită ților sale de adaptare și
înțelegerea unor aspecte particulare ale experien țelor traumatice. Prin discuții
directe sau prin utilizarea jocului sau a jocului de rol, terapeutul oferă copilului
informații despre o serie de teme majore: aspectele comune celor mai multe
cazuri de abuz sau neglijare, miturile asociate, motivele obișnuite pentru care
persoanele abuzatoare ajung la acte de violen ță, consecințele imediate și pe
termen lung ale maltratării. Sunt utilizate o serie de materiale – broșuri , cărți,
care sunt oferite copilului și părinților săi pentru a le citi acasă, între ședințele
de psihoterapie, după care sunt discutate în cabinet. Psihoeduca ția aduce
beneficii mai mari clientului atunci când materialul este citit de copil sau de
terapeut și personalizat, raportat la situația de viață a copilului, iar apoi
conținutul este discutat de către client și terapeut sau părinte, astfel încât să fie
înțeles de copil.
În cadrul ședințelor de psihoterapie individuală sau de grup le sunt
furnizate copiilor și părinților informa ții cu privire la drepturile copilului și
serviciile de protecție sau de intervenție în cazuri de abuz și neglijare, la care
pot apela atunci când sunt în pericol sau au cunoștință de faptul că un alt copil
este într-o situație asemănătoare – telefo nul copilului la nivel național sau
local . Informațiile pot fi furnizate verbal de către terapeut, în timpul ședințelor
de psihoterapie, mai ales în cazul copiilor care sunt neșcolarizați sau care nu

47 știu să citească destul de bine. În plus, este important ca astfel de informații să
fie oferite și părinților, în ședințele de consiliere de grup adresate acestora sau
în cele de psihoterapie de familie.
Identificarea și modularea emoțiilor și procesarea cognițiilor asociate
abuzului.
Problema de bază a copiilor care au suferit o formă de abuz sau neglijare
o constituie tulburările emoționale și simptomele posttraumatice. Acestora li se
adaugă cognițiile iraționale, atitudinile și convingerile negative despre sine și
despre alții, despre relația cu alți copii sau cu adulții, despre viitor. Copilul
abuzat se consideră ca fiind inadecvat, rău, neiubit, lipsit de inteligen ță sau
neajutorat; îi consideră pe ceilalți ca fiind indisponibili emoționa l sau rău-
inten ționați; crede că relațiile cu ceilalți, mai ales relațiile intime, sunt
periculoase; își închipui e că viitorul este fără nici o speran ță. Unele dintre
acestea pot avea rădăcinile în copilăria mică, înainte de achiziția limbajului,
fiind asociate cu emoțiile negative declanșate de experiențe timpurii de abuz
sau neglijare. Când sunt activate, aceste scheme timpurii pot declanșa stări
extrem de negative la nivel emoțional și cognitiv, cum sunt sentimen tele de
abandon, panică sau furie, adesea însoțite de manifestări comportamentale,
care par mult disproporționate față de situația prezentă care le-a provocat.
Maltratarea duce deseori la apariția stresului posttraumatic, caracterizat prin
activarea senzorială sau experien țială a unor amintiri legate de traumă, care,
ulterior, produc flashback -urile, gândurile și amintirile intruzive, coșmarurile și
alte forme de retrăire a experienței traumatice . De asemenea, apare tendința de
a evita stimuli care declan șează astfel de răspunsuri, paralizia reactivității
generale și simptome de excitație crescută, detașare disociativă, hipervigilen ță,
nervozitate, tresărire, tulburări de somn, probleme de atenție și concentrare și
tensiune corporală.
Modularea emoțiilor generate de amintirile legate de traumă implică, de
obicei, terapia de expunere, care reprezintă orice activitate care declan șează și
expune, astfel, copilul, la amintirile traumatice în context terapeutic. Odată
evocate, aceste amintiri pot declanșa reacții emoționale (frică, furie), care au
fost inițial asociate cu evenimentele traumatice. Deoarece aceste stări
emoționale asociate apar în mod repetat în cadrul terapeutic securizant, fără
existența vreun ei posibilități de pericol, și pot fi contrabalansate prin
sentimentele pozitive asociate relației terapeutice, conexiunea dintre amintirile
legate de traumă și emoțiile asociate slăbe ște și ajunge chiar să dispară, iar
evocarea abuzului sau neglijării pot fi făcute fără a mai produce suferință.
Psihoterapia copiilor abuzați sau neglijați se realiz ează prin mai multe
modalități: terapie prin joc, folosind marionete, păpu și, casa păpu șilor, lădița
cu nisip și figurine diverse, carduri OH sau COPE, art-terapie (desen, modelaj,
colaj). Copiii desen ează sau scriu despre modul în care s-au simțit înainte și

48 după evenimentul traumatic. Li se cere să deseneze unul sau mai multe
autoportrete, corespunzătoare unor perioade diferite, înainte și după abuz, să
deseneze familia în mișcare sau un instantaneu al familiei lor, putând apare
astfel amintiri și sentimente pe care copilul le are față de diferi ți membri ai
propriei familii. Se pot utiliza albume cu fotografii personale de la vârste
diferite sau ale membrilor familiei, care pot declanșa amintiri legate de traumă,
dar și amintiri pozitive, netraumatice, care pot fi astfel utilizate ca o formă de
expunere terapeutică.
Procesarea cognițiilor . Interven țiile la nivel cognitiv nu sunt, de obicei,
la fel de dificile pentru copil cum sunt cele la nivel emoțional. Restructurarea
cognitivă presupune prelucrarea și resemnificarea convingerilor, ideilor,
așteptărilor iraționale legate de abuz sau neglijare, reconsiderarea acestora
atunci când apar pe parcursul retrăirii simbolice a traumei. Ca și în cazul
analizei și modulării emoțiilor, se utiliz ează diferite tehnici: jocul cu păpu și sau
marionete, lădița cu nisip, casa de păpu și, desen, colaj etc. Astfel, copilul este
capabil să relateze diverse aspecte ale traumei.
Pe măsură ce copilul explorează evenimentul traumatic atât verbal, cât și
prin joc și alte tehnici expresive, are posibilitatea de a retrăi trauma din
perspectiva prezentului și să reconsidere ceea ce gândise la momentul
respectiv, credința că s-a purtat urât, că merită să fie abuzat pentru că a greșit
sau nu s-a comportat corect, credința copilului că ar fi trebuit să poată preveni
sau opri abuzul. Când aceste convingeri sunt exprimate de copil pe parcursul
terapiei, ele sunt explorate și discutate, iar copilul, cu ajutorul terapeutului, le
va revizui în măsura în care înțelege că acele credințe nu-și mai justifică sensul
în prezent.
De asemenea, copilul poate exprima diverse distorsiuni cognitive despre
sine, care trebuie să fie explorate. El spune, de exemplu, „eu sunt prost”, „mă
uit urât”, sau „nimeni nu mă va iubi niciodată ”. Pe măsură ce explorează aceste
puncte de vedere negative alături de un psihoterapeut suportiv, copilul încep e
să ia în considerare posibilitatea că nu este chiar așa cum crede, că nu este rău
sau prost și că poate și merită să fie iubit și îngriji t. Povestind și exprimând
prin joc evenimentul traumatic, credințele inițiale ale copilului formate în urma
abuzului sau neglijării nu mai pot fi susținute atât în contextul prezent, când se
simte în siguran ță, nu are constrângeri, este sprijini t în introspec ție și și-a
dezvoltat capacitatea de a gândi independent, cât și în lumina noilor informa ții,
copilul dobândind prin psihoeducație noțiuni despre drepturile copiilor,
înțelegând faptul că ceea ce a trăit nu este corect etc. În același timp, copilul
experimentează relația cu terapeutul, care contrazice ceea ce a învățat în urma
evenimentelor traumatice: că o persoană poate fi vulnerabilă fără a fi rănită sau
exploatată, că oamenii puternici nu sunt întotdeauna periculoși sau
indisponibili emoțional, că nu toți cei din jurul său îl văd într-o lumină

49 negativă, că el merită să fie iubit și că este valoros, că are drepturi ca orice alt
copil și că acestea nu pot ignorate. Copilul învață din relația terapeutică că ceea
ce a crezut despre relațiile anterioare, cu persoane care l-au abuzat sau l-au
neglijat, nu trebuie generalizat.
Îmbunătățirea relaționării.
Copilul care a suferit o formă de abuz sau neglijare prezintă tulburări de
atașament și de relaționare cu adulții și cu cei de aceeași vârstă. Experiențe
precum neglijarea nevoilor emoționale, comunicarea și relaționarea
impredictibilă și necontrolabilă cu părinții duc la formarea unor scheme
negative (pierdere, abandon, atașament nesigur sau dezorganizat), asociate cu
emoții și cogni ții negative. Copilul se așteaptă să fie abandonat, respins, trădat,
lezat la nivel emoțional, crede despre sine că este rău, prost sau că nu merită să
fie iubit, și are convingerea că figurile de atașament îl neglijează, nu îl
îngrijesc, îl resping. El manifestă o serie de emoții asociate acestor scheme:
tristețe, deznădejde, disperare, panică și/sau furie. Deoarece multe dintre aceste
trăiri s-au petrecut în primii ani de viață, înainte de achiziția limbajului, implică
amintiri senzoriale și emoționale, spre deosebire de cele verbale,
autobiografice. Ele nu pot fi accesate în sine, dar pot fi declan șate de stimuli
din mediul copilului care simbolizează pentru acesta abandonul, respingerea
sau pierderea care a caracterizat experien țele lor de atașament. Atunci când
sunt declan șate, amintirile din etapa preverbală sunt retrăite, ca și cum s-ar
întâmpla în prezent și duc uneori la reacții și comportamente corespunzătoare
celor pe care le-a trăit copilul în experien țele sale negative de atașament. În
consecință, copilul are dificultăți majore în formarea de relații stabile, pozitive,
iar uneori manifestă sentimente ambivalente. El este adesea neîncrezător în
relaționarea la nivel emoțional, deși este preocupat de nevoile relaționale
nesatisfăcute. Relațiile foarte apropiate cu ceilalți sunt adesea percepute ca
periculoase de către copilul victimă a abuzului sau neglijării, deoarece îi
reactiv ează unele amintiri negative descrise anterior, care sunt interpretate ca
fiind legate de relațiile actuale. În același timp, copilul retrăiește dorința intensă
de a atașa, uneori fără discriminare, căutând apropierea de figurile de
atașament. Aceste manifestări se pot prezenta ca tulburări de tip borderline,
slăbirea limitelor personale, atașarea de persoane nepotrivite sau reacții
neadecvate la cele care oferă ajutor sau îngrijire, accese de furie și, în unele
cazuri, comportament agresiv ca răspuns la ceea ce consideră respingere sau
abandon, probleme în relațiile cu ceilalți copii, izolare.
Folosindu -se de relația terapeutică, psihoterapeutul activează, analizează
și ajută la îmbunătățirea relaționării și a atașamentului. Pe parcursul procesului
psihoterapeutic sunt reactivate amintiri, emoții, gânduri, scheme asociate cu
experiențele trăite în relația cu figurile de atașament. Acestea se manifest ă sub
forma transferului, relația apropiată cu terapeutul, statutul și vârsta acestuia

50 putând fi asociate de copil cu experiențele sale timpurii cu figurile de
atașament și astfel activând o serie de emoții (furie, teamă, disperare) și
cogniții (de exemplu, faptul că terapeutul este sever sau că îl respinge)
asociate. Terapeutul acordă o atenție deosebită acestor emoții, gânduri și
comportamente, care sunt în neconcordanță cu experien ța actuală a copilului:
terapeutul nu manifestă respingere, el este, de fapt, cald și suportiv, iar spațiul
terapeutic este sigur, lipsit de orice fel de pericole. În timp, în lipsa unui suport
obiectiv pentru modelul negativ activat și prin analiza emoțiilor și cognițiilor,
aceste reacții ale copilului scad în intensitate sau chiar dispar, pentru început în
relație cu terapeutul, apoi și în alte contexte interpersonale.
Terapeutul trebuie să aibă în vedere să nu dezvolte cu copilul o relație
de atașament mai puternică decât cea pe care acesta o are cu părintele ne-
abuzator, disponibil pentru a îngriji copilul. Un atașament prea puternic cu
terapeutul poate deveni, inevitabil, o sursă de suferin ță pentru copil, deoarece
la un moment dat terapia trebuie să se încheie și acest lucru poate reactiva
trauma de pierdere sau abandon. Această problemă este evitată prin ședințele
de psihoterapie individuală sau de grup la care participă atât copiii, cât și
părinții lor, obiectivul terapiei fiind îmbunătățirea relației dintre aceștia. În
aceste ședințe copilul are posibilitatea de discuta cu părinții, într-un mediu
securizant, orice probleme legate de relația cu aceștia, iar părin ții identific ă, în
urma psiho educației și terapiei, moduri noi de interacțiune cu copilul.
Managementul comportamentului .
O mare parte a copiilor abuzați sau neglijați prezintă tulburări
emoționale (furie, depresie, anxietate), dificultăți de comunicare și relaționare,
ceea ce declanșează comportamente de tip acting -out, auto-agresiune ,
supraalimentare, comportamente demonstrative, agresivitate verbală sau fizică
de alții, distrugeri ale unor obiecte, comportament sexualizat, abuz de
substan țe, încălcarea regulilor și a legilor, absenteism sau indisciplină în școală
(cele mai frecvente la această categorie de vârstă). Intervenind în scopul
reducerii tulburărilor emoționale se diminuează și intensitatea
comportamentelor menționate.
Copilul este ajutat să învețe să-și controleze comportamentul sau să îl
înlocuiască cu unul nou, pozitiv, mai degrabă decât să încerce să evite sau să
suprime comportamentele problematice. Interven țiile pentru managementul
comportamentelor negative se axează pe identificarea stărilor emoționale ale
copilului care duc la astfel de comportamente, strategiile sale de reglare
emoțională, înțelegerea legăturilor dintre emoții, gânduri și comportament,
capacitatea copilului de a amâna comportamentele de reducere a tensiunilor.
Copilul utiliz ează tehnicile de management al stărilor negative descrise
anterior, reducând, astfel, necesitatea de a se angaja în comportamente
negative. El este învățat să se oprească un moment atunci când simte că este

51 tensionat, să se concentreze asupra respirației și să încerce să se relaxeze , să se
angajeze în alte activități , să-și îndrepte atenția spre mediul înconjurător și să
se concentreze pe „aici și acum ”, sau poate utiliza metode de stopare a
gândurilor. Este importantă în acest context identificarea stimulilor care
declanș ează stările negative și comportamentele pe care le manifestă pentru a-
și reduce tensiunea. Cu cât copilul va fi mai capabil să identifice factorii
declanșatori ai comportamentului său, gândurile și sentimentele pe care le
generează, cu atât va reuși să obțină controlul asupra propriului comportament.
Comportamentul negativ al copilului poate fi ameliorat și prin învățarea
acestuia să amâne impulsul atunci când acesta apare. Inițial este dificil pentru
copil să se oprească din acțiune; în multe cazuri, starea pe care copilul o
resimte este ca un impuls necontrolabil, căruia acesta nu îi poate rezista.
Totuși, copilul începe să câștige un oarecare control al propriului
comportament. Faptul că nu cedează impulsului de a manifesta un anumit
comportament reduce nevoia de a se angaja în acel comportament, iar starea
emoțională care l-a declanșat scade în intensitate, copilul reușind să se
gândească la consecințele comportamentului său. Repetându -le, aceste amânări
se pot automatiza și astfel crește capacitatea de toleranță a copilului. Rezistența
copilului la impulsul de a se angaja într-un anume comportament îi creează
acestuia o scurtă stare de distres , dar această experien ță negativă internă nu este
cople șitoare, este trecătoare, iar copilul dezvoltă abilitatea de „a se simți rău,
fără a face rău”.
Părinții sunt încurajați să înțeleagă cauza comportamentului copilului și
să evite pedepsirea acestuia, deoarece rareori are rezultatul dorit. Poate apărea
chiar un cerc vicios, comportamentele agresive ale copilului putând duce la
creșterea și asprirea pedepselor, ceea ce va accentua comportamentul copilului.
Abordarea copilului se face într-un mod pozitiv, non-punitiv, punând accentul
pe învățarea de comportamente noi, mai adaptative. Părin ții sunt încuraja ți să
folosească recompense, să laude copilul ori de câte ori acesta demonstrează că
a făcut un mic progres.
Psihoterapia de grup .
După parcurgerea unei serii de 10-12 ședințe de psihoterapie
individuală, stabilirea unei bune relații terapeutice și însușirea unor metode de
management al stresului, copiii pot fi incluși într-un grup terapeutic . Având
vârste apropiate și experiențe asemănătoare de maltratare, coeziunea grupului
se realiz ează cu ușurință. Psihoterapia de grup oferă copilului posibilitatea de a
împărtă și cu ceilalți trăirile asociate abuzului , putând, de asemenea, afla mai
multe despre experiențele celorlalți. J. Briere și C. Lanktree (2008) propun un
grup psihoterapeutic cu 12 ședințe săptămânale de 1,5 ore.

52 Consilierea părinților. Intervenția psihoterapeutică în diada copil –
părinte. Terapia de familie .
Interven țiile la nivelul familiei copilului abuzat sau neglijat încep
concomitent cu psihoterapia copilului , consilierea părinților având ca obiectiv
dezvolta rea abilitățil or parentale și a unui mod diferit de îngrijire a copilului,
prin îmbunătățirea capacităților acestora de a aborda problemele copilului. În
multe cazuri, relația copilului cu părintele este defectuoasă, părintele fiind
autorul abuzului sau neglijării. Din acest motiv, relația de atașament este
adesea grav compromisă, majoritatea copii lor prezentând tulburări de
atașament. De multe ori, părinții au, la rândul lor, propria istorie de abuz sau
neglijare și au nevoie de consiliere sau de psihoterapie înainte de a putea
deveni mai empatici, mai protectivi, mai suportivi cu propriul copil. Având în
vedere faptul că abuzul și neglijarea se pot manifesta de-a lungul mai multor
genera ții, părinții au nevoi a de a explora propriile sentimente, cogniții și reacții
înainte de a fi implicați în ședințele de terapie de familie. Principalele obiective
ale consilierii părinților sunt suportul, dezvoltarea abilităților parentale,
psihoeducația privind diferitele aspecte ale abuzului și neglijării, analiza
reacțiilor la nivel emoțional, cognitiv și comportamental față de trauma
copilului, legătura acesteia cu propriul istoric de abuz sau neglijare.
Terapia de familie este o altă componentă importantă a programului de
intervenție, știindu -se faptul că sistemul familial influen țează în mod
semnificativ funcționarea psihologică a copilului și reacția acestuia la abuz.
Terapia de familie este indicată atunci când părintele manifestă sprijin
emoțional față de copil și dorește să-și dezvolte empatia față de acesta, iar
copilul a reușit să-și exprime sentimentele pe parcursul terapiei individuale și
de grup și are suficientă încredere în terapeut pentru a se angaja într-o nouă
modalitate terapeutică. Ședințele includ o serie de activități de dezvoltare a
abilităților și jocuri de rol corespunzătoare nevoilor familiei. Terapeutul acordă
atenție tuturor membrilor familiei, evitând să creeze o alianță cu copilul.
Includerea în psihoterapia de familie se face după ce copilul a participat la
sesiunile de psihoterapie individuală și de grup, iar părinții au parcurs ședințele
de consiliere individuală și de grup. Obiectivul general îl reprezintă
recuperarea sistemului familial în urma evenimentelor negative și o mai bună și
mai sigură funcționare a acestuia în viitor.

53 Activități în grupul de consiliere pentru părinți
(Adaptare după Ghid de bune practici pentru consilierii școlari –
Agenția Națională Antidrog )
Nevoile copilului. Părinți sunt informați cu privire la dezvoltarea
somatică, psihică și socială a copiilor aflați la nivelul de vârstă al celor incluși
în program, utilizând materialul prezentat anterior. Terapeutul încurajează
discuții cu privire la particularitățile copiilor, răspunde la întrebările părinților
sau îi invită pe ceilalți membrii ai grupului să ofere răspunsuri.
Copiii învață ceea ce trăiesc. Părinții sunt rugați să citească poezia
scrisă de Dorothy Law Nolte (sau li se proiectează pe un ecran), după care sunt
invitați să discute ce au trăit când au citit-o, ce comportament ar dori să
schimbe în relația cu copilul.

Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne;
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi;
Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși;
Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea;
Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi;
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia;
Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați;
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători;
Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea;
Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea;
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească;
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine;
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine
să ai un țel;
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață să fie generoși;
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr;
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți;
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul;
Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în
ceilalți;
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.

Children see, children do. Este proiectat clipul educațional, după care
părinții sunt provocați să identifice comportamentele imitative ale copiilor și să
găsească modalitatea prin care pot oferi acestora exemple pozitive.
Ce fel de părinte sunt? Părinții sunt rugați să-și imagineze următoarea
situație: „Copilul dvs. a fost prins de către profesorul de serviciu bătând un

54 coleg. Acesta vă sună și vă invită la școală ca să vă spună ce a făcut copilul.
Cum reacționați? ”.
1. Îmi pedepsesc imediat copilul și îi trag o bătaie zdravănă, ca să se învețe
minte și să nu mai bată altădată copiii, să vadă și el ce înseamnă să fii
bătut. Îl ameninț cu o pedeapsă și mai mare dacă mă mai face de rușine.
Îi spun că e un nerușinat, un derbedeu, îl fac în toate felurile, ca să-i
intre bine în cap și să nu mai facă așa ceva.
2. Mă preocup dacă copilul este bine, dacă a fost cumva rănit în bătaie.
Eventual îl duc la doctor să îi facă un consult amănunțit și să mă asigur
că nu are nimic… De ce s-a luat la bătaie? O fi și vina mea că nu l-am
supravegheat suficient? Discut cu copilul și sunt de acord să îl iert de
data aceast a, pentru că a fost prima oară.
3. Îi spun „Nerușinatule! Te aduc eu pe calea cea bună! ”, și întrucât fapta
este foarte gravă, nu mai stau la discuții cu el și îl pedepsesc 3 luni fără
bani de buzunar. A doua zi, pentru că a luat o notă bună la școală, îl iert
pentru ce a făcut cu o zi înainte și îi dau bani să-și cumpere ceva, pentru
a-l încuraja să învețe și mai bine.
4. Nu a făcut mare lucru. Exagerează profesorii. Toți copiii fac prostii din
când în când și e mai bine să-i bată el pe alții decât să vină el acasă
bătut. Așa învață să se descurce în viață. Voi discuta altă dată cu copilul
pentru că am atâtea probleme, că numa i de asta nu-mi ardea mie acum.
5. Vorbesc cu copilul față în față, acasă, în liniște, încercând să înțeleg ce
anume l-a determinat să ajungă la bătaie. Încerc să îi înțeleg motivele,
după care îi voi spune că acestea nu îi dau dreptul să lovească pe cineva.
Vom căuta împreună argumente care fac acest comportament
inacceptabil. După aceasta, îi stabilesc o pedeapsă rezonabilă, (după
faptă și răsplată) pe măsura greșelii și îi voi spune că e de datoria lui să
vorbească cu celălalt copil, să-și ceară scuze dacă a greșit și să se
împace.
Părinții sunt rugați să bifeze varianta de răspuns care se potrivește cel
mai bine cu ceea ce ar face în situația prezentată. După alegerea variantei de
răspuns, rugăm părinții să se grupeze în funcție de opțiunile lor (cei care au
bifat în dreptul lui 1 – o grupă, în dreptul lui 2 – altă grupă etc.) și le solicităm
să identifice care sunt consecințele stilului lor parental asupra educației
copilului (avantaje și dezavantaje). Apoi, fiecare echipă va prezenta pe scurt
concluziile sale grupului. Terapeutul va interveni pentru a puncta eventualele
avantaje sau dezavantaje care nu au fost menționate, concluzionând care sunt
cele 5 stiluri parentale:

55 1. Părintele hiperautoritar . Controlează tot timpul copilul, fără a-l sprijini
suficient, îl sancționează, îl critică și îl ceartă pentru orice greșeală,
oricât de mică. Vrea să ajungă cineva în viață, așa că nu trebuie să-i iasă
din cuvânt. Copilul trebuie să respecte tot ce a stabilit părintele că altfel
e pedepsit aspru. Prin centrarea excesivă a părintelui pe reguli și norme,
acest stil parental conferă părintelui o falsă impresie de confort și
siguranță. Copilul este timid, fricos, nu are inițiativă, nu prea știe să
comunice cu ceilalți. Îi este frică de eșec, îi e teamă să nu dezamăgească
și trăiește cu convingerea că ar fi putut să facă lucrurile mai bine. Dacă e
criticat permanent, copilul va greși, va eșua și nu va avea încredere în
propriile forțe, simțindu -se mai slab, mai nepregătit decât ceilalți copii.
Relația dintre părinte și copil este unidirecțională, ca un drum cu sens
unic!
2. Părintele hiperprotectiv . Oferă copilului sprijin în toate situațiile, chiar
și când ar trebui să-l lase să se descurce singur. Răsfață exagerat copilul,
este posesiv și exagerat de implicat în viața acestuia. îi este foarte frică
de un pericol care s-ar putea să apară în orice moment în care copilul nu
e supravegheat. De multe ori este nehotărât, neștiind care e cea mai bună
decizie pentru copilul său. De obicei mama are acest rol, influențând
dezvoltarea armonioasă a personalității copilului. Copilul va deveni tot
mai dependent de adulții din jur, mai fricos când va fi confruntat cu
situații și experiențe noi și mai puțin dornic să facă ceva singur. Dacă e
lăsat să-și asume responsabilități, va fi incapabil să devină un adult
responsabil, va avea o slabă încrede re în forțele proprii și în ceilalți.
Relația dintre părinte și copil este controlată numai de părinte!
3. Părintele inconsecvent . Când controlează excesiv copilul, când îl lasă de
capul lui, acum îl ceartă și îl pedepsește, iar după 5 minute îi pare rău că
l-a certat și îl iartă. Copilul este foarte stresat, este confuz și se teme în
permanență că va greși. Copilul se adaptează cu greu și confundă
deseori realitatea cu fantezia. Relația dintre părinte și copil este foarte
fragilă, ca un drum cu suișuri și coborâșuri.
4. Părintele dezinteresat, indiferent . Nu controlează copilul și nici nu-l
protejează. Consideră că oricum copilul se descurcă și singur. Copilul ia
singur decizii, nu știe cum să își controleze comportamentul, are un
autocontrol slab, poate avea probleme de sănătate. Relația dintre părinte
și copil este inexistentă, fiecare face ce vrea!
5. Părintele democrat . Controlează suficient copilul fixând reguli clare,
sprijină copilul și îl încurajează să fie independent, discută acțiunile cu
copilul. Copilul știe să se descurce singur, are deprinderi sociale, este
încrezător în forțele proprii, este responsabil. Relația dintre părinte și
copil este stabilă și bine sudată!

56 Comunicarea eficientă cu copilul . Părinților li se prezintă următoarea
situație: „Primiți un telefon de la doamna dirigintă care vă spune că l-a prins pe
copilul dvs. fumând în curtea școlii, în timpul unei ore de curs. Cum
reacționați? ”. Răspunsurile sunt centrate pe o foaie de flipchart. Tipuri de
răspunsuri posibile:
1. „Tu întotdeauna îmi faci probleme ”, „tu niciodată nu ești cuminte ”,
„nici nu înveți, nici nu ajuți în casă, nu faci nimic! ” (generalizare).
2. „Ești un chiulangiu și un derbedeu (este criticată persoana în loc să fie
criticat comportamentul).
3. Strig, ridic vocea pentru a mă impune, pentru a mă face auzit.
4. „Nenorocitule, numai prostii faci, ești un nemernic, vin la școală și te
fac de râs în fața clasei… ”. (Copilul este acuzat, insultat, făcut de rușine,
amenințat).
5. „Eu știu că tu chiulești tot timpul de la școală ca să fumezi cu toți
golanii de pe stradă… ” (a ghici, a face presupuneri).
6. „Până și tu ai putut să o faci. Nici nu te-a dus mintea să te ascunzi. Cum
de numai pe tine te prinde că faci prostii? ” (sarcasm sau ironie).
Părinți sunt rugați să identifice comportamente alternative. În cazul în
care nu reușesc, sunt ajutați de terapeut:
1. Definim clar motivul discuției: „Doamna dirigintă m-a sunat și mi-a
spus că ai fumat în curtea școlii în timpul unei ore de curs. Tu ce poți să
îmi spui despre acest lucru? ” Ascultăm ce are copilul de spus.
2. Menționăm cum așteptăm să se comporte copilul. De exemplu: „Știi că
am stabilit împreună că nu ai voie să fumezi și nici să lipsești de la ore”
3. Tratăm un singur subiect de fiecare dată, centrându -ne pe prezent. Nu
amestecăm subiectele. Nu reproșăm alte comportamente ale copilului,
care ne-au deranjat în trecut, evităm să cădem într-o „avalanșă ” de
învinuiri. De exemplu, nu îi reproșăm notele mici pe care le are.
4. Utilizăm persoana întâi pentru a ne referi la problemă, explicând cum ne
simțim: „Sunt foarte dezamăgit (furios, îngrijorat) de faptul că ai lipsit
de la ore și ai fumat ”.
5. Verificăm dacă suntem înțeleși de copil. În cazul în care nu ne-a înțeles
bine, vom explica același lucru, cu alte cuvinte.
6. Încurajăm copilul să își exprime punctul de vedere sau opinia.
Managementul conflictelor în familie . Participanții sunt rugați să se
gândească la ultimul conflict (ceartă) din viața personală, familială sau socială
în care au fost implicați, și să completeze o fișă de răspuns cu 4 ferestre: Cu ce
am generat eu conflictul? Cu ce a generat celălalt conflictul? Cu ce am
contribuit eu la rezolvarea conflictului? Cu ce a contribuit celălalt la rezolvarea

57 conflictului? Consilierul solicită părinților să încerce să analizeze conflictul nu
numai din perspectiva personală, ci și din perspectiva celeilalte persoane
implicate.
În continuare, terapeutul prezintă părinților următoarea situație: „Mama
ajunge acasă deja nervoasă din cauza faptului că a avut o discuție aprinsă la
serviciu. Intrând în casă, constată că fiul său nu și-a făcut lecțiile, pentru că s-a
jucat la calculator de când a venit de la școală, iar în camera sa este o dezordine
de nedescris. Se înfurie, reproșându -i copilului că niciodată nu este în stare să
facă ceva decât împins de la spate, că întotdeauna lasă pe ultimul moment
temele sau curățenia din cameră, că așa este el mereu, un copil rău și
neascultător, care o va face pe ea să se îmbolnăvească. Copilul, la rândul său
ripostează, țipând că toată ziua îl cicălește, că nici ea nu este mereu lângă el să
vadă și lucrurile bune pe care le face, de exemplu când a spălat vasele lăsate în
chiuvetă. Conflictul degenerează și copilul iese plângând din cameră ”.
Folosind trei scaune goale așezate în mijlocul încăperii, pe fiecare fiind
scris „Mama ”, „Copilul ”, „Observatorul ”, consilierul solicită un voluntar, care
se mută pe rând pe fiecare din scaune și spune cum vede situația din
perspectiva fiecărui personaj implicat, dar și dintr -o perspectivă neutră, cea a
observatorului detașat care îi vede pe cei doi certându -se, cum se simte, ce ar
gândi. Solicităm mai multe opinii și perspective diferite.
În final, se discută cu participanții ce comportamente ale mamei au dus
la creșterea conflictului și ce ar putea face într-o situație asemănătoare pentru a
diminua sau preveni creșterea intensității conflictului.
Reguli și pedepse . Consilierul discută cu participanții rolul regulilor și
modul în care acestea sunt stabilite:
1. La început se stabilim o singură regulă. După ce copilul o înțelege și o
respectă, mai putem introduce o nouă regulă, astfel încât să nu încărcăm
copilul impunând brusc o serie de reguli noi.
2. Precizăm clar și explicăm copilului motivele pentru care este necesar să
stabilim o regulă. Motivele trebuie să fie bine justificate, să nu fie
arbitrare („uite -așa” sau „de-aia”), să nu se bazeze pe autoritate („pentru
că așa spun eu care sunt tatăl tău”) și nici pe tradiție („pentru că așa e
bine”).
3. Stabilim regula împreună cu copilul și luăm în considerare posibilitatea
de a o negocia sau modifica, dacă aduce argumente suficiente. Totuși,
dacă nu suntem de acord, ca părinți, ne asumăm responsabilitatea în
educația copilului și impunem regulile pe care le considerăm potrivite.
4. Explicăm încă o dată copilului regula stabilită.
5. Stabilim împreună ce sancțiune primește dacă încalcă regula.

58 6. Odată fixate, regulile nu se schimbă și respectarea lor este urmărită
consecvent și permanent, pe cât posibil de ambii părinți. De asem enea,
în cazul în care copiii nu respectă o regulă, ar fi de preferat ca ambii
părinți să aplice sancțiunea prevăzută pentru încălcarea regulii. Nu
pedepsim copilul de două ori pentru aceeași greșeală.
7. În cazul încălcării regulii aplicăm de fiecare dată pedeapsa stabilită!
8. Nu schimbăm regulile decât atunci când nu mai sunt valabile! Astfel,
ora la care se poate întoarce acasă, timpul de joacă și de odihnă sau
timpul alocat studiului trebuie să varieze și în funcție de vârsta copilului.
Însă, nu pot fi schimbate în fiecare săptămână! Un semestru cel puțin
sau un an școlar reprezintă o perioadă rezonabilă de valabilitate.
Terapeutul solicită prezența a doi voluntari care să joace rolul de tată sau
mamă și fiu sau fiică și să reprezinte modul în care se comunică regula și
sancțiunea într-o situație cu care s-au confruntat recent în familie. Cel care
interpretează rolul copilului trebuie să încerce să se comporte așa cum crede că
ar reacționa propriul copil. În final, celelalte persoane din grup vor aduce critici
constructive. Dacă este necesar, scenariul poate fi repetat cu o altă diadă
părinte -copil.
Sancțiuni . Consilierul discută cu participanții modul în care se stabilește
și se aplică o sancțiune. Deși copiilor le sunt impuse reguli bine justificate,
adaptate la comportamentul acestora, cu care și ei au fost de acord, uneori
aceștia nu le respectă. Deși acest lucru este normal până la un punct, trebuie să
fie sancționați de fiecare dată când încalcă o regulă. Dacă nu vor fi sancționați
de fiecare dată, copiii vor fi și mai tentați să încalce regulile. Niciunui părinte
nu îi face plăcere să își pedepsească copilul. Așa că, deseori, copilul nu este
pedepsit dacă nu respectă o regulă, iar atunci când se văd obligați să o facă,
părinții improvizează devenind inconsecvenți (o dată este pedepsit, altă dată
nu, pentru același comportament) sau impunând pedepse foarte aspre. Atunci
când este stabilită o regulă împreună cu copiii, este necesar să fie stabilită și
pedeapsa pe care o primește în cazul în care o încalcă. Până nu demult se
obișnuia lovirea copiilor atunci când trebuiau pedepsiți, atât acasă cât și la
școală. Astăzi, la școală acest lucru, de obicei, nu se mai întâmplă; totuși, în
multe familii, părinții continuă să aplice pedepse fizice copiilor. Din punct de
vedere educativ, această modalitate de a corecta comportamentul copilului nu
este indicată, deoarece: îl învață pe copil să folosească el însuși forța și violența
fizică atunci când vrea să obțină ceva sau când dorește să-și rezolve conflictele
cu ceilalți; poate avea consecințe negative, mai ales când părinții sunt foarte
nervoși și nu se pot controla, atât pentru copil (leziuni grave, resentimente,
tulburări emoționale etc.), cât și pentru părinți (remușcări, respingere socială,
probleme juridice).

59 Când se stabilește o pedeapsă corespunzătoare încălcării unei reguli, este
bine să se țină seama de următoarele:
1. Se aplică pedepse mici, de fiecare dată când se încalcă regula. Este mai
eficient și mai ușor de realizat să se aplice pedepse mici, în mod
consecvent (întotdeauna atunci când copilul are un comportament
greșit), decât să se aplice pedepse severe în mod inconsecvent (o dată
da, o dată nu).
2. Se aplică pedepse pe măsura gravității comportamentului. Ca să nu
devină un abuz asupra copilului, intensitatea pedepsei trebuie să fie pe
măsura gravității comportamentului pedepsit.
3. Se stabilește pedeapsa în funcție de comportamentul problemă. Acest
lucru arată copiilor legătura dintre comportamentul problemă și
consecințele acestuia (dacă … atunci…). De asemenea, pedeapsa are o
mai mare valoare educativă, este mai ușor de înțeles și de acceptat de
către copil.
4. Nu sunt pedepsiți în plus și alți membri ai familiei. Unele pedepse care
pot fi impuse copiilor sunt de asemenea o pedeapsă pentru părinți și
pentru ceilalți membri ai familiei. O pedeapsă de două săptămâni de stat
în casă poate fi un chin și pentru părinți. Curând vor apărea rugăminți
insistente, promisiuni de schimbare, discuții, negocieri.
5. Se urmărește eficiența pedepsei și nu revanșa. Pedepsirea unui
comportament greșit ajută la corectarea comportamentului copilului. O
pedeapsă a fost eficientă dacă se reduc consecințele sau se evită
repetarea comportamentului, fără ca pedeapsa să aibă consecințe
negative și nici „dureroase ” pentru copil. Este suficient să fie doar
„nerecompensatoare ”.
Retragerea sau limitarea unui privilegiu (sau a accesului la un lucru
apreciat) este o bună metodă de a asocia consecințe „nerecompensatoare ”
pentru încălcarea regulilor de către copii. Evident, privilegiul retras sau limitat
trebuie să fie în funcție de controlul părinților și să fie suficient de apreciat de
copii.
Când se comunică pedeapsa copilului, este important să se țină cont de
următoarele aspecte:
1. Discuția se face cu un ton ferm, dar calm.
2. Dacă părintele observă că nu va respecta regula stabilită (se face târziu
și încă nu a început să învețe, se apropie ora mesei și nu pune masa etc.),
îi va da copilului două sau trei avertismente înainte de a-l pedepsi.
3. Se reamintește copilului regula și pedeapsa pentru încălcarea regulii
stabilite.
4. Se aplică pedeapsa.

60 5. Nu se acceptă discuții și negocieri.
Este important ca părinții să pedepsească copiii de fiecare dată când
încalcă regulile. Dar când copiii dau dovadă de responsabilitate și respectă
regulile stabilite, trebuie să fie încurajați, să fie întărit comportamentul pozitiv,
în special prin laudă și recunoaștere verbală. Recompensa materială trebuie să
fie aplicată cu moderație, iar părintele trebuie să încerce să găsească și alte
modalități de a recompensa faptele bune ale copilului.
Câteva modalități de a recompensa comportamentele dezirabile ale
copiilor și respectarea regulilor stabilite de comun acord sunt:
– planul de recompensare cu puncte sau buline de diferite culori sau
jetoane: copilul primește un punct sau jeton dacă a respectat regula și i
se retrage punctul sau jetonul în caz contrar;
– transformarea jetoanelor sau punctelor în ceva ce-și dorește copilul, cum
ar fi de exemplu, pentru 10 puncte acumulate copilul primește un bilet la
film sau, împreună cu părinții, copilul își cumpără obiectul vestimentar
dorit.
– asocierea comportamentelor dezirabile de către părinte cu o listă a
dorințelor copilului; sunt importante recompensele mici care pot fi
acordate frecvent (nu doar recompense materiale), cum ar fi întărirea
sub forma unor facilități, activități plăcute, în aer liber, jocuri comune.
– fixarea numărului de puncte sau jetoane necesar unor recompense
suplimentare, de exemplu pentru o bicicletă sau excursie sunt necesare
un număr dublu de jetoane;
– realizarea unei liste cu dorințele copilului pentru o perioadă determinată
de timp (un an școlar), precum și stabilirea punctajului sau numărului de
jetoane pentru satisfacerea dorinței.

61 Un model de ședință de grup cu copiii.
Identificarea trăirilor și emoțiilor
Copiii sunt ajutați să identifice emoțiile și să exploreze diverse situații
vesele, triste, înfricoșătoare, supărătoare, incitante și trăirile afective asociate,
prin utilizarea unor materiale terapeutice specifice, desen, joc de rol. Obiectivul
ședinței este de a demara învățarea exprimării și controlului emoțiilor în situații
diferite.
1. Emoții pozitive și negative
Scop: identificarea emoțiilor pozitive și negative, dezvoltarea vocabularului
emoțional.
Durata: 40 min.
Tehnica utilizată: jocul
Descrierea activității: Terapeutul discută cu copiii despre emoțiile
pozitive (cele pe care ne face plăcere să le avem) și emoțiile negative (care nu
ne face plăcere să le avem, pentru că nu ne simțim bine când apar, solicitând
copiilor să ofere exemple pentru fiecare în parte. În continuare, li se citesc
copiilor o serie de scenarii și li se cere să descrie modul în care s-ar simți dacă
ar trăi situațiile respective, utilizând cartonașe pe care sunt notate emoții
pozitive (mândru, fericit, entuziasmat, calm, vesel, extraordinar) și negative
(supărat, speriat, invidios, îngrijorat, furios, trist).
Exemple de situații în care copiii trăiesc emoții pozitive:
– Nu ți-ai văzut bunicii de mult timp. Tatăl tău îți spune că vor veni în vizită.
– Ziua ta de naștere va fi săptămâna viitoare și ai invitat câțiva prieteni la
petrecere.
– Ai reușit să gătești prima prăjitură.
Exemple de situații în care copiii trăiesc emoții negative:
– Unul dintre prietenii tăi râde de tine pentr u că nu ai avut un rezultat bun.
– Ești la cumpărături cu mama ta. Aceasta îi cumpără fratelui tău un tricou,
iar ție nu îți cumpără nimic.
– Tatăl tău a intrat la închisoare pentru că a vândut droguri.
– Părinții tăi au decis să divorțeze.
Terapeutul discută cu copiii emoțiile pe care le-au ales, dacă au ales
aceeași emoție pentru fiecare situație și de ce. Copiilor li se cere să dea
exemple de cazuri în care li s-a întâmplat să trăiască emoțiile identificate și să
propună moduri în care s-ar putea simți mai bine atunci când trăiesc emoții
negative. Cea mai interesantă situație este dramatizată.
Efectele obținute: Copiii reușesc să identifice și să numească atât
emoțiile pozitive, cât și pe cele negative și dobândesc primele informații
referitoare la autocontrol.

62 2. Mimodramă
Scop: stimularea exprimării emoționale, verbal și nonverbal, dezvoltarea
empatiei.
Durata: 25 min.
Tehnica utilizată: terapia prin mișcare
Descrierea activității: Terapeutul propune copiilor să formeze un cerc.
Fiecare, pe rând, va trebui să prezinte celorlalți starea lui de moment, utilizând
mimica și pantomimica. Pentru a oferi participanților timp de gândire și pentru
a face exercițiul mai antrenant, se propune ca exteriorizarea unei stări să se
facă după două bătăi din palme realizate în același timp de către toți membrii
grupului. Copiii trebuie să identifice starea protagonistului. După mai multe
încercări de recunoaștere sau după identificarea corectă a stării, toți
participanții încearcă să imite mimica și gestica protagonistului și să trăiască
starea acestuia.
Efectele obținute: Copiii au reușit să identifice și să exprime o anumită
trăire interioară, asociind -o cu o anumită expresivitate corporală. De asemenea,
și-au antrenat abilitățile empatice, preluând starea celorlal ți.
3. Găsește un sentiment.
Scop: identificarea sentimentelor în diferite situații.
Durata: 15 min.
Tehnica utilizată: fișe de lucru .
Descrierea activității: Copiii vor completa individual și apoi vor citi și
comenta fișa Găsește un sentiment – desenează o linie de la o propoziție la fața
care arată cum te simți dacă…
Efectele obținute: Copiii și-au dezvoltat abilitatea de a identifica și numi
emoții.

63 PE POST DE CONCLUZII
Abuzul și neglijarea copilului reprezintă o problemă acută a
perioadei actuale, implicând un număr din ce în ce mai mare de copii,
având consecințe asupra stării psihice a acestora atât pe termen scurt cât și,
în cazul în care nu sunt identificate și tratate la timp, pe termen lung, chiar
pe întreaga lor viață.
Deși literatura de specialitate clasifică abuzul în trei categorii: abuz
fizic, emoțional și sexual, de cele mai multe ori întâlnim în practică, la
același copil, două sau mai multe forme de abuz, una fiind dominantă.
Abuzul și neglijarea sunt favorizate de o serie de factori
intrafamiliali: mediile defavorizate, sărăcia, alcoolismul, consumul de
droguri, climatul familial intens conflictual sau violent, modelul
educațional hiperautoritar sau hiperpermisiv, indiferența, lipsa de implicare
în relația cu copilul.
Climatul familial conflictual sau violent duce, în multe cazuri, la
situa ții de abuz asupra copilului, de tip fizic sau emoțional. Ponderea
familiilor în care se consumă frecvent și exagerat de mult alcool este
crescută în cazul lotului analizat, fapt ce accentuează nivelul de violență.
Lipsa afecțiunii sau exprimarea deficitară a acesteia duc la carențarea
afectivă a copilului, fiindu -i neglijate nevoile emoționale și de comunicare.
Sunt afectate în principal relațiile interpersonale, copiii prezentând
sentimente de singurătate și abandon, nu se simt iubiți, nu se simt în largul
lor între colegii de școală, nu se înțeleg bine sau se ceartă cu persoanele din
jurul lor, preferă singurătatea în cea mai mare parte a timpului. În acela și
timp, acești copii exprimă sentimente de ineficien ță – consideră că nu vor
reuși nimic în viață, că nu pot face nimic bine etc. și anhedonie –
sentimente de tristețe, inferioritate și îngrijorare, neimplicarea în activități
care să producă plăcere, plâns, tulburări ale somnului, lipsa poftei de
mâncare, simptome somatice.
Intervenția psihoterapeutică trebuie să includă atât copiii, cât și
părinții acestora. Pentru copii, aceasta include o serie de obiective:
managementul stresului, îmbunătățirea stimei de sine, psihoedu cația,
managementul emoțiilor, cognițiilor și comportamentului, îmbunătățirea
relaționării. Obiectivele consilierii părinților sunt: dezvoltarea abilităților
parentale, psihoeducația, analiza și integrarea propriei istorii de abuz sau
neglijare, exprimarea emoțională, stabilirea unor roluri și limite clare în
familie, îmbunătățirea relaționării, echilibrarea modelului educațional.
Intervenția psihoterapeutică ameliorează tulburările emoționale ale
copiilor ce au suferit o formă de abuz sau neglijare.

64 BIBLIOGRAFIE

1. American Academy of Child & Adolescent Psychiatry. (1997). Practice
Parameters for forensic evaluation of children and adolescents who may
have been physically or sexually abused . Journal of the American Academy
of Child & Adolescent Psychiatry . www.aacap.org.
2. American Psychiatric Association. (2003). DSM IV TR. București: Editura
Asociației Psihiatrilor Liberi din România.
3. Andrei V., Oros F. (2007). Tipul de atașament – premiză importantă pentru
succesul terapeutic. Timișoara, volumul Conferinței Internaționale de
Psihologie Aplicată, 2007 .
4. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. Situații de
abuz, neglijare, exploatare a copilului , www.copii.ro.
5. Benton T. (2009). Child Depression, Medscape’s Continu ally Updated
Clinical Reference. www.emedicine.medscape.com .
6. Briere J. (2000). Trauma Symptom Checklist for Children, Professional
Manual. Odessa, USA: Psychological Assessment Resources Inc.
7. Bulgaru M. (2002). Metode și tehnici în asistența socială. Chișinău: Centrul
Editorial al Universității de Stat din Moldova.
8. Chadwich Center for Children and Families. (2009). Assessment – Based
Treatment for Traumatized Children: A Trauma Assessment Pathway, San
Diego, USA .
9. Cook A. ș.a. (2006). A trauma assessment pathway model. San Diego,
USA: Chadwick Center for Children & Families.
10. Cosman D., Manea M. (2005). Influența stilului de atașament în
structurar ea personalității. Revista Psihiatru.ro nr. 3.
www.psihiatru.pulsmedia.ro.
11. De Bellis M., Kaufhold M. (2009). Effect of Abuse and Neglect on Brain
Development, www.aaronmillerconsulting.com .
12. Dobrescu I. (2005). Psihiatria copilului și adolescentului. București:
Medicală.
13. Enache A. ș.a. (2007). Triada simptomatică în diagnosticul copilului
maltratat. În: Jurnalul Român de Medicină Legală, nr. 15, București .
14. Friedrich W. (2007). Children with Sexual Behavior Problems: Family –
Based, Attachment -Focused Therapy. New York: W.W. Norton &
Company.
15. Fischer G., Riedesser P. (2001). Tratat de psihotraumatologie. București :
Editura Trei.
16. Gelder M., Gath D., Mayou R. (1994). Tratat de psihiatrie Oxford.
București: Asociația Psihiatrilor Liberi din România.
17. Giardino A., Giardino E. (2008). Child Abuse and Neglect, Sexual Abuse,

65 Medscape’s Continu ally Updated Clinical Reference.
www.emedicine.medscape.com .
18. Ionescu Ș. (2001). Copilul maltratat. București: Fundația Internațională
pentr u Copil și Familie .
19. Kaplan Sadock . B. (2007). Manual de buzunar de psihiatrie clinică,
București: Editura Medicală.
20. Kauffman Foundation. (2004). The Findings of the Kauffman Best Practices
Project to Help Children Heal From Child Abuse , USA.
www.chadwickcenter.org.
21. Killen K. (1998). Copilul maltratat. București: Eurobit.
22. Lanktree C., Briere J. (2008). Integrative Treatment of Complex Trauma for
Children. www.johnbriere.com.
23. Marcelli D., Braconnier A. (2006). Tratat de psihopatologia adolescenței.
București: Fundația Generația.
24. Marcelli D. (2003). Tratat de psihopatologia copilului. București: Fundația
Generația.
25. McCollum D. (2006). Child Maltreatment and Brain Development.
Minnesota Medicine Journal. www.minnesotamedicine.com .
26. Mitrofan I. (2008). Psihoterapie. București: SPER.
27. Mitrofan I. (2008). Introducere în Psihoterapie . București: Credis.
28. Mitrofan I. (2004). Terapia unificării. București: SPER.
29. Mitrofan I. (2001). Psihopatologia, psihoterapia și consilierea copilului.
București: SPER.
30. Mitrofan I. (2000). Orientarea experiențială în psihoterapie. București:
SPER .
31. National Crime Victims Reasearch and Treatment Center. Medical
University of South Carolina (2004). Child Physical and Sexual Abuse,
Guid elines for Treatment. Charleston, USA. www.muschealth.com.
32. Neamțu G. (2003). Tratat de asistență socială . Iași: Polirom.
33. Nelson C. (2010). The Effects of Early Adversity on the Developing Brain .
În: Congresul „Abordarea multidisciplinară – condiție esențială a
dezvoltării armonioase a copilului ”, Institutul pentru Dezvoltarea Copilului,
București.
34. Niculăeș A. (2008). Factorii determinanți ai stresului la copiii de vârstă
școlară mică. În: Psihologie, Pedagogie Specială, Asistență Socială , nr. 1
(10), Chișinău.
35. Nutter D., Holm -Larsen L., Sylvester C. (2006). Anxiet y Disorder:
Generalized Anxiety. Medscape’s Continually Updated Clinical Reference .
www.emedicine.medscape.com .
36. Olărescu V., Veleanovici A. (2013). Tulburări psihice – consecin ță a
abuzului și neglijării copilului . În: Revista „Psihologie ”, nr 2, Chișinău.

66 37. Olărescu V., Veleanovici A. (2013). Asistența psihologică a familiei
copilului abuzat sau neglijat . În: Materialele Conferinței internaționale
științifico -practic e, UPS „Ion Creangă” , Chișinău.
38. Olărescu V., Veleanovici A. (2009). Sindromul Alienării Parentale, formă
subtilă de abuz emoțional. În: Volumul Conferinței științifice anuale
„Probleme ale științelor socio -umane și modernizării învățământului ”,
Chișinău: UPS „Ion Creangă”.
39. Organizația Internațională a Sănătății. (1998). ICD 10 – Clasificarea
tulburărilor mentale și de comportament. București: All Educațional.
40. Perjan C., Verdeș A. (2010). Ghid practic de asistență psihologică a
carențelor afective la copiii din familii temporar dezintegrate. Chișinău:
UPS „Ion Creangă ”.
41. Perjan C. (2001). Dezvoltarea afectivității la copiii preșcolari educați în
situații sociale de dezvoltare diferite. Teză de doctor în psihologie .
Chișinău.
42. Racu I., Verdeș A. (2010). Dezvoltarea afectivității la preadolescenții
educați în situații sociale de dezvoltare diferite. În: Psihologie, Pedagogie
Specială, Asistență Socială, nr. 4 (17), Chișinău.
43. Rogers E., Spalding S. (2009). Child Dysthymic Disorder. Medscape’s
Continually Updated Clinical Reference, USA .
www.emedicine.medscape.com .
44. Roth -Szamoskozi M. (1999). Protecția copilului, Dileme, Concepții și
Metode. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
45. Ryann B., Conradi L. (2008). Assessment – Based Treatment for
Traumatized Children: A Trauma Assessment Pathway Model. Chadwich
Center for Children and Families , San Diego, USA. www.nctsn.org.
46. Salvați Copiii. (2009). 1, 2, 3… Pași în reabilitarea copilului care a suferit
o traumă. Iași: Spiru Haret.
47. Salvați Copiii. (2003). Metodologia comună a centrelor de consiliere
pentru copilul abuzat sau neglijat . București.
48. Salvați Copiii. (2003). Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului
asupra copilului . București .
49. Smith D. (2009). Trauma -Focused Cognitive -Behavioral Therapy with
Children and Their Families, Medical University of South Carolina .
www. ctg.musc.edu.
50. Teicher M.H. (2012). Child Abuse, Brain Development and
Psychopathology . www.drteicher.wordpress.com
51. Ulete F. (2008). Aspecte ale fricii și anxietății la școlari. În: Revista de
Psihologie Nr. 3-4, București .
52. Urquiza A., Winn C. (1994). Treatment for Abused and Neglected
Children. U.S. Department of Health and Human Services .

67 www. child welfare.gov.
53. U.S. Department of Health and Human Services. (2006). Crisis Intervention
in Child Abuse and Neglect, USA. www.childwelfare.gov.
54. Vasile D. (2011). Trauma familială și resursele compensatorii . București :
SPER .
55. Veleanovici A. (2012). Using TSCC in Clini cal Assessment of Abused
Children. În: Journal of Experiential Psychotherapy, vol. 15, nr. 2 (58),
Bucure ști.
56. Veleanovici A. (2011). Propuneri de includere a tulburării de alienare
parentală în DSM V. În: Probleme actuale ale științelor umaniste, Analele
științifice ale doctoranzilor și comp etitorilor. Chișinău, vol. X.
57. Veleanovici A. (2010). Tulburările anxioase în cazul copiilor abuzați sau
neglijați. În: Probleme actuale ale științelor umaniste, Analele științifice ale
doctoranzilor și competitorilor, Chișinău.
58. Veleanovici A. (2010). Abuzul asupra copiilor. Definire și tipologie. În:
Psihopedagogia copilului , nr. 8-9.
59. Veleanovici A. (2009). Profilul psiho -afectiv al copiilor aflați în dificultate .
În: Probleme actuale ale științelor umaniste, Analele științifice ale
doctoranzilor și competitorilor, vol. VIII, Chișinău.
60. Vladislav E. (2010). Tehnici proiective. Universitate a București.
www.unibuc.ro .
61. Waseem M., Aslam M. (2008). Child abuse and neglect: dissociative
identity disorder . www.emedicine.medscape.com .
62. World Health Organization. (2009). Child abuse and neglect by parents and
other caregivers. www.who.int .
63. Yates W. (2009). Anxiety Disorders. Medscape’s Continually Updated
Clinical Reference, USA.
www.emedicine.medscape.com .

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții
Olăres cu, Valentina .
Perspective psihosociale ale abuzului și neglijării copilului / Valentina Olărescu,
Armand Veleanovici ; coord.: Aglaida Bolboceanu ; Acad. de Științe a Moldovei, Inst . de
Științe ale Educației , Sectorul Psihosociologia Educației și Incluziune Școlară . – Chișinău:
Institutul de Științe ale E ducației , 2015 (Tipogr. „Cavaioli” ). – 68 p.
Bibliogr.: p. 64 -67 (63 tit.). – 50 ex.
ISBN 978 -9975 -48-085-7.