Specificul activității la copii și juniori [618957]

Specificul activității la copii și juniori
Vârsta biologică și vârsta reală
In vederea unei organizari corecte a activității sportive in fotbal la nivelul copiilor și juniorilor
este necesar să se aibă în vedere caracteristicile fiziologice și psihice specifice fiecărei vârste.
Caracteristicile fiziologice si psihice sunt importante atat pentru stabilirea programului de
desfășurare a instruirii cat si pentru pentru stabilirea de criterii raționale de evaluare și de
identificare a talentelor.
Cunoașterea diverselor etape de dezvoltare și ordinea acestora, permite evitarea greșelilor
care s-ar putea face în pregătire. Dezvoltarea reprezinta modificarile complexe bio-psiho-sociale
ale individului, ierarhizate in timp. Schimbarile, desi bine structurate in timp, nu sunt explicate de
varsta in sine. Transformarile cantitative si calitative ce definesc dezvoltarea pot fi clasificate in
trei mari categaorii, in functie de specificul dezvoltarii: fizice, psihice si sociale. Exista stranse
corelatii intre tipurile de dezvoltare, dar evolutia lor este relativ independenta una de cealalta.
De la naștere și până la vârsta adultă omul parcurge un proces de transformare atât cantitativ
(creștere) cât și calitativ (dezvoltare). Timpul necesar pentru producerea acestor transformări
poartă numele de perioadă de dezvoltare. În ceea ce privește periodizarea creșterii și dezvoltării
datele din literatura de specialitate ne prezintă diverse clasificări. Faptul este justificat de situația
că nu se pot delimita net diferitele perioade, ele fiind strâns întrepătrunse. Prezentăm mai jos
modelul (M. Giacomini, 2009) conform căruia dezvoltarea se realizează pe parcursul a două etape:
– copilăria (de la naștere la 9 – 10 ani) și
– adolescența (de la 10 la 19 ani) .
Copilarie este impartit in:
– prima copilărie (de la naștere la 4 ani) și
– a doua copilărie (de la 4 la 10 ani).
Adolescența poate fi împărțită în:
prepubertate (de la 10 la 13 ani),
pubertate (de la 14 la 15 ani) și
postpubertate (de la 16 la 19 ani)
Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespund o serie de fenomene care, în mod normal,respectă
ordinea cronologică menționată mai sus. Cu toate acestea unele din ele pot surveni prematur sau cu
întârziere. De aceea, vârsta biologică a individului nu corespunde întotdeauna vârstei reale a
acestuia. Referitor la ritmul individual de creștere trebuie menționat că în ultimele decenii s-a
constatat la copiii și tinerii din majoritatea țărilor europene și din alte continente, un important
fenomen biologic denumit “secular trend” (G. Roberts și E. W. Koch, citați de M. Ifrim, 1986),
carcterizat printr-o creștere accentuată a unor indici de dezvoltare și o maturizare sexuală timpurie.
Problema momentului în care pot fi introduși anumiți stimuli didactici trebuie să respecte
corespondența dintre anumite exerciții și tehnici și o anumită perioadă de dezvoltare, context în
care trebuie să se țină cont și de capacitatea afectivă a copilului.

Una din sarcinile extrem de importante care îi revin antrenorului este de a urmări îndeaproape
dezvoltarea elevilor săi și de a le oferi ceea ce aceștia “pot” învăța, la momentul “potrivit” (M.
Giacomini, 2009). Capacitățile și abilitățile se dezvoltă într-o ordine care depinde de momentul în
care sunt solicitate.
Capacitățile și abilitățile fizice au propriul lor ritm biologic care trebuie respectat. De aceea,
acestea trebuie solicitate la momentul potrivit: nu înainte, deoarece acest lucru nu este posibil și nu
mai târziu, deoarece poate fi inutil.
Numai dacă se cunosc etapele evolutive este posibilă facilitarea dezvoltării capacităților
motrice ale copiilor, prin procese adecvate pentru un anumit moment al evoluției acestora. De

asemenea, la copii, pentru a menține un anumit potențial care poate fi antrenat, este recomandată
stimularea diverselor capacități motrice (care interacționează între ele), pe tot parcursul vieții
sportive. S-a demonstrat științific că există perioade mai favorabile, caracterizate de o receptivitate
mai mare pentru dezvoltare anumitor capacități (M. Giacomini, 2009).

Etape cheie
În momentul în care este supus unor stimuli din exterior organismul uman tinde să își creeze
premisele specifice pentru adaptare. Aceasta înseamnă că deși procesul de învățare motrică are la
bază potențialul biologic al individului de a achiziționa abilități, acesta depinde în egală măsură de
voința individului, de calitatea sistemului educațional și de sprijinul primit de copil din mediul său
social. Pe măsură ce se lărgește spectrul experiențelor fizice cu care 4 copilul se confruntă în
mediul său acesta se adaptează și se dezvoltă. Procesul didactic de învățare depinde de relația
dintre antrenor și elev și se dezvoltă pe baza corespondenței dintre stimul și răspunsul la acesta.
Este evident însă că, în cazul în care un copil manifestă o înclinație către un anumit sport, el se
va adapta mai ușor cerințelor impuse de sportul respectiv. Există și situații în care potențialul
copilului rămâne nedescoperit dacă acestuia nu i se oferă ocazia să și-l manifeste.
Studiile din domeniul educației fizice și sportului au pus în evidență existența unor perioade
biologice mai favorabile pentru dezvoltarea capacităților specifice. În literatura de specialitate
aceste perioade sunt definite ca etape cheie.
Perioada cea mai favorabilă în care se poate observa un “vârf de dezvoltare” a capacităților de
coordonare, este cuprinsă între 7 și 12 ani. Ritmul de dezvoltare scade după această etapă iar
stimulii de adaptare nu mai provoacă răspunsuri adecvate. Toate aceste date conduc la ideea că
planul didactic pentru această perioadă trebuie întocmit cu multă grijă. În acest sens, trebuie să se
folosească metode de lucru care favorizează dezvoltarea generală a motricității, prin lărgirea gamei
de situații utilizate și prin activități multifuncționale, din mai multe sporturi. Volumul și calitatea
acestor activități reprezintă factori importanți în instruire.
Viteza se dezvoltă în aceeași perioadă aici fiind implicate capacitatea de reacție și frecvența de
mișcare în timp ce viteza aciclică și viteza de acțiune ajung la nivel maxim câțiva ani mai târziu.
Se poate vorbi de o etapă cheie pentru forța în regim de viteză și pentru rezistența în regim de
forță în jurul vârstei de 9 ani. Pentru dezvoltarea copiilor este important ca rezistența exterioară să
fie scăzută astfel încât să fie posibilă creșterea vitezei de execuție. Antrenarea forței maxime
începe în prima perioadă de pubertate (M. Giacomini, 2009).
Rezistența aerobă este o capacitate neutră din punct de vedere al dezvoltării, în sensul în care
dezvoltarea acesteia poate începe la vârsta preșcolară și poate continua pe parcursul etapelor
următoare. Vârful d creștere se poate observa totuși la pubertate.
La prepubertate este însă relativ greu de antrenat rezistența anaerobă din cauza limitărilor
biologice (secreție insuficientă de testosteron corelată cu anumite enzime de glicoliză anaerobă) ca
și din cauza rezistenței psihologice necesare pentru anumite activități.
În ceea ce privește mobilitatea articulară , trebuie să se facă distincția între mobilitatea pasivă
și mobilitatea activă. Mobilitatea pasivă se înscrie printre capacitățile cu dezvoltare precoce:
dezvoltarea ei începe în primii ani de viață și continuă pe tot parcursul vârstei școlare până la
pubertate. Perioada cea mai favorabilă pentru dezvoltarea mobilității active începe mai târziu și se
bazează pe un anumit grad de forță dobândit anterior.
Vârful de învățare a tehnicii sportive este corelat cu dezvoltarea capacităților de coordonare
dar apare mai târziu în comparație cu acestea. Această etapă are loc între 8 și 10 ani pentru fete și
între 11 și 12 ani pentru băieți (M. Giacomini, 2009).
Un vârf de dezvoltare secundar, considerat a fi o perioadă de consolidare tehnică, poate fi

observat în jurul vârstei de 14 – 15 ani , după încheierea perioadei critice de pubertate, pe parcursul
căreia apar diferențe de înălțime, masă și modificări ale proporțiilor corpului și ale raportului
forță/greutate și forță/dezvoltare.

Modelul etapelor cheie Martin (în Hahn, 1986), D’Ottavio, 1994, citați de M. Giacomini,
2009.
Capacități de coordonare
Capacitate de învățare a mișcărilor – între 7 și 12 ani, mai accentuată între 10 – 12 ani și de
asemenea între 14 – 15 ani.
Capacitate de diferențiere și control – între 7 și 12 ani, mai accentuată între 10 – 12 ani și de
asemenea între 14 – 15 ani.
Capacitate de reacție la stimuli optici și acustici – între 7 și 11 ani, mai accentuat la 8 – 9 ani.
Capacitate de orientare în spațiu – între 6 și 15 ani, mai accentuat între 12 – 15 ani.
Capacitate de menținere a ritmului – între 6 și 13 ani, mai pregnant între 9 – 11 ani.
Capacitate de menținere a echilibrului – între 9 și 13 ani, mai accentuat la 10 – 11 ani.
Capacități fizice
Rezistență – începând de la 6 ani, se continuă în condiții mai bune după 11 ani.
Forță – după 8 ani, cu posibilități mai mari după 12 ani.
Viteză – între 6 și 15 ani cu posibilități foarte mari între 7 și 12 – 13 ani.
Capacități afective și cognitive
Calități afective și cognitive – începând de la 7 ani până după 15 ani, predominant între 10 –
12 ani.
Dorință de învățare – între 6 și 12 ani, mai pregnant între 7 și 11 – 12 ani.
Lateralitate și ambidextrie În funcție de sportul pe care îl practică jucătorii preferă să
folosească cu precădere membrul stâng sau membrul drept.
Lateralitatea face parte din caracteristicile genetice ale individului, fiind înscrisă în
cromozomii moșteniți de la părinți (ereditate). Sunt studii care au arătat însă că această teorie nu se
aplică întregii populații arătând că mediul social joacă un rol fundamental în evoluția
comportamentului. Acest lucru este valabil atât pentru membrele superioare cât și pentru cele
inferioare. În general sportivii folosesc în proporție de 90% mâna dreaptă și în proporție de 75%
piciorul drept (M. Giacomini, 2009).
În sporturile de echipă ambidextria este foarte importantă. La fotbal jucătorii care pot executa
procedeele la fel de precis atât cu stângul cât și cu dreptul sunt avantajați.
Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestui subiect este legat de procesul neuro-
fiziologic denumit “transfer controlateral”. Aceasta înseamnă că în urma exersării cu un singur
membru (piciorul drept) se pot observa modificări semnificative și la membrul opus (piciorul
stâng). Acest fenomen apare datorită conexiunilor neurale dintre cele două emisfere ale creierului
și cele două jumătăți ale corpului
Exersarea cu piciorul drept are deci efect și asupra piciorului stâng (la nivel neural) chiar dacă
acest efect este mai slab. Din punct de vedere al coordonării se structurează pattern–uri (model,
tipar) motrice care permit executarea unei anumite mișcări și cu celălalt picior.
La copii, se începe cu consolidarea execuției unui pattern motric cu membrul dominant. Această
formă de antrenament are ca rol și proiectarea unei imegini corecte la nivel cortical. De abia după
aceea se pot folosi în mod eficient metodele de dezvoltare a ambidextriei (M. Giacomini, 2009).
Pregătire multilaterală – pregătire specifică
Antrenamentul copiilor trebuie să includă pregătirea fizică multilaterală. Scopul ei este
structurarea mai amplă a mișcărilor de bază pe care le poate executa copilul. În cazul membrelor

inferioare pattern-urile motrice de bază sunt: mersul, alergarea, săriturile. În cazul membrelor
superioare acestea sunt: apucarea, aruncarea, prinderea.
Pentru întreg corpul: rostogolirea, târârea și cățărarea. Dezvoltarea motricității de bază permite
introducerea de noi activități și de elemente motrice specifice. Membrele inferioare pot fi astfel
antrenate pentru mersul în echilibru pe bârnă, lovirea mingii din alergare, săritura peste un
obstacol. Cu membrele superioare se pot executa mișcări mai complexe cum ar fi baterea mingii pe
sol sau aruncarea mingii cu o mână. Corpul, ca întreg, va putea să se miște după un ritm etc.
Antrenamentul multilateral se va orienta treptat către specificul jocului de fotbal prin exersarea
mișcărilor specifice și prin începerea structurării abilităților tehnice de joc. Etapele de dezvoltare a
coordonării constau într-o fază de construcție a mișcării brute, urmată de o 6 fază de evoluție sau
de rafinare a coordonării, urmată de o fază de capacitate variabilă de execuție a mișcării, în care
controlul și stăpânirea mișcării încep să se realizeze automat (deprindere) răspunzând din ce în ce
mai mult exigențelor sportului respectiv.
La ora actuală (M. Giacomini, 2009), activitățile globale și situaționale de joc încep devreme,
fără a se aștepta consolidarea abilităților tehnice, care se vor dezvolta la rândul lor, în urma
solicitărilor pe care le impune jocul