Neamtu G G Teoria Si Practica Analizei Gramaticale [618917]

CUPRINS
PREFAȚĂ……………………………………………………………………………………………5
T O APROPO DE … INTREBĂRI……………………………………………………..15
T 1 NOMINATIV (ACUZATIV) / GENITIV (DATIV)…………………………20
T2 NOMINATIV / ACUZATIV……………………………………………………….26
T3 GENITIV / DATIV……………………………………………………………………30
T 4 GENITIV FĂRĂ PREPOZIȚIE / GENITIV CU PREPOZIȚIE…………..34
T5 DATIV FĂRĂ PREPOZIȚIE/ DATIV CU PREPOZIȚIE…………………37
T6 VOCATIV / NOMINATIV…………………………………………………………41
T7 VOCATIV + VOCATIV / VOCATIV + NOMINATIV…………. ………..45
T8 VOCATIV FĂRĂ FUNCȚIE/ VOCATIV CU FUNCȚIE…………………48
T9 DATIV POSESIV / ADJECTIV POSESIV……………………………………50
T 10 CUVINTE CU SENS TEMPORAL – ADVERBE /SUBSTANTIVE ……56
T 11 SUBSTANTIVE / ADVERBE DERIVAT E DIN SUBSTANTIVE…….60
T 12 LUI- ARTICOL HOTĂRAT /PRONUME PERSONAL…………………63
T 13 UN, O – NUMERAL CARDINAL / ADJECTIV NEHOTĂRAT /
ARTICOL NEHOTĂRAT………………………………………………………….67
T 14 NIȘTE – ARTICOL NEHOTĂRAT / ADJECTIV NEHOTĂRAT……..73
T 15 CEL (CEA, CEI, CELE) – ARTICOL DEMONSTRATIV / PRONUME
DEMONSTRATIV…………………………………………………………74
T 16 AL (A, AI, ALE) -CERE GENITIV/NU CERE GENITIV……………….78
T 17 ADJECTIVE PRONOMINALE / PRONUME………………………………..84
T 18 PRONUME POSESIVE – NOMINATIV (ACUZATIV) /
GENITIV (DATIV)…………………………………………………………………..94
T 19 AL MEU (AL TĂU ETC.) – ADJECTIV POSE SIV /
PRONUME POSESIV……………………………………………………………….98
T20 ADJECTIVE POSESIVE/PRONUME POSESIVE……………………… 102
T 21 LUI (EI, LOR) /SĂU (SA, SĂI, SALE) – PRONUME PERSONAL /
ADJECTIV PRONOMINAL POSESIV………………………………………106
T22 SINGULAR / PLURAL……………………………………………………………109
T23 PRONUME REFLEXIV / PRONUME PERSONAL…………………….. 113
T 24 ADJECTIV FĂRĂ PREPOZIȚIE / ADJE CTIV CU PREPOZIȚIE……128
T25 ADVERB DE MOD / ADJECTIV……………………………………………… 133
T 26 NUMERALUL – ATRIBUT ADJECTIVAL / ATRIBUT
SUBSTANTIVAL………………………………………………………………….. 142
T27 PREPOZIȚIE – IMPUNE CAZ / NU IMPUNE CAZ…………………….. 149
T 28 PREPOZIȚII (LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE) CU GENITIVUL /
ADVERBE (LOCUȚIUNI ADVERBIALE)………………………………… 151
T 29 CONTRA (IMPOTRIVA…) – PREPOZIȚII + GENITIV /
ACUZATIV /DATIV……………………………………………………………… 154
T 30 LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE CU GENITIVUL / ≪FALSE≫
LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE CU GENITIVUL……………………. 160
509
T 31
T 32
T 33
T 34
T 35
T 36
T 37
T 38
T 39
T 40
T 41
T 42
T 43
T 44
T 45
T 46
T 47
T 48
T 49 T 50
T 51
T 52
T 53
T 54
T 55
T 56
T 57
"ADVERB +DE" – FORMEAZĂ "LOCUȚIUNE PREPOZIȚIONALĂ" / NU FORMEAZĂ "LOCUȚIUNE
PREPOZIȚIONALĂ"………………………………………………………………163
PREPOZIȚII EXPRIMATE / PREPOZIȚII NEEXPRIMATE…………. 166
LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE / LOCUȚIUNI CONJUNCȚIONALE…………………………………………… ………………………………………
170
PRONUME (ADVERBE) – INTEROGA TIVE /RELA TIVE ……………. 176
CUVINTE SUBORDONATOARE INTERPROPOZIȚIONALE CONJUNCȚII

/RELATIVE ………………………………………………………179
CUVINTE SUBORDONATOARE – POZIȚIE INIȚIALĂ /
POZIȚIE POSTINITIALA………………………………………………………..182
CUVINTE SUBORDONATOARE – POZIȚIE POSTINITIALA /
≪FALSĂ≫ POZIȚIE POSTINITIALA………………………………………… 187
￡i"SUBORDONATOR"/ ￡i"NESUBORDONATOR"……………….195
RELATIV + PREDICAT EXPRIMAT / PREDICAT
NEEXPRIMAT………………………………………………………………………. 199
CUVINTE RELATIVE – ≪SUBORDONATOARE ≫ /
≪NESUBORDONATOARE ≫…………………………………………………….202
≪REALE≫ LOCUȚIUNI CONJUNCȚIONALE / ≪FALSE≫
LOCUȚIUNI CONJUNCȚIONALE……………………………………………205
CE – PRONUME / ADJECTIV / ADVERB………………………………. .207
CUM – NUME PREDICATIV / COMPLEMENT DE MOD /
ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR……………………………….211
DIN CAUZĂ CĂ/DIN CE CAUZĂ …………………………………………….214
CUVINTE SUBORDONATOARE INTERPROPOZIȚIONALE –
SPECIALIZA TE / NESPECIALIZATE………………………………………218
VERBE PREDICATIVE / AUXILIARE PREDICATIVE (I)…………..226
VERBE PREDICATIVE / AUXILIARE PREDICATIVE (II)…………233
A FI- AUXILIAR DE TIMP / AUXILIAR DE DIATEZĂ /
AUXILIAR PREDICA TIV / PREDICATIV…………………………………239
A FI- AUXILIAR DE TIMP / AUXILIAR DE DIATEZĂ…………….243
A FI – PREDICATIV / AUXILIAR PREDICATIV……………………….246
VERBE TRANZITIVE / VERBE INTRANZITIVE……………………. ..253
VERBE MONOTRANZITIVE / VERBE BITRANZITIVE…………….258
ADVERBE PROPRIU -ZIS PREDICATIVE / ADVERBE
APARENT PREDICATIVE………………………………………………………263
DIATEZA PASIVĂ (A FI + PARTICIPIU) / PREDICAT
NOMINAL (AFI+ ADJECTIV)……………………………………………….268
"A FI + PARTICIPIU" – PREDICAT VERBAL (DIATEZA
PASIVĂ) / PREDICAT NOMINAL……………………………………………272
PREDICAT VERBAL IMPERSONAL / PREDICAT NOMINAL
IMPERSONAL……………………………………………………………………….276
NUME PREDICATIV MULTIPLU / NUME PREDICATIV +
COMPLEMENT……………………………………………………………………..278
510
T 5 8 AFI+ ADJECTIVE COORDONATE IAFI+ PARTICIPII
≪COORDONATE ≫………………………………………………………………….281
T59 SUPIN / PARTICIPIU……………………………………………………………..285
T60 NUME PREDICATIV / ATRIBUT …………………………………………….288
T 61 NUME PREDICATIV / COMPLEMENT DIRECT (NP / CD)………..290
T 62 NUME PREDICATIV / COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL
DE MOD…………………………………………………………………….. ………..293
T63 NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)…………………………………298
T64 PREDICATIVĂ / ATRIBUTIVĂ……………………………………………….302
T65 PREDICATIVĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ………………………………3 04
T66 PREDICATIVĂ / CIRCUMSTANȚIALĂ DE MOD……………………..305
T67 PREDICATIVĂ / SUBIECTIVĂ……………………………………………….308
T 68 CONSTRUCȚII INFINITIVĂLE RELATIVE / PROPOZIȚII
RELATIVE……………………………… ……………………………………………310
T69 ARUGA+ IMPERATIV / A R UGA + CONJUNCTIV…………………..315
T 70 A PUTEA + "INFINITIV – SUBIECT" / "INFINITIV –
COMPLEMENT DIRECT"……………………………………………………. …317
T 71 SUBIECT INCLUS / SUBIECT SUBINȚELES……………………………320
T72 SUBIECT / COMPLEMENT DIRECT (I)……………………………………324
T73 SUBIECT / COMPLEMENT DIRECT (II)………………………………….330
T 74 SUBIEC TIVĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ…………………………………333
T75 ATRIBUT / COMPLEMENT……………………………………………………339
T 76 A TRIB UTUL – NUME CU DOI TERMENI / NUME
CU TREI TERMENI………………………………… ……………………………..344
T77 ATRIBUT ADJECTIVAL / ATRIBUT VERBAL…………………………350
T 78 APOZIȚIE – NOMINATIV / ACELAȘI CAZ CU
ANTECEDENTUL………………………………………………………………….353
T 79 ATRIBUTIVĂ / CIRCUMSTANȚIALĂ……………………………………..359
T 80 COMPLEMENT INDIRECT / COMPLEMENT
DIRECT (CI / CD)…………………………………………………………………..363
T 81 COMPLETIVA INDIRECTĂ / COMPLETIVĂ DIRECT Ă (I)………..368
T 82 COMPLETIVĂ INDIRECTĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ (II)………370
T83 PRONUME RELATIV – COMPLEMENT / ATRIBUT…………………376
*T84 ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR ADJECTIVAL I
COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE MOD…………………… ……380
*T 85 ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR SUBSTANTIVAL I
COMPLEMENT DIRECT (COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL
DE MOD)…………………………………………..:…………………………………384
T 86 GERUNZIUL – FUNCȚIE CIRCUMSTANȚIALĂ NEMODAL Ă /

FUNCȚIE CIRCUMSTANȚIALĂ MODALĂ..:!…………………………..388
T 8 7 AD VERB DE MOD – COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL
DE MOD / COMPLEMENT DIRECT………………………………………..391
T 88 CIRCUMSTANȚIALĂ DE SCOP / CIRCUMSTANȚIALĂ
DELOC…. …………………………………………………………………………….393
511
T 89 COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE SCOP /
COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC………………………….395
T 90 COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC /
COMPLEMENT D IRECT………………………………………………………..399
T 91 COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC / COMPLEMENT
INDIRECT…………………………………………………………………………….401
T92 CAUZALA / FINALA……….. ………………………… -…………………………404
T 93 INTERJECȚII CARE CER – COMPLETIVE DIRECTE /
CIRCUMSTANȚIALE FINALE………………………………………………..406
T94 SUPERLATIV RELATIV/SUPERLATIV ABSOLUT…………………408
T 95 NU – CU VERB SUBINȚELES / FĂRĂ VERB SUBINȚELES………412
T 96 CAZURI CU INTREBĂRI / CAZURI FĂRĂ INTREBĂRI……………415
T 97 PROPOZIȚII PRECEDATE / NEPRECEDATE DE CELE DOUĂ
PUNCTE……………………………………………………………………………….420
T 98 ENUMERARE DETERMINATIVĂ / ENUMERARE
EXPLICATIVĂ………………………………………………………………………424
T 99 COORDONAREA P RIN CI – FĂRĂ SUBINȚELEGERE / CU
SUBINȚELEGERE………………………………………………………………….428
*T 100 IN PROBLEMA RELATIVELOR CUMULANTE ………………………..433
*T 101 INTEROGATIVE – POZIȚIE LINEARĂ (= FUNCȚIE IN INTER OGATIVĂ) / POZIȚIE
STRUCTURALĂ
(= FUNCȚIE IN NEINTEROGATIVĂ)……………………………………….439
*T 102 RELATIVE – POZIȚIE LINEARĂ (= FUNCȚIE IN RELATIVĂ) /
POZIȚIE STRUCTURALĂ (FUNCȚIE IN NERELATIVĂ)…………447
T103 PRINCIPALE / FALSE PRI NCIPALE………………………………………..453
*T 104 FUNCȚII COMPARATIVE / FUNCȚII
IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ……………………………………….463
*T 105 CONJUNCȚII COORDONATOARE I ADVERBE
NECOORDONATOARE ………………………. ………………………………..469
*T 106 IN PROBLEMA GRUPĂRILOR "AUXILIAR PREDICATIV
LA MOD NEPERSONAL + NUME PREDICATIV"…………………….475
TEST -GRILĂ din morfosintaxa propoziției……………………………………………485
BIBL IOGRAFIE……………………………………………………………………………….503

PREFAȚĂ
0. Apariția unei cărți din domeniul gramaticii sau al oricărei alte științe, fie ea o carte nouă, o reeditare
intocmai sau cu modificări calitative și cantitative, cărora li se spune de regulă ≪imbunătățiri ≫, trebuie
să aibă, cel puțin din punctul de vedere al autorului, o anumită justificare, una care să poată fi legată in
vreun fel de cerința ≪pieții≫ in respectivul domeniu și/sau de convingerea că aduce in fața publicului
cititor lucruri noi sau măcar altfel ordonate, interpretate ori dintr -o altă perspectivă, adică, mai pe
scurt, că e o carte utilă celui care o cumpără ca s -o citească, nu ca s -o pună pe raft sau s -o vandă la
anticariat.
0.1. Cartea de față poate fi considerată o prelucrare substanțială a uneia mai vechi, apărută cu zece ani
in urmă (G.G. Neămțu, Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii I distincții, București, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1989), in tiraj mare și epuizată relativ repede din librării.
in varianta actuală, cu un titlu ce se impunea schimbat datorită completărilor masive, modificărilor
operate și lărgirii tematicii abordate prin includerea a numero ase ≪teme≫ noi, cu un grad sporit de
complexitate ca fapte de limbă și, de aici, cu un grad sporit de dificultate in analiză, cartea se oferă
spre lectură utilă și instructivă pe două niveluri, numite convențional NIVEL I (= cod școlar) și
NIVEL II (= cod extrașcolar).
1. Problematica primului nivel se adresează intr -adevăr unui ≪public larg ≫, cel pe care il constituie
elevii claselor gimnaziale terminale (a VII -a, și a VIII -a) și mai cu seamă cei din liceele / clasele
liceale cu profil filologic sau intere sați de studiul gramaticii in vederea unui examen de admitere la o
facultate ce prevede ca probă de concurs și Limba romană. in categoria celor care ≪invață≫ organizat
gramatica ii includem și pe studenții filologi și pe cei de la colegiile universitare de institutori,
invățămant de stat sau privat.
Se ințelege că cele cuprinse aici interesează, prin modelele explicative ce le conțin, inclusiv
bibliografia fundamentală prezentată sau prelucrată, și profesorii de limba romană, care ar putea găsi
aici observa ții și sugestii utile in predarea cu randament sporit a acestui capitol de gramatică (= analiză
morfosintactică).
Firește că acestor categorii li se adaugă un public divers, pe care l -am numi "amator de gramatică",
iară o tangență directă ca profesie cu an alizele gramaticale. Convenim să numim destinatarul vizat de
acest nivel intai al cărții, cel pe care il interesează de voie sau de nevoie problemele de gramatică, prin
termenul ANALIST.
intrucat temele cuprinse aici nu constituie un manual de gramatică, i n care se face o prezentare a
tuturor problemelor importante, obligatoriu intr -o anumită ordine, una bine motivată atat prin structura
acestei discipline, cat și prin respectarea anumitor cerințe ale ≪invățării≫, pentru a fi utilă – singura
ambiție declara tă a acestei părți din carte – ea presupune anumite cunoștințe preliminare (= elementare)
in acest domeniu.
1.1. in esență, cartea (la nivelul I = codul școlar) este un set de CONSULTAȚII DIRIJATE in
materie de analiză gramaticală. După modul in care sunt concepute și redactate (explicații,
terminologie, aparat conceptual, exemple), acestea au o relativă autonomie față de un manual sau o
bibliografie, dată de altfel sumar in note de subsol, adică se poate invăța gramatică după ele și singur.
1.1.1. O carte precum cea de față se justifică nu atat prin faptele analizate și soluțiile date, ele
găsindu -se intr -o formă sau alta in orice manual mai consistent de gramatică liceală, cat prin aceea că
aici se pune baza pe EXPLICAREA și ARGUMENTAREA INTERPRETĂRILOR, f ormulandu -se
răspunsuri la intrebări ≪puse≫ și ≪nepuse≫, dar oricand posibile. Autorul face explicit
RAȚIONAMENTUL care ar trebui să stea la baza unei analize gramaticale corecte. incălcarea
acestuia intr -un punct sau altul duce inevitabil la confuzii și g reșeli.
1.1.2. După cum rezultă clar și din titlu, această carte nu se ocupă de gramatică in ansamblu, ci
doar de un segment al ei, ANALIZA GRAMATICALĂ, nu neapărat cel mai important ca
rațiune de a invăța gramatica. in ultima vreme are loc in școală o dep lasare a centrului de pe latura
teoretică și de analiză gramaticală ≪tradițională ≫ pe aspectul normativ și formativ al gramaticii,
scopul fundamental al achiziționării cunoștințelor de și despre gramatica limbii materne. (Vezi, mai cu
seamă, punctul de ved ere convingător și constant susținut in ultimii ani de Theodor HRISTEA in
numeroase studii, articole și luări de poziție, punct de vedere prezentat sintetic in Cuvantul introductiv
la cartea sa Limba romană. Teste rezolvate, texte de analizat și un glosar de neologisme. in sprijinul
celor care (se) pregătesc pentru admiterea in invățămantul superior, pentru olimpiade și
bacalaureat, București, Editura Petrion, 1998. p. 3 -l7.)
Bineințeles că nu putem reduce gramatica in școală doar la aspectul normativ. Alăt uri de matematică,
analizele gramaticale constituie un element esențial in formarea și ordonarea gandirii logice, in
cristalizarea și consolidarea puterii de argumentare, un pas important in procesul de instalare a
abstractizărilor și generalizărilor in mi ntea noastră.
1.2. Ideea fundamentală a cărții, aceea de a face un compendiu de gramatică in termenii "distincție /
confuzie" sau "bine / rău", obligatoriu
in perechi, pornește de la constatarea și convingerea că insuși faptul, in aparența neimportant, de a ști
ce cu ce și de ce se confundă – vezi sumarul (cuprinsul) acestei cărți – constituie un pas deloc neglijabil
in a nu mai … confunda. Adăugăm aici că lucrarea de față nu este un caz singular in literatura
gramaticală destinată unui public mai larg in care se insistă asupra confuziilor in analizele gramaticale.
Manualele școlare și multe alte materiale auxiliare cuprind asemenea paragrafe. (Vezi, mai cu seamă,
Popescu, 1983; Sintaxa, 1977; Sinteze, 1984.)
1.2.1. Este de la sine ințeles că – și nu numai in analizele gramaticale -cauza generală a greșelilor este
lipsa unor cunoștințe complete, corecte, temeinice și exacte din competența interpretativă a analistului.
Tot de la sine ințeles este că in mintea celui ce săvarșește greșeala nu există conștiința că interpretarea
dată este falsă, altfel ar fi o absurditate s -o mai susțină. Spunem de aceea că orice greșeală are o
motivație sau alta in raționamentul analistului, motivație realizată conștient (și formulată explicit) sau
inconștient.
Cauzele care faci litează confuziile și creează, in același timp, analistului "impresia" că interpretarea lui
este corectă se pot grupa in două:
(a) (CVASI)OBIECTIVE: anumite trăsături ale faptelor de limbă analizate (intrebări comune mai

multor părți de propoziție (vezi, d e exemplu, intrebările ce, cum, care, de ce etc), construcții identice
sau asemănătoare, ințelesuri similare etc);
(b) SUBIECTIVE: analogii greșite, raționamente false, logică inconsecventă, defecțiuni in
demonstrație, asociații de suprafață etc.
Fară a in cerca aici o abordare a mecanismului psiholingvistic al greșelii in analiza gramaticală, trebuie
spus că adesea o anumită confuzie se face in ciuda unor cunoștințe apreciabile privind modul de
interpretare a fenomenului respectiv. Altfel spus, nu intotdeau na greșeala se motivează propriu -zis prin
"neștiință", ci printr -un fel de "automatisme" sau "șabloane" cu poziție privilegiată in stocul nostru de
cunoștințe, situate pe primele locuri in cronologia procesului de invățare, care acționează aproape ca
un im puls natural impotriva cunoștințelor teoretice mai recente, constituite intr -un fel de corp
artificial, "invățat", cu reacții intarziate.
Astfel, de exemplu, in multe cazuri de confuzie a diatezei pasive in realizarea "a fi + participiu (+
complement de ag ent exprimat)" cu un predicat nominal de tip "a fi (auxiliar predicativ) + adjectiv
(nume predicativ)" ≪se știe≫ teoretic faptul că gruparea "a fi + participiu" constituie diateza pasivă a
unui verb predicativ și trebuie interpretată ca predicat verbal. in mod similar, ≪se știe≫ că la intrebarea
ce nu răspunde
numai complementul direct, ci, printre altele, și subiectul. in ciuda acestei "conștiințe teoretice",
primul ≪impuls≫, vizavi de un cuvant care răspunde la intrebarea ce, este de a -l considera complement
direct, ca și cum altă funcție n -ar putea avea. La fel se intamplă lucrurile și in stabilirea cazului la
adjectivele posesive, respectiv, deși se știe că adjectivul, indiferent de felul lui, are cazul dictat, prin
acord, de substantiv, se pune t otuși intrebarea al (a, ai, ale) cui și se ajunge greșit la invariabilul
genitiv.
1.3. in modul de realizare a distincțiilor, argumentația este intotdeauna astfel concepută și dirijată,
incat să se poată trage numai o anumită concluzie, cea care ≪trebuie≫, adică cea preconizată din punct
de vedere didactic. in acest sens, acolo unde, in literatura de specialitate, există mai multe interpretări,
ca ≪bun didactic ≫, ce trebuie difuzat unui public larg, amator de gramatică, este reținută interpretarea
cea mai l arg cunoscută, acceptată de cei mai mulți specialiști și, de regulă, in concordanță cu
Gramatica Academiei (1963).
Pentru motivele de mai sus, in majoritatea cazurilor a fost menținută interpretarea tradițională, fără a
opera modificările, uneori de esență , ce s -ar impune in baza cercetărilor de gramatică din ultimele
decenii, mai cu seamă in domeniul părților de vorbire și al categoriilor gramaticale. Introducerea
acestor noi puncte de vedere ar fi implicat o regandire de ansamblu a unor intregi capitole d in
gramatică. Din această cauză am tratat, "in continuare", pe cel (cea, cei, cele) ca articol și pronume, pe
al (a, ai, ale) ca articol posesiv (genitival), posesivele ca pronume și adjective, numeralul ca parte de
vorbire de sine stătătoare etc.
in acela și sens, nu se vorbește de (semi)auxiliare de modalitate, verbe ca a putea, a trebui etc. fiind
considerate predicative propriu -zise, iar participiul (infinitivul, conjunctivul) de după ele ca funcții
sintactice autonome.
1.4. in mod firesc, e greu, dacă nu chiar imposibil, de inventariat toate confuziile posibile in analiza
gramaticală, generate de o cauză sau alta și in funcție de nivelul de instrucție gramaticală. Teoretic
vorbind, nu există funcție (parte de propoziție sau subordonată corespondentă) care să nu fie
susceptibilă de confuzii, intrucat nici o funcție nu se individualizează absolut, adică in totalitatea
realizărilor ei și prin toate componentele ce contribuie la identificarea ei (termen regent, ințeles,
construcție, cuvinte introductive, intrebări etc), ci are și note comune cu alte funcții. Pe de altă parte,
fiecare funcție are trăsături suficiente care să o individualizeze și să permită deosebirea ei de altele.
Selectarea acestor tipuri de greșeli – și nu a altora – se motivează, la modul general, prin gradul sporit
de frecvență și prin posibilitatea de a fi eliminate relativ ușor prin cunoștințe exacte, legi și reguli
(algoritmi),
8 facandu -se mai puțin apel la ≪intuiție≫,la ≪simțul≫analizei gramaticale sau la aptitudini deosebite. in
acest sens, confuziile selectate, sunt ≪elementare ≫, vizand structurile fundamentale, de bază, și nu
construcții speciale, nu ≪capcane≫. Inventarul dat nu constituie prin urmare o listă a ≪dificultăților ≫ in
analiza gramati cală. in mod normal, realizarea distincțiilor prezentate ar trebui să constituie un fel de
≪automatisme ≫, caștigate prin aplicarea in exerciții a unui stoc de cunoștințe exacte, conștient și logic
asimilate. (Intenția autorului este aceea de a apela cat ma i mult la elemente formale și de a opera cu
acestea după modelul rezolvării unui exercițiu de matematică.) Pană la un anumit nivel, numit
elementar, analiza gramaticală nu pretinde aptitudini deosebite, ci se poate efectua corect pe baza
aplicării și respe ctării unui anumit set de reguli și definiții. Este ceea ce numim NIVELUL
ALGORITMIC al analizei gramaticale, in care intuiția are un rol secundar.
Abordarea faptelor de limbă confundabile este elementară și din punctul de vedere al gradului de
detaliere, atat pe "verticală" (= nivel de aprofundare și rafinament), cat și pe "orizontală" (= numărul
de funcții luat in considerare și, in cadrul acestora, numărul de fenomenalizări). Din motive lesne de
ințeles, la acest nivel nu se insistă prea mult asupra exce pțiilor de la diferite reguli și principii de
analiză gramaticală. (Fiecare lege are și excepții, dar aceasta nu inseamnă că este mai puțin lege.)
Lăsarea ≪in umbră≫ a excepțiilor este aici o operație deliberată, tocmai pentru a nu crea impresia că
excepți ile ≪intunecă≫ regula, că acestea sunt mai multe și mai importante decat regulile, că totul este
foarte …relativ.
1.5. Cu foarte puține excepții, PRINCIPIUL adoptat aici in tratarea greșelilor este cel BINAR,
respectiv elementele confundabile sunt luate in perechi. Din această cauză au fost descompuse in
opoziții binare (a / b) și confuziile care antrenează trei sau patru termeni, precum și cele ingemănate,
dublandu -se și generandu -se unele pe altele. Din prima categorie reținem grupul de funcții
confunda bile datorită intrebării ce (nume predicativ (predicativă) / subiect (subiectivă), nume
predicativ (predicativă) / complement direct (completivă directă), completivă indirectă / completivă
directă), iar din a doua categorie, confuziile, in corelație, subiect / complement direct și nominativ /
acuzativ.
1.5.1. Examinarea unui număr mare de greșeli, teoretic posibile toate, permite stabilirea unei orientări
in comiterea ≪infracțiunii ≫. Vorbim, de aceea, de confuzii direcționate sau IN UNISENS, respectiv,

dacă doi termeni (funcții, părți de vorbire, propoziții subordonate) a și h se confundă, cel mai adesea a
este interpretat greșit drept b, nu și invers. Astfel, de exemplu, se interpretează greșit subiectul drept
complement direct, nu și invers, articolul hotărat lui drept pronumele personal lui,
completiva indirectă drept completivă directă, numele predicativ drept complement de mod ș.a.m.d.
O motivație, subiectivă sau de altă natură, se poate intotdeauna găsi, de regulă, in notele comune, de
formă sau de conținut. Aproape la fiecare dintre ≪greșelile≫ enumerate s -a incercat formularea unei
motivații nu numai a confuziei, ci și a sensului acesteia, sesizandu -se punctul in care analistul
≪infractor≫ deviază de la raționamentul corect. intrucat adesea este v orba de automatisme ce scapă
unui control riguros, este posibil ca unele motivații date să aibă caracter subiectiv.
in principiu, și cel puțin teoretic, profesorul (specialistul) poate prevedea ce cu ce se va confunda intrun
text dat, precum și sensul conf uziei.
Mai rar, confuziile sunt neorientate, adică ECHIPROBABILE IN AMBELE SENSURI.
1.5.2. Majoritatea confuziilor reținute in inventar se situează pe AXA PARADIGMATICĂ, respectiv
din cele două funcții sintactice sau părți de vorbire este prezentă in text numai una, cealaltă fiind
exclusă. Vorbim in acest caz de confuzie in absentia. in asemenea situație se pune problema care
dintre cele două funcții este cea prezentă, una excluzand -o pe cealaltă (sau subiect, sau complement
direct; sau pronume, sau adjecti v pronominal; sau nominativ, sau acuzativ; sau genitiv, sau dativ etc).
Mai rar, cele două funcții confundabile sunt coprezente, exprimate, firește, fiecare prin alt cuvant,
problema fiind repartizarea lor pe pozițiile de drept (subiect – nume predicativ, subiect – complement
direct, subiectivă -predicativă etc). Vorbim in acest caz de confuzii pe AXA SINTAGMATICA sau in
praesentia. in mod normal, aprecierea greșită a uneia, in cazul unui raționament corect, atrage după
sine aprecierea greșită și a celeilal te (= greșeală dublă).
De la un anumit nivel de cunoștințe gramaticale se produc și așa -numitele GREȘELI INVERSE față
de sensul obișnuit și previzibil al confuziilor, apărute in general pe un fond al ≪conștiinței ≫
confuziilor. Altfel spus, știind că a se ia (greșit) drept b și, prin urmare, e nevoie de "atenție sporită"
pentru a nu face această confuzie, se ajunge, ca reacție inversă, la a -l interpreta pe b drept a. Dintre
confuziile de acest tip (= in sens invers) reținem: pronumele luat drept adjectiv pronominal, predicatul
nominal interpretat ca diateză pasivă, completiva directă – drept completivă indirectă ș.a.
Examinand inventarul confuziilor, se poate remarca faptul că aproape toate sunt de NATURĂ
SINTACTICĂ, prea puține de natură morfologică in sensul strict al cuvantului.
10
Cele mai multe confuzii vizează REALIZĂRILE PERIFERICE ale unor funcții care se indepărtează
de ≪modelul -tip≫, care constituie, in cadrul realizărilor, nucleul, ușor de recunoscut și anal izat atat din
punctul de vedere al exprimării, cat și al conținutului. Pe măsură ce ne indepărtăm de acest "centru",
asemănările cu modelul se estompează ca esență gramaticală in favoarea unor deosebiri aparente, luate
ca realitate. Se face astfel "saltul" (greșit) la altă funcție, aparent mult mai asemănătoare, dar care, in
realitate, poate fi apropiată sau total diferită. Așa stau lucrurile in cazul confuziei subiectului cucomplementul direct, al complementului de scop cu cel de loc, al
numelui predicativ cu
circumstanțialul de mod etc.
1.5.3. Ordonarea materialului este doar aproximativă, deoarece, prin forța lucrurilor, confuziile sunt
disparate.
in principiu, succesiunea temelor este de la morfologie spre sintaxă, iară a putea trasa o linie de
demarcați e. (Aproape fiecare temă este in fapt de morfosintaxă.)
Titlul fiecărei teme cuprinde elementele confundabile (a și b) in modelul alb. (Bara oblică din titlu
este simbolul pentru confuzie vs. distincție.) Acolo unde este vorba de confuzii direcționate (= i n
unisens) -și acesta este cazul in majoritatea situațiilor – primul element al confuziei, cel din stanga
barei, indică termenul carp se interpretează greșit drept celălalt in cadrul confuziei in absentia.
Exemplu: T 74 SUBIECTIVĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ = se interpretează greșit subiectiva drept
completivă directă, nu (sau mai rar) și invers.
Structura fiecărei teme cuprinde următoarele puncte: A. STRUCTURI -TIP (cu elementele
confundabile (a și b) subliniate și dispuse in exemple -perechi – (1) și (2)); B. SOL UȚII (reproducerea
elementelor confuziei (a și b) corespunzătoare numerelor (1) și (2) și interpretarea lor corectă); C.
COMENTARIU.
Se ințelege că, in cadrul fiecărei teme (T), esențial este cel de -al treilea (C). in principiu, aici, de la caz
la caz, sunt prezentate succint structurile confundabile cu notele comune și diferențiatoare, insistanduse
asupra cauzelor – subiective sau de altă. natură – care generează sau favorizează confuzia. Un
deziderat principal este surprinderea și prezentarea cat mai e xplicită a mecanismului interior al
raționamentului care duce sau ar trebui să ducă in mintea analistului la formularea unei soluții, corecte
sau greșite.
Intenția autorului a fost aceea de a parcurge impreună cu analistul elementele care, dispuse in ordin ea
simplu – complex,' mai ușor – mai puțin ușor, concret – abstract, constituie un raționament corect și
trebuie să ducă la o soluție corectă. in scopul unei capacități sporite din punct de vedere explicativ, se
fac și se refac demonstrații, se argumenteaz ă și
11
reargumentează lucruri clare și bine știute de specialist, dar care, la nivelul analizei gramaticale
elementare, se insușesc aproximativ și se greșesc pe măsură. Lucrarea de față vine in intampinarea
acestor cunoștințe ≪aproximative ≫, incercand dir ijarea analizei gramaticale, chiar la nivel elementar,
după seturi de reguli ferme, clare, conștientizate după o logică a gramaticii, cu putere de lege.
Formulate in acești termeni și reținute ca atare – nimic nu se poate invăța fără a și memora – distincț iile
ar trebui să ducă la obținerea unui grad sporit de exactitate și siguranță in analiza gramaticală. Regulile
și distincțiile, ca principiu general, fac apel, in majoritatea cazurilor, la elementul de expresie, mai
exact și mai adecvat algoritmizării și formalizării analizei. Prin aceasta nu inseamnă că este eliminat
factorul "ințeles", ci doar că nu acesta este elementul fundamental.
1.6. Aproape la toate temele, autorul este constrans să facă apel și la practica INTREBĂRILOR, atat
de bine instalată in tradiția analizelor gramaticale, mai ales de tip școlar. Deși cartea este intr -un
continuu ≪război≫ cu acestea, aprecierea realistă a situației de fapt il face pe autor să poarte acest

război la modul ≪tolerant≫ și ≪cu negocieri ≫.
1.7. Cartea are la sfarși t o ANEXĂ, ce constă intr -un TEST -GRILĂ de morfosintaxă a propoziției,
cuprinzand 20 de poziții analizate și comentate, un fel de APLICAȚIE practică a cunoștințelor
teoretice. Intenția autorului a fost aceea de a oferi un MODEL de rezolvarea a unei grile, desfășurand
un intreg ansamblu de cunoștințe gramaticale și raționamente care duc la singura soluție corectă.
Scopul acestei grile fiind unul didactic, adică de a invăța ceva din ea, care să ne folosească la orice altă
grilă similară, se examinează toate variantele date, arătand, la fiecare dintre cele greșite, de ce sunt
…greșite.
Detalii tehnice: (1) punctaj maxim = 9,00 puncte (+ 1 punct ≪din oficiu ≫ = 10); (2) fiecare poziție =
0,45, punctaj care se caștigă integral sau se pierde integral.
2. Problematica celui de -al doilea nivel se adresează in primul rand profesorilor de limba romană,
studenților filologi sau de la colegiile universitare de institutori și cercetătorilor profesioniști.
Aici sunt cuprinse aspecte mai complicate, unele nerezolva te, altele cu rezolvări discutabile, iar altele
cu mai multe rezolvări in literatura de specialitate. Firește că in tratarea acestora autorul susține puncte
de vedere personale sau de circulație restransă, aparținătoare unei grupări sau orientări in cercet area
gramaticală, nu neapărat sau exclusiv celei clujene.
2.1. Repunerea unora dintre acestea in discuție este făcută constant de pe poziția dascălului, care ar
putea fi pus in situația de a le ≪preda≫ (elevilor sau studenților), iar pentru a reuși trebuie să le
ințeleagă el insuși
12
mai intai, să se convingă pe sine că lucrurile stau intr -un fel și nu intr -altul, să utilizeze un aparat
terminologic și conceptual cat mai clar și mai puțin sofisticat, găsind lungimea de undă comună cu a
celorlalte cunoștinț e ≪sigure≫ din capul lui și al celor cărora li se adresează. in funcție de argumentația
logică pe care o poate construi, a lui sau după un model al altora, poate decide ce și cat se poate preda,
cu gandul că ar putea convinge –
2.2. Bineințeles că autorul a cestei cărți nu pretinde nici pe departe că in
acest perimetru a rezolvat definitiv lucrurile, ci, dimpotrivă, soluțiile, discuțiile și sugestiile sunt
gejieratoare de alte intrebări la care n -a găsit un răspuns propriu -zis sau a găsit mai multe, unele in
contradicție evidentă. Este un indemn de a reflecta asupra lor și de a vedea ce soluții pot fi nu numai
argumentate științific, ci și predate in școală.
Faptul de a putea argumenta mai solid o interpretare nu inseamnă neapărat că aceasta este unica
posibil ă sau că ea și numai ea reprezintă adevărul, care, firește, nu poate fi decat unul singur. E vorba
mai degrabă de un coeficient diferit de aproximare a adevărului. Nu trebuie scăpat din vedere că
gramatica, deși este considerată adesea cea mai exactă, mai matematică dintre ștințele limbii, nu este
totuși… matematică, pentru că ea operează nu cu numere, ci cu altceva – cuvinte, propoziții, fraze, care
au ințelesurile lor, multe, variabile și adesea condiționate de numeroși factori.
Prin urmare, cand vorbim de distincții vs. confuzii, nu la situații de acest tip ne referim. Acestea
motivează de altfel a doua componentă a subtitlului acestei cărți: distincții …ȘI DISTINCȚII, adică
distincții discutabile sau chiar false din punctul de vedere al autorului. A taxa, in asemenea situații,
drept confuzie sau greșeală o interpretare ce nu coincide cu cea a autorului sau a unui grup restrans de
cercetători ar fi un gest justificat numai prin orgoliu personal.
2.3. in corpul lucrării, toate aceste probleme sunt marca te cu un asterisc in stanga [*], semn ce vrea
să atragă atenția asupra felului cum trebuie citite, respectiv asupra valabilității ≪relative≫ a celor
afirmate. Ele pot constitui subiectul unei intregi teme, al unor capitole dintr -o temă, al unor paragrafe
sau numai al unor observații și/sau note. Deoarece nu sunt cuprinse in programele școlare sau au alte
rezolvări decat acolo, autorul nu indică să fie utilizate intocmai la clasă sau la un examen de admitere.
(Indiferent de distanța care separă soluția din m anuale de cea care este adevărată din punct de vedere
științific, programa e programă și aceeași pentru toți cei care se află in postura de ≪examinați ≫.)
3. Deși autorul, ca majoritatea filologilor, nu este convins de justețea științifică sau de altă natur ă a
unor modificări ortografice recente (scrierea cu i din a [= a] și inlocuirea formelor sint cu sunt, sintem
cu suntem și
13
sinteți cu sunteți), dată fiind obligativitatea acestora in școală (iar cartea de față se adresează in
primul rand școlii), s -a adoptat și aici această … ≪nefericită inovație ≫.
3.1. in cazul in care s -au strecurat unele greșeli de (tehno)redactare neobservate și deci necorectate
(cate un semn de punctuație ori cate o literă in plus sau in minus, cate o despărțire in silabe rebelă (= la
mijlocul randului) etc), cititorul este rugat să fie ințelegător. (Chiar și computerul mai greșește,
darmite cand e ajutat de om …). Atat pentru acestea, cat și, mai ales, pentru cele de conținut,
responsabilitatea este in intregime a autorului.
* * *
Concepția gramaticală de ansamblu a acestei cărți, una de orientare neotradițională, logică și parțial
structuralistă, este tributară, in ceea ce are mai bun, lucrărilor lui D.D. Drașoveanu, sintactician de
mare profunzime și originalitate, profesor de excepție, printre ai cărui elevi imi place să mă număr,
alături de majoritatea gramaticienilor clujeni, șef de necontestat al Școlii gramaticale clujene
postbelice. il rog să găsească și aici expresia sentimentelor mele de sinceră și aleasă gratitudine pentru
cele ce m -a invățat de -a lungul a peste treizeci de ani.
AUTORUL
\4

TO APROPO DE …INTREBĂRI
0. Ce] mai adesea "condamnate" și taxate drept "periculoase" in practica analizei gramaticale,
INTREBĂRILE se inscriu totuși printre cele mai "la indemană" și mai des solicitate mijloace de
identificare a funcțiilor sintactice și a cazurilor.
in afara tradiției in acest sens, promovată de manualele școlare ,dar nu numai de ele, această situație se
explică, mai mult sau mai puțin motivat, prin părere a – aproape generală pană la un anumit grad de
instrucție gramaticală – că intrebările oferă mai direct și mai concret observației noastre conținutul
gramatical ai'unei funcții sintactice.
Fără a le nega in totalitate rolul și importanța sau a incerca elim inarea lor "in bloc" dintre procedeele
analizei gramaticale, se cuvin totuși făcute unele precizări, de ansamblu sau de amănunt, in legătură cu
SFERA de fapte gramaticale in care utilizarea intrebărilor poate fi de ajutor, modul de lucru cu acest
"instrume nt", precum și greșelile generate de folosirea exclusivă a intrebărilor, de absolutizare a
rolului pe care credem că -l au in identificarea funcțiilor și a cazurilor.
1. Din punctul de vedere al părții de vorbire, toate intrebările folosite in analiza gramaticală sunt
formate, cum e și firesc, pe baza CUVINTELOR INTEROGATIVE.
După EXTENSIUNEA lor, deosebim două categorii de intrebări:
(1) SIMPLE – formate numai din cuvinte interogative, insoțite sau nu de prepoziții, respectiv:
(a) PRONUME interogative: care, cine, ce, cat (cată, cați, cate), al catelea (a cata), inclusiv formele
lor flexionate {căruia, căreia, cărora, cui, cator) sau insoțite de prepoziții, indiferent de cazul cerut
{cu cine, despre cine, de ce, in jurul cui, datorită cui etc);
(b) ADVE RBE interogative: unde (incotro), cand, cum, cat, inclusiv formele cu'prepoziții (de unde,
pană unde, de cand, pe cand etc);
(2) COMPUSE – formate dintr -un cuvant interogativ (= adjectiv interogativ) și un substantiv, cu sau
fără prepoziție, avand intr -o oarecare măsură un sens unitar și specializat, respectiv:
(a) pe bază de ce: din ce cauză, din ce pricină ,cu ce scop, cu ce condiție, in ce privință, ce fel de, in
ce mod etc;
(b) pe bază de cat: cat timp, cată vreme, de cate ori, a cata oară etc;
(c) pe b ază de care: in ciuda cărui fapt.
2. In cadrul analizei gramaticale, INTREBĂRILE sunt solicitate in două situații:
15
(1) pentru a IDENTIFICA FUNCȚIA SINTACTICĂ a unui cuvant in propoziție sau a unei propoziții
subordonate in frază;
(2) pentru A PRECIZA CA ZUL unui substantiv (substitut) in propoziție.
In realitate, intrebările "vizează'' in primul rand funcțiile sintactice și doar in măsura in care o anumită
funcție se realizează exclusiv printr -o anumită formă cazuală, intrebarea funcției "contează" și pen tru
caz.
Că lucrurile stau așa (intrebările = substitute de funcții), nu altfel, se poate ușor dovedi prin acele limbi
care nu cunosc flexiunea cazuală. (= substantivul (pronumele …) nu are cazuri, nu se declină), dar, ca
toate limbile, au cuvinte intero gative (= intrebări) pentru diferite funcții.
in ce privește limba noastră, marea majoritate a intrebărilor indică sau, mai exact, APROXIMEAZĂ
numai funcția, nu și cazul. Acest lucru trebuie in mod deosebit subliniat, pus in față ca "avertisment",
deoarece in practică nu de puține ori se interpretează greșit anumite intrebări ale funcțiilor ca — sau și
ca – intrebări pentru cazuri 1.
2. Utilizarea intrebării pentru aflarea funcției sintactice constă, ca mecanism logic, in stabilirea, pe
baza unei intuiții ma i mult sau mai puțin empirice și exacte, a unui raport de echivalență (= egalitate)
intre intrebare (= interogativ), ca "etalon funcțional cert", și un anumit cuvant (construcție sau
propoziție subordonată).
Această "egalitate" se prezintă sub forma ocupăr ii alternative a aceleiași poziții sintactice fașă de
partenerul de relație de către interogativ (= intrebare) și cuvantul dat (propoziția dată).
Se vede astfel că "intrebarea" din LIMBAJUL uzual se deosebește substanțial de 'intrebarea" folosită
in analiz a gramaticală, in METALIMBAJ.
in primul caz, intrebarea se pune pentru a obține un răspuns, O INFORMAȚIE care nu se cunoaște sau
presupunem că nu se cunoaște dinainte, intrucat răspunsul nu a fost formulat ca expresie inaintea
intrebării, (in mod normal, r ăspunsul urmează intrebării, altfel, cunoscand adică răspunsul, n -are sens
să mai… intrebăm.)

Dimpotrivă, intrebarea despre care discutăm, cea folosită in metalimbajul analizei gramaticale, nu se
pune pentru a obține propriu -zis un răspuns concret, intru cat acesta este preexistent, se află adică
explicit formulat in cuvantul insuși de analizat. Altfel spus, intr -un exemplu ca Ion s -a dus la piață, nu
punem intrebarea "unde" pentru că nu știm "unde s -a dus", ci pentru a obține alt tip de informație, de
natură gramaticală.
1 Vezi, pentru acestea, T 96.
16
intrebările incorporează – sau credem că incorporează – anumite sensuri (logico -) gramaticale foarte
generale, situate, din acest punct de vedere, in vecinătatea categoriilor gramaticale. Numărul lor, mai
mare sau mai mic, in funcție de intuiție și, mai ales, de cunoștințe, exercițiu, experiență etc. in
"materie" de gramatică, este relativ bine fixat in mintea celui ce analizează: unde pentru complementul
circumstanțial de LOC, cand pentru complementul circu mstanțial de TIMP, din ce cauză pentru
complementul circumstanțial de CAUZĂ, ce fel de pentru ATRIBUT etc.
O dată instalate acestea in competența noastră gramaticală, credem că putem opera, "testand" diferite
funcții sintactice 2 și punandu -le etichete.
in realitate, pentru marea majoritate a cazurilor, intrebările sunt artificii, mai mult sau mai puțin,
gratuite de analiză, care creează doar "iluzia" că prin ele se află funcția.
Cand am formulat o intrebare cu scopul de a afla funcția sintactică a unui cuva nt dintr -un text dat, in
mintea noastră există DEJA un răspuns, bun sau rău, cu privire la funcția acestui cuvant, incat operația
de alegere și potrivire a intrebării nu face decat să dubleze un raționament deja incheiat. Dacă lucrurile
s-ar petrece altfel , n-am putea justifica, de exemplu, de ce, intr -un exemplu ca Ion se duce la piață,
punem pentru la piață intrebarea unde, nu alta {cand, cum, de ce etc). De altfel e firesc și logic să fie
așa, din moment ce analistul ia contact in primul rand cu ceea ce este exprimat efectiv in text, atat ca
formă (parte de vorbire, caz, prepoziție etc), cat și ca ințeles materializat in acea formă. "Prima idee"
despre funcție ne -o dă deci textul concret, nicidecum intrebarea, care, cronologic și operațional, este
ulterio ară.
Ceea ce pare in schimb a se realiza prin intrebări sau ANUMITE intrebări, devenite in analiza
gramaticală aproape "automatisme", este VERIFICAREA funcțiilor sintactice (prin echivalența sau
nonechivalența, ca poziție sintactică, a intrebării cu termen ul de analizat), confirmarea sau infirmarea
raționamentului anterior intrebării, in aparență simultan și inseparabil de intrebare. De aceea, in
practică, prima decizie formulată verbal (= exprimată ca atare) privind funcția unui cuvant apare de
regulă după punerea intrebării.
Cat privește "proprietatea" intrebărilor de a verifica funcția, trebuie spus că aceasta caracterizează
DOAR ANUMITE INTREBĂRI – și de aceea utile, nu inventarul total de intrebări, insă, prin puterea
obișnuinței și a analogiei, se pun intrebări la toate funcțiile, cu convingerea sau părerea că peste tot ne
ajută in aceeași măsură.
Vezi, pentru o descriere a unor funcții sintactice după acest procedeu, Guțu Romalo, 1973, passim.
17
Deosebim astfel două categorii:
(1) intrebări SPECIALIZA TE: toate intrebările compuse cu un substantiv (din ce cauză, cefei
de, cat timp, de cate ori etc). Specializarea funcțională se realizează, de fapt nu prin adjectivul
interogativ, ci prin sensul lexical al substantivului din structură și de aceea le numim intrebări
LEXICALIZATE. Prin substantivul pe care -l conțin, ele indică DIRECT (din ce cauză – complement
circumstanțial de CAUZĂ, cu ce scop -complement circumstanțial de SCOP, in ce mod – complement
circumstanțial de MOD, cu ce condiție – complement circumstanțial condiționa], cat timp –
complement circumstanțial de TIMP etc.) 3 sau INDIRECT (ce fel de – ATRIBUT, de cate ori –
complement circumstanțial de TIMP, in ce privință – complement circumstanțial de RELAȚIE etc.)
NUMELE funcției pe care o substituie.
(2) intrebări NESPECIALIZATE: aproape tot marele rest al intrebărilor (pe bază de cine, ce, cum),
substitute ale foarte multor funcții. Calitatea lor de interogative aproape "pure" le face improprii pentru
verificarea propriu -zisă a func țiilor sintactice. Ele n -au cum să dezvăluie mai "clar" și mai exact
funcția unui cuvant decat cuvantul insuși. Toate informațiile privind o funcție cuprinse in intrebările
de acest tip sunt cuprinse și in cuvantul de analizat, care oferă in schimb și info rmații in plus,
inexistente la interogativ. Astfel, spre exemplu, in Seamănă cu mine; A venit cu trenul; S-a spart un
geam, e puțin probabil că intrebările (cu cine, cu ce, ce) ne-ar putea spune mai clar ce funcții au

cuvintele subliniate decat cuvintele i nseși integrate in text. in plus, prin operația de ALEGERE a
intrebării nu facem altceva decat să verificăm dacă intrebarea respectivă este … cea bună, dacă am pus
adică bine intrebarea pentru cuvantul dat.
Se poate astfel formula concluzia că e mai simp lu și mai economic să analizăm direct cuvantul din text
decat să mai facem un "ocol" pentru găsirea intrebării. Dacă totuși se folosește intrebarea, cum de
regulă se procedează, trebuie avut in vedere caracterul ei de substitut polifuncțional (vezi, mai jo s,
2.2.).
2.2. intre intrebări, ca substitute interogative, și funcții NU EXISTĂ in general O
CORESPONDENȚĂ BIUNIVOCĂ, in sensul că o intrebare nu substituie totdeauna aceeași funcție și
invers, o funcție nu răspunde intotdeauna la aceeași intrebare. Aceas tă situație, "deranjantă" in analiza
gramaticală, este cauzata de mai multe fapte, obiective sau subiective:
(1) Privite lucrurile in ansamblu și cantitativ, numărul cuvintelor interogative și al intrebărilor
lexicalizate (compuse) formate pe baza lor este mai mic decat numărul funcțiilor sintactice cu care se
operează in analiza
Vezi, Guțu Romalo, 1973 ,passim.
18
gramaticală. (Contează la număr ca funcții și subdiviziunile atributului și complementului.)
(2) Aceeași intrebare este comună mai multor funcții sintactice (vezi, de exemplu, ce, cum etc.) și
viceversa, aceeași funcție sintactică, in raport de un anumit ințeles și mod de construcție, răspunde la
mai multe intrebări sau nu răspunde la nici una.
(3) in practica anafizei gramaticale apar adesea "incidente" cauzate de manuirea greșită a intrebării,
respectiv.
(a) neatașarea ei la un termen regent, așa -numita intrebare "fără adresă", care are ca rezultat cel
mai adesea substituirea inrtrebărilor care și cefei de prin unde, cand, cum și, de aici, interpretarea
greșită a atributului drept complement;
(b) "copierea" construcției cuvantului de analizat in formularea intrebării, nesocotindu -se propriu -zis
ințelesul funcției (vezi intrebările la cine, de la c ine, pe cine, pe ce ș.a, pentru unde);
(c) punerea greșită a intrebării, respectiv de ce pentru din ce cauză (sau cu ce scop), ce pentru de ce
{la ce, in ce etc);
(d) existența unui "decalaj" de ințeles intre funcție și intrebare, cum este in cazul intrebă rii unde și
complementul circumstanțial de scop, sau inexistența unor intrebări propriu -zise^pentru anumite
funcții (complementul indirect in genitiv cu prepoziție, complementul consecutiv etc).
Toate cele de mai sus ne fac să vedem in intrebări de acest f el NU un mijloc de IDENTIFICAREVERIFICARE,
ci doar de APROXIMARE, de circumscriere a unei funcții UNUI GRUP de funcții.
Identificarea exactă a funcției dintr -un grup și delimitarea ei de alte poziții sintactice uzează, de la caz
la caz, de alte mijloace și procedee. in ansamblu putem spune că "randamentul" intrebărilor in analiza
gramaticală este scăzut.
19
T 1 NOMINATIV (ACUZATIV) / GENITIV (DATIV)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Elevii au organizat o excursie (Am fost cu elevii in excursie).
(2) Am apreciat inițiativa elevilor (Profesorul le -a făcut elevilor o surpriză).
B. SOLUȚIE:
(1) elevii (cu elevii) = nominativ (acuzativ)
(2) elevilor (elevilor) = genitiv (dativ)
C. COMENTARIU
0. Excluzand substantivele feminine la singular, care realizează distincția intre cele două perechi de
cazuri (NAc / GD) prin desinențe ((o) masă I (unei) mese, (o) carte I (unei) cărți), celelalte substantive
au din punct de vedere formal toate cele patru cazuri identice:
N (un) elev
G (al…) (unui) elev
D (unui) elev
Ac (pe) (un) elev
– (niște) elevi
– (al…) (unor) elevi

– (unor) elevi
– (pe) (niște) elevi
Examinand modelul dat, se observă că in cursul declinării se schimbă nu substantivul propriu -zis (elev
= NAcGD; elevi = NAcGD), ci articolul insoțitor. (La fel se pune problema pentru neutre (singular,
plural) și feminine la plural.)
Datorită acestei identități formale (= omonimie cazuală), deosebirea dintre cazuri se realizează in cea
mai mare parte prin alte mijloace, atat intre cele două perechi de cazuri, de ca re ne ocupăm mai jos, cat
și in interiorul perechilor (nominativ / acuzativ – vezi T 2) – și genitiv / dativ -vezi T 3). (Pentru
situația aparte a vocativului in raport cu restul cazurilor, vezi T 6.)
Aceleași mijloace (vezi mai jos) justifică gruparea in perechi a genitivului cu dativul (forma de GD) și
a nominativului cu acuzativul (forma de NAc).
20
1. Mijloacele de ≪marcare≫ a genitiv -dativului și in același timp elemente de deosebire a acestei forme
cazuale de nominativ -acuzativ sunt trei: (a) articolul hotărat; (b) articolul nehotărat; (c) adjectivele
pronominale proclitice (= antepuse substantivului).
Articolul și adjectivele pronominale proclitice pot servi la deosebirea NAc / GD, deoarece ele au
intotdeauna forme cazuale distincte prin desinențe pentru cele doua perechi de cazuri.
Vom avea deci următoarele situații de genitiv -dativ:
1.1. Substantiv articulat cu ARTICOL HOTĂRAT (enclitic): studentului, studentei, studenților,
studentelor.
Formele de GD articulat enclitic se opun formelor de NAc, indiferent dacă acestea din urmă sunt sau
nu articulate. Deci: studentului /studentul (student); studentei / studenta (studentă), studenților /
studenții (studenți); studentelor / studentele (studente) 1".
Altfel spus, o formă ca studentului, indife rent de context, nu poate fi decat genitiv sau dativ, niciodată
și nicidecum nominativ sau acuzativ.
OBSERVAȚIE. Tot aici se incadrează situația in care substantivul este precedat de un adjectiv
propriu -zis, caz in care pozițional se articulează adjectivul : harnicului elev (comp. cu elevului), splendidei
dimineți (comp. cu dimineții).
intrucat servește la marcarea cazului (GD) și este postpus substantivului, formand cu acesta o singură unitate
grafică și de pronunțare, articolul hotărat se apropie de statutul unei desinențe cazuale. (Dacă n -am ști de la
"școală" că -lui din fratelui este articol hotărat, deci altceva decat substantivul căruia ii este atașat, e puțin
probabil că in fratelui am vedea două "cuvinte", nu unul 5.) Spunem de aceea că articolu l hotărat constituie
punctul ≪forte≫ in declinarea romanească la toate substantivele. (Pentru rolul "femininelor", vezi mai jos.)
Pentru simplificare, avem in vedere aici doar codul scris al limbii, in care articolul hotărat enclitic —i este marcat
(= nota t) separat de desinența —i {elevii, studenții etc), chiar dacă din punct de vedere fonologie (= in
pronunțare) cei doi i (= desinența și articolul) redau (impreună) o unitate fonologică, vocala i, una singură și
nesegemntabilă (in transcriere fonetică: [i] , adică felevi], [studenți] etc.)
De aici interpretarea mai nouă (la unii gramaticieni) a articolului nu ca parte de vorbire de sine stătătoare (=
cuvant), ci ca element component in paradigma (= flexiunea) substantivului, numit MORFEM AL
DETERMINĂRII.
21
OBSERVAȚIE. Așa se explică și faptul că in practica analizei grmaticale de tip școlar forma cazuala
de GD articulat enclitic este cel mai puțin supusă confuziei cu forma de NAc.
1.2. Substantiv articulat cu ARTICOL NEHOTĂRAT (proclitic): unui student, unei studente, unor
studenți, unor studente.
Și aici deosebirea NAc / GD este clara, deoarece articolul nehotărat la NAc are alte forme decat la
GD: un/unui, o/unei, niște/unor.
1.3. Substantiv determinat de ADJECTIV PRONOMINAL PROCLITIC: acestui
student, acestei studente, acestor studenți, acestor studente (comp. cu forma de NAc: acest student,
această studentă, acești studenți, aceste studente). Modelul lui acestui (acestei, acestor) il regăsim la
majoritatea adjectivelor pronominale proclitice: acelui (a celei, acelor), cărui (cărei, căror), altui
(altei, altor), nici unui (nici unei), vreunui (vreunei), oricărui (oricărei, oricăror), atator etc.
(Adjectivul nehotărat toți (toate) pretinde substantiv articulat enclitic, incat avem o dublă marcare a
cazului : tuturor studenților.)
OBSERVAȚIE. Aceeași posibilitate de a -i marca substantivului genitiv -dativul o are numeralul
colectiv ambii, ambele (ambilor băieți, ambelor fete). Precedat de un numeral cardinal propriu -zis sau
ordinal, substantivul are marcat gen itiv-dativul in articolul demonstrativ: celor două fete (celor doi

băieți), celui de -al doilea copil. (Pentru articolul hotărat proclitic lui, vezi T 12.)
2. Cele de pană aici ne permit două concluzii de ansamblu:
2.1. in timp ce substantivul la nominativ -acuzativ poate apărea atat singur, cat și insoțit de articol sau
adjectiv pronominal, la genitiv -dativ reclamă cu obligativitate un insoțitor (articol sau adjectiv
pronominal), al cărui rol este și acela să -i marcheze cazul (GD). Altfel spus, la genitiv -dativ,
substantivul nu poate apărea singur, neputandu -se exprima cazul. (Acest lucru este valabil și pentru
substantivele feminine la singular, cu toate că ele au desinență de GD, alta decat cea de NAc.)
2.2. Genitiv -dativul, excluzand femininele la singular , nu se marchează in corpul fonetic al
substantivelor, ci in acela al insoțitorului lor obligatoriu (articol, adjectiv pronominal), contand
insă pentru intregul grup ("articol (adjectiv pronominal) + substantiv"). Desinențele celor trei insoțitori
(articol hotărat, articol nehotărat, adjectiv pronominal proclitic) sunt aceleași pentru GD (-ui, -ei, -or),
respectiv:
– ui (masculin, singular): elevului, unui elev, acestui elev;
– ei (feminin, singular): unei eleve, acestei eleve;
22
– or (plural, ambele genuri): elevilor (elevelor), unor elevi (eleve), acestor elevi (eleve).
Articolul feminin de singular are forma -i (nu -ei sau -lei), fapt explicabil prin proveniența și evoluția
sa fonetică.
Toate aceste desinențe (-ui, -ei, -or) sunt, prin origine, de tip pronominal și le regăsim la majoritatea
prenumelor.
OBSERVAȚIE. Declinarea cu articol enclitic (studenților, studentei…) se numește decimare articulată
sau propriu -zisă, iar declinarea cu PREDETERMINANT (articol nehotărat PROCLITI C sau adjectiv
pronominal PROCLITIC) se numește declinare nearticulată (unui student, acestui student…). Se atrage
atenția că in cadrul declinării cu predeterminant (unui elev, acestui elev etc), chiar dacă substantivul
are formă de NAc, el trebuie consi derat ca fiind in GD și analizat in consecință. GD este marcat prin
desinențe distincte in corpul fonetic al predeterminantului, dar semnificația lor (de GD) privește grupul
in intregime, inclusiv, și in primul rand, substantivul. (Vezi, pentru alte detali i, T 17).
3. Dată fiind această omonimie cazuală cvasitotală, respectiv, excluzand vocativul, o singură formă
cazuală pentru masculine (neutre), o singură formă cazuală pentru feminine la plural și două forme
cazuale pentru feminine la singular, se pune in trebarea de ce in gramatica limbii noastre vorbim totuși
de existența a patru (cu vocativul cinci) cazuri.
Sistemul cazual cu patru (cinci) membri (N, Ac, G, D, (V)) se argumentează, in principiu, folosind
ANALOGIA și ECHIVALENȚA FUNCȚIONALĂ.
3.1. Prin exi stența anumitor desinențe proprii ( – (ul)e, -o, -lor), altele decat ale nominativului, cel
puțin la cateva categorii de substantive, din forma cazuală unică se desprinde vocativul ca un caz
aparte (Ioane, băiete, domnule etc), obținandu -se prima diviziune: V / NAcGD.
3.2. Prin analogie cu substantivele feminine la singular, care opun prin desinențe genitiv -dativul (-e, -i
etc. – GD: (unei) cose, (unei) grădini, (unei) cărți) nominativ -acuzativului (-ă, e etc. – NAc: (o)
casă, (o) grădină, (o ) cartt), acceptăm, in baza aceleiași poziți sintactice, că si celelalte substantive
opun cele două perechi de cazuri. Avem astfel a doua diviziune: NAc / GD.
Această opoziție este intărită de prezența ei, ca mijloace de marcare in planul expresiei, atat la articole
și adjective pronominale, cat și la pronume, ca substitute ale substantivului și echivalente funcțional cu
acesta (comp. elevul / elevului cu altul / altuia, eleva / elevei cu alta / alteia, elevii /elevilor cu alții
/altora etc).
23
3.3. Pentru degajarea in continuare din cele două forme cazuale (NAc și GD) a membrilor propriu -ziși,
ultimi și ireductibili, ai categoriei cazului romanesc (N / Ac și G / D), uzăm de analogia și substituția
cu formele pronumelui personal, care are, cel puțin la cate o persoan ă, forme diferite la N de Ac și/sau
la G de D.
(1) Argumentarea distincției N / Ac se realizează in două ≪faze≫:
(a) La persoanele I și a H -a, singular, pronumele personal realizează opoziția N / Ac prin forme
diferite: N – eu, tu I Ac – (pe) mine, (pe) tine. Față de nominativ, acuzativul utilizează formele mine,
tine numai cu prepoziție sau cu pe (semnul gramatical al acuzativului -complement direct, așanumitul
pe "morfem") și are, in plus, forme neaccentuate (mă, te), care apar fie singur e (Mă cheamă la
școală; Te doare capul), fie ca dublante ale celor accentuate (Pe mine mă cheamă la școală; Pe tine te

doare capul). (Prin raportare la formele mă, te, formele mine, tine se numesc accentuate.) Aceeași
opoziție – N / Ac – se realizează și l a persoana a IlI -a, chiar daca formal nu este marcată, in afară de
absența / prezența prepoziției sau a lui pe: el /pe el, ea /pe ea, ei /pe ei, ele /pe ele. La aceasta trebuie
adăugată existența formelor neaccentuate (il, o, ii, le), care sunt absolut de același tip ca mă, te (=
dublează forma accentuată sau reprezintă singure acuzativul). Prin urmare, el /pe el il, ea /p^ ea o,
ei /pe ei ii și ele /pe ele le reprezintă două cazuri distincte (N / Ac) la fel ca eu /pe mine mă și tu /pe
tine te (N / Ac). (Fo rmele persoanelor I și a Ii -a, plural, care nu prezintă importanță pentru discuția de
față, se interpretează similar.)
(b) Prin substituție cu formele el /pe el il, ea /pe ea o etc. acceptăm că și substantivele inlocuite
reprezintă gramatical două cazuri d istincte -N / Ac: Ion /pe Ion (comp. cu el /pe el); pe profesor /pe el;
Pe Ion // caută un prieten (comp. cu Pe el il caută un prieten). Substantivul in acuzativ
neprepozițional poate fi inlocuit cu un pronume personal neaccentuat (il, o, ii, le), ceea ce
demonstrează că intr -adevăr reprezintă un acuzativ, nu nominativ (citesc un roman – il citesc). De
asemenea, cel puțin teoretic, orice substantiv care este in acuzativ neprepozițional poate fi dublat (=
reluat) printr -o formă neaccentuată: romanul il citesc, cartea o citesc etc. (Raționamentul este
următorul: dacă il este in acuzativ și dublează cazual (și funcțional) substantivul romanul, inseamnă
că și acesta din urmă este tot in acuzativ.) (Pentru acuzativul nedublabil și nesubstituibil
prin pronume personal, vezi T 10.)
(2) in mod similar se argumentează și degajarea din forma a~ GD a celor două cazuri – genitivul și
dativul, respectiv:
(a) Pronumele personale de persoanele I și a Ii -a (singular și plural) au forme specifice pentru
dativ, accentuate (mie, ție, nouă, vouă) și
24
neaccentuate (imi, iți, ne, vă), care nu se opun unui genitiv, intrucat la aceste persoane nu există
genitiv. La persoana a IH -a (singular și plural), pronumele personal se utilizează in ambele cazuri cu
aceeași formă (lui, ei, lor). Detașarea dativului din această unică formă se face prin raportare la
celelalte persoane, prin identitate de poziție și posibilitate de dublare cu forma neaccentuată: dacă mie
imi este in dativ, atunci și lui ii (ei ii, lor le) tot in dativ este.
O dată degajat dativul, ceea ce rămane este genitivul. Prin urmare: lui /lui ii (G / D), ei /ei ii (G / D),
lor / lor le (G / D). (Nu avem in vedere situații speciale ale dativului (cel posesiv sau pe langă un
adjectiv), care, in fapt, se identifică tot prin raportare la dativul -tip.)
(b) Prin substituție cu aceste forme, la care cele două cazuri sunt dovedite, acceptăm același lucru și la
substantivele substituite: cartea lui -cartea elevului (G) I Lui i-am dat o carte – Elevului i -am dat o
carte (D). (in rest, argumentația este ca la N / Ac.)
25
T 2 NOMINATIV / ACUZATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) I s-a furat mașina. ;
(2) I-a furat mașina.
B. SOLUȚII:
(1) mașina = nominativ
(2) mașina = acuzativ
C. COMENTARIU
0. Problema distincției ≪elementare ≫ nominativ / acuzativ se pune in situația in care cele doua cazuri sunt absolut
identice formal, prepoziția excluzandu -se, și răspund la aceeași intrebare – ce: Pe pod s -a intampla t un
accident stupid (N) / Pe pod am văzut un accident stupid (Ac). Deosebirea in discuție se suprapune celei dintre
subiect și complement direct (vezi T 72).
OBSERVAȚIA 1. Nu intră propriu -zis in jocul confuziei N / Ac așa -numitul ACUZATIV AL DURATEI
TEMPORALE (A călătorit toată noaptea; A stat două luni la specializare), acesta impunandu -se ca acuzativ
(neprepozițional) prin forța evidenței. (Vezi, pentru deosebirea de ADVERBELE DE TIMP, TIO.) –
OBSERVAȚIA 2. Deși verbul este absent ca partener de relație, confuzia N / Ac vizează uneori și ≪apoziția≫ –
falsă sau reală {L-am văzut p e doctorul Popescu; L-am văzut pe Ion, colegul), ca urmare a interpretării greșite a
acesteia ca fiind ≪acordată≫ cu termenul regent sau antecedent (și, de aici, acuzativ in loc de nominativ) — vezi,
pentru acestea, inclusiv terminologia, T 78.
0.1. Măcar că exigențele teoretice ar cere altfel, in practica analizei gramaticale elementare, deosebirea
celor două cazuri nu se face direct, prin ele inseși, ci indirect, prin reflexele lor – funcțiile sintactice,
operand cu un raționament răsturnat, ca m după modelul: nominativ, deoarece e subiect, acuzativ,

deoarece e complement direct ș.a.m.d.
Acest demers in sens invers, substituind cauza cu efectul, iși are probabil explicația in aceea că funcția
sintactic (subiect, nume predicativ, complement direct etc), in pofida unui ridicat grad de abstractizare,
este totuși apreciată ca fiind mai ≪concretă≫, mai materială decat cazul, cea mai abstractă categorie
gramaticală.
26
La aceasta se mai poate adăuga un element ce ține de o carență a programelor școlare de gramatică –
lipsa unor noțiuni mai ≪de substanță ≫ despre REGIMUL VERBAL (tranzitiv sau intranzitiv). Or, fără
acestea, e intr -adevăr mai greu să se ințeleagă și să se argumenteze exclusiv formal -gramatical
distincția N / Ac, fără intrebări și fără a se recurge la funcții.
0.2. Stabilind un raport de solidaritate ≪expresie -conținut≫ intre CAZ și FUNCȚIE (nominativ -subiect
și acuzativ -complement direct), in mod firesc aprecierea greșită a funcției (complement direct in loc de
subiect) are ca rezultat și ap recierea greșită a cazului (acuzativ in loc de nominativ). Confuzia de
funcție generează confuzia de caz, mai rar invers.
La fel ca in cazul confuziei S / CD, și aici confuzia este in unisens, respectiv se ia drept acuzativ
nominativul, nu și invers.
in argumentarea cazului – N sau Ac – recurgem in cele de mai jos la soluția de ≪sprijin reciproc ≫,
bazandu -ne in principal pe RAPORTAREA LA VERB, ca element fundamental in organizarea
opoziției N / Ac, și numai in subsidiar pe alte elemente (funcții, intre bări, ințeles, grad de evidență
etc). (La deosebirea S / CD, fără a neglija cazurile și regimul verbal, accentul s -a pus pe specificul
funcțiilor – vezi T 72.)
1. Dacă verbul este INTRANZITIV sau contextual INTRANZI -TIVIZAT prin pronume reflexiv in
acuzat iv {mă, te, se etc), diateza pasivă (inclusiv particpiu) sau printr -un alt complement direct, forma
cazuală de NAc nu poate reprezenta decat NOMINATIVUL. Numărul nominativelor poate fi unul sau
două.
1.1. Dacă verbul este un AUXILIAR PREDICATIV ( ≪copulativ≫), sunt posibile următoarele situații:
(1) in structuri IMPERSONALE – un nominativ (nume predicativ): E păcat să nu știi asta; E o
aberație să susții așa ceva.
(2) in structuri PERSONALE:
(a) DOUĂ NOMINATIVE (al subiectului și al numelui predicativ): Muzi ca e viața mea; Masa -/
masă și casa-/ casă (vezi, pentru repartizarea pe funcții, T 63).
(b) UN NOMINATIV (al subiectului), poziția celuilalt nominativ fiind ocupată de predicativă: Nu
intotdeauna mașina e ce-și inchipuie omul. (Pentru cazurile cand subiectul este neexprimat, vezi T
71.)
1.2. Dacă verbul ESTE PREDICATIV, avem:
(1) UN NOMINATIV (al subiectului): Tremură și hainele de pe el; S-a defectat clanța de la ușă; Au
fost achiziționate noi utilaje; imi place literatura; S-a intamplat un accident ; I-a mai venit o idee.
(2) DOUĂ NOMINATIVE (al subiectului și al elementului predicativ suplimentar): Prietenul mea a
plecat (ca) tehnician la o intrepindere din
27
Turda, iar după șase ani s -a intors – inginer; Cainele e considerat prietenul cel mai aprop iat al
omului (vezi, pentru alte detalii, T 85).
Spunem deci că in situația prezentată mai sus apariția acuzativului (neprepozițional) este exclusă prin
definiție: verbul intranzitiv(izat) refuză un acuzativ -complement direct. Nesocotirea regimului verbal
(intranzitiv) duce la confuzia N / Ac, confuzie de tip in absentia.
Orientarea confuziei (in unisens), dinspre N spre Ac, nu și invers, este in general nu rezultatul unei
aprecieri greșite a regimului verbal, respectiv tranzitiv in loc de intranzitiv, fie că nu se cunoaște
regimul verbal, fie că nu este luat in considerare, ci consecința confuziei SUBIECT / COMPLEMENT
DIRECT, orientată in același sens. (Pentru motivația acesteia din urmă, vezi T 72.)
2. Dacă verbul este TRANZITIV, in mod normal acesta permi te sau cere ocuparea ambelor poziții,
respectiv cea de nominativ și cea de acuzativ: Tractorul ară pămantul; Mașina de spălat stoarce
rufele.
2.1. Gradul de obligativitate a ocupării celor două poziții este diferit, intrucat diferite sunt relațiile in
care intră verbul cu ocupanții celor două poziții:
(1) Cu nominativul ( -subiect), verbul intră in relație cu ACORD (in număr și persoană), relație care,

judecată strict formal, face din verb termenul subordonat. De aceea poziția nominativului ( -subiect),
exclu zand verbele impersonale, nu poate fi vidă.
OBSERVAȚIE. Dintr -un motiv sau altul, subiectul poate fi neexprimat, dar nu inexistent (subiect
inclus, subințeles, nedeterminat in conținut – vezi T 71). Și in această situație, poziția nominativului
există in m odelul structural al propoziției, dovadă că verbul iși orientează acordul in număr și persoană
spre acesta.
(2) in raport cu verbul (tranzitiv), acuzativul ( -complement direct) se constituie in subordonat și, ca
orice subordonat, el poate să apară sau să n u apară. Ca atare, poziția acuzativului -complement direct
pe langă. verb, intre anumite limite semantice, nu se reclamă cu obligativitate ocupată. De aceea, in
general, nu se vorbește de subințelegerea complementului direct, ci, in situația in care verbul tranzitiv
apare fără complement direct, spunem că respectivul verb NU ARE complement direct, fiind utilizat
ABSOLUT.
Dacă intr -un text dat există o singură formă de NAc, aceasta reprezintă acuzativul numai după ce nu
poate reprezenta nominativul, el fiind incorporat intr -un subiect inclus sau subințeles. Ca atare, numai
o
28
formă de NAc, care nu reprezintă nominativul, reprezintă in mod sigur acuzativul.
Verificare suplimentară: substituția cu pronumele personale neaccentuate in acuzativ (il, o, ii, le), ca
reprezentante absolute ale unui acuzativ -complement direct: Citea un roman – il citea.
2.2. Dacă in structură sunt prezente ambele forme de NAc, una va reprezenta nominativul -subiect, iar
cealaltă, acuzativul -complement direct: Banii nu aduc fericire; Fumatul favorizează bolile; Gatul susține
capul; Excepția confirmă regula.
in această situație, ambele forme fiind prezente, problema de rezolvat vizează repartiția lor pe cazuri. Inversarea
lor se va solda cu o confuzie in praesentia.
intrucat c ele două cazuri se asociază fiecare cu cate o funcție, nominativul cu subiectul și acuzativul cu
complementul direct, iar criteriile de repartiție sunt aceleași la cazuri și funcții, nu le dăm aici (vezi, pentru
prezentarea lor, T 72).
OBSERVAȚIA 1. Dacă v erbul este bitranzitiv, pot apărea două acuzative (Profesorul ascultă copiii lecția
invățată – vezi T 52).
OBSERVAȚIA 2. Dacă pe langă un verb tranzitiv apare și un element predicativ suplimentar exprimat
substantival și neprepozițional, acuzativele vor fi două: il consider om de omenie (vezi, pentru detalii, T85).
OSERVAȚIA 3. in toate situațiile aici discutate am avut in vedere ocuparea poziției de N sau Ac printr -un singur
termen sau un grup format prin coordonare: Pentru serbare, băieții și fetele (N) au invățat dansuri, cantece și
poezii (Ac).
29
T 3 GENITIV / DATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ziua mamei e in martie.
(2) I-a m oferit mamei un mărțișor
B. SOLUȚII:
(1) mamei = substantiv in GENITIV
(2) mamei — substantiv in DATIV
C. COMENTARIU
0. Confuzia genitiv / dativ, in sensul interpretării eronate a genitivului ca dativ, mai rar invers,
are drept cauză principală identitatea formală a celor două cazuri, la care se adaugă adesea
≪intrebarea ≫ greșit pusă. Uneori această greșeală se prelungește prin consecințele ei sintactice –
interpretarea substantivului in genitiv drept complement (indirect) și, mai rar, a dativului ca atribut.
Deosebirea intre cele două cazuri, deosebire de natură sintactic ă, se poate realiza in mai multe feluri:
1. GENITIVUL POATE FI PRECEDAT DE ARTICOLUL al (a, ai, ale) 6, in timp ce DATIVUL IL
EXCLUDE.
(a^ Mașina de spălat a vecinului s-a defectat (G).
(b,) Vecinului ii plac mașinile (D).
Altfel spus, dacă substantivul are formă de GD și este precedat de al (a, ai, ale), cazul este fără discuție genitiv,
excluzandu -se dativul. Articolul al (a, ai, ale) se numește GENITIVAL tocmai pentru că este un SEMN al
genitivului.
2. GENITIVUL are ca RE GENT un SUBSTANTIV, față de care este de regulă postpus:
(a2) Explicațiile profesorului au fost convingătoare (G).

Din această cauză, substantivul in genitiv are funcția de atribut (substantival genitival).
DATIVUL are ca REGENT un VERB, mai rar un adjecti v, sau o interjecție:
6 in codul gimnazial și, de altfel al multor specialiști, al (a, ai, ale) este considerat articol posesiv (genitival),
element component in structura genitivului și a posesivului, fapt pentru care in temele adresate in mod special
invățămantului preuniversitar se menține această incadrare gramaticală cu numele aferent.
30
(b2) Elevilor le place gramatica.
(b2i) Ieri a fost o vreme favorabilă automobilismului. (b2b) Bravo echipei noastre campioane!
2.1. Mai rar, DATIVUL apare și pe langă UN SUBSTANTIV. Deosebim două tipuri de situații:
(1) DATIV in construcție invechită:
(b2c) Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (M. Eminescu); domn Țării de Jos; nepot tatălui meu; floare iubirii
noastre.
Substantivele care pot avea in subordine un dativ sunt obligatoriu NEARTICULATE ENCLITIC, iar ca ințeles
se incadrează in sfera celor care denumesc grade de rudenie, atribuții și funcții sociale.
OBSERVAȚIE. Imediat ce substantivul regent se articulează (enclitic), dativul devine geniti v: cumnat mamei
mele (D) -cumnatul mamei mele (G) 7. Acest dativ, deși apare pe langă un substantiv nearticulat enclitic, ar trebui
să fie obligatoriu precedat de al (a, ai, ale): comp. Nepot tatălui meu (D) cu n e p o t al tatălui meu (G).
(2) DATIV in construcție modernă (actuală):
(b2d) Am asistat la decernarea de premii echipelor artistice fruntașe.
Acest tip de dativ apare pe langă substantive de origine verbală (infinitiv lung, mai rar supin (fără de)
substantivat), limitate ca proveniență la verbel e "atribuirii" (a da, a acorda, a oferi, a conferi, a atribui etc.) 8.
Apariția dativului pe langă un substantiv se explică aici prin originea verbală a regentului. De la Am impărțit
daruri copiilor, in care dativul (copiilor) apare in poziția lui firească, adică pe langă un verb, s -a obținut, prin
substantivarea verbului, impărțirea de daruri copiilor, in care dativul iși menține constant regentul, in speță
verbul (am impărțit), devenit substantiv (impărțirea) 9.
3. Alt mijloc de deosebire a celor două cazuri, cel AL INTREBĂRILOR, este frecvent utilizat (mai ales de
elevi): al (a, ai, ale) cui? pentru
Deoarece substantivul in dativ are aici ințelesul specific unui genitiv (= exprimarea posesorului), acest dativ se
incadrează in sfera mai largă a DATIVULU I POSESIV (vezi, pentru acesta, T 9).
Acest dativ are conținutul gramatical propriu dativului (= atribuirea) și, ca atare, deși are funcția de atribut
(substantival datival), nu este un dativ posesiv și nici n -are nimic de a face cu acesta. 9 Vezi, pentru atributul in
dativ, Avram, 1965, p. 405 -428.
31
GENITIV, respectiv cui? pentru DATIV, intrebări puse pe langă regent, in speță pe langă substantiv (pentru
genitiv) sau verb (adjectiv, interjecție) (pentru dativ):
(a3) Apa mării era liniștită (a cui A p ă ? —> genitiv).
(b3) Să acordăm mai multă atenție exercițiilor (cui să acordăm…? —> dativ).
Cele două intrebări se deosebesc prin prezența / absența articolului genitival al (a, ai, ale). Altfel spus, dacă in
intrebare apare acest articol, cazul pentru car e am pus intrebarea este in mod sigur genitiv.
intrebările prezintă insă pericolul de a fi GREȘIT puse, respectiv de a utiliza aceeași intrebare, cui, pentru
ambele cazuri și, in consecință, de a interpreta și genitivul tot… dativ: Cartea elevului… -Cartea cui? —> dativ
(!); Dau elevului…. -Dau cui? —≫ dativ.
Pentru a preveni această greșeală, se cere ca intrebarea să se pună INAINTEA (= in stanga) REGENTULUI, nu
după el.
Dacă pentru dativ poziția intrebării nu are importanță, intrucat e aceeași (cui) și conduce numai la dativ (DAU
cui? —> dativ sau cui DAU? —> dativ), are in schimb pentru genitiv: pusă in față, ea este al (a, ai, ale) cui,
conducand (corect) la genitiv; pusă după regent, ea devine cui, conducand (greșit) la dativ (Cartea elevului…: a
cui carte? —> G; cartea cui? —> D).
Punand intrebarea in fața regentului (substantivului), aceasta va apărea obligatoriu cu al (a, ai, ale) dacă e vorba
de un genitiv (a cui carte?, nu și *cui carte?).
in fapt, prin antepunerea intrebării inc ercăm să obținem apariția lui al (a, ai, ale), pentru a avea sau nu dovada
genitivului.
OBSERVAȚIE. intrebarea este utilizabilă pentru a afla cazul la substantive (substitute), nu și la adjective.
(Pentru ≪necazurile ≫ create de intrebarea al (a, ai, ale) c ui in aflarea cazului la posesive, vezi T 18, T 19, T20, T
21.)
3.1. ≪Catalizarea ≫ apariției lui al (a, ai, ale) in fața genitivului și ca SEMN al acestuia poate fi provocat și prin:
(1) antepunerea substantivului subordonat (in genitiv): cartea elevului —≫ a elevului c a r t e ( nu și *elevului
carte);
(2) eliminarea articolului enclitic de la substantivul regent: cartea elevului —> (o) c a r t e a elevului (nu și *
(o) carte elevului);
(3) inserarea unui determinant intre substantivul regent și genitiv: cartea profesorului -^cartea aceea a

profesorului.
32
OBSERVAȚIE. intrebarea și poziția'nu sunt concludente pentru dativul aflat pe langă un substantiv ("dativ
adnominal"), intrucat sunt posibile ambele intrebări: domn inimii mele (cui d o m n? —> D; al cui d o m n ? —>
G). (Vezi, pentru acesta, mai sus 2.).
4. Cand genitivul și dativul apar cu prepoziții, acestea constituie criteriul de deosebire, intrucat prepozițiile celor
două cazuri sunt diferite:
(a4) Luptăm impotriva fumatului. (G)
(b4) S-a imbolnă vit datorită fumatului. (D)
intr-o asemenea situație, celelalte criterii nu ne mai ajută – articolul genitival al (a, ai, ale) se exclude,
intrebarea de după prepoziție este aceeași (impotriva cui?, datorită cui?), iar regentul poate fi in
ambele situații atat verbul (vezi a 4 și b 4 ), cat și substantivul:
(a4a) Campania impotriva fumatului… (G)
(b4a) imbolnăvirea datorită fumatului… (D)
in consecință, singurul criteriu de deosebire a celor două cazuri il constituie aici prepozițiile specifice
lor (vezi, pentru acestea, T 4 și T 5).
OBSERVAȚIE. in cazul in care substantivele in genitiv (cu prepoziție) sunt coordonate, incepand de
regulă cu al doilea genitiv coordonat, prepoziția nu se repetă, ea fiind reprezentată de articolul
genitival (al, a) de același gen cu articolul conținut in finala prepoziției:
(a4b) Campania impotriva războiuliu și a inarmărilor…; De -a lungul șoselelor și al căilor ferate…
33
T4
GENITIV FĂRĂ PREPOZIȚIE / GENITIV CU PREPOZIȚIE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu cunosc exact datele problemei.
(2) Se invarte in jurul problemei.
B. SOLUȚII:
(1) problemei = genitiv fără prepoziție
(2) in jurul problemei = genitiv cu prepoziție
C. COMENTARIU
0. Spre deosebire de genitivul neprepozițional, relativ ≪simplu≫ in analiză atat ca identificare (prin
raportare directă la substantiv și intrebarea al (a, ai, ale) cui pusă in fața regentului – vezi T 3), cat și
ca funcție (in esență atribut), genitivul insoțit de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale apare cu un
plus de dificultate, incepand cu identificarea și terminand cu stabilirea funcției.
1. Cele mai multe greșeli in interpretarea acestui tip de genitiv iși au sursa in ne(re)cunoașterea
prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale, dublată de unele deficiențe mai generale privind modul de
stabilire a funcției sintactice a unui cuvant și realizarea practică a deosebirii dintre atribut și
complement (vezi T 75).
1.1. Interpretarea greșită a prepozițiilor și locuțiunilor prepoziționale cu genitivul drept adverbe sau
locuțiuni adverbiale (vezi T 28) se prelungește automat in interpretarea sintactică: luate separat, ca
adverbe sau locuțiuni adverbiale, li se va da funcție sintactică independentă, alta decat a substantivului
de după ele. Fie exemplul: Se plimbă de-a lungul lacului. in interpretarea greșită: de-a lungul =
locuțiune adverbială (de loc), complement circumstanțial de loc; lacului = ?. IN INTERPRETAREA
CORECTA: de-a lungul lacului = substantiv in genitiv cu locuțiune prepozițională, complement
circumstanți al de loc. Dacă locuțiunile prepoziționale sunt pe bază de substantiv, sesizat imediat ca
atare, aproape sigur substantivul in genitiv, dacă locuțiunea nu este recunoscută, va fi luat (greșit)
atribut substantival genitival: S-a oprit in fața casei {in faț a = substantiv in acuzativ (sau locțiune
adverbială), complement circumstanțial de loc, iar casei = atribut substantival genitival, față de
INTERPRETAREA CORECTA: in fața casei = complement
34
curcumstanțial de loc, substantiv in genitiv cu locuțiune prepo zițională). Prin urmare, in loc de o
funcție, se ajunge greșit la două funcții.
Confuzia se face și in sens invers, respectiv interpretand greșit o grupare de tip "prepoziție +
substantiv articulat in acuzativ" (cu scopul, din cauza, in timpul etc.) drept locuțiune prepozițională cu
genitivul, in mod firesc rezultatul nu poate fi decat greșit: o funcție sintactică in loc de două.
Fie exemplul: N-a ajuns la timp din cauza ploii. INTERPRETAREA GREȘITĂ: din cauza ploii =

complement circumstanțial de cauză, sub stantiv in genitiv cu locuțiune prepozițională.
INTERPRETAREA CORECTĂ: din cauza = complement circumstanțial de cauză, substantiv in
acuzativ cu prepoziție; ploii = atribut substantival genitival, substantiv in genitiv.
1.2. Cea mai frecventă greșeală lega tă de necunoașterea acestor prepoziții (locuțiuni prepoziționale)
vizează cazul substantivului (pronumelui) de după ele, in speță interpretarea eronată a genitivului drept
DATIV. Cauza confuziei, in acest sens (genitiv —> dativ), nu invers, este rezultatul punerii intrebării
pentru aflarea cazului. Aceasta nu poate fi atașată decat pe langă prepoziție și totdeauna după ea. in
consecință, intrebarea rezultată va fi cui. Imposibilitatea antepunerii intrebării nu permite
transformarea lui cui in al (a, ai, ale) cui, situație in care am avea ≪semnul≫ genitivului —comp.
impotriva altora (impotriva cui?, nu și *a cui impotrivă?), cu dorința altora (dorința cui?, dar și a cui
dorință? —> genitiv). Neputandu -se ajunge nicicum la al (a, ai, ale) cui, se dă, greșit, caștig de cauză
dativului.
Adăugand că cele două cazuri sunt identice formal și, in prezența prepoziției, au sau pot avea același
termen regent, nu rămane decat un singur criteriu de deosebire – PREPOZIȚIA diferită ca regim
(cazual). De aceea cunoașterea prepozițiilor celor două cazuri este un element indispensabil.
OBSERVAȚIE. intrucat prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) ale genitivului sunt destul de multe,
deosebirea lor de cele ale dativului poate fi practic ușor realizată memorandu -le pe cele ale dativului,
care sunt in total șase (trei prepoziții propriu -zise (datoria, grație, mulțumită) și trei provenite din
adverbe -potrivit, contrar, conform – vezi T 5).
1.2.1. Interpretarea genitivului prepozițional drept dativ are consecințe ime diate asupra incadrării
funcționale la complement indirect, motivată fals prin intrebarea cui și calitatea de dativ. (Chiar dacă
ar fi dativ, funcția
35
de complement indirect s -ar exclude, căci dativul cu prepoziție nu poate fi complement indirect – vezi
T 5.)
1.3. Chiar identificat corect ca fiind genitiv (cu prepoziție), se greșește adesea la funcție, in sensul
interpretării invariabile ca… atribut, ca și cum genitivul n -ar putea avea altă funcție decat cea de
atribut. Or, prin prepoziție, genitivul po ate intra in relație cu verbul și in consecință poate avea funcție
de complement (de diferite feluri).
1.3.1. Dăm cateva dintre funcțiile mai importante ale genitivului prepozițional:
(l)ATRIBUT SUBSTANTIVAL (PRONOMINAL) PREPOZIȚIONAL: Copacul din fața cas ei s-a
uscat.
(2) NUME PREDICATIV: Noi suntem contra fumatului.
(3) COMPLEMENT INDIRECT: Ne pronunțăm ferm impotriva inarmărilor.
(4) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL: DE LOC: Se invarte in jurul casei.
DE TIMP: Ne intalnim in jurul amiezii.
CONCESIV: in ciuda insistențelor noastre, el n -a plecat la
mare.
CONDIȚIONAL: in locul profesorului, eu aș fi procedat altfel.
DE SCOP: Se pregătește intens in vederea examenelor.
DE MOD: inoată contra curentului; Au acționat in baza / pe
baza legii.'
Cea mai frecventă funcție exprimată prin genitivul prepozițional este COMPLEMENTUL
CIRCUMSTANȚIAL DE LOC, fapt explicabil de altfel, intrucat cele mai multe prepoziții ale
genitivului au SENS LOCATIV (in jurul, imprejurul, inaintea, inapoia, dedesubtul, in fața, i n spatele,
de-a lungul, de -a latul, de -a curmezișul, deasupra, in dosul etc).
OBSERVAȚIE. Se atrage atenția că intrebarea de identificare a funcției genitivului prepozițional, acolo unde
este posibilă și, prin gradul de proprietate, utila, se pune pe langă un termen extern prepoziției (verb, substantiv),
nu pe langă prepoziția insăși: A sosit la școală inaintea elevilor (cand a sosit?, nu inaintea cui a sosit?); A recitit
o carte despre campania impotriva lui Napoleon (care campanie?, nu impotriva cui?).
36
T 5 DATIV FĂRĂ PREPOZIȚIE / DATIV CU
PREPOZIȚIE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) i-am cumpărat copilului meu o servietă.
(2) Face multe greșeli datorită neatenției.

B. SOLUȚII:
(1) copilului = dativ fără prepoziție (complement indirect)
(2) datorită neatenției = dativ cu prepoziție (circumstanțial de cauză)
B. COMENTARIU
0. Dativul neinsoțit de prepoziție, exceptandu -l pe cel LOCATIV și pe cel POSESIV (vezi T 9), nu
pune probleme deosebite in analiză nici ca recunoaștere și nici ca funcție – complement indirect
{l-am scris prietenului meu o scrisoare lungă).
0.1. insoțit de prepoziții (vezi mai jos), dativul intră in jocul a două tipuri de greșeli, una vizand
prepoziția ca atare, iar alta, incadrarea funcțională.
1. Prepozițiile cu dativul, foarte puține in romană, pot fi grupate in două categorii:
(1) Prepoziții PROPRIU -ZISE: datorită, mulțumită (la origine participii feminine ale verbelor
a datori și a a mulțumi) și grație (la origine' substantiv, neologism provenit din franceză).
(2) ≪Prepoziții ADVERBIALE ≫ (= adverbe cu intrebuințare prepozițională, la randul lor
provenite din adjective): conform, potrivit, contrar.
Făcand abstracție de unele "nuanțe", prepozițiile datorită, mulțumită și grație sunt SINONIME, iar
cele de proveniență adverbială sunt ANTONIME , respectiv potrivit (conform) I contrar 10.
1.1. Datorită, grație, mulțumită, fiind totdeauna prepoziții, n -au, cel puțin teoretic, cu ce să se
confunde. Aceeași probabilitate scăzută de a fi interpretată greșit, altceva decat dativ, o are și forma
cazuală de după ele. (Oricum s -ar pune "intrebarea", aceasta nu poate fi decat cui și va conduce la
dativ.) Cat privește FUNCȚIA dativului prepozițional, aceasta este frecvent apreciată greșit, respectiv
complement indirect. Or, prepoziția,
In unele gramatici, acestora li se mai adaugă două: asemenea și aidoma.
37
prin propria -i semnificație, modifică radical sensul gramatical al acestui dativ, devenit incompatibil cu
funcția de complement indirect. Spunem că DATIVUL PREPOZIȚIONAL NU ARE NICI ODATĂ
ROL DE COMPLEMENT INDIRECT. Subordonat unui verb 11, dativul cu prepoziție este
INTOTDEAUNA COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL, respectiv:
(1) CIRCUMSTANȚIAL DE CAUZĂ cu prepoziția datorită, atunci cand are sens negativ, fiind
sinonimă cu din cauza, din pricin a: A m i n r t a r z i a t datorită autobuzului; A dat in bară datorită
slabei sale pregătiri;
(2) CIRCUMSTANȚIAL INSTRUMENTAL cu prepoziția datorită, atunci cand are sens pozitiv, fiind sinonimă
cu prin intermediul, cu ajutorul, precum și cu prepozițiile grație, mulțumită, cu același sens: A reușit la
examen datorită bunei sale pregătiri; Grație (mulțumită) intervenției tale, a scăpat basma curată.
1.2. Dativul precedat de contrar, conform sau potrivit prezintă in analiză un grad mai ridicat de
dificulate din cauza valorilor morfologice multiple pe care cele trei cuvinte le au in romană:
ADJECTIVE, ADVERBE, PREPOZIȚII. La valoarea prepozițională se ajunge prin excluderea
celorlalte. Examinarea se poate realiza in următoarele etape:
(1) Dacă potrivit, contra r, conform sunt in relație prin acord cu un substantiv, ele sunt adjective și nu
se mai pune problema de a fi nici adverbe și nici prepoziții. Valoarea adjectivală este ≪evidentă≫ cand
au formă de feminin sau de plural (masculin, feminin): o a t i t u d i n e contrară bunului simț, o v r e
m e potrivită pescuitului, situații conforme realității.
Cand forma lor este de masculin (singular), aceeași cu a adverbelor, valoarea adjectivală se verifică
prin acord in număr – schimband singularul in plural, trebuie să se producă aceeași schimbare și la
adjectiv: (un) gest contrar… -gesturi contrare…; timp potrivit… -timpuri potrivite… Conform este utilizat rar
ca adjectiv: meci conform regulamentului – meciuri conforme regulamentului.
OBSERVAȚIE. De^reținut că potrivit, contrar, conform sunt urmate de un dativ și ca adjective, dar interpretarea
sintactică este analitică: adjectivul are funcție sintactică singur (atribut adjectival sau nu me predicativ), iar
dativul, care nu este deci prepozițional, altă funcție, cea proprie lui -complement indirect: Rezultatele au fost
contrare (nume predicativ) așteptărilor (complement indirect).
11 Vezi Drașoveanu, 1980.
38
(2) Dacă acordul nu se realizează (= imposibil) sau relația vizează un verb, potrivit, contrar, conform
pot fi adverbe sau prepoziții. Deosebirea prepoziție / adverb se realizează astfel:
(a) Dacă sunt urmate de un dativ, se incadrează la prepoziții: S-a comportat contrar așteptărilor; Am
procedat potrivit indicațiilor primite; Meciul s -a desfășurat conform regulamentului.
OBSERVAȚIE. in combinație cu prepoziția cu, se obțin locuțiunile prepoziționale cu acuzativul conform cu și

potrivit cu, sinonime cu confom și potrivit. (in aceste locuțiuni avem ADVERBELE potrivit și conform, nu
prepozițiile potrivit și conform!)
Dacă nu sunt urmate de un dativ, situație mai rară de altfel, ele se incadrează la adverbe: Ei au procedat contrar
(potrivit). Conform nu poate fi utilizat ca adverb. {Contrar și potrivit, ca adverbe, au funcție sintactică autonomă
– complement de mod.)
*OBSERVAȚIE. De fapt, calitatea de prepoziții, nu de adverbe, in situația data, a acestor trei cuvinte (potrivit,
contrar, conform), la care se adaugă și celelalte două (asemenea, aidoma), nu este tocmai clară in gramatica
limbii noastre, existand argumente deopotrivă pentru una și pentru alta. (Faptul că cer după ele un dativ este
valabil atat pentru prepoziție, cat și pentru adverb, neput andu -le astfel diferenția propriu -zis.) Interpretarea lor ca
prepoziții are unele consecințe deloc neglijabile, dintre care reținem:
(a) Face aproape inexistent adverbul ca termen regent pentru complementul indirect.
(b) Dezorganizează conversiunea "adjectiv —> adverb" prin introducerea unui al treilea membru (= prepoziția).
(c) Instituie o echivalență funcțională (= de statut morfologic) mai puțin obișnuită: conform (prepoziție cu
dativul) – conform cu (locuțiune prepozițională cu acuzativul), potri vit (prepoziție cu dativul) – potrivit cu
(locuțiune prepozițională cu acuzativul). A se compara cu: aproape (adverb, niciodată prepoziție) – aproape de
(locuțiunune prepozițională), impreună (adverb, niciodată prepoziție) – impreună cu (locuțiune prepozițională).
Retragerea calității de prepoziție in favoarea celei adverbiale are și dezavantaje:
(a) Conform nu apare singur, ci doar urmat de un dativ, ceea ce i -ar pune in dificultate statutul de adverb, deși
există și alte cuvinte care nu pot apărea decat cu regimul (cazual sau prepozițional) satisfăcut (a se deda la…, a
se preta la…; vezi și verbul a se conforma din aceeași familie lexicală cu conform).
(b) Sensul concesiv clar al lui contrar, echivalent cu cel din locuțiunile preopziționale in ciuda și in pofida,
evidențiază o deplasare semantică față de adverbul de mod contrar, nemailăsand loc unei fiincții concesive.
(Altfel
39
spus, dacă aici contrar este adverb urmat de un complement indirect in dativ,
dispare compelementul concesiv, căci nu avem un adverb concesiv contrar,
ci doar unul de mod, ceea ce este mai greu de acceptat.)
1.2.1. Nici dativul precedat de contrar, conform, potrivit nu are funcție de complement indirect, ci,
subordonat unui verb, este complement circumstanțial (de mod, c oncesiv, de relație ș.a.).
(1) Verificarea funcției de circumstanțial de mod se face prin transformarea dativului
prepozițional in subordonată modală, introdusă prin:
(a) cum (precedat sau nu de așa), pentru prepozițiile conform și potrivit: N -ați acționat conform
normelor in vigoare – N-ați acționat (așa) cum indică (precizează, stipulează…) normele in
vigoare;
(b) decat, precedat de altfel, pentru contrar: Ați acționat contrar normelor in vigoare – Ați acționat
altfel decat prevă d normele in vigoare.
(2) Verificarea funcției de complement circumstanțial concesiv se face prin inlocuirea prepoziției
contrar cu in ciuda (in pofida), sensul rămanand, firește, același: Contrar așteptărilor noastre, el
s-a dus (totuși) la mare (contrar așteptărilor noastre = in ciuda așteptărilor noastre).
OBSERVAȚIE. Mai rar, dativul prepozițional se subordonează unui substantiv, situație in care are funcția de
atribut substantival prepozițional: Rezolvarea conform regulamentul! a acestui caz cade in sarcina noastră
(conform regulamentului = atribut substantival prepozițional).
40
T 6 VOCATIV / NOMINATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ion, mai cantă la pian!
(2) Ion mai cantă la pian.
B. SOLUȚII:
(1) Ion= vocativ
(2) Ion = nominativ
C. COMENTARIU
0. in practica analizei gramaticale, greșeala cea mai frecventă care vizează vocativul este confundarea
acestuia cu nominativul, iar consecința acesteia este interpretarea eronată a substantivului drept
subiect. in principiu, putem deosebi aici două cauze, una legată de formă și alta , de ințeles.
0.1. Vocativul se individualizează in foarte mică măsură prin desinențe proprii. Acestea ( – (ul)e, -o,
-lor) caracterizează un număr restrans de substantive, in timp ce majoritatea au formă identică la
vocativ și nominativ 12. 4
0.2. Cauza propriu -zisă a confuziei vocativ / nominativ (V / N) se află la nivelul ințelesului și se

propagă dinspre funcție (subiect) spre caz (nominativ). in rezumat, avem in vedere următoarele:
(1) Fiind in e sență o formă de adresare directă, persoana denumită de substantivul in vocativ se
constituie in interlocutor al celui care vorbește, adică, din punct de vedere gramatical, pe poziția
persoanei a II -a13 și substituibilă cu aceasta: Ioane, du-te la culcare! (Ioane = tu); Ce mai faceți,
fetelor? (fetelor = voi).
Cand verbul -predicat este la persoana a II -a, avand deci ca subiect un pronume de persoana a II -a {tu,
dumneata, voi, dumneavoastră), apare o persoană identică la vocativ și subiectul propoziției: Măr ia,
unde mi -ai pus ochelarii? (Măria — tu); Copii, să fiți mai atenți cu avutul obștesc! (copii – voi).
(2) in majoritatea cazurilor, subiectul pe langă un predicat (verb) la persoana a II -a nu se exprimă, el
fiind "inclus" și totdeauna același (tu, dumneata, voi, dumneavoastră). intalnirea celor două fapte de
limbă aici
12
VeziLRC, I, 1974, p. 165 -l66. 3VeziVlad, 1970, p. 275 -283.
discutate – un vocativ (interpretat ca persoana a Ii -a) și un verb la persoana a Ii -a (interpretat greșit ca
lipsit de subiect) – produce o ≪deviere≫ in raționamentul gramatical, ce are ca rezultat interpretarea
substantivului drept… subiect. Astfel apreciat funcținoal, se produce, in mod firesc, o ≪deviere≫ și in
identificarea cazului – nominativ in loc de voc ativ.
(3) in situația in care predicatul este la altă persoană decat a doua și, prin urmare, vocativul nu
coincide ca ințeles cu subiectul propoziției, probabilitatea interpretării greșite a vocativului drept
nominativ (subiect) este mai scăzută: Carmen, unde s -au dus colegii tăi?; Stimați colegi, adunarea
noastră a luat sfarșit.
0.3. Interpretarea vocativului ca un caz fără funcție sintactică – deci nici subiect – se bazează, pe
următoarele:
(1) Virgula, in vorbire pauza, constituie semnul izolării gramati cale, al lipsei unui raport intre vocativ
și predicat, iar in lipsa relației sintactice nu se poate vorbi de funcție sintactică.
(2) Identitatea de ințeles a vocativului cu subiectul nu este obligatorie: Ioane, ți-au rămas la noi
ochelarii (Ioane (V) & och elarii (subiectul)).
(3) Faptul că vocativul, ca ocupant al poziției de persoana a Ii -a, apare cu un verb nu numai la
persoana a doua (imperativ sau nu), ci și la alte persoane, arată că nu se poate pune problema unui
acord al verbului (predicat) cu vocati vul. in situația in care vocativul apare cu un verb la persoana a Iia,
subiectul este inclus (pronumele tu, voi, dumneata, dumneavoastră).
1. Gradul de probabilitate a confuziei vocativ / nominativ este dependent de mai mulți factori:
identitatea sau nonidentitatea formală a vocativului cu nominativul, modul verbului din propoziție și,
poate, in primul rand, identitatea sau nonidentitatea de sens a substantivului in vocativ cu subiectul
propoziției. Ca atare și identificarea vocativului in text se poat e face după mai multe criterii, de altfel
complementare.
1.1. Dacă vocativul are desinență specifică ( – (ul)e, -o, -lor) 14, alta decat a nominativului (articulat sau
nearticulat), elementul formal este suficient pentru recunoaștere: Lasă -ma in pace, omule!; Ce faci
acolo, stimabile?
14 Prezintă mai mică importanță aici faptul că e vorba de o desinență propriu -zisă (-e, -o) sau/și de un
articol hotărat enclitic ( -/-, -lor), al cărui rol tot de tip desinențial este, adică de semn (= morfem) al
cazului v ocativ.
42
1.2. Dacă desinența nu este specifică, ci comună cu a nominativului 15, vocativul se pune in evidență
prin următoarele:
(1) VOCATIVUL ESTE FORMĂ DE ADRESARE DIRECTĂ, fapt ușor de sesizat de la ≪prima
lectură≫ a textului, datorită INTONAȚIEI. (Chiar și o lectură vizuală a textului, fără sonorizare, se
asociază ca PERCEPȚIE cu O RIDICARE INTONAȚIONALĂ a vocativului, deoacere nu
putem citi sau ințelege un text decat in cuvinte pronunțate, ≪tare≫ sau ≪in gand≫, iar o comunicare
inchegată este de neconceput in afara intonației, ca trăsătură inerentă ei.) 16
(2) VOCATIVUL NU ESTE SUBIECTUL PROPOZIȚIEI. Prin urmare, o dată degajat
subiectul, operație ușor de realizat (vezi mai jos), substantivul cu formă de nominativ -vocativ nu mai
poate fi subiect și deci nici nominativ. (Alte tipuri de nominativ (nume predicativ, apoziție, element
predicativ suplimentar) nu intră in discuție.) in mod firesc, prin eliminare, nu mai rămane decat
vocativul.
in identificarea subiectului ș i, implicit, separarea lui de vocativ, in funcție de persoana (și numărul)

verbului -predicat avem următoarele situații mai importante:
(a) Dacă verbul este la persoana a IlI-a, in mod normal subiectul este exprimat sau ușor dedus din
context: Petrică, au sosit ziarele? (subiect = ziarele).
(2) Dacă verbul este la persoana I, subiectul este sau inclus, sau exprimat prin pronumele eu, noi (de
aceeași persoană cu verbul): Ioane, plec in oraș (subiect inclus = (eu)). Prin urmare, substantivul cu
formă de NV răm as, ca unul ce este pe poziția persoanei a Ii -a {tu, voi), nu mai poate fi subiect și nici
nominativ. (Predicatul pretinde in principiu subiect la aceeași persoană, in speță, aici, de persoana I.)
Vorbim in acest caz ce OMONIMIE desinențială sau desinențe OMONIME. In acest sens spunem că
vocativul este dublu marcat:
(a) prin DESINENȚĂ (identică sau nu cu a nominativului);
(b) prin INTONAȚIE ascendentă (= ≪ridicare a vocii ≫) asociată obligatoriu cu un ACCENT mai
puternic. (Deoarece aceste mărci (= intonația și accentul) ne apar oarecum situate sau eșalonate pe
deasupra corpului fonetic al cuvantului, care se desfășoară linear, ca segmente (= vocale și consoane)
ale unui knț, ele se numesc mijloace SUPRASEGMENTALE, spre deosebire de desinențe,
care, ocupand un loc in linearitatea cuvantului, se incadrează la mijloace SEGMENTALE (alături de
sufixe).)
(3) in cazul in care verbul este la persoana a Ii -a, frecvent imperativ, dar nu obligatoriu, și există deci
identitate de ințeles intre vocativ și subiect, PAUZA, i n scris VIRGULA, care separă verbul -predicat
de substantivul in discuție, este semnul sigur că acesta din urmă nu este subiect și deci nici nominativ,
căci subiectul nu se desparte de predicat prin virgulă (pauză): Gigei, du -te la culcare!; Gigei, ce -ai
făcut cu pixul meu? Excluzandu -se nominativul, din nou, nu mai rămane decat vocativul iară funcție
sintactică.
44
VOCATIV + VOCATIV / VOCATIV + NOMINATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ce mai faci, vere Ioane?
(2) Ce mai faci, vere Ion?
B. SOLUȚII:
(1) vere Ioane = vocativ + vocativ
(2) vere Ion = vocativ + nominativ
C. COMENTARIU
0. Adesea, pentru adresare se folosește un grup nominal format din două sau chiar trei substantive,
contand impreună ca formulă de adresare: tovarășe Popescu (director, colonel, comandant),
domnule Ionescu (președinte, procuror, profesor), doctore Georgescu, maestre Stan, vecine Iuliu,
mătușă Veronică, unchiule Mihai, cumnată Viorica, tanti Aurica, bade Vasile, nene Grigore, vere
Dumitru, tovarășe inginer Popescu, domnule doctor Deatcu etc.
Cel de -al doilea substantiv din grup este un nume propriu sau unul care denumește profesii, funcții,
titluri (profesor, inginer, șef președinte, căpitan, academician etc).
1. Din punctul de vedere al cazului, substantivele din grup se prezintă astfel:
1.1. Primul substantiv este, firește, in vocativ (și fără funcție sintactică), indiferent dacă
forma lui este aceeași cu a nominativului sau deosebită de a acestuia: cumnată Mariana, tovarășe
Pandele, bade Tudore.
1.2. Pentru cel de -al doilea substantiv se pun e problema stabilirii cazului – vocativ, ca și primul, sau
nominativ. Strict teoretic, se poate -vorbi de această alternativă, intrucat:
(1) Există situații in care, fără nici o deosebire de conținut, al doilea substantiv poate apărea atat cu
forma proprie de vocativ (bade Ioane, nene Iancule, cumnate Ioane, vere Tudore), cat și cu forma
comună celor două cazuri – nominativ și vocativ (bade Ion, nene Iancu, cumnate Ion, vere Tudor),
aceasta din urmă putand fi interpretată tot ca un vocativ, intrucat, se știe , cel mai adesea forma
vocativului coincide cu a nominativului.
(2) in majoritatea grupurilor de acest fel, substantivul al doilea are formă de nominativ și nici nu
permite utilizarea formei de vocativ, formă care, in lipsa primului substantiv, este posibi lă și normală:
*mătușă Mario,
45
dar Mario; *prietene Radule, dar Radule; ^domnule Popescule, dar Popescule; *tovarășe maistre, dar
maistre etc.

Ca atare, cu excepția unui număr restrans de situații, substantivul in vocativ (primul) blochează
apariția unui al doilea substantiv cu formă proprie de vocativ.
Aceasta ar conduce la interpretarea celui de -al doilea substantiv cu formă de nominativ -vocativ drept
nominativ, urmand ca numai in situația in care forma lui este diferită de a nominativului să fie luat
vocativ. Deci: bade Ion {Ion = nominativ) / bade Ioane {Ioane = vocativ). Pentru acele substantive
care nu au niciodată formă proprie de vocativ {Fosile, Gheorghe, Mihai, președinte etc), problema
incadrării cazuale nu s -ar mai pune, ele, ca ocupante ale ce lei de -a doua pozițiii in grup, fiind
totdeauna in nominativ.
(3) Ne apar astfel trei situații:
(a) Substantivul al doilea are formă de vocativ: vecine Ioane.
(b) Substantivul al doilea are formă de nominativ și exclude forma de vocativ, deși singur poate fi
utilizat cu formă proprie de vocativ: tovarășe Rusu (nu și * tovarășe Rusule, dar Rusule).
(c) Substantivul al doilea are formă de nominativ, aceeași intotdeauna și pentru vocativ: tovarășe
Bodea (Bodea).
(4) Excluzand situația de la (a) – substantiv in vocativ cu formă proprie de vocativ {prietene
Dumitre), in rest, situațiile (b) și (c), se impune interpretarea celui de -al doilea substantiv ca fiind in
nominativ.
Argumentul il constituie faptul că grupurile in discuție apar, chiar fără să fie forme de adresare, cu
primul substantiv in diferite cazuri, iar cu al doilea mereu in nominativ: Domnul (N) doctor (N)
absentează azi; Cabinetul tovarășului (G) doctor (N) este la stanga; I -am telefonat tovarășului (D)
doctor (N); Am o intalnire cu tovarășul (Ac) doctor (N).
Este firesc deci ca al doilea substantiv să -și perpetueze cazul (nominativ) și in combinație cu un
substantiv in vocativ: Ce mai faceți, domnule doctor?
OBSERVAȚIE. Cand grupul e format din trei termeni, ultimii doi sunt in nominativ: tovarășe inginer
Rusu (comp. cu tovarășului inginer Rusu).
Se vede astfel că situația (a) – al doilea substantiv in vocativ {coane Mișule, prietene Dumitre, vere
Ioane) – constituie mai degrabă o abatere de la modelul general (substantiv + substantiv in nominativ).
(5) Din punct de vedere funcțional, al doilea substantiv din grup, indiferent in care din cele două
situații, este atribut substantival in
46
nominativ ("falsă apoziție""). Această funcție o are deci și cand este un vocativ {prietene Dumitre),
stand de fa pt pe poziția unui nominativ (nici nu se desparte de primul prin pauză (virgulă) și avand
funcție sintactică, probabil singurul de acest tip. Ca ocupant al poziției nominativului, poate fi numit
VOCATIV PRONOMINATIVAL.
Vezi, pentru antinomia^/a/sa și reala apoziție, Drașoveanu, 1982, p. 37 -39.
47
T 8 VOCATIV FĂRĂ FUNCȚIE / VOCATIV CU
FUNCȚIE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ce mai faci, prietene?
(2) Dragă prietene, am primit scrisoarea ta.
B. SOLUȚII
(1) prietene = substantiv in vocativ, fără funcție sintactică
(2) dragă = adjectiv in vocativ, cu funcție sintactică (atribut adjectival)
C. COMENTARIU
0. Cand spunem că vocativul n -are funcție sintactică, avem de fapt in vedere doar substantivul și
pronumele personal de persoana a Ii -a {tu, voi), intrucat numai aceste clase de cuvinte sunt izolate de
restul propoziției, numai ele exclud relația cu verbul -predicat.
Absolutizandu -se caracterul nefuncțional al vocativului manifestat in orice parte de vorbire, se ajunge
la greșeala de a nu acorda funcție sintactică nici alt or părți de vorbire ce gravitează, ca determinanți, in
jurul substantivului in vocativ. Deosebim două asemenea situații, in funcție de modul de raportare a
determinanților la substantivul in vocativ:
1. Indiferent de felul lor (propriu -zise, pronominale, p articipiale etc), adjectivele care apar pe langă
substantivele in vocativ SE ACORDĂ cu acestea și prin urmare stau tot in vocativ: De ce -ai intarziat,
stimate tovarășe? {tovarășe = substantiv in vocativ; stimate – adjectiv in vocativ, prin acord cu

tovarăș e); Mi -e tare dor de tine, copilul meu drag! {copilul = substantiv in vocativ; meu = adjectiv
posesiv in vocativ; drag = adjectiv in vocativ).
1.1. ADJECTIVUL, indiferent de cazul in care stă, se acordă cu substantivul, il DETERMINĂ și are
funcție de ATRIB UT ADJECTIVAL. De la această regulă nu fac excepție nici adjectivele in vocativ.
(in exemplele date: stimate, meu, drag — atribute adjectivale.)
2. Vocativul apare uneori insoțit de unul sau mai mulți determinanți, adjectivali sau de altă natură,
izolat in totalitatea extensiunii lui de restul propoziției: De cate ori nu v -am pomenit, bunii mei
prieteni din liceul uitat de vreme in marginea Transilvaniei!
Este clar că nu grupul in totalitate este lipsit de funcție sintactică, ci numai substantivul in vocativ , cel
care este ≪centrul≫ grupului (in
48
exemplul dat, prieteni). Ceilalți componenți se analizează sintactic ≪normal≫, avand funcțiile firești,
determinate de clasa de cuvinte cărora aparțin, de mijloacele de subordonare și de calitățile
morfologice ale termenului regent. (in exemplul dat: bunii și mei = adjective in vocativ, atribute
adjectivale; din liceul = substantiv in acuzativ cu prepoziție, atribut substantival prepozițional; uitat =
adjectiv participial, atribut adjectival; de vrem e = substantiv in acuzativ cu prepoziție, complement de
agent ș.a.m.d.) >~
OBSERVAȚIE. Grupul nominal (in vocativ) este analizabil asemenea linei apoziții dezvoltate.
49
T 9 DATIV POSESIV / ADJECTIV POSESIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Mai termină cu poveștile -ți\
(2) Mai termină cu poveștile tale!
B. SOLUȚII:
(1) -ți = pronume personal in dativ posesiv
(2) tale = adjectiv posesiv (acuzativ)
C. COMENTARIU
0. in mod obișnuit, pronumele personale neaccentuate in dativ – forme de bază (imi, iți, ii etc.) și
variante condiționate fonetic (-mi; mi -, ți-, -ți etc), variabile după număr și persoană – APAR pe langă
UN VERB, il DETERMINA și au funcție de COMPLEMENT INDIRECT al cărui conținut gramatical
il reprezintă exprimarea obiectului căruia i se atribuie o acți une: Inii place muzica; Ne trimit vederi.
in această ipostază, pronumele personale in discuție nu pun in analiză gramaticală probleme de nici un
fel.
0.1. De la această regulă generală se abate așa -numitul DATIV POSESIV, abatere graduală in funcție
de ințe les și de partenerul de relație. Deosebim de aceea două tipuri mai importante de dativ posesiv,
după natura morfologică a termenului căruia i se atașează: ADNOMINAL (= pe langă substantiv) și
ADVERB AL (= pe langă verb).
1.1. Dativ POSESIV ADNOMINAL: Dute -n t reabă -ți, omule!; Nu asta era intenția -mi; Cu ambiția -i
recunoscută a reușit să facă multe; C o p i i i -i sunt deja mari; Ochii -mi sunt incă plini de lacrimi.
Supunand atenției pronumele subliniate din exemplele de mai sus, observăm următoarele:
(a) Toate, din punctul de vedere al formei gramaticale, sunt pronume personale neaccentuate.
(b) Stau pe langă substantive, postpuse lor și legate prin liniuță de acestea, de unde și denumirea de
forme CONJUNCTE.
(c) Determină substantivele după care sunt așe zate și, in mod firesc, au funcție de atribute.
OBSERVAȚIE. in cazul in care substantivul este precedat de un adjectiv, pronumele face corp
comun cu adjectivul, dar rămane tot
50
determinantul substantivului: Cu fireasca -i modestie, trecea aproape neobserv at.
(d) Conținutul lor gramatical, diferit de al unui dativ propriu -zis, sesizat imediat, este POSESIA. Mai
exact spus, aceste pronume exprima nu obiectul căruia i se atribuie o acțiune, in favoarea sau
defavoarea căruia se face ceva, ci POSESORUL, asemene a unui adjectiv posesiv sau pronume
(substantiv) in genitiv. Echivalența cu acestea se verifică prin substituire: in treaba -ți = in treaba ta;
intenția -mi – intenția mea; ambiția -i = ambiția sa (ambiția lui, ambiția ei); copiii -i = copiii săi (copiii
lui, copiii ei); ochii -mi = ochii mei.
De la această particularitate de a exprima posesorul ii vine și numele: dativ posesiv. Altfel spus, forma
este de DATIV, dar ințelesul este al unui adjectiv posesiv sau pronume in genitiv.

1.1.1. Deoarece asemenea pronume exprimă posesia și sunt foarte strans legate ca ințeles de
substantive, probabilitatea de a fi interpretate sintactic altceva decat ATRIBUTE este foarte mică, la
fel ca in cazul oricărui pronume (substantiv) in G sau adjectiv posesiv in dependență imediată de un
substantiv. De altfel, acest conținut gramatical este identificat tocmai prin inlocuirea pronumelor in
dativ posesiv cu adjective posesive sau pronume (in G), percepute ca fapte echivalente.
Pe de altă parte, același conținut posesiv, care ajută aic i la stabilirea atat a regentului (= substantiv), cat
și a funcției (= atribut), poate genera greșeli in interpretarea morfologică.
Cea mai probabilă, datorită ințelesului identic, este confuzia cu adjectivul posesiv corespondent (-mi:
meu, mei, mea, mele; -ți: tău, ta tăi, tale etc). Consecințele sunt immediate: incadrarea morfologică
greșită, categorii gramaticale greșite (mai cu seamă cazul interpretat ca rezultat al acordului sau in
genitiv), denumirea greșită a atributului etc.
Pentru evitarea unor asemenea interpretări, analiza se va axa numai pe formă, raționamentul
desfășurandu -se pe etape, in funcție de gradul de evidență cu care se impun observației diverse
aspecte:
(1) Sunt forme NEACCENTUATE și deci PRONUME, intrucat numai pronumele are forme
accentuate și neaccentuate.
(2) Sunt pronume PERSONALE, intrucat numai pronumele personale au forme neaccentuate in
corespondență cu cele accentuate. Prin aceasta se exclude posibilitatea de a fi posesive (adjective sau
pronume) și in același timp eventual itatea unui acord in gen, număr și caz cu substantivul. (Pentru
reflexive posesive, vezi mai jos.)
(3) Sunt in DATIV sau in ACUZATIV, deoarece numai la aceste cazuri există forme neaccentuate. Se
exclude deci posibilitatea de a fi in alte cazuri, in speță la genitiv.
(4) Sunt in DATIV, nu in acuzativ, prin evidența formei. (Nu avem decat să comparăm forma dată cu
inventarul de forme neaccentuate ale celor două cazuri și să vedem cu care dintre ele coincide. Forma
le, comună celor doua cazuri se diferențiază valoric prin trecerea la singular (ii (-i) – dativ și il (o) –
acuzativ). Același procedeu e valabil și pentru ne, vă.)
OBSERVAȚIE. Decizia pentru dativ, nu acuzativ, se poate face și mai simplu: pronumele personale
neaccentuate in acuzativ nu stau pe lan gă substantive și, ca atare, in situația de față se exclude acuzativul,
rămanand dativul.
(5) Ca determinant al substantivului, pronumele nu poate fi decat atribut. Exprimat prin pronume in dativ,
acesta va fi un ATRIBUT PRONOMINAL DATIVAL.
OBSERVAȚIE. Dat ivul posesiv adnominal, frecvent in romană pană in secolul trecut inclusiv, a devenit azi o
construcție ușor invechită, livrescă, utilizată mai mult in stilul beletristic.
1.2. DATIV POSESIV ADVERBAL: Nu ți -s ochii obosiți de atata citit?; l -i amară gura de medicamente;
V-au sosit prietenii din concediu?; Vecina ne -a invitat musafirii la ea; Tacă -ți gura aceea!; Ți s-a
așezat pe mană o albină; I s-au pierdut urmele; l -au murit toți peștii din lipsă de oxigen in apă; Mi-a?
văzut cainele?
Această specie de d ativ posesiv constituie o construcție curentă in romana actuală.
in legătură cu analiza acestui dativ posesiv sunt de reținut următoarele:
(1) Prin poziția sa specifică dativului, se recunoaște ușor atat partea de vorbire (pronume personal
neaccentuat), cat și cazul – dativ. (A se compara: Mi -a luat umbrela "dativ posesiv" – Mi-a
cumpărat o carte "dativ ≪neposesiv ≫".)
(2) Conținutul său posesiv, datorită vecinătății verbului, se dezvăluie mai anevoie, dar posibilitatea de
inlocuire a lui cu un adjectiv posesiv sau pronume personal in genitiv nu lasă dubii asupra conținutului
posesiv: I -i amară gura de medicamente – Gura sa (lui, ei) este amară de
52
medicamente; Vecina ne-a invitat musarifii la ea – Vecina a invitat musafirii noștri la ea.
Se poate observa că cel mai adesea transformarea dativului posesiv adverbal in adjectiv posesiv are
drept rezultat construcții mai puțin uzuale și frecvente.
OBSERVAȚIE. in multe limbi dativul posesiv adverbal are o intrebuințare cu mult mai restransă decat
in limba noastră. De aceea foarte adesea, in traducere, corespondentul dativului adverbai romanesc
este in acele limbi un adjectiv posesiv: comp. rom. Mi-au sosit prietenii cu germ. Meine Freunde sind
angekommen sau cu fr. Mes amis sont arrives.
(3) Dificu ltăți reale comportă dativul posesiv in interpretarea sintactică – stabilirea TERMENULUI
REGENT și, consecință a acestuia, FUNCȚIA SINTACTICĂ.
Pană astăzi, in gramatica limbii romane nu s -a căzut de acord asupra unei interpretări unitare a acestei

poziții sintactice, considerandu -se adesea că ea face trecerea de la ATRIBUT (prin raportarea ca
INȚELES la SUBSTANTIV) la COMPLEMENT (prin DEPENDENȚA FORMALĂ față de VERB).
Dacă incadrarea funcțională nu are de ales decat intre complement și atribut, motivația se face intr -un
fel sau altul, in funcție de criteriul căruia i se acordă prioritate – celui de formă sau celui de conținut.
Excluzand unele construcții ambigue sau cu valori amestecate 18, in literatura de specialitate și
argumentate două interpretări:
(1) C OMPLEMENT INDIRECT, prin posibilitatea dativului posesiv de a fi dublat prin forma
pronominală accentuată sau prin substantiv in dativ: \-i amară gura —> Lui i-i amară gura; Ochii ți -s
plini de lacrimi —> Ție ți-s ochii plini de lacrimi 19.
(2) POZIȚIE (= funcție) SINTACTICĂ APARTE, distinctă atat de complementul indirect, cat și de
atribut (= atributul ≪obișnuit≫), numită totuși ATRIBUT PRONOMINAL, cu mențiunea că este "de tip
special" 20.
in favoarea acestei interpretări pledează o serie de trăsături sintactice și semantice, care nu permit
dativului posesiv să fie un determinant al verbului (= un complement), deși se integrează intr -o
structură verbală 21.
in Mi-ai adus casetofonul, mi poate fi dativ posesiv (mi = meu) sau dativ obișnuit. in alte constr ucții
poate fi un amestec de valori: iși povesteau amintirile din tinerețe (reflexivul iși este un dativ posesiv
(iși = (amintirile) lor) și reciproc -povesteau unul altuia). Vezi, pentru acestea, Pană Dindelegan,
1994, p. 131.
19 Vezi, in acest sens, Șute u, 1962, pp. 267 -276.
20 Vezi Pană Dindelegan, 1994, p. 131.
21 Vezi Pană Dindelegan, 1994, p. 129 -l31.
53
Acceptand această soluție (D P0SESIV = atribut), trebuie subliniat că specificul construcției cu dativ
posesiv trebuie căutat in prezența obligatorie a verbului in structură, prin care se explică trăsăturile
atipice ale acestui atribut pronominal. Dativul posesiv face parte dintr -o structură ternara (= cu trei
termeni), din care un termen este regentul atributului (= substantivul), iar celălalt (= verbul ) este
CONDIȚIONANTUL REALIZĂRII RELAȚIEI. Prin urmare, prin structură ternară nu ințelegem
sintagmă ternară, adică dativul posesiv nu se subordonează și verbului. Rolul acestuia este comparabil
cu cel pe care il are, in aceeași calitate de factor condițio nant, in realizarea funcțiilor de nume
predicativ și element predicativ suplimentar 22, in acest fel se explică:
(a) Posibilitatea dublării dativului posesiv printr -un pronume personal neaccentuat sau substantiv in
dativ, trăsătură proprie complementului in direct in dativ 23 cu regent verbal. in absența verbului,
respectiv cu adjectiv sau adverb ca termen regent, complementul indirect nu mai este dublabil și se
exprimă doar prin forme accentuate (sau substantive): fată dragă ție, lucruri utile oamenilor,
trăsături proprii tuturor viețuitoarelor. Prin urmare, posibilitatea dublării dativului posesiv nu
conduce neapărat la un complement indirect.
(b) Dobandirea de către substantiv a disponibilității (= a valenței) ca termen regent unui dativ, cu care,
in absența verbului, nu intră in relație.
(c) Dislocarea atributului de termenul regent (= un atribut la distanța).
(d) Apariția ca termen regent pentru un dativ a pronumelor neaccentuate: Eu ți -am văzut
cainele, dar tu nu mi 1 – ai văzut (l – <r- mi)
Credem de aceea că această poziție sintactică poate fi numită, in lipsa altui termen, ATRIBUT
PRONOMINAL DATIVAL CONDIȚIONAT, trimițand explicit la condiția de realizare a structurii (=
prezența verbului), termen care de altfel inseamnă același lucru cu cel de ATRIBUT PR ONOMINAL
DATIVAL "de tip special".
1.2.1. Valoare posesivă mai poate avea și pronumele reflexiv in dativ, verificabilă in același fel: Dă-ti
pantofii jos! (ți = tăi); imi caut pixul (imi = meu); iși pune pălăria in cuier; E urat că \-ați abandonat
vechii p rieteni; Nu știai că ne -am vandut mașina?
Valoarea posesivă a pronumelui reflexiv și raportarea lui la substantiv sunt mai evidente decat la
pronumele personal. Acest fapt este dovedit cu
22 Verbul este obligatoriu prezent in structură, dar nu este termen regent. Vezi, in acest sens,
Drașoveanu, 1973, p. 269.
23 Complementul direct (in acuzativ), dublabil și el, nu interesează aici.
54

prisosință prin imposibilitatea de a fi dublat printr -o formă accentuată: iși bate nevasta – *Sie iși bate
nevasta; Și -a vandut mașina – *Sie și -a vandut mașina (comp. cu un reflexiv care nu e posesiv: iși dă
o palmă – Lui (sie, sieși) iși dă o palmă). (in afară de persoana a III -a, problema dublării prin forme
accentuate nu se pune, intrucat reflexivul nu are forme accentuate la aceste persoane.)
Prin urmare, dacă pronumelui reflexiv i se dă funcție sintactică, reflexivul posesiv va fi atribut
(pronominal datival).
55
TIO
CUVINTE CU SENS TEMPORAL -ADVERBE/ SUBSTANTIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Vara merg la mare.
(2) Vara viitoare merg la mare.
B. SOLUȚII:
(1) vara = adverb de timp
(2) vara = substantiv (in Ac)
C. COMENTARIU
0. Partea de vorbire prin care se exprima lexical timpul este prin excelență adverbul de timp: azi,
maine, odinioară, altădată, oricand, candva etc. Din această cauză adverbul de timp este oarecum
specializat ca funcție sintactică – cel mai adesea complement circumstanțial de timp: Uneori se mai
inșală și el; Maine avem meci cu clasa paralelă; Acum sunt destul de ocupat; Reveniți maine sau
poimaine.
Sens lexical temporal au și anumite substantive, respectiv acelea care denumesc timpul in general
(vreme, timp etc.) sau diverse unități de timp (zi, noapte, lună, an perioadă, moment, iarnă etc).
in cadrul acestei clase relativ numeroase de substantive cu s ens temporal, se individualizează trei
grupe, cărora in anumit contexte li se retrage calitatea de substantive, conferindu -li-se in schimb cea
de adverbe de timp și ca urmare, intr -o analiză corectă, adică in conformitate cu soluțiile și exigențele
gramati cii școlare, ele trebuie deosebite ca statut morfologic atit de ele inseși ca substantive in
acuzativ, cat și de marele rest al substantivelor cu sens temporal (in acuzativ cu sau fără prepoziție).
1. Se transformă in adverbe de timp substantivele care den umesc PĂRȚILE ZILEI (dimineața,
seara, ziua, noaptea), ZILELE SĂPTĂMANII (lunea, marțea, miercurea etc.) și
ANOTIMPURILE (vara, toamna, iarna, primăvara). Ca adverbe, ele trebuie să se supună
următoarelor trei restricții:
56
(a) să fie articulate cu artico l hotărat enciclic; (b) să fie la numărul singular 24 și (c) să nu aibă determinanți pe
langă ele: Seara se culcă devreme; Lunea sunt liber; Toamna se numără bobocii.
Prin aceste construcții se exprimă un complement circumstanțial de timp DURATIV sau ITERATIV {seara = in
fiecare seară, de regulă seara) 25.
OBSERVAȚIA 1. Substantivele care denumesc zilele săptămanii pot fi utilizate adverbial și cu forma
nearticulată. in funcție de caracterul și timpul verbului sau prezența / absernța altui determinant al verbului,
ințelesul temopral poate fi:
a. ITERATIV (durativ): Totdeauna venea la noi luni (luni = lunea);
b. NONITERATIV sau momentan (punctual): A venit la noi luni (luni = intr -o anumită luni, lunea aceasta,
lunea trecută) 26.
OBSERVAȚIA 2. Din funcția de complement circumstanțial de timp se obține, prin conversiunea sau inlocuirea
verbului cu un substantiv ca termen regent, un atribut adverbial: venirea ta la noi seara….; plimbatul prin
cameră noaptea…; topirea bruscă a zăpezilor primăvara…
2. O dată ce analistul a acceptat in analiza gramaticală valoarea adverbială pentru aceste unități, apare greșeala
≪inversă≫, aceea de a le interpreta ca adverbe și in alte situații, mai ales cand sunt insoțite de determinanți: Am
stat in casă toată iarna; Citește toată noaptea romane polițiste; Ziua intreagă nu face aproape nimic; Vara
viitoare merg la mare; Duminica aceasta sunt la bunici.
Or, se vede clar, prezența unui adjectiv exclude calitatea adverbială, intrucat forma de feminin (toată, intreagă,
viitoare etc.) se justifică prin acord cu un substantiv. Cum un adjectiv nu se acordă cu un adverb, ca atare, in
asemenea situ ații, unitățile vara, noaptea, ziua etc. sunt substantive in acuzativ, de regulă fără prepoziție.
*3. Argumentele ce stau la baza interpretării ca adverbe a acestor substantive sunt, in rezumat, următoarele 27:
(1) Nu pot fi substituite, in pozițiile date, cu pronume in acuzativ (nici forme accentuate, nici forme
neaccentuate), ci cu adverbe de timp pe
Rar și accidental, cele care denumesc zilele săptămanii pot apărea și plurarl: Duminicile băzaiam in strună;
Sambetele sunt liberi. Cele două forme (de singular și plural) pot fi considerate in variație liberă sau variante

opționale, fără repercusiuni asupra ințelesului gramatical. 25 Vezi, pentru acestea, LRC, I, 1974, p. 279. 6 Vezi,
pentru intreaga problemă, Neamțu, 1979, p. 63 -73. 27 Vezi, pentru toat e, LRC, I, 1974, p. 279.
57
langă un verb, contextul specific adverbului (…se călătorește noaptea – se călătorește atunci).
(2) Nu intră in contextele diagnostice ale substantivului, respectiv nu se pot combina (a) cu un
adjectiv calificativ, (b) cu un adjectiv demonstrativ sau (c) cu un adjectiv pronominal posesiv: *se
călătorește noaptea lungă sau *se călătorește noaptea mea 28.
(3) Se pot combina direct cu pană (pană seara, panăyo*), asemenea adverbelor (pană maine, pană
atunci, pană acolo etc), spre deosebire de substantive care reclamă prezența unei prepoziții (pană spre
dimineață, pană la toamnă, pană in vară).
(4) Elementele terminale ale acestor cuvinte (-a, -le), coincidente formal și etimologic cu articolul
hofărat enclitic (-a, -le), au rolul unor "particule adverbiale", asemenea lui -a și —le din structura unor
adverbe (acuma, aicia, altmintrele etc.) 29.
3.1. in realitate, nici unul din argumentele formulate nu sunt de natură să infirme propriu -zis statutul
de substantive al acestor cuvinte, ci doar să le individualizeze ca pe o grupă prin care se exprimă
ACUZATIVUL TIMPULUI in romană, iar analogia cu fapte similare de limbă confirmă acest lucru.
(1) Imposibilitatea substituirii cu un pronume poate fi o trăs ătură sintactică a unor substantive in
anumite contexte, fără a le anula statutul morfologic de substantive. in această situație sunt și
substantivele in acuzativ cu funcție de EPS (L-au ales director), dativul locativ (Stai locului!), al
doilea complement direct al verbelor bitranzitive (Te invăț gramatică), complementul
circumstanțial de timp exprimat prin substantive cu sens temporal insoțite de determinanți
cantitativi (Te-am așteptat două seri la rand) etc.
(2) Substituția cu un adverb de timp (atunci, cand, candva etc.) nu este concludentă pentru calitatea
de adverb de timp, ci pentru cea de complement circumstanțial de timp.
(3) Prin imposibilitatea combinării cu vreun adjectiv se caracterizează și substantivele din locuțiuni
verbale (a-și da seama, a ține cont, a avea in vedere, a pune ochii etc), dar calitatea de substantive nu
li se poate contesta.
(4) Distribuția cu pană nu confirmă, dar nici nu infirmă statutul adverbial sau substantival, deoarece:
in construcții de tip Vine noaptea aceasta, este vorba de un substantiv in acuzativ cu prepoziție
eliptică. 29VeziLRC, I, 1974, p. 279.
58
(a) Toate (cuvintele date) se pot dispensa de pană, rămanand cu aceleași funcții, dar pierzand trăsătura
"limită a extensiunii": L-am căutat pană toamna tarziu – L-am căutat toamna tarziu.
(b) Pană apare in fața unei funcții deja construite, indiferent de modul de realizare a acesteia (flexiune,
joncțiune, juxtapunere).
(5) Anularea calității de articole a segmentelor -a și —le in favoarea celei de "partic ule adverbiale"
este insuficient probată, intrucat:
(a) Se invocă in sprijin o trăsătură care, ea insăși, nu este dovedită și ca atare conține un viciu in
raționament: dacă aceste cuvinte sunt intr -adevăr adverbe, atunci -a nu este (= nu poate fi) articol, ci
particulă adverbială, și invers, dacă ele sunt substantive, -a nu este (= nu poate fi) particulă adverbială,
ci articol.
(b) Dacă acceptăm că -a din seara, lunea etc. subordonează in locul prepoziției (comp. a venit seara –
a venit spre seară), inseamn ă că -a este mijloc de subordonare, element flectival aglutinat
radicalului, adică morfem cazual de tip articol. (Adverbul este incompatibil cu flexiunea cazuală, el
subordonandu -se fie prin joncțiune (= prepoziții), fie prin juxtapunere.)
(c) Lipsa sau pr ezența unor determinanți nu poate motiva interpretarea diferită a aceluiați -a in
Toamna stau la țară (particulă adverbială) și Toată toamna stau la țară (articol) 30.
in concluzie, există cel puțin tot atatea argumente și in favoarea calității substantival e.
Vezi, pentru alte argumente in sprijinul calității substantivale, Neamțu, 1979, p. 63 -73.
59
Tll
SUBSTANTIVE / ADVERBE DERIVATE DIN SUBSTANTIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) De ce mai ai nevoie?
(2) Te descurci cam anevoie.
B. SOLUȚII:

(1) nevoie = substantiv
(2) anevoie = adverb de mod
C. COMENTARIU
0. Această confuzie, cu probabilitate redusă și printre puținele de natură morfologică propriu -zisă, are
in vedere un număr foarte restrans de adverbe, unele utilizate și ca adjective 31, derivate din substantive
cu prefixul (la origine prepoziție) a-: – DE LOC: acasă (<a + casă); – DE MOD: alene (<a + lene),
aminte (<a + minte), anevoie (<a + nevoie), anume (<a + nume), aparte (<a + parte, după fr. ă part); –
DE TIMP: aseară (<a + seară), azi (<a + zi).
Excluzand adverbul anume, celelalte provin din substantive de genul feminin. Dintre acestea o
frecvență mai ridicată au acasă, aseară și aminte (in locuțiunile verbale a-și aduce aminte, a lua
aminte și locuțiunile substantivale provenite de la ele: aducere -aminte, luare -aminte).
0.1. Deși fonetic ele nu coincid propriu -zis cu substantivele, căci au in plus pe a-, confuzia semnalată
are intr -o oarecare măsură suporturi atat de conținut, cat și de formă.
(1) Ca INȚELES, adverbele in discuție includ sen sul substantivelor de la care provin: acasă = "la sau
spre casa in care locuiești"; aseară = " in seara zilei precedente"; alene = "intr -un ritm incet, fără
grabă" (vezi adjectivul (substantivul) leneș "incet, fără energie…"); anume = "cu numele de…" e tc.
(Sensurile sunt date după DEX.)
(2) Ca EXPRESIE, respectivele adverbe conduc nemijlocit la substantive, fapt inlesnit de
aspecte formale APARENTE, interpretabile eronat ca reale: formă de singular, inșelătoare apartenență
la genul feminin
31
Vezi, mai jos, 2.1.
60
(mai puțin anume), intrebări greșit atribuite substantivelor in acuzativ [unde? – acasă; ce? – aminte;
cum? – alene, anevoie, anume; cand? -aseară).
Trecand la verificarea presupuselor calități substantivale, observăm
că:
(1) Deși substantivele seară, minte, casă, nevoie etc. au plural, derivatele aseară, aminte,
acasă, anevoie nu pot trece la plural (*aseri, *aminti, *anevoie etc). (La alene nu se pune problema
unui plural, intrucat nici substantivul lene nu-l are.)
(2) Pr esupunand că ar fi substantive, forma lor, prin analogie cu a substantivelor casă, seară, nevoie
etc, ar trebui să fie nearticulată și, ca orice substantiv, ar trebui să permită articularea cu articol hotărat
enclitic. Or, formele rezultate suni inexistent e in romană: * amintea, *anevoia, *acasa, *alenea,
*aseară, * anume le etc. Cum substantiv nearticulabil nu există, inseamnă că respectivele cuvinte nu
sunt substantive.
(3) in același sens, dacă ar fi substantive, ele ar trebui să permită pe langă ele adj ective. Grupările
obținute nu sunt insă posibile in romană: * acasă frumoasă, *'aseară caldă, *am.inte strălucită etc.
Prin urmare, cuvintele in discuție nu sunt substantive și, cum nu exi&tă o altă incadrare decat la
adverbe, rămane ca ele să fie ADVERBE.
2. Cu excepția lui aminte, care nu are funcție sintactică autonomă, deoarece apare numei in locuțiuni
(verbale sau substantivale), celelalte au funcțiile sintactice ale adverbelor.
(1) Pe langă un verb (adverb, adjectiv):
(a) COMPLEMENTE CIRCUMSTANȚIALE (d e mod, de loc, de timp), in corespondență cu felul
adverbului: A venit aseară (CCT); Nu l-am găsit acasă (CCL); A sosit cam anevoie (CCM);
(b) complemente circumstanțiale (CCT, CCL, CCM) IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ:
Azi a fost mai frig decat ieri; ii place mai mult pe străzi decat acasă; Se descurcă mai mult prost
decat anevoie;
(2) Pe langă un substantiv (substitut):
(a) ATRIBUTE ADVERBIALE (cu și fără prepoziție): Plecarea lui de acasă ne-a intrigat, Meciul de
aseară (de azi) a fost formidabil; Statul acasă de unul singur mă plictisește; Sosirea lui aseară (azi)
ne-a bucurat, Mersul alene este odihnitor;
(b) NUME PREDICATIVE (in prezența unui auxiliar predicativ (= verb copualativ)): inaintarea era
destul de alene.
OBSERVAȚIE. Adverbele de timp și de lo c (azi, aseară, acasă) nu pot fi nume predicative, deoarece
nu apar pe langă auxiliare predicative, ci doar pe langă verbe predicative: Ziarul este de azi (este =
datează); Spectacolul a fost

61
aseară {a fost = a avut loc); Ion este acasă? (este = se află); Mancarea este de acasă (este = provine).
2.1. Anume, anevoie și aparte au un statut morfologic deosebit prin aceea că, in funcție de context,
sunt adverbe (de mod) sau adjective invariabie (provenite din adverbe prin conversiune), respect iv in
combinație cu un VERB sunt ADVERBE, iar in combinație cu un SUBSTANTIV (substitut) sunt
ADJECTIVE: Anume ți-a spus asta ca să te enerveze /Aveți o preferință anume? (Doriți ceva
anume?; Ați discutat cu cineva anume?); Reforma merge cam anevoie / Este o operație cam
anevoie; El s-a comportat intotdeauna aparte / A avut intotdeauna păreri aparte (Comportarea lui
este una aparte) 32.
Ca funcții sintactice, ele vor fi:
(1) complemente circumstanțiale (pe langă verbe);
(2) atribute adjectivale (pe langă substantive sau substitute);
(3) nume predicative (pe langă substantive sau substitute in prezența unui auxiliar predicativ):
Drumul era anevoie 33; Privirea lui era aparte.
OBSERVAȚIE. Anume, de regulă precedat de și, apare și ca adverb explicativ, fără fu ncție sintactică
autonomă, in fața unei apoziții sau propoziții apozitive, incadrandu -se in seria adică, anume, și anume,
respectiv: După structură, substantivele sunt de două feluri, și anume: simple și compuse; Asta nu -mi place la
tine, și anume că nu ești parolist.
32 De fapt, același comportament il are și alene, care, nejustificat, este considerat numai adverb de mod.
Asemenea oricărui adjectiv, utilizat intr -o expresie impersonala, anevoie redevine adverb de mod: E anevoie
să le faci pe toate aceste a.
62
T 12 LUI- ARTICOL HOTĂRAT / PRONUME
PERSONAL
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Lui Ionel ii place muzica.
(2) Lui ii place muzica.
B. SOLUȚII:
(1) lui= articol hotărat (proclitic)
(2) lui = pronume personal v
C. COMENTARIU
0. in funcție de context, lui poate fi in limba romană articol hotărat proclitic sau pronume personal 34.
Obișnuința de a -l intalni pe lui in general ca pronume personal și forma comună cu a articolului
hotărat lui creează adesea o confuzie din ≪neatenție≫, respectiv interpretarea articolului dr ept pronume,
prea puțin probabil invers.
0.1. Criteriul distincției derivă din esența celor două clase de cuvinte (articol, pronume): ca articol, lui
va fi intotdeauna urmat de un substantiv, pe care să -l ≪articuleze ≫; ca pronume lui ține locul unui
substantiv și, de aceea, il exclude după el. Prin urmare: lui [+ substantiv] = articol; lui [ -substantiv] =
pronume. Comp.: prietena lui cu lui Vasile.
1. Ca pronume personal de persoana a IlI -a, singular, masculin, lui este forma de genitiv -dativ de la
el, aliniindu -se celorlalte pronume personale de persoana a IlI -a in genitiv -dativ: ei (de la ea) și lor
(de la ei, ele).
in calitate de pronume – și ca orice pronume – lui are funcție sintactică, respectiv atribut pronominal
genitival (in genitiv), complement indirect (in dativ) sau alte funcții cand este insoțit de prepoziții ale
celor două cazuri: Ideea lui o găsesc interesantă; Lui / se cuvine mai mult; In jurul lui s-a adunat
lumea ca la circ 35.
Cei doi lui sunt identici formal și etimologic. 35 Pentru distincția lui, ei, lor /său, sa, săi, sale, vezi T 21.
63
OBSERVAȚIE. Se ințelege că lipsa din structură a unui substantiv cu care să se afle in relație directă exclude
orice apropiere a pronumelui lui de articolul lui (Lui ii place muzica).
2. Ca articol hotărat, lui apare la genitiv -dativ (singular) in fața unor substantive care nu se pot articula
enclitic sau se pot articula in două feluri (enclitic și proclitic), firește, nu simultan. Acestea sunt:
– nume proprii de persoane masculine și feminine (cu terminații străine femininelor): lui George
(nu și *Georgelui), lui Vasile, lui Carmen, lui Ulrike, lui Mary etc;
– numele gradelor de rudenie, masculine sau feminine, urmate de posesive conjuncte, artic ularea
proclitică fiind in variație liberă cu cea enclitică: lui taică -meu (comp. cu tatălui meu), lui soră-sa

(comp. cu surorii sale), lui vară-ta, lui nașu -tău etc.
OBSERVAȚIE. După modelul lui Carmen (lui Mary etc), lui se extinde și la substantive prop rii
feminine (nume de persoane) care cunosc articularea enclitică ≪normală≫: lui Mariana, lui Rodica, lui
Măria (comp. cu Marianei, Rodicăi, Măriei). (Formele cu articol proclitic sunt considerate neliterare
și trebuie evitate.)
2.1. in baza echivalenței f uncționale dintre articolul proclitic lui și articolul enclitic la același număr
(singular) și aceleași cazuri (genitiv -dativ) (-lui, -i), se poate utiliza ca mijloc practic de verificare a
calității de articol inlocuirea substantivului precedat de lui cu un substantiv comun oarecare (de același
gen și număr), ceea ce va face ca articolul (lui) să-și ocupe locul de drept, adică la sfarșitul
substantivului, in forma —lui sau —i: ideea lui Vasile – ideea colegului, rochia lui Lili – rochia fetiței.
Dimpotrivă, dacă lui ar fi pronume, el ar trebui să accepte inlocuirea cu un substantiv de genul
masculin, singular, la genitiv -dativ (comp. intenția lui cu intenția șoferului). Or, in situația de față o
asemenea substituție se exclude. De altfel, se vede ≪clar≫ că lui nu poate fi un inlocuitor al
substantivului (și deci nici pronume), intrucat substantivul care ar fi ≪de inlocuit ≫ este prezent, imediat
după lui.
2.2. Asemenea substantivelor articulate enclitic, și cele articulate proclitic pot fi insoțite, cand stau
in genitiv, de articolul genitival al (a, ai, ale), avand, prin urmare, două articole – unul hotărat propriuzis
proclitic și altul hotărat genitival (tot) proclitic, poșeta aceasta a lui Irinel; Ion al lui Hancu.
(Comp. cu poșeta aceasta a mamei , Ion al farmacistului.)
*2.3. Spre deosebire de articolul hotărat enclitic corespondent (-lui, -i), lui nu realizează o
"determinare" propriu -zisă a substantivului in fața căruia stă, intrucat acesta, propriu fiind sau similar
ca grad de cunoaștere
64
de către vorbitor, este determinat prin forța lucrurilor. Se spune de aceea că lui, ca articol hotărat
proclitic, are exclusiv rolul de a -i marca substantivului cazul (genitiv sau dativ), asemenea unei
desinențe. De altfel, substantivele proprii nearticulabil e enclitic exclud in mod normal articolul
nehotărat {unui, unei) și adjectivele pronominale, incat singura lor modalitate de a -și marca genitivdativul
este articolul proclitic lui36.
2.4. Ca articol, lui nu are, se ințelege, funcție sintactică autonoma, ci se cuprinde in analiza
substantivului, constituind impreună cu acesta o singură funcție sintactică. (in analiza substantivului se
menționează că este "articulat cu articol hotărat proclitic" sau că este "precedat de articol hotărat".)
Formularea "precedat de articol hotărat proclitic" trebuie evitată, ea fiind pleonastică.)
OBSERVAȚIE. Dacă lui este analizat morfologic, asemenea lui unui sau —lui (-i), menționandu -i-se
numărul (singular), cazul (genitiv sau dativ), in privința genului ne orientăm după cel al substantivului:
masculin (lui Ion), feminin (lui Kati).
*3. Lui ca AFIX PROCLITIC de genitiv -dativ reprezintă un caz de flexiune cazuală analitică, esențial
deosebită ca realizare formală atat de flexiunea sintetică propriu -zisă, realizată prin desinenț e + articol
hotărat enclitic (cartea fetei, băiatul mamei, jucăriile copiilor etc.) sau de cea realizată prin prefixație,
respectiv cu ajutorul articolului nehotărat proclitic {cartea unei fete, băiatul unei colege, jucăriile unor
copii), cat și de cea cu predeterminant {cartea acestei fete, băiatul altei colege, jucăriile acelor copii).
Echivalența acestor structuri in privința cazului (genitiv -dativ) este doar funcțională, nu și formală,
deoarece mijloacele de realizare a valorii cazuale sunt diferite.
(1) in structurile cu lui ca afix proclitic, forma substantivului nu este de genitiv -dativ, ci de nominativacuzativ,
fapt evidențiat prin desinența (sau articolul) de nominativ -acuzativ a femininelor și forma de
nominativ -acuzativ, nu de genitiv -dativ, a adjectivelor posesive conjuncte: năravurile lui soacră -sa
{soacră – forma de nominativ -acuzativ / soacre = formă de genitiv -dativ; -sa = formă de nominativacuzativ
/ sale – formă de genitiv -dativ; comp. lui soacră -sa cu soacrei sale); pasiunea lui Carmen a
ta (nu: ^pasiunea lui Carmen a tale); prăjiturile lui momi a mea (nu: * a mele); lui Lili cea frumoasă
(nu: Hui Lili celei frumoase); vezi, pentru masculine: fata lui tata).
36 Vezi, in acest sens, Vasiliu, 1952, p. 32 -36; SMLRC, 1967, p. 171.
65
Prin analogie, putem accepta că forma precedată de lui tot de nominativ -acuzativ este și in restul
situațiilor, cand nu se realizează desinențial opoziția nominativ -acuzativ / genitiv -dativ sau lipsește un
determinant car e să marcheze strict formal cazul {lui George, lui nenea, la sfarșitul lui 1989 etc).
Ca atare -, in structurile date, mai potrivit este să vorbim de un genitiv -dativ ANALITIC sau de

CONSTRUCȚII ECHIVALENTE CU GENITIV -DATIVUL, așa ca, de exemplu, in mamă a trei
copii, domn a toată suflarea romanească.
Afixul proclitic lui nu numai că este un morfem cazual, dar este și singurul (pentru substantivele ce -i
urmează) și de alt tip decat articolul hotărat enclitic {-lui sau -/).
(2) in celelalte situații, in care avem genitiv -dativ propriu -zis (fata mamei, culoarea basmalei, la
sfarșitul zilei, umbrela unei fete, hotărarea unui arbitru, culoarea acestei flori, intenția altui deputat
etc), valoarea cazuală are ca suport două morfeme in cooperare (= desinența de geni tiv-dativ a
substantivului" și desinența de genitiv -dativ a articolului 38 sau a predeterminantului, aflate intr -o
corespondență perfectă, adică au deopotrivă forma și ințeles de genitiv -dativ: fetei ( -e = desinență de
genitiv -dativ; -/ = articol in genitiv -dativ); unei colege ( -e = desinență de genitiv -dativ; unei = articol
cu desinență de genitiv -dativ).
37 Prezintă mai mică importanță faptul că in afară de substantivele feminine la singular, celelalte substantive au
aceeași desinență (pozitivă sau negativă) la toate cazurile.
38 La feminin singular, articolul -i {fetei, șoselei etc.) nu mai este analizabil ca structură internă, dar in mod cert
este o formă de genitiv -dativ, singular, feminin.
66
13 UN, O – NUMERAL CARDINAL / ADJECTIV
NEHOTĂRAT / ARTICOL NEHOTĂRAT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Un curs știe, două nu.
(2) Un client intră, altul iese.
(3) Azi a primit un pachet de la părinți.
B. SOLUȚII:
(1) un (curs) = numeral cardinal
(2) un (client) = adjectiv nehotărat
(3) un (pachet) = articol nehotărat
C. COMENTARIU
0. in afara valorii cantitative, cea de NUMERAL CARDINAL (in seria doi (două), trei, patru
ș.a.m.d.), valoare primară prin proveniență (<lat. unus, una – numeral), segmentele un și o, intotdeauna
antepuse unui substantiv, mai au incă două valori, respectiv de ARTICOL NEHOTĂRAT, opus
articolului hotărat (-(u)l, -le, -a), și de ADJECTIV NEHOTĂRAT, provenit din pronumele nehotărat
unul, una 39.
0.1. intrucat forma este absolut identică, iar in absența unui context n u se poate opera nici o
diferențiere de ințeles in cadrul lui un (o), aceste elemente, forma și ințelesul, luate in sine, nu pot servi
la identificarea, intr -un text dat, a uneia sau alteia dintre cele trei valori.
Cum valoarea pe care o materializează cel mai adesea un (o) este cea de articol nehotărat, iar sensul
lexico -gramatical al determinării prin numeralul sau adjectivul nehotărat un (o), asociat imediat cu o
funcție sintactică, separată de a substantivului, se dezvăluie mai anevoie, se ințelege că d e regulă
confuzia ce se poate face intre cele trei valori este in UNISENS, interpretandu -se greșit numeralul și
adjectivul nehotărat drept articol nehotărat.
O dată apreciat (greșit) ca articol, in loc de numeral sau adjectiv, in mod firesc, un(o) va fi văduvit de
funcția sintactică și de analiza morfologică aferentă celorlalte părți de vorbire (număr, gen, caz). Prin
Vezi, pentru intreaga problemă, Zdrenghea, 1960, p. 37 -39.
67
urmare, prima greșeala, exclusiv morfologica, produce in mod obligatoriu o a doua, sintactică și
morfologică.
0.2. Operația de degajare a valorilor poate fi realizată in două feluri, după cum avem in vedere un
≪plural≫ al acestora, ca termen opozant lor (a), sau raporturile cu alte unități din text (b).
(a) Potrivit primului model, un, o, se incadrează la:
(a,) articol nehotărat cand la plural ii corespunde / i -ar corespunde niște;
(a2) adjectiv (pronominal) nehotărat cand la plural ii corespunde / i -ar corespunde unii, unele;
(a3) numeral cardinal cand s e opune / s -ar opune lui doi (două), trei etc. 40
De fiecare dată, termenul in opoziție (= corelație) aparține aceleiași părți de vorbire (a^ articol –
articol; a 2: adjectiv nehotărat – adjectiv nehotărat; a 3: numeral – numeai).
Principalul neajuns practic al acestui procedeu, care -i și conferă de altfel o funcționalitate redusă,
constă in aceea că operează cu raporturi in absentia (= in planul paradigmatic), respectiv termenul

opozant (= corelativ) invocat {niște, unii (unele), doi (două), trei etc.) nu se află in textul concret supus
analizei și ca atare nu este supus observației directe, ci este doar presupus ca membru probabil și
virtual al opoziției. De aceea, analistul nu poate avea certitudinea că un, o se opune, de ex., lui niște,
nu lui unii (unele) sau doi, trei etc, toate cele trei opoziții fiind deopotrivă posibile.
Astfel, intru -n exemplu ca Trecea un om pe stradă, un este articol dacă -l opunem lui niște, adjectiv
nehotărat dacă -l opunem lui unii și numeral dacă -l opunem lui doi, trei etc.
(b) in cazul celui de al doilea procedeu, cel recomandat aici, operația de separare a valorilor lui un, o
se realizează progresiv, de la ≪mai concret ≫ spre ≪mai puțin concret ≫ și numai in funcție de context,
mai restrans sau mai larg. Lucrand cu textul concret, relațiile și/sau corelațiile cu anumiți membri ai
acestuia elimină sau reduc substanțial ambiguitățile, conducant, motivat, prin eliminări succesive la
una dintre cele trei valori.
Ordinea de degajare, potrivit celor de mai sus, este următoarea: (1) numeral cardinal; (2) adjectiv
nehotărat; (3) articol nehotărat.
1. Un (o) este NUMERAL CARDINAL (cu intrebuințare adjectiyală) cand:
40 Procedeu indicat de regulă in manualele școlare.
68
(a) servind la numărare, se incadrează explicit in seria lui doi (d ouă), trei, patru etc, fiind in opoziție
cu alte numerale exprimate in context (Un elev vine, doi pleacă);
(b) apare pe langă substantive ce denumesc unități de măsură – spațiu, timp, greutate, valoare etc. – in
construcții cu sens cantitativ (A stat o zi la munte; A mai parcurs un kilometru; A cumpărat un
kilogram de mere; Pachețelul costă un dolar);
(c) este precedat de unele adverbe de mod ce exprimă restricția, aproximarea, precizarea etc.) {numai
(cel puțin, doar, măcar etc.) un elev);
(d) este insoțit de adjectivul singur {singură), avand impreună semnificația numai un (o); un
singur gand ( — numai un gand);
(e) chiar in lipsa altor indicii, este accentuat in vorbire (Am cumpărat o carte).
OBSERVAȚIA 1. impreună cu adverbul distributiv cate, un (o) formează numeralul distributiv cu intrebuințare
adjectivală cate un (student), cate o (studentă). Deci intr -un exemplu ca Mai rezolvăm cate o problemă, o nu
aparține, ca articol, substantivului, acesta fiind nearticulat, ci, impreună cu cate, formează nume ralul distributiv
(cu valoare adjectivală) cate o.
*OBSERVATIA 2. Adverbul distributiv cate nu apare numai in structura numeralului (numit tocmai de acea)
distributiv, ci și in fața catorva pronume: Le-a dat și lor cate ceva; Am primit cate puțin din toate ; Mai venea
cate cineva și pe la ei; Se mai intalnea cu cate unul altul din satul său.. De aceea, mai potrivit ar fi să vorbim de
o CONSTRUCȚIE DISTRIBUTIVĂ (= numeral (cardinal) in construcție distributivă, pronume (nehotărat) in
constrcuție distributivă) '".
*Dacă acceptăm, după DEX, că oleacă (= puțin, nițel) este adverb de mod, atunci avem și adverbe in construcție
distributivă: Mai bea și el cate oleacă; Mai stai și pe la noi cate oleacă, nepoate! in cazul in care, in ciuda
etimologiei diferite, se face legătura intre substantivul leac (< si. leku), din expresii ca nici de leac, "deloc, catuși
de puțin" și ≪adverbul≫ oleacă (<ngr. olighaki), cu sensul de puțin, nițel, se poate observa că de fapt acesta
(oleacă) funcționează după modelul un pic, o țară, adică e vorba de substantive in acuzativ precedate de un, o,
care, in prezența lui cate sunt numerale cardinale: cate un pic, cate o țară, cate o leacă, iar in prezența lui nici,
adjective pronominale nehotărate di n structura adjectivelor negative: nici un pic, nici o țară, nici o leacă. Spre o
asemenea interpretare ne conduc:
(a) formele lor diminutivale tipic substantivale: un picuț (un piculeț), o țirucă, o lecuță;
(b) prezența după ele a prepoziției de cu sens p artitiv: un pic de, o țară de, o leacă de, de neconceput după un
adverb (de mod) cantitativ.
69
Dacă intr -un text dat un (o) nu poate fi incadrat uneia din cele cinci situații, mai sus date, se exclude
valoarea de numeral.
OBSERVAȚIE. Ca numeral cardinal, un (o) nu poate avea plural și, prin urmare, formele unii, unele
nu constituie pluralul numeralului un (o). Altfel spus, unii (unele) nu este niciodată numeral cardinal.
in analiza morfologică a lui un (o) vom indica deci numai GENUL și CAZUL (nu și numărul).
2. O dată degajat sensul CANTITATIV EXACT (= de numeral cardinal), lui un (o) ii mai rămane o
largă zonă a determinării CALITATIVE NEDEFINITE, repartizată pe două clase de cuvinte -adjectiv
nehotărat și articol henotărat, intre care, nu rareori, distincția rămane problematică.
Situația cea mai ≪clară≫ a lui un (o) ca ADJECTIV NEHOTĂRAT ne -o oferă contextele in care acesta
se află in opoziție cu pronumele nehotărat altul (alta), cu adjectivul nehotărat corespunzător {alt, altă)

sau cu demonstrativu l de diferențiere celălalt, cealaltă: un creion roșu și altul verde; un creion roșu
și alt creion verde; se uita cand cu un ochi, cand cu celălalt. Ca adjectiv nehotărat, un (o) provine de
la pronumele nehotărat unul (una).
O situație mai puțin clară are un (o) cand se află intr -o dublă corelație, cu un numeral in stanga și cu
un pronume (adjectiv nehotărat (demonstrativ) de diferențiere) in dreapta: Are doi frați mai mari, un
frate in Turda și altul / celălalt in Dej. Dand prioritate corelației de dreapta, il vom considera pe un
adjectiv nehotărat, nu numeral cardinal.
Accidental, nici un (nici o) poate fi urmat de un adverb de tip măcar, barem, cel puțin sau poate avea
structură intreruptă de inserția acelorași adverbe:. N-a venit nici un student măcar; N-a venit nici
măcar un student.
Deși construcția prezintă o oarecare ambiguitate, preferăm să vorbim și aici de un adjectiv negativ,
chiar in cazul in care elementele ii sunt dislocate, deoarece aceste adverbe pot apărea și cu
nehotăratele compuse vreun, vreo 42 (vreunul, vreuna) in a căror structură intră același un (o)
Prin urmare, in ciuda echivalenței semantice cu puțin (adverb, pronume) a grupărilor o leacă (oleacă), un pic, o
țară, acestea din urmă sunt discutabile adverbe (locuțiuni adverbiale).
42 in limba romană există doi "vreo": adjectivul nehotărat feminin vreo (in . opoziție cu singularul vreun),
antepus exclusiv unui substantiv (vreo pisică, vreo casă) și adverbul vreo, de regulă antepus unui numeral
cardinal (propriu -zis sau
70
(unul, una): De -ar veni măcar vreun student!; A apărut cel puțin vreunul dintre ei? Or, in cazul
acestora din urmă {vreun, vreo, vreunul, vreuna) nu se pune problema de a fi numerale.
OBSERVAȚIE. Tot adjectiv (nehotărat) este un (o) cand face parte din str uctura adjectivului negativ
nici un (argument), nici o (greșeală). (Comp. cu pronumele negativ, nici unul, nici una.) Prin urmare,
intr-un exemplu ca N-a sosit incă nici un musafir, substantivul musafir este nearticulat, deoarece un nu
este articol, ci imp reună cu adverbul de negație nici formează adjectivul (nehotărat) negativ nici un.
Indiferent dacă este numeral cardinal sau adjectiv nehotărat, un (o) se interpretează separat de
substantiv, atat morfologic (gen și caz la numeral, număr, gen și caz la adj ectiv – categorii ≪citite≫ de
la substantiv), cat și sintactic. Determinand un substantiv și acordandu -se cu acesta, un (o) are funcția
de ATRIBUT ADJECTIVAL.
3. Ceea ce rămane in afara situațiilor mai sus discutate este valoarea de articol nehotărat: Trecea un
om pe stradă.
Altfel spus, dacă un (o) nu poate fi nici numeral cardinal și nici adjectiv nehotărat, va fi articol
nehotărat.
Cu această calitate, un (o) este inclus in analiza substantivului și, ca orice articol, nu are funcție
sintactică autonomă.
OBSERVAȚIE' Tot un articol este un (o) și atunci cand apare in fața pronumelui (adjectivului)
nehotărat altul (alt): un altul (un alt caz), o altă situație). (Construcțiile de acest tip par a fi un calc
după germană sau franceză – comp. cu ein anderer, un autre)
4. Aceleași valori (numeral cardinal, adjectiv nehotărat și articol nehotărat) și in aceleași condiții le
are un (o) și la genitiv -dativ, singular {unui, unei).
5. Formele de plural au, de asemenea, mai multe valori: (1) unii, unele (nominativ -acuza tiv) sunt:
(a) pronume nehotărate: Sunt unii care cred că…; Unele imi plac, altele nu; Unii dintre prietenii mei
sunt crescători de caini 43;
adverbial) și, mai rar, unui pronume cu sens cantitativ: Am discutat cu vreo doi (participanți); L -am intalnit de
vreo două ori; Au mai sosit și ieri vreo cațiva. (Vreo este considerat adverb (de mod) din imposibilitatea de a fi
incadrat la altă clasă de cuvinte.)
In combinație cu nici formează pronumele negative nici unii (nici unele), mai rar utilizat: Nu ne -am sun at nici
unii. Aceste forme, ca, de altfel, și cele de
71
(b) adjective (pronominale) nehotărate (antepuse unui substantiv la plural, cu care se acordă in gen,
număr și caz): Unii prieteni l -au cam uitat; Unii oameni sunt prea bogați, iar alții, prea săraci .
OBSERVAȚIE. Indiferent de context, unii (unele) nu poate fi nici articol nehotărat și nici numeral
cardinal.
(2) Forma de genitiv -dativ unora este intotdeauna pronume nehotărat: N-a ținut seama de părerile
unora dintre vorbitori; Unora le place căldura'' 4.
(3) Forma de genitiv -dativ plural unor 45 poate fi, asemenea celei de singular (unui, unei):

(a) adjectiv pronominal nehotărat – in opoziție cu altor (a) sau celorlalți (celorlalte): Unor
copii le place fotbalul, iar altora / celorlalți tenisul;
(b) articol nehotărat – in lipsa acestei opoziții: Le-am dat unor copii ciocolată.
singular (nici unul, nici una), nu trebuie confundate cu pronumele nehotărate propriu -zise coordonate copulativ
in prezența cuplului adverbial negativ nici… nici (opozantul celui pozitiv de tip și… și): N -au venit nici unii, nici
alții; N-a discutat nici cu unii, nici cu alții; Nu copiază nici unul, nici altul; Nu se bazează nici pe unul, nici pe
altul. (Comp. cu: Au venit și unii, și alții; A discutat și cu unul , și cu altul). in asemenea situații, adverbul de
negație nici nu intră in structura pronumelui.
Unora este pronume nehotărat indiferent dacă apare sau nu in corelație cu un alt pronume nehotărat sau
demonstrativ. 45 Fără amplificativul pronominal -a.
72
14 NIȘTE – ARTICOL NEHOTĂRAT / ADJECTIV
NEHOTĂRAT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) M-am intalnit cu niște colegi de liceu.
(2) Frige niște carne.
B. SOLUȚII:
(1) niște = articol nehotărat
(2) niște = adjectiv nehotărat
C. COMENTARIU
0. Cuvantul niște (lat. nescio quid "nu știu ce") are in limba romană două valori morfologice:
t
0.1. ARTICOL NEHOTĂRAT de plural pe langă substantive la plural, indiferent de gen, cazurile
nominativ și acuzativ: niște oameni de treabă, niște fete, niște tablouri. Ca articol de p lural, niște
corespunde la GD formei unor (ideile unor elevi, caroseriile unor mașini), cu care, din punct de
vedere etimologic, nu are nici o legătură. (Forma unor coincide cu cea a adjectivului nehotărat unor,
de care se deosebește, foarte greu de altfel , numai contextual.)
0.2. ADJECTIV NEHOTĂRAT (invariabil) pe langă substantive la singular: niște apă (vin, carne,
unt, lapte, vopsea, miere etc). Ca adjectiv, niște are sens cantitativ PARTITIV (= o cantitate de (din),
"un pic de") și apare pe langă subst antive care denumesc materii și substanțe, in general defective de
plural.
Se mai cuvin reținute următoarele:
(1) Spre deosebire de alte adjective nehotărate, niște nu are un corespondent pronominal, nu există
adică un pronume nehotărat niște.
(2) in fața unui substantiv la singular (defectiv de plural), precum cele de mai sus, niște nu poate fi
articol, intrucat la singular formele articolului nehotăt sunt un și o.
(3) Cind este adjectiv nehotărat, niște are și funcție sintactică – atribut adjectival.
73
T 15 CEL (CEA, CEI, CELE) – ARTICOL
DEMONSTRATIV / PRONUME DEMONSTRATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Elevul cel harnic a fost premiat.
(2) Cei din casă nu -i cred pe cei de afară.
B. SOLUȚII:
(1) cel = articol demonstrativ
(2) cei (pe cei) – pronume demonstrativ
C. COMENTARIU
0. Potrivit Gramaticii Academiei (1963), manualelor școlare și materialelor de uz didactic,
precum și in consens cu interpretarea multor specialiști, inclusiv in momentul actual, cel (cea, cei,
cele) și formele declinate {celui, celei, celor) se incadrează, in limba romană, in două clase de cuvinte
(părți de vorbire): (a) articol; (b) pronume.
1. Ca articol, cel (cea, cei, cele) poartă denumirea de (ARTICOL) DEMONSTRATIV sau
ADJECTIVAL.
Se numește (articol) DEMONSTRATIV, deoarece, ca formă, pro vine de la pronumele (adjectivul)
demonstrativ de depărtare acela (aceea, aceia, acelea) cu care seamănă foarte mult, ceea ce și duce, in
anumite situații, la confundarea celor două clase de cuvinte, confuzie dinspre articol spre pronume,
mai rar invers.

Cat privește ințelesul "demonstrativ" (= de A ARĂTA (a indica) un obiect aflat in raport de depărtare
față de vorbitor), acesta se prezintă mult atenuat in cazul articolului față de cel al pronumelui, dar fiind
vorba, in principiu, doar de un grad diferit d e abstractizare in cadrul aceluiași conținut de bază,
criteriul ≪ințelesului ≫ se dovedește puțin operant in practica analizei diferențiate a celor două părți de
vorbire.
Același articol mai poartă și numele de (articol) ADJECTIVAL, nu pentru că ar avea valoare
adjectivală sau ar lega adjectivul de substantiv (adjectivul se ≪leagă≫ singur, prin acord), ci pentru că
stă de regulă IN FAȚA (= in stanga) unui ADJECTIV sau numeral (cardinal, ordinal), acesta din urmă
fiind tot un fel de adjectiv (cantitativ). Această POZIȚIE PREADJECTIVALĂ permite formularea
criteriului de individualizare și deosebire practică a articolului de pronume: ori de cate ori cel (cea,
cei,
IA
cele) apare in fața unui adjectiv sau numeral este articol și se exclude valoarea de pronume.
1.1. Adjectivul (numeralul), la randul sau, poate insoți sau nu, ca determinant, un substantiv. Obținem astfel
următoarele situații, după cum apare sau nu și substantivul in structură:
1.1.1. Cu substantiv in structură: (a;) A prins vulpe cea șireată.
(a2) Au sosit cele trei vagoane cu cereale. (a3) Cea de-a doua repriză a fost mai bună.
1.1.2. Fără substantiv in structură: (a la) Cei harnici au fost premiați.
(a2a) Despre cei trei s -a discutat detaliat. (a3a) In sfarșit, a sosit și cel.de-alpatrulea.
OBSERVAȚIE. Tot articol demonstrativ este cei (cele) și in fața adjectivului nehotărat cu sens cantitativ cațiva
(cateva): cei cațiva prieteni pe care -i mai are; cele cateva cărți primite.
Articolul demonstrativ este variabil după gen, număr și caz.
1.1.3. Aici mai sunt de reținut următoarele:
(1) in ambele situații (1.1.1. și 1.1'.2.), articolul demonstrativ se cuprinde in analiza adjectivului (numeralului),
neavand funcție sintactică separată, la fel ca toate articolele. in exemplele date: {& x) cea șireată = atribut
adjectival, exprimat prin adjectiv…, PRECEDAT de articol demonstrativ; (a 2) cele trei = atribut adjectival,
exprimat prin numeral cardinal cu intrebuințare adjectivală…, PRECEDAT de articol demonstrativ.
(Aceeași interpretare se dă și pentru (a 3).)
OBSERVAȚIE. Modelul "substantiv + articol demonstrativ + adjectiv" (fata cea cuminte) il găsim și la unele
substantive proprii compuse: Ștefan cel Mare, Mircea cel Mare, Măriuca cea Vitează, Praslea cel Voinic etc.
Fiind substantive pr oprii compuse, analiza sintactică nu pătrunde in interiorul lor pentru a distinge un atribut
adjectival exprimat prin adjectiv precedat de articol demonsrativ.
(2) in lipsa substantivului din structură (1.1.2.), articolul demonstrativ, ca alte articole, su bstantivează adjectivul
și numeralul. Vorbim in acest caz de adjectiv substantivat și numeral substantivat, cu funcții sintactice proprii
substantivului. in exemplele date: (a la) cei harnici = subiect, exprimat prin adjectiv substantivat prin
articulare cu articolul demonstrativ cei (masculin, plural, N); (a 2a) despre cei trei = complement
75
indirect, exprimat prin numeral cardinal substantivat prin articulare cu articolul demonstrativ cei (masculin,
plural, Ac).
(3) intrebuințat in fața numeralului, cel (cea, cei, cele) ii marchează acestuia cazurile genitiv și dativ (celor doi,
celor două, celui de -al șaselea, celei de -a treia), numeralul – de la doi, două (al doilea, a doua) in sus
-neputandu -se altfel decima.
1.2. Tot ≪un fel≫ de articol este cel (cea, cei, cele) in structura superlativului relativ la adjective și adverbe:
(a4) Măria este eleva cea mai bună din clasă. (a5) Ei invață cel mai bine.
Și in această situație, articolul se cuprinde in analiza sintactică a adjectivului (adverbului).
OBSERVAȚIE. in structura superlativului relativ al adverbului, articolul demonstrativ se folosește invariabil,
identic formal cu masculinul singular (ce/). Se ințelege că aici il numim impropriu articol.
1.2.1. in lipsa unui substantiv din structură, față de care să fie atribut (adjectival) sau nume predicativ,
superlativul relativ se folosește substantival: cel (cea, cei, cele), după ce realizează superlativul relativ,
substantivează adjectivul:
(a4a) Cei mai buni au fost numiți in funcții de conducere; ce i mai buni = subiect, exprimat prin adjectiv la
superlativ relativ, substantivat, nominativ, masculin, plural.
1.3. Din superlativul relativ al adverbelor tarziu, mult, puțin etc. (cel mai tarziu, cel mai mult, cel mai puțin) s-au
obținut locuțiunile adver biale de tipul: cel tarziu, cel mult, cel puțin, cel devreme, in a căror structură intră
articolul demonstrativ cel (in poziție adverbială).
2. in orice altă situație in afara celor prezentate mai sus, cel (cea, cei, cele) este PRONUME DEMONSTRATIV,
chiar dacă este identic formal cu articolul demonstrativ, prezentand in schimb ≪mici≫ deosebiri față de
pronumele demonstrativ. Dintre situațiile mai mai frecvente reținem:
(1) Urmat de PREPOZIȚIE + SUBSTANTIV sau ADVERB: (b,) Cei din casă nu -i cred pe cei de afară.
OBSERVAȚIE. Tot pronume este cel (cea, cei, cele) și in combinație cu adverbul inăutru: cei dinăutru.

(2) in GRUPURILE PRONOMINALE cel ce (ceea ce, cei ce, cele ce) și cel care (cea care, cei care, cele care):
(b2) Să vină cei care-au fost chemați.
76
(3) Mai rar, cel (cea, cei, cele) apare in combinație cu un substantiv, pe care il determină și cu care se
acordă, devenind astfel ADJECTIV DEMONSTRATIV (de depărtare): (b 3) Pe cel deal, pe cel
colnic, / Trece mandru un voinic (folclor); cina cea de taină; oceanul cel de gheață; painea noastră
cea de toate zilele.
2.1. Cel (cea, cei, cele) este in aceste situații O VARIANTĂ SCURTA a pronumelui
demonstrativ de depărtare acela (aceea, aceia, acelea), de care se deosebește printr -o
AUTONOMIE sintactic ă LIMITATĂ: nu poate apărea singur, ci doar insoțit de un determinant
(atribut sau atributivă): comp. Acela este prietenul meu cu Cel de colo este prietenul meu (nu și *Cel
este prietenul meu) și Cel care invață știe (nu și * Cel știe).
2.2. Ca pronume, cel (cea, cei, cele) se constituie (singur) in funcție sintactică, asemenea celorlalte
pronume (subiect, atribut, complement etc): Cei dintr -a VIII -a A sunfbuni la fotbal {cei = pronume
demonstrativ (de depărtare), N, subiect); O fată din cele de langă geam este sora lui (din cele =
pronume demonstrativ (de depărtare), Ac cu prepoziție, atribut pronominal prepozițional); Celor ce-au
sosit primii li s -au oferit flori {celor = pronume demonstrativ (de depărtare), D, complement indirect.)
*3. in unele studii de specialitate, CALITATEA DE ARTICOL a lui CEL (CEA, CEI, CELE) este
CONTESTATĂ, fie in toate situațiile 46, fie numai in absența substantivului (vezi I.I.2.) 47, fiind asimilat
pronumelui, ca o subclasă specială din punct de vedere distribuțional, clasă care -l include și pe al, a,
ai, ale. (Numele sub care sunt cunoscute este acela de pronume (demonstrative / posesive)
semiindependente.)
*6 Vezi Neamțu, 1993, p.191 – 203 și Neamțu, 1996, p.7 – 15. 47 Vezi, mai ales, Pană Dindelegan,
1994, p. 42 – 46.
77
T16
AL (A, AI, ALE) – CERE GENITIV / NU CERE GENITIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Cei doi copii ai vecinului sunt deja mari.
(2) Cei doi copii ai săi sunt mari.
B. SOLUȚII:
(1) ai: impune genitivul (vecinului = genitiv)
(2) ai: nu impune genitivul (ai săi & genitiv)
C. COMENTARIU
0. Greșeala frecvent comisă aici nu vizează atricolul ca atare, ci aprecierea CAZULUI părții de
vorbire de după al (a, ai, ale). in cea mai mare parte această interpretare greșită iși are cauza in
NUMELE DUBLU al articolului al (a, ai, ale) – POSESIV (GENITIVAL). intrucat cele două
calificative – posesiv și genitival – se utilizează ca SINONIME (de aici și formularea "articol posesiv
sau genitival"), iar cel de -al doilea – genitival – trimite in mod explicit la GENITIV, se ințelege de ce
confu zia de caz este in UNISENS, respectiv se interpretează greșit un alt caz.
1. Al (a, ai, ale) apare in cadrul unui raport de POSESIE, stabilit intre doi termeni, numiți in gramatică
OBIECT POSEDAT și POSESOR. in acest raport, al (a, ai, ale) se află totdeau na pe locul
OBIECTULUI POSEDAT, fie că (1) il REPREZINTĂ (=ii ține locul), asemenea unui pronume – Ai
vecinului au plecat (comp. Am discutat cu părinții tăi), fie că (2) il DUBLEAZĂ prin reluare sau
anticipare – Acești prieteni ai mei nu te -au convins; Ai noștri tineri la Paris invață… 48
in funcție de genul și numărul substantivului – obiect posedat pe care il reprezintă – cazul (1) sau pe
care il dublează – cazul (2), articolul posesiv (genitival) se folosește cu una dintre formele: al
(masculin (neutru) , singular), a (feminin, singular), ai (masculin, plural), ale (feminin (neutru), plural).
48
Vezi, pentru unele aspecte, Zdrenghea, 1965, p. 1029 -l032; Gruiță, 1969,
p. 143 -l46.
78
in situația de la (2) – dublarea poziției obiectului posedat, articolul are același gen și același număr 49 cu
substantivul – obiect posedat: un băiat (masculin, singular) al (masculin singular) vecinei; o fată
(feminin, singular), a (feminin, singular) vecinului; cei mai buni copii (masculin, plural) ai (masculin,
plural) vecinei; cele mai bune fete (feminin, plural) ale (feminin, plural) vecinului.

2. Cel de -al doilea termen al raportului de posesie discutat, POSESORUL, se exprimă fie (1) printr -un
POSESIV – Ai tăi sunt la film; Nu mă prea incantă prietenii aceștia ai tăi, fie (2) printr -un
SUBSTANTIV (PRONUME) IN GENITIV – Mașina din spate este a doctorului Udrescu; Cei doi
reprezentanți ai firmei s-au declarat mulțumiți; Ai lor s-au intors mai devreme.
in situația de la (2), al (a, ai, ale) este urmat de UN GENITIV, ceea ce face ca acest articol să fie
numit și "genitival". intrucat, urmat de un substantiv (pronume, in afară de posesiv), al (a, ai, ale) cere
totdeauna genitiv, el devine un semn gramatical al genitivului.
Avand in vedere că orice genitiv exprimă posesorul, dar nu orice posesor se exprimă printr -un genitiv,
este preferabil să utilizăm diferențiat cele două calificative ("posesiv" și "genitival"), respectiv:
(a) articol POSESIV – cand e urmat de un posesiv {meu, tău, său etc);
(b) articol GENITIVAL – cand e urmat de un genitiv (substantiv, pronume).
Utilizand pentru situația de la (a) exclusiv calificativul "posesiv", există o șansă in plus de a evita
interpretarea eronată a cazului posesivelor drept genitiv. (Altfel spus, atata timp cat menținem in
numele lui al (a, ai, ale) urmat de posesive calificativul "genitival", chiar dacă il asociem cu "posesiv",
≪tentația≫ de a acorda posesivului cazul genitiv este justificată terminologic.)
2.1. A treia situație, diferită distribuțional, in care apare al (a) este cea de component al numeralului
ordinal – al doilea (a doua), al treilea (a treia). Aici al (a) nu este nici "posesiv" și nici "genitival". Lam
putea numi ARTICOL ordinal. (El nu intră in discuția de față.)
După natura părții de vorbire cu care este in distribuți e, al (a, ai, ale) se repartizează și se denumește
astfel: (a) articol POSESIV (al meu); (b) articol GENITIVAL (al vecinului); (c) articol ORDINAL (al
doilea).
49 '
'v
Această potrivire in gen și număr este de regulă incadrată la ACORD. In realitate, este impropriu a vorbi aici de
acord, acesta avand in set și cazul. Or, al (a, ai, ale), cu această formă, nu poate fi decat in nominativ -acuzativ.
79
OBSERVAȚIE. Se ințelege că in nici una dintre cele trei ipostaze al (a, ai, ale) nu are intocmai valorile unui
articol. Avand in vedere tradiția in analiza gramaticală școlară, potrivit căreia este numit articol și, cuplat cu
termenul de după el, constituie o singură unitate sintactică (pronume (adjectiv) posesiv, substantiv (pronume) in
genitiv, numeral ordinal), il preluăm și numim aici ca atare 50.
3. Reluand și sistematizand distribuția lui al (a, ai, ale) prin prisma CAZULUI părții de vorbire ce -i urmează,
avem:
3.1. ARTICOL GENITIVAL – impune cazul GENITIV oricărei părți de vorbire apărute după el, respectiv:
(a) SUBSTANTIVULUI: o strălucită victorie a echipei naționale, un creion al colegului;
(b) PRONUMELUI declinabil (se ințelege, in afara celui posesiv): o carte a ei (lor, oricui, tuturor, aceluia,
dumnealui etc);
3.2. ARTICOL POSESIV – NU IMPUNE GENITIV. i n legătură cu acesta sunt de reținut următoarele:
(1) in cele mai multe gramatici ale limbii noastre, gruparea "a/ (a, ai, ale) + posesiv" (al meu, a mea, ai noștri,
ale voastre etc.) se interpretează ca o singură parte de vorbire, NEDISOCIABILĂ (= neanalizabilă) SINTACTIC
in interior – PRONUME POSESIV.
. (2) Strict analitic vorbind, in interiorul pronumelui posesiv se manifestă un ACORD tipic ADJECTIVAL (in
gen, număr și caz) dinspre posesiv (meu, mea, mei, mele) inspre articol (al, a, ai, ale), acord realizat intocmai ca
in băiatul meu (fetița mea, băieții mei, fetițele mele). De aceea, de ex., al meu este o formă corectă (al =
masculin, singular; meu = masculin, singular), in timp ce *ai meu nu este corectă (ai = masculin, plural; meu =
masculin, s ingular).
Se vede astfel că posesivul de după al (a, ai, ale) se acordă intotdeauna cu acesta și, prin urmare, cazul pe care il
are al (a, ai, ale) este și cazul posesivului. in același timp, deoarece gruparea in discuție se interpretează ca o
singură part e de vorbire și prin urmare i se dă un singur caz, ca și cum ar fi un singur cuvand, cazul lui al (a, ai,
ale) ≪contează≫ pentru intregul grup: Al meu este mai bun (al meu = nominativ, intrucat al = nominativ);
Despre ale sale nu discută (despre ale sale = acuzativ, deoarece despre ale = acuzativ) 51.
50 Pentru o altă interpretare morfologică a lui al (a, ai, ale), inclusiv a grupurilor ce -l conțin (al meu, al
vecinului), vezi, aici mai jos, 4.
51 Pentru forma de genitiv -dativ plural, urmată exclusiv de posesiv (alor mei, alor noștri), vezi T 18.
80
*4. in anumite cercetări, mai vechi sau mai recente, cu o oarecare audiență in literatura de specialitate,
lui al {a, ai, ale) i se contestă calitatea de articol posesiv, inclusiv cea de marcă a genitivului, fiind
trecut, in totalitate sau numai in anumtie contexte, in clasa pronumelor, alături de cel constituind așanumita
grupă a pronumelor semiindependente 52.
Dată fiind diversitatea de contexte in care apar grupările "a/ + posesiv" {al meu, a mea, ai mei etc.) și

"al + genitiv" (ai vecinului, a lui, ale tuturor etc), contexte relevante pentru interpretarea gramaticală,
o soluție unitară și globală este greu de formulat.
Din lipsă de spațiu pentru o expunere monografică argumentată, ne limităm la a prezenta contextele
mai importante și soluțiile posibile din punctul nostru de vedere 53, soluții care se inscriu pe această
linie a interpretării lui al ca pronume.
4.1. in lipsa substantivului -nume al obie ctului posedat: Copiii lui au plecat la mare, iar ai mei au
rămas acasă. Prietenii mei sunt din Turda, iar ai vecinului din Oradea. Cărțile sunt ale elevului.
Discuțiile cu ai mei au fost furtunoase.
SOLUȚIE: al + posesiv (genitiv) = o sintagmă posesivă, i n care:
-al = pronume posesiv (substitut al numelui obiectului posedat), cu toate atributele morfologice și
sintactice ale clasei (gen, număr, caz, funcție);
– posesivul = adjectiv pronominal posesiv, in relație prin acord cu al și funcție de atribut adjec tival;
– genitivul (substantiv sau substitut) = atribut genitival. CONSECINȚE: nu există un pronume posesiv
cu structura al meu (al
tău etc.) și nici genitiv cu al, care devine extragenitival: al (a, ai, ale) este intotdeauna PRONUME
(posesiv), iar meu (tă u etc.) este intotdeauna ADJECTIV (pronominal posesiv).
4.2. in prezența substantivului -nume al obiectului posedat: ai noștri tineri, al patriei oștean, copilul
cel mic al vecinului, cel mai bun prieten al meu.
SOLUȚIE: al = PRONUME posesiv DUBLANT (prin anticipare sau reluare) al numelui obiectului
posedat, nu și al cazului și funcției acestuia. Prin imposibilitatea de a -i dovedi un alt caz decat
nominativul și a -i
52 Vezi, Guțu Romalo, 1967; Manoliu Manea, 1968; Drașoveanu, 1969; Gruiță, 1969; LRC, I, 1974;
Florea, 1983; Sinteze, 1984; Pană Dindelegan, 1994.
Expuse in Cursul de morfologie a limbii romane contemporane (vezi, Neamțu, 1995).
81
argumenta o funcție anume, al dublant este exclusiv in NOMINATIV și NU ARE FUNCȚIE
SINTACTICĂ.
Posesivul sau geniti vul se subordonează, peste al, substantivului -nume al obiectului posedat:
„ , . . I X I I. X I . Cei doi prieteni a i mei.
(intre prieteni și ai și intre ai și mei nu există o relație gramaticală marcată.)
4.3. in coordonare: prietenii mei și ai tăi, dorința lui și a celorlalți din jur.
SOLUȚIE: al = pronume posesiv ≪normal≫, regent in a doua sintagmă posesivă și, indiferent de interpretarea
semantică a grupului, coordonat cu termenul regent din prima sintagmă posesivă:
prietenul ș } a[
meu tău
4.4. Pe POZIȚIA unei PREPOZIȚII (locuțiuni prepoziționale) cu GENITIVUL: in jurul casei și al curții,
contra mea și a ta.
SOLUȚIE: al (a) = substitut de prepoziție = ≪PROPREPOZIȚIE ≫, in cazul in care contra, impotriva, in jurul
etc. sunt prepoziții. (Dacă ele sunt asimilate formal substantivelor, ca un fel de substantive semiindepen -dente, al
(a) rămane … pronume.)
Indiferent de interpretare, adjectivul pronominal posesiv este in acuzativ (= prin acord), iar substantivul
(pronumele) in genitiv.
4.5. in co nstrucții cu prepoziția de: o prietenă de-a mea / o prietenă de-ale mele; unei prietene de-a mele / unei
prietene de-ale mele; un prieten de-al meu / un prieten de-ai mei.
NOTĂ. Deși varianta corectă din punct de vedere gramatical este considerată cea cu posesivul la plural (o
prietenă de-ale mele, un prieten de-ai mei), datorită sensului (presupus) PARTITIV al lui de (de = dintre),
construcția cu de + singular (de-al…, de -a …) este cea uzuală și, ca atare pentru analiză trebuie avute amandouă
in veder e.
SOLUȚIE: de + al (a, ai, ale) = PRONUME posesiv in acuzativ cu prepoziție și funcție de atribut pronominal
prepozițional; posesivul (genitivul) = subordonat lui al (a, ai, ale), cu funcție de atribut adjectival (atribut
genitival).
AMENDAMENT: Este posi bil ca de să-și piardă / să -și fi pierdut calitatea de element relațional, devenind un
cuvant de umplutură (= un de
82
"expletiv"), situație in care interpretarea construcției ar fi identică celei de la 2., respectiv posesivul
(genitivul) să se subordoneze direct substantivului , peste de și al, ca și cum n -ar fi și aceste elemente
in structură.
83

T 17 ADJECTIVE PRONOMINALE / PRONUME
A. STRUCTURI -TIP:
(1) A dat altor copii mingea.
(2) A dat copiilor altora mingea.
B. SOLUȚII:
(1) altor = adjectiv pronominal (nehotărat)
(2) altora = pronume (nehotărat)
C. COMENTARIU
0. Cu excepția prenumelor personale propriu -zise, de politețe și reflexive 54, celelalte PRONUME, cand
stau pe langă SUBSTANTIVE, LE DETERMINĂ și SE ACORDA cu acestea in gen, număr și caz, se
transformă din punct de vedere gramatical in adjective, numite, datorită provenienței lor, ADJECTIVE
PRONOMINALE: Fiecare a primit cate un pix roșu (pronume) / Fiecare copil a primit cate un pix roșu
(adjectiv).
Se pot transforma prin urmare in adjective următoarele categorii de pronume: demonstrative,
nehotărate, interogative, relative, posesive și de intărire.
Membrii subclaselor de adjective pronominale sunt aceiași cu ai subclaselor de pronume
corespondente, toți sau numai unii , dar nu alții decat cei pronominali.
OBSERVAȚIA 1. Nu se pot transforma in adjective: pronumele interogativ (sau relativ) cine,
pronumele nehotărate compuse pe bază de cine (oarecine, fiecine etc), pronumele nehotărate compuse
cu alt- și -va (altcineva, a ltcareva, altceva) și pronumele negative nimeni, nimic.
OBSERVAȚIA 2. Formele insumi (insămi), insuți (insăți), insuși (insăși) etc. sunt, la nivelul romanei actuale
adjective (de intărire). Pentru problemele deosebite pe care le ridică in analiză, posesiv ele (pronume sau
54 in varianta interpretării analitice a grupărilor binare de tip al meu, al vecinului, al, ca reprezentant sau dublant
al numelui obiectului posedat, este, de asemenea, numai pronume. Vezi, pentru detalii, T 16, 4.
84
adjective) sunt trat ate separat și ca atare necuprinse aici (vezi T 18, T 19, T20, T 21).
0.1. Cele mai multe adjective pronominale sunt identice formal cu pronumele corespondente, iar
deosebirile, acolo unde există, sunt nesemnificative.
Dintre acestea reținem:
(1) Particula terminală -a (= amplificativ pronominal) in plus la unele pronume față de adjectivele
corespondente: căruia / cărui (student), altuia / altui (elev), acesteia / acestei (studente) — vezi insă
și: acela / (băiatul) acela, aceștia / (copiii) ac eștia.
(2) Prezența segmentelor -(u)l, -a, -i, -le in plus la unele pronume nehotărate față de adjectivele
corespondente: altul I alt (băiat), alta / altă (fată); alții /alți (băieți), altele /alte (fete) etc.
0.2. Și din punctul de vedere al flexiunii, pr onumele și adjectivele pronominale sunt identice. Se cuvin
reținute aici DESINENȚELE generale de GENITIV -DATIV: -ui(a) pentru masculin singular (altuia I
altui bărbat); -ei (a) pentru feminin singular (alteia / altei femei); -or(a) pentru plural ambele genuri
(altora / altor bărbați, altor femei). Prin urmare, orice pronume (adjectiv pronominal) cu una dintre
aceste desinențe nu poate fi, in mod obiectiv, decat in genitiv sau dativ.
0.3. Cele mai multe adjective pronominale sunt ANTEPUSE sub -stantivuui: alt elev, vreo problemă,
atatea mașini, fiecărui copil, oricărei femei etc. Demonstrativele pot fi atat antepuse, cat și postpuse:
acest copil — copilul acesta, acele cărți – cărțile acelea etc.
0.4. Ca așezare lineară, adjectivul pronominal stă de regulă in imediata vecinătate a substantivului
(orice fleac, acest pix, altă chestiune etc), dar poate fi și separat printr -un determinant, in general
adjectival (propriu -zis, pronominal, numeral): acest minunat tablou de Țuculescu, toți acești copii,
fiecare al doilea student etc.
Mai trebuie reținut aici:
(1) Adjectivele pronominale nu pot fi despărțite de substantiv prin verbe, nici măcar prin auxiliarul
predicativ a fi. O dată apărut un verb in structură, adjectivul pronominal redevine pronume: copilul
acela ( adjectiv demonstrativ) știe multă geografie /copilul este acela (pronume demonstrativ)
care știe…; Care (adjectiv interogativ) p r o b 1 e m ă iți pare mai grea? / Care (pronume
interogativ) este problema cu pricina?
(2) intre adjectivul pronominal și substantiv este exclusă prepoziția. O dată apărută o prepoziție, in
mod sigur forma pronominală actualizează un pronume, nu un adjectiv pronominal, chiar dacă există
coincidență de
85

gen și număr intre substantiv și pronume: oameni de aceștia, un b ă i a t ca acela (vezi și: u n b ă i a t
ca aceia), o f a t ă ca oricare, pixuri din acestea etc. (Uneori combinația vizează două pronume: una
ca asta, unele ca acestea.)
0.5. Consumandu -și existența ca determinanți ai substantivului, mai rar ai altor pronume, in lipsa unei
prepoziții sau a unui verb, adjectivele pronominale au o singură funcție sintactica: ATRIBUT
ADJECTIVAL.
1. Greșeala care se face de regulă este confuzia dinspre adjectivul pronominal spre pronume, adică
interpretarea eronată a adje ctivului pronominal drept pronume. Mai rar și numai de la un anumit
nivel de cunoștințe gramaticale, apare și greșeala in sens invers. (La aceasta din urmă motivația se află
in absolutizarea ca importanță a vecinătății unui substantiv pentru calitatea adje ctivală.)
Confuzia in discuție se prelungește aproape sigur in alte greșeli care afectează funcțiile sintactice atat
ale substantivului, cat și ale adjectivului.
1.1. O dată apreciat greșit ca pronume, adjectivul pronominal nu va mai fi intepretat, firește , ca atribut
adjectival, ci va fi luat – la intamplare -atribut pronominal, in cazul că este sesizată legătura cu
substantivul (regent), sau i se va da funcția pe care ar avea -o ca pronume, facandu -se tacit abstracție de
prezența substantivului. Ex.: Acest ui elev nu -i place gramatica {acestui = (greșit) complement
indirect (dativ), in loc de atribut adjectival); L-am văzut pe celălalt coleg al tău (pe celălalt — (greșit)
complement direct (Ac cu pe, măcar că pe nu-i aparține), in loc de atribut adjectival).
1.2. Cat privește substantivul, acesta este interpretat ≪normal≫, ca și cum n -ar fi insoțit de adjectiv și
nu i s -ar fi dat deja falsului pronume funcția lui.
2. Dintre cauzele confuziei adjectivelor pronominale cu pronumele reținem:
2.1. Elementul fundam ental este CONȚINUTUL, care acționează prioritar asupra formei. in acest
sens, conceptul de ADJECTIV este asociat in mintea analistului in primul rand cu acela de INSUȘIRE
propriu -zisă a obiectelor denumite de substantive {bun, rău, frumos, harnic, inalt etc.) și numai in al
doilea rand este legat de formă, de un cuvant ACORDAT (in gen, număr și caz cu un substantiv). Or,
din acest punct de vedere, al ințelesului, adjectivele pronominale se depărtează sensibil de adjective,
ele neexprimand insușiri propriu -zise, ci diverse aspecte ale determinării (apropiere, depărtare (de
vorbitor), caracter nehotărat etc), mai greu concepute ca insușiri. Cum aceleași sunt notele
86
de conținut și cand sunt pronume, adjectivele pronominale, in mod firesc, se situează in sfera
pronumelor, nu a adjectivelor.
De aceea la insușirea noțiunii de adjectiv trebuie insistat in mod special asupra trăsăturilor gramaticale
ale acestei părți de vorbire, mai ales asupra acordului.
2.2. Deosebirile formale față de pronumele corespondent e sunt reduse (vezi mai sus), iar acordul este
adesea mai puțin vizibil, deoarece multe adjective pronominale, asemenea pronumelor de la care
provin, nu au forme diferențiate prin desinențe pentru gen și număr sau le au numai la anumite cazuri.
Așa sunt, de exemplu: care ( – singular sau plural, masculin sau feminin) (la fel toate nehotăratele
pe bază de care), ce (= invariabil), căror (= masculin sau feminin) etc.
2.3. Un oarecare rol in favorizarea confuziei il are și poziția proclitică a celor mai multe adjective
pronominale, poziție care, pe de -o parte, este mai puțin firească adjectivului propriu -zis, iar, pe
de altă parte, ≪eclipsează ≫ substantivul de după el, respectiv impune atenției in primul rand
adjectivul pronominal, care, luat in sine, fără o raportare imediată la substantivul de după el, nu poate
părea decat… pronume.
La acestea se mai adaugă un fapt ce ține de cronologia invățării: se predau și se invață dintai
pronumele, cu trăsătura lor caracteristică, aceea de substitute al subst antivului și de aici ≪avantajul≫,
ca grad de asimilare și de instalare in competența gramaticală a analistului, a ≪primului lucru invățat ≫.
Cel mai adesea, la adjectivele pronominale corespondente invățate după aceea se trece sub tăcere sau
nu se insistă s uficient asupra faptului că ele nu mai sunt substitute ale substantivului, nu apar in locul
acestuia, ci ≪pe langă≫ el, determinandu -l asemenea unui adjectiv oarecare. Prin urmare, prin adjectiv
pronominal nu ințelegem că este in același timp și adjectiv, și pronume (= substitut), ci că este un
adjectiv provenit dintr -un pronume 55.
OBSERVAȚIE. Denumirea uzuală de "adjectiv pronominal" este după modelul "adjectiv participai"
(= adjectiv provenit din participiu), "adjectiv gerunzial" (= adjectiv provenit din gerunziu) etc.
Deoarece adjectivele pronominale provin toate din pronume 56 și, asemenea acestora, sunt de mai multe
feluri (demonstrative, interogative,

Un statut special au posesivele (meu, tău, nostru etc), care FORMAL sunt ADJECTIVE, iar in
CONȚINUT, stand pe poziția POSESORULUI, sunt PRONUME (=substitute).
Un caz special reprezintă adjectivul pronominal de INTĂRIRE (insumi, insuți etc), care, la nivelul
limbii romane actuale, nu mai are drept corespondent un
87
relative etc.), s -ar putea chiar renunța la calificativul intermediar "pronominal", utilizand denumiri mai
economice: adjectiv demonstrativ, adjectiv interogativ etc. 57 (in mod similar, despre o formă verbală
ca mergand spunem de regulă că este verb la gerunziu, iară a mai insera intermediarul ≪modul
nepersonal ≫, subințelegand că gerunziul este un mod nepersonal, la fel ca infinitivul, supinul.)
3. Elementul care deosebește adjectivele pronominale de pronume, elementul fundamental și de altfel
unicul operant in analiza practică, este ACORDUL in g en, număr și caz cu substantivul. Acesta este o
potrivire formală obligatorie (= are caracter de lege) și vizează toate cele trei categorii gramaticale
comune substantivului și adjectivului – genul, numărul și cazul. De aceea spunem că acordul
adjectivului pronominal cu substantivul este OBLIGATORIU și TOTAL. Pentru analiza practică,
acest fapt are importanță imediată: acordul, o dată dovedit gramatical intr -o categorie, il acceptăm ca
existent și in celelalte.
3.1. Probabilitatea ca un pronume dintre cele menționate (vezi mai sus) să se transforme in
adjectiv pronominal este condiționată de PREZENȚA UNUI SUBSTANTIV (pronume) in
structură, iară ca acesta să fie despărțit de presupusul adjectiv prin prepoziție sau verb (vezi mai sus).
Prin urmare, dacă pronum ele nu apare pe langă substantiv (pronume), nici nu se mai
pune problema de a avea un adjectiv pronominal 58.
3.2. Simpla prezență a substantivului nu este intru totul probantă pentru calitatea de adjectiv. De aceea
condiția absolut necesară și suficientă p entru a vorbi de un adjectiv este acordul cu substantivul, acord
care trebuie verificat și dovedit.
După numărul de operații necesare pentru verificarea acordului și implicit a calității adjectivale,
deosebim următoarele situații:
3.2.1. Orice formă pronom inală antepusă unui substantiv și nelegată de acesta prin prepoziție se
transformă obligatoriu in adjectiv pronominal.
Afirmația este valabilă indiferent dacă adjectivul pronominal este VARIABIL și exprimă prin
desinențe numărul, genul și cazul (alt băiat, altă fată, alți băieți, alte fete / altui băiat, altei fete, altor băieți,
altor fete) sau este INVARIABIL, TOTAL (ce fată, ce băiat, ce fete, ce băieți) sau PARȚIAL (nu marchează
opoziția de gen la anumite cazuri sau la
≪pronume≫ de intărire și ca atare nu putem vorbi, in plan sincronic, de o conversiune a pronumelui de intărire in
adjectiv pronominal de intărire.
Posesivele au un statut aparte nu numai ca denumire, ci și prin raportarea la calitatea de substitute. Vezi, pentru
acestea, T 22.
Pentru situația de excepție a posesivelor din structuri de tipul contra mea, in jurul meu, vezi T 29.
88
singular are numai nominativ -acuzativ: cator femei – cator bărbați; cat timp – cată vreme).
OBSERVAȚIE. Se presupune, bineințeles, că respectiva formă pronominală determină substantivul. in caz
contrar, ≪vecinătatea ≫ și coincidența de categorii nu conduc la adjectiv pronominal: Fiecăruia profesorul i -a dat
alt subiect (fiecăruia = pronume henotărat, nu adjectiv).
intrucat excepție nu există, verificarea acordului este de prisos. Vom mai reține aici următoarele:
(1) Acordul este vizibil formal la adjectivele variabile, de tip: alt (altui), altă (altei), alți (altor), alte
(altor). Prin analogie cu acestea se acceptă și la celelalte.
(2) Cele care se utiliz ează și la genitiv -dativ au desinențele specifice: -ui, -ei, -or.
(3) intrucat, exceptand substantivele de genul feminin singular, celelalte substantive au formă
unică pentru toate cazurile, genitiv -dativul este marcat in corpul adjectivului pronominal ant epus și
≪contează≫, ca semnificație, pentru grup in intregime. (Se ințelege că, deși desinența de genitiv -dativ o
poartă adjectivul pronominal, nu vom trage concluzia că substantivul se acordă cu adjectivul
pronominal și nu invers.)
Rolul pe care il are adjectivul pronominal in marcarea genitiv -dativului la substantiv este la fel de
important ca cel al articolului nehotărat: comp. unui băiat (unei fete, unor băieți, unor fete) cu acestui
băiat (acestei fete, acestor băieți, acestor fete).
(4) Identificare a cazului substantivului și, o dată cu al acestuia, și al adjectivului pronominal antepus
se poate face in două feluri:

(a) fie după desinența de la adjectivul pronominal, cazul fiind același la substantiv și adjectiv,
(b) fie eliminand adjectivul pronominal și articuland substantivul cu articol hotărat enclitic, situație in
care rolul de a exprima cazul revine articolului hotărat: Acestui copil ii place gramatica – acestui copil
= dativ (caz marcat la acestui) sau copilului = dativ (caz marcat de a rticolul hotărat). Stabilirea
exactă a cazului (nominativ sau acuzativ, genitiv sau dativ) se realizează după procedeele cunoscute
(vezi T2 și T3).
OBSERVAȚIE. Deoarece substantivul precedat de adjectivul nehotărat tot (toată, toți, toate) este
articulat, in forma tuturor elevilor (tuturor elevelor) cazul este dublu marcat.
3.2.1.1. Toate formele pronominale de genitiv -dativ (cu desinențele -ui, -ei, -or), cu excepția
demonstrativelor (vezi mai jos), prin postpunere
89
față de substantiv, devin, cu sau iară unele modificări de formă, PRONUME, nu adjective
pronominale, indiferent de genul, numărul și cazul substantivului. in eventualitatea că cele trei
categorii sunt identice la substantiv și pronume, aceasta nu se datorează acordului, ci COINCIDENȚEI.
Prin u rmare: altui (vreunui, fiecărui, oricărui, nici unui) copil/copilul altuia (vreunuia,
fiecăruia, oricăruia, nici unuia) -ADJECTIV PRONOMINAL / PRONUME. La fel: altei (vreunei,
fiecărei, oricărei, nici unei) cărți/cartea alteia (vreuneia, fiecăreia, oricăreia, nici uneia); altor (multor,
atator) c o p i i /c o p i i i altora (multora, atatora); altei fetițe /fetiței alteia; altui copil /copilului altuia;
altor dorințe/dorințelor altora etc.
Faptul că intre forma pronominală postpusă și substantiv nu e xistă acord poate fi evidențiat prin posibilitatea
apariției oricărei forme de gen și număr pe langă unul și același substantiv: fetița alteia, dar și f e t i ț a altuia,
fetița altora; băiatul altuia, dar și băiatul alteia, băiatul altora; fetițele altora, dar și fetițele altuia, fetițele alteia;
băieții altora, dar și băieții altuia, băieții alteia.
Forma pronominală postpusă substantivului este in genitiv, caz identificat după procedeul de la
substantiv (comp. cu b ă i a t u 1 vecinului, băiatul vecinei, băiatul vecinilor).
3.2.2. Demonstrativele, cu excepția celor de identitate, pot apărea și postpuse substantivului (articulat enclitic),
avand aceeași formă cu pronumele.
3.2.2.1. Utilizate cu forma de nominativ -acuzativ, ele sunt exclusiv adjective .
Inventar de forme:
(a) de apropiere: bradul acesta, salcia aceasta, brazii aceștia, sălciile acestea;
(b) de depărtare: bradul acela, salcia aceea, brazii aceia, sălciile acelea;
(c) de depărtare compuse (= de diferențiere sau nonidentitate): bradul celălalt, salcia cealaltă, brazii ceilalți,
sălciile celelalte.
3.2.2.2. Formele de genitiv -dativ pot apărea in trei situații, asociate cu valori morfologice diferite:
(1) SUBSTANTIV (articulat enclitic) cu formă de NOMINATIV -ACUZATIV + DEMONSTRATIV cu formă
de GENITIV -DATIV -indiferent de coincidența/necoincidența categoriilor de gen și număr cu ale subsantivului,
demonstrativul este PRONUME (in genitiv): cartea acestuia (acesteia, acestora); cărțile acestuia (acesteia,
acestora);
90
copilul aceluia (ac eleia, acelora); băieții celuilalt (celeilalte, celorlalți, celorlalte) etc.
Lipsa de acord este evidenta la nivelul cazului (substantivul in NAc, iar demonstrativul in GD,
respectiv, aici, G), ceea ce exclude acordul și la celelalte categorii.
(2) SUBSTAN TIV (articulat enclitic) cu formă de GENITIV -DATIV + DEMONSTRATIV cu aceeași
formă cazuală (GENITIV -DATIV):
(a) intre SUBSTANTIV și DEMONSTRATIV există DIFERENȚE DE GEN ȘI/SAU NUMĂR:
copilului acesteia (aceleia, celeilalte), COPILULUI acestora (acelora, ce lorlalți, celorlalte), fetiței
aceluia (acelora, acestora, celorlalți, celorlalte) etc.
Neexistand acord intr -una din categorii (gen, număr), nu există nici in celelalte și prin urmare avem
din nou pronume demonstrativ (in genitiv), nu adjectiv. (Comp. rochia fetiței acelora cu rochia fetiței
vecinilor; scriu copilului celorlalți cu scriu copilului vecinilor.)
(b) SUBSTANTIVUL și DEMONSTRATIVUL au ACELAȘI GEN și ACELAȘI NUMĂR: băiatului
acestuia, fetiței aceleia, băieților celorlalți, fetelor acelora etc.
(bj) Neavand cum verifica dacă identitatea in gen, număr și caz este o coincidență sau se datorează
legii acordului, aceste construcții sunt ambigue sintactic. Strict formal ele pot fi luate insă ca adjective
demonstrative.
(b2) Prin marcarea dublă a cazul ui in grup (copilului acestuia), combinațiile de acest tip par destul de
≪greoaie≫ și sunt puțin folosite, preferandu -se construcțiile cu demonstrativul antepus (acestui copil),

mai clare sintactic și mai economice.
3.2.3. Dacă o formă pronominală apare intre două substantive, in mod sigur aceasta reprezintă un
adjectiv pronominal, fie pe langă substantivul din față, fie pe langă substantivul de după el.
3.2.3.1. Ca adjective pe langă primul substantiv apar, firește, demonstrativele: hainele acestea ale
copiilor, culoarea hainelor acestora ale copiilor, pantofii aceia ai fetiței etc.
Articolul genitival al (a, ai, ale) desparte in mod clar primul substantiv cu adjectivul său de cel de -al
doilea substantiv. Prin urmare, demonstrativul nu poate fi raportat l a substantivul din dreapta, nici
chiar in situațiile in care categoriile de gen, număr și caz coincid la cei trei membri ai grupului. Prin
acord cu substantivul din stanga, adjectivul demonstrativ poate sta in orice caz.
3.2.3.2. Ca adjective pe langă al d oilea substantiv pot apărea numai acelea care au formă de genitivdativ
și sunt antepuse. Acordandu -se cu
91
substantivul din dreapta, ele vor fi totdeauna in cazul genitiv: tatăl acestui (acelui, celuilalt, aceluiași, altui vreunui,
oricărui, fiecărui, nici unui etc.) copil; mama acestei (acelei, celeilalte, aceleiași, altei vreunei, oricărei, fiecărei, nici
unei etc.) fetițe ; părinții acestor (acelor, celorlalți, acelorași, altor, oricăror, multor, atator etc.) copii.
Cuplarea adjec tivului pronominal cu al doilea substantiv reiese clar din acordul in dreapta, nu in stanga, acord
realizat obligatoriu in fiecare dintre cele trei categorii (gen, număr, caz).
Astfel, intr -un exemplu ca Prietenului acestui băiat ii datorez multe, acordul se face cu băiat, nu cu prietenului,
dovadă că primul substantiv poate fi pus și la plural sau poate fi inlocuit cu unul de genul feminin, fără ca
adjectivul {acestui) să fie obligat la schimbări similare: prietenului acestui băiat, dar și prietenilor acestui
băiat, prietenei acestui băiat.
Dimpotrivă, schimband numărul celui de -al doilea substantiv sau inlocuindu -l cu unul de genul
feminin, in mod obligatoriu se produc schimbări identice la adjective: prietenului acestui băiat, dar
prietenului acestei fete (nu și * prietenului acestui fete), prietenului acestor băieți (nu și ^prietenului
acestui băieți) etc.
Aceeași segmentare a grupului in "substantiv" și "adjectiv + substantiv" {cartea – acestei fetițe) ne-o
dovedește și articolul al (a, ai, ale), a cărui apariție poate fi catalizată prin așezarea după primul
substantiv a unui determinant oarecare: cartea acestei fetițe – cartea ilustrată a acestei fetițe.
4. De regulă, adjectivele pronominale apar pe langă substantive (vezi toate exemplele de mai sus), dar,
mai rar, pot apărea și pe langă pronume.
Se pare că singurele adjective pronominale in această situație sunt nehotăratele. Deosebim următoarele
situații:
(1) Nehotăratul toți, toate (mai rar tot, toată) pe langă:
(a) Pe langă un pronume DEMONSTRATIV: toți aceștia, toate acestea (aceștia toți, acestea toate),
toți aceia, toate acelea (aceia toți, acelea toate), toți ceilalți, toate celelalte (ceilalți toți, celelalte
toate). in aceste grupări, nehotăratul, indiferent de poziție, este adjectiv, iar demo nstrativul, pronume:
Toți aceștia sunt prietenii mei; Toate celelalte mă lasă rece.
Același statut adjectival il are {toți, toate) și in combinație cu demonstrativul semiindependent cei
(cele): Toți c e i care au plecat nu s –
92
au mai intors.; Mi -a adus d i n toate cele care mă interesează; Tuturor celor care mi -au scris le -am
răspuns 59.
OBSERVAȚIE. Dacă apar pe langă un substantiv, atat demonstrativul, cat și nehotăratul sunt adjective: toți
acești oameni, toate celelalte probleme.
(b) Pe langă un posesi v: toți ai mei, toate ale voastre (Aici se odihnesc toți ai mei, duși pentru totdeauna in
lumea celor ce nu mai sunt) 60.
(2) Nehotăratul atația, (atatea) pe langă nehotăratul alții (altele): atația alții, atatea altele.
(3) Interogativul (relativul) cați (cate) pe langă nehotăratul alții (altele): C u cați alții ai mai discutat?;
Nu-mi amintesc cate altele mi-a mai spus.
(4) Acestui model (adjectiv + pronume) se incadrează și grupările mulți alții (puțini alții), multe altele (puține altele): Au
venit Popescu, Ionescu, Georgescu și mulți alții pe care nu -i cunoști.; In grădina lui cultivă cartofi, morcovi, roșii,
castraveți și multe altele.
4.1. Aceleași demonstrative și nehotărate iși păstrează statutul pronominal in combinație cu un numeral card inal:
alții doi, ceilalți doi, acelea două etc.
4.2. O situație aparte au grupările de tip nimic altceva, nimeni altcineva, nimeni altul etc, in care ambele componente sunt
pronume, indiferent dacă sunt incadrate sau nu intr -o construcție exceptivă: N-a mai spus nimic altcev a?; Domnul din față
nu este nimeni altul decat fostul meu director; N -a mai fost nimeni altcineva decat colegii lui?
Argument pentru statutul de pronume (nu de adjectiv) al lui cei (cele) -subordonata atributivă de după

demonstrativ, introdusă prin care sau ce, asemenea situației in care lipsește toți (toate): Cei care au venit… – toți
cei care au venit.
in structuri de acest tip, calitate pronominală propriu -zisă are numai ai, (ale). Vezi, pentru detalii, T 16, 4.
93
T 18 PRONUME POSESIVE –
NOMINATIV(ACUZATIV) / GENITIV (DATIV)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Cățelușii aceștia sunt ai tăi.
(2) N-ai respectat dorința alor tăi.
B. SOLUȚII:
(1) ai tăi = pronume posesiv in nominativ
(2) alor tăi = pronume posesiv in genitiv
C. COMENTARIU
0. Gruparea "a/ (a, ai, ale) + posesiv" (al meu, a mea, ai mei, ale mele etc), in lipsa unui substantiv cu
care să se acorde, este PRONUME POSESIV. Au caștigat ai noștri; S-a dus la ai săi. (Vezi,
pentru deosebirea dintre pronume posesive și adj ective posesive, T 19.)
in analiza gramaticală, foarte rar nu se recunoaște pronumele posesiv, dar foarte adesea i se
interpretează greșit cazul, in speță GENITIV in loc de nominativ. Cauza, de fiecare dată, este
necunoașterea cazului articolului posesiv al (a, ai, ale), care dă cazul său posesivului.
1. Ca element component in structura pronumelui posesiv, al (a, ai, ale), cu această formă, are
numei două cazuri – NOMINATIV și ACUZATIV, intre care distincția nu se face morfologic, ele
fiind identice formal , ci sintactic. Prin urmare și pronumele posesive au numai două cazuri (nominativ
și acuzativ).
Forma de nominativ este, firește, fără prepoziție, iar cea de acuzativ, in general cu prepoziție. Funcțiile
sintactice indeplinite sunt cele firești pentru pron umele in cazurile menționate.
1.1. NOMINATIV:
1.1.1. SUBIECT: Creionul tău este verde, iar al meu este roșu; Ai tăi sunt foarte neliniștiți din cauza
examenului.
in general, recunoașterea pronumelui posesiv și a cazului (nominativ) in această ipostază nu ridică
probleme.
1.1.2. NUME PREDICATIV (de regulă pe langă auxiliarul predicativ a fi): Pixul acesta nu este al
meu; Uzina e a noastră; Toate cărțile acestea sunt ale tale?
94
Confuziile de caz și de parte de vorbire care vizează pronumele posesive se fac de regulă in această
situație.
(1) Cel mai adesea pronumele posesiv cu funcție de nume predicativ este interpretat greșit ca fiind un
GENITIV, in loc de NOMINATIV.
Raționamentul pleacă de la intrebarea al (a, ai, ale) cui, specifică genitivului, singura p osibilă aici,
corelată cu două trăsături aparente ale construcției: prezența lui al (a, ai, ale) și identitatea de conținut
a posesivului, ca substitut al numelui posesorului, cu un substantiv (pronume) in genitiv. (Comp.
Cartea este a sa și Cartea este a vecinei sau Cartea este a ei.)
Nici una din cele trei trăsături nu este concludentă aici pentru calitatea de genitiv: cazul posesivelor nu
se află prin intrebări, al (a, ai, ale), ca artic61 posesiv, nu cere genitiv, iar conținut identic nu inseamnă
in mod obligatoriu și expresie (formă) identică aici.
Calitatea de NOMINATIV, nu de genitiv, se evidențiază astfel:
(a) Cazul posesivului {al meu, al tău, a sa, ale noastre etc.) il dă al (a, ai, ale), cazul său contand
pentru pronumele posesiv in intregime (vez i T 16). Ca reprezentant in pronumele posesiv al numelui
obiectului posedat, al (a, ai, ale) poate fi inlocuit cu substantivul care denumește acest obiect posedat:
Cartea este a mea -≫ Cartea este cartea mea; Cărțile acestea sunt ale tale? —> Cărțile acestea sunt
cărțile tale?
in structura astfel obținută, echivalentă cu cea inlocuită, poziția lui al (a, ai, ale) de după a fi este
ocupată de un substantiv, al cărui caz, nominativ, este evident. (Acuzativul se exclude, intrucat nume
predicativ in acuzat iv fără prepoziție nu există.)
(b) Dacă posesivul propriu -zis de genul feminin, numărul singular {mea, ta, sa noastră, voastră) ar fi
in genitiv, ar trebui să aibă altă formă, identică cu a adjectivului posesiv, respectiv mele (tale, sale,
noastre, voastre). Trecand posesivul din Țara mea este bogată (mea = NOMINATIV, prin acord

cu țara) la genitiv, obținem Oamenii țării mele sunt harnici și ospitalieri (mele = GENITIV (tot
singular), prin acord cu țării). Prin urmare, este evident că geniti vul de la mea este mele, de la ta este
tale etc. Or, in situația discutată {Cartea este a mea), forma mele este imposibilă (* Cartea este a mele)
și, ca atare, nu e vorba de un genitiv. Prin analogie, acceptăm că atat formele de masculin (singular),
cat și cele de plural (ambele genuri), care nu disting nominativ -acuzativul de genitiv -dativ, stau tot in
nominativ, nu in genitiv {Cărțile sunt ale noastre; Musafirii sunt ai voștri etc).
95
OBSERVAȚIE. Se ințelege că un substantiv sau pronume (in afară de posesive) precedat de al (a, ai, ale) in
aceeași poziție va fi in genitiv: Terenul este al patronului; Cainele este al lor.
(2) Uneori interpretarea greșită vizează calitatea morfologică, re spectiv se consideră pronumele drept
adjectiv pronominal posesiv. Motivația logică a acestei interpretări constă in identitatea obligatorie de
gen, număr și caz a posesivului cu substantivul -subiect, identitate asimilată greșit conceptului de acord
adjecti val, dinspre posesiv spre substantiv: Mașina este a ta {mașina = singular, feminin, nominativ;
a ta = singular, feminin, nominativ); comp. cu Mașina este nouă {mașina = singular, feminin,
nominativ; nouă = singular, feminin, nominativ.)
impotriva calității de adjectiv pledează următoarele fapte:
(a) Nu există adjective pronominale despărțite de substantivul regent prin verb, inclusiv a fi (auxiliar
predicativ), și de aceea nici nume predicativ exprimat prin adjectiv pronominal. (Vezi, pentru detalii, T
17.)
(b) Ca reprezentant al obiectului posedat după a fi, al (a, ai, ale) are, in mod firesc, numărul, genul și
cazul substantivului -obiect posedat care ar apărea in locul lui, identic in structura de față cu cel care
are funcția de subiect: Mașina este a mea – Mașina este mașina mea (a din primul exemplu stă pe
poziția substantivului mașina din exemplul al doilea). Cum un substantiv nu se acordă cu alt
substantiv, nici al (a, ai, ale), ca inlocuitor al acestuia, nu se poate acorda.
1.2. ACUZATIV – diverse func ții sintactice: I-am văzut pe ai noștri intrand pe teren (complement
direct); Eu mă refeream la problemele mele, iar tu, la ale tale (complement indirect); A fost ajutat de
ai săi (complement de agent); Am ajuns acasă o dată cu ai mei (compl. circ. de timp); S-a dus la ai
mei și m-a parat (compl. circ. de loc); Dintre toți ai tăi, cel mai al dracului este văru -tău (compl. circ.
comparativ): Cu toate pilele și cu toți ai săi in spate n -a reușit să intre la o facultate de stat (compl.
circ. concesiv).
Prin faptul că este insoțit de prepoziție, nu ridică probleme in recunoașterea cazului.
2. Mai rar, articolul posesiv se utilizează LA PLURAL și cu formă de genitiv -dativ: alor. in această
situație, se ințelege că pronumele posesiv {alor mei, alor tăi, alor noștri etc.) va sta in genitiv sau
dativ: Hotărarea alor mei a fost să amanăm totul pe a doua zi (alor mei — pronume posesiv in
genitiv); Alor voștri nu le convine situația creată (alor voștri = pronume posesiv in dativ).
96
OBSERVAȚIA 1. Utilizate in genitiv -dativ, pronumele posesive au funcțiile sintactice aferente celor două
cazuri. (in exemplele date: alor mei = atribut pronominal genitival; alor voștri =• complement indirect). Alte
exemple: Mașina din fața alor mei costă o avere (atrib ut pronominal prepozițional); Toți au fost contra alor
noștri (nume predicativ cu prepoziție); Am sosit acasă inaintea alor mei (compl. circ. de timp); A dat -o in bară
datorită alor săi (compl. circ. de cauză). Cit privește deosebirea genitiv / dativ, acea sta se face ca la orice
pronume sau substantiv. (Vezi, in acest sens, T 3.)
OBSERVAȚIA 2. Genitiv -dativul pronumelor posesive este dat de alor, in structura căruia recunoaștem
desinența de genitiv -dativ, plural -or, comună tuturor pronumelor (adjectivelor pronominale) declinabile. (Comp.
cu acestor, altor, multor etc.)
3. in rezumat: pronumele posesive cu al (a, ai, ale) sunt in nominativ (acuzativ), iar cele cu alor in
genitiv(dativ).
97
T 19 AL MEU (AL TĂU ETC.) – ADJECTIV POSESIV/
PRONUME POSESIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Cei doi REPREZENTANȚI ai noștri s-au descurcat foarte bine.
(2) Ai noștri s-au descurcat foarte bine.
B. SOLUȚII:
(1) ai noștri = adjectiv posesiv
(2) ai noștri = pronume posesiv
C. COMENTARIU

0. Din punctul de vedere al formei, adjectivele posesive cu articolul posesiv al (a, ai, ale) sunt
identice cu pronumele posesiv: Ale noastre au fost mai bune (ale noastre = pronume posesiv); Cele
două aeromodele ale noastre au fost mai bune (ale noastre = adjectiv posesiv)
OBSERVAȚIE. Luate in ansamblu, adjectivele posesive cu al (a, ai, ale) sunt cu mult mai rar folosite
decat cele fără al (a, ai, ale). (Vezi, pentru acestea din urma, T 20.)
Datorită identității formale menționate, confuzia adjectivelor p osesive (de acest tip) cu pronumele
posesive este mai frecventa decat a celor fără al (a, ai, ale). Din cauza aceluiași al (a, ai, ale),
interpretat greșit ca articol genitival (in loc de posesiv) și asociat cu intrebarea al (a, ai, ale) cui, se
ințelege d e ce și cazul este adesea interpretat eronat, de regulă ca genitiv, indiferent de cazul
substantivului.
1. Toate posesivele cu al (a, ai, ale) cand stau pe langă un substantiv și nu sunt legate de acesta printro
prepoziție se acordă obligatoriu in gen, număr și caz cu substantivul și ca atare sunt adjective și
numai adjective (posesive). in practica analizei gramaticale este suficient să ≪observăm ≫ că stau pe
langă un substantiv, antepuse ori postpuse (vezi mai jos) și il determină, pentru a decide, fără nici o
altă verificare sau demonstrație, că sunt adjective posesive. Este exclusă prin urmare posibilitatea ca o
formă de tipul al meu (al tău, ale sale etc.) aflată pe langă un substantiv să nu fie adjectiv posesiv.
98
OBSERVAȚIE. Se ințelege că posesivu l pe langă substantiv este adjectiv numai dacă il și determină.
Altfel spus, simpla vecinătate nu este concludentă: Un lup, al meu incă n -a văzut (al meu = pronume
posesiv, nu adjectiv, intrucat nu determină substantivul un lup).
Probabilitatea și motivați a interpretării greșite a cazului sunt alimentate de comportamentul
morfologic ≪neobișnuit ≫ al lui al (a, ai, ale) in cadrul grupului:
(a) Pe de o parte, el dublează, prin anticipare (ale mele probleme) sau reluare (cel mai bun prieten al
meu) substantivul succedent sau antecedent in calitatea lui de nume al obiectului posedat, reeditandu -i
categorile de gen și număr (in exemplele date: feminin, plural – feminin, plural; masculin, singular –
masculin, singular). Aceleași categorii (gen și număr) apar și la posesivul propriu -zis (mele, meu), prin
acord cu substantivul și, de aici, identitatea in linie (al – posesiv – substantiv) a categoriilor de gen și
număr.
(b) Pe de altă parte, al (a, ai, a le) nu are, in mod obiectiv, decat nominativ -acuzativ 61 și ca atare, in
ceea ce privește cazul, nu se pune problema acordului, ci doar a unei coincidențe de caz a lui al cu
substantviul. intr -un exemplu ca lucrarea unei colege a mele, este mai mult decat e vident că
substantivul este in genitiv, iar a, prin forța lucrurilor, nu poate fi in genitiv, căci nu are formă decat
de nominativ -acuzativ.
in același fel se pune problema și la plural: Lucrările unor colege ale mele (forma de genitiv -dativ de
la ale este … alor). De aici putem trage două concluzii:
(1) Al (a, ai, ale) nu se acordă sintagmatic cu substantivul, neavand cum, ci doar adjectivul pronominal
posesiv propriu -zis (meu, tău, său etc), evidențiind un acord adjectival tipic, unul realizat ≪peste≫ al
(a, ai, ale), ca și cum acesta di nurmă nici n -ar fi in structură: acești p r i e t e ni ai tăi 62.
(2) Constituenții acestor grupări binare (al + posesiv) se comportă morfologic diferit.
Cand, potrivit tradiției și prescripțiilor din manualele școlare, spunem că grupul "a/ + posesiv" (al
meu, a ta, ai săi etc.) constituie o singură parte de vorbire cu structură binară (= adjectivul pronominal
posesiv), trecem ≪sub tăcere ≫ acest caracter ne unitar, acceptand că adjectivul pronominal posesiv in
intregime (= cu al cu tot) se acordă cu substantivul.
Forma de genitiv -dativ alor este exclusă din aceste contexte.
fi")
Se cere astfel abandonată o reprezentare lineară a relațiilor din aproape in aproape: prieteni ai și a i mei (acești
prieteni <— ai <— mei).
99
in consecință, categoriile de gen, număr și caz ale adjectivului pronominal posesiv ≪se citesc≫ de la
substantiv, ele, datorită acordului, fiind identice. Oricat de ≪tentantă≫ ar fi utiliza rea unei intrebări, in
speță al (a, ai, ale) cui, pentru aflarea cazului, trebuie să se renunțe la ea.
1.1. Spre deosebire de pronumele posesive corespondente, adjectivele posesive (cu al, (a, ai, ale)) au
toate cele cinci cazuri, prin acord cu substantivul determinat: O prietenă a mea este profesoară de
chimie (a mea = nominativ); Mama unei prietene a mele este medic (a mele — genitiv); Scriu unei
prietene a mele {a mele = dativ); Am discutat despre o prietenă a mea din copilărie (a mea -acuzativ);
Mi-e dor de tine, dragă și bună prietenă a mea! (a mea = vocativ).

Opoziția cazuală NAc / GD este marcată formal numai la adjectivele posesive de genul feminin,
numărul singular: a mea / a mele, a ta / a tale, a sa / a sale, a noastră / a noastre, a voastră / a voastre
(vezi și exemplele de mai sus). Toate celelalte adjective posesive au o singură formă pentru toate
cazurile. Interpretarea acesteia intr -un text dat ca materializand unul sau altul dint re cazuri se ghidează
exclusiv după cazul substantivului.
in legătură cu statutul adjectival al posesivelor aici in discuție mai trebuie reținute următoarele:
(1) Nu există adjective posesive cu articolul alor. Orice posesiv precedat de alor este pronume
posesiv, in genitiv sau dativ (vezi T 18). Prin urmare coincidența de gen și număr intre un posesiv cu
alor și un substantiv regent nu se incadrează la acord și nu generează calitatea de adjectiv. A se
compara: Acești suporteri ai noștri sunt cam gălăgioși (ai noștri = adjectiv posesiv, acordat cu
substantivul suporteri, NOMINATIV, masculin, plural) cu Suporterii alor noștri au fost mai
gălăgioși ca oricand (alor noștri = pronume posesiv, GENITIV, masculin, plural).
(2) Prezența unei prepoziții intre posesiv și substantiv, chiar dacă e vorba de identitate in gen, număr și caz,
exclude adjectivul: Despre un copil ca al tău nu se pot spune decat lucruri bune (ca al tău —
pronume posesiv, acuzativ cu prepoziție); Pe banii de la ai tăi mi-am cumpărat un aparat de radio (de
la ai tăi = pronume posesiv, acuzativ cu prepoziție) 63.
2. Adjectivele posesive cu al (a, ai, ale) pot fi considerate VARIANTE CONDIȚIONALE
CONTEXTUAL ale celor fără al, (a, ai, ale): dorințele noastre – ale noastre dorințe.
Pentru structurile c u de (o prietenă de -a mea, o prietenă de -ale mele etc), vezi T 16, 4.
100
Deosebim două situații, in funcție de poziția față de sustantiv și articularea acestuia:
(1) Adjectivele posesive sunt ANTEPUSE substantivelor, acestea din urmă fiind obligatoriu NEA RTICULATE
ENCLITIC: ai noștri tineri, ale noastre dorințe etc. Datorită invariabilității cazuale a lui al (a, ai, ale),
adjectivele pronominale posesive antepuse substantivului ii blochează acestuia variabilitatea cazuală, adică
nu-i permit alt caz decat nominativ -acuzativul.
(2) Adjectivele posesive sunt POSTPUSE substantivului:
(a) NEARTICULAT ENCLITIC: un copil al meu, aceste d o -r i n ț e ale voastre, cele două reprezentante ale
noastre; a doua carte a sa etc.;
(b) ARTICULAT ENCLITIC, dar intre substa ntiv și adjectivul posesiv se mai află un cuvant: p r i e t e n
u 1 acela al tău, fata cea mică a ta etc.
3. Adjectivele posesive cu al (a, ai, ale), asemenea celor fără al (a, ai, ale), au funcție de ATRIBUT
ADJECTIVAL.
101
T 20 ADJECTIVE POSESIVE / PRONU ME POSESIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Părinții tăi sunt la mare.
(2) Ai tăi sunt la mare.
B. SOLUȚII:
(1) tăi= adjectiv posesiv
(2) ai tăi = pronume posesiv
C. COMENTARIU
0. Ca ADJECTIVE, posesivele se caracterizează, așa ca toate adjectivele pronominale (vezi T 17), prin
(a) apariție pe langă substantive și (b) calitatea de a fi ACORDATE in gen, număr și caz cu
substantivele.
Spre deosebire de alte adjective pronominale, posesivele au două serii de forme, respectiv o serie cu
articolul posesiv al (a, ai, ale), identică prin urmare cu seria pronumelor posesive 64, și alta fără al (a,
ai, ale), singura specifică lor: l-am văzut pe cei doi prieteni ai tăi la teatru; I -am văzut pe prietenii tăi
la teatru.
0.1. Posesivele fără al (a, ai, ale) – singurele reținute aic i (vezi, pentru celelalte, T 19) – sunt totdeauna
adjective posesive și, excluzand o singură situație ("prepoziție cu genitivul + posesiv", vezi T 29), apar
numai pe langă SUBSTANTIVE și POSTPUSE acestora: Fetița mea este elevă; Am discutat cu profesorul
tău de sport; Țara noastră este bine cunoscută prin acțiunile sale consacrate păcii si dezarmării.
După cum se vede din exemplele de mai sus, substantivul regent este ARTICULAT DEFINIT
ENCLITIC, iar adjectivul posesiv este situat IMEDIAT după substantiv.
OBSERVAȚIE. Dacă substantivul este precedat de un adjectiv, articolul hotărat enclitic este atașat
acestuia, iar posesivul apare după adjectivul articulat: dragul meu copil, bunii mei prieteni, bogata noastră
țară

64 De o identitate absolută putem vorbi de fapt numai la nominativ -acuzativ (ale mele – ale mele pățanii), căci al
(a, ai, ale) nu are decat nominativ -acuzativ. La genitiv -dativ, identitatea este parțială, respectiv valabilă doar
pentru posesivul propriu -zis, nu și pentru al (a, ai, ale).
102
etc. in ultimă instanță, adjectivul posesiv reclamă in față un cuvand articulat enclitic, indiferent dacă acesta este
substantiv sau adjectiv. (Termenul regent al posesivului va fi, se ințelege, totdeauna substantivul: buna noastră p
r i e t e n ă din Călărași .)
0.2. Un număr relativ restrans de substantive, de regulă denumind grade de rudenie, pot apărea și
nearticulate, adjectivul posesiv fiind conjunct (= legat de substantiv prin liniuță): Nu l-am mai văzut de
mult pe frate -său; Nevastă -sa nu e din satul nostru; Ce e taică -tău? (La genitiv -dativ, aceste
substantive apar articulate proclitic, cu articolul lui: sora lui nașă -sa, mașina lui frate -meu etc.)
1. Judecand lucrurile exclusiv după formă, identificarea ad jectivului posesiv și deosebirea lui de
pronumele posesiv n -ar trebui să pună nici o problemă in analiza gramaticală. Spre deosebire de
alte adjective pronominale, cele posesive se deosebesc de pronumele corespondente printr -un
element de formă, imposibil de trecut sub tăcere: absența lui al (a, ai, ale). Din acest punct de vedere,
opoziția este netă, intrucat nu există pronume posesive fără al (a, ai, ale). Prin urmare, chiar dacă ≪nu
s-ar observa ≫ acordul cu substantivul, simplul fapt că al (a, ai, ale) lipsește ar fi suficient ca formele
meu, tău, său etc. să fie excluse dintre pronumele posesive.
Dacă totuși greșeala apare, ea nu are cauze speciale, altele decat cele care generează confuzia mai
largă "pronume / djective pronominale" (vezi T 17).
2. Greșe ala cea mai frecventă in analiza posesivelor este legată de caz, in speță aprecierea acestuia ca
fiind, invariabil, GENITIV. Dintre toate adjectivele pronominale, numai cele posesive sunt vizate de
acest tip de greșeală. Cauza principală o constituie, se i nțelege, necunoașterea sau nesocotirea rolului
pe care il are acordul in identificarea cazului nu numai la adjectivele posesive, ci la adjective in
general. Aici, la adjectivele posesive, acționează insă in mod special, ca factor perturbant,
CONȚINUTUL, același cu al genitivului manifestat in substantive și pronume. Și unele, și altele
denumesc sau substituie numele posesorului: cartea sa – cartea ei – cartea elevei. Considerandu -se că
exprimarea numelui posesorului este nota specifică a genitivului, insu și conținutul său, se ajunge prin
absolutizare la interpretarea posesivelor ca fiind in genitiv. Un rol deloc neglijabil in această analogie
il au pronumele personale in genitiv (lui, ei, lor) (vezi T 21).
O dată incadrat conținutul posesivelor la cel geni tival, pentru aflarea cazului se utilizează, in mod
firesc, INTREBAREA, iar aceasta, ca la orice genitiv, nu poate fi decat (al, a, ai, ale) cui. Altfel spus,
dacă pentru
103
aflarea cazului la adjectivele posesive se utilizează intrebarea, nu se poate ajunge, in cazul că
intrebarea este "corect" pusă, decat la genitiv. A se compara: cartea ei (elevei) – a cui (carte)! —≫
genitiv; cartea sa (mea…) – a cui (carte)? —> genitiv.
2.1. Raționamentul corect trebuie să plece de la PREMISA GENERALĂ CA ORICE
PRONUME (fără prepoziție) pe langă un substantiv AR PUTEA fi adjectiv pronominal. Urmează a
se verifica trăsătura gramaticală fundamentală a adjectivului – ACORDUL. Verificarea cea mai
≪simplă≫ vizează genul și numărul. Se observă imediat că acestea sunt ide ntice cu ale substantivului
(cartea mea: cartea = feminin, singular; mea = feminin, singular). Pentru a elimina eventualitatea unei
coincidențe, se verifică acordul prin schimbare de număr la substantiv, schimbare care va atrage in
mod sigur o schimbare si milară la posesiv (cartea mea – cărțile mele, nu și *c ă r ț i 1 e mea). Prin
aceasta avem proba ca posesivul este INTR -ADEVĂR acordat și prin urmare adjectiv. Cum acordul
cu substantivul este TOTAL, adică in toate categoriile, el vizează in mod cert și cazul, care nu mai
trebuie verificat, ci se CITEȘTE direct de la substantiv, orice intrebare fiind nu numai de prisos, ci și
contraindicată.
2.2. Concluzia este imediată: adjectivele posesive, prin acord cu un substantiv, pot sta in ORICARE
DIN CELE CINCI CA ZURI, inclusiv genitiv. Se ințelege astfel că analiza corectă a adjectivului
posesiv (gen, număr, CAZ) reclamă mai intai analiza morfologică a substantivului. Exemple: Copilul
meu este școlar (copilul = nominativ, deci meu = nominativ); Am semnat notele copilului meu
(copilului — genitiv, deci meur= genitiv); copilului meu il place chimia (copilului = dativ, deci
meu = dativ); Mă vedea adesea plimbăndu -mă cu copilul meu (cu copilul = acuzativ, deci meu =
acuzativ); Ce te doare, c o p i -Iul meu drag? (copilul = vocativ, deci meu = vocativ).
in legătură cu marcarea formală a cazului sunt de făcut două observații:

(1) Adjectivele posesive, spre deosebire de restul adjectivelor pronominale, nu au desinențele
specifice de genitiv -dativ: – ui, -ei, -or (vezi toate exemplele de mai sus).
(2) Dintre toate adjectivele posesive, numai cele de genul feminin, numărul singular realizează la
nivelul expresiei opoziția "nominativ (acuzativ) / genitiv (dativ)": Clasa mea (ta, sa, noastră,
voastră) este fruntașă (mea, ta, sa, noastră, voastră = nominativ) / Echipa de fotbal a clasei mele
(tale, sale, noastre, voastre) este campioană pe școală (mele, tale, sale, noastre, voastre = genitiv).
104
Se observă că desinența de genitiv (dativ) nu este -ei (comp. cu aceste i echipe, altei fete), ci -le (comp.
cu grea-grele) sau -e (comp. cu albastră -albastre), ca la adjectivele calificative.
Celelalte adjective posesive (la masculin singular și plural (ambele genuri)) au cate o singură formă
pentru toate cazurile, a cărei va loare (= care anume caz este) se deduce, prin acord, de la substantiv.
105
T 21 LUI (EI, LOR /SĂU (SA, SĂI, SALE) – PRONUME
PERSONAL / ADJECTIV PRONOMINAL POSESIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Mama ei lucrează la o benzinărie.
(2) Mama sa lucrează la o benzinărie.
B. SOLUȚII:
(1) ei = pronume personal
(2) sa = adjectiv pronominal posesiv
C. COMENTARIU
0. Confuzia adjectivului pronominal posesiv cu pronumele personal (in genitiv), confuzie in ambele
sensuri, vizează in special persoana a IlI -a: său (sa, săi, sale) / lui (ei, lor). Dintre cauze, reținem mai
ales două:
0.1. Formele adjectivului posesiv său (sa, săi, sale) au conținut identic cu pronumele personale in
genitiv lui, ei, exprimand deopotrivă un singur posesor. Comp. băiatul său cu băiatul lui {băiatul ei),
fata sa cu fata ei (fata lui) etc.
0.2. Adjectivul posesiv care exprimă mai mulți posesori nu are forme pentru persoana a IlI -a, in locul
lor utilizandu -se pronumele personal lor (genitiv, plural, persoana a IlI -a). Acceptand identitatea de
conținut -expri marea posesorului, lor este incadrat in virtutea acestui fapt la posesive, construindu -i-se
astfel o serie ≪completă≫: nostru, vostru (lor); noștri, voștri (lor); noastră, voastră (lor); noastre,
voastre (lor).
1. in vederea evitării confuziei reținem:
1.1. Lui, ei, lor sunt TOTDEAUNA PRONUME PERSONALE, niciodată posesive (pronume sau
adjective).
iși confirmă calitatea de pronume personal in genitiv (sau dativ) prin:
(1) DESINENȚELE -ui (masculin, singular), -ei (feminin, plural), -or (plural, ambele genuri ), pe care
posesivele nu le au. Ca atare, in mod obiectiv, datorită desinențelor (-ui, -ei, -or), nu pot fi decat in
genitiv (dativ) și nici un fel de acord nu poate anula semnificația acestor desinențe.
(2) Se incadrează in mod clar in PARADIGMA PRONUMELU I PERSONAL de persoana a IlI -a, ale
cărei forme de nominativ (acuzativ)
106
sunt el, ea, ei, ele. Or,.un pronume personal in nominativ (acuzativ) nu poate deveni pronume (adjectiv) posesiv
in genitiv (dativ).
(3) Ca pronume ce sunt, ele NU SE ACORDĂ in nici una din categorii (gen, număr, caz). Așa se explică faptul
că după un substantiv de genul masculin, bunăoară, pot apărea deopotrivă lui (masculin), dar și ei (feminin), iar
după un substantiv la plural pot apărea și lor (plural), dar și lui, ei (singu lar) ș.a.m.d.: băiatul lui, băiatul ei,
băiatul lor; fetița lui, fetița ei, fetița lor; băieții lui, băieții ei, băieții lor; fetițele lui, fetițele ei, fetițele lor.
Dacă s -ar acorda, ar fi excluse combinații de tipul: fetița (feminin) lui (masculin); băi atul (masculin) ei
(feminin); băieții (masculin, plural) ei (feminin, singular).
(4) Coincidența de categorii la substantiv și pronume este străină categoriei acordului: rochia fetiței (singular,
feminin, genitiv) ei (singular, feminin, genitiv); stiloul băiatului (singular, masculin, genitiv) lui (singular,
masculin, genitiv). Dacă ei, de exemplu, ar fi acordat și deci adjectiv, trecerea substantivului la plural ar trebui
să ceară cu necesitate formă de plural și presupusului adjectiv, ceea ce nu se intamplă in cazul de față.
Combinațiile fetiței ei și fetițelor ei sunt deopotrivă posibile și corecte. (in exemplultfetițelor lor, forma de plural
lor nu se datorează acordului, dovadă că avem și fetiței lor.)
in consecință, chiar dacă n -am ști că lui, ei , lor sunt totdeauna pronume, am putea verifica și dovedi in orice

context că nu sunt adjective.
OBSERVAȚIE. Problema unei interpretări greșite (ca adjective pronominale posesive) se pune bineințeles
numai cand sunt in genitiv {fetița ei, băiatului, băieți i lor), nu și in dativ (Lui ii plac bomboanele).
Dativul nu are nimic comun cu exprimarea posesorului. (Vezi, pentru situația specială a "dativului
posesiv", T 9.)
Lui, ei, lor in genitiv (fără prepoziție) pe langă un substantiv au funcția de ATRIBUTE
PRONOMINALE GENITIVALE.
1.2. Dimpotrivă, său, sa, săi, sale sunt TOTDEAUNA ADJECTIVE PRONOMINALE POSESIVE,
niciodată pronume personale. Chiar dacă n -am ști că formele de posesiv fără al (a, ai, ale) sunt
exclusiv adjective (posesive), putem verifica și dov edi acordul lor și deci calitatea adjectivală.
Luand exemplul fetița sa, se observă imediat identitatea de categorii la posesiv și substantiv. Trecand
substantivul la plural {fetițele), posesivul iși schimbă obligatoriu forma intr -una de plural (mele), dec i
fetițele mele, nu și *fetițele mea. Acordul in număr fiind dovedit, acceptăm acordul și in
107
gen, și in caz, iară a mai face operația de verificare. Concluzia este imediată: adjectiv posesiv. Așa ca
la toate adjectivele, pronominale sau nu, genul, numă rul și cazul se ≪citesc≫ de la substantiv. Prin
urmare, cu referire specială la caz, nu vom pune intrebarea (aici) ≪nefastă≫ al {a, ai, ale) cui, căci
aceasta ne va da, invariabil, genitiv. (Adjectivul posesiv său (sa, săi, sale), poate apărea, firește, și in
genitiv, dar acest fapt se datorează acordului cu un substantiv in genitiv: Comportarea copiilor
(genitiv) tăi (genitiv) este intolerabilă.) Funcția sintactică, indiferent de caz, va fi mereu una și
aceeași: ATRIBUT ADJECTIVAL.
108
T 22 SINGULAR / PLURAL
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Vecinul nostru este strungar.
(2) Vecinii mei sunt artiști.
B. SOLUȚII:
(1) nostru = adjectiv pronominal posesiv la SINGULAR
(2) mei = adjectiv pronominal posesiv la PLURAL
C. COMENTARIU
0. Adjectivele pronominale posesive sunt printre rarele părți de vorbire la care se comit greșeli și in
identificarea NUMĂRULUI (singular / plural). Această confuzie, oarecum mai aparte, se explică prin
existența unei reale contradicții intre formă și conținut in ce privește categoria numărului, la care se
adaugă, bineințeles, nesocotirea acordului.
Sunt de semnalat aici două fapte:
0.1. Adjectivele – ca și pronumele – posesive au două serii de forme atat pentru singular (meu, mea –
nostru, noastră; tău, ta – vostru, voastră; său, sa – x), cat și pentru plural (mei, mele – noștri, noastre;
tăi, tale -voștri, voastre; săi, sale – x), fapt singular in gramatica limbii noastre.
in interiorul fiecărei serii, opoziția de număr (singular / plural) se realizează morfematic: me -u / me-i,
nostr -u I noștr -i (comp. cu zme-u I zme -i, ministr -u I miniștr -i), mea -0 I me -\e, noastr -ă I noastr -e
(comp. cu stea-0 I ste -le, glastr -ă I glastr -e).
in gramatică, atunci cand vorbim de opoziția singular / plural, avem in vedere această opoziție
morfematică, realizată LA NIVELUL FORMEI (prin desinențe). In acest sens, spunem că numărul
este o categorie (gramaticală) de FLEXIUNE (cu doi membri: singular și plural).
OBSERVAȚIE. Prezintă mai mică importanță aici faptul că opoziția SINGULAR / PLURAL,
realizată desinențial, cor espunde unei opoziții de conținut (= un obiect – singular / mai multe obiecte –
plural), ca in cazul substantivului și substitutelor (codru /codri, clasă /clase, altul /alții, celălalt /ceilalți), sau
are doar caracter formal, rezultat al acordului cu un s ubstantiv sau substitut, ca in cazul adjectivului sau verbului
la mod personal. Informația de număr (singular / plural) marcată prin desinețele acestora trimite nu la insușirea
(acțiunea) exprimată prin adjective (verbe), ci la
109
obiectele 65 cărora le aparțin, obiecte denumite de substantive. Altfel spus, de exemplu, forma de plural
frumoase din fete frumoase nu trimite la un plural al ≪frumuseții ≫ (insușirea nu se definește in raport
cu numărul), ci la pluralul obiectului purtător (=fete).
in mod similar se pune problema și pentru numărul verbului la mod personal, (in Copiii invățau, forma
de plural invățau nu trimite la mai multe acțiuni sau la o repetare a acțiunii de a invăța, ci la pluralul

obiectului (= copiii) care efectuează această a cțiune.)
Acordul in număr (asociat cu cel in alte categorii – gen, caz, persoană) este pe de -o parte un fenomen
de redundanță, de repetare a unei informații, iar pe de altă parte, un element de coeziune și
dezambiguizare sintactică (= știm la care obiect s e referă cutare sau cutare insușire sau acțiune).
in cazul de față, al posesivelor, opoziția SINGULAR / PLURAL, marcata desinențial, este de tip
adjectival, adică nu se referă la singularul / pluralul posesorilor reprezentați prin adjectivul pronominal
posesiv 66, ci la singularul / pluralul substantivului cu care se acordă și care denumește obiectul
posedat. Altfel spus, opoziția singular / plural corespunde intocmai opoziției UN OBIECT
POSEDAT / MAI MULTE OBIECTE POSEDATE.
Opoziția de număr se asociază, ca la toate adjectivele, cu cea de gen (masculin / feminin) și cea de caz
(nominativ, acuzativ, genitiv, dativ, vocativ).
0.2. O a doua opoziție de număr, la nivelul INȚELESULUI, realizată LEXICAL, prin RADICALUL
posesivelor, opune seria "un singur posesor" {meu -mea, tău -ta, său -sa, mei -mele, tăi -tale, săi -sale)
seriei "mai mulți posesori" (nostru -nocfstre, vostru -voastră, noștri -noastre, voștri -voastre). Această
opoziție se asociază obligatoriu cu cea de persoană (pers. I, a Ii -a, a Hl -a), realizată și ea to t lexical
(=prin radical): meu/tău/ său, mei / tăi / săi, nostru / vostru, noștri / voștri 67. Existența acestor categorii
(număr + persoană) in solidaritate individualizează adjectivele pronominale posesive in cadrul
adjectivelor pronominale prin aceea că:
(a) alături de cele de intărire (insumi, insuți, insuși etc), au PERSOANĂ și NUMĂR cu aceleași
semnificații ca la pronumele personale (propriu -zise, reflexive, de politețe), adică nedatorate
acordului, cum este cazul formelor verbale personale;
OBIECTE in sens gramatical, adică ființe, lucruri, fenomene ale naturii etc.
65
66 Meu și mei trimit deopotrivă la un singur posesor, după cum nostru și noștri trimit deopotrivă la mai mulți
posesori.
67 Genul, ca unitate de conținut, altul decat cel formal, datorat acordului adjectival, nu are un suport
explicit in expresie, nici in corpul radicalului, nici in acela al desinenței.
110
(b) in ciuda acordului tipic adjectival, ele au și caracter pronominal, respectiv substituie sau reprezintă
numele posesorului 68 – comp. cartea fetei – carte ei – cartea sa (și, prin analogie, și la celelalte
persoane: cartea mea, cartea ta, cartea noastră, cartea voastră);
(c) evidențiază contradicția FORMĂ / CONȚINUT, adică in formă sunt adjective, iar in conținut sunt
pronume.
De aceea numele lor complet este acela de ADJECTIVE PRONOMINALE POSESIVE, in care
"pronominal" inseamnă in fapt nu "provenit din pronume", ci "(și) pronume".
in timp ce prima serie (pentru un posesor) are (in totalitate) "ințeles" de SINGULAR, cea de -a doua
(pentru mai mulți posesori) are "ințeles" de PLURAL. Reamintim că opoziția singular / plural la
nivelul ințelesului nu se realizează prin desinențe, ci prin radicali diferiți. De ex., meu se opune lui
nostru ca număr (real) nu prin desinență, căci aceasta e ste comună ( -≪) și, deopotrivă, pentru singular,
după cum la fel mei se opune lui noștri ca număr real tot prin radical, nu prin desinență, aceasta fiind
comună ( -/) și indicand pluralul.
0.3. Se ajunge astfel la următoarele situații privind numărul:
(1) meu-mea, tău -ta, său -sa = singular in formă, singular in conținut;
(2) mei-mele, tăi -tale, săi -sale = plural in formă, singular in conținut;
(3) nostru -noastră, vostru -voastră = singular in formă, plural in conținut;
(4) noștri -noastre, voștri -voastre = plu ral in formă, plural in conținut. Cum in gramatică se consideră
opoziție de număr (singular / plural)
cea realizată prin desinență, nu prin radical, atat formele meu-mea, tău -ta, său -sa, cat și nostrunoastră,
vostru -voastră sunt la singular, după cum deopo trivă sunt la plural mei-mele, tăi -tale, săi -sale
și noștri -noastre, voștri -voastre.
Neglijand acest aspect formal (gramatical propriu -zis) in favoarea conținutului (lexical) sau
amestecandu -le, se ajunge la a considera forme ca nostru -noastră, vostru -voastră drept forme de
plural și viceversa, forme ca mei-mele, tăi -tale, săi -sale drept forme de singular.
Se vede astfel că vizate de confuzii sunt seriile centrale, la care există o discordanță intre numărul real
(= ca ințeles) și cel formal. De fiecare dată interpretarea greșită, se bazează pe faptul că se are in
vedere doar ințelesul.

Interpretarea corectă din punct de vedere gramatical ne -o oferă desinențele, iar ele reflectă la fiecare
din cele două serii (un posesor / mai mulți posesori) opoziția SINGULAR / PLURAL
corespunzătoare
Conceptul de POSESOR nu poate fi imaginat in afara substantivului sau substitutelor sale.
111
opoziției UN OBIECT POSEDAT / MAI MULTE OBIECTE POSEDATE. Altfel spus, numărul
posesorilor nu are nici un ≪amestec≫ in realizarea formală a numărului. Apariția formei de singular sau
a celei de plural este dictată, firește, de legea acordului cu substantivul (copilul meu, nu și *copilul
mei).
1. in analiza gramaticală a adjectivului pronominal posesiv trebuie s ă apară CINCI INFORMAȚII,
impărțite pe două tipuri de categorii:
(1) ADJECTIVALE, datorate acordului: gen, număr, caz;
(2) PRONOMINALE, realizate lexical: persoana și ≪numărul≫ posesorilor.
Ex.: in grădina noastră avem doi nuci bătrani,
noastră = adjectiv pronominal posesiv, singular, feminin, acuzativ, pers. I, mai mulți posesori.
OBSERVAȚIA 1. Mențiunea cu privire la numărul obiectelor posedate (aici: un obiect posedat) este
de prisos, intrucat se suprapune informației cuprinse in numărul gramatical (aici : singular), dublanduse
inutil.
OBSERVAȚIA 2. inlocuirea, in analiză, a informației de număr gramatical (singular / plural) cu cea
de tip UN OBIECT POSEDAT / MAI MULTE OBIECTE POSEDATE, care inseamnă de fapt același
lucru, o considerăm mai puțin fericită, deoarece lasă afară o categorie gramaticală (= numărul) din
setul celor trei, obligatoriu trei, solidare și realizate sincretic (= printr -o singură unitate de expresie):
gen + număr + caz. (La toate adjectivele, pronumele și substantivele variabile dăm obligatoriu in
analiză aceste trei categorii gramaticale.)
OBSERVAȚIA 3. inlocuirea informației "mai mulți posesori" cu cea de tip "plural" sau "plural in
conținut", care ar atrage după sine și un număr (singular / plural) in ≪formă≫, ar complica inutil
lucrurile.
112
T 23 PRONUME REFLEXIV / PRONUME PERSONAL
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Mă duc la gară. v
(2) Mă duce la gară.
B. SOLUȚII:
(1) mă = pronume reflexiv
(2) mă = pronume personal
C. COMENTARIU
0. Confuzia aici in discuție, in general dinspre pronumele reflexiv spre cel personal, are drept cauză
principală identitatea formală a celor două pronume la toate persoanele in afară de a IlI -a – este vorba,
firește, de formele neaccentuate – și apariția lor vdeopotrivă pe langă un verb. De aceea deosebirea
intre ele se face prin mijloace sintactice.
1. Pronumele reflexiv in romană are două cazuri (dativ și acuzativ), trei persoane și ambele numere.
Luand cate un verb -model la diateza reflexivă, in mod obligatoriu insoțit de un pronume reflexiv (in
dativ sau in ac uzativ), și conjugandu -l, de exemplu, la indicativ prezent, obținem următorul inventar de
forme:
(1) in DATIV: imi (amintesc), iți (amintești), iși (amintește), ne (amintim), vă (amintiți), iși
(amintesc).
(2) in ACUZATIV: mă (gandesc), te (gandești), se (gandește), ne (gandim), vă (gandiți), se
(gandesc).
OBSERVAȚIE. Forme accentuate, rar folosite, sunt doar la persoana a IlI -a: sie (și) pentru dativ și
(prepoziție +) sine pentru acuzativ.
Inventarul de forme aici prezentat permite următoarele constatări de ordin practic:
1.1. Pronumele reflexiv are forme proprii, exclusiv ale lui, doar la persoana a IlI -a, singular și plural:
D = iși (-și, și-, -și-); Ac = se (s-, -s-).
(a,) M* și -a inchipuit așa ceva.
(ala) Se plimbă cam mult.

113
Se ințelege că la aceas tă persoană, cel puțin teoretic, reflexivul n -are cu ce se confunda, căci forme
neaccentuate mai are doar pronumele personal, dar acestea sunt diferite de ale reflexivului: D = ii (i,
-i, i-, -i-), le {le-, -le, -le-, li); Ac = il ( -/, /-, -l-), o {-o, o-, -o-), ii (-/, i-, -i-), le {le-, -le, -le-).
(b[) // dă mai mult decat merită.
(bla) // caută directorul.
La persoana a IlI -a nu există alte pronume reflexive decat iși și se (+ variantele lor condiționate
fonetic: s-, -s-, și etc).
OBSERVAȚIE. To t pronume reflexiv este considerat și se de la verbe impersonale (propriu -zise,
pasive sau folosite impersonal): se inserează, se doarme, se poate, se consideră etc.
1.2. Pentru celelalte persoane, pronumele reflexiv are aceleași forme cu pronumele persona l
neaccentuat, la aceleași cazuri și aceleași numere. Altfel spus, pronumele imi, iți, ne, vă pot fi reflexive
sau personale (in dativ) si la fel, reflexive sau personale, cele in acuzativ {mă, te, ne, vă). A se
compara:
(a2) imi cumpăr un palton nou (reflexiv in D).
(b2) imi cumpără un palton nou (personal in D).
(a2a) Mă scol in fiecare dimineață la ora șapte (reflexiv in Ac).
(b2a) Mă scoală in fiecare dimineață la ora șapte (personal in Ac).
CRITERIU DE DEOSEBIRE: dacă pronumele dat are aceeași persoană (si același număr) cu verbul,
este reflexiv, dacă are altă persoană decat verbul, este personal. (Excepții nu există.)
Exemple: Mă trezesc devreme (mă = persoana I, trezesc = persoana I; —> mă = reflexiv); Mă trezește
devreme (mă = persoana I, trezește = persoana a IlI -a; —> mă = personal).
CRITERIU SUPLIMENTAR: dacă trecem verbul "cu pronume cu tot" la persoana a IlI -a și dacă aici
apare iși sau se, pronumele este reflexiv și invers. Exemplu: mă pregătesc —≫ te pregătești —> se
pregătește. (intrucat la persoana a IlI -a apare se, care este in mod sigur reflexiv, inseamnă că și mă (te)
este tot reflexiv.)
1.2.1. La plural, persoanele I și II -a au aceleași forme la ambele cazuri: ne = dativ sau acuzativ; vă =
dativ sau acuzativ.
(a,) Ne amintim cu drag de voi (Vă amintiți cu drag de noi).
(a3ii) Ne-am supărat pe voi (V -ați supărat pe noi).
Distincția cazuală se poate realiza fie prin trecerea la persoana a IlI -a, unde cele două cazuri au forme
distincte (iși (amintesc) = dativ; se
114
(supără) — acuzativ), fie prin trecerea la singular, a oricărei persoane (imi amintesc – dativ; mă supăr
– acuzativ).
1.3. O confuzie frecventă, in sensul interpretării greșite a pronumelui personal drept reflexiv, vizează
pronumele personal (in dativ sau acu zativ) de pe langă o serie de verbe și expresii unipersonale ca
formă:
(b3) imi place muzica; iți trebuie un costum nou; Ne-a venit o idee salvatoare; Nu vă convine situația;
imi pare bine; Ți-e dor de copii; Mi -era greu și rău.
(b3a) Mă doare capul.
in toate exemplele de mai sus, pronumele insoțitor este PERSONAL, nu reflexiv, fapt ce poate fi
dovedit in mai multe feluri:
(1) Toate verbele insoțite sunt unipersonale, ceea ce inseamnă că au numai PERSOANA A IlI -a,
singular sau plural. Acest lucru se obser vă imediat ce incercăm să conjugăm un asemenea verb:
schimbarea formală după persoană privește nu verbul, ci pronumele personal in dativ sau acuzativ (mă
doare (capul), te doare, ne doare, vă doare; imi place, iți place, ne place, vă place; comp. cu mă
plimb, te plimbi, se plimbă etc).
Prin urmare, pronumele imi, iți, mă, te, ne, vă, fiind de altă persoană decat a III -a, nu pot fi reflexive.
(2) Trecand aceste pronume la fprma corespondentă de persoana a III -a, obținem ii, le pentru dativ (ii
place, le plac e), respectiv il, o, ii, le pentru acuzativ (il doare, o doare, ii doare, le doare), adică
pronume personale, nu reflexive.
2. Această identitate de persoană (și număr) a pronumelui reflexiv cu verbul insoțit NU este o simplă
coincidență, dar NU poate fi incadrată nici la ACORD: pronumele, prin definiție, nu se acordă
sintagmatic 69 cu nici o parte de vorbire, nici in persoană și număr 70 și nici in altceva.

Identitatea obligatorie de persoană (și număr) se explică și se motivează prin:
69 Tipul de acord – SINTAGMATIC (= in praesentia) I PARADIGMATIC (in absentia) – opune
tranșant adjectivul pronumelui. Acesta din urmă are obligatoriu aceleași categorii cu ale substantivului
inlocuit și deci absent din structură (Elevului ii place gramatica (dativ, masculin, singular) – Acestuia
ii place gramatica (dativ, masculin, singular)).
Numai verbul la modurile (numite tocmai de aceea) PERSONALE se acorda in număr și persoană cu
pronumele sau substantivul -subiect. (Substantivul nu cunoaște categoria pe rsoanei, dar, in raport cu
verbul la mod personal, ocupă poziția unui pronume apersonal, adică exclusiv de persoana a III -a,
singular sau plural.)
115
(1) acordul (sintagmatic) in persoană și număr al verbului -predicat cu subiectul (substantiv sau
substitu t): eu (pers. I, sg.) mă plimb (pers. I, sg.); tu (pers. a H -a, sg.) te plimbi (pers. a Ii -a, sg.) etc;
(2) identitatea obligatorie ca persoană și număr a pronumelui reflexiv cu subiectul, ca urmare a
coreferențialității lor 71. in acest sens spunem că refl exivul (in acuzativ sau dativ) este ipostaza de
obiect a subiectului sau dedublarea subiectului in obiect 72: eu (pers. I, sg.) mă (pers. I, sg.) plimb; tu
(pers. a Ii -a, sg.) te (pers. a II-a, sg.) plimbi etc.
Persoana impusă verbului de subiect prin acord (1) este, firește, aceeași cu persoana impusă
reflexivului de subiect (2): eu (pers. I, sg.) mă (pers. I, sg.) plimb (pers. I, sg.).
Se vede astfel că pronumele reflexiv are aceeași persoană atat cu subiectul, cat și cu verbul -predicat,
incat verificarea identității de persoană cu a unuia sau cu a altuia duce la același rezultat. in practica
analizei gramaticale se recomandă centrarea atenției asupra verbului, nu asupra subiectului, deoarece
subiectul este adesea neexprimat (= inclus sau subințeles), in ti mp ce verbul pe care -l insoțește
reflexivul este in mod firesc și obligatoriu prezent.
OBSERVAȚIE. in cazul reflexivelor impersonale (se zice, se spune, se călătorește, se cuvine, se poate
etc), forma verbală trimite prin acord la poziția unui subiect de persoana a IlI -a, singular, poziție
obligatoriu neocupată in romană printr -o unitate lingvistică determinată. La ipostaza de obiect a
acestui subiect inexprimabil trimite reflexivul de persoana a IlI -a (singular) se, la fel ca verbul
impersonal.
2.1. Dintr e modurile nepersonale, pot fi insoțite de pronume reflexive doar infinitivul și gerunziul 73:
inainte de a se culca, bea o cană de lapte; Culcăndu -se prea tarziu, se scoală dimineața obosit;
Dăndu -și seama de greșeală, m -a sunat imediat; E o mare plăcere a-ți aștepta musafirii in poartă
71 Nici in acest caz nu este vorba de acord (al pronumelui reflexiv cu subiectul).
72 "Pronumele reflexiv ține locul obiectului asupra căruia se exercită direct sau indirect acțiunea verbului și care
e identic cu subiectul verbului." (GLR, 1963, voi. r, p. 152).
73 Numai acestea se caracterizează in raport cu categoria diatezei (activă, pasivă, reflexivă): a bate / a fi bătut,
-ă, -i, -e / a se bate; bătand /fiind bătut, -ă, -i, -e / bătăndu -se. Supinul și participiul, cele mai apropiate forme
verbale de părțile de vorbire de tip nominal (substantive, adjective), nu se combină cu un reflexiv și, de altfel,
răman in afara categoriei de diateză.
116
Ca forme verbale nepersonale, ele nu realizează opoziții de persoană și număr m arcate desinențial (=
nu au desinențe) și de aceea nici nu indicăm in analiză aceste categorii. Prin urmare, aici nu se poate
valida calitatea de reflexiv prin identitatea de persoană cu verbul, el neavand -o.
Acest lucru nu inseamnă că verbele la aceste mo duri nu se pot raporta / nu se raportează la o persoană
gramaticală, una dintre cele trei (pers. I, a Ii -a, a IH -a, singular și plural), ca subiect. Verbele la
infinitiv sau gerunziu trimit intotdeauna la un subiect exprimat sau neexprimat, care poate fi a celași cu
al verbului la mod personal, in subordinea căruia se află infinitivul sau gerunziul, sau diferit de al
acestuia.
in primul caz, subiectul ocupă explicit o singură poziție sintactică, de regulă pe langă verbul la mod
personal: Ion a plecat Jară a se gandi prea mult (subiect identic, exprimat (o singură dată) = Ion); Am
recitat poezia fară a mă incurca deloc (subiect identic, neexprimat (inclus) = [eu]).
in cazul al doilea, subiectul verbului la mod personal și cel al infinitivului (gerunziului) ocu pă două
poziții sintactice distincte: Retrăgandu -se Ion, nici ceilalți n-au mai rămas (Ion = subiect al
gerunziului; ceilalți = subiect al verbului la mod nepersonal); inainte de a mă adresa in scris
directorului, ați crezut că doar glumesc ([eu] = subiect neexprimat (inclus) al infinitivului; [voi] =
subiect neexprimat (inclusv) al verbului la mod personal).
Prin urmare, stabilirea calității de reflexiv sau personal a pronumelui neaccentuat ce insoțește un

gerunziu sau un infinitiv se bazează pe IDENTITATE A / NONIDENTITATEA de persoană (și
număr) a pronumelui cu subiectul verbului la mod nepersonal (gerunziu sau infinitiv).
A se compara:
(1) Fără a -mi aminti exact detaliile, am reușit totuși să fac față (subiectul infinitivului, identic cu al
verbului la mo d personal = [eu], pers. I, sg.; -mi = pers. I, sg.; —> -mi = pronume reflexiv) – Fără ami
trimite aici cele solicitate, nu veți avea gata lucrarea in timp util (subiectul infinitivului identic cu
al verbului la mod personal = [voi], pers. a II -a, pi.; -mi = pers. I, sg.; —≫ -mi – pronume personal).
(2) Chiar oprindu -mă din cand in cand, am ajuns la timp (subiectul gerunziului, identic cu al verbului
la mod personal = [eu], pers. I, sg.; -mă = pers. I, sg.; —> -mă = pronume reflexiv) – Chiar oprindumh
cu fo rța, tot nu mă veți depăși, (subiectul gerunziului, identic cu al verbului la mod personal =
[voi], pers. a II -a, pi.; -mă = pers. I, sg.; —> -mă = pronume personal).
117
Alte exemple cu pronume reflexive: Nebăgandu -te in treburile lor, te vor lăsa in pace ([tu] – te); incep
a mă obișnui cu noua situație ([eu] -mă); Ce -ați rezolvat supărandu -vă pe mine? ([voi] – vă); Mai
găndește -te inainte de a-ți da demisia! ([tu] – ți); L -am intalnit plimbandu -ne prin parc ([noi] – ne) 14.
OBSERVAȚIE. Considerat la modul absolut, adică nu in relație explicită cu vreun subiect anume, ci doar ca o
disponibilitate relațională virtuală, infinitivul ca formă -tip sau formă -simbol a unei paradigme verbale (=
≪etichetă≫, ≪nume≫)75, așa cum apare in dicționar, cand este insoțit de un reflexiv, acesta este de persoana a IlI -a:
a se duce, a se uita, a-și aminti, a-și da seama, a-și imagina etc 76.
in vecinătatea acestuia se află și infinitivul predicativ cu valoare de imperativ: A se agita inainte de
intrebuințare!; A nu se fuma in sală!; A nu se călca pe iarbă!
2.1.1. Un statut aparte, ca poziție și persoană, are pronumele reflexiv in gruparea "a putea + infinitiv
(fără a)": nu mă pot scula devreme, te poți baza pe el, se poate descurca și singur, ne putem duce și
noi, vă puteți da seama, nu-șipot rezolva treburile etc. 77
Deși pronumele reflexiv aparține verbului la infinitiv, el ocupă obligatoriu poziție in fața lui a putea și
are aceeași persoană (și număr) cu acesta, ca și cum i -ar aparține lui.
Faptul că reflexivul este al infinitivului, nu al lui a putea, se poate ușor verifica:
74 Pronumele reflexiv se constituie intr -un mijloc sintactic de marcare a persoanei verbelor la gerunziu și
infinitiv, apropiindu -le sensibil de modurile personale. (Ace sta este unul dintre argumentele invocate in sprijinul
ideii că și gerunziul și infinitivul au funcție de predicat, unul condiționat de prezența obligatorie in enunț a incă
unui predicat, exprimat prin verb la mod personal. Potrivit acestei interpretări, g erunziul și infinitivul, stand
pe poziția predicatului, sunt "moduri condiționat predicative". Vezi Hazy, 1997, p. 81 și urm.)
75 Asemenea nominativului absolut, corespondentul său intre cazuri.
Forma de persoana a IlI -a a reflexivului marchează in fapt disponibilitatea relațională cu un subiect
nedeterminat, general, pe poziția unei persoane a IlI -a (= oricine, indiferent cine etc).
77 Aceeași construcție, dar mai mult in limbaj popular, o avem in romană și cu verbul a ști: nu se știe descurca,
nu mă știu da cu săniuța, nu vă știți apăra drepturile etc.
118
(a) fie prin transformarea infinitivului in conjunctiv, cu care din punctul de vedere al conținutului
gramatical este echivalent: nu se poate gandi la… —> nu poate să se gandească la …, fie
(b) prin utilizarea infinitivului cu a, din construcții, ce -i drept, mai puțin uzuale, dar nu in afara
corectitudinii și a gramaticalitații: nu se poate gandi la… —> nu poate a se gandi la…
in urma ambelor tipuri de operațiuni, reflexiul iși ocupă locu l "de drept", respectiv pe langă verbul
căruia ii aparține. (Vezi, pentru alte detalii, T 70.)
2.1.2. Pe langă verbele IMPERSONALE ABSOLUTE sau cele folosite impersonal, pronumele
reflexiv este la persoana a IlI -a singular, cu forma se (de acuzativ), in co ncordanță cu aceeași persoană
a acestor verbe, care, ca formă, sunt unipersonale: se intunecă, se inserează, se călătorește (anevoie),
se cuvine (să…), se cade (să…), se pare (că…) etc.
*3. Dacă din punct de vedere formal este relativ simplu să identificăm pronumele reflexive și să le
deosebim de cele personale omonime, nu același lucru il putem spune despre ROLUL
GRAMATICAL al acestora, deși pe toate, indiferent de context, le numim, cu același termen generic,
PRONUME REFLEXIVE.
in esență, problematica reflexivelor se referă la calitatea lor de PRONUME, adică substitute, ca toate
pronumele, și de MORFEME, semne gramaticale (specializate) ale unei DIATEZE, numită, tocmai de
aceea, REFLEXIVĂ.
Interpretarea intr -un fel sau altul are consecințe imediate in ce privește AUTONOMIA SINTACTICĂ
(=au sau nu au funcție sintactică de sine stătătoare) și statutul diatezei reflexive (= este sau nu o

categorie gramaticală propriu -zisă situată in sfera morfologicului, chiar dacă se realizează analitic).
Se in țelege că, dacă le considerăm pronume, ele au / trebuie să aibă toate atributele clasei, inclusiv
funcție sintactică, iar prin aceasta se refuză ca subunități morfematice in structura diatezei reflexive.
(in cadrul unei forme verbale cu o anumită funcție s intactică (predicat, complement, atribut etc.) nu
mai putem găsi incă o funcție sintactică, cea realizată prin reflexiv.)
Dimpotrivă, dacă sunt morfeme ale diatezei reflexive, de tipul unor afixe mobile, de regulă proclitice,
ele incetează de a mai fi pron ume in sensul uzual al termenului, avand doar modelul formal și
etimologic al unor pronume, adică un fel de pronume ≪auxiliare≫. (in situație asemănătoare se află așanumitele
verbe auxiliare, respectiv, strict formal, se incadrează unui model verbal, dar r olul lor este nu
verbal propriu -zis, ci instrumental, adică de morfeme in structura modurilor și timpurilor
119
compuse.) Se ințelege că un reflexiv, oricare, nu poate fi in același timp pronume propriu -zis, cu
funcție sintactică, și morfem al diatezei ref lexive.
Pe de altă parte, deoarece la reflexive, ca, de altfel, la toate pronumele, nu se pune problema unui sens
lexical propriu, iar apariția lor este condiționată de prezența verbului, in jurul căruia gravitează
sintactic și/sau semantic, statutul lor m orfosintactic este strict determinat de conținutul lexico -semantic
al verbului. Acest lucru face posibil ca, cel puțin teoretic, unul și același reflexiv să aibă, in afară de
trăsătura gramaticală constantă și specifică, REFLEXIVITATEA 78, diferite alte sem nificații
gramaticale particulare, in funcție de verbul insoțit. Se vorbește astfel de mai multe TIPURI DE
REFLEXIV, ca sensuri gramaticale particulare actualizate, a căror identificare și individualizare, mai
mult sau mai puțin exactă, se realizează numai in cadrul grupării "reflexiv + verb".
Dintre acestea reținem:
(1) Reflexivul OBIECTIV: a se spăla, a se imbrăca, a se pieptăna, a -și aminti, a -și face (ceva) etc.
Pronumele reflexiv ține locul obiectului, identic cu subiectul, asupra căruia se exercită acțiunea.
(2) Reflexivul POSESIV (numai in dativ): a-și aștepta (musafirii), a -și certa (copiii), a -și face
(temele). Pronumele reflexiv posesiv este echivalent gramatical cu un adjectiv pronominal posesiv
sau cu un pronume personal in genitiv.
(3) Reflexi vul RECIPROC: a se certa (unul pe / cu altul), a se bate (unul cu altul), a -și povesti (unul
altuia), a se uri (unul pe altul), a se iubi (unul pe altul), a -și impărți (ceva)(unul altuia) etc. Pronumele
reflexiv reciproc substituie sau este echivalent cu o contrucție complexă prin care se exprimă
reciprocitatea acțiunii făcute de doi sau mai mulți agenți, fiecare suferind efectele acțiunii celuilalt.
(4) Reflexivul DINAMIC: a se gandi, a se apuca, a se teme, a -și inchipui, a -și imagina, a -și reveni
etc. Pri n reflexivul dinamic se exprimă faptul că acțiunea este fecută cu participarea intensă din partea
subiectului.
(5) Reflexivul PASIV: se votează (de către…), se știe (de către…), se invață (de către…) etc.
Construcția se utilizează numai al pers. a Il I-a (singular și plural), fiind echivalentă cu construcția
pasivă propriu -zisă (a fi + participiu).
(6) Reflexivul IMPERSONAL: se cade, se cuvine, se intamplă, se zice (că…), se consideră (că…) etc.
Reflexivul impersonal, după cum ii arată și numele, e ste o marcă a construcțiilor impersonale.
78 in cele din urma, reflexivitate inseamnă ≪intoarcerea ≫, intr -un fel sau altul, a ≪acțiunii≫ subiectului
spre sine insuși ca obiect.
120
(7) Reflexivul EVENTIV: a se ingălbeni, a se imbogăți, a se insera, a se innopta, a se insenina etc.
Reflexivul eventiv este semnul trecerii dintr -o stare in alta, semnul modificării. La unele dintre verbele
la reflexiv eventiv este prezent și sensul impersonal {a se intuneca, a se insera etc).
3.1. Dacă aceste ≪valori≫79 ale reflexivului nu pot fi contestate și, de la un anumit nivel de instrucție
gramaticală 80, ele pot fi concepte operante in analiză, interpretarea lor gramaticală este, in schimb,
destul de complicată, dovadă fi ind lipsa, pană la ora actuală, a unei soluții unitare și unanim
impărtășite de specialiști in privința statutului pronominal sau morfematic al reflexivelor și, de aici,
controversata problemă a diatezei reflexive 81. (Se ințelege că această stare de fapt s e reflectă, puțin
simlificată și ajustată, și in soluțiile din programele și manualele școlare.)
in ansamblu, există TREI ≪DIRECȚII ≫ clar distincte:
3.1.1. Toate reflexivele, atat cele in dativ, cat și cele in acuzativ, sunt considerate MORFEME ale
diatezei reflexive și, ca atare, intră in structura acestei categorii gramaticale cu realizare analitică. in
această interpretare, problema funcției sintactice a reflexivelor nu se mai pune. Elementul comun

tuturor grupărilor de tip "pronume reflexiv + ver b" este sensul gramatical de REFLEXIVITATE 82.
3.1.2. Toate reflexivele, atat cele in dativ, cat și cele in acuzativ, sunt PRONUME (reflexive) propriuzise,
determinanți cu funcție de complemente (directe, indirecte) sau atribute.
ARGUMENTELE sunt din domeni ul sintaxei și au ca punct de sprijin TEZA UNICITĂȚII funcțiilor
in subordonare, prin care se ințelege "faptul de a nu putea exista – intr-o relație de subordonare – decat
o singură parte de propoziție de același fel (un complement direct, un complement in direct, un
subiect…)" 83 sau "imposibilitatea unei a doua funcții, identică cu prima și necoordonată cu aceasta". 84
79 Și altele, in funcție de conceptele și detalierile cu care operează un specialist sau altul.
Cel mai devreme dupa ciclul gimnazial.
81 De la ediția a Ii -a a Gramaticii Academiei (1963) s -a scris destul de mult despre reflexive, atat in
perimetrul gramaticii clasice, cat și in cel al orientărilor structuraliste, generativiste, semantice,
semiotice etc, cu rafinări, detalieri, elemente noi e tc, dar soluțiile in circulație sunt in esență tot cele
din Gramatica Academiei (1963).
2 Punct de vedere susținut și argumentat de Toșa, 1983, p. 193 -l99. Argumentele invocate sunt de natură logicogramaticală
cu elemente filozofice și ontologice. 83 Drașo veanu, 1997, p. 60.
Idem., ibidem.
121
in baza acesteia, se afirmă că orice pronume reflexiv in acuzativ (dativ) satisface (=actualizează,
consumă) unica valență acuzativală (dativală) a verbului căruia ii este subordonat, indeplinind astfel
funcția de com plement direct (complement indirect), ceea ce explică imposibilitatea apariției unui alt
(= al doilea) complement direct (complement indirect)* 5.
Afirmația se poate verifica la toate tipurile de ≪reflexive≫, atat in acuzativ, cat și in dativ.
in acest sens:
(a) Un verb tranzitiv ca a sparge, de exemplu, prin apariția reflexivului (se) nu mai poate
avea in subordine un complement direct, dovadă că poziția de complement direct a fost ocupată de
reflexiv – comp. A spart un geam (un geam = complement direct) – S-a spart un geam (un geam —
subiect).
(b) Un verb de tip a adresa, cu valență dativală (= cu complement indirect in dativ), prin apariția
reflexivului iși nu mai permite un complement indirect in dativ – comp. ii face o casă (băiatulu i) (ii
= complement indirect) – iși face o casă (^băiatului) (iși = complement indirect).
(c) Un verb tranzitiv personal prin apariția reflexivului ≪impersonal ≫ iși consumă valența de
tranzitivitate, refuzand o completivă directă -comp. Zice că va veni (că va veni = completivă directă) –
Se zice că va veni (că va veni & completivă directă, ci subiectivă).
Același lucru este valabil și pentru reflexivul pasiv: Poezia o citește cu plăcere (poezia = complement
direct) – Poezia se citește cu plăcere (poezia * complement direct, ci subiect).
(d) Apariția unui reflexiv in acuzativ (se), cu funcția de complement direct, pe langă verbe
intranzitive (reflexiv impersonal) de tip se călătorește, se merge, se zboară etc. se explică fie ca
imitație a unui model străin 86, fie prin analogie cu reflexivul impersonal pasiv al verbelor tranzitive
(se zice, se spune, se consideră etc).
(e) Reflexivul ≪nedetașabil ≫ in cazul unor verbe ca a se căi, a se văieta, a se cuveni, a se intampla, a
se insera, a -și imagina, a -și da seama etc. poate fi considerat un determinant obligatoriu (complement
direct, comlement indirect) al acestor verbe 87.
Potrivit acestei interpretări, gruparea "pronume reflexiv + verb" constituie, in toate situațiile, o
SINTAGMĂ, mai mult sau mai puțin liberă, un grup de două funcții sintactice. Concluzia este
imediată: o
' Pentru funcția de "atribut" a reflexivelor in dativ posesiv, vezi mai jos. 1 Vezi Iordan, 1956, p. 388 –
389. Vezi, pentru "determinanți obligatorii", Stați, 1968, p. 183 -l90.
122
unitate, in speță reflexivul, care are funcție sintactică autonomă (complement direct, complement
indirect) nu poate fi decat cuvant propriu -zis, aici PRONUME, nu MORFEM al unei categorii
gramaticale. (Morfemul este incompatibil cu funcția sintactică in accepțiunea uz uală dată acestor
termeni.)
Prin aceasta se contestă calitatea de categorie gramaticală a diatezei reflexive in oricare dintre
fenomenalizările ei.
3.1.3. Potrivit celei de -a treia interpretări, cea mai frecventă și mai larg impărtășită de specialiști,
prezentă inclusiv in unele manuale școlare, reflexivele nu sunt tratate in bloc, in termenii "sau

morfeme (toate), sau pronume (toate)", ci diferențiat, in funcție de sensurile gramaticale dezvoltate de
grupările "reflexiv + verb".
in acest sens, in unele situații reflexivele sunt pronume ca atare, cu toate atributele clasei, iar in altele,
doar morfeme.
in corespondență cu acest statut diferențiat, și grupările "reflexiv + verb" se interpretează in două
feluri:
(a) ca sintagme propriu -zise, respectiv pronu me reflexiv in acuzativ (dativ) cu funcție de complement
direct (complement indirect) și verb la diateza t.jtivă (= diateza activă pronominală) 88;
(b) ca verbe la diateza reflexivă (cu realizare analitică), pronumele reflexiv fiind morfemul, semnul
gramati cal al diatezei reflexive, omonim cu pronumele reflexiv 89.
Calitatea de pronume a reflexivului și implicit a verbului ca fiind la diateza activă se pune in evidență
cel mai adesea, indiferent de tipul de reflexiv, prin posibilitatea inlocuirii acestuia cu un pronume
personal neaccentuat sau substantiv in același caz, adică, de fapt, prin posibilitatea verbului de a
apărea și fără reflexiv: M-am spălat pe față – Te-am spălat pe față; M -am plimbat cu mașina – L-am
plimbat cu mașina; Se supără că nu vii – II supără că nu vii; Se ceartă pentru păduri – ii ceartă
pentru păduri; Nu -și vorbesc de multă vreme — Nu le vorbim de multă vreme; imi amintesc adesea de
satul meu – iți amintesc adesea de satul meu; De ce vă puneți bețe -n roate? — De ce ne puneți bețe -n
roate?; iși face palton nou -Ii face palton nou; S -a imbolnăvit de foame – Foamea \-a imbolnăvit;
Hirtia s -a ingălbenit – Timpul a ingălbenit hirtia.
După cum se vede din exemplele de mai sus, inlocuirea se poate face, de la caz la caz, in trei feluri:
88 Neaparținand verbului, se ințelege că nu se subliniază impreună cu verbul ca făcand parte din predicat.
89 in mod similar se vorbește de prepoziția pe devenită morfem, de verbele a avea, a fi, a vrea devenite auxiliare
ale unor moduri și timpuri compuse.
123
(a) pronumele personal are aceeași persoană cu reflexivul și cu verbul: se supără – il supără;
(b) persoana verbului rămine constanta, dar se schimbă persoana pronumelui personal: mă spăl – il
spăl;
(c) pronumele personal are aceeași persoană cu reflexivul, dar se schimbă persoana la verb: iți
amintești – iți amintesc.
Tot prin inlocuire (cu un pronume personal in genitiv sau cu un adjectiv pronominal posesiv) se
validează și calitatea de pronume a reflexivului in dativ posesiv: iși așteaptă cu ne răbdare copiii – Ii
așteaptă cu nerăbdare pe copiii săi; Și-a văzut mașina avariată – A văzut mașina lui / sa avariată.
in multe situații, pronumele reflexiv poate fi dublat prin forme pronominale accentuate 90 in același caz
și la aceeași persoană, indiferent dacă forma dublantă este proprie reflexivului sau este a pronumelui
personal: imi cumpăr un BMW – Mie imi cumpăr un BMW (, nu ție); Pregătindu -mă pe mine, te
pregătesc și pe tine; Se iubește numai pe sine 91.
Identitatea de persoană a reflexivulu i și a dublantului este obligatorie 92.
in cazul reflexivului reciproc este posibilă dublarea printr -o intreagă construcție care exprimă ideea de
reciprocitate: iși zic prieteni unul altuia; Se iubesc unul pe altul; Se ceartă unul pe altul.
Se poate observa din exemplele de mai sus că in cele mai mutle cazuri există o modalitate de a pune in
evidență caracterul pronominal și funcția sintactică a reflexivului, iar prin acestea incadrarea formei
verbale la diateza activă.
Ar rezulta de aici că reflexivul nu ma i este pronume 93, ci doar MORFEM al diatezei reflexive exclusiv
in cazurile (construcțiile) in care nu putem aplica nici unul dintre procedeele mai sus enumerate,
respectiv la:
(a) verbele INSOȚITE OBLIGATORIU de reflexive, indiferent de sensul gramatical dezvoltat de
acestea, cel mai adesea din sfera reflexivului dinamic: a se căi, a se teme, a se avanta, a se incumeta,
a se
90 Vezi, Avram, 1986, p. 157.
91 Dublarea reflexivului, deși corectă și ≪agramaticală ≫, este relativ rară și comportă un anumit grad de
artificialitate.
De aceea in construcții de tipul: M-am supărat pe mine insumi, nu este vorba de o dublare, ci de o simplă
coincidență de persoană – comp. cu M-am supărat pe tine / pe ei (pe voi) etc.
93
Și deci nici nu mai are funcție sintactică autonomă.
124
gandi, a se inverșuna, a se impotrivi, a se preta, a -și da seama, a -si inchipui etc.;

(b) verbele IMPERSONALE sau folosite impersonal, cu sau fără sens pasiv, indiferent de regimul de
origine (= tranzitive sau intranzitive): se intunecă, se i nserează, se desprimăvărează, se călătorește, se
merge, se doarme, se intamplă, se cuvine, se pare, se consideră, se spune etc.
in legătură cu baza științifică a acestei compartimentări a verbelor in ≪reflexive≫ și ≪nereflexive ≫,
inclusiv utilitatea ei in practica analizei gramaticale, se cuvin spuse următoarele:
(1) Aplicarea unuia sau altuia dintre procedeele de tip ≪inlocuire≫ in vederea validării / invalidării
caracterului pronominal al reflexivului are adesea caracter mecanic și poate duce la mari deos ebiri de
sens, fie lexical, fie gramatical: a se uita și a uita sunt două verbe diferite; a se duce și a duce sunt
verbe diferite sau e vorba de unul și același verb?; merge, doarme și se merge, se doarme se opun
după modelul PERSONAL / IMPERSONAL etc.
(2) Redusă la aceste categorii de verbe (= cele cu reflexivul obligatoriu), ele inseși cu treceri
de la o categorie la alta, cu numeroase complicații semantice și distribuționale, in mare măsură
determinate de semantica lexicală atat de diferită a verbelor, d iateza reflexivă, ca sens gramatical, nu
poate fi propriu -zis definită (pozitiv sau negativ) in opoziție cu diatezele activă și pasivă. Altfel spus și
pe ințelesul oricui: ce exprimă, in cele din urmă, un verb la diateza reflexivă?
Luand o definiție uzuală , nu neapărat și exclusiv școlară 94, potrivit căreia un verb la diateza reflexivă
arată că subiectul gramatical FACE și SUFERĂ acțiunea 95, se observă că această definiție corespunde
in fapt tocmai verbelor cu reflexiv detașabil și inlocuibil (in mare măsur ă din sfera reflexivului
obiectiv), nicidecum celor obligatoriu insoțite de reflexiv, adică… viceversa.
Extinderea definiției, de fapt diluarea ei, cu mențiunea că alteori subiectul participă INTENS la acțiune
sau că acesta are un interes special in săva rșirea ei, vizand reflexivul dinamic, nu face cu nimic mai
clare lucrurile, deoarece ≪participarea intensă ≫ nu este măsurabilă, fiind un concept de o inconsistență
evidentă și de aceea prea puțin operant.
(3) Obligativitatea reflexivului pe langă anumite categorii de verbe nu se constituie ≪de la sine ≫ in
argument decisiv pentru calitatea de morfem al diatezei reflexive, deoarece, la o adică, in aceeași
situație sunt multe alte verbe insoțite obligatoriu de un PRONUME PERSONAL in dativ, adică
94 Vezi, de exemplu, Bejan, 1995, p. 198.
95 Adică acțiunea, părăsind sau nu subiectul gramatical, il vizează pe acesta.
125
active pronominale: a-i plăcea, a -i conveni, a -i părea, a -i da prin cap, a -'\ păsa, a -i ședea etc.
Deosebirea consta in aceea că intr -un caz pronumele este reflexiv, iar in celălalt, personal.
(4) E adevărat că se din construcțiile impersonale iși pune mai greu in evidență calitatea de pronume
(= substitut) și cea de reflexiv (in ipostaza de obiect al unui subiect care nu există), dar din punct de
vedere sintactic nu se poate contesta faptul că ocupă poziția unui complement direct. Oricat de
nedeterminat ar fi ințelesul său, el consumă valența de tranzitivitate (= acuzativală) a verbului,
făcand imp osibil după el un complement direct 96.
(5) intr -o situație asemănătoare reflexivului nedetașabil sunt pronumele cu sens neutral o
(in acuzativ) și i (in dativ) din numeroase locuțiuni și expresii: a o lua la fugă {la goană, la
sănătoasa), a o băga pe manec ă, a o scranti, a o feșteli, a o incurca, a o sfecli, a o nimeri, a o drege,
a-i da (inainte), a -i da (cu bere, cu vin, cu "Trăiască 23 August"), a -i trage (un pui de somn, o
cantare).
Și in cazul acestora, caracterul de substitut propriu -zis este mai greu de probat in latura referențialsemantică,
dar ocuparea poziției de complement direct (complement indirect) 97 este in afara oricărei
indoieli 98
(6) Deosebirile, de toate felurile, dintre verbele reflexive și verbele active pronominale (= insoțite de
pronum e reflexive) nu par a fi de domeniul esenței, ci mai degrabă al fenomenalizărilor funcțiilor
de complement direct (complement indirect), deci deosebiri fragile, mișcătoare și adesea
subiective, dovadă fiind interpretarea, in multe cazuri, diferită de la un specialist la altul, de la un
manual la altul. Or, o asemenea ≪libertate≫ de interpretare este cam neobișnuită pentru o
categorie gramaticală.
in baza celor de mai sus suntem de părere că atata timp cat vom păstra această impărțire a verbului
insoțite de reflexive in active (pronominale) și reflexive, de la caz la caz, o soluție unitară, clară, fermă
și verificabilă, fără ambiguități și intortochieri sofisticate, mai ales la nivelul analizei gramaticale
școlare (gimnaziale și liceale), nu se va găsi, prelu ngindu -se la
Așa după cum, echivalentul semantic al lui se impersonal din romană in alte limbi satisface valența

nominativala (= ocupă poziția de subiect) a verbului (vezi germ. man, fr. on).
Cu ințeles nedeterminat. Probabil această trăsătură face ca ades ea acestor pronume să nu li se dea
funcție sintactică, ceea ce, evident, este o eroare din punct de vedere sintactic. 98 Vezi, in acest sens,
Vulișici Alexandrescu, 1995, p. 5l -52.
126
infinit o discuție teoretică, ale cărei consecințe sunt alimentarea rel ativismului analizei și a
≪nesiguranței ≫ analistului".
Credem prin urmare că ar trebui adoptată una dintre celelalte două interpretări, extreme, e adevărat,
dar simple și tranșante: ori diateză reflexivă in toate situațiile, rămanand ca reflexivul să fie e xclusiv
morfem al acestei categorii gramaticale, ori diateză activă (pronominală) in toate situațiile, reflexivul
find totdeauna pronume și totdeauna cu funcție sintactică autonomă (compelement direct, complement
indirect, atribut pronominal datival). Cum in orice situație este mai ușor de dovedit că pronumele
reflexiv are funcție sintactică, adică nu este morfem, decat că n -are, am opta, cu riscul ieșirii din
tradiție, pentru varianta analitică, respectiv a interpretării reflexivului ca poziție sintactică autonomă,
necuprins in paradigma verbală. Se ințelege că aceasta echivalează cu a spune că nu există categoria
gramaticală a diatezei reflexive.
OBSERVAȚIE. O a patra soluție, respectiv ca reflexivul să fie pronume și să aibă FUNCȚIE
sintactică IN INTERIOR UL DIATEZEI REFLEXIVE, o excludem din capul locului, pentru că o
unitate dată nu poate fi concomitent și morfem al unei categorii gramaticale (= morfologice), și funcție
sintactică.
99
De aici frecventa, obișnuita intrebare la intalnirile și pregătirile cu profesorii de romană in vederea
susținerii definitivatului sau a gradului didactic II – ce facem cu reflexivele?
127
, 1,1.
T24
ADJECTIV FĂRĂ PREPOZIȚIE / ADJECTIV CU PREPOZIȚIE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) El este unul dintre cei mai buniprieteni ai mei.
(2) O știu de mică.
B. SOLUȚII:
(1) cei mai buni = adjectiv fără prepoziție
(2) de mică = adjectiv cu prepoziție
C. COMENTARIU
0. in mod obișnuit, prepoziția nu apare cu adjectivul, intrucat acesta are cazul impus de acordul său cu
substantivul, după cum acela și acord este și mijlocul său de subordonare (față de substantiv): Elevul
(substantiv in N) harnic (adjectiv in N prin acord) invață bine; Tuturor (adjectiv in D prin acord)
copiilor (substantiv in D) le place muzica. De aceea in analiza gramaticală identi ficăm cazul
adjectivului după al substantivului.
0.1. Cand spunem că adjectivul nu apare cu prepoziție ne referim nu la vecinătatea imediată a
prepoziției cu adjectivul, ci la faptul că nu se ≪cuplează≫ gramatical cu adjectivul. Altfel, din punctul
de vede re al topicii, PREPOZIȚIA apare adesea IN FAȚA ADJECTIVULUI, dar nu are nici o
legătură cu el: poezii de o neasemuită frumusețe, un atac in toată regula, după prostul său obicei,
discuții cu fiecare elev in parte, impotriva acestui bun prieten al meu, grație neașteptatei sale
intervenții etc.
Cauza apariției prepoziției in fața adjectivului se datorează poziției acestuia in fața substantivului,
dislocand grupul "prepoziție + substantiv". Dacă schimbăm ordinea, prepoziția iși evidențiază imediat
apartenența la substantiv: cu bunii mei prieteni —> ou prietenii mei buni. Prin analogie și generalizare
acceptăm același statut al prepoziției și in situațiile in care adjectivul are topică fixă, de regulă cand
este așezat in fața substantivului {cu fiecare om, despr e altă problemă, la doi băieți, pe ambele caiete
etc).
Ajungem astfel la formularea cu valoare de lege: in orice grup de cuvinte format dintr -un substantiv
și unul sau mai multe adjective
128
(antepuse, postpuse), prepoziția din fața intregului grup aparține exclusiv substantivului.
Necunoașterea sau nesocotirea acestui fapt are consecințe deloc neglijabile in stabilirea cazului și a

funcției atat la adjectiv, cat și la substantivul regent. De obicei, gruparea prepoziției cu adjectivul
antepus lasă su bstantivul fără prepoziție, al cărui caz nici n -ar mai putea fi identificat propriu -zis, ci
doar ≪nimerit≫. Se atrage atenția mai cu seamă asupra situațiilor in care substantivul cu adjective
antepuse este in genitiv sau dativ cu prepoziție: impotriva oricărui amestec extern, in jurul acestor
probleme, datorită prostului său obicei etc. Marca formală a cazului fiind preluată de adjectivul
antepus, substantivul poate conduce prin formă la interpretarea greșită ca nominativ -acuzativ. Or,
sesizand prepoziția d in fața grupului, este clar că substantivul stă in genitiv (dativ). (Vezi, pentru alte
aspecte, T 17.)
1. De la regula generală mai sus formulată există cateva excepții care evidențiază prepoziții cuplate cu
adjectivul, cuplare obligatorie, intrucat adject ivul insoțit de prepoziție nu este in relație cu un
substantiv exprimat, ci cu un verb, fapt pentru care indeplinește funcția de complement:
(1) Te cunosc de mică; Ne știm de tineri (complement de timp);
(2) Plange de supărată; Nu se poate ridica din pat de bolnavă (complement de cauză);
(3) Din roșie s-a făcut verde la față de supărare (complement indirect);
(4) De frumoasă, e frumoasă; De harnic, e harnic băiatul (complement de relație) 100.
1.1. intrucat prepoziția din fața adjectivului nu poate fi elimi nată fără a modifica structura sau a o face
imposibilă (Ne știm de tineri (complement circumstanțial de timp) – Ne știm tineri (tineri *
complement circumstanțial de timp, ci element predicativ suplimentar); Din roșie s-a făcut verde –
*Roșie s-a făcut ver de; De harnic, e harnic – *Harnic, e harnic), se poate trage concluzia că prepoziția
iși indeplinește rolul ei relațional, acela de mijloc al subordonării (= cuvant de relație) adjectivului față
de verb.
1.2. in ce privește cazul adjectivelor cu prepoziție , trebuie spuse următoarele:
(1) Dacă le interpretăm ca adjective propriu -zise, nu ca adjective ≪substantivate ≫101, trebuie să
acceptăm, cel puțin teoretic, că ele se acordă
100
Pentru situația adjectivelor posesive insoțite de prepoziție, vezi T 29.
129
și in caz, adică in toate cele trei categorii comune cu ale substantivului (gen, număr, caz), nu doar in
cele două foarte ≪evidente≫ (= gen și număr). (2) in ce privește regimul cazual (=acuzatival) al
prepozițiilor (de, din) care insoțesc adjectivul, aces ta este aici ANULAT de acord, care, potrivit
ierarhizării funcționale a cazurilor 102, se dovedește mai ≪tare≫ decat prepoziția. Prin urmare, adjectivul
are cazul dictat de substantivul (pronumele) cu care se acordă, adică nu, invariabil, acuzativ impus de
prepoziție. in exemplele date: NOMINATIV: Ne știm tineri (partener de acord = [noi]); Plange de
supărare (partener de acord = [ea]); la fel in exemplele din (3) și (4)); ACUZATIV: Te cunosc de
mică (partener de acord = [te]) 103.
1.3. intrucat atat acordul, cat și prepoziția sunt mijloace de relaționare, puse in slujba subordonării,
iar prezența lor deopotrivă in aceste construcții este incontestabilă, trebuie să acceptăm că
adjectivul cu prepoziție este dublu subordonat.
1.4. O analiză mai detaliată reclamă adjectivul (insoțit de prepoziție) cu funcția de circumstanțial de
timp, care ar putea comporta eventuale discuții in privința cazului in sensul interpretării lui
intotdeauna ca nominativ, unul perpetuand nominativul adjectivului cu funcție de nume predic ativ
dintr -o construcție preexistentă mai amplă, iar a prepoziției de ca ≪rest≫ de la poziția ocupată de
adverbul relativ: Te cunosc [de cand erai] mică —> Te cunosc de mică 104.
O asemenea ≪istorie≫ generativă, posibilă de altfel, nu poate servi ca argument pentru nominativ,
intrucat ar trebui să procedăm similar și la elementul predicativ suplimentar adjectival in acuzativ
rezultat dintr -un fost nume predicativ in nominativ: Te văd că ești cam supăr at —ș> Te văd cam
supărat, ceea ce, evident, este mai greu de acceptat.
*1.4.1. O situație realmente complicată in privința cazului (stabilit prin acord) are adjectivul cu
prepoziție din construcțiile temporale in urma substantivării verbului -predicat, fos tul regent, și a
trecerii nominativului
101 Vezi construcțiile similare cu substantive insoțite de aceleași prepoziții și cu aceleași funcții: Se
cunoșteau de studenți; Plange de bucurie; De ce faci din țanțar armăsari; De frate, frate să -mi fii, dar…
102 in ordinea: caz, (neprepozițional), caz 2 (acordat), caz 3 (prepozițional) . Vezi, Drașoveanu, 1997, p. 94 -96.
103 Vezi, in acest sens, Drașoveanu, 1995, p. 12; Bejan, 1995, p. 93.
104 La celelalte construcții nu se pune problema, deoarece nu au o isto rie derivativă care să conducă la un
nominativ. (Construcția circumstanțialului de cauză permite o prelungire cu o subordonată (Plange de supărată

[ce este]), dar este nerelevantă pentru cazul adjectivului.)
130
(acuzativului) – fostul partener de acord – in genitiv: E a a plecat d e mică printre străini —> Plecarea ei de
mică printre străini…; A fost trimisă de tanără intr-un lagăr de muncă —> Trimiterea e i de tanără intr -un lagăr de muncă…
in noile construc ții, adjectivul insoțit de prepoziție, cu funcție de atribut (prepozițional adjectival) pe
langă substantivul provenit din verb 105, in mod cert nu se acordă in nici o categorie cu termenul regent,
dovadă că schimband genul și/sau numărul pronumelui in geni tiv se schimbă genul și/sau numărul
adjectivului, in timp ce substantivul regent rămane același: plecarea (fem., sg.) lui (mase, sg.) de
tanăr (mase, sg.) …; plecarea (fem., sg.) lor (masc./fem., pi.) de tineri (mase, p\.)/tinere (fem., pi.)…
Identitat ea de gen și număr a adjectivului cu pronumele (substantivul) in genitiv, care poate fi
considerată acord, nu se asociază cu o identitate cazuala: pronumele (substantivul) este in genitiv, iar
adjectivul are formă de nominativ -acuzativ, incontestabil vizib ilă la feminin: plecarea e i de tanără…
(La genitiv tanără ar trebui să fie tinere – comp. cu unei femei tinere.) 106
OBSERVAȚIE. in aceeași situație se află și adjectivul fără prepoziție dintr -un fost element predicativ
suplimentar: A venit singură la discotecă —> Venirea e i singură la discotecă…; A fost trimisă singură in
delegație —> Trimiterea ei singură in delegație…
Acest ≪dezacord≫ in caz al adjectivului (cu sau fără prepoziție), sesizabil de către oricine, nu caracterizează doar
situațiile in discuție, ci pare a fi o tendință mai largă in romană 107.
Interpretarea, in cazul de față, a formei adjectivale de nominativ -acuzativ ca reprezentand un nominativ sau un
acuzativ, așa cum este in tradiția analizei sintactice (nu neapărat școl are), nu se poate propriu -zis baza pe fapte,
ci doar pe unele speculații care privesc generarea acestor construcții. in acest sens, putem considera adjectivul ca
fiind in nomina –
Prin transformare, termenul regent rămane același. (Compară pentru similitudi ne: Trimitem felicitări prietenilor
—^Trimiterea, de felicitări prietenilor. ..).
Prepoziția blochează acordul.
107
Vezi, pentru alte detalii, inclusiv explicații și considerații normative, Gruiță, 1994, p. 126 -l28.
131
tiv, avand in vedere că genitivul (pronume, substantiv) provine dintr -un nominativ -subiect 108.
108 Numit tocmai de aceea GENITIV SUBIECTIV. in alte situații, mai cu seamă la atribute, se poate invoca, in
sprijinul nominativului, și un substantiv in nominativ cu rol de apoziție, dublant al unui genitiv sau dativ: pe
baza legii nr…, publicată in… -pe baza legii nr…, [lege] publicată in…
132
T 25 ADVERB DE MOD / ADJECTIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ar fi minunat să poți veni și tu.
(2) Spectacolul a fost minunat.
B. SOLUȚII:
(1) minunat = adverb de mod
(2) minunat = adjectiv
C. COMENTARIU
0. O confuzie frecventă in analiza gramaticală are ca obiect adverbul de mod și adjectivul (de genul
masculin, singular), de regulă in direcția interpretării eronate a adverbului de mod drept adjectiv. Se
ințelege că aprecierea greșită a statutului morfologic are consecințe pe măsură la nivelul analizei
categoriilor gramaticale – gen, număr și caz la adverb, respectiv lipsa acestora din analiza adjectivului.
Problema se pune pentru un mare număr de adverbe de mod {clar, evident, frumos, greu, limpede,
sigur, ușor etc.) provenite din adjectivele cu aceeași formă la masculin, singular {clar, evident,
frumos, greu etc).
La baza confuziei stau două cauze și, in același timp, note comune ale celor două părți de v orbire, una
vizand CONȚINUTUL, iar alta, FORMA:
0.1. Atat adjectivul, cat și adverbul de mod exprimă INSUȘIRI. Primul exprimă insușiri ale obiectelor
(ființe, lucruri, fenomene ale naturii etc), denumite prin SUBSTANTIVE (substitute) și de aceea
adjectivul apare de regulă ca determinant al unui substantiv: Are un caine rău.
Adverbul de mod are drept conținut tot insușirile, dar ale PROCESELOR (acțiuni, stări, deveniri etc),
exprimate prin VERBE și de aceea adverbul apare cel mai adesea ca detemina nt al unui verb: N – a
procedat rău.
OBSERVAȚIE. Apariția adverbului de mod și pe langă adjective sau alte adverbe are o frecvență
scăzută și nu prezintă importanță pentru discuția de față.

0.2. Cand adjectivul este de genul masculin, singular, el coincide ca formă cu adverbul de mod
provenit de la el (comp. caine urat cu scrie urat).
Din aceste cauze, deosebirea dintre cele două clase de cuvinte se face aici SINTACTIC, după cum
urmează:
1. Adjectivul apare pe langă un substantiv (substitut), căruia i se sub ordonează, fie in absența verbului,
avand funcția de atribut (adjectival), fie in prezența unui verb (auxiliar predicativ sau predicativ),
avand funcția de nume predicativ, respectiv element predicativ suplimentar:
(ax) in grădină avem un măr frumos.
(a2) Mărul din grădină este falnic.
(a3) Copilul se joacă vesel.
in toate cele trei exemple, cuvintele subliniate {frumos, falnic, vesel) iși dovedesc calitatea de
ADJECTIVE prin ACORD (in gen, număr și caz) cu cate un substantiv {un măr, mărul, copilul).
Verificarea acordului se poate face prin schimbarea numărului substantivului, care va atrage in mod
obligatoriu o modificare similară in forma adjectivlui:
(a]a) In grădină avem (niște) meri frumoși.
(a2a) Merii din grădină sunt falnici.
(a3a) Copiii se jo acă veseli.
O dată dovedit acordul in număr, acesta vizează obligatoriu și celelalte două categorii (genul și cazul).
Prin urmare, in ceea ce privește cazul, nominativ sau altul, acesta se ≪citește≫ direct de la substantiv
(substitut), nu se află prin intr ebare {care, cefei, cum), intrebare care, oricum, nu este a vreunui caz
(nici a nominativului și nici a altui caz – vezi, pentru detalii, T 96).
in concluzie:
(1) inainte de a ne pronunța asupra unui cuvant cu formă și ințeles de adjectiv sau adverb ca fiind
adjectiv, trebuie să vedem dacă in propoziția dată există sau nu există un substantiv (subsitut) cu care
să se acorde.
(2) După identificarea presupusului termen regent, care poate fi și subințeles sau inclus (dacă este
subiect), se verifică acordul, acesta fiind obligatoriu și total (= in gen, număr și caz). Numai după
dovedirea acordului se poate interpreta cuvantul respectiv ca fiind in mod sigur adjectiv.
(3) Dacă in propoziție nu există un substantiv (substitut), ca partener de relație pentru pre supusul
adjectiv, acesta in mod sigur nu este adjectiv și, de altfel, nici nu se mai pune o asemenea problemă.
2. Adverbele de mod cu aceeași formă ca adjectivele {clar, frumos, limpede etc.) apar in mai multe
situații, cu grade diferite de dificultate in analiză:
2.1. Pe langă un verb predicativ, căruia i se subordonează și au funcția de complement circumstanțial
de mod, indiferent dacă verbul -predicat are sau nu subiect:
(b[) Ionel citește frumos.
(bla) Cu acceleratul acesta se călătorește comod.
Raportar ea la verb, invariabilitatea formală ușor verificabilă și calitatea adverbială fiind cat se poate de
evidente, este puțin probabilă o confuzie cu adjectivul.
2.2. Pe langă auxiliarul predicativ a fi, mai rar alte auxiliare predicative, in EXPRESII
IMPERSON ALE:
(b2) Nu e frumos să faceți una ca asta.
Alte asemenea expresii (date la indicativ prezent): e clar, e evident, e firesc, e limpede, e (im)posibil, e
normal, e rău, e ușor, e greu, e probabil, pare ciudat, devine imposibil etc.
in situații de acest tip se pune propriu -zis problema interpretării greșite a adverbului de mod drept
adjectiv.
Calitatea de adverb, nu de adjectiv, a numelui predicativ de pe langă a fi (sau alt auxiliar predicativ) se
evidențiază astfel:
(1) Ca premise avem:
(a) Numele predicat iv este sau adjectiv, sau adverb, nu și una, și alta, sau nici una, nici alta.
(b) Excluderea unuia implică, automat, confirmarea celuilalt – dacă nu e adjectiv, e adverb și
viceversa.
(2) Ceea ce este comun tuturor acestor expresii cu a fi este inexistența in ele a unui subiect – exprimat
sau neexprimat (inclus, subințeles) – și, de aici, prezența după ele a unei subordonate subiective
introduse cel mai adesea prin că sau să: Nu e ușor să conduci mașina.
OBSERVAȚIE. Se atrage atenția că este greș it să introducem sau sa presupunem in regentă termeni

precum ceva, asta, acest lucru, acest fapt etc, ca și cum ar fi vorba de subiecte subințelese sau eliptice.
(3) in ipoteza că numele predicativ ar fi adjectiv, el ar trebui să se acorde (in gen, număr ș i caz) cu
substantivul (substitutul) -subiect, ca orice nume predicativ adjectival (comp. cu P a r a u 1 e limpede –
P a r a i e 1 e sunt limpezi). Or, expresiile date sunt lipsite de subiect, deci presupusul adjectiv cu
funcție de nume predicativ n -are cu cine să se acorde și ca
atare… nu se acordă. Cum adjectiv neacordat nu există, inseamnă că numele predicativ in discuție nu
este adjectiv, ci ADVERB.
(4) Termenul vizat de numele predicativ pentru acord este numai subiectul, nu și altă parte de
propoziți e. Prin urmare, in exemple ca: Mi-e imposibil să mai aman; Vecinului ii era greu să mai
aștepte o zi; iți pare ciudat că am venit așa tarziu?, nici nu se pune problema ca numele predicativ să
se acorde cu mi-, vecinului, iți, acestea fiind complemente indirecte in dativ, nu subiecte in nominativ.
2.2.1. Expresiile aici discutate iși păstrează caracterul impersonal și cand auxiliarul predicativ a fi
este la mod nepersonal, ceea ce inseamnă că numele predicativ din componența lor este tot adverb de
mod:
(b2a) Fiindu -i mai greu să-ți scrie, te va suna la telefon.
(b2b) inainte de a fi clar ce avem de făcut, nu intreprindem nimic.
OBSERVAȚIE. Deoarece a fi este la mod nepersonal, el nu constituie cu adverbul de mod ( ≪nume predicativ ≫)
un predicat nominal, ci altă parte de propoziție, cel mai adesea complement circumstanțial cu structură complexă
(in exemplele date: (b 2a) fiind mai greu = circumstanțial de cauză; (b 2b) inainte de a fi clar = circumstanțial de
timp).
2.2.2. Calitatea de adverb și -o păstrează numele predicativ și atunci cand pe langă aceste expresii
locul subiectivei este luat de un subiect exprimat prin verb la mod nepersonal (infinitiv, supin):
(b2c) E ușor a promite, mai ales pe socoteala altuia.
(b2d) E simplu de zis, mai greu e de făcut.
Infinitivul și supinul sunt forme verbale și in această calitate nu au gen, număr și caz, incat un
presupus adjectiv n -ar avea cum să li se subordoneze: adjectivul intră in relație prin acord in gen,
număr și caz, categorii pe care nu și le poate potrivi d upă infinitiv sau supin, intrucat acestea nu le au.
in consecință, ușor, simplu și greu din exemplele date nu pot fi decat adverbe.
*2.2.3. O structură sintactică mai complicată avem in enunțuri de tipul: credem util (necesar) să…;
Considerăm /se consied ră util (necesar) să…; Ni se pare rezonabil (normal, echitabil, cinstit, rușinos)
să…, in care adverbul de mod este ≪restul≫ dintr -o subordonată introdusă prin că109, al cărei predicat
este o expresie impersonală, urmată in mod firesc de o subiectivă: Considerăm că este necesar să ne
abținem de la orice comentarii; Ni se pare că este normal să -și ceară scuze.
Conjuncția obișnuită pentru subordonatele de după a crede, a aprecia, a considera, a se părea etc.
Prin suprimarea conjuncției subordonatoare că și a auxiliarului predicativ din expresia impersonală,
fostul nume predicativ exprimat adverbial (util, necesar, normal etc.) devine circumstanțial de mod,
iar să de la subiectiva din subordinea expresiei impersonale continuă să fie introductiv al noii
subordonate rămase după comprimare, care este tot subiectivă, indiferent de caracterul personal sau
impersonal al verbului regent – comp. Credem util să…/ Se consideră necesar să…
2.3. Adverbul poate apărea, ca poziție, intre un substantiv și un adjectiv (participiu), determinanu -l pe
acesta din urmă și avand funcția de complement circumstanțial 110: copil prost crescut, comportament
ușor anacronic, un tanăr decent imbrăcat, roman recent apărut, gest rău intenționat, exemplu prost
ales etc.
Cand substantivu l este de genul masculin (neutru), ca in exemplele de mai sus, coincidența de formă a
adverbului cu cea a adjectivului și prezența in stanga lui, pe poziția ≪normală≫, a unui substantiv
constituie elemente ce pot favoriza interpretarea greșită a adverbului ca adjectiv, acordat cu
substantivul. Nu se observă că ≪falsul≫ adjectiv nu determină substantivul, ci ≪adevăratul ≫ adjectiv
(participiu) de după el, cel care se acordă cu substantivul. Trecand la plural un exemplu ca buchet
frumos aranjat, obținem buchet e frumos aranjate. in această structură, coincidențele fiind excluse,
sensul relațiilor și repartiția pe valori morfologice se impun prin forța evidenței: acordat cu
substantivul buchete și determinant al acestuia este participiul adjectival aranjate, va f rumos, care,
dovedindu -și invariabilitatea, nu poate fi decat adverb, in mod obligatoriu subordonat participiului
adjectival, nu substantivului. (Dacă l -ar determina pe acesta, in mod sigur s -ar acorda și ar fi adjectiv.)
in exemplul:
buchet frumos aranjat: buchet = substantiv, frumos = adverb; aranjat = particpiu adjectival).
2.3.1. Prezența in stanga adverbului a unui substantiv (pronume), interpretat greșit ca parener de relație

al adverbului, perturbă uneori nu numai analiza gramati cală, ci și utilizarea ca atare in comunicare,
ducand la o "flexiune nejustificată" 111 a adverbului in forma unui acord, ca și cum ar fi adjectiv.
Situații mai frecvente:
Adjectivul ca determinant al unui substantiv este atribut, dar ca determinat (= regen t) are in subordine
numai complemente.
Avram, 1986, p. 206. (Tot de aici sunt luate tipurile de construcții și exemplele.)
137
(1) adverb + adjectiv (propriu -zis sau participial): nou-născuți, proaspăt sosiți, total vinovați,
ușor ridicoli, puțin distrați, iremediabil pierduți etc. (forme greșite: noi-născuți, proaspeți sosiți,
totali vinovați, ușori ridicoli, puțini distrați, iremediabili pierduți);
(2) adverbul cat + adjectivele mult, puțin la comparativ de superioritate, plural (inclusiv
substantivate): cat mai mulți, cat mai puțini (forme greșite: cați mai mulți, cați mai puțini);
(3) adverb + de + adjectiv: destul de buni, excesiv de scumpi, suficient de atenți etc. (forme greșite:
destui de buni, excesivi de scumpi, suficienți de atenți);
(4) adverbele bine, rău, prost, scump etc. la superlativ relativ cu cel devenit variabil: cel mai bine
plătiți, cel mai rău cotați, cel mai prost situați etc. (forme greșite: cei mai bine plătiți / cele mai bine
plătite; cei mai rău cotați / cele mai rău cotate, cei mai prost plătiți).
Uneori această variabilitate a lui cel este prezentă și in context cu verbul: Ei s-au descurcat cei mai
bine.
3. Gradul de probabilitate a contuziei in sens invers, respectiv a interpretării adjectivului ca adverb,
este foarte redus. AV em in vedere mai ales situațiile in care adjectivul, ca nume predicativ sau element
predicativ suplimentar, este de genul masculin, singular, iar subiectul propoziției este neexprimat.
Decizia – greșită – de incadrare la adverb se bazează pe aprecierea pro poziției ca fiind fară subiect,
nesesizandu -se faptul că acesta este inclus sau subințeles: Eram sigur că mă va ințelege; Era plin de
imaginile lumii in care pătrunsese; Venea grăbit de la fabrică.
Prin operația de trecere la plural avem dovada că numele predicativ (elementul predicativ suplimentar)
nu aparține unei construcții impersonale și deci nu este adverb, ci adejctiv: Era plin de … – Erau plini
de…; Venea grăbit … – Veneam grăbiți… (Dacă ar fi o construcție impersonală, trecerea la plural ar fi
imposibilă: Era clar că n -are dreptate – *Erau clari că n -are dreptate.)
OBSERVAȚIE. Cand in regenta unei subiective se află auxiliarul predicativ a fi "personal", numele predicativ
este adjectiv, nu adverb, deși n -are cu cine să se acorde, poziția s ubiectului fiind ocupată de o subiectivă: Cine
știe asta e inteligent. In acest caz dovada calității adjectivale o obținem prin raportare la cuplul bun / bine, unicul
caz in care adjectivul (bun) și adverbul corespondent (bine) au forme diferite. in acest sens, observăm imediat că
poziția numelui predicativ ar fi ocupată de adjectivul bun, nu de adverbul bine (Cine știa asta e bun). Se vede
astfel că subiectiva pe langă un verb personal corespunde unui subiect de tip "el".
138
3.1. Se ințelege că vizate in primul rand de interpretare greșită (= ca adverbe) sunt adjectivele invariabile. Pe
acestea le putem grupa in două:
(1) Adjective invariabile care nu pot fi niciodată adverbe: gata, cumsecade, atare" 2 + cele mai multe din
spațiul semantic al culorilor {bej, oliv, crem etc).
(2) Adjectivele invariabile așa și asemenea, care au o distribuție mai largă:
(a) pe langă un substantiv pot fi considerate adjective ca atare: așa om, asemenea situație;
(b) in prezența verbului ele sunt adverbe, indiferent dacă apa rțin sau nu unor expresii impersonale: El e așa cum
il știi; Nu -i așa că vii și tu?; El este asemenea altora; A procedat așa cum a crezut de cuviință.
3.2. Ca o prelungire a confuziei adjectiv / adverb apare și confuzia locuțiune adjectivală / locuțiune ad verbială,
mai ales cand locuțiunea are funcție de nume predicativ. Reținem dintre acestea locuțiunea adjectivală (=
totdeauna adjectivală) in stare, foarte frecventă in romană, indeplinind toate cele trei funcții de bază ale
adjectivului echivalent (= capa bil, -ă, -i, -e):
(a) ATRIBUT: Am intalnit oameni in stare de crimăpenru bani.
OBSERVAȚIE. in ciuda echivalenței, semantice in primul rand, cu un adjectiv, locuțiunea adjectivala, prin
structura ei și modul de relaționare cu termenul regent, ca atribut se incadrează la atributul substantival
prepozițional 113, nu la cel adjectival 114.
(b) NUME PREDICATIV: Nu e in stare de nimic" 5.
(c) EPS: Nu te credeam in stare de așa ceva.
Atare ca adverb nu apare decat insoțit de ca, formand o locuțiune adverbială: A procedat ca atare. in ce -l privește
pe gata, acesta apare numai cu un substantiv {costum gata) sau cu un auxiliar predicativ, trimițand, ca nume
predicativ, la un subiect (substantiv, pronume): Planul e gata; E gata de plecare.
Majoritatea locuțiunilor a djectivale au structura "prepoziție + substantiv in acuzativ" {in stare, cu stare, de vină,

in varstă, de seamă, de frunte etc). Dacă au in structură un pronume, se ințelege că atributul va fi pronominal
{om de nimic, ca acela etc).
Vezi, penru afirmația f ăiă echivoc, Avram, 1986, p. 97.
Se atrage atenția că gruparea a fi in stare, deși poate fi echivalentă cu a putea, nu este locuțiune verbală, pentru
că nu există locuțiuni verbale in a căror structură să intre auxiliare predicative. (Orice locuțiune verba lă are la
bază un verb predicativ.)
139
Verificarea calității de locuțiune adjectivală se face prin substituirea cu adjectivul echivalent, așanumitul
"termen de identificare": Nu vă credeam in stare să… —> Nu vă credeam capabili să…
3.2.1. O greșeală frecventă in analiza locuțiunilor adjectivale este aceea de a le interpreta ca adjective
propriu -zise, adică de a le da genul, numărul și cazul adjectivului echivalent, ca și cum, asemenea
acestuia, s -ar acorda cu termenul regent. Or, datorită structurii l or, cel mai adesea de tip "prepoziție +
substantiv (pronume)", locuțiunile adjectivale n -au cum se acorda 116.
Locuțiunile adjectivale, prin structura lor fixă, nesupusă variabilității in caz, gen, număr, răman
aceleași, indiferent de cazul (genul, numărul) regentului: bărbat in varstă, femeie in varstă, bărbați in
varstă, femeilor in varstă etc. (comp. cu adjectivul echivalent: bărbat varstnic, femeie varstnică,
bărbați varstnici, femeilor varstnice).
Prin urmare, in analiza locuțiunii adjectivale vor apăre a nu categoriile gramaticale ale adjectivului
echivalent, ci categoriile componentelor 117.
Ex.(l): in caz de forță majoră, sunt in stare de orice; in stare = nume predicativ, exprimat prin
locuțiune adjectivală, formată din substantiv (comun, simplu, femin in, singular, nearticulat) in
ACUZATIV cu prepozție (nu masculin, singular, nominativ, prin acord cu subiectul inclus [eu]).
Ex.(2): // știam eu al dracului, dar nu chiar așa.; al dracului = element predicativ suplimentar,
exprimat prin locuțiune adjectivală, formată din substantiv (comun, …) in GENITIV (nu acuzativ, prin
acord cu/7) 118.
in același fel se analizează și locuțiunile adjectivale la alt grad de intensitate (comparație) decat
pozitivul: Ion este mai in varstă decat Gigei; Cei mai de frunte sportivi ai anului au fost premiați 119.
OBSERVAȚIE. Nu este vorba de acord al locuțiunii adjectivale nici in situația in care aceasta este la superlativ
relativ cu demonstrativul cel (cea,
116 Vezi, in același sens, Avram, 1986, p. 97.
Același lucru este valabil, in ce privește analiza componentelor, pentru orice tip de locuțiune, inclusiv adverbială.
11 Eventual se poate face mențiunea că locuțiunea adjectivală este echivalentă cu un adjectiv la un anumit caz,
gen și număr, categorii rezu ltate din context. 119 Numărul acestora este relativ mic.
140
cei, cele) variabil in gen, număr și caz: Celor mai de seamă reprezentanți ai sportului romanesc li s -au dedicat
o emisiune specială. Demonstrativul cel (aici: celor) nu face ca locuțiunea adjectivală {de seamă) să fie in dativ
(prin acord cu reprezentanți), ci este semnul că această locuțiune este echivalentă cu un adjectiv de genul
masculin, plural, in dativ.
141
T26 NUMERALUL – ATRIBUT ADJECTIVAL/ ATRIBUT SUBSTANTIVAL
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Propunerea celor patru colegi este interesantă.
(2) Propunerea celor patru este interesantă.
B. SOLUȚII:
(1) celor patru = atribut adjectival
(2) celor patru = atribut substantival
C. COMENTARIU
0. Deși este considerat parte de vorbi re de sine stătătoare (una din cele zece), numeralul nu beneficiază
din punct de vedere morfosintactic de un tratament propriu, ci este asimilat, mai mult sau mai puțin
≪deghizat≫, altor părți de vorbire 120.
1. Spre deosebire de alte părți de vorbire, la numeral se vorbește de TIPURI DE INTREBUINȚĂRI
(VALORI) spgfcifice altor clase de cuvinte, respectiv 121:
1.1. Cand stă pe langă un substantiv, il determină (fără prepoziției) și se acordă cu el, . numeralul are
INTREBUINȚARE (VALOARE) ADJECTIVALĂ. in afară de numeralele adverbiale (de repetiție) 122,
toate celelalte pot fi in această situație 123: Are un băiat și două fete (numerale cardinale (cu valoare
adjectivală)); Clasa a șasea este fruntașă (numeral ordinal); Amandoi copiii sunt școlari (numeral
colecti v); Le-a dat cate două pixuri (numeral distributiv); Anul acesta am obținut o recoltă intreită

față de acum zece ani (numeral multiplicativ).
120 Nu este aici locul unei treceri in revistă a ≪părerilor≫ exprimate in literatura de specialitate in legătură cu
statutul gramatical ≪controversat ≫ al numeralului. Vezi, pentru bibliografia problemei, Gruiță, 1987, p. 28;
Irimia, 1987, p. 187 -l89.
121
Vezi GLR, 1963, voi. I, p. 186 -201.
Nu intră in discuție, pen tru motivele arătate (vezi, aici mai jos 2.2., OBSERVAȚIA 3), numeralul
≪fracționar ≫.
123 in ce privește numeralul cardinal propriu -zis (unu, doi, trei…), nu trebuie confundată ≪valoarea substantivală ≫
{Am mai mulți prieteni, dintre care doi sunt din Fra nța) cu ≪substantivul ≫ provenit din numeral prin articulare
(A primit un doi la istorie).
142
1.2. Cand substituie un substantiv sau se leagă de acesta prin prepoziție, numeralul are
INTEBUINȚARE (VALOARE) SUBSTANTIVALĂ: poi 124 se bat, al treilea caștigă; Tustrei sunt
prietenii mei; Li s -au dat cate două la fiecare.
OBSERVAȚIA 1. Nu pot fi intrebuințate substantival numeralele multiplicative și cele adverbiale (de repetiție).
OBSERVAȚIA 2. Grupările de tip "numeral cardinal + de + substantiv" (douăzeci de c opii), pot fi interpretate
sintactic in două feluri:
(a) Numeralul = termen regent, iar substantivul cu de = subordonat (atribut substantival prepozițional), soluție
argumentată prin posibilitatea numeralului de a apărea și singur ca ocupant al aceleiași p oziții (Douăzeci au
venit, iar zece n≪.)125in≪această interpretare, relația sintactică a substantivului subordonat cu prepoziția in stanga
este una ≪normală≫, adică de la dreapta la stanga (la fel ca in casă de piatră) 126.
(b) Substantivul = termen regent, iar numeralul cu de = subordonat (atribut substantival prepozițional), soluție
argumentată prin acordul cu substantivul, nu cu numeralul, al unui adjectiv (atribut, nume predicativ sau
element predicativ suplimenatr): Au apărut douăzeci de băieți gălăgioși / Au apărut douăzeci de fete
gălăgioase 127. In această interpretare, de, prin situare in dreapta numeralului ca suburdonat, nu mai este o
prepoziție propriu -zisă, ci o postpoziție (douăzeci de copii – comp. cu drum de pia tră) 128, la fel ca in destul
de bun, direcția legăturii fiind de la stanga la dreapta.
Indiferent de interpretarea sintactică, numeralul din aceste grupări are valoare substantivală, de anuland acordul.
La numeralele terminate in unități (douăzeci și unu / douăzeci și una, douăzeci și doi etc), valoarea substantivală
este și mai evidentă. (Unu, una nu pot avea nicidecum valoare adjectivală, pentru aceasta fiind specializate
formele un, o.)
OBSERVAȚIA 3. in grupările de tip: zeci de probleme, sute de datori i, mii de oameni etc, cuvintele zeci, sute,
mii etc. nu sunt numerale (cu valoare substantivală), ci substantive propriu -zise (la plural).
Numeralele cu intrebuințare substantivală trimit, in calitatea lor de substitute, la substantive (idenficabile din
context) și, in același timp, exprimă numărul (ordinea, asocierea etc.) acestora, asemenea unui pronume, care
substituie un substantiv, dar dă și anumite informații cu privire la obiectul denumit de substantivul inlocuit. (De
ex., pronumele acesta din Acesta este colegul meu, exprimă și raportul spațial dintre vorbitor și obiect, acela de
apropiere.)
Vezi, pentru intrega argumentație, Drașoveanu, 1997, p. 54 -56.
Vezi, pentru conceptul de DIRECȚIE aplicat relațiilor sintactice, Drașoveanu, 1997, p. 52 -57.
Ml Vezi, Gruiță, 1987, p. 26 -27. 128 Vezi, pentru conceptul de POSTPOZIȚIE, Drașoveanu, 1997, p. 57.
143
1.3. Utilizate pe langă verb (mai rar adjectiv sau adverb), numeralele au valoare adverbială. in această
situație sunt numeralele multiplicative (Producem inzecit) și cele de repetiție, acestea din urmă fiind și
numite in consecință – numerale adverbiale (M-a căutat de trei ori; Bicicleta lui a fost de două ori mai
scumpă decat a mea).
OBSERVAȚIE. Cu totul accidental pot fi utilizate adverbial și numeralele ordinale:"Om invățat e intai cine nu
știe nimic, al doilea, cine știe ceva și se miră el singur, iar al treilea cel care știind ceva nu se mai miră…" (N.
Iorga) – intai = "in primul rand", al doilea = "in al doilea rand", al treilea = "in al treilea rand". impreună cu
adverbul mai, ordinalul intai formează locuțiunea adverbială mai intai.
2. Acest tratament al numeralului se reflectă și la nivelul tipurilor de funcții sintactice, respectiv:
2.1. Numeralul cu valoare adjectivală are funcția de bază a adjectivului – ATRIBUT ADJECTIVAL (vezi
exemplele de la l.l.) 129.
OBSERVAȚIE. Numeralele cardinale și cele ordinale cu valoare adjectivală pot fi precedate de articolul
demontrativ cel (cea, cei, cele), situație in care, potrivit manualelor școlare, indepl inesc funcția de atribut
adjectival impreună cu acesta: cei trei mușchetari, cel de -al doilea război mondial.
Prin urmare, numele "complet" al atributului exprimat prin numeral cu valoare adjectivală este cel de
"atribut adjectival", nu altfel sau doar "at ribut". Nesesizarea valorii adjectivale poate conduce la
interpretarea lui greșită funcțional ca fiind pe poziția substantivului, ca și cum acesta n -ar fi prezent in

structură. Greșeala este de același tip cu cea generată de nerecunoașterea adjectivelor pr onominale
(vezi T 17).
O atenție deosebită necesită identificarea cazului numeralului, stabilit, ca la orice adjectiv, prin
≪citire≫ de la substantiv, nu prin intrebări. Acestea, indiferent care ar fi {cați (cate), al catelea (a
cata), ce fel de, care), nu sunt de fapt intrebări pentru cazuri (vezi T 96).
De fapt, aceasta este singura funcție pe care o au, asemenea adjectivelor pronominale. Ca și acestea, o
dată despărțite de substantiv prin verb (auxiliar predicativ sau predicativ propriu -zis), recapătă
valoarea substantivală: Plecat -am nouă din Vaslui…; Eram doi la părinți.
144
2.2. Numeralul cu valoare substantivală are funcțiile tipice substantivului (subiect, nume predicativ, element
predicativ suplimentar, diferite subspecii de atribute și complement e).
Reținem dintre acestea funcția de atribut, care, prin denumire, este una aparte, ATRIBUT SUBSTANTIVAL.
OBSERVAȚIA 1. in acest punct incetează, in raport cu substantivul, paralelismul pronume – numeral, respectiv:
ADJECTIV pronominal cu funcție de ATRIB UT ADJECTIVAL – numeral intrebuințat ADJECTIVAL cu
funcție de ATRIBUT ADJECTIVAL, dar PRONUME (substitut al substantivului) cu funcție de ATRIBUT
PRONOMINAL – NUMERAL intrebuințat substantival (substitut al substantivuui) cu funcție de ATRIBUT
SUBSTANTIVAL, nu (atribut)… numeral.
*OBSERVAȚIA 2. in cazul in care se recunoaște fără echivoc numeralul ca parte de vorbire de sine stătătoare,
adică numeral… și atat, fără valori ale altori părți de vorbire 130, se ințelege că și denumirea atributulu i trebuie să -i
urmeze, adică … atribut NUMERAL 131. (Acesta ar ingloba atributul adjectival exprimat prin numeral și atributul
substantival exprimat prin numeral.)
*OBSERVAȚIA 3. Dacă numeralul este integral trecut la o altă parte de vorbire, in speță la PRONUME (=
pronume de cuantificare), cum apare in unele lucrări de specialitate 132, atributul va fi PRONOMINAL (discuția c
u d o i dintre ei …), respectiv ADJECTIVAL) (Doi băieți, clasa a cincea), cuplu terminologic corespunzător
celui de tip "pronume / adjectiv pronominal".
Un inconvenient al interpretării ca pronume, singurul de altfel din punctul nostru de vedere, il reprezintă
comportamentul "nepronominal" al numeralului față de categoria gramaticală a numărului: spre deosebire de
pronume, cele variab ile, se ințelege, care, deși nenumărabile, realizează in general desinențial opoziția de număr
(singular / plural) – acesta / aceștia, căruia / cărora, altul / alții, el / ei etc. 133, numeralele, exceptand un număr
130 Vezi Gruiță, 1987, care vorbește de n umeral cantitativ (doi băieți, douăzeci de băieți), numeral de
identificare {pagina 5, anul 504, tramvaiul 2, cifra zece etc.) și numeral ordinal (clasa a treia, ora a doua).
131 Vezi Bejan, 1995, p. 173.
132 Vezi Irimia, 1987, p. 153 și urm.
Contează mai puțin faptul că la pronumele personale (propriu -zise, reflexive, de politețe etc.) de pers. I și a Ii -a,
opoziția singular / plural este una aparte, in sensul că pluralul are caracter ETEROGEN din punctul de vedere al
persoanei gramaticale: noi ^ eu + eu + eu …, ci noi = eu + tu + alții (pers. I + pers. a Ii -a + pers. a IlI -a); voi
j￡tu+tu++tu …, ci voi = tu + alții (pers. a Ii -a + pers. a IlI -a). (De aici denumirea de plural INCLUSIV [= care
include și alte persoane decat cea marcată prin form a de plural a pronumelui] sau ETEROGEN [= amestecat ca
persoane].)
145
redus de membri 134, nu se flexionează după număr, ci au numărul, unul exact, NUMERIC, realizat lexical,
≪absorbit de bază ≫. (Altfel spus, opoziția unu (și celelalte derivate de la unu) I doi, trei … nu este de același tip
ca, de ex., acesta /aceștia. Nu putem spune că doi (trei…) este pluralul de la unu sau că unu este singularul de la
doi, trei … Numeralul formează o serie infinită de unități distincte lexical, fiecare avand altă semnificație.
2.2.1. Potrivit celor de mai sus, atributul astfel exprimat se supune clasificării atributului substantival și are
denumirile acestuia:
(1) atribut substantival APOZIȚIONAL (= apoziția propriu -zisă): Ion și Vasile, amandoi, sunt colegii mei;
Cărțile imprumutate de la tine, cele trei, le-au citit și prietenii mei; La exercițiul mai lung, (cel de -)al
doilea, am lucrat o oră;
(2) atribut substantival GENITIVAL: in cortul celor doi plouă; Dintre mașinile parcate aici,
culoarea celei de -a treia imi place in mod deosebit; Să ascultăm părerile amandurora;
(3) atribut substantival IN DATIV: prieten celor trei, soră celui de -al treilea, acordarea de premii
celor patru;
(4) atribut substantival PREPOZIȚIONAL: discuția cu doi dintre ei; scaunul liber de langă al treilea;
decizia impotriva celor cinci.
2.2.2. Un statut mai puțin clar, ca tip de atribut (realizat cazual sau prepozițional), au numeralele
cardinale și cele ordinale flexionate analitic, formand așa -numitele "construcții echivalente cu
genitivul (dativul)": mama a trei dintre ei (mamă a trei dintre ei); mama la al treilea dintre ei (mamă
la al treilea dintre ei).

Interpretarea ca atribut impune alternativa:
(1) sau atribute substantivale GENITIVALE (DATIVALE) 135, dandu -se prioritate INȚELESULUI
gramatical 136, situație in care a și la incetează de a mai fi prepoziții propriu -zise,, trecand la morfeme,
134 Realizează opoziția singular / plural numeralele ordinale primul / primii (prima / primele), intaiul /
intaii (intaia / intaiele), al căror comp ortament substantival -adjectival este evident. In ce privește numeralele
≪multiplicative ≫ (indoit, intreit, insutit…), in fapt participii ale unor verbe derivate de la numerale (a indoi, a
intrei, a insuti …), acestea nu funcționează ca substitute, ci doar ca adjective (adverbe), iar așa -numitul numeral
≪fracționar ≫ este substantiv propriu -zis, dovadă că: (a) ≪se numără ≫ și realizează opoziția singular / plural: un
sfert / trei sferturi, o treime /două treimi etc; (b) are un gen propriu (= fix), ca oric e substantiv.
VeziGLR, 1963, voi. II, p. 121.
135
136 in această variantă am avea un genitiv (dativ) sintetic și un genitiv (dativ) analitic: dorința a trei dintre ei… –
dorința celor trei… (La fel se pune problema și
pentru dativ.)
146
(2) sau atribute substantivale PREPOZIȚIONALE (= in acuzativ cu prepoziție), dand prioritate formei,
a și la urmand a fi interpretate ca prepoziții propriu -zise (cu acuzativul) 137.
2.3. Referitor la funcțiile numeralelor adverbiale sau folosite adverbial reținem:
(1) Numeralul multiplicativ are numai funcție de circumstanțiale de mod: Au caștigat intreit. ≫
(2) Numeralele adverbiale (de repetiție):
(a) cardinale:
(aj) circumstanțial de timp pe langă un verb: V-am căutat de trei ori la telefon 1™;
(a2) circumstanțial de mod pe langă un adjectiv sau adverb la comparativ de superioritate
(inferioritate): Grădina lor este de trei ori mai ingrijită decat a voastră; Ion caștigă de două ori mai
mult decat mine;
(a3) atribut adverbial: Sancționarea lui de două ori pentru aceeași faptă mi se pare suspectă;
(b) ordinale 139:
(b]) circumstanțial de timp: Am discutat cu el a patra oară; (b2) atribut adverbial: Plecarea lui a treia
oară in delegație ne -a surprins 140.
OBSERVAȚIE. Dintre numerale, in accepțiunea cea mai larga, num eralele de repetiție (adverbiale) au cele mai
puține trăsături ale clasei numeralului. Dacă le menținem totuși in această clasă, ele ar trebui numite prin nota
specifică a conținutului lor gramatical (= repetiția), ca toate
137 Deosebirea de valoare gramat icală mama a trei dintre ei (construcție echivalentă cu GENITIVUL = atribut
(substantival) genitival) / mamă a trei dintre ei (construcție echivalentă cu DATIVUL = atribut (substantival)
datival) este aceeași ca in domnul țării (GENITIV = atribut substantival genitival) / domn țării (DATIV =
atribut substantival datival).
Calitatea de circumstanțial de timp, nu de mod, se susține prin identitatea de conținut gramatical cu subordonata
temporală de repetiție (iterativă) introdusă p rin locuțiunea adverbială relativă temporală iterativă de cate ori: De
cate ori il caut, nu-i acasă.
Dacă acceptăm numeralele adverbiale cardinale (o dată, de două ori, de trei ori…) ca aparținand clasei
numeralului, trebuie să le acceptăm și pe cele ord inale (prima dată (oară), a doua oară, a treia oară etc),
intrucat opoziția dintre ele (de trei ori / a treia oară) este identică celei dintre numeralul cardinal propriu -zis și
cel ordinal (trei /al treilea). Vezi, Zdrenghea, 1972, p. 158.
Numeralele adverbiale (cardinale sau ordinale), asemenea adverbelor, nu au gen, număr, caz.
147
celelalte numerale (numărul 141 (= cantitatea exactă), ordinea, distribuția, asocierea etc), adică numerale de
REPETIȚIE. Numele lor curent (= numerale adverbiale) nu trimi te la conținut, ci la distribuție (de tip adverbial),
in ultimă instanță la o trăsătură sintactică.
Calificativul "cardinal" pentru numeralul care exprimă cantitatea exactă, numerică (= numeralul cardinal) este
unul cu ințeles mai degrabă figurat decat pro priu (= numeral fundamental, numeral care stă la baza celorlalte
numerale -comp. cu problemă cardinală, puncte cardinale, cardinal la Vatican). De aceea s -au propus și termeni
cu ințeles propriu, adecvat – numeral cantitativ și numeral de identificare (vez i, Gruiță, 1987, p. 173).
148
T 27 PREPOZIȚIE – IMPUNE CAZ / NU IMPUNE CAZ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) S-a intors de sărbători.
(2) S-a intors de aseară.
B. SOLUȚII:
(1) de = prepoziție, impune caz (Ac)

(2) de = prepoziție, nu impune caz
C. COMENTARIU
0. Specificul gramatical al prepoziției ca element de relație este acela de a ocupa poziție in fața unui
substantiv (substitut), impunandu -i acestuia un anumit CAZ (G, D, Ac). De aceea spunem că
prepoziția are REGIM NOMINAL -CAZUAL 142. Formularea "substantiv.. ., precedat de prepoziția. ..,
cazul…" a devenit in analiza practică aproape un automatism 143.
0.1. Foarte adesea prepozițiile apar pe langă unele clase de cuvinte ce nu cunosc categoria cazului,
adică nu se declină. in asemenea situații, prepoziția nu -i poate satisface regimul cazual, nu poate
impune nici un caz. Dintre părțile de vorbire nedeclinabile insoțite de prepoziții reținem adverbele
(mai cu seamă de loc și de timp) și verbele la mod nepersonal, in special infinitivul și supinul.
Ca atare, in asemenea situații, nu vom indica in analiză, ≪furați≫ de prepoziție, cazul nici la adverb și
nici la verb.
1. Prepozițiile care apar cu verbe și adverbe sunt toate din categoria prepozițiilor cu acuzativul {de,
la, in, din etc).
(1) PREPOZIȚIE + ADVERB: Te cunosc de undeva (de aici, de acolo); L -am sunat de acasă; Pe aici
nu se trece; A luat -o intr -acolo; intalnirea se amană pe maine; Pentru poimaine aveți de invățat două
poezii; A pornit in sus, spre cinema; Locuiește pe strada din jos.
in fapt regim cazual -substantival, deoarece, deși in nume se cuprinde de reguă și adjectivul, cazul acestuia insă
nu este dat (= impus) de prepoziție.
Formularea dată, dacă explicităm termenii, este pleonastică: prepoziție = stă IN FAȚĂ; a preceda = a sta in față,
a fi / a se desfășura inainte. Ea poate fi evitată prin formulări de tipul: substantiv cu prepoziție, substantiv insoțit
de prepoziție.
149
in unele cazuri prepoziția s -a contopit cu adverbul, formand un singur cuvant: inapoi (<in + apoi).
(2) PREPOZIȚIE + VERB (la mod nepersonal): invățăm pentru a ști; Și -a manifestat dorința de a
pleca; A terminat de cules porumbul; A plecat la pescuit 144.
Trebuie remarcat aici că prepoziția, deși nu poate impune caz (Ac), iși indeplinește misiunea
relați onală. Altfel spus, intr -un exemplu ca A trecut pe aici, prepoziția pe este cea care subordonează
adverbul aici față de verb.
Prepoziția nu mai are nici acest rol relațional cand intră in structura unor locuțiuni (prepoziționale,
conjuncționale, adverbiale), ocupand poziția din stanga grupului: in loc de, in caz de, in legătură cu, in
timp ce, in caz că, cu toate că, intr -adevăr, in veci, la fel etc. Se poate vorbi aici de o satisfacere a
regimului prepozițional in interiorul locuț iunii (in cazul in care locuțiunea are substantiv) 145.
144 Are mai mică importanță faptul că unele prepoziții (de, in, la …) intră in structura supinului.
145 Pentru "prepoziție + adjectiv", situație in care, de asemenea, prepoziția nu impune caz, vezi T 24. Pentru
situația lui de ca POSTPOZIȚIE, vezi T 31. Pentru de din sintagmele posesive, vezi T 16.
150
T 28 PREPOZIȚII (LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE)
CU GENITIVUL /ADVERBE (LOCUȚIUNI ADVERBIALE)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Se uită inapoia garajului.
(2) Privește inapoi cu manie.
B. SOLUȚII:
(1) inapoia = prepoziție (cu genitivul)
(2) inapoi = adverb (de loc)
C. COMENTARIU
0. Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale cu genitivul se formează de la alte părți de vorbire,
adverbe (locuțiuni adverbiale), adjective și substantive insoțite de prepoziții cu acuzativul (in
majoritatea situațiilor prepoziția in, mai rar compunerea prepozițională de-a). Avand formă identică
sau asemănătoare cu a părților de vorbie ≪de origine ≫ și perpetuandu -le de regulă ințelesul,
converti t din lexical in gramatical, ele se confundă adesea cu primele, iar de aici decurg alte greșeli,
vizand in principiu funcția sintactică (vezi T 30).
1. INVENTAR (aproximativ): contra, impotriva, asupra, deasupra, inaintea, inapoia, in ciuda, in
pofida, in fața, in afara, in preajma, in vederea, imprejurul, in jurul, in dosul, dedesubtul, inăuntrul,
de-a lungul, de -a latul, de -a curmezișul, in susul, in josul, in dreptul, in locul etc.
1.2. Toate prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) cu genitivul sunt ob ținute prin schimbarea valorii

gramaticale (= conversiune) a unor adverbe (locuțiuni adverbiale), mai rar a unor substantive cu
prepoziție, in urma articulării cu articol hotărat enclitic: inainte + -a > inaintea; in față + -a> in fața,
injur + -(u)l > in jurul etc.
Articularea concretă se realizează intocmai ca la substantive, adică după gen și desinență, avand ca
punct de plecare locuțiunile in structura cărora se află un substantiv de genul feminin (in față > in
fața) sau masculin -neutru (in jur > in jur ul)) iar apoi, extins prin analogie, funcționează la locuțiunile
pe bază de adverbe (in sus > in susul) și la adverbe (imprejur > imprejurul).
Deosebim astfel in finala aces.tdrprepo'ziții ^următoarele articole:
A*' %
(1) ARTICOLUL FEMININ -a, pentru cele terminate in:
(a) -ă: impotrivă + -ă> impotriva, in ciudă + -a> in ciuda, contră + -a > contra (ca adverb, contră
este nefolosit in romana contemporană), in față + -a > in fața etc. (comp., ca articulare, cu: in casă +
-a > in casa);
(b) -e: inainte + -a > inaintea (comp. cu parte + -a > partea;
(c) —i: inapoi + -a > inapoi a (comp. cu joi + -a > joia);
(2) ARTICOLUL MASCULIN -(u)l, pentru cele terminate in CONSOANA sau in -u: injur +
– (u)l > in jurul; imprejur + – (u)l > imprejurul, inăuntru + -l > inăunt rul etc. (comp. cu șnur + – (u)l
> șnurul; codru + -l > codrul);
(3) ARTICOLUL MASCULIN -le, pentru cele terminate in -e: in spate + -le > in spatele (comp. cu
caine + -le > cainele).
Subliniem aici că finala acestor prepoziții {-a, -(u)l, -le) este numai formal și ca proveniență articol, nu
și ca ințeles.
OBSERVAȚIE. Cateva dintre prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) date in inventar au aceeași
formă – articulată – și cand sunt folosite ca locuțiuni adverbiale: de-a lungul, de -a latul, de -a
curmezișul , (pe) deasupra etc.
2. Deși au proveniență adverbială și un sens destul de concret (loc, timp, opoziție etc), același cu al
adverbelor (locuțiunilor adverbiale) originare și motivat prin acestea, prepozițiile și locuțiunile
prepoziționale cu genitivul tre buie deosebite de adverbele (locuțiunile adverbiale) corespondente.
in realizarea acestei departajări uzăm de două criterii: MORFOLOGIC (1) și SINTACTIC (2).
2.1. Din punct de vedere morfologic, prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) sunt formal
≪articu late≫. A se compara: Mergem inainte (adverb) -Mergem inaintea oaspeților (prepoziție); S-a
uitat in jur și n-a văzut nimic (locuțiune adverbială) – S-a uitat in jurul lui și… (locuțiune
prepozițională); Locuiește in camera din față (locuțiune adverbială) -Mașina din fața casei este a
vecinului (locuțiune prepozițională).
2.2. Din punct de vedere SINTACTIC, prepozițiile cu genitivul, ca toate prepozițiile de altfel,
reclamă cu obligativitate prezența unui substantiv (pronume) căruia să -i impună genitivul ș i, de
acea, ele nu pot apărea singure: * Mergem inaintea; *Se invartea in jurul; *S-a varat inăuntrul.
Dimpotrivă, cel puțin in principiu, adverbele și locuțiunile adverbiale nu reclamă prelungirea enunțului
cu incă un termen: Mergem inainte; Se invarte in jur; A rămas inăuntru.
152
Acest aspect prezintă importanța deosebită mai cu seamă in realizarea distincției "prepoziție (cu
genitivul) / adverb" in cazurile cand forma este identică, adică deopotrivă articulată: deasupra, de -a
lungul, in stanga, de -a curmezișul etc. Prin urmare, dacă o unitate dintre cele date aici este urmată de
un substantiv (pronume) ea se dovedește prepoziție (locuțiune prepozițională) cu genitivul și invers,
neurmată de un substantiv (pronume), este adverb. A se compara: El iese to tdeauna deasupra
(adverb) – Avionul zbura (pe) deasupra norilor (prepoziție); Intrarea este in dreapta (locuțiune
adverbială) – Copilul stă in dreapta tatălui (locuțiune prepozițională); A așezat masa de-a lungul
(locuțiune adverbială) – A inșirat cărțile de-a lungul coridorului (locuțiune prepozițională).
3. O dată identificate ca prepoziții (locuțiuni prepoziționale) cu genitivul, ele, ca toate prepozițiile, nu
au funcție sintactică autonomă, ci doar impreună cu substantivul (pronumele) in genitiv. Dimpot rivă,
adverbele și locuțiunile adverbiale se constituie singure in funcții sintactice. A se compara: S-a așezat
inainte (inainte = adverb de loc, complement circumstanțial de loc) – S-a așezat inaintea celorlalți
(inaintea celorlalți = pronume (demonstrati v de diferențiere) in genitiv cu prepoziție, complement
circumstanțial de loc) 146.
146 Pentru distincția "locuțiune prepozițională cu genitivul / prepoziție + substantiv in

acuzativ", vezi T 30.
153
T 29 CONTRA (IMPOTRIVA…) – PREPOZIȚII + GENITIV / ACUZATIV / DATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ne-am pronunțat impotriva ei.
(2) Ne-am'pronunțat impotriva sa.
(3) Ne-am pronunțat impotriva -i.
B. SOLUȚII:
(1) impotriva = prepoziție + genitiv
(2) impotriva = prepoziție + acuzativ
(3) impotriva = prepoziție + dativ
C. COMENTARIU
0. Fie următoarele exemple:
(1) El este mereu impotriva mea.
(2) imprejurul tău ai numai prieteni.
1. Secvențele subliniate permit următoarele constatări:
1.1. Prepozițiile impotriva și imprejurul sunt prepoziții -tip pentru genitiv, atunci cand au după ele
substantive sau pronume: impotriva războiului, imprejuul parcului, impotriva tuturor etc. Calitatea de
a cere genitiv (nu dativ sau acuzativ) se datorează articolului din finala lor (-a, -(ul)[), aliniindu -se
formal unor substantive articu late.
OBSERVAȚIE. Genitivul in limba romană nu apare decat in două situații:
(a) după un ≪cuvant≫ articulat enclitic, indiferent ce este acesta ca parte de vorbire (substantiv,
adjectiv, prepoziție… cu genitivul) și indiferent dacă i se subordonează sau nu lui: copilul vecinuuli,
frumosul vecinului copil, in dreptul vecinului;
(b) după posesivul al (a, ai, ale): al vecinului, bunul copil al vecinului, cei doi ai vecinului, grădina este a
vecinului, acela al vecinului, al doilea al vecinului etc.
1.2. Pose sivele mea și tău, in ciuda prepozițiilor cu genitivul, nu sunt in genitiv. in stabilirea cazului plecăm de
la forma de feminin mea, care, ca toate femininele, realizează distincția nominativ (acuzativ) / genitiv
154
(dativ): (in) casa mea / geamurile case i mele (și la fel: (in) grădina noastră / gardul grădinii
noastre). De aici rezulta imediat că forma de genitiv (dativ) pentru posesivele feminine la singular
mea, noastră este mele, noastre, adie?, nu mea (noastră), cum avem in exemplul dat (impotriva mea
sau impotriva noastră). Prin urmare, mea din impotriva mea nu poate fi in genitiv, căci ar trebui să fie
^impotriva mele. Prin analogie cu acestea, acceptăm că nici formele masculine din imprejurul meu
(tău, său), in jurul nostru (vostru) nu sunt in genit iv, măcar că ele nu disting formal cele două perechi
de cazuri. Singura soluție care ne rămane este să le considerăm in nominativ sau acuzativ.
1.3. Din punct de vedere morfologic, posesivele (mele, meu, tău, noastră etc.) NU SUNT PRONUME,
ci ADJECTIVE. Ca litatea adjectivală se argumentează in felul următor:
1.3.1. Aceste posesive nu au in componența lor posesivul al (a). (Or, se știe, pronumele posesive il
conțin obligatoriu pe al (a, ai, ale.)
1.3.2. intre posesiv și articolul din finala propoziției se stabilei.^ un acord orientat dinspre posesive
spre prepoziție. Acest acord se evidențiază clar in gen și număr: contra ( -a = articol feminin, singular)
mea (adjectiv feminin, singular); in jurul ( -l = articol masculin, singular) meu (adjectiv masculin,
singular). Dacă n -ar fi vorba de un acord, ar trebui să fie posibile și combinații de tipul: *contra meu,
*in jurul mea, *deasupra noștri, *in ciuda voa -jre etc.
Acordul explică de ce toate prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) cu genitivul terminate in a rticolul
feminin, singular —a sunt urmate de adjective posesive feminine la singular, iar cele terminate in
articolul de masculin, singular -/ sunt urmate de posesive de genul masculin, numărul singular.
1.3.3. Apariția acestui acord "particular" (intre un adjectiv (posesiv) și o prepoziție) poate fi presupusă
in două etape, avand la bază de fiecare dată acțiunea analogiei:
(1) De la grupuri de tipul: in casa mea, in vremea noastră, din cauza ta etc.(substantiv cu prepoziție
urmat de adjectiv posesiv), in c are adjectivul se acordă in mod normal cu substantivul in toate cele trei
categorii solidare: gen, număr, caz (aici: feminin, singular, ACUZAIIV), acordul s -a extins și asupra
locuțiunilor prepoziționale cu aceeași structură formală – "prepoziție + substan tiv" (in fața mea, in
ciuda voastră, in jurul meu etc), toate in acuzativ. Analogia a acționat aici pe baza IDENTITĂȚII
STRUCTURALE. Altfel spus, pentru posesiv, ca partener de acord, secvențele in fața, in ciuda, in

jurul etc. au funcționat și funcționeaz ă din pur :t de vedere formal ca… substantive in acuzativ cu
prepoziție și, in consecință, este absolut normal ca adjectivul, prin acord,
să fie tot in ACUZATIV. Prin urmare, dintre cele două cazuri posibile, nominativ și acuzativ,
posesivul actualizează un acuzativ nu pentru că un adjectiv cu prepoziție nu poate fi in nominativ 147, ci
pentru că se acordă (total) cu o prepoziție asimilată formal unui substantiv (articulat enclitic) in
acuzativ.
(2) De la locuțiunile de tipul "prepoziție + substantiv articulat" (in fața mea, in jurul tău etc), in care
adjectivul posesiv se acordă cu substantivul din locuțiune, acordul s -a extins și la prepozițiile
(locuțiunile prepoziționale) care nu au in structu ra lor un substantiv (contra mea, inaintea noastră,
imprejurul vostru etc). Analogia a acționat aici pe bază de IDENTITATE FUNCȚIONALĂ, dublată
uneori de o sinonimie parțială (in fața mea – inaintea mea, in jurul meu – imprejurul meu etc).
Asimilarea acestora unor substantive in acuzativ este facilitată de prezența in structura lor 148 a unei
prepoziții cu acuzativul, ușor degajabilă prin deglutinare (inaintea, imprejurul, impotriva etc. 149
Ilustrand cu un exemplu, evoluția acordului apare astfel:
1. in intenția mea; II. in fața mea; III. inaintea mea 150.
Vom reține in concluzie că orice posesiv insoțit de o prepoziție a genitivului (contra, impotriva etc.)
este ADJECTIV (posesiv) in ACUZATIV. Cum toate prepozițiile genitivului se termină in articol la
singular, toate adjectivele posesive in această situație sunt la numărul singular.
2. Greșelile care pot apărea in analiza gramaticală a adjectivelor posesive sunt ușor previzibile și
explicabile prin caracterul ≪aparte≫ al situației, comportand față de cee a ce considerăm lege de
respectat in analiză, două ≪devieri≫ importante:
(1) adjective (posesive) IN LIPSA unui SUBSTANTIV 151;
(2) prepoziții CU GENITIVUL care NU AU după ele… GENITIV 152. O analiză superficială, efectuată
in virtutea obișnuitei, va conduce
imediat la pronume posesive in genitiv.
Vezi ex. de tipul: Ne știm de tineri, unde tineri = adjectiv in nominativ, insoțit de prepoziție.
Mai puțin la prepoziția contra, care, de altfel, este un neologism – vezi, insă, și prepoziția compusă in
contra. 49 A se vedea etimologiile acestor prepoziții.
150 Vezi Drașoveanu, 1969, p. 81.
151 in interpretarea gramaticală curentă, contra, impotriva etc. sunt considerate, in cele din urmă și prin tradiție,
prepoziții, nu … substantive.
"Aparte" e un fel de a spune, căci, la drept vorbind, ≪straniu≫, prin blocarea acordului, ar fi fost să stea in oricare
alt caz decat acuzativul.
156
Probabilitatea unei asemenea interpretări eronate este și mai mare la adjectivele posesive său, sa, care
au drept corespondente pronumele personale in genitiv lui, ei, stabilindu -se intre ele un raport de
echivalență: comp. impotriva sa (adjectiv posesiv in acuzativ) cu impotriva ei, lui (pronume personale
in genitiv); in jurul său (adjectiv posesiv in acuzat iv) cu in jurul ei, lui (pronume personale in genitiv).
2.1. Funcțiile adjectivelor posesive insoțite de aceste prepoziții sunt aceleași cu ale pronumelor
(substantivelor) in genitiv prepozițional. Trăsătura particulară a acestor funcții este in modul de
construcție, unul dublu, adică PREPOZIȚIONAL -ADJECTIVAL 153.
Dintre acestea reține m:
(1) Atribut prepozițional -adjectival: copacul din fața ta, oamenii din jurul nostru, decizia impotriva
voastră 154 etc.
(2) Nume predicativ: Nu suntem contra voastră.
(3) E lement predicativ suplimentar: Te știam contra mea.
(4) Complement indirect: Și tu ai votat contra noastră?
(5) Circumstanțial de timp: A ajuns la gară inaintea mea.
(6) Circumstanțial de loc: S-au adunat în jurul tău numai dușmanii.
(7) Circumstanțial condițional: in locul tău, eu n-aș merge.
3. Aceleași "prepoziții", de regulă cu formă nearticulată, pot fi urmate de formele neaccentuate ale
pronumelor personale sau reflexive in dativ posesiv 155: injuru -ți, deasupra -i, asupră -și, de -a lungu -i,
in preajmă -i, in contră -i etc.
in legătură cu acestea sunt de reținut următoarele:
(1) Frecvența acestor construcții este relativ rmică in romană, așa ca dativul posesiv adnominal in
general.

(2) Cazul dativ (nu genitiv sau acuzativ) al acestor p ronume nu trebuie argumentat, el impunandu -se
prin forța evidenței. (Formele de tip —mi, -ți, -și etc. nu aparțin genitivului, care nu are forme
neaccentuate, iar ale acuzativului sunt altele.)
(3) Nici calitatea de pronume personale (reflexive) nu trebuie argumentată, căci numai aceste
pronume au forme accentuate, nu și altele sau și adjectivele (pronominale) posesive.
(4) Deși coincid sau pot coincide cu adverbele (locuțiunile adverbiale) corespondente, secvențele ce
ocupă poziție in fața dativului posesi v
153 Vezi, Drașoveanu, 1995, p. 12.
Numele atributului se constituie aici din trei termeni, spre deosebire de numele atributului adjectival
obișnuit, care conține doi termeni, indiferent de felul adjectivului.
Vezi, pentru acesta, T 9.
157
(deasupra, in preajmă, in contră etc.) sunt prepoziții (locuțiuni prepoziționale), nu adverbe (locuțiuni
adverbiale), pentru că acestea nu pot fi urmate de forme pronominale neaccentuate, nici in dativ, nici
in acuzativ.
(5) La fel ca in cazul adjectivelor (pronominale) posesive cu prepoziții, funcțiile sintactice, in principiu
aceleași, ale pronumelor in dativ insoțite de aceste prepoziții au mijloc dublu de realizare (prepoziție +
caz (dativ)), adică sunt funcții prepozițional -cazuale (= prepozițional -dativale). Cu alte cuvinte, acest
dativ, deși apare cu prepoziție, nu este, in ierarhia funcțională a cazurilor, un dativ prepozițional
propriu -zis, adică un dativ 3
156 , așa cum este, de ex. in datorită mie, căci dativul nu este impus de
prepoziție. (De altf el, formele pronominale neaccentuate (in dativ sau acuzativ) nu cunosc decat
ipostaza de caz b neimpus de prepoziție.) Un atribut exprimat prin dativul din aceste construcții va fi
deci un atribut (pronominal) prepozițional -datival: Oamenii din juru -ți sunt prietenoși.
OBSERVAȚIE. A se observa și terminologic deosebirile la nivelul MODULUI DE CONSTRUCȚIE și, in parte,
al PĂRȚII DE VORBIRE prin care se exprimă atributul in următoarele trei exemple, in ciuda conținutului
gramatical aproximativ același:
(a) Copiii din jurul lui sunt ascultători: din jurul lui = atribut (pronominal) prepozițional, exprimat prin
pronume personal, in genitiv cu prepoziție.
(b) Copiii din jurul său sunt ascultători: din jurul său = atribut prepozițional -adjectival, exprimat prin
adjectiv (pronominal) posesiv cu prepoziție, in acuzativ.
(c) Copiii din juru -i sunt ascultători: din juru -i = atribut prepozițional -datival, exprimat prin pronume personal
cu prepoziție, in dativ.
4. Romana are numai prepoziții cu regim monocazual, respectiv cu regim genitival, datival, acuzatival. Nu
există, ca in unele limbi, prepoziții care, in funcție de natura verbului cu care se construiesc, să impună dativ sau
acuzativ (vezi, de ex., in germană, prep. in, an etc).
De la această regulă nu fac excepție n ici prepozițiile discutate aici (contra, impotriva, de -a lungul etc). Ele au
doar regim genitival, adică singurul caz (= caz 3) regizat, impus de ele este genitivul. Alt caz nu cer (cu
necesitate).
Apariția după ele și a unor forme de dativ sau de acuzativ nu se datorează regimului lor, ci altor cauze.
156
Vezi, pentru această clasificare a cazurilor, Drașoveanu, 1997, p. 94 și urm.
158
OBSERVAȚIA 1. Formulări de tipul a fi (a vota, a se pronunța etc.) pentru / contra sunt trunchiate, lipsind
prepozițiilor (= răman prepoziții!) pentru și contra termenul regizat (in acuzativ, respectiv in genitiv). Cauzele
neexprimării acestora, ușor de formulat, sunt de natură extralingvistică. De aceea in denumirea de genitiv 3 se
cuprinde prepoziția și e de pr isos (= pleonastic) să spunem genitiv 3 cu prepoziție.
Apariția după ele și a unor forme de dativ (injuru -i) sau de acuzativ (in jurul tău) se datorează altor cauze, nu
regimului lor. (Altfel spus, -i din in juru -i nu este in dativ pentru că il cere prepozi ția și nici tău nu este in
acuzativ pentru că il cere in jurul ca prepoziție.)
De aceea aici dativul și acuzativul nu sunt cazuri 3, ci dativ! cu prepoziție, respectiv acuzativ 2 cu prepoziție.
OBSERVAȚIA 2. Prepoziția contra, ca neologism, intră in numeroas e compuneri pe postul unui pseudoprefix,
tară regim cazual (contraatac, contracurent, contraproiect, contratimp, contravaloare etc). După acest model
avem și compusele contra cost, contra hrană, contra pace etc. (= cu sensul: in schimbul, pentru).
159
T30
LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE CU GENITIVUL / ≪FALSE≫ LOCUȚIUNI
PREPOZIȚIONALE CU GENITIVUL
A. STRUCTURI -TIP:

(1) Mi-am făcut mari proiecte m fața vacanței.
(2) Mi-am amanat multe treburi din cauza concediului.
B. SOLUȚII:
(1) in fața = locuțiune prepozițională
(2) din cauza = "falsă" locuțiune prepozițională (^ locuțiune prepozițională)
C. COMENTARIU
0. Structură identică sau asemănătoare cu locuțiunile prepoziționale ale genitivului, in a căror
componență intră un substantiv (in ciuda, in pofida, in fața, in ju rul, in spatele etc), au foarte multe
alte grupuri formate din "prepoziție + substantiv articulat", constituind expresii relativ fixe, cu sensuri
lexicale specializate (cauză, scop, timp, loc, excepție etc.) și urmate de genitiv ca termen obligatoriu
sau posibil: din cauza, din pricina, pe motivul, in cazul, cu condiția, in scopul, cu scopul, cu ajutorul,
cu sprijinul, cu concursul, in sensul, la marginea, in marginea, in alternativa, cu excepția, in timpul,
in vremea, in privința, cu intenția, in mijl ocul, in centrul etc.
Asemănarea (identitatea) de structură și/sau corespondența de ințeles existente intre ele și unele
prepoziții (locuțiuni prepoziționale) cu genitivul sau cu alte cazuri – comp. cu excepția și in afara
(locuțiune prepozițională), in mijlocul și in jurul (locuțiune prepozițională), din cauza și datorită
(prepoziție cu dativul), cu ajutorul și mulțumită (prepoziție cu dativul), pe motivul și pe motiv de
(locuțiune prepozițională cu acuzativul) etc. – fac dificilă trasarea unei linii de demarcație intre ele și
de aici frecvența interpretării lor oscilante sau greșite.
160
1. in lipsa unui criteriu unic și unitar, se pot formula doar cateva mijloace, in general complementare,
de deosebire 157:
1.1. Dacă substantivul din grupare poate fi determinat de un adjectiv pronominal, mai cu seamă
DEMONSTRATIV, acesta nu formează locuțiune cu prepoziția – și invers, dacă adjectivul
demonstrativ se exclude, putem considera gruparea locuțiune prepozițională cu genitivul. Decizia se
bazează, pe princip iul că un adjectiv, in afara celui posesiv 158, nu poate determina prin acord un
substantiv dintr -o locuțiune prepozițională, căci, in acest caz, ar trebui să acceptăm că adjectivul
este atribut adjectival pe langă o locuțiune prepozițională.
(1) SUNT LOCUȚ IUNI PREPOZIȚIONALE: in ciuda – *in ciuda aceasta (*in această ciudă); in
pofida – *in pofida aceasta (*in această pofidă); in fața – *in fața aceasta (*in această față); in
spatele – * in spatele acesta (*in acest spate); in jurul – *in jurul acesta (*in acest jur) etc.
(2) NU SUNT LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE: din cauza – din cauza aceasta (din această
cauză); din pricina – din pricina aceasta (din această pricină); cu scopul – cu scopul acesta (cu acest
scop); in cazul -in cazul acesta (in acest caz); cu condiția – cu condiția aceasta (cu această condiție);
pe motivul – pe motivul acesta (pe acest motiv) și la fel: cu ajutorul, cu sprijinul, cu gandul etc.
OBSERAȚIE. Nu răspund in favoarea calității nelocuționale grupările: prin intermediul, in mijlocul ,
in centrul, in apropierea. Construcția in marginea aceasta (in această margine) este ambiguă.
1.2. Dacă GENITIVUL poate fi ANTEPUS substantivului din gruparea "prepoziție +
substantiv articulat", catalizand apariția posesivului al (a), gruparea nu constituie o locuțiune.
Dimpotrivă, dacă antepunerea se exclude, gruparea este o locuțiune prepozițională: pe acoperișul casei
-pe al casei acoperiș. Luăm ca "genitiv de lucru" pronumele relativ care: căruia (căreia) "postpus" –
al (a) cărui (cărei) "antep us".
(1) Locuțiunile prepoziționale nu permit această schimbare de poziție: in pofida căruia – *in a cărui
pofidă; in fața căruia – *in a cărui față; in jurul căruia – *in al cărui jur; in spatele căruia – *in al
cărui spate.
(2) Celelalte grupuri de "prep oziție + substantiv articulat" răspund toate pozitiv la acest test: din
cauza căruia – din a cărui cauză; cu
157 O graniță tranșantă nu va putea fi de fapt niciodată stabilită, deoarece, lucru firesc, sensul evoluției acestor
grupări este spre abstractizare și gramaticalizare, adică spre locuțiuni prepoziționale.
158 Vezi, pentru aceasta, T 29.
161
ajutorul căruia – cu al cărui ajutor; in marginea căruia – in a cărui margine; in mijlocul căreia – an il
cărei mijloc; in centrul căruia – in al căr ui centru; in apropierea căruia – in a cărui apropiere, prin
intermediul căruia -prin al cărui intermediu etc.
OBSERVAȚIE. Cele două mijloace de verificare fiind complementare, faptul ca un grup "prepoziție +
substantiv articulat" să răspundă pozitiv la un ul dintre teste este suficient pentru a lua decizia

aferentă 159.
1.3. Nu pot fi folosite ca mijloace de deosebire următoarele:
(1) ECHIVALENȚA (ca ințeles) cu alte PREPOZIȚII: datorită = din cauza, dar datorită este
prepoziție, iar din cauza, nu;
(2) combi nația cu un posesiv (mea, meu, ta, tău etc), căci acesta este posibil la toate grupurile in baza
substantivului ce -l conțin (in fața mea -in apropierea mea; in jurul meu – in gandul său etc).
(Adjectivul posesiv este de altfel cerut de articolul din finala prepoziției. Vezi, pentru detalii, T29.)
159
Aproximativ aceleași indicii apar și la Drașoveanu, 1980.
162
T 31 "ADVERB + DE" – FORMEAZĂ "LOCUȚIUNE
PREPOZIȚIONALĂ" / NU FORMEAZĂ LOCUȚIUNE PREPOZIȚIONALĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Locuiește dincolo de gară.
(2) Am citit o carte extrem de interesantă.
B. SOLUȚII:
(1) dincolo de = locuțiune prepozițională (cu acuzativul)
(2) extrem de & locuțiune prepozițională
C. COMENTARIU
0. Fie următoarele două serii de exemple:
(a) aproape de (gară), departe de (adevăr), dincolo de (bine și rău), inainte de (premieră), in afară
de (el) etc;
(b) grozav de (bun – bine), teribil de (frig), admirabil de (reușită), colosal de (repede), groaznic de
(cald), nemaipomenit de (frumoasă), nespus de (dulce) etc.
0.1. in ciuda structurii lor formale identice (= adverb + de), cele două serii impun, in privința grupării
"adverb + de", deosebiri importante, atat la nivelul valorii morfologice, cat și in interpretarea
sintactică.
1. Gruparea de tip (a) este urmată de s ubstantive (pronume, numerale), cărora le impune
cazul acuzativ, fiind o LOCUȚIUNE PREPOZIȚIONALĂ CU ACUZATIVUL 160.
2. Gruparea de tip (b) este urmată de adjective sau adverbe, cărora le ajută in formarea GRADULUI
SUPERLATIV ABSOLUT, fiind deci elemente co mponente in structura acestui grad de comparație 161,
realizat analitic in limba romană.
Vezi, pentru acestea, T 33.
61 in fapt, grad de INTENSITATE a insușirii. Pozitivul și șuperlavitul absolut nu sunt propriu -zis grade
de comparație, ele nefiind legate d e categoria comparației, care este un raport intre doi termeni (A și
B), care ≪se compară ≫ in baza unei insușiri comune (Ion (A) este mai harnic (insușire) decat Vasile
(B)). Vezi, pentru o pertinentă și detaliată descriere a intensității și comparației, Iordan -Robu, 1978, p.
406-407.
163
Acest rol al lor este verificabil prin posibilitatea de a le substitui cu adverbul -tip din structura
superlativului absolut, foarte:
Ea este extrem de serioasă – Ea este foarte serioasă.
Gruparea "adverb + de" in această situație nu este nici locuțiune adverbială, nici locuțiune
prepozițională.
(a) Nu este locuțiune adverbială, deoarece, in pofida echivalenței cu un adverb {foarte), conține o
prepoziție 162, care leagă adverbul (teribil, extrem etc.) de adjectiv (adverb), i ar locuțiuni adverbiale
terminate in de nu există 163.
(b) Nu este nici locuțiune prepozițională, deoarece este echivalentă cu un adverb (foarte) și nu apare
niciodată in contextul unei prepoziții – nu admite pronumele mine, tine (*extrem de mine, *teribil de
tine etc). Ca atare acest de nu poate impune nici caz, in speță acuzativ.
2.1. Adjectivele la gradul superlativ constituit cu gruparea "adverb + de" nu au cazul impus de
prepoziția de (Ac), ci acela pe care -l dă acordul cu substantivul (pronumele): EL este extrem de
conștiincios la serviciu (conștiincios = N, prin acord cu el); il neliniștea gandul unei pers -p e c t v i v e
extrem de sumbre {sumbre = G, prin acord cu unei perspective).
Se ințelege că adjectivul poate sta și in Ac, dar tot ca urmare a acordului: Are un prieten grozav de
arțăgos {arțăgos = Ac, prin acord cu un prieten).

Se impune deci, in asemenea situații, atenție sporită la cazul adjectivului – nu ≪automat≫ Ac, datorită
lui de, ci un caz, fie el și Ac, identificat prin acord cu substantivul (substitutul).
Cand superlativul absolut de acest tip (cu "adverb + de") este al unui adverb, se ințelege că problema
cazului nu se mai pune.
2.2. Aparțin aceluiași model și au aceeași valoare (elemente componente in structura
superlativului absolut) și cateva adverbe al căror conținut expresiv este mai puțin evident, datorită
sensului lor destul de general: așa (așa de bună), atat (atat de util), cat (cat de bine), oricat (oricat de
mult). Aceste structuri iși dezvăluie sensul superlativ atat – și mai ales – in construcții exclamative (E
așa de bine afară!; E atat de frumoasă!; Cat de mare te-ai făcut!), cat și neexclamative (Nu știam
că e
O numim prepoziție numai pentru a respecta terminologia gramaticală tradițională. in realitate acest de
nu ocupă poziție IN FAȚA termenului subordonat (comp. cu temă de casă), ci după el (teribil de
arțăgos). De aceea termenul care se vehiculează tot mai m ult este cel de POSTPOZIȚIE. (vezi,
Drașoveanu, 1997, p. 55).
Accidental, pe poziția adverbului apare o locuțiune adverbială (peste măsură, peste poate, peste orice
limită) urmată de de.
164
atat de urgentă plecarea ta; A cantat așa de frumos, că i -a impre sionat pe toți; Abia atunci ți -ai dat
seama cat de mult țineai la el).
Se atrage atenția mai cu seamă asupra superlativului cu cat de și oricat de, a cărui identificare e uneori
mai dificilă, intrucat adverbele cat șl oricat apar in frază și cu valoare relațională (subordonatoare),
adesea intre cat (oricat) și de apărand alte cuvinte: Oricat ar fi cartea aceasta de interesantă, nu-mi
pot permite s -o cumpăr (oricat… de interesantă = foarte interesantă).
Cat e el de isteț, și tot n -a ghicit unde -ai pleca t (cat… de isteț = foarte isteț).
OBSERVAȚIE. Mai rar, pe poziția lui cat poate apărea cum, in aceeași construcție dislocată: Nu-și poți imagina
cum cantă de frumos (cum… de frumos = cat de frumos).
2.3. Fără a constitui un superlativ absolut propriu -zis, au aceeași structura și grupările destul de
{harnic), suficient de {bogat), de-ajuns de {viclean), prin care se exprimă "intensitatea suficientă" 164.
Iordan -Robu, 1987, p. 407.
165
T32
PREPOZIȚII EXP RIMATE / PREPOZIȚII NEEXPRIMATE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) In vara aceea a fost o arșiță cumplită.
(2) Vara aceea a fost o arșiță cumplită.
B. SOLUȚII:
(1) in vara = substantiv in acuzativ cu prepoziție exprimată
(2) vara = substantiv in acuzativ cu prepoziție neexprimată
C. COMENTARIU
0. Din cele cinci cazuri existente in romană, numai trei pot apărea cu prepoziții, situație in care ele sunt cazuri
prepoziționale sau cazuri 3: genitiv prepozițional (= G 3), dativ prepozițional (= D 3), acuzativ prepozițional (=
Ac 3)165.
OBSERVAȚIA 1. Cand vorbim de caz prepozițional (caz^) avem in vedere numai cazul impus 166 de prepoziție,
manifestat in substantiv și substitute, nu și cel datorat acordului la adjectivele care, in anumite construcții, au
prepoziție 167.
OBSERVAȚIA 2. Pe de la acuzativul compelmentului direct (L-am văzut pe Ion; Cartea pe care am citit -o
aseară m -a impresonat in mod deosebit) nu este prepoziție propriu -zisă, deși coincide formal și etimologic cu
prepoziția pe, ci MORFEM, semn gramatical al acuzativului . Prin urmare, acuzativul cu morfemul pe nu este
unul preopzițional (Ac 3), ci neprepozițional (Ac!) 168.
in mod firesc, fiecare din cele trei cazuri (G, D, Ac) este ori prepozițional, ori neprepozițional. Din acest punct
de vedere, intr -adevăr,
165 Vezi, pe ntru cazuri,, cazuri 2, cazuri 3, Drașoveanu, 1997, p. 95.
166 Nu intiă deci in discuție dativul posesiv cu prepoziție (injuru -i).
167 Vezi, pentru acesta, T 27, T 28. Datorită circulației mai restranse a conceptului de caz 3, utilizăm in cele ce
urmează sinonimul sau, acela de caz prepozițional.
168 Vezi, pentru distincția pe "morfem" / pe "prepoziție", Drașoveanu, 1997, p. 107 și urm., care -l numește
"flectiv".
166

prepoziția apărută in text (= exprimată) in fața unui substantiv (substitut) obligă la con siderarea
cazului ca fiind prepozițional: Merge la mare (la mare = substantiv in Ac prep). Dimpotrivă, dacă in fața
unui substantiv (substitut) nu apare exprimată o prepoziție, cazul acestuia, fără a schimba sensul
construcției, este cu siguranță neprepoziț ional numai dacă prepoziția este in mod necesar exclusă,
adică imposibilă: Cartea elevului este pe masă (elevului = genitiv neprepozițional). in schimb, dacă ea
poate fi presupusă, neexprimarea ei datorandu -se unor factori diverși, cazul este in realitate
prepozițional: Toamna următoare aveam să -l reintalnesc la Arad (toamna = [in] toamna = acuzativ
cu prepoziție).
Cazul prepozițional cunoaște deci două variante: cu prepoziție exprimată și cu prepoziție neexprimată.
Acestea, intre anumite limite, pot fi con siderate ECHIVALENTE FUNCȚIONAL.
1. Prepozițiile neexprimate pot fi subințelese sau eliptice.
1.1. Fenomenul SUBINȚELEGERII prepoziției apare in cadrul coordonării a două sau mai multe
cazuri prepoziționale. Adesea, numai primul din șirul de substantive (s ubstitute) coordonate are
prepoziția exprimată, la celelalte, ea fiind aceeași, nu se mai repetă. Oricare din cele trei tipuri de
prepoziții (cu genitivul, cu dativul și acuzativul) poate apărea in această ipostază: Opinia publică
internațională se pronunț ă tot mai clar impotriva războiului și (a) inarmărilor (G prep + G prep); Datorită
inteligenței și muncii perseverente a reușit să ajungă in fruntea clasei (Dprep + D prep); Au fost construite
noi blocuri din beton și sticlă (Ac prep + )
OBSERVAȚIE. Se ințelege că un atribut exprimat printr -un substantiv cu prepoziția subințeleasă va fi
(atribut) substantival PREPOZIȚIONAL: O viață cu bucurii și necazuri ([cu] necazuri = atribut
substantival prepozițional).
1.1.1. in legătură cu subințelegerea prepoziției mai trebuie reținute următoarele:
(1) in cadrul unei serii de genitive prepoziționale coordonate, prepoziția, incepand cu al
doilea genitiv, este de regulă ≪reprezentată ≫ de al (a): in jurul casei și al parcului a fast plantată o
perdea de plop i; in ciuda zăpezilor și a ploilor abundente din primăvară, nivelul apelor Dunării n -a
atins cotele periculoase. Apariția lui al (masculin) sau a (feminin) este in funcție de genul articolului
{-{u)l sau -a) din finala prepoziției cu genitivul.
(2) Dacă su bstantivele coordonate sunt in dativ cu prepoziție, uneori, după modelul genitivului
prepozițional, apare GREȘIT al (a) și in fața
167
dativului: datorită ploilor și a(l) zăpezilor; grație trenului și a(l) autobuzului.
(3) Dacă substantivele coordonate sun t in acuzativ cu locuțiune prepozițională, incepand cu al
doilea substantiv, aceasta poate fi total neexprimată (o dată cu Gigei și Petrică… = o dată cu Gigei și
[o dată cu] Petrică…) sau poate fi reprezentată de prepoziția din finala locuțiunii (in legătură cu
predicatul și cu subiectul s -a scris foarte mult — cu subiectul = [in legătură] cu subiectul).
OBSERVAȚIE. Subințeles poate fi și morfemul pe de la acuzativul cu funcție de complement direct:
De ziua lui i -a invitat pe Ionel, [pe] Georgel și [pe] Mihai.
(4) in fața substantivelor cu formă de NAc fără prepoziție avand rol de apoziție nu subințelegem
prepoziția, chiar dacă termenul antecedent o are: Discutau despre fotbal, sportul lor preferat (sportul
= substantiv in nominativ, nu in acuzativ c u prepoziția despre subințeleasă). Aceeași este situația și
pentru morfemul pe: L -a căutat pe domnul Vișinescu, profesorul de istorie (profesorul =
substantiv in nominativ, nu in acuzativ cu pe subințeles).
1.2. Prepoziții ELIPTICE pot fi numai cateva, toa te ale acuzativului: (1) Prepozița IN pe langă
substantive care denumesc in general TIMPUL (an, vară, toamnă, lună, săptămană, zi, noapte,
dimineață, marți, miercuri etc), insoțite de un număr restrans de adjective (acesta, acela, celălalt,
viitor, trecut, precedent, următor ș.a.): Iarna aceasta merg la schi (iarna aceasta = [in] iarna
această); Anul trecut l -am intalnit la Brașov (anul trecut = [in] anul trecut); Joia viitoare avem teză
la romană (joia viitoare = [in] joi a viitoare).
*(2) Prepoziția ca in construcții cu ințeles comparativ: Stă singur cuc (cuc = [ca un] cuc); E inghețat
bocnă; Doamne buștean; E prost cizmă; L-am găsit beat mort; L-a bătut măr; E rea viperă
(frumoasă foc); S-a strans colac. Prin analogie cu aceste grupări, in care prepoziț ia (ca) este in mod
evident eliptică, putem interpreta, la fel, prepoziția ca fiind eliptică și in construcții ce permit mai greu
sau deloc inserarea lui ca: Fuge glonț; I-a intins un pahar plin ochi; Strange florile mănunchi; Merge
șnur.
OBSERVAȚIE. Prefe ram, prin urmare, interpretarea acestor unități ca substantive in acuzativ cu prepoziție
eliptică (Ac 3), nu ca adverbe de mod,

168
cum tot mai des se afirmă in ultima vreme 169. (Ca funcție sintactica, ele vor fi complemente circumstanțiale
comparative.) 170
(3) Accidental, și mai ales in limbaj popular, este eliptică prepoziția de in fața pronumelui interogativ ce: Ce mă
tot bați la cap cu aiurelile tale? (ce = [de] ce); Măi mandruț de langă vale, / Ce -ți tot faci la noi cărare?
(folclor).
Faptul că nu reacționează pozitiv la așa -numitele contexte diagnostice ale substantivului (combinația cu un
demonstrativ, cu un posesiv și cu un adjectiv calificativ) nu le anulează calitățile substantivale, fiind vorba doar
de o intrebuințare sintactică specială. in c az contrar, foarte multe substantive sunt in aceeași situație și ar trebui,
contextual, să le considerăm … adverbe.
Prezintă mai mică importanță faptul că unele dintre ele constituie și mijloace expresiv -sintactice de realizare a
ideii de superlativ (abs olut).
169
T33
LOCUȚIUNI PREPOZIȚIONALE / LOCUȚIUNI CONJUNCTONALE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) in caz de incendiu anunțați pompierii.
(2) in caz că izbucnește un incendiu, anunțați pompierii.
B. SOLUȚII:
(1) in caz de = locuțiune prepozițională
(2) in caz că = locuțiune conjuncțională
C. COMENTARIU
0. Definirea celor două tipuri de locuțiuni se face prin raportare la părțile de vorbire corespondente.
(1) LOCUȚIUNILE PREPOZIȚIONALE sunt grupuri de cuvinte cu ințeles unitar și VALOARE DE
PREPOZIȚIE: Despre acest s ubiect vom mai discuta – In legătură cu acest subiect vom mai discuta
(in legătură cu = locuțiune echivalentă cu prepoziția despre).
(2) LOCUȚIUNILE CONJUNCȚIONALE sunt grupuri de cuvinte cu ințeles unitar și VALOARE DE
CONJUNCȚIE: Dacă ai nevoie de ajutor ul meu, sună -mă – in caz că ai nevoie de ajutorul meu,
sună -mă (in caz că = locuțiune echivalentă cu conjuncția dacă).
0.1. intrucat nu orice locuțiune prepozițională (conjuncțională) are drept corespondent o prepoziție
(conjuncție), in identificarea lor ș i deosebirea de alte grupuri de cuvinte se utilizează criteriul
structural (- al elementelor componente). Același criteriu ne furnizează și deosebirea fundamentală
dintre cele două tipuri de locuțiuni:
(1) LOCUȚIUNILE PREPOZIȚIONALE SE TERMINĂ OBLIGATORIU IN PREPOZIȚIE (de, cu,
la – vezi mai jos), in timp ce LOCUȚIUNILE CONJUNCȚIONALE SE TERMINĂ OBLIGATORIU
IN CONJUNCȚIE sau cuvand cu valoare conjuncțională (că, să, ce etc. -vezi mai jos).
Elementul terminal – prepoziție sau conjuncție – este cel care acordă valoare relațională de tip
prepozițional sau conjuncțional intregului
170
grup 171. Locuțiunile prepoziționale (conjuncționale) formează expresii fixe neanalizabile sintactic in
interior, fără posibilitatea ca vreuna din componente să aibă determinan ți și nici să iși schimbe locul.
1. LOCUȚIUNILE PREPOZIȚIONALE cu acuzativul, singurele de care ne ocupăm aici, se termină
obligatoriu intr -una din prepozițiile de, cu, la. Gradul lor de ≪sudură≫ interioară scade progresiv de la
cele cu de spre cele cu la. in componența lor, in afară de prepoziția din finală, mai intră un ADVERB
(in general adverb de loc la cele cu de, respectiv adverb de mod la celelalte două tipuri), insoțit sau nu
de o prepoziție, și un SUBSTANTIV, obligatoriu nearticulat, in general cu prepoziție.
1.1. Locuțiuni prepoziționale terminate in de: alături de, (in) afară de, aproape de, departe de, (de)
dincolo de, (de) dincoace de, (de) vizavi de, inainte de, imprejur de, in sus de, in jos de (de) dinainte
de, față de, pe motiv de, din ca uză de, in loc de, in timp de, in vreme, din pricină de, in caz de, in chip
de, peste drum de, de din vale de etc.
1.2. Locuțiuni prepoziționale terminate in cu: impreună cu, dimpreună cu, alături cu, o dată cu,
deodată cu, laolaltă cu, potrivit cu, asemăn ător cu, asemenea cu, contrar cu, conform cu, comparativ
cu, la un loc cu, de față cu, in raport cu (= față de), in comparație cu, la fel cu, la rand cu, in rand cu,
in legătură cu etc.
*1.2.1. Statutul morfologic al acestor grupări (1.1. și 1.2.) nu este intru totul clarificat in gramatică.
Deosebim două categorii relativ distincte:
(1) Grupări pe bază de ADVERBE (locuțiuni adverbiale) care pot apărea și fără prepozițiile terminale

{de, cu), păstrand același ințeles fundamental și funcțiile sintactice ≪normale≫ ale adverbelor
(circumstanțiale de loc, de mod, de timp, in conformitate cu felul adverbului): Locuiește aproape
(departe, vizavi); A luat -o in sus (in jos); Au venit impreună (deodată); Stau alături; Se comportă
la fel; A pus toate lucrurile la un loc; inainte era mai bine.
Din această cauză, asemenea grupări pot fi interpretate și ca imbinări libere, respectiv ca adverbe sau
locuțiuni adverbiale cu funcție sintactică autonomă, ca și cand n -ar fi urmate de cu sau la, determinate
de complemente indirecte prepoziționale. (in sprijinul acestei interpretări vine și faptul că unele dintre
aceste adverbe au grade de comparație și/sau intensitate: Locuiește foarte aproape de facultate; Stă
mai departe de gară.
Prin urmare, intr -un enunț ca A sosit inai nte de sărbători, analiza grupării inainte de poate fi făcută in
două feluri:
Criteriul este formulat explicit la Drașoveanu, 1968, p. 23.
171
(a) inainte de sărbători – circ. de timp, exprimat prin subst. (sărbători) in acuzativ cu
locuțiune prepozițional ă (inainte de);
(b) -inainte = circ. de timp, exprimat prin adverb de timp (comp. cu A sosit inainte);
– de sărbători = compl. indirect, exprimat prin subst. in acuzativ cu prepoziție (de).
OBSERVAȚIE. Se atrage atenția că in varianta de interpretare anali tică (b), circumstanțial (de timp,
de mod etc.) este NUMAI adverbul (locuțiunea adverbială), nu și cel cu prepoziție, care este
intotdeauna complement indirect prepozițional, ce are ca termen regent un adverb (locuțiune
adverbială) 172.
(2) Grupări pe bază de substantive, in general 173, care nu pot apărea fără prepozițiile terminale de și
cu: S -a comportat *față; N -a venit *pe motiv; Sună -mă *in caz; A procedat bine *in comparație; S -a
discutat mult *in legătură, etc. Din această cauză ele nu pot fi interpre tate altceva decat locuțiuni
prepoziționale (cu acuzativul) și, ca orice prepoziție, nu au funcție sintactică autonomă.
Ex: N -a venit pe motiv de boală.
– pe motiv de boală = circ. de cauză, exprimat prin subst. boală, in acuzativ cu loc. prep. pe motiv de
(nu și: pe motiv = circ. de cauză, exprimat prin subst. in acuzativ cu prepoziție; de boală =
atribut substantival prepozițional, exprimat prin subst. in acuzativ cu prepoziție).
1.3. Locuțiuni prepoziționale terminate in la: privitor la, referitor la, re lativ la, cu referire la, cu
privire la (sinonime intre ele). Eliminand prepoziția la, nu pot funcționa ca adverbe (substantive) și
prin urmare aceste grupări sunt numai locuțiuni prepoziționale.
OBSERVAȚIA 1. Structură aparte au locuțiunile prepoziționale cat despre și cat pentru (rar).
Locuțiunile prepoziționale terminate in alte prepoziții decat cele date aici (de, cu, la, despre, pentru)
nu există in limba romană. Alte grupări cu valoare prepozițională și terminate in prepoziție se
incadrează la prepoziții COMPUSE. Acestea sunt formate numai din prepoziții: de la, de pe la, pe langă,
de către, pe sub etc.
De regulă, cand se ilustrează calitatea de termen regent a adverbului pentru complement indirect, asemenea
situații se au in veder e. (Vezi GLR, 1963, voi. II, p. 162).
73 Adverbele in această situație sunt rare: Au procedat *conform; Se descurcă bine *comparativ.
172
OBSERVAȚIA 2. Un statut controversat au grupările cu pană: pană pe, pană la, pană in, pană sub etc, a căror
interpretare depinde de statutul morfologic al Impană – prepoziție sau adverb.
(a) Dacă/jana este prepoziție, grupările date (pană la, pană sub etc.) sunt prepoziții compuse. Această
variantă este mai mult decat discutabilă, deoarece pană nu permite in dre apta lui un substantiv (pronume)
in acuzativ decat insoțit de o prepoziție {pană la noi, nu și:*pană noi; pană la mine, nu și: *pană mine, pană in
centru, nu și: *pănă centru). Rezultă de aici ci. pană nu este propriu -zis o prepoziție cu acuzativul 174 și ca atare
nici grupările pană pe, pană la etc. nu sunt prepoziții compuse.
(b) Dacă pană nu este preopziție, inseamnă că este adverb, o a treia variantă excluzandu -se.
Ca adverb, pană exprimă LIMITA EXTENSIUNII in timp sau spațiu 175 și de aceea apare in fJtța unor funcții deja
construite, fie prin juxtapunere, fie prin prepoziție (pană maine, pană acolo, pană in panzele albe, pană la
mare etc.) 176
Din acest punct de vedere, pană se aliniază așa -numitelor adverbe de modalitate 177 (fi, chiar, numai, doar,
tocmai, măcar, barem etc), cu o distribuție foarte largă și o autonomie limitată.
Considerăm prin urmare că aceste grupări (pană + prepoziței) nu au nici trăsăturile unei locuțiuni prepoziționale,
așa cum nu le au nici grupările de tip chiar (numai, doar, t ocmai etc.) + prepoziție (chiar in (la, pe, sub…),
tocmai in (la, pe, sub…) etc. Altfel spus, este vorba de substantiv (pronume) in acuzativ cu prepoziție insoțite de

adverbul limitativ pană.
2. LOCUȚIUNILE CONJUNCȚIONALE subordonatoare, singurele reținute aici, se termină obligatoriu intr -un
cuvant subordonator, după cum urmează:
2.1. Locuțiuni conjuncționale terminate in CONJUNCȚIE SUBORDONATOARE:
(1) că: măcar că, chit că, in afară că, din cauză că, din pricină că, in caz că, cu toate că, pentru că, mai ales că,
pe motiv că, după ce că etc.
(2) să: măcar să, inainte (ca) să m, pană să, pentru ca să, fără (ca) să, in loc să etc. :
Posibilitatea ca pană să fie, eventual, prepoziție cu genitivul sau dativul nu intră in discuție.
Este vorba, evident, d e alt pană decat cel sinonim cu chiar. Pană și el crede că… = Chiar și el crede că…
I7fi
Pentru afirmația explicită că. pană este adverb, nu prepoziție, vezi Hazy, 1971, p. 345 -348. 77 Numite adesea și
SEMIADVERBE. (Vezi, Ciompec, 1985, p. 37).
Dacă acceptăm dublă interpretare pentru inainte de (vezi, supra, 1.2.1.), ar trebui să acceptăm același lucru și
pentru gruparea conjuncțională corespondentă
173
(3) dacă: chiar dacă, in caz dacă (rar);
(4) de: (= dacă): chiar de.
2.2. Locuțiuni conjuncțio nale terminate in relativul ce: de vreme ce, din moment ce, in vreme ce, in
timp ce, pe măsură ce, o dată ce, indată ce, de indată ce, imediat ce, numai ce, după ce, pană ce 119.
OBSERVAȚIE. in mod cert toate grupările terminate in ce sunt locuțiuni subordonatoare. Un argument in plus il
constituie statutul morfologic al lui ce din interiorul locuțiunii. De regulă utilizăm formularea "relativul ce", fără
a preciza dacă este vorba de "pronumele" relativ ce sau de "adjectivul" relativ ce, pentru că ce ocupă aici o
poziție in care nu apare nici adjectivul relativ și nici pronumele relativ ce. De aceea nici nu i se poate preciza
cazul. (Formularea dată, relativul ce, este cea mai precaută.)
2.3. Locuțiuni conjuncționale terminate in adverbe relative: ca și cum, ca și cand.
2.3.1. Locuțiuni conjuncționale subordonatoare terminate in alte cuvinte decat cele date aici {că, să, dacă,
de, ce, cum, cand) nu există.
*OBSERVAȚIA 1. De parcă nu este locuțiune conujuncțională subordonatoare și, la drept vorbind, nu e ste
locuțiune de nici un fel, ci o grupare care conține o conjuncție subordonatoare {de), aproximativ echivalentă cu
incat, și un adverb de mod (parcă).
OBSERVAȚIA 2. Grupările de cate ori și ori de cate ori, care au in interior, nu in poziție terminală, u n adjectiv
relativ (cate), sunt locuțiuni adverbiale relative (temporale iterative), aproximativ echivalente cu cand
(oricand) 180. Asemenea lui cand, locuțiunea de cate ori poate fi interogativă
inainte să, ceea ce ar insemna ca intr -un enunț de tipul Am discutat cu el inainte să plece in concediu,
interpretarea subordonatei să aibă două variante.
(a) inainte să plece in concediu = circumstanțială de timp, introdusă prin loc. conj. inainte să;
(b) să plece in concediu = completivă indirectă, subordonată co njunctivală (= mijlocul de
subordonare este insuși morfemul conjunctivului (să). (Adverbul inainte, rămas in regentă, are funcție de
circumstanțială de timp.) Din motive de tradiție, recomandăm varianta a.
9 Adesea locuțiunea conjuncțională/?and ce, ca, de altfel, și gruparea pană. cand (adverbul relativ cand precedat
de pană), este redusă in enunț la pană, relativul (ce sau cand) fiind eliptic: Stai aici pană ce / cand mă intorc eu
– Stau aici pană mă intorc eu. (Deoarece este vorba doar de neexprimarea lui ce / cand, nu de inexistența lui, nu
ne vom. grăbi să spunem că pană este … conjuncție subordonatoare.)
Deosebirea dintre de cate ori și ori de cate ori este aceeași ca intre cand și oricand, respectiv "relat iv / relativ
nehotărat" (comp. cu care / oricare).
174
(De cate ori ai greșit?), ceea ce este exclus pentru o locuțiune conjuncțională.
""OBSERVAȚIA 3. Cum de nu este locuțiune conjuncțională subordonatoare, ci un grup de două cuvinte
subordonatoare (adver bul relativ cum + conjuncția subordonatoare de), reclamand subințelegerea unui verb (la
mod personal) după cum: Nu știm cum de n-a venit. – Nu știm cum [se face, se intamplă etc] de n-a venit.
OBSERVAȚIA 4. Locuțiuni conjuncționale subordonatoare aparte su nt după ce că și cum că, in a căror structură
intră două elemente subordonatoare (un relativ {ce, c,um) și conjuncția că): După ce că nu invață, mai este și
obraznic; Mi -a spus cum că nu-l interesează oferta 181. in situația dată, cele două elemente relaționale constituie,
impreună, un singur mijloc de subordonare.
incadrarea grupării cum că la conjuncții compuse, cum apare in GLR, 1963, v°l. I, p. 385, este nejustificată.
175
T 34 PRONUME (ADVERBE) – INTEROGA TIVE /
RELATIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Care sunt ultimele știri?

(2) Materia care-/ place in mod deosebit este gramatica.
B. SOLUȚII:
(1) care = pronume interogativ
(2) care = pronume relative
C. COMENTARIU
0. Sub numele de cuvinte INTEROGATIVE -RELATIVE sunt cunoscute in gramatica limbii romane
următoarele cuvinte:
(a) PRONUME: cine, ce, care, cat (cată, cați, cate), al catelea (a cata), plus formele lor declinate la
GD (cui, căruia, (căreia, cărora), cator) sau insoțite de prepoziții (contra cui, in jurul căruia,
despre ce, la cați, pentru al ca telea etc);
(b) ADVERBE: cum (după cum precum), cand (de cand, pană cand, pe cand), unde (de unde, pe
unde, pană unde, incotro), cat (de).
0.1. Numele compus "interogative -relative" dă. socoteală de faptul că, in funcție de intrebuințare, ele
sunt sau inte rogativ, sau relative. Această antinomizare (interogativ / relativ), uzuală in practica
analizei gramaticale, are in vedere doar absența / prezența calităților relaționale la nivel
interpropozițional (= in frază), feră a ține seama de trăsăturile "interoga tive" ale relativelor din așanumita
"interogativa indirectă"
1. Pronumele (adverbiale) interogative apar in propoziții principale interogative și țin locul părților de
propoziție așteptate ca răspuns: Cine a venit? (RĂSPUNS: noi, cineva, amicul meu etc);
Unde ai fast? (RĂSPUNS: acasă, la școală, undeva etc).
Prin forța lucrurilor, cuvintele interogative nu sunt relaționale.
in legătură cu interogativele trebuie să mai reținem următoarele lucruri, cu implicații directe in analiza
frazei:
(1) In mod normal, e le se află in fruntea propozițiilor interogative, fiind ≪introductivele ≫ acestora.
176
(2) Cuvintele interogative implică in mod necesar existența unui predicat, exprimat sau neexprimat:
Unde te -ai intalnit cu amicii tăi? ; Văd că ai primi o scrisoare… – De la cine [e] ?
(3) Cuvantul interogativ, ocupand poziție in fruntea unei propoziții, ii conferă acesteia, impreună cu
intonația specifică, un caracter interogativ. (Propoziția interogativă care are cuvant interogativ
se numește interogativă parțială, iar cea fără cuvand interogativ (Ai fost ieri la meci? ), interogativă
totală.) Semnul caracterului interogativ este, in scris, semnul intrebării.
(4) Interogația ≪trecand≫ de fiecare dată prin predicat, intre cuvantul interogativ și predicat raportul
cantitativ este de 1:1. Ca atare, intr -o singură propoziție interogativă (parțială) există un singur
cuvant interogativ, nu două sau mai multe. Dacă totuși apar două sau mai mu lte in succesiune,
coordonate in aparență, se impune subințelegerea predicatului existent pe langă interogativele care nul
au: Cum, cand și pe unde ai intrat? = Cum [ai intrat], cand [ai intrat] și pe unde ai intrat?
(5) Cuvintele interogative, ca pronume și adverbe ce sunt, au rolul sintactic al părților de propoziție
așteptate ca răspuns (subiect, nume predicativ, complement etc).
2. Aceleași cuvinte (cine, care, unde ,etc), apărand in fruntea unei propoziții secundare, devin
elemente subordonatoare, asem enea conjuncțiilor subordonatoare: Nu știu cine m-a căutat ieri la
telefon; L -am intrebat cand se pleacă in excursie; Stai acolo unde te-am pus; Casa in care locuiesc
este din cărămidă (comp. cu Nu știe că am plecat la mare).
in această ipostaza, de cuvint e subordonatoare, pronumele (adverbele) in discuție devin RELATIVE
sau relaționale. (in practica analizei frazei se ≪incercuiesc ≫ și se barează in stanga, marcand inceputul
subordonatei: L-am intrebat [ce face maine].)
in legătură cu relativele sunt de reț inut următoarele:
2.1. Calitățile relaționale apar in procesul trecerii de la intrebarea directă (Ce faci la masă?) la
intrebarea indirectă, ≪prefigurată ≫ printr -un cuvand de ≪informare ≫ de tip a intreba, a zice, a spune
etc. (Te intreb ce faci la masă) și de aici la alte situații, care nu mai presupun nici un fel de intrebare
(Fac ce pot). De aceea, in principiu, pot fi relative acele pronume (adverbe) care sunt și interogative.
(Pentru excepții, vezi mai jos.)
2.2. Făcand abstracție de măsura in care ele mai păstrează sau nu și calități interogative, aceste
cuvinte se cuvin numite numai relative, nu și interogative, reținuandu -se, ca atare, in denumire
constanta, aceea de a fi cuvinte relaționale, și introducandu -se opoziția INTEROGATIVE (=
nesubordonatoar e) / RELATIVE (= subordonatoare).

177
2.3. in principiu, sunt cuvinte relative acelea care pot fi și interogative. Ca urmare a raporturilor
complexe ce se stabilesc in cadrul frazei, pot funcționa ca relative, fara a cunoaște ipostaza de
interogative, și pronumele (adverbele) nehotărate compuse cu particula ori- pe baza de relative:
oricine, orice, oricare, oricum, oricand etc. (Vine oricand il chemi; iți aduce orice -/ rogi.)
2.4. Asemenea interogativelor, relativele stau in fruntea unei p ropoziții, sunt in raport de 1:1
cu predicatul subordonatei și au aceleași funcții sintactice (vezi, pentru acestea, T 83).
I178
T35 CUVINTE SUBORDONATOARE INTERPROPOZITIONALE
– CONJUNCȚII/RELATIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu mi -a adus cartea, deși imi trebuia
(2) Nu mi -a adus cartea i care-mi trebuia.
B. SOLUȚII:
(1) deși = conjuncție subordonatoare
(2) care = pronume relativ
C. COMENTARIU
0. Raporturile de subordonare in frază se realizează prin cuvinte total sau parțial specializate in acest
sens, repa rtizate morfologic in trei părți de vorbire:
(a) CONJUNCȚII (locuțiuni conjuncționale) subordonatoare – că, dacă, deși, fiindcă, incat, cu
toate că, de vreme ce, in caz că etc: Nu mai vine pe la noi, fiindcă e supărat) A ajuns la gară cu
zece minute inainte de plecarea trenului, cu toate că a pierdut autobuzul.
(b) PRONUME (adjective) RELATIVE – care, cine, ce, cat (cată, cați, cate), al catelea (a cata):
Cine nu muncește, nu mănancă; Nu mi -a spus ce probleme are.
(e) ADVERBE RELATIVE – cum, cat (de), cand, unde, incotro: il găsești unde nu te aștepți.
0.1. TRĂSĂTURA COMUNĂ celor trei grupuri de cuvinte este deci aceea de a lega subordonatele de
regente. Din punctul de vedere al trăsăturilor relaționale, intre ele nu se poate opera nici o d iscriminare
cantitativă sau calitativă, in sensul că nu sunt unele ≪mai subordonatoare ≫ sau altfel subordonatoare
decat celelalte. Faptul de a "a lega" este reprezentat in numele cuvintelor in discuție (conjuncții și
relative), incat formularea frecventă "pronume (adverb, adjectiv) relativ cu rol (funcție) de conjuncție"
este de evitat, intrucat conține un pleonasm. (Explicand termenii "relativ" și "conjuncție", formularea
de mai sus devine "pronume de legătură cu rol de… ≪legătură≫.)
1. Deosebirea fundamentală intre conjuncții (subordonatoare) și relative constă in aceea că
relativele au funcție sintactică, sunt adică părți
179
de propoziție, in timp ce conjuncțiile se caracterizează negativ din acest punct de vedere 182.
Conjuncțiile (locuțiunile co njuncționale) subordonatoare, asemenea relativelor, fac parte efectivă din
propoziția subordonată 183, care, in lipsa lor, nu mai este subordonată sau se dezorganizează complet.
Ele sunt semnul calității de subordonată și doar linear le vedem ca elemente si tuate intre propoziții. (in
fraza segmentată, ele nu apar intre propoziții, ci incadrate in subordonate. Altfel spus, subordonatele
incep cu ele, nu după ele.) Prin aceasta, toate cuvintele subordonatoare se deosebesc fundamental de
conjuncțiile coordonato are, indiferent de felul acestora, care generează raporturi de coordonare (= sunt
elemente de relație), dar nu aparțin nici uneia dintre propozițiile coordonate, situandu -se echidistant de
acestea. (in fraza segmentată, cu marcarea prin perechi de bare a p ropozițiilor ([…] pentru secundare și
/…/ pentru principale), conjuncțiile coordonatoare se situează intre bare: IA venit la noii și / mi-a adus
casetofonull; /Mă deranjează/ [că bei] și [fumezi cam mult]).
OBSERVAȚIE. Cuvintele coordonatoare, atat din tre propoziții (= interpropoziționale), cat și dintre
părți de propoziție (= intrapropoziționale), sunt toate numai conjuncții.
Această deosebire derivă din statutul lexico -gramatical al claselor de cuvinte (= părți de vorbire)
cărora le aparțin.
1.1. Conj uncțiile subordonatoare sunt cuvinte specializate exclusiv ca elemente de relație intre
propoziții, rol care le și epuizează ca esență și fenomenalizări. (Nu există conjuncții care să aibă (și) alt

rol decat acela de a subordona sau să nu aibă acest rol.)
(a) Asemenea prepozițiilor, auxiliarelor morfologice și articolelor, conjuncțiile sunt LIPSITE DE
SENS LEXICAL și de aceea nu pot forma părți de propoziție. Spunem despre conjuncție că este un
INSTRUMENT GRMATICAL.
(b) Sensul (ințelesul) conjuncțiilor este exclusiv GRAMATICAL, foarte adesea precizat numai in
context. Conjuncția, plasată in fruntea unei propoziții, o raportează pe aceasta la altă propoziție, care ii
devine regentă.
(c) Oricat de extins ar fi corpul fonetic al unei conjuncții (locuțiuni conjuncționale) și oricată aparentă
autonomie ar avea, sensul rămane gramatical și numai gramatical.
182 Vezi, Drașoveanu, 1968, passim.
in aceeași situație sunt și prepozițiile care fac parte din structura părții de propoziție.
180
Altfel spus, fiindcă, d eoarece, intrucat etc. și din cauză că, din pricină că, pe motive că sau dacă și in
caz că sunt deopotrivă lipsite de sens lexical și ca atare in egală măsură fără funcție sintactică.
Se impune deci reținută distincția intre sensurile gramaticale de cauză, condiție, scop etc. și funcțiile
sintactice respective (complemente circumstanțiale de cauză, de condiție, de scop etc).
1.2. Relativele, ca unități lexicale (= cuvinte) incadrate la pronume (adjective) sau adverbe, calitatea
lor originară și de bază, se caracterizează, ca toate pronumele (adjectivele) și adverbele, prin:
(a) INȚELES LEXICAL DE SINE STĂTĂTOR, chiar dacă nu este unul propriu, ci mereu altul, in
funcție de situația de comunicare (= cuvantul substituit).
OBSERVAȚIE. ințelesul propriu -zis al p ronumelor (de toate felurile) și al adverbelor pronominale,
din care fac parte și relativele, este de fapt unul foarte abstract, reprezentand doar matricea unei părți
de vorbire de aspect nominal sau adverbial, matrice care se ≪completează ≫, ≪se umple≫ cu ințelesul
lexical al părții de vorbire substituite. Spunem de aceea că ințelesul lor lexical este unul intermediat 184.
(b) FUNCȚIE SINTACTICĂ AUTONOMĂ, consecință firească a existenței unui sens lexical și a
relaționării pronumelui (adverbului) cu alte cuv inte din propoziție.
De aceea spunem că relativele funcționează:
(1) la nivel de FRAZĂ (= interpropozițional) ca ELEMENTE DE RELAȚIE (asemenea conjuncțiilor
subordonatoare);
(b) la nivel de PROPOZIȚIE (= intrapropozițional = in interiorul propoziției) ca P ĂRȚI DE
PROPOZIȚIE (asemenea tuturor pronumelor, adverbelor, substantivelor, adjectivelor etc, exclusiv
elementele de relație).
Cel puțin teoretic, relativele au toate funcțiile sintactice pe care le au membrii claselor de cuvinte la
care se incadrează (pronume, adjective pronominale, adverbe). (Vezi, pentru detalii, T 83.)
in terminologia lui E. Coșeriu, substitutele au doar ințeles categorial, nu și lexical, fiind numite cuvinte
CATEGOREMATICE, in opoziție cu cele LEXE -MATICE (substantive, adjective, v erbe, adverbe
nesubstitute) și INSTRUMENTALE sau morfematice (conjuncții, prepoziții etc). Vezi, pentru o
prezentare detaliată și bine comentată a acestor concepte, Nica, 1988, p. 59 și urm.
181
T36
CUVINTE SUBORDONATOARE – POZIȚIE INIȚIALĂ / POZIȚIE POSTINIȚIALĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Prietenul [căruia ii scriu] e un bun matematician.
(2) Elevul [cu părinții căruia am discutat acum o lună] s -a indreptat la invățătură.
B. SOLUȚII:
(1) căruia = pronume relativ in poziție inițială
(2) căruia = pronume rel ativ in poziție postinițială
C. COMENTARIU
0. Poziția firească și normală a cuvantului subordonator este in fruntea propoziției subordonate, al
cărei cuvant introductiv este: Mi-a comunicat la telefon că sosește maine; Nu s -au intalnit in
ziua care fusese programată. Spunem de aceea că, in succesiunea lineară a cuvintelor, cuvantul
subordonator ocupă POZIȚIA INIȚIALĂ intr -o subordonată, cu el "incepe" subordonata.
1. De la această regulă generală există și unele excepții, respectiv situații in care cuvantul
subordonator nu mai ocupă poziția inițială propriu -zisă și ca atare subordonata nu incepe cu
elementul telațional. Convenim să numim această poziție ca fiind POSTINIȚIALĂ

OBSERVAȚIE. Prepoziția și articolul al (a, ai, ale), ca unele ce aparțin cazului rel ativului 185, nu se
considera poziții distincte. Prin urmare, cuvantul subordonator este format din relativ cu prepoziție (articol), iar
in analiza frazei se ≪incercuiesc ≫ impreună: Nu-și mai amintea [despre ce mai discutaseră cu o seară inainte];
A$ vrea să știu ți eu [a cui a fost ideea aceasta]. Ca ocupanți ai unei poziții in propoziție sunt considerate
cuvintele ce aparțin unor părți de vorbire care pot avea funcții sintactice autonome (substantive, adverbe,
pronume etc).
185 Pentru a nu complica analiza, al (a, ai, ale) se interpretează, la nivel școlar, ca articol. Pentru interpretarea
pronominală, vezi T 16, 4.
182
Dăm in cele de mai jos trei asemenea situații in care cuvantul subordonator se abate de la poziția
inițială abs olută.
1.1. Dacă relativul este un cuvant cu flexiune cazuală, in speță pronumele cine, care, acesta poate sta,
ca orice pronume declinabil, și in GENITIV. in cazul in care el este atribut (pronominal genitival), in
mod firesc trebuie să aibă un substantiv ca termen regent, situat obligatoriu in aceeași propoziție cu el.
Din punct de vedere topic sunt posibile două situații:
(1) PRONUMELE RELATIV in genitiv este ANTEPUS TERMENULUI REGENT și
precedat de articolul al (a, ai, ale): ii fu prezentat un domn de al cărui nume parcă mai auzise; Și eu m -am
intrebat pe a cui cheltuială a făcut el atatea călătorii; Nu -și mai amintea din al cui ordin executase
lucrarea; in sfarșit, avea in mană cartea a cărei aparține fusese o veritabilă surpriză pentru lumea literară;
Trebuia indeplinită cu orice preț dorința acestui unchi, al cărui nepot preferat se considera; Aruncă furios
scrumiera a cărei culoare verzuie n -o putea suporta; Am niște prieteni ai căror copii mă scot din sărite.
Substantivul regent (postpus) stă in cazurile nominativ sau acuzativ (cu sau fără prepoziție), fapt ușor
de verificat prin raportare la verb, iar relativul, in genitiv, caz reclamat de al (a, ai, ale) și recunoscut
ca atare (genitiv) cu ajutorul acestuia. De aceea problema posibilității ca re lativul să fie adjectiv este
exclusă.
Dacă substantivul este in acuzativ cu prepoziție, relativul in genitiv ocupă loc intre prepoziția
substantivului și substantiv: pe a cui cheltuială, din al cui ordin. Aceeași este situația genitivului
antepus, indifere nt de partea de vorbire in care se materializează: pe al patriei altar, despre ale
civilizației binefaceri, cu a lui invoire.
in analiza frazei se incercuiește deci numai relativul in genitiv, fără prepoziție, care nu -i aparține, dar
bara se pune in fața p repoziției, ca element component al părții de propoziție exprimate prin
substantivul in acuzativ: Nu mi -a spus [despre a cui avansare e vorba] {despre… avansare =
complement indirect in Ac cu prepoziție).
intrucat prepoziția nu poate fi ≪mutată≫ din fața relativului in fața substantivului (*Nu mi -a spus a cui
despre avansare e vorba), iar ea face parte din acuzativul substantivului, spunem că relativul este in
POZIȚIE INIȚIALĂ INTERCALATĂ, adică situat intre prepoziție și substantiv.
(2) PRONUMELE RELATIV in genitiv stă DUPĂ SUBSTANTIVUL REGENT și nu mai are articol
genitival. Reluand unele exemple date la (1), obținem:
183
ii fu prezentat un domn de numele căruia parcă mai auzise; Și eu m -am intrebat pe cheltuiala cui a făcut atatea călăt orii.
Dacă substantivul este fără prepoziție, antepunerea substantivului nu este posibilă, in sensul că
produce enunțuri mai puțin obișnuite in romană: Avea in mană cartea a cărei apariție fusese o surpriză pentru
lumea literară, nu și *Avea in mană cartea apariția căreia fusese o surpriză pentru lumea literară.
Structurile de acest tip, respectiv cu genitivul postpus, reprezintă poziția ≪normală≫ a genitivului in romană – comp. cu
numele studentului, cartea profesoarei, dorințele copiilor etc.
Relativul ocupă in acest caz poziția POSTINIȚIALĂ PROPRIU -ZISĂ.
Teoretic vorbind, este greu de spus care este aici topică directă și care topică inversă, intrucat, pe de -o
parte, poziția normală a relativului este la inceputul subordonatei, deci in fața substantivul ui regent {cu
ai cărui p r i e t e n i), iar pe de altă parte, tot poziție normală este și situarea genitivului după
substantivul regent (cu prietenii căruia).
1.1.1. Absolutizandu -se poziția inițială a relativului și nesesizandu -se calitatea de regent a
substantivului pentru relativul in genitiv de după el, se ajunge la a lăsa substantivul in regentă:
Familia printre invitații [căreia mă număram] era originară din Maramureș (față de segmentarea
corectă: Familia [printre invitații căreia mă număram] era or iginară din Maramureș).
Aici se nesocotește faptul că relativul in genitiv și substantivul regent trebuie să fie in aceeași
propoziție. Prin urmare, relativul in genitiv se ≪incercuiește ≫ singur, fără substantivul cu prepoziție,
dar bara de separare a subo rdonatei de regentă se pune in fața substantivului (cu prepoziție cu tot):

Dintre piesele aflate la dosar, \de autenticitatea cărora nu mă indoiesc], vă prezint doar una.
Consecințele segmentării greșite sunt imediate:
(1) Atat pronumele relativ din subord onată, cat și substantivul, rămas greșit in regentă, sunt
interpretate ca funcție și caz ≪la intamplare ≫, respectiv fără vreo argumentare gramaticală, din moment
ce termenul regent al fiecăruia este in altă propoziție. in exemplul dat mai sus: de autentici tatea in
raport cu piesele (—≫ complement), iar cărora (in G) in raport cu de autenticitatea (—> atribut).
(2) Aceeași interpretare și in ceea ce privește subordonata introdusă prin relativ, respectiv:
(a) in cazul in care pronumele relativ are un antecedent (substantiv), funcția subordonatei greșit
delimitate coincide cu cea a subordonatei corect delimitate – atributivă, intrucat singurul termen regent
posibil este
I
184
un substantiv, indiferent dacă acesta este antecedentul (= termenul regent ≪adevărat≫) sau substantivul
regent relativului in genitiv (= termenul regent ≪fals≫): Am văzut filmul [despre realizarea căruia mi -ai
povestit atatea] (ATRIBUTIVĂ – termen regent corect identificat = substantivul (filmul) – Am văzut
filmul despre realizare a [căruia mi -ai povestit atatea] (ATRIBUTIVĂ – termen regent greșit
identificat = substantivul realizarea).
(b) Dacă relativul n -are antecedent, distanța dintre interpretarea corectă și cea greșită este mai
evidentă:
(bi) Subordonata ESTE ATRIBUTIVĂ in caz ul in care substantivul (= regentul relativului in genitiv)
rămane in propoziția regentă și este apreciat ca termen regent al subordonatei: Nu-mi dau seama la
părerea [căruia dintre noi vă referiți] (singurul termen regent ≪cat de cat ≫ posibil = substantiv ul
părerea; —> atributivă).
(b2) Subordonata NU ESTE in mod necesar ATRIBUTIVĂ dacă substantivul trece in subordonată
impreună cu relativul, singurul termen regent rămanand verbul: Nu -mi dau seama [la părerea căruia
dintre noi vă referiți] (termen regent = locuțiunea verbală nu-mi dau seama; —≫ completivă
(indirectă)).
1.2. O a doua situație in care cuvintele subordonatoare, nu numai relativele, ci și conjuncțiile
subordonatoare, apar in poziție postinițială este creată de o serie de adverbe plasate in fața cuvantului
subordonator și ≪trecute≫ cu acesta in subordonată: Face [numai ce vrea].
Este vorba de un număr restrans de adverbe de mod, cu sensuri lexicale destul de abstracte, indicand
aproximația, restricția, intărirea, negația, proximit atea etc.: numai, doar, tocmai, barem, cel puțin, și,
nici, măcar etc.: Vin la voi [numai ca să nu crezi] că sunt supărat pe tine; A caștigat concursul
[tocmai cine nu ne așteptam]; Nu vine [nici dacă -l tai]; Dai de el [și cand n -ai nevoie].
1.2.1. Gramaticile limbii romane apreciază că aceste adverbe n -au funcție sintactică autonomă și nici
nu constituie locuțiuni cu elementele relaționale de după ele.
Excepții (= locuțiuni conjuncționale subordonatoare): chiar dacă, chiar de, măcar că, măcar să, și
dacă (= chiar dacă) 186.
De aceea, in analiza frazei cuvantul subordonator se incercuiește singur, fără adverbul precedent, dar
bara se pune in fața adverbului: A
Vezi, pentru "adverb + conjuncție", Bejan, 1971, p. 313 -322.
185
sosit [tocmai cand nu ne așt eptam]; A plecat [numai pentru că nu i s -a dat locul de onoare].
intrucat aceste adverbe nu au funcție sintactică, spunem că poziția cuvantului subordonator este
CVASIPOSTINIȚIALă.
1.3. Tot poziție postinițială se creează, prin inversiuni, cel mai adesea i n versuri: [Străin și făr'de lege
de voi muri] – atunce / Nevrednicu -mi cadavru in uliță l -arunce (M. Eminescu). Repoziționand,
obținem: [de voi muri străin și jar'de lege].
186
T 37 CUVINTE SUBORDONATOARE – POZIȚIE POSTINIȚIALĂ
/ ≪FALSĂ≫ POZIȚIE POSTINIȚIALĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Internatul [intre pereții căruia am stat cinci ani] a fost renovat.
(2) Nu te -am mai căutat acasă, crezand [că ești plecat].

B. SOLUȚII:
(1) căruia – pronume relativ in poziție postinițială
(2) că = conjuncție subordonatoare in poziție inițială (= ≪falsă≫ poziție postinițială)
C. COMENTARIU
0. Nesesizarea cuvantului subordonator sau nesocotirea lui ca SEMN de inceput al unei sobordonate se
soldează obligatoriu cu GREȘELI in analiza frazei, greșeli viz and FELUL PROPOZIȚIILOR
(principale in loc de secundare) sau EXTENSIUNEA acestora.
1 2 3
Fie fraza: /Știa bine/[că unul[ căruia i s-a luat pe nedrept pămantul de 2 4
5 6
către un altul] nici n -are] și [nici nu -i vwe][să dea unui avocat plata][ce i se cuvine].. . (apud CT, p.
207).
Dacă nu este identificat (incercuit și barat) un singur cuvant subordonator, pronumele relativ căruia,
analiza frazei va avea cel puțin cinci (!) greșeli:
– DE SEGMENTARE, vizand propozițiile 2 și 3 {că unul căruia i s -a luat pe nedrept…, in loc de
căruia i s -a luat…, și nici n -are, in loc de că unul… nici n -are);
– DE INTERPRETARE: propoziția 2 luată greșit completivă directă in loc de atributivă, iar
propozițiile 3 și 4 luate principale, in loc de completive directe.
0.1. Nesocotirea poziției inițiale a cuvantului subordonator, respectiv plasarea lui in interiorul
propoziției, ca și cum ar fi in poziție postinițială (vezi, pentru aceasta, T 37), constituie semnul sigur
că fraza este greșit segmentată.
187
Este vorba in aceste cazuri de o ≪falsă≫ poziție postinițială. Dăm in cele de mai jos două asemenea
cazuri.
1. Gerunziul, indiferent dacă este sau nu izolat de verbul regent, urmat imediat de un cuvant
subordonator și nedespărțit de acesta prin virgulă, este adesea ≪cuplat≫ cu elementul relațional și trecut
– greșit – in subordonată:
(1) Nu te -am căutat de multă vreme, știind că ești foarte ocupat (…, [știind că…, față de segmentarea
corectă: … știind [că…);
(2) incercand să te comporți mai civilizat, ai avea vr eo șansă de a sta de vorbă cu ea ([incercand
să…, față de segmentarea corectă: incercand [să…);
(3) Alergand să-ți deschidă poarta, s -a-mpiedicat și -a căzut {^Alergand să…, față de segmentarea
corectă: Alergand [să…);
(4) Nu te -am sunat la ora acee a, teraandu -mă că ești deja culcat (…, [temandu -mă că,.., față de
segmentarea corectă: …temandu -mă [că…).
Motivele, in parte gramaticale, care justifică in mintea analistului o asemenea segmentare, sunt
diverse, intre care nu pe ultimul loc este ≪impresia≫ că ințelesurile celor două propoziții se "separă" in
fața gerunziului, acesta fiind mai strans legat de subordonată decat de verbul regent. Se adaugă la
aceasta, chiar dacă nu explicit formulată, tratarea grupării "gerunziu + cuvand subordonator" ca un fel
de "locuțiune" specializată, după ințelesul gramatical al gerunziuuli, in introducerea anumitor
subordonate, avand ca model locuțiunile conjuncționale. in speță, funcția sintactică autonomă și sensul
lui lexical sunt concepute ca ≪topite≫ in fal sa locuțiune, căreia in mod firesc i -ar imprima un anumit
specific funcțional, transmis subordonatei in intregime.
Cat privește funcția gerunziului, inglobată in falsa locțiune, aceasta, ca la orice gerunziu, se
≪recepționează ≫ de către analist de regulă i ntermediat, adică prin substituirea cu subordonata
apreciată, intuitiv sau altfel, ca echivalentă: Văzand că lucrurile merg prost, a hotărat să… (văzand =
cand a văzut / deoarece a văzut —> funcție temporală / cauzală).
O dată trecut impreună cu relativu l sau conjuncția in subordonată, firește că analistul nu -și mai pune
problema vreunui raport intre gerunziu și subordonată, fiind exclusă posibilitatea ca gerunziul să fie
regentul subordonatei.
Dacă probabilitatea de a aprecia propoziția ce conține cuvant ul subordonator, greșit cuplat cu
gerunziul, drept principală este foarte redusă, interpretarea ei ca subordonată, dar de alt fel decat cel
corect, este, in schimb, aproape sigură.
188
Greșeala care se comite aici este aceea că se dă subordonatei funcția p e care o are gerunziul ≪intrus≫,

respectiv in exemplele date: cauzala (1), condițională (2), temporală (3), cauzală (4).
Prin forța evidenței, gerunziul nu poate constitui locuțiune conjuncțio -nală cu elementul relațional ce -i
urmează, incat nu mai insistă m asupra acestui lucru. Prin urmare, in segmentarea frazei, gerunziul
rămane in stanga, in regentă, iar cuvantul subordonator, "incercuit" singur, trece in dreapta, ocund
poziția inițială, de drept, in subordonată.
OBSERVAȚIE. Excluzand cazul lui fiindcă ( <fiind + că = conjuncție subordonatoare), nu există
locuțiuni conjuncționale pe bază de gerunziu. in acest sens, nici gruparea dat fiind că, deși pare a fi
expresie fixă, nu constituie o locuțiune conjuncțională. Că din aceasta grupare introduce o subiecti vă,
al cărei regent este gerunziul pasiv impersonal dat fiind ( – fiind dat), rămas in regentă, unde are funcția
de complement circumstanțial de cauză: IDat fiind [că lucrurile se complică], nu mai contați pe mine/.
(a) Gerunziul, incadrat in regentă, are funcție sintactică autonomă prin raportare la termenul regent
(complemente circumstanțiale de timp, de cauză, de scop etc.) 187.
(b) Subordonata introdusă exclusiv prin relativ (conjuncție) se raportează la gerunziul rămas in
stanga, avand pe langă acesta d iferite funcții (completivă directă, completivă indirectă etc). in
exemplele date mai sus: (1) știind = complement circumstanțial de cauză; că este foarte ocupat =
completivă directă 188; (2) incercand = complement circumstanțial condițional; să te comporți … =
completivă directă; (3) alergand = complement circumstanțial de timp; să-ți deschidă poarta =
circumstanțială de scop; temandu -mă = circumstanțial de cauză; că ești deja culcat = completivă
indirectă.
2. Relativele care, ce, cat (cată, cați, cate) apar frecvent precedate de alte pronume, in speță de cel
(ce(e)a, cei, cele) și tot (toată, toți, toate), dand impresia unor grupuri nedisociabile: tot ce, toate cate,
toți cați, cel care (cea care, cei care, cele care), cel ce (ceea ce, cei ce, cele ce).
187
De fapt, in majoritatea situațiilor, gerunziul, cu sau fără subiect propriu (= diferit de al verbului la mod personal)
este nucleul unei contrageri, numită, tocmai de aceea, CONTRAGERE GERUNZIALĂ. in funcție de
subordonata cu care este echivalentă, contr agerea poate fi cauzală, temporală, condițională etc. (in interiorul
contragerii, gerunziul este pe poziția unui predicat, numit adesea propredicat, predicat condiționat, predicat al
contragerii etc. Vezi, pentru acesta și contrageri in general, Drașoveanu , 1997, p. 244 -275; Hazy, 1997, p. 8l -94.)
Sau contragere (a unei cauzale, a unei condiționale, a unei temporale etc).
189
in realitate, din aceste grupuri, cuvantul subordonator, incercuit și barat, este numai relativul (ce, care,
cat), nu și pronumele an tecedent, care rămane in stanga, in regentă: A făcut tot {ce i -am spus]; Nu tot
[ce zboară] se mănancă; După toate [cate s -au intamplat] nu mă miră nimic; S -au prezentat toți [cați
au fost convocați]; Cei [care au absentat] vor fi trași la răspundere; Cel [ce naște] pătimește, cel [ce
moare] odihnește.
in toate exemplele date, subordonata introdusă prin relativ (care, ce, cat) este o atributivă, al cărei
termen regent este pronumele nehotărat (demonstrativ) rămas in stanga, in propoziția regentă.
*2.1. Un statut special are gruparea pronominală CEEA CE, cu formă invariabilă de nominativacuzativ
și sens neutru, a cărei interpretare pană astăzi este in două feluri in literatura de specialitate:
ANALITICĂ (= pronume demonstrativ + pronume relativ) 189 și SINTET ICĂ (= pronume relativ
compus 190).
in funcție de o interpretare sau alta, subordonata relativă este (intotdeauna) ATRIBUTIVĂ (Fă ceea
[ce te -am rugat]) sau de diferite feluri – subiectivă (Nu-i place [ceea ce a văzut]), completivă directă
(Mănancă [ceea ce -i dai]), compeltivă indirectă (Se teme[de ceea ce i -ai putea spune]) etc.
2.1.1. in sprijinul calității de pronume relativ compus a lui ceea ce se aduc următoarele două
argumente importante 191:
(1) Din punctul de vedere al flexiunii cazuale, ceea ce se co mportă ca un pronume invariabil in
totalitatea componentelor sale, adică are numai formă de nominativ -acuzativ, nu și de genitiv -dativ.
(Valoarea cazuală de genitiv se exprimă analitic, cu prepoziția a: Pe baza a ceea ce am constatat…;
Confirmarea a ceea ce credeam că …)
Prin această trăsătură, ceea ce nu pare a face parte, ca formă de feminin, din paradigma grupului
pronominal cel ce (cei ce, cele ce, celui ce, celor ce), care, prin variabilitatea cazuală a primei
componente, se dovedește perfect anali zabil. (Altfel spus, ceea ce ar fi pronume relativ compus, iar cel
ce (cei ce …), nu.)
ARGUMENT pentru cel ce interpretabil analitic (^ pronume relativ compus): este de neconceput ca un
cuvant compus să aibă variație cazuală pe componente și funcții sintactice corespunzătoare acesteia:

Mă inchin celui ce a venit (celui = dativ, compl. indir.; ce = nominativ, subiect). Un
189 Vezi, Drașoveanu, 1997, p. 70.
190 Vezi, LRC, I, 1974, p. 267. Vezi, mai ales pentru examinarea amănunțită,
relativ recentă, Pan ă Dindelegan, 1994, p. 44 -48.
191
Argumentele sunt date după Pană Dindelegan, lucr. cit, p. 44 -48.
190
cuvant, dacă e un singur cuvant, fie el și compus, nu poate fi simultan in două cazuri (aici: dativ și
nominativ) și cu două funcții distincte (aici: complement indirect și subiect). Prin urmare, cel ce {cei
ce, cele ce, cei ce) este indiscutabil analizabil.
(2) Datorită sensului neutru, ceea ce nu mai este simțit ca formă pronominală de genul feminin,
dova da fiind faptul că nu impune unui adjectiv femininul prin acord: *ceea ce este bună, *ceea ce este
interesantă (comp. cu: cel ce este bun, cei ce sunt buni, cele ce sunt bune) 192.
Alte trăsături exclusive nu are, respectiv:
(a) Caracterul nedisociabil al grupului ceea ce printr -o prepoziție apare și la cel ce (cu ceea ce, nu și
*ceea cu ce; despre cei ce, nu și *cei despre ce etc), deosebindu -le de cel care (cel cu care, cu cel
despre care, cu aceia cu care etc). Cele două ti puri de grupări (cel ce, ceea ce … și cel care, cea
care …) se deosebesc prin gradul diferit de sudură a elementelor componente.
(b) Contextele comune cu relativul ce (Mă intristează ce s-a intamplat – Mă intristează ceea ce s-a
intamplat; Se gandește la ce s-a intampat; Se gandește la ceea s-a intamplat etc), ca și cele diferite
(intrebarea ce mi-ai pus -o, nu și ^intrebarea ceea ce mi-ai pus -o) nu infirmă, dar nici nu confirmă
calitatea de pronume compus a lui ceea ce 193.
(c) in fapt, romana are doi ceea ce, unul cu sens neutru, invariabil cazual (= numai cu formă de
nominativ -acuzativ) și un altul fără sens neutru, utilizat cu forma de genitiv -dativ celei (celei ce),
marcand fără echivoc femininul: in amintirea celei ce a fost atat de bună și de iubito are… Această din
urmă formă este perechea masculinului celui ce, adică face parte din paradigma lui cel ce și este, fără
discuție, analizabilă.
2.1.2. Dintre argumentele ce pot fi aduse in sprijinul interpretării ANALITICE a grupării ceea ce (cu
sens neu tru și formă invariabilă cazual) 194, reținem următoarele:
(1) Ceea ce, ca presupus relativ compus, nu cunoaște ipostaza de interogativ, după cum n -o cunosc
nici grupările cel ce și cel care. Or, se știe, relativele provin din interogative.
(2) Argumentul sintactic de bază il găsim in domeniul VALENȚELOR CAZUALE văzute prin
prisma UNICITĂȚII FUNCȚIILOR. in acest sens, cele două componente ale grupului ceea ce
evidențiază trei trăsături:
Vezi, Pană Dindelegan, lucr. cit., p. 46.
Vezi, pentru acestea, Pană Di ndelegan, lucr. cit., p. 47.
Celelalte forme (celui ce, celei ce …), după cum s -a văzut, nu ridică probleme.
191
(a) Actualizează / pot actualiza valori cazuale diferite, respectiv: ceea = nominativ sau acuzativ (cu
sau fără prepoziție), iar ce = nominativ sau acuzativ (exclusiv neprepozițional), fără a fi condiționat
cazul uneia de cazul celeilalte.
(b) indeplinesc / pot indeplini funcții sintactice diferite, de asemenea necondiționate una de alta, dar in
corespondență cu valorile cazuale, respect iv: ceea = subiect, nume predicativ, element predicativ
suplimentar, complement direct, complement indirect etc, iar ce = subiect, nume predicativ, element
predicativ suplimentar, complement direct.
(c) Atat valorile cazuale, cat și funcțiile sintactice su nt impuse de partenerii de relație din cele două
propoziții, parteneri obligatoriu diferiți, unul pentru ceea și altul pentru ce.
Se vede astfel că gruparea ceea ce se dezmembrează oarecum ≪de la sine ≫, din moment ce
componentele au cazuri și funcții difer ite. Exemplul 1: Mi-a dat ceea ce-mi trebuia.
(a) Verbul a da este (mono)tranzitiv (= cu o valență acuzativală), iar verbul a trebui este intranzitiv (=
cu valență nominativală), adică unul cere complement direct, iar celălalt, subiect.
(b) Cele două valen țe sunt satisfăcute simultan, cea acuzativală prin ceea (= complement direct), iar
cea nominativală prin ce (= subiect).
Exemplul 2: Am discutat despre ceea ce am văzut la meci.
Verbul a discuta are valență prepozițională (= a discuta despre …), ocupată (= satisfăcută, consumată)
de despre ceea (= complement indirect), iar verbul a vedea are valență acuzativală, ocupată de ce (=

complement direct).
Exemplul 3: in amintirea a ceea ce am trăit impreună, ii mai scriu din cand in cand.
Substantivul amintirea cere un genitiv, realizat aici printr -o construcție prepozițională (= așa -numita
construcție echivalentă cu genitivul, strict formal un acuzativ cu a), cu funcție de atribut (= a ceea), iar
verbul a trăi, folosit tranzitiv, are valența acuzativală satisfăc ută prin ce (= complement direct).
Exemplu. 4: A făcut ceea ce i-ai cerut.
Ambele verbe sunt tranzitive și fiecare are valența acuzativală satisfăcută prin cate un complement
direct, respectiv ceea pentru a face și ce pentru a cere. (Prin urmare, chiar și in situațiile in care
demonstrativul ceea și relativul ce au, accidental, același caz și aceeași funcție, ele trebuie separate 195.)
195 Vezi, Drașoveanu, 1997, p. 70 -71.
192
(3) in sprijinul aceleiași interpretări analitice a grupului ceea ce poate fi adus un argument de natură
pragmatică și metodologică. intr -un exemplu ca Nu ințelege mare lucru din ce-/ spui, explicăm
prepoziția din in subordonată nu prin verbul acesteia, care o refuză (*a spune din …), ci prin verbul din
regentă (a ințelege din…), făcand apel la o construcție de bază preexistentă cu demonstrativul ceea,
căruia ii aparținea prepoziția: Nu ințelege mare lucru din ceea ce-i spui.
in aceasta din urmă, pozițiile sintactice sunt cele firești și normal realizate {din ceea = complement
indirect prepozițional, iar ce = complement direct). Or, este nelogic ca intr -o structură in care il avem
deja pe ceea, cu funcția sintactică cerută de verbul din regentă, alta decat a lui ce, să procedăm invers,
adică să -l cuplăm cu ce, ajungand de unde a m plecat.
in ultimă instanță, in toate situațiile in care relativele au forma cazuală sau prepoziția impuse de verbul
din regentă apelăm la același artificiu de analiză pentru a justifica forma relativului: Du-te la cine te-a
chemat -Du-te la acela care te-a chemat; Se indrepta spre care ii era mai drag — Se indrepta spre cel
care ii era mai drag; Nu -ți băga nasul in ce nu te privește — Nu-ți băga nasul in ceea ce nu te
privește.
Asemenea construcții, fără a fi ≪decomprimate ≫ (= refăcute prin introducerea d emonstrativului), nu
sunt, de fapt, analizabile.
(4) in ceea ce privește calitatea lui ceea ce de a introduce o apozitivă, funcționand ca un "substitut
propozițional sau chiar frazai" 196 (Nu invață, nu -i atent la lecții și absentează mereu, ceea ce arată c ă
nu-l interesează școala) reținem următoarele:
(a) Pe poziția lui ceea poate apărea și un substantiv cu ințeles foarte general și abstract: lucru (ce
/care…), problemă (ce /care…), motiv (ce / care…), afacere (ce /care…i), chestie (ce /care…) etc. Mai
mult, grupul in intregime poate fi inlocuit cu un substantiv + conjuncție: Nu invață, nu -i atent la
lecții…, lucru care mă supără enorm /dovadă că nu-l interesează școala. Or, despre aceste grupări nu
putem spune că sunt relaționale in totalitat ea componentelor, că ar fi adică un fel de locuțiuni
conjuncționale.
(b) Apoziție este de fapt numai primul element al grupului (demonstrativul ceea sau
substantivul: lucru, problemă, dovadă etc), o APOZIȚIE REZUMATIVĂ
INTERPROPOZIȚIONALA 197, apărută din necesitatea atributivei determinative de a avea un termen
regent. Prin urmare, din nou:…, ceea [ce …]; …, lucru [care …]; …, dovadă [că …] (nu: …, [ceea ce
…]; …, [lucru care …]; …, [dovadă că …]).
196 Pană Dindelegan, 1994, p. 47.
in fraza segmentată, apoziția de acest tip ≪se lasă≫ in ultima propoziție ≪rezumată≫, ca sa nu avem
≪resturi≫ neincadrate nicăieri.
193
Relativul se incadrează in subordonata atributivă și are funcție sintactică in aceasta.
Toate cele de mai sus ne indreptă țesc să susținem varianta analitică de interpretare a grupurilor
pronominale de tip "demonstrativ + relativ", inclusiv a grupării ceea ce cu sens neutru și formă
cazuală invariabilă. Dincolo de motivația sinactică, această interpretare este mai simplă și c u mai mare
grad de generalitate 198.
2.2. Același statut analizabil il au grupările adverbiale așa cum, acolo unde, atunci cand, indiferent
dacă sunt dislocate (așa … cum, acolo … unde, atunci … cand) sau in succesiune neintreruptă: Așa să
faci [cum iți spun] – Să faci așa [cum iți spun].
Relativele din aceste grupări introduc subordonate circumstanțiale (de mod, de loc, de timp), ce au ca
termen regent adverbul nerelativ (= ≪corelativ≫) din stanga, rămas in regentă.

Grupările adverbiale așa cum, acol o unde, atunci cand sunt perechile celor pronominale de tip cel
care (cea care …) și cel ce (ceea ce …) ca statut analitic identic și simetrie in segmentarea frazei (așa
[cum …] – cel [care…]).
NOTĂ. Se atrage atenția, mai cu seamă in perimetrul an alizei gramaticale gimnaziale, asupra greșelii
(posibile) de a interpreta subordonatele circumstanțiale (introduse prin cum, unde, cand) drept …
atributive, utilizand, greșit, se ințelege, intrebarea pe langă adverbe, după modelul și cu obișnuința de
la pronume (care cel?, care ceea? și, de aici, care unde?, care cand?).
198
Elimină singura excepție de la marcarea prin incercuire a relativului singur.
194
T 38 SĂ "SUBORDONATOR" / SĂ "NESUBORDONATOR"
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu vrea să procedeze altfel.
(2) Nu știe cum să procedeze.
B. SOLUȚII:
(1) să = subordonator
(2) să = nesubordonator
C. COMENTARIU
0. in limba romană, să este intotdeauna element component al conjunctivului, semn prin care
persoanele I și a Ii -a (singular și plural) ale acestui mod se deo sebesc de cele ale indicativuliu: (eu)
merg (indicativ) / (eu) să merg (conjunctiv), (tu) mergi { \naic?Aiv)l (tu) să mergi (conjunctiv) etc.
De aceea spunem că să face parte din verb, iar in practica analizei grmaticale se subliniază (impreună
cu verbul propriu -zis) ca făcand parte din predicat: Aș vrea să mai discutăm.
Mai rar, conjunctivul poate apărea și fără să, de regulă in propoziții principale: Mulți ani trăiască!;
Ducă -se naibii! 199
La persoana a IlI -a, conjunctivul se deosebește de indi cativ nu numai prin să, ci și prin desinențe,
alternanțe fonetice sau are chiar forme diferite (total sau parțial): (el) lucrează I (el) să lucreze; (el)
este / (el) să fie etc.
0.1. Prin faptul că provine dintr -o conjuncție, este separat de corpul fonetic al verbului, acesta putand
apărea (la conjunctiv) și fără să (vezi mai sus), iar conjunctivul este un mod subordonat (= propoziția
in care se află este subordonată), să figurează in același timp printre conjuncțiile subordonatoare de
bază ale limbii roman e, alături de că și dacă. (De aici denumirea tot mai frecvent folosită pentru să,
aceea de CONJUNCȚIE -MORFEM sau, și mai exact, de morfem (= MORFEM DE CONJUNCTIV),
in mod similar, lui pe de la acuzativul complementului direct ii
199 r> –
Dintre subordonate, mai ales in concesive poate apărea conjuctivul fără să: iși dorea de mult o casă la țară, cu
grădină, fie ea oricat de mică (fie = să fie).
195
spunem MORFEM DE ACUZATIV, articolului proclitic lui (din lui Ion, lui Carmen, lui nenea etc.) ii
spunem MORFEM DE GENITIV / DATIV etc). in această ultimă calitate, cea de conjuncție
subordonatoare, să, ca toate cuvintele subordonatoare din frază, se incercuiește și se barează in analiza
sintactică a frazei, ea introducand o subordonată: Nu ma i vrea [să treacă pe la voi].
*OBSERVAȚ1E. in realitate, o dată devenit morfem (= subunitate gramaticală a unui cuvant), asemenea, de
exemplu, unui auxiliar verbal, să incetează de a mai fi conjuncție propriu -zisa (= cuvant) 200. De aceea
subordonata cu verbul -predicat la conjunctiv nu este o subordonată conjunc -țională, ci una conjunctivală.
Mijlocul ei de subordonare este insuși modul conjunctiv, prin morfemul să, așa cum, de exemplu, pentru
gerunziu este sufixul său (-and, -ind). in consecință, acest să nici n -ar trebui ≪incercuit≫ ca un conectiv oarecare.
Dacă totuși o facem, aceasta se justifică numai printr -o tradiție bine instalată ca tehnica și practică a segmentării
frazei.
0.2. in combinație cu diferite prepoziții (adverbe), să dă naștere unor lo cuțiuni conjuncționale subordonatoare:
ca să, pentru ca să, fără să, fără ca să, măcar să, inainte să, inainte casă etc, a căror finală o constituie
să: A plecat fără să mă anunțe.
Uneori, elementele componente ale acestor locuțiuni sunt DISLOCATE 201, resp ectiv intre să și
celelalte componente (ca, pentru ca, fără, fără ca, inainte ca) apare un cuvand sau un grup de cuvinte.
in această situație, marcarea locuțiunii conjuncționale se realizează prin "semicercuri", bara punanduse
in mod firesc in fața primulu i element (fără. ..să, fără ca… să) etc): A plecat [fără ca cel puțin să -și
ia rămas bun.

in analiza gramaticală se comit aici adesea trei tipuri de greșeli, ușor previzibile:
(1) interpretarea eronată a primelor elemente drept conjuncții, fără nici un ≪amestec≫ al lui să: Pentru
ca la intoarcere să n -aibă surprize, a lăsat in locul său un om de nădejde;
(2) incercuirea și bararea doar a lui să, avand ca rezultat o segmentare greșită a frazei: A plecat cu o
oră mai devreme de -acasă, pentru ca la sosirea p rofesor lui [să fie și el de față];
200
Contează mai puțin faptul că să, asemenea auxiliarelor, nu este contopit cu radicalul verbului, incadrandu -se in
categoria așa -numitelor afixe mobile. (Vezi, pentru acestea, Guțu Romalo, 1968, passim.
201
Vezi, Drașoveanu, 1966, p. 12.
196
(3) incercuirea separată a componentelor locuțiunii, ca și cum subordonata ar fi introdusă prin două
cuvinte subordonatoare.
1. in anumite situații 202, să iși pierde calitatea de element subordona -tor, funcționand exclusiv ca semn
al conjunctivului (și subliniat, firește, in predicat). in acest caz, să nu se incercuiește și nici nu se
barează. Situațiile sunt următoarele:
1.1. Conjunctivul (cu să) formează impreună cu verbul auxiliar a avea (la indicativ prezent) sau cu
auxilia rul invariabil " O"203 VIITORUL INTAI AL INDICATIVULUI: Am să plec maine la oraș (am
să plec = voi pleca); O să rezolvăm mai multe probleme (o să rezolvăm = vom rezolva).
A avea, ca auxiliar de viitor, se conjugă normal: am (să merg), ai (să mergi), are (să meargă), avem
(să mergem), aveți (să mergeți), au (să meargă).
Necunoașterea acestei forme de viitor și incercuirea ≪automată≫ a lui să, ca și cum ar fi două verbe
oarecare la mod personal (comp. am să studiez cu vreau să studiez), se prelungesc ca greșeală și in
analiza frazei: două predicate și deci doua propoziții, in loc de una singură.
Prin urmare, in analiza gramaticală, gruparea "a avea + conjunctiv" va fi interpretată ca fiind UN
SINGUR VERB la indicativ, nu conjunctiv, timpul viitor (intai). (Verbul conjugat la indicativ viitor se
≪citește≫ de la componenta a doua, cea care formal este la conjunctiv. intr -un exemplu ca are să
insiste, verbul la indicativ viitor este a insista.)
OBSERVAȚIE. Se ințelege că verbul la viitorul de acest tip poate apărea atat in propoziții principale
(Are să să te mai caute waine), cat și in propoziții secundare (subordonate), in acest din urmă caz
mijlocul de subordonare fiind un cuvant relațional oarecare (Mi-a spus că are să revină).
1.2. Conjunctivul (cu să) apare in propoziții INTEROGATIVE, obligatoriu PRINCIPALE.
Acestea pot avea cuvant interogativ (pronume (adjective) și adverbe interogative: care, cine, ce, unde,
cand, cum etc.) sau nu:
(1) Cu cine să mai discut? ; Unde să plece?; Cat să -ți dau?
(2) Să vin ma ine la voi?; Să vă aștepte la ieșire?
202 ,,
Vezi, Drașoveanu, 1966, p. 13.
Ti ș
Proveniența acestui "o este controversată: fie de la a vrea (voi > oi, o), fie de la a avea. (Vezi, pentru acesta,
ILR, 1978, p. 315.) Fiind vorba de o formă verbală a unui auxiliar, e bine să -i spunem pe nume (= auxiliar), nu
"particulă", termen ambiguu și impropriu.
197
1.3. Să este precedat de un alt cuvand subordonator, in speță de un pronume (adverb) relativ {care,
cine, ce, cat, unde, cum etc.) sau de conjuncție dacă:
(1) Nu știe ce să mai facă de durere; Nu mi -a spus unde să-l caut.
(2) L-am intrebat dacă să mai incerc sau nu.
in această situație, cuvantul subordonator (introductiv), barat și incercuit, este numai primul, să
rămanand exclusiv component al conjunctivului: Spune -mi [cu cine să discut in această chestiune].
in consecință, nu e vorba de "două" cuvinte subordonatoare, astfel incat atat incercuirea cuvantului
subordonator (ce, unde, dacă etc.) impreună cu să ([ce să, [unde să, [dacă să etc), cat și incercuirea și
bararea lor separată ([ce [să, [unde [să, [dacă [să etc), ca și cum ar introduce fiecare altă subordonată
sau ar introduce una singură, dar… ≪de două ori ≫, constituie deopotrivă greșeli.
1.4. Conjunctivul (cu să), indiferent de persoană, are valoare de IMPERATIV și, in mod fiersc,
apare in propoziții principale: Să vii maine la noi! (să vii = vino); Să ne ducem cu toții la film!; Să se
acorde mai multă atenție ortografiei!; Să nu mă mai cauți! (să nu mă mai cauți = nu mă mai căuta).
Nerecunoașterea acestei valori a conjunctivului și, in consecință, marcarea lui să drept cuvant
subordonator conduc la interpretarea greșită a unei principale ca propoziție subordonată.

198
X 39 RELATIV + PREDICAT EXPRIMAT / PREDICAT
NEEXPRIMAT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu mi -a spus cand vine.
(2) De venit, vine, dar nu știu cand.
B. SOLUȚII:
(1) cand – adverb relativ cu predicat exprimat
(2) cand = adverb relativ cu predicat neexprimat (subințeles: vine)
C. COMENTARIU
0. intre cuvantul relativ (subordonator) și predicatul subordonatei introduse se stabilește raportul
obligatoriu de 1:1 (= la un singur cuvant subordonator un singur predicat subordonat, nu mai multe
sau nici unul) 20;.
1. in situația in care, dintr -un motiv sau altul, verbul predicat reclamat de relativ NU ESTE
EXPRIMAT, poziția lui sintactică este liberă și avem de -a face cu fenomenul SUBINȚELEGERII. Nu
spunem că nu există predicat, ci doar că nu este exprimat. Nesocotirea acestui fapt, adică
"nesubințelegerea" predicatului, are consecințe imediate asupra analizei frazei, respectiv aprecierea
falsă a numărului de propoziții și a felului acestora.
La modul general, deosebim două tipuri de situații in care prezența cuvantului relativ reclamă
subințelegerea unui pre dicat.
1.1. in frază apar două sau mai multe cuvinte relative (subordonatoare) IN SUCCESIUNE și un singur
predicat subordonat, exprimat fie după ultimul cuvant relativ, fie după primul:
Spune -mi unde, cand și cum v r e i să ne intalnim; Nu mi -a comunicat e xact cand va v e n i, cu ce și
pe unde.
Relația 1:1 intre relative și predicate subordonate mai sus amintită obligă la subințelegerea
predicatului existent pe langă fiecare relativ. Coordonarea se stabilește așadar nu intre relative, ci intre
propozițiile subordonate introduse prin acestea: Spune -mi unde [vrei], cand [vrei] și
204 . . .
vezi, pentru intreaga problemă, Drașoveanu, 1971, p. 330.
199
cum vrei să ne intalnim; Nu mi -a comunicat exact cand va veni, cu ce [va veni] și pe unde [va veni].
Coordonarea se realizează de obicei intre subordonate de același fel, dar, mai rar, și intre subordonate
diferite: Vine cand [poate] și cum poate (circumstanțială de TIMP + circumstanțială de MOD; Dă cat
[vrea] și cui vrea (circumstanțială de MOD CANTITATI VĂ + COMPLETIVA INDIRECTĂ).
1.2. Relativul apare la sfarșitul unei propoziții (principale sau secundare), dand ≪impresia≫
că propoziția este completă, intreagă, nelipsindu -i nimic:
(1) La sfarșitul unei propoziții in raport de coordonare cu alta, relativul apărand sau in prima, sau in
a doua coordonată:
(a) verbul subințeles se află in coordonata a doua: Nu știu de ce [mă enervează], dar parcă mă
enervează persoana lui; Nu -mi dau seama cum [s-a descurcat], dar e/s-a descurcat;
(b) verbul subințeles se află in prima coordonată, cea din stanga: V o i veni in mod sigur, dar nu știu cand [voi
veni]; Mi-a transmis că v a trece pe la voi, dar n -aprecizat cand [va trece],
(2) La sfarșitul unei secundare necoordonate cu altă secundară; S-a supărat pe toată lumea, fără să știu de
ce [s-a supărat]; // ascultă orbește, fără să știe de ce [il ascultă] și pană cand [il va asculta]; S e
plange de toată lumea, deși n -are de ce [să se plangă]. (Vezi, pentru cazurile de ≪nesubințelegere ≫ a
predic atului, T 40.)
1.3. Asupra necesității de a subințelege un verb și deci de a prelungi enunțul cu incă o propoziție ne
atrage atenție, la modul explicit, și poziția cuvantului subordonator, una nefirească, adică … la sfarșitul
propoziției. Or, cuvantul su bordonator, ca introductiv ce este, trebuie să se afle la inceput, nu la
sfarșit. Acest lucru inseamnă că propoziția pe care o introduce / trebuie s -o introducă și al cărei semn
gramatical este verbul la mod personal nu este exprimată, dar trebuie subințel easă.
*1.3.1. Abatere reală de la această poziție introductivă 20' a conectivului interpropozițional, care nu
reclamă subințelegerea unui verb și nici repoziționarea conectivului (din finala subordonatei in fruntea
acesteia) 206, o constituie gruparea "verb + verbul a ști (la forma negativă) + pronume (adverb) relativ",
semnalată și analizată in detalii de D.D.
" Indiferent dacă e inițială propriu -zisă, postinițială, cvasipostinițială, ea, oricum, este inversul celei

finale (= te rminale).
Nu este vorba deci de inversiuni sau de construcții inverse.
200
Drașoveanu 207, dovedind astfel existența, și la nivelul interpropozițional, a unor relații sintactice sub
ordonatoare INVERSE ca direcție (= de la stanga la dreapta) datorită poziți ei conectivelor (= in
dreapta subordonatului).
Este vorba despre construcția cristalizată nu știu unde (cand, cum, cine, ce, cui etc), care actualizează
diferite tipuri de subordonate, in funcție de verbul regent și construcția / ințelesul gramatical al
conectivului:
(1) S-a dus nu știu unde / cand / cum (subordonată circumstanțială de loc / de timp / de mod);
(2) I-a scris nu știu cui (subordonată completivă indirectă);
(3) A venit nu știu cine / cu cine / pentru ce … (subiectivă, sociativă, circumstan țială de scop …) 208.
NOTĂ. Conectivele din aceste construcții (cum, cand, cine, cui …) sunt perechea lui de "postpoziție"
din grozav de harnică 209.
1997, p. 57 -58. De aici sunt luate unele exemple, iar altele sunt construite după modelul acestora.
<-u totul alt fenomen sintactic avem in grupările un "nu știu ce", un "nu știu cum " folosite
substantival.
Vezi Drașoveanu, lucr. cit, p. 55. Vezi și T 31.
201
T40
CUVINTE RELATIVE – ≪SUBORDONA -TOARE≫ / ≪NESUBORDONATOARE ≫
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu mi s -a comunicat care dintre ei va veni cu trenul.
(2) Nu mi s -a comunicat care cand va veni.
B. SOLUȚII:
(1) care = pronume relativ ≪subordonator ≫
(2) care — pronume relativ ≪nesubordonator ≫
C. COMENTARIU
0. Fie următoarele tipuri de exemple:
(1) in co ncediu face cine ce -l taie capul; Adă repede cui ce -i trebuie și s -o luăm din loc; La
casa lui mănancă cine ce are; De sărbători se imbracă cine cu ce are mai frumos.
(2) La nuntă a dansat cine cu cine a vrut; in război bate cine pe cine poate.
(3) După -masă ne -am plimbat care cu care a vrut; in timpul incăierării, a dat care in care a
nimerit.
(4) in graba mare, s -a imbrăcat care cu ce -a apucat; La urmă a primit care ce -a meritat.
(5) N-are decat să facă cine cum ii place; Să vină cine cand poate.; După program, s -a dus
cine unde a vrut.
(6) Din sala de concurs nu iese care cand poftește; Apostrofează pe care cum il vede pe
coridor.
1. Examinand exemplele de mai sus, putem constata următoarele:
1.1. In fiecare cuplu (regentă + subordonată) se ≪intalnesc≫ cate două cuvinte relative, cel
puțin formal, in succesiune obligatorie: (1) cine + ce; (2) cine + cine; (3) care + care; (4)
care + ce; (5) cine + adverb relativ (cum, cand, unde); (6) care + adverb relativ (cum, cand
etc).
202
1.2. Ca poziție in frază, primul relativ se situează la sfarșitul regentei, iar cel de -al doilea,
in fruntea subordonatei. Ele se repartizează clar pe funcții: primul in regentă, iar al doilea
in subordonată, ceea ce exclude apartenența lor la aceeași propoziție: Vine care [candpoa te}.
1.3. Frazele astfel constituite sunt COMPLETE și de aceea nu permit subințelegerea vreunui
verb, incat să avem "la un cuvant subordonator un predicat subordonat". Prin aceasta,
grupările aici discutate se deosebesc atat de cele de tipul Fără să știe d e ce, a inceput să radă
(= Fără să știe de ce [rade], a inceput să radă), cat și de cele de tipul Nu știe cand și cu ce va
veni (= Nu știe cand [va veni] și cu ce va veni), in care subințelegerea unui verb este

obligatorie.
1.4. intrucat din cele două – și numai două – propoziții ale frazei, doar una, cea de -a doua, este
subordonată și are cuvantul subordonator in poziția lui firească (= introductivă), inseamnă că
din grupurile cine + cine, cine + ce, cine + cand etc, numai unul iși poate exercita rolul
subordonator, și anume cel de -al doilea, care se incercui este și se barează: Vine care [cand
poate].
Cat privește primul ≪relativ≫ (cine, care), acesta este doar ca formă relativ, ințelesul lui fiind
acela al unu PRONUME NEHOTĂRAT compus, dovadă că il și putem ințelege astfel in text:
Merge care unde vrea = Merge fiecare unde vrea; Nu poți da intotdeauna la care ce -i trebuie
= Nu poți da intotdeauna la fiecare ce -i trebuie.
Dimpotrivă, ințelegerea ca "nehotărat" a relativului din fruntea subordonatei se
exclude:*Merge care fieunde vrea; *A dat care in fiecare s -a nimerit.
Același sens "nehotărat" il are și cine, care poate fi substituit in primul cand cu fiecare,
asemenea lui care, și mai puțin, dar nu imposibil, cu fiecine, intrucat pronumele nehotărat
fiecine este rar utilizat in romana actuală: A dansat cine cu cine -a vrut = A dansat fiecare cu
cine-a vrut; Adă repede cui ce -i trebuie… – Adă repede fiecăruia ce -i trebuie…
OBSERVAȚIE. intr -un anumit fel, cine și care ca pronume relative • •. nerelați onale sunt reversul pronumelor
nehotărate oricare și oricine folosite cu valoare relațională: Discută același lucru cu oricine se intalnea.
203
2. Cand subordonata este o interogativă indirectă, avand ca regent un verb "de informare" (a
intreba, a ști, a afla, a spune etc), cine și care "nesubordonatoare" (= fiecine, fiecare) refuză
incadrarea in regentă, fiind cerute de verbul din subordonată: / Nu știu / [care la ce oră a
intrat in cămin] {care = subiect in subordonată, nu in regentă).
in asemenea situații se perpetuează structura din INTREBAREA DIRECTA (= principală)
TRANSFORMATĂ in INTREBARE INDIRECTĂ (= subordonată interogativă indirectă):
Cui ce -i place din cartea aceasta? —> Mă intreb [cui ce -i place din cartea acesta]; La care
ce musafiri i -au venit? —> Nu-mi dau useama [la care ce musafiri i -au venit]; Care incotro
a luat -o? —> Spune -mi [care incotro a luat -o].
Operand transformarea lui care (cine) in fiecare (fiecine), se cere plasat in subordonată pe
poziția normală reclamată de relația sa cu verbul: Nu știu care la ce oră vine —> Nu știu la ce
oră vine fiecare; Mă intreb cui ce -i place din cartea aceasta —> Mă intreb ce -i place
fiecăruia din cartea aceasta. (A se observa și fenomenul dublării complementului indirect
(-/… fiecăruia); N -am văzut care cand a trecut linia de sosire —> N-am văzut cand a trecut
fiecare linia de sosire.
OBSERVAȚIE. Aceeași repoziționare se cere efectuată și in principalele interogative care, in vorbirea
indirectă, au devenit subordonate interogat ive indirecte: Care ce -a spus? —> Ce-a spus fiecare?; Care incotro a
luat-o? —> Incotro a luat -o fiecare?
Se vede astfel că numai unul din pronume (adverbe) este interogativ, nu amandouă. (O
propoziție nu poate fi dublu interogativă.) Ca atare, dintr -un grup precum care ce, numai al
doilea este pronume interogativ ≪in acțiune ≫.
3. In denumirea acestor cuvinte relative, care nu sunt de fapt … relative, utilizăm termenul
"pronume relative nesu bordonatoare", nu pentru că ar elimina nonsensul din "pronume relativ
nerelativ", ci pentru că, fiind format prin alăturarea a două cuvinte indirect antonime,
≪maschează ≫ oarecum nonsensul. Ele s -ar putea numi de altfel pur și simplu …
NEHOTĂRATE.
204
X 41 ≪REALE≫ LOCUȚIUNI CONJUNCȚIONALE /
≪FALSE≫ LOCUȚIUNI CONJUNCȚIONALE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) in caz că ai timp, treci pe la noi.
(2) in cazul că ai timp, treci pe la noi.
B. SOLUȚII:

(1) in caz că = ≪reală≫locuțiune conjuncțională condițională
(2) in cazul că – ≪falsă≫ locuțiune conjuncțională (= substantiv in acuzativ cu prepoziție +
conjuncția că)
C. COMENTARIU
0. Reținand aici doar locuțiunile conjuncționale in care intră un substantiv (vezi, pentru
celelalte, T 33), este de remarcat că acesta es te in cazul acuzativ cu prepoziție și obligatoriu
NEARTICULAT: din acuză că, din pricină că, pe motiv că, in caz că, in loc să, de vreme ce,
din moment ce, in timp ce, in vreme ce etc.
OBSERVAȚIE. in analiza sintactică a frazei, locuțiunea conjuncțională s e ≪incercuiește ≫ in totalitatea
elementelor ei componente: [De vreme ce tot ai venit], /apoi stai/.
0.1. Imediat ce substantivul se articulează, locuțiunea conjuncțională se ≪distruge≫, respectiv
cuvant subordonator (introductiv) este doar conjuncția din finala grupului, incercuită și barată
(in stanga), iar substantivul articulat (in acuzativ cu prepoziție) rămane in stanga, in propoziția
regentă:
(a,) N-a mai participat la ședințele noastre, [pe motiv că a fost bolnav].
(b,) N-a mai participat la ședințele noastre, pe motivul [că a fost bolnav].
205
Consecințe:
(1) Substantivul rămas in stanga, fost component al locuțiunii, devine termen regent pentru
propoziția de după el, propoziție care, din această cauză, este o atributivă.
(2) Funcția fostei circumstanțiale este preluată de substantivul articulat rămas in regentă, care
devine astfel un complement circumstanțial.
Reluand exemplele de mai sus, avem:
(a,) pe motiv că a fost bolnav = CIRCUMSTANȚIALĂ DE CAUZĂ, introdu să prin
locuțiunea conuncționalăpe motiv că;
(bj) că a fost bolnav = ATRIBUTIVĂ, introdusă prin conjuncția că; termen regent =
substantivul pe motivul (din regentă). Acesta din urmă, pe motivul, are in cadrul regentei
funcția de complement circumstanțial d e cauză.
1. După modelul pe motivul (in cazul că) avem in romană multe alte grupuri care ≪seamănă≫
cu o locuțiune conjuncțională, dar care, toate, se analizează, după modelul dat, substantivul
rămanand in regentă și avand acolo diferite funcții sintactice, iar conjuncția, de regulă că sau
să, introducand o atributivă." cu condiția să…, cu scopul să…, cu intenția să…, cu speranța că
(sau să)…, in alternativa că, in eventualitatea că…, pe langă faptul că…, in afară de faptul
că… etc.
in unele gr upări, substantivul este in genitiv {in afara faptului că…, in ciuda faptului că…, din
cauza faptului că…) sau in dativ (datorită faptului că…) sau chiar in nominativ {dat fiind
faptul că…).
1.1. Necunoașterea modelului de interpretare a acestor grupuri (≪false≫ locuțiuni) se soldează
cu producerea a trei tipuri de greșeli: (1) o segmentare eronată a frazei; (2) o subordonată
atributivă interpretată drept circumstanțială; (3) un cuvant cu funcție sintactică autonomă {in
cazul, pe motivul, in alter nativa etc.) rămas neanalizat sintactic, o dată ce e cuprins in ≪falsa≫
locuțiune.
206
X 42 CE- PRONUME / ADJECTIV / ADVERB
A. STRUCTURI -TIP:
(1) L-am intrebat ce -a văzut in oraș.
(2) L-am intrebat ce film a văzut in oraș.
(3) Ce splendidă zi e azil
B. SOLUȚII:
(1) ce= pronume
(2) ce = adjectiv
(3) ce = adverb

C. COMENTARIU
0. Valoarea originară și fundamentală a lui ce este de PRONUME INTEROGATIV, din care prin
trecerea vorbirii directe (Ce-ați Jacut in oraș?) in vorbire indirectă (Nu mi -ați spus ce -ați Jacut in
oraș) a rezultat calitatea de PRONUME RELATIV, ințeles aici ca element subordonator.
1. Ca pronume (interogativ sau relativ), ce este INVARIABIL, avand o singură formă, utilizată atat
pentru nominativ, cat și pentru acuzativ, indeplinind funcțiile sintactice proprii celor două cazuri
(subiect, nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement direct, complement indirect,
diverse complemente circumstanțiale). Ilustrăm cu exemple cateva dintre ele:
(a) Ce s-a intampat? (Nu știu ce 5-a intămpat) – subiect (N);
(b) Ce este el de meserie? (Am aflat ce este el de meserie) – nume predicativ (N);
(c) Ce se consideră el? (El nu -i ce se consideră el) — element predicativ suplimentar (N);
(d) Ce-ai primit de ziua ta? (Nu -mi dau seama ce -ai primit de ziua ta) – complement direct (Ac);
(e) Ce te consideră colegii? (Știu și eu ce-/ consideră colegii) -element predicativ suplimentar (Ac);
(f) La ce te pricepi mai bine? (Mi-a spus la ce te pricepi mai bine) -complement indirect (Ac);
(g) Spre ce te indrepți acum? (Spune -mi spre ce te indrepți acum) -complement circumstanțial de loc
(Ac);
207
(h) De ce plangi? {Spune -mi de ce plangi) – complement circumstanțial de cauză (Ac);
(i) După ce s-a dus Ion la magazin? (Nu mi -ai spus după ce s-a dus Ion la magazin) – complement
circumstanțial de scop 210 (Ac);
(j) Din ce e rochia ta? (Nu -mi dau seama din ce e rochia ta) – nume predicativ (Ac).
OBSERVAȚIA 1. Relativul ce ca introductiv al unei atributive (= relativ propriu -zis, utilizat numai
fără prepoziție) 211 este destul de rar, locul lui fiind luat de care: Fata ce -a intrat acum este vecina
mea; Prietenia ce i-o port este de -o viață.
OBSERVAȚIA 2. Tot pronume relativ este ce in grupările cel ce (ceea ce, cei ce, cele ce), tot ce etc.
2. Urm at de un substantiv, obligatoriu nearticulat, pe care -l determină și cu care, dacă forma i -ar
permite, s -ar acorda ≪vizibil≫ la nivelul expresiei in gen, număr și caz, ce se transformă in ADJECTIV
(interogativ, relativ): Ce treburi ai pe la noi? (Nu ne int eresează ce treburi ai pe la noi).
Aspectul formal invariabil ii face mai greu sesizabilă calitatea de adjectiv (= cuvant acordat in gen,
număr și caz). Ca probă a acordului se poate folosi insă. substituirea lui ce cu interogativ -relativul cat
(cată, cați , cate), care marchează prin desinențe atat genul, cat și numărul: Nu știi ce probleme are? –
Nu știi cate probleme are? (nu și *cați probleme, * cât probleme etc).
Și in ipostaza de adjectiv, ce are numai două cazuri, nominativ și acuzativ, ca rezultat al acordului cu
substantivul de după el, care, in această poziție, nu poate avea decat aceste două cazuri.
Funcția sintactică a adejctivului ce, indiferent de caz, este cea de ATRIBUT ADJECTIVAL, ca la
toate adjectivele pronominale.
2.1. Greșelile posibile i n interpretarea lui ce (adjectiv) sunt două: nesesizarea calității de adjectiv și
prin urmare considerarea lui drept pronume relativ și invers, interpretarea sa ca adjectiv atunci cand
este de fapt pronume, prin raportare greșită la substantivul (pronumele ) antece –
Deosebirea dintre cele două funcții (circumstanțial de cauză / circumstanțial de scop) se poate realiza
adesea numai intr -un context mai larg, deoarece prepozițiile uzuale (de, pentru) sunt aceleași.
211 Nu avem in vedere atributiva ca interogati vă indirectă (pe langă substantive de tipul: intrebare,
chestiune, problemă etc), situație in care ce poate fi insoțit, cel puțin teoretic, de orice prepoziție a
acuzativului: Mi-a pus intrebarea de ce / cu ce / pentru ce / fără ce … am venit.
208
dent din regentă: Simpatia ce ți-o port este sinceră. (Vezi, pentru toate aceste probleme, T 17).
OBSERVAȚIE. Ce este element component in numeroase locuțiuni conjuncționale. (Vezi T 33, T 44,
T 45.)
3. in limba romană, ce mai apare intr -o ipostază, in car e nu e nici pronume și nici adjectiv, ci are ￡>
VALOARE ADVERBIALA 212, cel mai adesea exclamativă: Ce bine-mi pare!
Deosebim două situații:
3.1. Apărut in fața unor adjective sau adverbe, ce "adverbial", echivalent cu cat de (așa de, atat de
etc.) sau cu foarte, le dă acestora gradul superlativ absolut: Ce frumoasă e pădurea vara! ; Ce departe
stai!; Ce tarziu te -ai culcat!
OBSERVAȚIA 1. in ce privește funcția lui ce in aceste structuri, problema se pune in același fel ca la

echivalentele lui (cat de, așa de, grozav de …) și depinde de acceptarea / neacceptarea superlativului absolut cu
aceste realizări ca membru al categoriei intensității și/sau comparației. Dacă da, ce nu are funcție sintactică
autonomă, iar dacă nu, ce este circumstanțial de mod.
*OBSERVAȚIA 2. O situație mai puțin clară ca organizare sintactică are structura "ce + substantiv + adjectiv":
Nu ftii ce fată frumoasă s -a făcut Nora; Ai văzut ce casă mare are?
Aici, ce poate fi interpretat fie ca ADJECTIV PRONOMINAL situat in po ziție proclitică față de substantiv,
poziția firească a adjectivului relativ (comp. cu Nu știu ce cărți mi -a adus), fie ca ADVERB din structura
superlativului absolut al adjectivului de după substantiv, prin echivalență gramaticală de ansamblu cu construcț ia
in care ce stă in fața adjectivului (Nu știi ce frumoasă fată s -a făcut Nora; Ai văzut ce mare casă au?). Optăm
pentru prima variantă (ce = adjectiv), deoarece, situat in fața substantivului, ce nu este inlocuibil cu cat de (=
termenul de identificare) și, de altfel, e greu de acceptat o asemenea dislocare prin substantiv a superlativului
absolut.
* OBSERVAȚIA 3. in ce privește statutul morfologic al lui ce din gruparea cu valoare exclamativă "ce de +
substantiv" (ce de oameni, ce de bani, ce de bombe, c e de țuică, ce de pește etc), considerăm că acesta nu este
adverb (ce ?t cat de), ci adjectiv pronominal pe langă un SUBSTANTIV cu ințeles cantitativ superlativ ELIPTIC
(= mulțime, groază, cantitate, mare, puzderie etc.)
in ciuda sensului cantitativ eviden t, nu se poate accepta gruparea ce de ca fiind locuțiune (adjectivală sau
adverbială), deoarece nu există asemenea locuțiuni terminate in prepoziție.
212
Vezi LRC, I, 1974, p. 276.
209
3.2. Antepus unui verb, ce are ințelesul de cat de mult, cat de bine etc. (un adverb de mod la gradul
superlativ): Ce le mai știi, prietenei; Ce se mai agită…!
.
Se ințelege că in această din urmă situație (3.2.), ce are funcția autonomă, și anume de complement de
mod. Tot adverb este ce cand poate fi echivalat, aproximativ, firește, cu adverbul relativ cum: De
prost ce este, nu știe nici ce -i NATO; De leneș ce este, nu se spală nici pe dinți; De mare ce se crede,
nu mai salută pe nimeni. (Funcțiile sintactice ale acestui ce in subordonata modală introdusă sunt
aceleași cu ale relativului cum: nume predicativ in primele două exemple, element predicativ
suplimentar in al treilea. Adjectivul (cu prepoziție) rămas in stanga (= in regentă) este un
circumstanțial de cauză construit prepozițional -adjectival.)
3.3. Ce "adverbial" poate apărea și ca relativ, valoarea exclamativă atenuandu -i-se: Nu știi ce bine-mi
pare; Abia acum și -a dat seama ce
frumoasă era; Să fi văzut ce se mai mandrea cu pantofii cei noi.
210
X 43 CUM – NUME PREDICATIV / COMPLEM ENT DE MOD / ELEMENT PREDICATIV
SUPLIMENTAR
A. STRUCTURI -TIP:
(1) El nu mai e cum era inainte.
(2) N-ai idee cum se descurcă.
(3) El nu mai e cum il știi.
B. SOLUȚII:
(1) cum = nume predicativ
(2) cum = complement circumstanțial de mod
(3) cum = element predicativ suplimentar
C. COMENTARIU
0. Valoarea fundamentală a lui cum, in calitate de adverb interogativ (sau relativ), este modală,
indiferent de subordonata pe care o introduce in ipostaza de relativ. ≫
Ca adverb ce este, cum se incadrează ca membru in propoziția introdusă, avand o anumită funcție
sintactică.
1. Obișnuiți să acordăm adverbului funcția sintactică in strictă dependență de conținutul său
lexical (adverb de timp – complement circumstanțial de timp; adverb de loc – complement
circumstanțial de loc; adverb de mod – complement circumstanțial de mod) și după ≪intrebare≫, lui
cum i se rezervă funcția de complement circumstanțial de mod, funcție pe care o are in general, dar nu
intotdeauna.
Prin raportare la situația concretă din propoziția in car e se incadrează, cum are trei funcții mai
importante:
1.1. NUME PREDICATIV – in prezența unui auxiliar predicativ, cel mai adesea a fi: Cum va fi

vremea maine?; Nu știu cum va fi vremea maine.
Argumentarea funcției de nume predicativ se poate face in două feluri:
(a) prin substituirea lui cum interogativ cu răspunsul, obținand pe Poziția lui cum un adjectiv -nume
predicativ foarte ≪clar≫: Cum e Prietenul tău? —≫ Prietenul meu e inteligent;
(b) prin imposibilitatea de a avea altă funcție: auxiliarul predicativ are nevoie atat de nume predicativ,
cat și de subiect. Cum adverbul nu poate fi subiect, rămane ca substantivul (pronumele) in nominativ
să fie subiect,
211
iar nume predicativ să fie adverbul cum. (Propozițiile Cum este el?; Vezi cum este el? și El este harnic sunt
considerate ca avand aceeași structură -aceleași funcții și in același fel repartizate.)
1.2. Dacă in propoziție verbul nu este auxiliar predicativ, ci verb predicativ propriu -zis, numele predicativ se
exclude cedand locul complementu lui circumstanțial de mod. Dovada o obținem prin același procedeu al
substituirii: 1. Nu-mi dau seama cum se va descurca. 2. Cum se va descurca? 3. Se va descurca bine
(rău, acceptabil).
1.3. ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR: Popescu a rămas cum il știi; Cum il consideri?;
Cum te cheamă?
Deoarece elementul predicativ suplimentar se identifică nu atat prin particularitățile verbului insoțit –
nu există verbe care să ≪ceară≫ in mod necesar această funcție – cat prin modul de construcție (parte de
vorbire, caz, prepoziție, acord), in lipsa răspunsului la intrebarea cum este dificil să stabilim dacă e
vorba de un element predicativ suplimentar sau de un complement circumstanțial de mod. La o
intrebare de tipul: Cum ți-ai găsit colegii? , răspunsul po ate fi (a) ușor, cu greu, anevoie, intamplător
etc. ( —> complement circumstanțial de mod) sau (b) sănătoși, veseli, supărați, imbătraniți etc. ( —>
element predicativ suplimentar).
1.3.1. Tot element predicativ suplimentar este cum (interogativ sau relativ) pe langă verbele a (se)
numi, a chema, a ( -i) zice: Cum te numești?; Cum te cheamă?; Cum iți zice? (Nu știu cum te
numești I cum te cheamăl cum iți zice).
Se ințelege că și substantivele care stau pe această poziție sunt tot elemente predicative suplimentare:
Mă cheamă G.G.N.; Mă numesc G.G.N; imi zice G.G.N.
*OBSERVAȚIE. in privința cazului elementului predicativ suplimentar exprimat prin substantiv din
acest construcții, reținem:
(a) pe langă a se numi, elementul predicativ suplimentar stă in no minativ, ca subiectul la care se referă și
căruia ii este subordonat, subordonare realizată prin flexiune cazuală simultană sau concomitentă, la fel ca in Ion
a fost numit ambasador in Chinei 13.
(b) Pe langă a chema, elementul predicativ suplimentar stă in acuzativ, asemenea complementului direct (mă,
te, il …) la care se referă și căruia ii este subordonat prin aceeași flexiune cazuală simultană (comp. cu Pe Ion lau
numit ambasador in China.) 114
213 214
Vezi, pentru variație cazuală concomitentă, Drașoveanu, 1997, p. 130. Subiectul propoziției este neexprimat și
nedeterminat (Te cheamă Popescu –
[lumea I oamenii…] te cheamă Popescu).
212
(c) Pe langă a(-i) zice, elementul predicativ suplimentar este in acuzativ, un acuzativ apărut, prin blocarea
variației cazuale simultane, in locul unui dativ {iți (dativ) zice Popescu (acuzativ)), unul pe care il numim,
tocmai de aceea, acuzativ prodatival.
Toate cele trei funcții date aici se exprimă prin adverbul (interogativ / relativ) de mod cum. Acest cum se
numește cum "modal".
*2. Echivalent cu cand sau locuțiuni cu sens temporal {după ce, indată ce, imediat ce etc), cum dobandește
ințeles temporal și introduce o subordonată temporală: Cum intră in casă, văzu dezastrul; Cum veniră,
se făcură toți o apă si -un pămant (M. Eminescu). Acest cum se numește cum "temporal".
incadrarea lui cum temporal la adverbe relative (de timp), prin echivalență cu cand, sau la conjuncții
subordonatoare temporale, prin echivalență cu după ce {imediat ce, indată ce etc), este prob lematică.
Datorită sensului temporal, relativ concret, optăm pentru valoarea adverbială. (Se ințelege că, dacă il
considerăm adverb relativ de timp, are funcție sintactică (= circumstanțial de timp), iar, dacă il
considerăm conjuncție subordonatoare tempor ală, n -are funcție sintactică.)
3. Echivalent cu o conjuncție (locuțiune conjuncțională) subordonatoare cauzală (fiindcă, deoarece,
din moment ce, odată ce …), cum s-a transformat in CONJUNCȚIE SUBORDONATOARE CAUZALĂ,
introductiv al unei subordonate cauz ale: Cum timp mai aveam, ne -am dus la un film. Acest cum
se numește cum "cauzal".

Conjuncție fiind, cum "cauzal" n -are funcție sintactică. Poziția subordonatei cauzale introduse prin
cum este, de regulă, in fața subordonatei.
in rezumat, romana are trei cum: cum "modal", cum "temporal", cum "cauzal".
213
T 44 DIN CA UZĂ CĂ/ DIN CE CA UZĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Absentează din cauză că este bolnav.
(2) Nu știu din ce cauză absentează.
B. SOLUȚII:
(1) din cauză că= introduce cauzală
(2) din ce cauză = nu introduce cauzală
C. COMENTARIU
0. Asemena altor cuvinte interogative, intrebările SPECIALIZATE {din ce cauză, pe ce motiv, cu ce scop, in ce
mod, in ce vreme etc), trecute din vorbirea directă in cea indirectă, devin CUVINTE SUBORDONA -TOARE,
menținandu -și aceeași structură: Din ce cauză n-a ajuns la timp? – Mă intreb din ce cauză n-a ajuns la timp; in
ce vreme o fi sosit? -Nu-mi dau seama in ce vreme o fi sosit.
in aceeastă ultimă situație, ca introductive ale unor subordonate, ele sunt pe poziția unor locuțiuni conjuncționale
și ≪seamănă≫ foarte mult cu acestea atat ca STRUCTURĂ, datorită cuvantului relațional propriu -zis pe care -l
conțin și substantivului nearticulat din componența lor, de regulă același, cat și ca INȚELES, unul (aproape)
identic, impus de sensul lexical al substantivului. Ilustrăm cele spuse mai sus prin sensul CAUZAL:
(a) din cauză că, din pricină că, din moment ce etc.: N-a participat la ședință din cauză că a fost plecat din
localitate;
(b) din ce cauză, din ce pricină, pe ce motiv: Nu știu din ce cauză a fost plecat din localitate.
Existența acestor asemănări de formă și de ințeles face destul de probabilă interpretarea lor identică, respectiv
deopotrivă locuțiuni conjuncționale după tipul (a), interpretare GREȘITĂ, cu urmări pe măsură și deloc
neglijabile in analiza frazei și a propoziției.
1. Toate grupările de sub (a) – din cauză că, in vreme ce, din moment ce etc. – sunt locuțiuni conjuncționale (pe
bază de că sau ce). Dimpotrivă, nici una dintre grupările de sub (b) – din ce cauză, din ce pricină, pe ce motiv,
din ce moment, in ce timp, in ce vreme, la care se pot adăuga și altele, fără corespondente conjuncționale {cu ce
scop, cu ce intenție, cu ce condiție, in ce măsură etc.) – nu este locuțiune conjuncțională, deo arece
214
poziția cuvantului relațional nu este in finala grupului. A se compara: din moment ce (= locuțiune
conjuncțională) / din ce moment fe locuțiune conjuncțională).
2. Grupările de la (a) sunt echivalente și substituibile cu conjuncții, cele de la (b), nu, in limitele
păstrării aceluiași sens al propoziției introduse. A se compara: N-a venit din cauză că n-a fost invitat
= N-a venit deoarece n-a fost invitat / Am aflat din ce cauză n-a fost invitat & *Am aflat fiindcă n-a
fost invitat.
3. Ca locuțiu ni conjuncționale, grupurile de sub (a) nu sunt analizabile sintactic, iar ințelesul lor este
exclusiv gramatical. Spunem că in cadrul locuțiunii conjuncționale sensul lexical al substantivului este
convertit in sens gramatical (cauzal, temporal etc), impr imat subordonatei introduse (cauzală,
temporală etc). Locuțiunea conjuncțională nu are funcție sintactică autonomă (nu este
complement de cauză, de timp etc), funcționand exclusiv ca element subordonator. (in
practica analizei gramaticale, ea se ≪incercuiește ≫ in totalitatea elementelor ei componente: Nu te mai
deranjez [din moment ce ești ocupat].
Dimpotrivă, grupurile de sub (b) evidențiază clar o structură binară (= din două componente), perfect
analizabilă sintactic:
(1) Substantivul, de regulă in acuzativ cu prepoziție, iși păstrează sensul lexical (= negramaticalizat),
nu este cuvant subordonator și nici nu este ≪antrenat≫ in realizarea raportului de subordonare a
propoziției. El intră in relație sintactică ≪normală≫ cu verbul din propoziția s ubordonată, in care se
află, și, in funcție de sensul său lexical, are rol de complement circumstanțial:
(a) DE CA\JZĂ:Spune -mi din ce pricină ai intarziat;
(b) DE TIMP: Nu-și mai amintea din ce vreme datează manuscrisul acela;
(c) DE SCOP: intrebarea este cu ce scop m-a căutat ieri atat de insistent;
(d) CONDIȚIONAL: Mi-e clar cu ce condiție acceptă colaborarea;
(e) DE MOD: Nu-mi dau seama in ce mod va reuși să rezolve toate acestea.
Din punct de vedere morfologic, substantivul se analizează ca orice alt substantiv (fel, gen, număr,
caz, prepoziție).
(2) Ce este un adjectiv relativ, ocupand poziția firească a adjectivelor pronominale antepuse

substantivului. Ca orice adjectiv pronominal, ce are funcție sintactică autonomă, și anume aceea de
ATRIBUT ADJECTI VAL.
215
Prin urmare, grupurile in discuție sunt formate din cate două funcții sintactice (un complement
circumstanțial și un atribut adjectival).
(3) Din acest grup, subordonator și marcat ca atare, este numai adjectivul relativ, fără substantiv și fără
prepoziția acestuia: Nu mi -a comunicat [cu ce condiție acceptă propunerea mea].
4. Sensul lexical al substantivului se manifestă diferit in (a) față de (b):
(1) in grupurile de la (a), substantivul INDUCE (= imprimă) specificul său semantic (cauză, timp) ca
sens gramatical. De aceea locuțiunile conjuncționale din cauză că, in timp ce etc. sunt specializate in
a introduce subordonate circumstanțiale de cauză, de timp.
(2) in grupurile de la (b), substantivul iși păstrează sensul lexical propriu, imprimat și r eflectat in
funcția sa sintactică din interiorul subordonatei (diferite complemente – vezi, mai sus, 3.),
≪necolorand ≫ in nici un fel prin ințelesul său adjectivul relativ. De aceea adjectivul relativ ce din
grupurile (b) nu introduce nici o subordonată circumstanțială cu vreuna din funcțiile sintactice ale
substantivelor din grupuri și, se ințelege, nici cu aceeași funcție ca a substantivului situat, in interiorul
ei, după ce. Altfel spus, ce din cu ce scop nu introduce o finală, dar nici o cauzală, temp orală, modală
etc, ce din din ce cauză nu introduce o cauzală, dar nici o finală, condițională etc. Din acest punct de
vedere, ce este un cuvant subordonator nespecializat in introducerea anumitor subordonate.
Asemenea altor pronume (adjective) relative sa u chiar adverbe relative, ce introduce subordonate
necircumstanțiale (subiective, completive directe, completive indirecte, atributive, predicative),
toate ca interogative indirecte al căror fel este impus de situația din regentă și identificat in
consecin ță.
*4.1. Nici grupările cat timp și cată vreme nu sunt locuțiuni conjuncțio – nale sau de alt fel: Cat timp /
cată vreme eu repar mașina, tu fă cumpărăturile.
Motivația este aceeași: in structura lor se află un adjectiv pronominal relativ {cat, cată) in acord ≪evident≫ cu
substantivul de după el, indeplinind de aceea funcția de atribut adjectival. Substantivul regent {timp, vreme) este
in acuzativ, un acuzativ al timpului 215, cu funcție de circumstanțial de timp.
La fel ca in multă vreme, atata timp, a tata vreme. Se vede astfel că eventuala și posibila substituire a lui cat timp
{cată vremei) cu o locuțiune conjuncțională temporală de tip in timp ce, in vreme ce etc. nu este probantă.
216
OBSERVAȚIE. Inversand ordinea componentelor și operand anumite mo dificări din cat timp obținem in timpul
cat (și -n timpul cat s-au cununat…), grupare analizabilă: in timpul = complement circumstanțial de timp,
substantiv in acuzativ cu prepoziție; cat = complement circumstanțial de timp. adverb relativ temporal
cantit ativ 216, introductiv al unei subordonate atributive.
216
O eventuală interpretare a lui cat ca pronume relativ (din paradigma cat, -ă, -i, -e) intr-un acuzativ
(neprepozițional) al timpului, printr -o echivalență cu in care, este discutabilă, deoarece o asemenea echivalență
putem invoca și pentru cand (in vremea cand … – in vremea in care …), dar nu vom spune despre cand că este …
pronume.
217
T45
CUVINTE SUBORDONATOARE INTERPROPOZI -ȚIONALE – SPECIALIZATE /
NESPECIALIZATE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) N-a venit la noi, cu toate că l-am invitat insistent.
(2) Nu mi -a spus că m-ai căutat.
B. SOLUȚII:
(1) cu toate că = locuțiune conjuncțională specializată (concesivă)
(2) că = conjuncție subordonatoare nespecializată
C. COMENTARIU
0. Cuvintele subordonatoare interpropoziționale permit gruparea in:
(a) SPECIALIZATE, ca elemente introductive, pe anumite tipuri de subordonate, totdeauna sau de
regulă aceleași;
(b) NESPECIALIZATE pe tipuri de subordonate, adică, intre anumite limite, introductive al e unui
mare număr de propoziții subordonate.
in cazul (a), subordonatele pot fi aproximate sau recunoscute după cuvintele introductive, scutind

analistul de eforturi suplimentare (= utilizarea altor procedee de identificare), in timp ce la (b),
cuvintele i ntroductive nu indică in nici un fel specia subordonatei, aceasta identificandu -se, de la caz
la caz, după alte criterii.
1. in legătură cu GRADUL de specializare trebuie să mai reținem in ansamblu următoarele:
(1) Fiecare subordonată circumstanțială dispu ne de cate o CONJUNC -ȚIE-TIP, eventual două sau mai
multe apreciate ca echivalente gramatical și deopotrivă specializate.
(2) Unele conjuncții (locuțiuni conjuncționale) au o DUBLĂ sau TRIPLĂ specializare, fapt
verificabil prin sinonimie, in aceeași poziți e, cu alte conjuncții specializate.
(3) Tot prin echivalență cu unele conjuncții (locuțiuni) specializate se utilizează cu aceeași valoare
anumite cuvinte subordonatoare dintre cele nespecializate, fiind vorba cel mai adesea de o schimbare
sensibilă de sen s gramatical. Avem in acest caz conjuncții INTERMEDIAT specializate.
(4) Se poate vorbi de specializare (una sau mai multe) la un cuvant subordonator numai dacă
este posibilă degajarea unui SENS GRAMATICAL INDIVIDUALIZAT, relativ
AUTONOM și CON –
218
STANT, obligatoriu același cu al subordonatei introduse. in acest sens spunem că, de exemplu, fiindcă
este conjuncție CAUZALĂ și, plasată in orice context, va introduce mereu o cauzală.
Așa cum vorbim de un sens lexical autonom sau de sine stătător, putem vorbi și de un sens gramatical
autonom.
(5) Gradul de specializare pe tipuri de subordonate este mai evident la conjuncții decat la locuțiuni
conjuncționale, deoarece acestea din urmă conțin cel mai adesea in structura lor substantive cu sensuri
lexicale s pecializate.
1.2. REPARTIZATE PE SUBORDONATE introduse, cele mai importante conjuncții (locuțiuni
conjuncționale) subordonatoare sunt următoarele:
1.1.1. CAUZALE (introductive ale circumstanțialelor cauzale): deoarece, fiindcă, pentru că,
intrucat, căci, m ai ales că, din cauză că, din pricină că, pe motiv că, o dată ce, din moment ce, de
vreme ce: Din moment ce n-ai telefonat, am crezut că nu ești acasă.
1.1.2. FINALE (introductive ale circumstanțialelor finale sau de scop): pentru ca (…) să: Pentru ca
totul să meargă bine, mai trebuie puse la punct unele detalii.
1.1.3. CONDIȚIONALE (introductive ale circumstanțialelor condiționale): in caz că: in caz
că ai timp, treci pe la mine azi după -masă.
1.1.4. TEMPORALE (introductive ale subordonatelor circumstanț iale temporale):
(1) pe bază de să: inainte (ca) să, pană să;
(2) pe bază de ce: după ce, indată ce, de indată ce, imediat ce, pană ce, in timp ce, in vreme ce.
Pană să ajung eu, trenul plecase; După ce s-a mutat de pe strada noastră, nu ne -am mai văzui 211.
1.1.5. CONCESIVE (introductive ale subordonatelor circumstanțiale concesive): deși, cu toate că,
măcar că, chit că, măcar să, chiar dacă, chiar de: Deși e tanăr, știe multe; Fumează, cu toate că
medicul i -a interzis; Nu plange, chiar dacă -/ bați.
1.1.6. CONSECUTIVE (introductive ale subordonatelor circumstanțiale consecutive): incat: Era așa
de frumos acolo, incat n-aș mai fi plecat.
1.1.7. OPOZIȚIONALE (introductive ale subordonatelor circumstanțiale opoziționale): in loc să: in
loc să invețe, ascultă muzică.
* Pentru posibila interpretare a grupărilor pe bază de ce ca locuțiuni adverbiale relative temporale, vezi Neamțu,
1979, p. 9 -l5. in ce privește grupul pană să, acesta conține eliptic un cand (pană [cand] să).
219
1.1.8. EXCEPTIVE [introductive ale subordonatelor de excepție sau exceptive): in afară că: In afară
că ai cumpărat apă minerală, azi n -ai
jacut nimic altceva.
1.1.9. CUMULATIVE (introductive ale subordonatelor circumstanțiale cumulative): plus că, pe
langă că, du pă ce că: După ce că n-ai invățat, mai ești și obraznic.
1.2. Fiecare dintre subordonatele circumstanțiale date dispune și de alte cuvinte subordonatoare in
afara celor din inventar, fie că sunt dublu (triplu) specializate, fie că sunt intermediat speciali zate.
1.2.1. CAUZALE: cum "cauzal" (- fiindcă, deoarece etc), dacă (= fiindcă, deoarece etc), că (=
deoarece, fiindcă etc): Cum timp mai aveam, am mers la un film; Dacă tot ai venit, apoi stai; Nu vine
pe la noi că-/ supărat.
1.2.2. FINALE: să și ca să {= pentru ca… să): Vino să mă vezi.

1.2.3. CONDIȚIONALE: dacă și de (= in caz că), să (= dacă = in caz că): Dacă ai timp, treci pe la
noi; Ce n -aș da să mai am douăzeci de ani!
in legătură cu implicațiile conjuncției dacă in practica analizei gramaticale, s unt de reținut
următoarele:
(1) in limba romană există doi "dacă", unul CONDIȚIONAL (= in caz că) și altul
EXTRACONDIȚIONAL. (in unele limbi este redat prin două conjuncții -vezi germ. wenn
"condițional" și ob "extracondițional".)
(2) Dacă EXTRACONDIȚIONAL (* in caz că) apare in subordonate necircumstanțiale
INTEROGATIVE INDIRECTE (totale): Nu știu dacă mai trece azi pe la noi. (Suprimand conjuncția
dacă, propoziția devine o interogativă directă (totală): Mai trece azi pe la noi?) Apariția acestui dacă
este condiționată de prezența unui cuvant "de informare" in regentă (a intreba, a zice, a spune, a ști
etc).
(3) Al doilea dacă, cel condițional, apare exclusiv in subordonate circumstanțiale, in primul rand
ca introductiv al circumstanțialei condiționale. De aceea spunem că dacă are sens fundamental
condițional și in majoritatea cazurilor condiționala se introduce prin dacă.
♦OBSERVAȚIE. Celelalte valori gramaticale ale lui dacă (temporal, concesiv, cauzal ș. a.) s-au
dezvoltat toate de la acest dacă, nu de la cel din intrebarea indirectă. Tot condițional in ultimă instanță
este și așa -numitul dacă "optativ" din propoziții de tipul Dacă aș ajunge mai repede acasă!, in care
propoziția regentă este eliptica {Ce m -aș bucura dacă…; Ce n-aș da dacă…; Ce bine ar fi dacă…).
220
1.2.4. TEMPORALE: cum "temporal" (= imediat ce, indată ce…), dacă "temporal" (= după ce): Cum intră in
cameră, observă că ceva nu e in regulă; Dacă văzui că nu -l interesează haina, o văndui altcuiva.
1.2.5. CONCESIVE: că (= deși, chiar dacă), să (= chiar dacă), fără (ca) să (= deși), dacă (= chiar dacă): Popa,
că e popă, și tot nu toacă de două ori pentru o babă surdă; Să, fie de aur, și tot nu -mi trebuie; Fără să-/ fi
chemat, el totuș i a venit; Dacă tu nu ești de acord, eu tot o cumpăr.
OBSERVAȚIE. Un statut mai complex au pronumele (adjectivele) și adverbele nehotărate compuse pe bază de
relative cu particula ori- {oricine, orice, oricare, oricat, oricum, oricand, oriunde), care, de r egulă, in corelație
cu adverbul concesiv tot(uși) din regentă, introduc subordonate concesive. Sensul concesiv al acestora poate fi
≪catalizat≫ prin introducerea in structură a locuțiunii conjuncționale specializate chiar dacă: Oricate ar avea
alții, tot m ai bine -i acasă; Oriunde te-ai ascunde, tot de prind. (Cu postpoziția de, relativul cat și nehotăratul
(cu valoare relativă) oricat, păstrandu -și sensul concesiv, intră in componența unui superlativ absolut: Oricat de
mare ți -ar fi durerea, trebuie in cele din urmă să ți -o infrăngi.)
1.2.6. CONSECUTIVE: de (= incat), că (= incat), ca să (= incat să): E așa de frumos afară, de ai tot sta; Așa de
tare s -a supărat, că nici n -a mai dat un telefon; Prea se potriveau toate ca safe adevărate.
1.2.7. OPOZIȚIONALE: dacă, in vreme ce, unde (pentru) ca să. Sensul lor opozițional se pune in evidență nu
prin locuțiunea specializată in loc să, ci prin echivalarea acestui raport opozițional cu unul adversativ din cadrul
coordonării, realizat prin iar, dar: Dacă la Paris e timp frumos, la Dijon in mod sigur plouă; in vreme ce cu
mașina ii place foarte mult, trenul il indispune (comp. cu ii place foarte mult cu mașina, dar trenul il
indispune); De unde pană ieri eram prieteni, acum ne evităm; Am ocolit stopul din centru, ca să dăm la
periferie peste altele două 218.
1.2.8. EXCEPTIVE: decat (= in afară că): Nu face altceva decat să mă enerveze.
1.2.9. MODALE: fără (ca) să, ca și cum, ca și cand, decat: A plecat fără să mă anunae; Se comportă ca și cum
n-ar mai fi el; A venit mai devreme decat mă așteptam.
OBSERVAȚIE. Ca și cum (ca și cand) introduce și predicative: Asta e ca și cum n-ar fi. Conjuncția decat – de
proveniență adverbială – poate fi considerată dublu specializată: exceptivă (vezi 1.2.8.) și modală comparativă
(vezi 1.2.9.).
21X
Vezi, in acest sens, GLR, 1963, voi. II, p. 333 -334.
221
1.3. in cadrul clasificării CUVINTE SUBORDONATOARE SPECIALIZATE / CUVINTE
SUBORDONATOARE NESPECIALIZATE, o situație aparte au adverbele relative unde, cand și cum
ca introductive ale subordonatelor circumstanțiale (de loc, de timp, de mod): Nu s-a dus unde l-ai
trimis; Vino cand vrei; Procedează cum crezi de cuviință.
intrucat sensul lor lexical (local, temporal, modal) coincide cu sensul gramatical al subordona tei
introduse și, intr -o oarecare măsura, ≪imprimat≫ subordonatei {Merge unde i-ai spus – circumstanțială
de loc, unde = adverb de loc; Merge cand i-ai spus – circumstanțială de timp, cand = adverb de timp;
Merge cum i-ai spus – circumstanțială de mod, cum = adverb de mod), se poate vorbi și in acest caz de
o specializare gramaticală coincidentă cu cea lexicală.

OBSERVAȚIE. in ceea ce privește pronumele relative, acestea pot fi considerate ≪oarecum≫
specializate numai ca introductive ale atributivei, adică in situația in care ele realmente reprezintă in
subordonată un cuvand din regentă: ii place foarte mult să umble cu haina pe care a primit -o de ziua
lui. (Ca introductive ale unei circumstanțiale de loc, echivalente cu unde (de unde etc), ele apar foarte
rar: Du-te la cine te-a chemat.)
2. Cuvintele subordonatoare nespecializate introduc, in principiu, cele șase subordonate
necircumstanțiale (predicativă, subiectivă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă și
completivă de agent). Ele se impart in două grupe:
(a) cu sens lexical: RELATIVELE (pronume și adverbe): care, cine, ce cat (cată, cați, cate), al
catelea (a cata), unde, cand, cum, cat (de);
(b) fără sens lexical: CONJUNCȚIILE subordonatoare că, să, dacă (de).
Lipsa de specializare constă in aceea că fiecare conjuncție (relativ) din inventarul dat poate introduce
mai multe tipuri de subordonate necircumstanțiale, după cum fiecare subordonată necircumstanțială se
poate introduce prin mai multe conjuncții (relative).
2.1. Conjuncțiile că, să (inclusiv ca să), dacă (de) se caracterizează printr -un inalt grad de
abstractizare a sensului gramatical, fiind elemente relaționale aproape ≪pure≫. (in afara unui context,
n-am putea spune, ≪ce inseamnă ≫ că, să, dacă.) Ele pot introduce toate subordonate le
necircumstanțiale, exceptand completiva de agent, după cum urmează:
2.1.1. SĂ:
(1) PREDICATIVĂ: Problema este să mai găsim magazinele deschise;
222
(2) SUBIECTIVĂ: Ar trebui să mai dai și tu pe la birou; Era de așteptat ca la prima ocazie să fie
avansat;
(3) ATRIBUTIVĂ: De mult avea intenția să -ți scrie;
(4) COMPLETIVĂ DIRECTĂ: Nu vrei să mergem la un film?
(5) COMPLETIVĂ INDIRECTĂ: Din păcate sunt obligat să refuz invitația dumneavoastră. (Pentru
subordonatele circumstanțiale, in care să este con juncție intermediat specializată, vezi mai sus.)
2.1.2. CĂ:
(1) PREDICATIVĂ: Adevărul este că nu le prea știe;
(2) SUBIECTIVĂ: E clar că a greșit.
(3) ATRIBUTIVĂ: Se bucură la gandul că in sfarșit se vor revedea;
(4) COMPLETIVĂ DIRECTĂ: Nu cred că ai dreptate;
(5) COMPLETIVĂ INDIRECTĂ: Se temea că va ajunge prea tarziu. (Pentru subordonate
circumstanțiale introduse prin că, vezi mai sus.)
2.1.3. DACĂ:
(1) PREDICATIVĂ: intrebarea e dacă mai găsesc numărul său de telefon;
(2) SUBIECTIVĂ: Nu se știe dacă va mai reveni in satul natal;
(3) ATRIBUTIVA: Nu mi -ai răspuns la intrebarea dacă vii sau nu la mare cu noi;
(4) COMPLETIVĂ DIRECTĂ: Nu i-ai comunicat dacă ești de acord cu propunerea lui;
(5) COMPLETIVĂ INDIRECTĂ: Nu-mi dau seama dacă a primit scrisoarea ta. (Pentru subordonate
circumstanțiale introduse prin dacă, vezi mai sus.)
Pentru fiecare din cele cinci subordonate putem spune, in principiu, că elementul intorductiv este
indiferent față de felul subordonatei și ca atare neconcluden t pentru identificarea practică a
subordonatei. Felul acesteia, oricare ar fi cuvantul introductiv {că, să, dacă), este determinat de
situația din regentă. De aceea, in esență, că, să, dacă, se pot inlocui, ca elemente introductive, unul
prin celălalt, făr ă să afecteze felul subordonatei: Problema e că nu le știe — Problema e să să le știe —
Problema e dacă le Știe (predicativă); Nu-și dă seama că a greșit – Nu-și dă seama să fi greșit ~ Nu -și
dă seama dacă a greșit (completivă indirectă).
Ca introductive ale acestor subordonate, că, să, dacă NU POT FI INLOCUITE PRIN ALTE
CONJUNCȚII SUBORDONĂTOARE fără ca funcția subordonatei să se schimbe.
2.2. Relativele au situație asemănătoare conjuncțiilor că, să, dacă. De exemplu, subiectiva se poate
introduce prin fiecare dintre ele: Nu se știe cine a venit (- care a plecat, — ce s-a intamplat, ~ cați lau
căutat; al
223
catelea a fost pe listă, – unde s-a dus, -cum s-a descurcat, ~ cand s-a intors).

Pronumele relative introduc in plus și o completivă d e agent: A fost așteptat de cine trebuie (~ de cați
au fost programați, ~ de al catelea am spus noi etc).
Introduse prin relative, subordonatele necircumstanțiale se identifică in funcție de situația din regentă,
nu după cuvantul subordonator, acesta necon stituind un indicator funcțional pentru subordonată.
OBSERVAȚIE. Gruparea (ori) de cate ori este asimilabilă funcțional lui (ori)oănd și introduce o
temporală de repetiție.
2.2.1. in practica analizei gramaticale, confuziile direct sau indirect legate de adverbele relative, toate
in unisens și potențate de intrebări, corect sau greșit puse, vizează incadrarea la circumstanțialele de
mod, loc și timp a subordonatelor necircumstanțiale.
Cauza fundamentală o constituie echivalarea sensului lexical al adverbel or relative (cum = mod, cand
= timp, unde = loc) cu un sens gramatical, fapt care duce la inglobarea acestora, ca indicatori de
subordonate, in clasa conjuncțiilor, aproximativ după următorul raționament: dacă, de exemplu,
fiindcă are sens gramatical cauzal și introduce o cauzală, atunci și cum, care are sens modal, va
introduce o modală ș.a.m.d.
Această concordanță intre sensul lexical al adverbului și specia de subordonată se manifestă numai in
cazul celor trei subordonate: modală (cum "modal"), temporală (cand "temporal") și locală (unde
"local"). Absolutizand concordanța in discuție, după modelul conjuncțiilor specializate funcțional, se
ajunge la concluzia greșită că adverbul introductiv este intotdeauna indicator al felului sub ordonatei,
respectiv că unde ar introduce totdeauna circumstanțială de loc, cand, circumstanțială de timp, iar
cum, circumstanțială de mod, ceea ce, firește, este fals.
Trebuie să reținem deci că sensul lexical al adverbului și cel gramatical, ca introduct iv al subordonatei,
pot să nu coincidă și foarte adesea nici nu coincid. Astfel, de exemplu, cum, excluzand situațiile cand
este conjuncție, iși păstrează sensul lexical modal, indiferent de felul subordonatei (modală,
predicativă, subiectivă, atributivă, completivă). (Nu am cuprins in cele de mai sus și predicativa
suplimentară.)
*2.2.2. O confuzie frecventă vizează circumstanțialele condiționale, de mod, de loc, de timp și
subiectiva introduse prin dacă, unde, cand, cum pe langă o regentă cu verb imperson al sau expresie
verbală impersonală: Nu i-ar plăcea dacă n-ar avea slujbă (E greu dacă n-ai slujbă); Nu -i place cum
a făcut lucrarea (Nu -i ușor cum zici tu); Nu -i place unde s-a mutat
224
(Nu i -i ușor unde s-a mutat); Nu -i place cand plouă (E plăcut cand nu ești șomer).
in toate enunțurile date, subordonatele sunt circumstanțiale, iar verbele (expresiile verbale) sunt
folosite ca impersonale absolute, adică fără subiect și fără subiectivă 219.
ARGUMENT pentru circumstanțiale: echivalarea lui dacă cu in caz că (locuțiune cnodițională
specializată), iar in celelalte situații, posibilitatea inlocuirii subordonatei cu un adverb echivalent
funcțional cu o circumstanțială: Nu-i place așa – Nu-i ușor așa; Nu-i place acolo – Nu i-i ușor; Nu -i
place atunci – E plăcut atunci. (Despre aceste adverbe care pot ocupa poziția subordonatei {așa,
acolo, atunci) nu vom spune că au funcția de … subiecte, ci de circumstanțiale – de mod, de loc, de
timp.)
Aceeași evidențiere a calității de circumstanțiale o putem realiza prin introducerea adverbului corelativ
{așa, acolo, atunci) cu menținerea subordonatei. Atat adverbul introdus, cat și subordonata vor avea
funcție circumstanțială: adverbul pe langă verbul impersonal (expresia verbală impersonală) din
regentă, iar subord onata, pe langă adverb.
Exemplu: /Nu-iplăcut atunci/ [candn -ai bani].
219
Vezi, in același sens, Vulișici Alexandrescu, 1995, p. 64.
225
T 46 VERBE PREDICATIVE / AUXILIARE PREDICATIVE (I)
A. STRUCTURI -TIP:.
(1) A angajat un inginer bun.
(2) A devenit un inginer bun.
B. SOLUȚII:
(1) a angajat = verb predicativ
(2) a devenit = auxiliar predicativ
C. COMENTARIU
0. Asemenea altor părți de vorbire, verbul se constituie in membru al unei propoziții (= parte de

propoziție) prin două componente: CONȚINUTUL LEXICA L-SEMANTIC și FUNCȚIA
SINTACTICĂ.
0.1. Din punctul de vedere al ințelesului, gramaticile impart verbele in două grupe:
(1) ASEMANTICE (= fără ințeles lexical sau cu ințeles lexical zero), reprezentate, in afara auxiliarelor
propriu -zise (= de mod, de timp, de diateză), printr -un singur verb – a fi (Ion este harnic);
(2) SEMANTICE (= cu un anumit ințeles lexical, obligatoriu diferit de zero), la randul lor ierarhizate
după gradul de AUTONOMIE sau SUFICIENȚĂ LEXICALĂ in:
(2a) verbe CU INȚELES DE SINE STĂTĂTOR (= suficiente ca ințeles pentru o comunicare) –
aproape toate verbele din limbă (a merge, a lucra, a canta etc);
(2b) verbe FĂRĂ INȚELES DE SINE STĂTĂTOR (= insuficiente ca ințeles pentru o comunicare),
reclamand obligatoriu prezența pe langă ele a altor cuvinte – a deveni, a se face, apărea etc. (vezi mai
jos).
Capacitatea de a indeplini o funcție sintactică fiind condiționată in esență de prezența unui ințeles
lexical de sine stătător, verbele apar impă rțite, potrivit celor de mai sus, in:
(a) verbe care NU POT CONSTITUI SINGURE PĂRȚI DE PROPOZIȚIE – verbele asemantice {a fi)
și o parte din cele fără ințeles de sine stătător (= insuficiente semantic) (a deveni, a se face, apărea
etc);
226
(b) verbe care POT FORMA SINGURE PĂRȚI DE PROPOZIȚIE -verbele cu ințeles de sine stătător
și o parte (cealaltă) din verbele fără ințeles de sine stătător.
OBSERVAȚIE. in stabilirea inventarului de la (a), gramaticile utilizează, in afara criteriului semantic,
o serie de criterii sintactice, pe care nu le discutăm aici 220.
0.2. Din punctul de vedere al funcției sintactice, verbul apare in două ipostaze fundamentale: CU
FUNCȚIE PREDICATIVĂ și CU FUNCȚIE APREDICATIVA.
(1) Funcția predicativă sau de PREDICAT, numită și funcți e comunicativă sau asertivă, este
singura proprie verbului și numai verbului. Ea este condiționată de o anumită categorie gramaticală –
MODUL PERSONAL (indicativ, conjunctiv, condițional -optativ, imperativ, prezumtiv).
Verbul utilizat la un mod personal es te in relație directă și marcată formal (prin desinențe) cu o
anumită persoană gramaticală. Ca ințeles, aceasta poate fi autorul propriu -zis al acțiunii, implicată in
acțiune sau nu poate fi precizată (Ion citește; Lui Ion ii place muzica; Ploua).
Persoana și numărul, care ii sunt inerente, asociate cu modul, timpul și diateza, sunt indicii de
predicație, adică elementele prin care verbul devine generatorul propoziției.
intrucat verbul are funcție predicativă numai la moduri personale, acestea se mai numesc și moduri
PREDICATIVE.
(2) Funcția APREDICATIVĂ sau extrapredicativă (= in afara predicatului, fără nici o
legătură cu predicatul) este nespecifică verbului, aliniindu -l pe acesta celorlalte părți de vorbire
(substantiv, adjectiv, adverb etc). Ea este de tip subiect, atribut, nume predicativ, complement,
element predicativ suplimentar. indeplinirea acestei funcții este condiționată de asemenea
de o anumită categorie gramaticală, totdeauna aceeași – MODUL NEPERSONAL (infinitiv, gerunziu,
participiu, supin). De aceea modurile nepersonale se mai numesc și (moduri)
NEPREDICATIVE sau APREDICATIVE: E ușor a zice… (a zice = verb la infinitiv, subiect); N-are
mașină de scris (de scris = verb la supin, atribut); La ședință, părerile au fost impărțite (impărțite =
verb la participiu, nume predicativ); Trece strada alergand (alergand = verb la gerunziu,
complement).
220 v .
vezi, pentru o trecere in revistă a acestora, inclusiv comentariile aferente, Neamțu, 1986, p. 53 -l09.
227
1. Raportand funcția predicativă, sing ura specifică verbului, la clasificarea de la 0.1. (verbe care
constituie singure o parte de propoziție / verbe care nu constituie singure o parte de propoziție),
gramaticile impart verbele in două categorii:
(1) PREDICATIVE = formează singure un predicat, numit, tocmai de aceea, PREDICAT VERBAL:
Ion invață; Fetița canta la pian;
(2) NEPREDICATIVE = nu formează singure un predicat verbal: Ion este harnic; Vecina lui a
devenit ingineră.
Se atrage atenția că ambele calificative (predicativ și nepredicativ) au in vedere verbul la mod
personal, adică verbul care, prin indicii de predicație (persoană, număr etc), este FORMAL in funcție

predicativă. Se ințelege că la un mod nepersonal nici nu se mai pune problema ca un verb să fie
predicat, ci (numai) altă parte d e propoziție.
1.1. Reluand conceptul de "verb nepredicativ", subliniem că acesta nu trebuie ințeles ca "verb care nu
este predicat" sau "verb care este in afara predicatului", ci "verb care nu funcționează singur ca
predicat". Avand toți indicii formali ai predicatului (persoană + număr, mod + timp, diateză), verbul
≪nepredicativ ≫ la mod personal trimite prin forța Ierurilor la un predicat, in care el este insă doar O
PARTE COMPONENTĂ, cea constantă, cea mai importantă din punct de vedere gramatical.
Pentru a forma un predicat cu ≪ințeles de sine stătător ≫ reclamat de indeplinirea funcției lui
comunicative, verbul ≪nepredicativ ≫ iși asociază incă un cuvant, al cărui ințeles lexical este ≪deplin≫.
Fiindcă acest al doilea termen este de regulă UN NUME (substan tiv sau substitut) și FACE PARTE
DIN PREDICAT, el este denumit in gramatica limbii noastre NUME PREDICATIV. Se cuvine
subliniat deci faptul că "predicativ" din "nume predicativ" nu inseamnă "care este predicat" sau "care
constituie un predicat", ci "care face parte din predicat", "care este componentul nominal al
predicaruui". (Altfel, prin el insuși, numele (substantivul, de exemplu) nu poate fi predicat, lipsindu -i
indicii de predicație.)
OBSERVAȚIA 1. Prin analogie funcțională, numele acestui component este același – NUME
≪PREDICATIV ≫ – și in situația in care el se exprimă prin părți de vorbire ce nu aparțin propriu -zis
numelui (adjective, numerale) sau nu aparțin deloc numelui (adverbe, verbe la mod nepersonal): Tu
ești harnic; El este altfel; Datoria t a este de a invăța.
OBSERVAȚIA 2. Tot NUME PREDICATIV ii spunem acestui insoțitor al verbului nepredicativ și in
situația cand el este component al unei funcții extrapredicative (atribut, complement etc): Fiind
harnic, i -a
228
intrecut pe mulți (fiind harn ic = complement; harnic = nume predicativ ≪nepredicativ ≫).
1.2. Predicatul astfel format, adică dintr -un verb ≪nepredicativ ≫ și un ≪nume predicativ ≫ (Ion a
rămas repetent), este numit PREDICAT NOMINAL. Se observă deci că numele acestui tip de
predicat este dat doar de a doua componentă (NUMELE PREDICATIV), adică de cea care aduce in
cadrul predicatului ințelesul propriu -zis. Prin urmare, "predicat nominal" nu inseamnă "predicat
exprimat prin nume" (in opoziție cu "predicat verbal" – exprimat prin verb), ci predicat in componența
căruia intra și "un nume".
OBSERVAȚIE. Ținand seama de faptul ca, in afară de a fi, celelalte verbe nepredicative nu sunt
asemantice, ci doar insuficiente semantic, uneori predicatul de acest tip (= pe baza altui verb decat a
fi) este numit "predicat verbal -nominal" sau "predicat nominal -verbal", fiind reprezentate astfel in
denumire ambele componente 221.
1.3. Cele două componente ale predicatului nominal se raportează deopotrivă la subiect, fiecare prin
mijloace proprii, respectiv ve rbul nepredicativ prin acord in număr și persoană, iar numele predicativ,
in funcție de partea de vorbire prin care este exprimat, prin acord (adjectivul), prepoziție
(substantivul, pronumele, verbul la infinitiv și supin etc.), caz (substantivul, pronumel e, numeralul)
etc. De aceea predicatul nominal se raportează pe componente la subiect: Ei sunt harnici (ei sunt:
acord in număr și persoană; ei… harnici: acord in gen, număr și caz); Cerul este fără nori (cerul este:
acord (in număr și persoană); cerul… fără nori: prepoziție).
Se vede astfel foarte clar că, din punct de vedere gramatical, numele predicativ, indiferent prin ce parte
de vorbire este exprimat, nu se leagă de subiect prin intermediul verbului nepredicativ, oricare ar fi
acesta, inclu siv a fi "asemantic" 222. O atare interpretare eronată, devenită aproape un loc comun in
analizele gramaticale, a făcut posibilă apropierea verbului nepredicativ, mai cu seamă a lui a fi, de
cuvintele de legătură (= relaționale) și, de aici, denumirea curen tă "verb copulativ" (= verb de legătură,
verb de relație).
221
22 Vezi, in acest sens, Diaconescu, 1957, p. 102 -l20.
Pentru formularea acestei teze, a nonsubordonării numelui predicativ față de a fi și lipsa oricărui raport
gramatical marcat intre aceștia, vezi Drașoveanu, 1967, P – 238 și idem., 1973, p. 266.
229
Or, cum verbele nepredicative nu sunt catuși de puțin relaționale, se cuvine evitată o asemenea
denumire, chiar dacă, pentru a fi, termenul "copulă" este uzual in logică 223. Din punct de vedere
gramatical, acest termen nu trimite in nici un fel la predicat (nominal sau verbal), ci mai degrabă la
cuvintele de relație (vezi, de ex., "conjuncții copulative").

1.4. Aceleași verbe nepredicative sunt numite uneori "auxiliare sintactice", opunandu -se celor
"morfologice" prin rolul pe care -l au și prin nivelul la care se manifesta, potrivit impărțirii tradiționale
a gramaticii in morfologie și sintaxă:
(1) auxiliare MORFOLOGICE – ajută la formarea categoriilor morfologice de timp, mod, diateză {a fi,
a avea, a vrea);
(2) auxiliare SINTACTICE – ajută la formarea unor categorii sintactice, in speță a unor părți de
propoziție (predicat (nominal) sau părți de propoziție extrapredicative: subiect, atribut etc.) 224.
OBSERVAȚIE. in măsura in care MODALITATEA și ASPE CTUL sunt categorii cu realizare mai
degrabă sintactică decat morfologică, verbele cu conținut modal (a putea, a trebui etc.) sau aspectual
(a incepe, a termina, a continua etc.) ar putea fi considerate tot auxiliare sintactice. (in lucrarea de
față, dat fiind statutul lor insuficient clarificat, nu sunt luate in considerare.) 225
intrucat funcția specifică auxiliarelor sintactice este aceea de compo -nente ale predicatului nominal,
din care derivă și cea de componente ale altor părți de propoziție, le numi m AUXILIARE
PREDICATIVE.
Dintre cele trei denumiri inventariate aici – verbe nepredicative, verbe copulative, auxiliare predicative
– este de preferat ultima, intrucat:
(1) prin calificativul "predicativ" trimite explicit la predicat, nu -l neagă, precum "n epredicativ";
(2) prin termenul "auxiliar" transpare calitatea de component al unui predicat;
(3) nu conține terminologic ideea că ar fi relațional, cum o spune explicit "copulativ".
OBSERVAȚIA 1. Deși ≪strică≫ o frumoasă simetrie (auxiliare morfologice / auxiliare sintactice) și o
posibilă subclasificare, in funcție de partea de propoziție al cărei component este (auxiliar sintactic
predicativ / auxiliar sintactic nepredicativ), preferam termenul "auxiliar predicativ" in
223 Vezi, pentru critica acestui te rmen, Neamțu, 1986, p. 186 -l89.
224 Vezi Neamțu, 1971, p. 355 -363.
225 Vezi, pentru o abordare de ansamblu recentă, Hazy, 1997, p. 33 -81.
230
locul celui (mai general) de "auxiliar sintactic" avand in vedere o altă opoziție, de mai mare importanță, in
analiza practică: VERBE PREDICATIVE / AUXILIARE PREDICATIVE. (in fapt, procedăm la fel și in cazul
verbelor predicative: a citi, de ex., este numit verb "predicativ" indiferent dacă, fiind la mod personal, are funcția
de predicat sau altă funcție, fiind la mod nepersonal.)
OBSERVAȚIA 2. Avand in vedere caracterul preponderent DIDACTIC al cărții de față care, tocmai de aceea,
incearcă să se incadreze principiilor, conceptelor, clasificărilor și terminologiei unei așa -zise gramatici ≪oficiale≫
ce stă la baza programelor și manualelor școlare, nu prezentăm aici și un alt punct de vedere, unul mai nou și cu
audiență mai restransă, potrivit căruia toate verbele la mod personal sunt… predicative, avand toate semnele
predicativității verbale 226.
2. Indiferent de criteriile care au fost folosite pentru delimitare, majoritatea gramaticilor, inclusiv manualele
școlare, ^consideră INVENTARUL AUXILIARELOR PREDICATIVE ( ≪verbe nepredicative ≫, ≪verbe
copulative ≫) format din cel puțin următorii membri: (l) a fi; (2) a deve ni și cele trei sinonime contextuale ale lui:
a se face, a ieși, a ajunge; (3) a rămane; (4) apărea.
OBSERVAȚIE. De la autor la autor, de la gramatică la gramatică, inventarul este cand mai extins,
cand mai restrans, cel mai adesea incheiat cu un "etc." 227.
2.1. Fiecare dintre acestea poate apărea și ca verb propriu -zis ("verb predicativ"), și anume cand are
anumite sensuri lexicale, de regulă cele originare. (Vezi, pentru prezentarea lor, T 47 și T 50).
2.2. Interpretarea corectă, din punct de vedere sintactic, a acestor verbe prezintă o dublă importanță in
gramatică, intrucat, pe de -o parte, conduce la deosebirea celor două tipuri de predicat (nominal și
verbal), iar, pe de altă parte, de aceasta depinde analiza altor termeni ce ≪gravitează ≫ in sfera de
influență a verbului. Dintre cele mai frecvente și mai grave confuzii legate de ne(re)cunoașterea
auxiliarelor predicative sunt de reținut: (1) nume predicativ / subiect (vezi T 63); (2) nume predicativ /
complement direct (vezi T 61); (3) nume predicat iv / comple –
226 -r, .
vezi, pentru această teză (istoric, susținători, argumente științifice și consecințe asupra analizei gramaticale in
ansamblu, inclusiv avantajele in procesul didactic a^predării gramaticii), Neamțu, 1986.
Vezi, pentru discutarea inve ntarului, Guțu Romalo, 1973, p. 143; Grădinaru, 19?5, p. 129 -l43; Neamțu, 1986, p.
94-l05.
ment circumstanțial de mod (vezi T 62). La acestea se adaugă greșelile similare din analiza frazei.
3. Pentru analiza gramaticală se cuvin avute in vedere următoarel e trei trăsături ale auxiliarelor
predicative:

(1) Toate auxiliarele predicative sunt INTRANZITIVE și ca atare nu pot fi niciodată determinate de
un complement direct (completivă directă). Cuvantul (propoziția) care răspunde pe langă ele la
intrebarea ce și care ≪ar trebui≫ să. fie complement direct (completivă directă) va fi nume predicativ
(subordonată predicativă). Compară: El a g ă s i t un meșter bun {meșter = complement direct); El a
d e v e n i t un meșter bun (un meșter = nume predicativ).
(2) Nici un auxiliar predicativ NU ESTE DETERMINAT SINGUR DE UN COMPLEMENT
CIRCUMSTANȚIAL DE MOD (SUBORDONATĂ CIRCUMSTANȚIALĂ DE MOD). Cuvantul
(propoziția) care răspunde la intrebarea cum pe langă ele și care ≪ar trebui≫ să fie complement
circumstanțial de mod (su bordonată circumstanțială de mod) va fi nume predicativ (subordonată
predicativă). Compară: El cantă frumos {frumos = complement circumstanțial de mod); El pare
frumos {frumos = nume predicativ).
(3) Nici un auxiliar predicativ nu intră, ca element component, in structura unei locuțiuni verbale. Nu
există locuțiuni verbale pe bază de auxiliare predicative, oricat de ≪fixate≫ ar fi grupurile ca "expresii".
Afirmația se bazează, pe faptul că un verb, dovedit ca auxiliar predicativ, iși cere prin defini ție numele
predicativ, impreună cu care formează un predicat nominal. O dată stabilită funcția de predicat
nominal, grupul nu poate fi locuțiune verbală, aceasta fiind, tot prin definiție, predicat verbal, nu
nominal. (Pentru exemple la fiecare auxiliar in parte, vezi T 47).
232
X 47 VERBE PREDICATIVE / AUXILIARE PREDICATIVE (II)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ionel a ajuns tarziu la gară.
(2) Ionel a ajuns inginer.
B. SOLUȚII:
(1) a ajuns – verb predicativ
(2) a ajuns = auxiliar predicativ
C. COMENTARIU
0. in preze ntarea de mai jos, cu excepția lui a fi, care este tratat separat (vezi T 50), fiecăruia dintre
verbele susceptibile de a fi intrebuințate ca auxiliare predicative ii sunt date in paralel cele două
categorii de sensuri, verificate prin sinonime. (Descriere a este făcută in principiu după DEX.) intrucat
toate aceste verbe, ca auxiliare predicative, sunt doar insuficiente semantic, nu asemantice, descrierea
făcută, in esență, pe baza opozițiilor de ințeles pleacă de la auxiliarul predicativ spre verbul
predica tiv. (La a fi, din motive explicate acolo – vezi T 50 — orientarea este inversă, de la verb
predicativ spre auxiliarul predicativ.)
1. A DEVENI
1.1. Aproape intotdeauna este AUXILIAR PREDICATIV, avand sensul de "a se transforma, a se
preface in, a ajunge să fie…": Gigei a devenit șofer; Pe zi ce trece devine tot mai frumoasă; Cum
devine cazul?
OBSERVAȚIE. Accidental este folosit și impersonal: incepe să devină clar că ne -am inșelat.
1.2. Ca VERB PREDICATIV (= predicat verbal), a deveni, cu același sens, apare foarte rar și numai in
limbaj filozofic, de regulă in corelație cu o fi, creand opoziția "stare / devenire": ^univers nimic nu e
static, ci totul devine.
233
2. A SE FACE, A IEȘI, A AJUNGE
2.0. Cele trei verbe sunt considerate AUXILIARE PREDICATIVE atunci cand sunt sinonime cu a deveni: Ion
a devenit inginer – Ion s-a făcut inginer – Ion a ajuns inginer – Ion a ieșit inginer (a devenit = s-a făcut = a
ajuns = a ieșit). Este vorba, firește, de o s inonimie contextuală, niciodată perfectă. Identificarea calității de
auxliar predicativ se face prin inlocuirea cu a deveni, ințelesul și structura propoziției rămanand neschimbate.
in ciuda sinonimiei, ele nu pot fi substituite intotdeauna perfect cu a deveni, consecință a conservării unor note
din sensurile lor originare, predicative. in asemenea situații, dovedirea trăsăturii de auxiliare predicative se
realizează, de la caz la caz, prin alte mijloace.
2.1. A SE FACE
2.1.1. AUXILIAR PREDICATIV:
(1) Prin sinonimie ≪clară≫ cu a deveni: Pană la anul fetița se va face mare și cuminte.
OBSERVAȚIA 1. Acest verb poate fi auxiliar predicativ numai la diateza reflexivă cu pronume in acuzativ {a se
face). La altă diateză (activă -a face, pasivă – a fi făcut, -ă, -i, -e) sau cu pronume reflexiv in dativ (<a -și face)
nici nu se pune problema de a fi auxiliar predicativ. (Compară: Doi cu doi fac patru (fac = verb predicativ); Doi
cu doi se fac patru (se fac = devin — auxiliar predicativ.)

OBSERVAȚIA 2. Auxiliar predicativ este a se face și in cateva expresii, considerate adesea, din cauza
echivalenței cu un verb, drept locuțiuni verbale, interpretare evident greșită: a se face galben (la față), a se face
vanăt (verbe, negru, albastu etc), a se face stăpan pe …, a se face de rușine (de minune, de ocară, de rasul
targului…).
*(2) Ca termen simetric cu auxiliarul predicativ a fi in cadrul opoziției "devenire / stare" din grupări cu caracter
impersonal, prin care se exprimă stări sufletești, fiziologice sau atmosferice: a / se face frică (dor, scarbă,
groază, rușine etc.) / a -/ fi frică (dor, scarbă, groază, rușine etc); a / se {ace frig (cald, sete, foame etc.) / a -/ Ti
frig (cald, sete, foame etc); a se face ziuă (noapte, intuneric, vreme (frumoasă), lumină etc.) / a fi ziuă (noapte,
intuneric, vreme (frumoasă), lumină etc).
♦OBSERVAȚIE. Potrivit acestei interpretări (a se face = auxiliar predicativ), substantivul in nominativ de după
el este nume predicativ, nu
ii 234
subiect. (Tot nume predicativ este și după a fi din expresiile amintite: mi'-i foame, / -/ foame, e noapte, e vară) 228.
Dacă, dimpotrivă a se face și opozantul său semantic, a fi, sunt predicative, cum sunt cel mai adesea considerate,
inclusiv in manuale, substantivul este, in ambele tipuri de construcții, subiect.
Cum cele două interpretări sunt, prin argumentația ce le stă la bază, posibile și justificate, ele trebuie amandouă
acceptate (= soluție dublă).
2.1.2. VERB PREDICATIV, cand are unul din tre sensurile:
(1) a se produce, a se fabrica, a se confecționa etc. {din): Vinul se face și din struguri;
(2) a se preface, a simula; El s-a făcut că pleacă;
(3) a fi posibil: Cum se face că nu știi asta?;
(4) a se intampla: Ce s-a făcut cu el?;
(5) a se părea (impersonal): Se tăcea că eram la mare și ne plimbam pe faleză;
(6) a se desfășura, a se deschide inaintea ochilor. Se tăcea o vale lungă (o bifurcație etc).
2.1. A AJUNGE
2.2.1. AUXILIAR PREDICATIV: i
(1) Prin sinonimie cu a deveni: Copilul ace sta va ajunge cineva.
(2) Prin opoziție cu a fi: Ai ajuns in mintea copiilor (de ras, de plans, de nerecunoscut…); A ajuns să nu se mai
ințeleagă cu nimeni.
OBSERVAȚIE. Tot auxiliar predicativ este a ajunge și in expresia a ajunge rău (bine).
2.2.2. VERB PREDICATIV – cu alte sensuri, dintre care sunt de reținut:
(1) sinonim cu a sosi (intranzitiv): A ajuns mai devreme acasă;
(2) sinonim cu aprinde, a apuca (tranzitiv): N-a mai ajuns trenul;
(3) sinonim cu a fi suficient, a fi de -ajuns: Nu-i ajunge niciodat ă timpul; Ajunge că ai făcut asta, nu mai e
nevoie și de cealaltă; Nu ajunge să spui, trebuie să și demonstrezi; Ajunge cu pălăvrăgeala..
22 X
Vezi, pentru discutarea acestor expresii, T 50, 2.
235
<
2.3. A IEȘI
2.3.1. AUXILIAR PREDICATIV – prin sinonimie aproximativa cu a deveni: Au ieșit biruitori; A ieșit primul
la concurs.
2.3.2. VERB PREDICATIV – cu celelalte sensuri, respectiv a părăsi (un interior), antonim al lui a intra, a
merge, a pleca, a reieși, a rezu lta, a răsări etc: A ieșit din casă; Nemulțumită, mulțimea a ieșit in stradă; De
aici n-o să iasă nimic bun; N-a ieșit rezultatul; incă n-au ieșit ghioceii.
OBSERVAȚIE. Folosit cu pronume reflexiv in dativ (a-și ieși), formează cu diferite substantive in acuzativ (cu
prepoziția din) locuțiuni verbale: a-și ieși din sărite, a -și ieși din țațani (din pepeni, din balamale etc).
2. A RĂMANE
3.1. AUXILIAR PREDICATIV, cu unul dintre sensurile:
(1) a păstra (pe mai departe) o calitate: A rămas profesor in satul l ui;
(2) a dobandi o calitate, sinonim cu a deveni: Ai rămas repetent; A rămas asistent la catedră; A rămas
perplex (gură -cască, impietrit, inlemnit etc), cand a auzit una ca asta; Făcand așa ceva, tu vei rămane de
minciună (de rușine), nu el m'.
3.2. Verb p redicativ:
(1) cu sensul său FUNDAMENTAL (= a sta pe loc, a nu pleca): Rămai o zi, două la noi; A rămas in casă
toată ziua;
(2) folosit IMPERSONAL, sinonim cu a urma (să), a trebui (să): Rămane să mai discutăm; Rămane de văzut;
Rămane a vedea in continuare dacă … 230;
(3) cu sensul de a persista, a fi {a exista) in continuare: Mi -au mai rămas zece lei; Deși a folosit noul
detergent, au rămas cateva pete
foarte vizibile.

3. APĂREA
Indiferent de statut (auxiliar predicativ sau verb predicativ), a părea are a celași sens (= exprimă APARENȚA) și
de aceea deosebirea intre auxiliarul predicativ și verbul predicativ nu se poate face ≪prin ințeles ≫, ci sintactic,
respectiv.
229 Vezi Guțu Romalo, 1973, p. 139 -l43.
230 După a rămane "impersonal" avem subiectivă sau subiect ce stă pe poziția subiectivei, adică exprimatprin
supin sau infinitiv.
236
4.1. AUXILIAR PREDICATIV – folosit PERSONAL, cu sau fără pronume personal neaccentuat in
dativ: Tu pari un om inteligent; Voi mi -afi părut totdeauna cam indisciplinați; Soluția aceasta imi
pare rezonabilă; Păreau că nu se interesează de copilul lor.
OBSERVAȚIE. Cu subiect la persoana a IlI -a, singular sau plural, a părea poate fi insoțit de reflexivul se,
opoziția "personal / impersonal" neutralizandu -se in favoarea perso nalului: Cartea (imi) pare interesantă
-Cartea (mi) se pare interesantă; Ei (imi) par oameni de treabă – Ei (mi) se par oameni de treabă.
4.2. VERB PREDICATIV – folosit IMPERSONAL, de regulă cu un pronume personal neaccentuat in dativ
și/sau cu reflexivul se: i
(1) caracter impersonal "marcat" (cu se): Se pare că va ploua; Mi se pare că ai cam incurcat -o;
(2) caracter impersonal "nemarcat" (fără se): imi pare că te lauzi cam mult; ii pare că i-a dat prea
puțin.
Fără se și fără pronume personal neaccentuat in dativ, a părea impersonal este utilizat mai rar: Părea
că totul s -a terminat; Părea că lucrurile se vor schimba in bine.
OBSERVAȚIA 1. Deoarece opoziția "auxiliar predicativ / verb predicativ" nu se bazează in cazul lui a părea pe
o opoziție de sens, e mai greu de precizat statutul acestui verb in expresiile a-i părea bine și a-i părea rău:
auxiliar predicativ, component al predicatului nominal (comp. imi pare bine cu mi-e bine) sau verb predicativ,
component intr -o locuțiune verbală (comp. a-i părea rău cu a regreta, a-i părea bine cu a se bucura; vezi și
locuțiunile substantivale părere de rău (= "regret"), părere de bine (= "bucurie") care, ca locuțiuni substantivale,
nu pot proveni decat de la loc uțiuni verbale). Considerăm de aceea că trebuie acceptate ambele variante de
interpretare, respectiv predicat nominal (a părea "auxiliar predicativ" + nume predicativ exprimat prin adverb de
mod) și predicat verbal exprimat prin locuțiune verbală.
OBSERVAȚ IA 2. Aceeași soluție dublă trebuie acceptată și in privința felului subordonatei (introduse prin că
sau să) de după aceste predicate impersonale:
(a) sau SUBIECTIVĂ, datorită caracterului impersonal,
(b) sau COMPLETIVĂ INDIRECTĂ, datorită echivalenței cu un complement indirect prepozițional: imi pare
bine că ai venit (imi pare bine de venirea ta). in această din urmă interpretare, spunem că expresia impersonală
este folosită absolut, adică fără subiect și fără subiectivă.
237
5. Fiecare dintre cele trei auxiliare predicative – a deveni (și sinonimele sale: a se face, a ieși, a
ajunge), a rămane și a părea – se opune semantic lui a fi, generand trei tipuri de opoziții:
5.1. a fi I a deveni – STARE / DEVENIRE: El este inginer I El devine inginer,
5.2. a fi I a rămane – EXISTENȚĂ / PERSISTENȚĂ (a unei calități): El a fost profesor I El a rămas
profesor;
5.3. a fi I a părea – REALITATE / APARENȚĂ: El este doctor I El pare doctor.
OBSERVAȚIE. Deve nirea "pură" se exprimă doar prin a deveni] celelalte trei verbe ale devenirii (a se face, a
ieși, a ajunge) conțin și elemente semantice adiacente, resturi din sensurile lor de bază (ca verbe de mișcare).
238
T 48 A FI- AUXILIAR DE TIMP / AUXILIAR DE
DIATEZĂ / AUXILIAR PREDICATIV / PREDICATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ieri ar fi bătut covorul cu plăcere, dar azi nu mai poate.
(2) Prietenul meu ar fi impresionat de acest gest.
(3) Dacă ai proceda așa, prietenul meu ar fi intr-adevăr bucuros.
(4) Spunea că s tația ar fi prin apropiere.
B. SOLUȚII:
(1) ar fi = auxiliar de perfect (condițional)
(2) ar fi = auxiliar de diateza pasivă
(3) ar fi = auxiliar predicativ
(4) ar fi = predicativ
C. COMENTARIU

0. Prin opoziții BINARE – gramaticale și/sau de ințeles – putem distinge in etape succesive mai multe
ipostaze ale lui a fi, denumite in final prin termeni ce trimit direct la rolul gramatical.
0.1. Prin raportare la calitățile SEMANTICE (= de ințeles) și, derivate din acestea, PREDICATIVE,
obținem prima diviziune: a fi "semantic" / a fi "asemantic" (= cu ințeles lexical / fără ințeles lexical).
Primul a fi ("semantic") formează, cand este la mod personal, un PREDICAT VERBAL și de aceea
este PREDICATIV: Ion este la școală azi. il numim a fi "predicativ" (a fi vved). Celălalt a fi nu formează
singur un predicat verbal și este numit NEPREDICATIV sau AUXILIAR.
0.2. in cadrul lui a fi "auxiliar" distingem a doua opoziție, vizand nivelul gramatical la care
funcționează ca auxiliar – SINTACTIC / MORF OLOGIC (= ajută la formare unei categorii sintactice
(predicat nominal sau altă parte de propoziție) / ajută la formarea unei categorii morfologice.
Primul a fi se numește AUXILIAR PREDICATIV sau, cu un termen niai puțin fericit, ≪copulativ≫ {a
fiavx pred): Măria este harnică; Ion este student.
239
0.3. A fi "auxiliar morfologic", prin raportare la categoria gramaticală pe care o generează, se divide la
randul sau in a fi "auxiliar de diateza pasivă" (afi avxpas) și a fi "auxiliar de timp" (afi amtimp). in rezumat:
a fi
a fi predicativ
a fi nepredicativ
a fi aux pred
a fi aux morfologic
a fi aux pas
a fi aux timp
Formațiile terminale din stanga reprezintă termenii clasificării: afi, preă,
^*y^auxpred> ^*y*auxpas> ^*y^aux timp –
OBSERVAȚIA 1. Din seria lui a fi lipsește un al cincilea termen: așa -numitul (*e/n/)AUXILIAR DE
MODALITATE și/sau de ASPECT: Era să mă calce o mașină; Ce mai e de adăugat?; Cand fu să plece, iși
aduse aminte de ceva. E vorba de construcții prin care se exprimă necesitatea, iminența unei a cțiuni etc. (Gradul
de complexitate a problemei depășește nivelul analizei elementare și de aceea un asemenea a fi nu este reținut
aici 231. in principiu, potrivit dicționarelor, acest a fi este asimilat lui afi^^.
OBSERVAȚIA 2. Deoarece conceptul de "nepredicativ", așa cum apare din schemă, este destul de general,
putand insemna deopotrivă "auxiliar predicativ", "auxiliar de diateza pasivă", "auxiliar de timp", in analiza
gramaticală nu -l folosim de regulă, locul lui fiind luat direct de termenii ulti mi ai clasificării (auxiliar predicativ,
auxiliar de diateză, auxiliar de timp). Același lucru este valabil și pentru verbele din seria a deveni, a se face, a
ieși etc, respectiv le spunem direct "auxiliare predicative", nu ≪nepredicative ≫.
1. Ca obiect su sceptibil de interpretări greșite, in practica analizei gramaticale, seria celor patru a fi se prezintă
diferențiat atat ca frecvență, cat și ca grad de complexitate. Avand in vedere termenii ultimi ai clasificării, cel
puțin teoretic sunt posibile următoa rele confuzii:
Vezi Guțu, 1956, p. 57 -83; Hazy, 1965, p. 289 -297; Hazy, 1997, p. 33 -81.
240
1.1. A Auxtimp / o^pred – cel mai puțin probabilă, intrucat deosebirile de ințeles sunt foarte mari: Dacă
aș fi eu acolo… (afi prsd) I Dacă aș fi citit mai atent… (afi^xtimp) –
Avem aici opoziția semantică [+ ințeles] / [ – ințeles] și gramaticală (unitate / subunitate) propriu -zișă
intre un verb și un auxiliar, intre o parte de vorbire și o componentă a unei părți de vorbire. Includerea
auxiliarului (de ti mp) in clasa verbului (= parte de vorbire) se justifică numai prin originea verbală și
calitatea He purtător formal al desinențelor de număr și persoană.
1.2. ^Auxpr* / ≪AMpred – confuzie generată de identitatea formală in toate situațiile, aceeași
paradig mă completă (la toate modurile și timpurile) și aceeași lipsă de ințeles: El este ghinionist
(afi aaxpieA ) I El este urmărit de ghinion (afi mxp3j. Teoretic vorbind, confundarea lor este echiprobabilă in
ambele sensuri. Deosebirea nu se poate realiza decat i n și prin prezența celui de -al doilea component
al grupării – particpiu cu sens pasiv, element component al diatezei pasive (a fi^ pas), respectiv orice alt
cuvant cu funcție de nume predicativ, element component al predicatului nominal (a Auxpred) – (Vezi,
pentru detalii, T 54, T 55.)
1.3. Afi im t^p / a fi aux pas: Acest roman l -Hf fi citit cu plăcere I Acest roman, tradus in romană, ar fi citit
cu plăcere de elevi. (Vezi, pentru detalii, T 49.)
1.4. Afi 3Wi pred / afipred.: Ai fost nervos azi la școală I Ai fost azi la școală? (Vezi, pentru detalii, T 50.)
2. Din punctul de vedere al paradigmei, cei patru a fi se grupează astfel:
(aMAred, ≪Auxpred V ≪Auxpa* au paradigmă identică și completă (= au forme pentru toate modurile

și timpurile, toate cele trei persoane și ambele numere, asemenea oricărui alt verb). De aceea distincția
dintre ei nu se poate realiza după ≪formă≫.
(b) v4 Auxtimp are paradigmă aparte și incompletă, fiind utilizat:
(bj) cu forma de infinitiv prezent (invariabilă, firește): a fi;
(b2) cu forma de conjunctiv prezent invariabil (să fi) 232;
(b3) cu formele de condițional prezent și de viitor intai, variabile după număr + persoană și identice cu
ale celorlalți a fi (aș fi , ai fi …, voi fi, vei
fi)
2^9
La origine, auxiliarul a fi din structura conjunctivului perfect a fost variabil (să fiu, să fii etc),
asemenea lui a fi "obișnuit". Invariabilizarea lui se datorează foarte probabil necesității de a se evita
omonimia cu structuri pasive. De aceea se consideră forma (invariabilă) să fi drept conjunctiv prezent,
nu "să + infinitiv". (Infinitivul exclude morfemul să.)
241
Se vede astfel că auxiliarul de timp a fi este in romană semnul gramatical al ANTERIORITĂȚII acțiunii verbale
(față de prezent), adică al timpurilor trecute – infinitiv perfect, condițional perfect, conjunctiv perfect (a fi mers,
să fi mers, aș fi mers). in ce privește viitorul anterior {voi fi mers), acesta tot o anterioritate exprima, de aici ș i
numele său, dar față de o acțiune in viitor (= un ≪trecut≫ in viitor) 233.
OBSERVAȚIE. in structura fiecăreia dintre formele (modal -) temporale menționate intră un singur auxiliar, a fi,
el insuși la diferite forme. Ca atare, de exemplu, in aș fi mers sau voi fi mers nu vom spune că sunt cate două
auxiliare {a avea + a fi, respectiv a vrea + a fi), ci unul singur, a fi, al cărui timp la randul lui are un auxiliar
≪normal≫ (comp. aș fi ca auxiliar cu aș fi ca predicativ, voi fi ca auxiliar cu voi fi ca predicativ).
233 Excepție face prezumtivul prezent {să fi venind, ar fi venind, va fi venind), cu o structură morfologică mai
≪deosebită ≫ prin includerea unui gerunziu ca subunitate. Prezumtivul perfect, in schimb, identic formal cu
viitorul anterior, conju nctivul perfect și condiționalul perfect, de care se deosebește numai contextual, exprimă
anterioritatea asemenea formelor cu care este omonim.
242
X 49 A FI- AUXILIAR DE TIMP / AUXILIAR DE DIATEZĂ
A. STRUCTURl -TIP:
(1) Dacă ar fi avut timp, i-ar fi așteptat la gară
(2) Dacă ar avea prieteni cu mașină, ar fi așteptat de ei la gară.
B. SOLUȚII:
(1) arfi = afi xax6mp
(2) arfi = afi wxpxi
C. COMENTARIU
0. Confijzia in discuție este probabilă in cazurile in care participiul din diateza pasivă este de genul
masculin, numărul singular și coincide formal cu participiul invariabil din structura unui timp trecut
compus. (Se ințelege că sunt vizate numai participiile verbelor tranzitive, singurele care pot avea
diateza pasivă.)
Coeficientul de probabilitate a greș elii >este in funcție de raportul formal dintre afimxpas și afimxtimp.
omonimie totală (= formă identică) sau omonimie parțială (= formă asemntoare).
1. OMONIMIE TOTALĂ:
1.1. Indicativ, VIITOR ANTERIOR, DIATEZA ACTIVĂ / indicativ, VIITOR (PROPRIU -ZIS),
DIATEZA PASIVĂ: Pe cand vei sosi tu, fiică -ta va fi bătut deja covorul (va fi = afimix timp ) I Pe cand
vei sosi tu, covorul va fi deja bătut de fiică -ta (va fii = afi^ xpas).
Aceeași este situația și cand viitorul anterior are valoare de prezumtiv: Va fi așteptat el cat va fi
așteptat scrisoarea ta, dar in cele din nurmă a renunțat (va fi = afi mxtimpimod) ) I El va fi așteptat la gară
de părinți (va fi =
≪AuxpJ –
1.2. Condițional -optativ, PERFECT, DIATEZA ACTIVĂ / condiți -onal-optativ, PREZENT,
DIATEZA PASIVĂ: Nw știu dacă aș fi acceptat propunerea ta(aș fi. = a fi am timp ) / (Nu știu dacă aș
fi acceptat de societatea ta (așfi= afi m7j.
1.3. Infinitiv, PERFECT, DIATEZA ACTIVĂ / infinitiv, PREZENT, DIATEZA PASIVĂ: Trebuia
să-i spui asta inainte de a-/ fi prezenta t situația (a fi = a ^aux ^p) / Proiectul de plan a fost discutat
amănunțit inainte de a fi prezentat adunării generale a cționarilor (a fi = afi^^.
243

Distincția intre cei doi a fi, asociată cu distincția intre diateza activă și cea pasivă, se realizează. in
două etape:
(1) Prin opoziția "participiu invariabil / participiu variabil" degajăm ^ sau afimxpKi. Participiul invariabil
va conduce la a
pe a^ auxtimp de ^ p
fimxtimp, iar cel variabil, la afimxpas sau afimxprci. Caracterul "variabil / invariabil" al participilui se
evidențiază prin modificarea numărului subiectului la care se referă gruparea "a fi + participiu"
(artificiu de analiză): dacă nu se schimbă numărul participiului, acesta este invariabil și invers, dacă se
schimbă, participiu l este variabil. Primul trimite la un afimx timp și deci gruparea "a fi + participiu" este
un timp trecut al unui verb la diateza activă, in timp ce al doilea trimite la un afimxpas și deci gruparea "a
fi + participiu" constituie timpul prezent al unui ver b la diateza pasivă.
(2) O dată dovedit că a fi nu este auxiliar de timp, prin proba complementului de agent se
argumentează "definitiv" calitatea de afiwxpas, nu de (eventual) afi^ pt^\
Ex.: El va fi citit referatul pană maine – Ei vor fi citit referatul pană maine (citit — citit —> participiu
invariabil —> afi mx timp – a citi la indicativ, viitor anterior, diateza activă) / Referatul va fi citit pană maine
-Referatele vor fi citite pană maine (citit & citite —≫ participiu variabil; citit (de căt re cineva) —> afi xyxpas; a citi
la indicativ, viitor (propriu -zis), diateza pasivă).
OBSERVAȚIE. Se ințelege că timpurile trecute compuse ale unui verb la diateza pasivă vor conține obligatoriu
două participii: unul invariabil, cel al lui a fi^ t;,,,,,, și altul variabil, al verbului de conjugat: Copilul ar fi fost
incantat de această jucărie — Copiii ar fi fost incantați de această jucărie; inainte de a fi fost citit romanul la
cenaclu… – inainte de a fi fost citite romanele la cenaclu…
in asemenea grupări nici nu se mai pune problema de a fi altceva decat un verb la diateza pasivă. Se
vede astfel că, in cadrul diatezei pasive, opoziția de timp se realizează prin a fi wx pas: M-aș bucura dacă
aș fi așteptat la gară de cineva (afi mxpas la condițional -optativ, prezent) / M-aș fi bucurat dacă aș fi fost
așteptat la gară de cineva (a fi mx pas la condițional -optativ, perfect).
2. OMONIMIE PARȚIALĂ: conjunctiv, PERFECT, DIATEZA ACTIVĂ / CONJUNCTIV,
PREZENT, DIATEZĂ PASIVĂ: Trebuia să fi analizat pană acum ac eastă situație (să fi = afiaux top) /
Trebuia să fie analizat pană acum cazul său (să fie = afi ampas).
Vezi, pentru distincția "af huxp!is I afi imptc<b T 54 și T 55.
244
Deosebirea formală este suficientă pentru a evita confuzia: a fi mx timp (din structura conjunctivului
perfect, diateza activă) = INVARIABIL (să fi) / a fi 3m pas (din structura conjunctivului prezent, diateza
pasivă) = VARIABIL (să fiu, să fii, să fie, să fim, să fiți, să fie).
Obligatoriu a fi mx timp se asociază cu un participiu invariabil, iar a fimx pas se asociază cu un particpiu
variabil: eu (tu, el, noi, voi, ei, ele) să fi bătut – ay? auxtimp / eu să fiu bătut (bătută), tu să fii bătut
(bătută), el să fie bătut (ea să fie bătută), noi să fim bătuți (bătute), voi să fiți bătuți (bătute), ei să
fie bătuți (ele să fie bătute) – afi3UKpas .
OBSERVAȚIE. Conjunctivul perfect al unui verb la diateza pasivă va conține obligatoriu două
participii: al lui afi^^ (invariabil) și al verblui de conjugat (variabil): (eu) să fi fost bătut, (noi) să fi
fost bătuți etc.
245
T 50 A FI – PREDICATIV / AUXILIAR PREDICATIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Pe pod a fost un accident.
(2) Accidentul a fost inevitabil.
B. SOLUȚII:
(1) a fost = predicativ
(2) a fost = auxiliar predicativ
C. COMENTARIU
0. Pentru realizarea distin cției intre a fi "predicativ" {a ^pred) și a fi "auxiliar predicativ" (a fi mx pred), in
practica analizei gramaticale elementare se utilizează de regulă criteriul INȚELESULUI. Potrivit
majorității gramaticienilor, intre cei doi a fi există o opoziție semantic -lexicală totală: afiampieA este
COMPLET DESEMANTIZAT (= asemantic lexical = ințeles lexical zero), asemenea auxiliarelor de
mod și timp, fără a fi insă asimilat acestora, in timp ce afiweă are un ințeles lexical propriu -zis, ca t oate
verbele predicative și este asimilabil acestora: Ion este silitor (a I Ion este in curte (afi prei).
Prin urmare, ințelesul luii a fi

aux pred
s-ar reduce la unul exclusiv
gramatical, respectiv suma informațiilor gramaticale (mod, timp, număr, persoană) comunicate prin sufixele și
desinențele sale. Radicalul ar servi doar ca element fonetic (material) pe care să se ≪grefeze≫ sufixele și
desinențele 235.
Fiind vid lexical, afi^^ nu are sinonime in limbă, intrucat nu există nici un alt verb in acea stă situație. De aici
decurge esența criteriului
*235 Afirmație aproape unanimă in gramatica romanească, fapt pentru care este preluată aici și utilizată didactic
in vederea ≪simplificării ≫ opoziției a fi "auxiliar predicativ" / a fi "predicativ". in reali tate, această teză a
delexicalizării complete a lui a fi este discutabilă, pentru că ea conduce la excluderea lui a fi ("auxiliar
predicativ") dintre verbele propriu -zise și incadrarea lui la auxiliarele morfologice, care, in ultimă instanță, sunt
morfeme (= formații morfematice) cu ințeles exclusiv gramatical, asemenea unor sufixe sau desinențe. Or, așa
ceva este greu de acceptat. (De regulă, aceste consecințe, prin care a fi este ≪retrogradat ≫, sunt trecute ≪sub
tăcere≫.) Vezi, pentru intreaga problematic ă, G.G.Neamțu, 1986, p. 67 -76.
246
utilizat in deosebirea celor doi a fi: dacă intr -o situație dată a fi se poate substitui cu un sinonim, al
cărui ințeles este in mod obligatoriu diferit de zero, inseamnă că respectivul a fi are ințeles lexical și
prin ur mare este vorba nu de a fi mx pred, ci de a fi pTed. Procedeul deosebirii lui a fi pTSd de a fiwx pred
constă deci in ≪sesizarea≫ unui ințeles lexical diferit de zero, ințeles aproximat prin posibilitatea
inlocuirii lui cu un verb, indiferent care, acesta devenind astfel sinonimul său contextual. (Firește că
echivalența de ințeles este doar aproximativă, nu perfectă.) Decizia de incadrare a lui a fi (predicativ
sau auxiliar predicativ) se face ținandu -se seama de contextul in care apare.
0.1. O dată dovedit un a fi ca predicativ, se exclude automat posiblita -tea de a mai fi auxiliar
predicativ și viceversa. De aceea, teoretic, operația de identificare poate incepe din orice direcție,
respectiv dinspre afii piea spre a fi mx pred sau invers. Cum insă afimxpred apare cel mai frecvent in vorbire,
iar numărul sensurilor lexicale distincte ale lui a fi pred, identificabile și verificabile prin sinonime, este
relativ redus (vezi mai jos), in practica analizei gramaticale se pornește de regulă dinspre a fi pred spre a
fixa pred, adică se examinează mai intai posiblitatea de a fi predicativ. in acest sens, presupunand
cunoscut setul de sensuri lexicale virtuale ale lui afiwsd, se testează succesiv fiecare sens prin cate un
sinonim. Primul sens lexical identificat la care se ajunge prin inlocuirea cu un sinonim, construcția
rămanand in rest neschimbată, face de prisos continuarea operației, fiind deja dovedită calitatea de
verb predicativ a lui a fi. in general, operația se derulează intr -o variantă redusă – una, două
≪incercări≫, deoarece analistul sesizează ≪rapid≫ care sens lexical este actualizat.
1. Se consideră că a fi are conținut lexical ≪deplin≫ și deci este predicativ (afi piBd) in următoarele
situații (date in esență după DEX):
1.1. Cand arată EXISTENȚA (in sens larg), de regulă explicit situată in timp sau in spațiu, find
substituibil cu unul dintre următoarele verbe: a exista, a se afla, a se găsi, a viețui, a dura, a ține.
Exemple: in raurile poluate nu mai sunt pești; in Asia sunt munții cei mai inalți din lum e; Pe Lună
nu este viață; Paine este din abundență; In lume nu-s mai multe Romanii…; La mașina asta
totdeauna e ceva care nu merge; De cand sunt eu așa ceva n -am mai văzut; Altul ca el n-o să """' fie
cat e lumea și pămantul; Cat mai e pană sună de ieșir e?; Cați kilometri sunt de la Brașov pană la
București?; in grupa noastră sunt zece băieți și opt fete; intr -un kilogram sunt o mie de grame; Pană
la vacanța de vară mai sunt două luni; Alo, cine -i la telefon?; Cand e minte, nu -i ce vinde (proverb);
Sus e luna, jos e norul, / Departe -'i mandra cu dorul (cantec popular); Gara e prin apropiere; El e in
concediu de boală;
247
Nu e vreo șmecherie la mijloc?; Copiii erau la cules; Cand eram in Apahida, totul mi se părea altfel.
1.2. Cand arată o ACȚIUNE PROPRIU -ZISĂ, fiind sinonim cu a se intampla, a avea loc, a se
produce, a se desfășura, a se ține (= a se derula in timp sau spațiu), a cădea (ca dată) etc: La
intersecția din centru a fost un accident oribil; Asta a fost anul tre cut; Pe vremuri, nunțile erau in aer
liber; Totul a fost doar in vis; Asta e a treia oară cand iți spun să -ți bagi mințile -n cap; Totul a fost
din cauza lui; Cand sunt semifinalele la box?; Cand e ziua ta?; intalnirea cu foștii absolvenți va fi
peste o lun ă; Și ce i dacă mi vine și el?
1.3. Cand arată CONTINUITATEA (DESFĂȘURAREA) in timp, fiind sinonim cu a dura, a dăinui,
a ține, a data, a se implini, a trece (o perioadă): Casa aceasta e de pe vremea lui Al. I. Cuza; De cand
e ziarul?; E mult de -atunci; Sunt zece ani de cand nu l -am mai văzut; Maine vor fi trei săptămani de
cand aplecat.

1.4. Cand arată MIȘCAREA, fiind sinonim cu a merge, a trece, a se duce, a da (pe) la, a umbla:
Cand am fost cu el la ștrand, m -am intalnit cu un vechi prieten; Ai fost azi la școală?; Pe unde mz-ai
fost toată ziua?
1.5. Cand arată ORIGINEA, PROVENIENȚA, fiind sinonim cu a se trage, a fi de loc, a -și avea
originea, a proveni: De unde ești?; Cafeaua este este din Columbia; El este din Turda; Voi sunteți de
la țară; Cadoul e de la mătușă -sa236.
1.6. Cand arată PREȚUL, VALOAREA, CANTITATEA, MĂRIMEA (in timp), fiind sinonim cu a
costa, a valora, a face (= a valora), a dura, a ține: Cat e legătura de morcovi?; Biletul de intrare
ezece mii de lei; Cat e dolarul la cursul oficial?; Ora de curs universitar e 50 de minute.
1.7. Cand are alte sensuri: a pleca sau a sosi (La ce oră e trenul tău?); a trebui, a fi dat (Cand e să ți
se intample, tot se intamplă; Dacă tot e să plecăm, atunci să plecăm acum); a ins emna, a prevesti, a fi
semn (că) (Ce e cand visezi cu război?).
in toate aceste situații a fi este predicativ și, dacă este la mod personal, are funcția de predicat verbal.
De aceea, folosit personal, substantivul (pronumele) in nominativ pe langă el va fi subiect, nu nume
predicativ: E lume multă pe stradă?; Cand e ziua ta?; Aici e ceva care nu merge; Cat e pachetul de
chibrituri?
236 Adverbele de loc, prin insuși ințelesul lor circumstanțial, nu pot fi nume predicative pe langă a fi singur. De
altfel, nici cele de timp, cu excepții nesemnificative (E tarziu; E devreme) nu au această funcție și din același
motiv.
248
in fara subiectului (in nominativ), a fi predicativ este insoțit de diverse complemente circumstanțiale
(de loc, de timp, cantitati v etc), exprimate prin diverse părți de vorbire.
Cand arată prețul (valoarea etc), a fi este determinat de un complement intern: Cartea e opt dolari.
Se ințelege că in rest, dacă a fi nu este nici auxiliar de timp și nici de diateză (vezi T 49), este auxil iar
predicativ, calitate in care va fi insoțit obligatoriu de un nume predicativ sau de o subordonată
predicativă.
*2. O discuție specială in privința incadrării la verbe predicative / auxiliare predicative reclamă a fi
dintr -o serie de "expresii fixe" prin care se exprimă diferite aspecte ce privesc:
(a) starea FIZIOLOGICA: mi-e foame, ți -e sete, li -ifrig etc;
(b) starea SUFLETEASCĂ: mi-e dor, mi -e rușine, ți -ijenă etc;
(c) starea ATMOSFERICĂ: e noapte, e ziuă, e toamnă etc.
Din punctul de vedere al formei, toate aceste expresii sunt unipersonale, avand verbul a fi utilizat
exclusiv la persoana a IlI -a, singular, iar substantivul din structura la numărul singular. (Multe dintre
ele sunt defective de plural.)
Caracterul aparte din punctul de vedere al interpretării sintactice a acestor grupări il dă prezența in
structură a lui a fi, susceptibil de a fi AUXILIAR PREDICATIV sau VERB PREDICATIV, și a unui
singur substantiv in nominativ interpretabil fie ca nume predicativ, fie ca s ubiect, respectiv, intr -un
exemplu ca Mi-e foame:
(1) e foame = predicat nominal (e = auxiliar predicativ; foame = nume predicativ, substantiv in
nominativ);
(2) e = predicat verbal (a fi "predicativ", existențial"); goarne = subiect (substantiv in nominat iv).
A doua interpretare este cea tradițională, prezentă, și in manualele școlare.
O serie de aspecte ale acestor grupări permit insă, cel puțin tot atat de argumentat, și o altă
interpretare, cea de sub (1). Asupra acesteia ne oprim in continuare, formula nd cateva argumente ce -i
vin in sprijin.
2.1. A fi din aceste expresii nu se poate substitui cu nici unul dintre sinonimele ≪semantice ≫ ale lui a fi
≪predicativ ≫ (a exista, a se afla, a se găsi etc.) și din această cauză nu poate fi predicativ (vezi 1.1. –
1.7.): imi era foame – *imi exista foame.
2.2. Unele dintre expresiile stării sufletești sau fiziologice au corespondente verbale simple:
a-i fi jenă – a se jena, a -i fi rușine – a se rușina, a -i fi scarbă – a se scarbi, a -i fi teamă – a se teme etc.
(Numărul "corespondențelor" este variabil de la o limbă la alta; vezi, de exemplu, in
249
germană: dursten "a-i fi sete", hungern "a-i fi foame", sich sehnen "a-i fi dor" etc).
Echivalența semantică (mai mult sau mai puțin totală) dintre expresie (a-i fi teamă) și verb (a se teme)
conduce la ideea că substantivul este nume predicativ. in caz contrar ar trebui să acceptăm că aceste
expresii sunt locuțiuni, cu structura singulară "predicat + subiect".

Pentru aceeași interpretare – substantivul -nume predicativ – pledează și paralelismul: a-i fi rușine – a fi
rușinat, a -i fi foame – a fi flămand, a -i fi frică – a fi fricos etc, componentul nominal al acestora din
urmă (rușinat, flămand, fricos) fiind, fir ește, nume predicativ.
2.3. Pentru expresiile stării atmosferice care nu au verbe corespondente (e ziuă, e noapte, e iarnă etc.)
se poate invoca paralelismul cu expresiile stări atmosferice formate cu impersonalul a se face (se face
ziuă, se face noapte, s e face iarnă etc), dintre care unele au corespondente verbale simple (a se face
noapte – a se innopta, a se face primăvară – a se desprimăvăra).
Că acest a se face e auxiliar predicativ, nu incape indoială, fiind suficient să -l comparăm cu a se face
person al (el se face inginer). Deosebirea la nivelul lui a se face intre se face ziuă și (el) se face doctor
constă in opoziția IMPERSONAL / PERSONAL.
Obținem astfel două tipuri de serii cu auxiliar predicativ, diferențiate prin:
(a) STARE / DEVENIRE: e ziuă / s e face ziuă; e noapte / se face noapte etc;
(b) PERSONAL / IMPERSONAL: El este inginer / E toamnă; El se face inginer / Se face toamnă.
2.4. Dacă substantivele (sete, foame, dor, jenă etc.) din aceste expresii ar fi subiecte, ar trebui ca, in
cazul coordon ării, să oblige verbul (a fi) prin acord la forma de plural, potrivit acordului predicatului
cu subiectul (Aurul este un metal prețios – Argintul este un metal prețios – Aurul și argintul sunt
metale prețioase). Or, in cazul de față, acordul este imposibil: Mi-e foame și sete; E seara și
intuneric, nu și *Sunt seară și intuneric; E vand și ploaie, nu și *Sunt vant și ploaie.
OBSERVAȚIA 1. Posibilitatea de a testa acordul verbului a fi cu substantivul la plural (pr esupus subiect) se
exclude, intrucat substantivele din aceste expresii n -au plural.
OBSERVAȚIA 2. Lipsa acordului nu poate fi eventual interpretată ca un acord "prin atracție", adică numai cu
unul dintre substantive, respectiv cu cel mai apropiat, obligato riu la singular, ca in A fost odată un moș și -o
babă. in cazurile de acord prin atracție, verbul -predicat poate fi intotdeauna și la forma impusă de acordul
gramatical, adică la plural: comp. A fost odată un
250
moș și -o babă (a fost = singular, acord prin atracție, numai cu primul termen al subiectului multiplu)
cu Au fost odată un moș și -o babă (au fost = plural, acord gramatical cu subiectul multiplu, care
contează ca plural).
in cazul expresiilor discutate aici, modificarea nu este posibilă (Mi-e foame și sete, nu și *imi sunt
foame și sete).
Prin urmare, substantivul din structură nu este subiectul lui a fi, care, astfel, lipsit de subiect, este
impersonal. Singura funcție care rămane pentru substantiv este cea de nume predicativ.
2.5. Exclu zand expresiile stării atmosferice (e toamnă, e noapte etc), celelalte prezintă anumite
trăsături sintactice particulare in ce privește substantivele din structură.
(a) Comportamentul lor este foarte apropiat de al adverbelor de mod, prin aceea că au grade de
comparație (Mi-e foarte dor; Cel mai rușine i -a fost de fratele tău; Ne este tot atat de jenă de el ca de
tine) și refuză a fi determinate de adjective.
(b) Și din punct de vedere semantic aceste substantive se apropie de adverbe, exprimand STĂRI
(sufletești sau fiziologice) atribuite unui subiect 'o<ric, prezent in forma pronumelui
(substantivului) in dativ (complement indirect): Mi -e sete (a se compara cu fr. J'ai soif, germ. Ich
habe Durst, in care subiectul logic coincide cu cel gramatical).
Este de remarcat aici că aceste grupări se incadrează in seria mai largă a expresiilor fixe sa a fi (=
predicate nominale impersonale) 237, in care numele predicativ se exprimă prin adverbe de mod: mi-e
bine (rău, ușor, imposibil), ți -e de-ajuns (suficient, destid), mi -i indiferent (egal, totuna) etc. Trecerea
de la adverb la substantiv se face aproape ≪pe nesimțite ≫: comp. mi-e greu, mi -e ușor (adverbe) cu mie
frig, mi -e dor etc. (substantive).
2.6. incercand aproximarea funcțională a substantivului de după a fii printr -o ≪intrebare≫, aceasta va fi
cum, una frecventă și normală pentru nume predicativ, dar nicidecum pentru subiect.
in concluzie, cele trei tipuri de structuri discutate aici prezintă destule trăsături care să justifice și
interpretarea ca predi cate nominale impersonale.
O incadrare a acestora la predicativul verbal, ca un fel de verbe ≪analitice≫,
| este lipsită de orice temei gramatical. (Dacă a fi este predicativ, atunci este | predicat
verbal singur, iar dacă.esț^ȚOTxih'ar predicativ, intră c a element component intr -un predicat
nornin.alrO'a treia interpretare nu există, mai exact spus, caracterul impersonal rj^ace"cum să -i
modifice statutul funcțional.)
OBSERVAȚIA 1. Expresia ți-o fi, (că doar nu e$ti spart), cu sensul "ți -o fi de -ajuns, destul", conține un a fi

auxiliar predicativ impersonal, cu numele predicativ eliptic.
Tot de elipsa numelui predicativ e vorba și in expresiile: mi-e să nu te prindă (= mi -e teamă să…), nu mi -e atat
de mine, cat de copil (= mi-e teamă, grijă de…).
OBSERVAȚIA 2. Modelului "a fi auxiliar predicativ impersonal -*-nume predicativ" se incadrează și expresia
exclamativă, la origine, interogativă, ce mi -e (că … sau dacă …), urmată de subiectivă, echivalentă ca ințeles cu
mi-e totuna (indiferent, egal…) sau ce importanță are (n -are nici o importantă) (că … sau dacă …) și explicabilă
ca geneză și interpretare sintactică prin aceasta din urmă: Ce mi -e că vine azi ori maine… (ce = nume predicativ;
e = auxiliar predicativ).
252
51 VERBE TRANZITIVE / VERBE INTRANZITIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Te-am mai văzut undeva.
(2) N-am mai ajuns la timp.
B. SOLUȚII:
(1) am văzut = verb tranzitiv
(2) am ajuns = verb intranzitiv
C. COMENTARIU
0. Prin TRANZITIVITATE se ințelege capacitatea unui verb de a avea in subordine (= de a fi regent
pentru) un COMPLEMENT DIRECT (CD) 238. in functie de această trăsătură, numită și REGIM
sintactic, verbele se impart in |a^ TRANZITIVE (= au sau pot avea un CD) și (b) INTRANZITIVE
(= nu au și nici nu pot a vea un CD):
(aj) Nora citește o poveste (tranzitiv). (a 2) Ion merge la plimbare (intranzitiv).
OBSERVAȚIE. Verbele tranzitive al căror CD nu este exprimat (= cu valența de tranzitivitate libera)
se numesc tranzitive absolute sau folosite absolut: (a la) Am mancat la ora opt.
0.1. in practica analizei gramaticale, clasificarea verbelor in tranzitive și intranzitive are importanță nu
atat luată in sine, cat prin implicațiile pe care le are in interpretarea corectă a altor cuvinte aflate in
relație cu verb ul (vezi T 72 – T 74, T 80, T81).
1. Verificarea in practică a tranzitivității uzează de mai multe mijloace, complementare de altfel,
dintre care reținem două:
(1) Proba complementului direct exprimat prin pronume personal cu formă neaccentuată in acuzativ
(mă, te, il, o, ne, vă, ii, le): dacă acesta este
238 A
In cele de mai jos, tranzitivitatea este tratată in termenii și conceptele uzuale. (Ca atare nu sunt luate in discuție
unele abordări foarte recente, deoarece potrivit acestora trebuie regandit ca in terpretare aproape intreg grupul
verbal, cu alte opoziții, alte definiții și, se ințelege, altă terminologie. Vezi, de ex., Drașoveanu, 1997, p. 172 -l84.
253
posibil pe langă un verb dat și generează o construcție corectă in romană, verbul supus analizei este
tranzitiv; viceversa, dacă un verb nu admite unul dintre pronumele menționate (= produce o
construcție imposibilă in romană), respectivul verb este intranzitiv. Exemple:
(a,) a citi – (cartea aceasta) o citesc (cu plăcere) —> TRANZITIV; a iubi – te iubesc —> TRANZITIV; a constitui – (cea
mai mare surpriză) a constituit -o (sosirea lui din concediu) —≫ TRANZITIV; a dovedi – (nevinovăția) și-a dovedit -o (cu
prisosință) —≫ TRANZITIV; a merita – (pedeapsa) ș i-a m e r i t a t -o —≫ TRANZITIV; a ploua -mă plouă —≫
TRANZITIV; a continua – (lecția) o vom conținu a (data viitoare) —≫ TRANZITIV; a ține minte – nu ne mai ține
mint e —≫ t r anz i t i v;
(b^ a veni – *mă vine -≫ INTRANZITIV; a sta – *il stă -≫ INTRANZITIV; a deveni – *te devine -≫
INTRANZITIV; a-și da seama/ – *și-\ dă seama -≫ INTRANZITIV.
OBSERVAȚIE. Utilizarea pronumelor neaccentuate cu acuzativ {mă, te, il …) ca mijloc de verificare a
tranzitivității se bazează pe faptul că aceste pronume, ca funcție, nu pot fi altceva decat complemente dire cte.
Cele mai multe verbe din limbă sunt tranzitive. Cat privește cele intranzitive, deși reduse ca număr, nu pot fi
clasate decat aproximativ pe sfere semantice sau intrebuințări sintactice. La modul general se poate spune că sunt
intranzitive de regulă V ERBELE DE MIȘCARE (a merge, a alerga, a fugi, a sosi, a veni, a ieși, a intra
etc), DE STARE {a fi, a exista, a sta, a ședea, a rămane etc), DE DEVENIRE {a deveni, a ajunge, a
ieși etc), alte categorii (a mira, a conta, a paria, a insista, a stărui etc).
Din punctul de vedere al intrebuințării sintactice, pot fi aproximate ca intranzitive auxiliarele
predicative ( ≪copulativele ≫) (a fi, a deveni, a părea, a rămane etc), precum și o serie de verbe cu
forme unipersonale și insoțite de dativ (a-i trebui, a -i plăcea, a -i conveni, a -i da prin cap, a -i trece
prin minte, a -i reuși etc).
Trebuie remarcat că același verb, in funcție de sensul cu care se folosește, poate fi tranzitiv sau

intranzitiv.
Verbul a ajunge, de exemplu, poate fi (1) tranzitiv, cu sensul "a p rinde (din urmă)" (n-a ajuns trenul –
nu l-a ajuns) sau (2) intranzitiv, cu sensurile: "a sosi" (a ajuns la gară), "a deveni" (a ajuns inginer),
"a fi suficient" (Pentru cate vrea să cumpere, nu -i ajung banii).
Un verb uzual ca a plăcea apare in trei tipur i de construcții:
254
(a) INTRANZITIV, insoțit de un DATIV și urmat de subiect sau subiectivă: imi plac fetele; ii place
gramatica (imi place să inot);
(b) INTRANZITIV CU REGIM PREPOZIȚIONAL (cu un complement indirect): // place de
Carmen;
(c) TRANZITIV (r ar și popular): O place pe Nora.
OBSERVAȚIE. Uneori construcția tranzitivă este in variație liberă cu cea intranzitivă: Mi-l amintesc
pe Ion (tranzitiv) – imi amintesc de Ion (intranzitiv); Mi-o aduc cu drag aminte pe Ioana (locuțiune
verbală tranzitivă) / imi aduc cu drag aminte de Ioana (locuțiune verbală intranzitivă) 239
(2) Contextul "cineva… ceva": dacă un verb dat răspunde pozitiv, adică introdus in acest context
generează construcție corectă in romană, este tranzitiv, iar dacă nu se poate folosi in această situație,
este intranzitiv:
(a2) a luca: cineva lucrează ceva —> TRANZITIV; a căuta: cineva caută ceva -≫ TRANZITIV; a
constitui: cineva constituie ceva -^TRANZITIV;
(b2) a trebui: * cineva trebuie ceva —> INTRANZITIV; a fugi: *cineva fuge ceva —>
INTRANZITIV; a conveni: *cineva convine ceva -> INTRANZITIV (aici, a conveni * a stabili).
Nu pot fr verificate prin acest criteriu două categorii de verbe:
(1) verbele IMPERSONALE, pentru că ele, prin definiție, sunt lipsite de subie ct (pronumele cineva
din contextul "cineva … ceva" fiind pe poziția subiectului): *denva plouă ceva; *cineva ninge ceva;
(2) auxiliarele predicative toate, care, după cum se știe, apar in structuri cu două nominative (cand
sunt folosite personal) și ca atare pronumele ceva nu este aici pe poziția unui CD, ci a unui NP in
nominativ.
Acestea iși dovedesc insă intranzitivitatea prin imposibilitatea combinării cu un pronume personal
neaccentuat in Ac – primul criteriu (*il este, * il devine, * il rămane, *ilpare).
La nivelul frazei, asemenea verbe cu regim oscilant (tranzitiv / intranzitiv) ridică probleme in privința aprecierii
subordonatei (completivă directă / completivă indirectă), lipsind un indiciu clar. Cel mai adesea dăm caștig de
cauză completivei indirecte, deoarece complementul echivalent este prepozițional: imi aduc aminte că ți-am
trimis un pachet – imi aduc aminte de (trimiterea…) -≫COMPLETIVĂ INDIRECTĂ.
255
1.1. in raport cu tranzitivitatea se caracterizează verbele propriu -zise, locuțiunile verbale și
interjecțiile predicative (verbale): Nu ține minte exemplele (locuțiune verbală tranzitivă); Nu-și dă
seama de gravitatea situației (locuțiune verbală intranzitivă); Iată-/ pe Ionel (interjecție
tranzitivă); Hai la o plimbare (interjecție intranzitivă).
Toate celelalte părți de vorbire răman in afara clasificării in discuție.
1.2. Tranzitivitatea / intranzitivitatea caracterizează un verb in totalitatea formelor sale flexionare,
adică rămane constantă indiferent de mod, timp, număr și persoană. in acest sens spunem că
tranzitivitatea / intranzitivitatea face parte din notele de conținut ale verbului.
1.3. Singura categorie – și nu in totalitate – care impune anumite restricții tranzitivității este
DIATEZA. Vom reț ine aici următoarele:
(1) Orice verb tranzitiv (la diateza activă) prin trecere la diateza pasivă se INTRANZITIVIZEAZA și
ca atare nu mai poate avea in subordine un complement direct: Ionel a citit o carte (tranzitiv) – Cartea
a fost citită de Ionel (intranzitivizat). Vom numi de aceea verbele la diateza pasivă
INTRANZITiVIZATE (prin diateză) 240.
OBSERVAȚIE. Asimilabil din acest punct de vedere diatezei pasive este participiul variabil (folosit
adjectival): Cartea citită aseară m -a impresionat mult. in fapt, la participiu este greu de spus dacă este
intranzitivizat (ca verb) sau este atranzitiv (ca adjectiv).
(2) Tot intranzitivizat se manifestă orice verb insoțit de un PRONUME REFLEXIV IN
ACUZATIV {mă, te, se, ne, vă, se): Mă supăr pe tine; Se uită cu mirare. Spre deosebire de diateza
pasivă, aici nu e vorba de o blocare a tranzitivității, ci de consumarea valenței de tranzitivitate in
cadrul formei verbale prin pronumee reflexiv in acuzativ, care este ocupantul poziției de complement
direct 241.

Deosebim două situații:
(a) Dacă verbul este folosit și fără pronume reflexiv, tranzitiv fiind, putem considera că apariția
reflexivului il intranzitivizează: mă spăl, mă duc, mă derajnez etc.
(b) Dacă verbul este folosit numai cu pronume reflexiv sau ca activ este intranzitiv, spunem că verbul
este REFLEXIV INTRANZITIV: se căiește, se cuvine, se pare, se doarme, se călătorește, se intamplă
etc.
240 Pentru situația "bitranzitivelor", vezi T 52.
1 Despre ≪blocatorii ≫ tranzitivității și obținerea prin acești a a unei "intranzitivi -tăți contextuale", vezi
Drașoveanu, 1978, p. 12.
256
OBSERVAȚIE. Pronumele reflexiv in dativ (imi, iți, iși etc), ca unul care nu poate ocupa poziția
complementului direct, nu are nici o legătură cu tranzitivitatea. (A aminti și a-și aminti pot avea deopotrivă
complement direct: Printre alții \-a amintii și pe prietenul meu – Printre alții și \-a amintit și pe prietenul
meu) 242.
242
Pentru alte aspecte ale tranzitivității, vezi T 52.
257
T52 VERBE MONOTRANZITIVE / VERBE BITRANZITIVE
STRUCTURI -TIP:
(1) Instructorul ne -a indemnat să-l urmăm.
(2) Instructorul ne -a invățat să-l urmăm.
SOLUȚII:
(1) a indemnat = verb mono tranzitiv
(2) a invățat = verb bitranzitiv
COMENTARIU
0. Excluzand un număr foarte restrans de verbe (vezi mai jos), toate celelalte, utilizate ca tranzitive
RELATIVE (= cu valența de tranzitivitate satisfăcută), au UN SINGUR COMPLEMENT DIRECT și
de aceea se numesc MONOTRANZITIVE sau SIMPLU TRANZITIVE (a lucra, a avea, a citi, a iubi,
a uri etc).
0.1. Cand spun em că un verb mono tranzitiv are un singur complement direct, il ințelegem pe acesta in
oricare din următoarele realizări:
(1) Complement direct SIMPLU, adică exprimat printr -un singur substantiv (pronume etc), care poate
fi DUBLAT sau NEDUBLAT in planul e xpresiei prinr -un pronume personal neaccentuat in acuzativ
{mă, te, il, o, ne, vă, ii, le), respectiv:
(la) NEDUBLAT: Și – a v a n d u t mașina; A intalnit un om deosebit.
(lb) DUBLAT printr -un pronume personal neaccentuat, fie prin ANTICIPARE (= pronumele personal
neaccentuat se află INAINTEA complementului direct "de bază"), fie prin RELUARE (= pronumele
personal neaccentuat se află ca poziție după complementul direct "de bază"): L -a m căutat pe profesor
la școală (/- = complement direct anticipat; pe pro fesor = complement direct "de bază"); Pe profesor la
m căutat la școală (pe profesor = complement direct "de bază"; / – = complement direct reluat).
Această dublă exprimare a complementului direct constituie o trăsătură specifică limbii romane.
258
Se obser vă imediat că aceste "două" complemente directe (cel de bază + cel "reluant" sau
"anticipant" 243) sunt"două" numai la nivelul expresiei, al formei, nu și ca ințeles. in acest plan, al
conținutului, ele constituie o singură unitate, intrucat ambele se refer ă la unul și același obiect. (in
exemplele date, / – și pe profesor trimit la aceeași persoană.)
Spunem de aceea că, sub aspectul conținutului, acest complement direct este unul singur, adică
satisface o singură valență de tranzitivitate, singura pe care o are verbul monotranzitiv.
(2) Complement direct MULTIPLU, adică exprimat prin două sau mai multe cuvinte coordonate,
fiecare in parte complement direct, dar cu alt ințeles, acesta la randu -i nedublat sau dublat prin
pronume personal neaccentuat, respectiv:
(2a) NEDUBLAT: De ziua lui a primit cărți, bomboane, ciocolată și un stilou.
(2b) DUBLAT prin ANTICIPARE sau RELUARE: l-am intalnit in gară pe Ion, Vasile și Măria; Pe Ion,
Vasile și Măria i-a m intai -n i t in gară
in cazul (2 b) nu se dublează (prin anticipare sau reluare) fiecare component in parte, ci INTREGUL
(complement direct), văzut ca un plural (comp. Caietul și cartea le-am cumpărat … cu Obiectele leam
cumpărat…).

Deși componentele complementului direct multiplu sunt diferite ca ințeles, d atorită coordonării, ele
contează ca o singură unitate, ocupă adică o singură poziție sintactică 244. Prin urmare, și complementul
direct multiplu satisface o singură valență de tranzitivitate, unica pe care o are verbul monotranzitiv.
OBSERVAȚIE. Se ințele ge că valența de tranzitivitate poate fi ocupată și de o completivă directă, ca
poziție alternativă (= ori complement direct, ori completivă directă, nu și una, și alta). Dacă
subordonata (= completiva directă) este coordonată cu un complement direct (M ă n a n c ă paine sau
ce găsește), grupul "complement direct + completivă directă" are statutul unui complement direct
multiplu. (in această situație avem deci și complement direct, și completivă directă.)
1. Excepție de la aceasta regulă generală face un nu măr foarte mic de verbe care au sau pot avea in
subordine două – dar nu mai multe –
* 3 Preferăm acești termeni (= RELUANT și ANTICIPANT) in locul celor uzuali (RELUAT și
ANTICIPAT), deoarece complementul direct exprimat prin Pronumele personal neaccentuat este
cel care dublează, nu care este dublat. Vezi, pentru conceptul de "poziție sintactică", Guțu Romalo,
1973, passim.
259
complemente directe diferite in conținut și necoordonate intre ele: Pe Ion l-am invățat gramatică.
Avand două valențe de tranzitivi tate, ocupabile simultan, ele se numesc verbe BITRANZITIVE sau DUBLU
TRANZITIVE. Aceste verbe aparțin in general limbajului didactic -școlăresc, dar nu exclusiv: a asculta, a
intreba, a invăța, a ruga, a trece, a sfătui, a anunța.
1.1. De regulă primul este numit complement direct AL PERSOANEI sau al subiectului și se exprimă prin
substantive (pronume) aparținand subgenului personal. El este dublabil prin pronume personal neaccentuat in
acuzativ. Al doilea este un complement direct al OBIECTULUI, numit și co mplement (direct) secundar și nu
este dublabil prin pronume personal neaccentuat in acuzativ 245. Primul răspunde la intrebarea pe cine, al doilea,
la ce: Pe Ionescu l-am ascultat lecția {pe Ionescu = complement direct al persoanei, reluat prin pronumele
personal / -; lecția = complement direct al obiectului, nedublabil) 246.
1.2. Construcția cu două complemente directe are frecvență limitată, cel mai adesea al doilea complement direct
fiind inlocuit cu complement indirect sau de altă natură: M -a intrebat despre atribut; L-a m ascultat la lecția
despre pronume.
Frecventă este in schimb construcția cu un complement direct (= al persoanei) și o completivă directă (pe poziția
complementuui direct al obiectului): L -a m rugat să-mi imprumute pixul; L-a m intrebat ce-a invățat.
1.3. Cele două complemente directe ale verbelor bitranzitive se deosebesc atat de complementul direct
multiplu, intrucat nu sunt coordonate (comp. A băut o bere și o cafea cu L-a ascultat lecția), cat și de
fenomenul dublării, pentru că ele s unt diferite in conținut, se referă adică la obiecte diferite (comp. Cartea a
terminat -o ieri cu L-a m trecut clasa – /- și clasa denumesc obiecte diferite).
2. Cunoașterea verbelor bitranzitive are consecințe deloc neglijabile in realizarea distincției "c ompletivă
indirectă / completivă directă" (vezi T 81), respectiv trei dintre restricțiile contextuale pentru ca un verb tranzitiv
să poată avea in subordine o completivă directă nu sunt valabile pentru un verb bitranzitiv, și anume:
2.1. Verbul bitranzitiv cu un complement direct rămane in continuare cu o valență de tranzitivitate disponibilă,
ocupabilă de o completivă
*
245
Vezi Pană Dindelegan, 1974, p. 19 -20, unde este considerat complement de
alt tip decat cel direct și numit "obiect secundar".
246
Un verb ca a trece poate avea ambele valențe de tranzitivitate ocupate de
complemente directe ale obiectului: Am trecut mărfurile Dunărea.
260
directă: comp. M -a r u g a t să mă intorc mai devreme (m- = complement direct; să mă intorc mai devreme =
complet ivă directă, verbul fiind bitranzitiv) cu M -a obligat să mă intorc mai devreme (m- = complement direct;
să mă intorc mai devreme = completivă indirectă, din imposibilitatea de a mai fi completivă directă, verbul
avand deja ocupată unica poziție de compleme nt direct).
2.2. Verbele bitranzitive insoțite de un pronume reflexiv in acuzativ (mă, te, se ne, vă, se), deci cu o valență de
tranzitivitate consumată, răman in continuare tranzitive (= monotranzitive), cea de -a doua valență fiind
disponibilă pentru un complement direct sau completiva directă. Vorbim in acest caz de verbe ≪reflexive≫
tranzitive in opoziție cu marele rest al verbelor ≪reflexive≫ intranzitivizate: comp. Mă invăț să-mi rezolv
singur problemele (mă = pronume reflexiv in acuzativ; să-mi rezolv singur problemele = completivă directă) 247
cu M ă oblig să-mi rezolv singur problemele (mă = pronume reflexiv in acuzativ; să-mi rezolv singur
problemele — completivă indirectă, din imposibilitatea de a mai fi c ompletivă directă, reflexivul intranzitivizand
verbul).
2.3. Tranzitive (= monotranzitive) răman aceste verbe și prin trecerea la DIATEZA PASIVĂ sau PARTICIPIU,

pierzand o valență de tranzitivitate, pe prima, cea care ar fi consumată de complementul direct al persoanei, dar
rămanand cu a doua disponibilă pentru o completivă directă: comp. Am fost intrebat adesea cum imi
organizez timpul (am fost intrebat = verb la diateza pasivă; cum imi organizez timpul = completivă
directă) 248 cu Am fost obligat adesea să-mi organizez altfel timpul (am fost obligat = verb la diateza
pasivă; să-mi organizez altfel timpul = completivă indirectă, din imposibilitatea de a mai fi directă, verbul fiind
la diateza pasivă).
3. Necunoașterea in acest sens a regimului verbal, mono tranzitiv sau bitranzitiv, poate genera – și de regulă
generează – confuzia celor două subordonate, confuzie in ambele sensuri:
3.1. Tratand un verb bitranzitiv ca monotranzitiv și supunandu -l restricțiilor formulate pentru regentul
completivei directe (= să n-aibă complement direct, să nu fie insoțit de pronume reflexiv in acuzativ și să nu fie
la diateza pasivă sau la participiu), completiva directă va fi interpretată greșit drept completivă indirectă.
Sau Mă ascult singur lecția (mă = pronume reflexiv in acuzativ, lecția = complement direct).
Sau complement direct: Sunt intrebat lecția.
261
3.2. in aceleași condiții, luand un verb monotranzitiv drept bitranzitiv, se va produce greșeala inversă,
respectiv interpretarea completivei indirecte drept completivă directă.
4. Alte verbe bitranzitive decat cele date aici nu există in limba romană și ca atare sunt singurele care,
incălcand restricțiile formulate la 3.1., răman cu o valență de tranzitivitate disponibilă. Se atrage
atenția mai cu seamă asupra verbelor ce exprimă "adversitatea afectivă" (a (se) supăra, a (se) mania, a
(se) infuria, a (se) enerva etc), verbe care, utilizate cu pronume reflexiv in acuzativ, la participiu sau cu un
complement direct, nu mai pot avea in subordine o completivă directă 249.
OBSERVAȚIE. La valențele de tranzitivitate nu se numără și așa -numitul complement intern. Prin urmare un
verb ca a costa (Mașina l -a costat o avere) nu este dublu tranzitiv, ci monotranzitiv (o avere = complement
intern).
249
Vezi, pentru verbe le adversității afective, Drașoveanu, 1976, p. 80.
262
X53 ADVERBE PROPRIU -ZIS PREDICATIVE / ADVERBE APARENT
PREDICATIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Desigur că ne vom reintalni.
(2) Sigur că ne vom reintalni.
B. SOLUȚII:
(1) desigur = adverb propriu -zis predicativ (= predicat verbal)
(2) sigur = adverb aparent predicativ (= nume predicativ)
C. COMENTARIU
0. in afară de predicatul format pe bază de verb la mod personal sau interjecție predicativă, gramatica
limbii noastre cunoaște și un tip de predicat oar ecum ≪aparte≫, exprimat prin anumite ADVERBE
(locuțiuni adverbiale) numite tocmai de aceea (adverbe, locuțiuni adverbiale) PREDICATIVE.
Numărul acestora este foarte restrans, iar ca ințeles ele exprimă SIGURANȚA, NECESITATEA,
POSIBILITATEA, PROBABILITATEA, IMINENȚA: desigur, firește, de bună seamă, bineințeles,
negreșit, cu siguranță, poate, pesemne, aproape, mai (= aproape). Exemple: Firește că sunt de acord;
Poate că nu -i bine; Pesemne că n-a primit scrisoarea ta; Aproape că le știe pe de rost.
Tipul de p redicat exprimat prin ele este asimilat celui verbal.
0.1. Adverbele in discuție sunt considerate PREDICATIVE (= predicate verbale) cand sunt urmate de
conjuncția că, prin care se și introduce SUBIECTIVA 250 de după ele: Poate că ne vom mai intalni
(Poate = adverb predicativ (predicat verbal) = propoziție regentă; că ne vom mai intalni = subordonată
subiectivă).
OBSERVAȚIE. intrucat adverbul predicativ nu este totuși… verb, este justificată și denumirea de
PREDICAT ADVERBIAL, respectiv considerarea acestuia ca un predicat distinct de cel verbal.
La interpretarea subordonatei ca SUBIECTIVA se ajunge prin eliminarea altor posibilități
(predicativă, completivă directa, completivă indirectă etc.)
263
0.2. Neurmate de conjuncția că, de altfel de nici o co njuncție, IZOLATE sau NEIZOLATE de restul
comunicării, ele sunt NEPREDICATIVE, avand, din punct de vedere sintactic, statutul cuvintelor
incidente (ca "izolate") sau al complementelor circumstanțiale de mod (ca "neizolate"): El, desigur,
nu-i de vină; Poat e va veni și el; Cainele e de bună seamă turbat (dar și: Cainele e, de bună seamă,
turbat).

in această situație se indică a nu se ≪introduce ≫ conjuncția că, intrucat prin această operație
transformăm structura dată in altă structură: Poate voi veni și eu = o singură propoziție (poate =
complement de mod), nu două (Poate [că voi veni și eu]).
0.2. Dintre notele lor particulare și tot atatea dificultăți practice in recunoașterea lor ca predicate
reținem:
(1) Nu acceptă in fața lor auxiliarul predicativ impers onal a fi, adică nu pot fi ≪predicativizate ≫ prin
acesta, incat trebuie să le considerăm singure predicative, fără a presupune un a fi eliptic: Poate că a și
sosit -*E poate că a și sosit.
(2) ințelesul lor este unul tipic adverbial – arată o CARACTERISTIC Ă a unei acțiuni, stări etc. (=
siguranța, necesitatea, probabilitatea etc), cu totul altceva decat verbul -predicat (procesul: acțiune,
stare, devenire). Din această cauză adverbul predicativ ≪glisează≫ ușor in analiza practică spre
adverbul de mod propriu -zis (complement circumstanțial de mod).
(3) La nivelul formei nu posedă nici un indice de predicație verbală, adică nici "persoană + număr" și
nici "mod + timp", fapt explicabil de altfel, din moment ce ele nu sunt verbe, ci… adverbe.
Obișnuiți s ă identificăm predicatul după prezența unui verb la mod personal, exprimat sau neexprimat
(subințeles, eliptic), apariția unui adverb predicativ trece ușor … neobservată.
OBSERVAȚIE. Lucrurile se petrec așa de regulă cand adverbul predicativ este incadra t intr -o frază
mai amplă și numai conjuncția subordonatoare de după el (incercuită și barata) ne atrage atenția asupra
lui.
(4) Deși predicate, ele nu intră in relație cu un subiect, fapt datorat in ultimă instanță imposibilității de
a marca persoana (+ numărul), elemente care orientează explicit prin acord predicatul spre subiect.
"0.3. Toate cele de mai sus par a dovedi mai degrabă că aceste adverbe sunt nepredicative decat
predicative.
Interpretarea lor ca predicate verbale (= adverbe predicative) se b azează pe următorul raționament:
dacă, de exemplu, in Pesemne că va ploua, că este conjuncție subordonatoare și, ca atare, potrivit
clasei din
264
care face parte, ea introduce obligatoriu o propoziție subordonată (va ploua), atunci regenta ei – și
trebuie să aibă regentă – nu poate fi decat ceea ce a rămas in afara subordonatei, respectiv adverbul
pesemne, care, automat, devine propoziție. intrucat semnul propoziției este predicatul, adverbul
pesemne, la care se reduce propoziția, devine ipso facto și … predicat.
Se observă in fapt că intreaga demonstrație se bazează pe prezența in text a conjuncției că, interpretată
ca atare, adică obligatoriu cuvant subor -donator la nivelul frazei. De aceea este bine să reținem aceste
adverbe impreună cu conjuncție cu t ot: poate că …, firește că …, desigur că …, bineințeles că… etc.
OBSERVAȚIA 1. Că este singura conjuncție cu care apar adverbele predicative, nu și altele, să, de ex., cum
adesea se afirmă. Să poate apărea numai cu adverbele aparent predicative: [e] posibil să …, [e] normal să …, [e]
firesc să …(inpoate să …, chiar in cadrul unei construcții impersonale (Poate să și plouă, că eu tot nu răman
acasă), poate nu este adverb, nici predicativ și nici de alt fel, ci verb predicativ, dovadă variabil itatea modaltemporală:
putea să …, ar putea să …) t
*OBSERVAȚIA 2. Deoarece aceste adverbe, tocmai pentru că sunt adverbe, nu realizează relația fundamentală
subiect -predicat, ele nu sunt de fapt pe poziția unui predicat, ci pe poziția unei propoziții monomenbre
neanalizabile, așa ca adverbele de afirmație și de negație (da, nu), incat denumirea adecvată ar fi cea de
ADVERBE PROPOZIȚIONALE. De altfel, integrate in frază, ele nu au in subordine decat subiectiva.
(Circumstanțialele ce apar pe langă grupul "adverb predicativ (= ≪prepozițional ≫) + subiectivă" determină
intotdeauna subiectiva: Dacă ar fi timp frumos (1) poate (2) că aș veni și eu (3): condiționala (1) se
subordonează subiectivei (3), nu regentei din frază (2)).
1. in practica analizei gramaticale, adverbele predicative sunt vizate de trei tipuri de greșeli:
(1) nerecunoașterea calității lor predicative și de aici interpretarea lor eronată fie drept complemente
circumstanțiale (pe langă verbul de după conjuncția că), fie, impreună cu con juncția că, drept
locuțiuni conjuncționale, fraza fiind ≪văduvită≫ astfel de un predicat;
(2) confundarea cu ele a altor adverbe de mod, mai exact spus, a ≪marelui rest ≫ de adverbe de mod,
cărora le este străină funcția predicativă;
(3) considerarea lor er onată ca predicative in toate situațiile.
1.1. Interpretarea conjuncției că impreună cu adverbul drept locuțiune conjuncțională (poate că, firește că,
desigur că etc.) se bazează pe o
265
asemănare structurală de suprafață cu unele locuțiuni conjuncționale (măcar că, mai ales că, chit că

etc), neglijandu -se deosebirea esențială: măcar că, mai ales că etc, urmate de predicatul propoziției, nu
au existență autonomă, cerand cu obligativitate incă o propoziție, și anume regenta subordonatei
(Măcar că l -am intal nit o dată, nu l -aș mai recunoaște, nu și *Măcar că l -am intalnit o dată)
Dimpotrivă, poate că, firește că etc, urmate de predicat, au existență autonomă și putem pune punct
după ele, dovadă că in grup există atat regenta, cat și subordonata: Poate că l -am mai intalnit o dată.
OBSERVAȚIE. Accidental, verbul de după conjuncția că poate fi neexprimat, creand aparența unei părți de
propoziție introduse prin … conjuncție. intr -o asemenea situație verbul trebuie subințeles: Maine vei face mai
multe exerciții f i p o a t e c ă [le vei face] mai bune.
1.2. Asemănătoare ca formă și, in parte, ca ințeles cu adverbele predicative sunt aproape toate adverbele de
mod din expresiile fixe cu a fi impersonal (e rău,e clar, e imposibil, e firesc, e normal, e sigur, e posibil
etc.) urmate de conjuncțiile că sau să, expresii in care, mai mult sau mai puțin frecvent, a fi este
eliptic: Sigur că voi veni; Clar că n -are dreptate; Imposibil să mai greșească.
Deoarece a fi nu este exprimat, ele dau impresia că sunt tot adverb e predicative, mai cu seamă dacă
sunt urmate de conjuncția că și au in subordine o propoziție subiectivă (comp. Sigur că vom sosi la
timp cu Desigur că vom sosi la timp).
in realitate, toate aceste adverbe de mod sunt numai in aparență predicative (= nepre dicative), căci ele,
urmate de că sau să, presupun intotdeauna verbul a fi. Spunem că a fi este eliptic. in consecință,
adverbul nu este singur predicat, ci numai impreună cu a fi, considerat eliptic, adică in cadrul expresiei
adverbul are funcția de NUME PREDICATIV.
Deosebirea dintre adverbele predicative (= predicate verbale) și adverbele aparent predicative (= nume
predicative) se concretizează deci in imposibilitatea / posibilitatea lui a fi impersonal: Desigur că leam
făcut bine I Clar că le -am făcut b ine ([*e] desigur I [e] clar))
1.3. Unul dintre adverbele predicative, poate, este vizat și de confuzia cu forma impersonală (de
indicativ prezent) a verbului a putea, in două ipostaze deopotrivă impersonale: (a) Poate să se
intample orice; (b) Se poate că n-am dreptate.
Deosebirea se poate face in multe feluri, dintre care cel mai ușor și mai practic este să vedem că in (a)
forma poate este urmată de să (nu de că), iar in (b) forma poate, deși urmată de că, este insoțită de
reflexivul
266
impersonal se. (Adverbul predicativ poate provine mai degrabă de la forma se poate că… decat de la
poate să …)
1.4. Funcție propozițională (= predicativă) au și cateva locuțiuni adverbiale (in aceleași condiții): de
bună seamă (că …), cu siguranță (că. -), cu certitudi ne (că…).
OBSERVAȚIE. Un statut mai puțin clar din acest punct de vedere au locuțiunile fără indoială (că …),
fără discuție (că …), fără doar ți poate (că …). Ele apar de regulă fără a fi, dar nu -l exclud, dand
grupări mai mult sau mai puțin uzuale . De aceea pot fi interpretate fie ca predicate verbale (= locuțiuni
adverbiale predicative), fie ca nume predicative (intr -un predicat nominal cu auxiliarul predicativ a fi
eliptic).
1.5. Ca incadrare morfologică, indiferent dacă sunt sau nu predicative, ele răman adverbe de mod. Prin
urmare, denumirea "adverb de MOD predicativ" nu este catuși de puțin greșită in raport cu
denumirea prescurtată "adverb predicativ". (Am spune, dimpotrivă, că denumirea ideală este prima,
așa cum, de ex., unui cand "relativ" nu-i spunem doar "adverb relativ", ci "adverb de timp relativ", in
opoziție, de ex., cu atunci^caie este doar "adverb de timp", nu și relativ.)
267
T54
DIATEZA PASIVĂ (A FI + PARTICIPIU) / PREDICAT NOMINAL (A FI + ADJECTIV)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) in tabără copiii au fost supravegheați de cinci profesori.
(2) in tabără copiii au fost foarte veseli.
B. SOLUȚII:
(1) au fost supravegheați = predicat verbal (diateza pasivă)
(2) au fost foarte veseli = predicat nominal
C. COMENTARIU
0. Confuzia "predicat verbal (diateza pasivă) 251 / predicat nominal" cunoaște, in funcție de nivelul de
instrucție gramaticală al celui ce analizează, două tipuri:
(1) confuzia propriu -zis ≪elementară ≫, produsă in unisens,. respectiv interpretarea diatezei pasive in

situația e i cea mai clară {a fi + participiu + complement de agent exprimat) drept predicat nominal
(vezi mai jos);
(2) interpretarea greșită a grupării "a fi + participiu" cand predicat nominal, cand diateză pasivă, fără
o motivație gramaticală propriu -zisă, confuz ie in ambele sensuri (vezi T 55).
0.1. O examinare, fie ea oricat de sumară, duce imediat la o apropiere a grupării "a fi + participiu" nu
de celelalte diateze (predicate verbale), ci de un predicat nominal de tip "a fi + adjectiv (nume
predicativ)". A se compara: Frunzele erau scuturate de vant (diateza pasivă) – Frunzele erau galbene
(predicat nominal); Nora era apreciată la noul loc de muncă (diateză pasivă) – Nora era fericită la
noul loc de muncă (predicat nominal).
251 in mod curent folosim formularea "predicat verbal la diateza pasivă". in realitate, nu predicatul are
diateză (pasivă, reflexivă, activă), ci verbul. Ca atare, formularea corectă ar fi "predicat verbal
EXPRIMAT prin verb la diateza pasivă". in mod similar, vorbim de subiect in nominativ, complement
indirect in dativ (genitiv, acuzativ) etc, evitand, ca mai lungă, formularea completă și corectă (subiect
exprimat prin substantiv in nominativ, complement indirect exprimat prin substantiv (in dativ etc).
Cazuri au nu funcțiile sintactice, ci părțile de vorbire (unele) prin care se exprimă.
268
1. Verbul auxiliar a fi din componența diatezei pasive nu are nici o nota – de formă sau de conținut –
care să -l diferențieze de a fi "auxiliar predicativ". Se deosebește in schimb atat de a fi "auxiliar de
timp", cat și de a fi "predicativ". Obișnuit să identifice in analiza gramaticală predicatul nominal prin
auxiliarul predicativ, se ințelege de ce analistul, neluand in considerare al doilea component al
grupării, decide ≪pripit≫ că. a fi este auxiliar predicativ și deci, impreună cu termenul de după el,
formează un predicat nominal.
Or, acel a fi, in funcție de termenul celălalt, va fi sau auxiliar predicativ (=> predicat nominal), sau
auxiliar de diateză (=> predicat verbal). Prin urmare, simpla preze nță a unui a fi, care nu este
predicativ, nu conduce obligatoriu la un predicat nominal.
2. Al doilea component al diatezei pasive este PARTICIPIUL (variabil): Merele au fost culese
de nepoți. Se ințelege astfel că nu vom incadra ≪automat≫ termenul de pe l angă a fi. la nume
predicativ, ci numai după ce ii examinăm statutul morfologic și sintactic. Apariția unui participiu
variabil (acordat cu subiectul) pe langă a fi este primul ≪avertisment ≫ asupra posibilității ca acest
verb să nu fie auxiliar predicativ (≪copulativ≫) și ca atare gruparea in care intră să nu fie un predicat
nominal.
Din punctul de vedere al formei, participiul seamănă intocmai cu un adjectiv variabil cu patru forme
flexionare (= două pentru singular și două pentru plural): bătut – 0, bătut -ă, bătuț -i, bătut -e (comp. cu
bun-0, bun -ă bun -i, bun -e). Pentru orice verb, participiul ca atare poate fi obținut de la perfectul
compus, adăugandu -i acestuia desinențele adjectivale proprii. Astfel, de exemplu, de la am cantat,
perfectul compus (persoan a I, singular) al verbului a canta, obținem participiul variabil din diateza
pasivă: cantat, cantată, cantați, cantate.
OBSERVAȚIE. Orice alt cuvant pe langă a fi, care, se ințelege, nu este predicativ, in afara participilui
este exclus ca posibil component al diatezei pasive.
3. Gruparea "a fi + participiu" constituie in mod sigur un verb la diateza pasivă dacă este urmată de
un COMPLEMENT DE AGENT EXPRIMAT. Prin acesta se exprimă agentul acțiunii, cel care
face acțiunea suferita de subiect: Candid ații au fost examinați de către un specialist.
OBSERVAȚIE. in timp ce complementul de agent exprimat este dovada sigură a diatezei pasive, imposibilitatea
aceluiași complement de
269
agent exclude in mod cert diateza pasivă (Pomii sunt infloriți (*de către cinevd? si.
3.1. Trecerea unui verb tranzitiv de la diateza activă la diateza pasivă poartă numele de PASIVIZARE.
Structura supusă transformării este constituită din subiect (S), predicat verbal (diateza activă: PV act) și
complement direct (CD), iar cea ob ținută este formată din subiect gramatical (Sg^J, predicat verbal
(diateza pasivă = PV pas) și complement de agent (C ag). Pasivizarea are ca rezultat următoarele
modificări:
– diateza activă (PV aot) —> diateza pasivă (PV pas);
– subiectul (S) —> complement de agent (C ag);
complementul direct (CD) —≫ subiect gramatical (Sg,.^). in schemă:
ș'GRAM
Ex. Lupul (S) atacă (PV ACT) oaia (CD) —> Oaia (SGRAM) este atacată (PV ?AS)delup(C AG).

Se vede astfel că diateza pasivă se definește prin raportarea acțiunii la "agent " și "pacient", respectiv
verbul la diateza pasivă arată că subiectul gramatical ("pacientul") suferă acțiunea făcută de către
altcineva (complement de agent). intrucat complementul de agent este autorul real al acțiunii, mai este
numit uneori și SUBIECT L OGIC.
3.2. Deoarece construcția pasivă este una obținută prin transformare de la cea activă, inseamnă că, cel
puțin teoretic, orice propoziție pasivă completă, care are deci și complement de agent, poate redeveni
activă, cu modificările impuse de transform area inversă:
3 GRAM
'ACT
Pentru gruparea "a fi +participiu" fară complement de agent exprimat, dar teoretic exprimabil, vezi T 55.
270
Ex.: Cartea aceasta a fost citită de toți elevii —> Toți elevii au citit
cartea aceasta.
Numim această transformare inversă DEPASIVIZARE.
Ajungand prin depasivizare la o construcție echivalentă ca ințeles, dar cu verbul predicativ la diateza
activă, obținem de fapt dovada că grupul "a fi + participiu" exprimă o ACȚIUNE, nu o insușire, și,
prin urmare, această grupare re prezintă un verb, adică un predicat verbal, nu nominal.
Dimpotrivă, dacă depasivizarea nu este posibilă, grupul "a fi + participiu" nu reprezintă un verb la
diateza pasivă, ci un predicat nominal, ceea ce inseamnă că a fost apreciat greșit fie participiul, fie
complementul de agent, fie amando.ua (vezi T 55).
3.3. O dată dovedită gruparea "a fi + participiu" ca diateza pasivă a unui verb, obligatoriu predicativ și
tranzitiv ca activ, a fi se dovedește nu auxiliar predicativ, ci "auxiliar de diateză". Funcți a grupării este
de predicat verbal. in legătură cu analiza unui verb la diateza pasivă sunt de reținut următoarele:
(1) Verbul care este conjugat la diateza pasivă il "deducem" din participiu (bătut de la a bate, iubită
de la a iubi etc.) și ca atare infor mațiile privind felul verbului (predicativ / auxiliar predicativ,
personal / impersonal, conjugarea) se referă la acest verb, nu la auxiliarul afi.
OBSERVAȚIE. Cat privește REGIMUL (tranzitiv / intranzitiv), reținem:
(a) Pot trece la diateza pasivă numai verbale care la diateza activă (= forma de bază, cea din dicționar)
sunt tranzitive.
(b) Prin pasivizare, valența lor acuzativală (= tranzitivitatea) este blocata, adică verbul la diateza
pasivă nu mai poate avea complement direct 253.
De aceea, formularea cea mai potrivită este nu tranzitiv, nici intranzitiv, ci INTRANZITIVIZAT (prin
diateză).
(2) Categoriile gramaticale (mod, timp, număr și persoană)' sunt cele ale lui afi, ele contand pentru
construcția pasivă in intregime.
Analiza verbului la diateza pas ivă din Vacanța de vară era așteptată cu nerăbdare de toți: era
așteptată = predicat verbal exprimat prin verbul a aștepta, predicativ, intranzitivizat (prin diateză),
personal, indicativ, imperfect, pers. a IlI -a, singular, diateza pasivă.
253 ț,
Centru excepția legată de verbele dublu tranzitive, vezi T 52.
271
T55
"A FI+ PARTICIPIU" -PREDICAT VERBAL (DIATEZA PASIVĂ) / PREDICAT NOMINAL
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Propunerile sunt avansate de prezidiu.
(2) Lucrările sunt avansate pentru această perioadă.
B. SOLUȚII:
(1) sunt avansate = predicat verbal (verb la diateza pasivă)
(2) sunt avansate = predicat nominal
C. COMENTARIU
0. Pe cat de simplă ca număr de operații și asociații necesare este identificarea diatezei pasive in
prezența complementului de agent, pe atat de complicată și de ≪nesigură≫ este interpretarea aceleiași
grupări ("a fi + participiu") in situațiile in care acest complement de agent nu este exprimat, dar este
exprimabil, mai greu sau mai ușor. De multe ori interpretarea considerată corectă e mai mult ≪intuită≫
decat argumentată gramatical. Dăm in cele de mai jos cateva puncte de reper, cu valabilitate relativă și
limitată la o categorie sau alta de verbe. Sunt prezentate de fiecare dată in paral el structurile fără
complement de agent și cele insoțite de complement de agent. Notăm: PN = predicat nominal; PV pas –

predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă; V (in)trz = verb (in)tranzitiv; NP = nume predicativ.
Pentru imaginea de ansamblu a grupării "a fi + participiu" includem in prezentare și alte situații
(participii de la V intra) care nu comportă discuții in privința interpretării.
1. Participiul provine de la un V^^ (in orice situație) și ca atare gruparea "a fi + participiu" constituie
un PN {a fi "auxiliar predicativ" + NP exprimat prin participiu adjectival): Pomii erau infloriți;
Copacii sunt inmuguriți; Merele erau putrezite; Compania lui e foarte plăcută; El e intr-adevăr
umblat prin lume.
Indiferent dacă ar schimba sau nu sensul, p osibilitatea unui complement de agent se exclude.
2. Participiul provine de la un verb utilizat in mod obișnuit INTRANZITIV și prin urmare
participiul este NP. Inserarea unui complement de agent, acolo unde se poate, cu sau fără
schimbarea subiectului, mod ifică sensul construcției, respectiv se actualizează
272
ințelesul tranzitiv, mai puțin uzual, al respectivului verb: Copilul era adormit (PN; comp. cu Copilul
adormise – VMtr!) / Copilul era adormit de maică -sa (PV pas; comp. cu Poveștile il adorm – Vta); După
o zi de lucru, bunica era obosită (PN; comp. cu Bunica obosise – Vktrz) / Bunica era obosită de atatea
vizite (PV pas; comp. cu Atatea vizite o obosiseră -VoJ; Masa era crăpată (PN; comp. cu Masa a
crăpat in două locuri -Vintiz) / Stanca fusese crăpată de dinamită (PV pas; comp. cu Dinamita a
crăpat stanca – Vta); Lucrările sunt avansate pentru această perioadă (PN; comp. cu Lucrările au
avansat mult – Vintra) / Propunerile sunt avansate de prezidiu (PV; comp. cu Prezidiul a avansat
propune rile —
Se poate observa că structurile fără complement de agent corespund verbului intranzitiv, iar cele cu
complement de agent exprimat sau ≪ușor≫ exprimabil trimit la verbul tranzitiv.
3. Participiul provine de la un VERB REFLEXIV (cu pronume in acuzativ ) și deci intranzitivizat.
impreună cu a fi formează un PN. Posibilitatea de a introduce un C ag este in principiu exclusă.
Colegul tău este destul de increzut (comp. cu a se increde – Vrefl); La varsta lui e cam ramolit (comp.
cu a se ramoli – Vrefl); Era indrăgostit de o studentă (comp. cu a se indrăgosti de – Vrefl); Nu e
astampărat deloc băiatul tău (comp. cu a se astampăra – Vrefl); De cand sunteți căsătoriți (logodiți,
cununați)? (comp. cu a se căsători, a se logodi, a se cununa -Vrefl).
4. Partici piul provine de la un verb intrebuințat atat reflexiv, deci intranzitivizat (model: a se supăra),
cat și tranzitiv (model: a supăra (pe cineva)). in primul caz participiul apare firește fără complement
de agent
(șTar_e funcția de NP (situația cea mai frecv entă). Dacă apare C ag, inseamnă că. este utilizat tranzitiv
(model: a supăra). Drept criterii ugeneral de analiză la această categorie de verbe se indică a nu se
introduce complementul de agent, dacă acesta nu este exprimat, intrucat, practic, se intervine asupra
regimului verbului. Subliniem acest lucru, deoarece, altfel, un complement de agent cu sens
nedeterminat ("de către cineva") se poate totdeauna insera, ceea ce ar conduce greșit la interpretarea in
orice context a construcției drept PV pas:
Adesea era supărat pe toată lumea (PN; comp. cu a se supăra – Vrefl) / Era supărat de prietenii lui
cei mai buni (PN; comp. c u Prietenii…il supărau – Vta); Marea e agitată (PN; comp. cu a se agita –
Vrefl) / Marea e agitată de furtună (PV; comp. cu Furtuna agită marea – Vta); Castraveții nu fuseseră
bine murați (PN; comp. cu a se mura – Vrefl); {Castraveții fuseseră murați de mama (PV; comp. cu
Mama murase castraveții – Vta); El nu fusese amestecat in toată istoria aceea (PN;
273
comp. cu a se amesteca) I Fusese și el amestecat de alții in toată istoria aceea (PV; comp. cu Alții il
amestecaseră in toată istoria aceea).
Uneori participiul are alt sens decat cel al verbului de la care provine, fapt verificat prin sinonimie. in
aceste cazuri se pierde aproape complet legătura cu verbul originar, participiul nemaifiind deloc simțit
ca verb, ci ca adjectiv propriu -zis. Diferența de sens este cel mai adesea rezultatul raportării la subiecte
cu un anumit ințeles: Măria e imprăștiată de felul ei – PN (comp. cu Merel e sunt imprăștiate pe jos –
PV pas); Ionescu e ascuns din fire – PN (comp. cu Casetofonul e ascuns prin cameră -PV pas); Ea e
foarte organizată in tot ce face – PN (comp. cu Excursia e organizată prin sindicat — PV pas);
Prietenul tău a fost intotdeauna prefăcut – PN (comp. cu Orașul a fost prefăcut in scrum); El este
citit intr-adevăr – PN (comp. cu Romanul acesta e citit cu plăcere).
in general am putea spune că participiile cu sinonime adjectivale clare se cuvin interpretate ca
adjective (NP).
5. Parti cipiul provine de la un V ta, fără pronume reflexiv (in acuzativ), utilizat ca atare aproape

intotdeauna. Prin urmare, participiul, dacă ințelesul nu -i este diferit de al verbului de origine, are
SENS FUNDAMENTAL PASIV, indiferent dacă apare sau nu compleme ntul de agent. in această
situație se pune propriu -zis problema interpretării grupării "a fi + participiu" in lipsa unui complement
de agent, interpretare care se oferă in alternativa: ori PV Bas, ori PN, după cum interpretăm participiul
CA ACȚIUNE SUFERITA (pasiv al acțiunii) sau ca O STARE (pasiv al stării). Aprecierea intr -un fel
sau altul nu este intotdeauna perfect argumentată gramatical, mai cu seamă dacă avem o propoziție
independentă redusă la structura "S + a fi + participiu: Masa e ocupată.
După gr adul de argumentare posibilă a interpretării – PV pas / PN -deosebim două situații:
5.1.Propoziția se reduce ca structură la "S + a fi + participiu": Ușa e deschisă; Cumpărăturile sunt
achitate; Focul e aprins; Sunteți așteptat; Rezultatele sunt comunicate; Meciul e caștigat; Masa e
ocupată; Camera e inchiriată; Magazinul era inchis; Piedica (de la armă) e trasă; Strada lui nu e
sistematizată; Ediția a H -a este revizuită; Aerul e poluat.
După cum se vede din exemplele de mai sus, gradul de ≪presupunere ≫ a unui complement de agent
este diferențiat, de la un verb la altul, de la aproape zero la 100%. A se compara: Magazinul e inchis
(Aerul e poluat) cu Profesorul e așteptat (Dușmanul a fost invins; Rezultatele erau comunicate). La
nivel de clasă verbală, putem vorbi de o trecere treptată de la stare la acțiune.
in general, construcțiile reduse (numai) la acești trei termeni, mai rar intalnite in practica analizei
gramaticale, exprimă starea.
274
E de menționat că un anumit rol in decizia pentru "stare" (PN) sau "acțiune" (PV pas) il are timpul
auxiliarului a fi. Cel mai adesea prezentul și imperfectul favorizează starea, in timp ce perfectul
compus și mai mult ca perfectul se asociază cu acțiunea. A se compara: Focul e aprins (PN) cu Focul
a fost aprins (PV pas); Mărfurile nu sunt achitate (PN) cu Mărfurile n-au fost achitate (PV pas).
5.2. Cel mai adesea gruparea "a fi + participiu" este insoțită de diverse complemente, acestea
clarificand propriu -zis construcția.
Astfel, in prezența unui fcomplemen t de mod, de tipul cu grijă, cu atenție, pe neobservate etc,
construcția exprimă clar pasivul acțiunii: Ușa e deschisă cu grijă; Cumpărăturile sunt plătite pană la
ultimul leu; Focul e aprins cu atenție; Rezultatele erau comunicate treptat; Meciul e caștigat cu
mari dificultăți; Sticla e golită cu atenție; Masa e ocupată treptat; Fraza e impărțită corect in
propoziții; Camera e inchiriată ieftin; Frontierele țării sunt păzite ca ochii din cap; Lecția e citită in
gand.
in această serie de exemple, comp lementul de agent este aproape reclamat in propoziție. Același rol il
pot avea și alte complemente: Ușa e deschisă incetișor; Perdelele sunt trase spre mijloc; Suntem
inconjurați din toate părțile; Cuvintele de analizat sunt subliniate cu roșu…; Peștele era proaspăt
cumpărat; Plecarea nu este incă hotărată; Funia e impletită in patru; Scaunul e așezat in capul
patului; Hartiile sunt imprăștiate peste tot; Casa e vandută de două zile; Ea e apreciată la școală;
Ce-i-al tău e pus deoparte; Banii sunt depuși la C.E.C.
275
T56
PREDICAT VERBAL IMPERSONAL / PREDICAT NOMINAL IMPERSONAL
A. STRUCTURI -TIP:
(1) E dovedit că lucrurile s -au intamplat astfel.
(2) E clar că lucruile s -au intamplat astfel.
B. SOLUȚII:
(1) e dovedit = predicat verbal impersonal
(2) e clar – predicat nominal impersonal
C. COMENTARIU
0. Problema contuziei in discuție se pune pentru două tipuri de expresii, deopotrivă impersonale, cu
structuri aparent identice:
(1) PREDICAT NOMINAL IMPESONAL format din a fi "auxiliar predicativ" imperso nal și un nume
predicativ exprimat prin adverb de mod: E ușor să vorbești, mai greu e să faci; E rușinos să nu știi
asta; E limpede că pentru examen va invăța.
(2) PREDICAT VERBAL IMPERSONAL exprimat printr -un VERB la diateza pasivă impersonală: E
unanim acceptat că pămantul se invarte in jurul soarelui, nu invers; Era bine știut că a doua zi nu
vom mai avea această ocazie; Fusese demonstrat in detaliu că soluția propusă era greșită; Nu e

admis să te retragi; E permis să trecem in camera de vizavi?; N-ar fi indicat să pleci acum.
0.1. Cele două tipuri de grupări au ca note comune : a fi "impersonal", caracterul invariabil tipic
adverbial al celui de -al doilea component și calitatea de a cere subordonate subiective. Aceste note pot
conduce, greșit, la unific area sintactică a celor două grupări, in sensul interpretării diatezei pasive
impersonale (PV pas) drept predicat nominal impersonal (PN), in cadrul căruia, o dată astfel apreciat, a
fi devine AUXILIAR PREDICATIV ≪copulativ≫, iar participiul, considerat adverb sau, ca rezultat al
altei confuzii (vezi T 25), adjectiv, devine NUME PREDICATIV.
1. in vederea deosebirii celor două structuri, in speță pentru identificarea pasivului
impersonal, vom reține următoarele:
1.1. Construcția impersonală "a fi + partici piu (invariabil)" este substituibilă cu așa -numitul "reflexiv
pasiv cu se impersonal": e știut că…
276
– se știe că; e dat să … – se dă să…; e acceptat că… – se acceptă că…; e demonstrat că… – s-a
demonstrat că etc.
Prin această echivalență obț inem proba că. "a fi + participiu" este un verb la diateza pasivă.
1.2. Calitatea de particpiu, de la care pleacă de altfel recunoașterea construcției, se verifică ușor prin
raportarea la perfectul compus al verbului (a ști – am știut —> știut "participiu" ) (vezi T 54).
Deși invariabil ca formă, asemenea unui adverb de mod din construcțiile impersonale cu a fi (e clar
că…, e sigur că etc), participiul se deosebește de acesta din urmă, in afară de proveniența verbală, prin
SENSUL PASIV ce poate fi pus in evidență prin complementul de agent. A se compara: E știut de
către oricine că… cu *E clar de către oricine că… Datorită caracterului impersonal al construcției,
complementul de agent in general nu este exprimat, avand u n CONȚINUT NEDETERMINAT (=
neprecizat sau mai greu precizabil). Dacă vrem să -l ≪introducem ≫, ca mijloc de verificare pentru
sensul pasiv al participiului, acesta se va exprima prin substantive sau pronume cu ințeles general sau
nedefinit: de către toată lumea, de către oricine, de către cineva etc.
OBSERVAȚIE. Pasivul impersonal cu structura uafi + participiu" este limitat la un număr relativ restrans de
verbe. De altfel, participiul in general este rar folosit in construcții impersonale: E plăcut să călătorești noaptea
-plăcut = adverb de mod < adjectiv < participiu (de la a plăcea). intrebuințarea adverbială a unui particpiu
presupune ca stadiu intermediar intrebuințarea adjectivală.
277
T 57 NUME PREDICATIV MULTIPLU / NUME PREDICATIV + COMPLEMENT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ionel este harnic și ascultător.
(2) Ionel este ascultător și incă de bunăvoie.
B. SOLUȚII:
(1) harnic și ascultător = nume predicativ multiplu
(2) ascultător = nume predicativ; de bunăvoie = complement
C. COMENTARIU
0. Ase menea oricărei părți de propoziție, cu excepția predicaltului, numele predicativ poate fi
MULTIPLU, adică format din două sau mai multe unități coordonate inte ele: Colega ta este cuminte,
harnică și inteligentă; Clădirile moderne sunt din beton armat și sticlă; Grădina mea e mică, dar
frumoasă; Meseria lui e frumoasă, dar fără căutare.
intrucat semnele verbale ale predicației se exprimă o singură dată, prin auxiliarul predicativ, spunem
că este multiplu doar numele predicativ, nu și predicatul. Elementele componente ale unui nume
predicativ multiplu, indiferent prin ce se exprimă și in ce fel sunt coordonate, se referă toate la același
subiect (vezi exemplele de mai sus).
OBSERVAȚIE. Dacă numele predicative se raportează la subiecte diferite, auxiliarul predicativ fiind
același, avem atatea predicate nominale cate cupluri "subiect – nume predicativ": El e o capacitate, iar
tu, un nimic (= El e o capacitate, ia tu [ești] un nimic); Ori tu ești nevinovat ți ea, mincinoasă, ori amandoi,
niște farsori (= Ori tu ești nevinovat și ea [este] mincinoasă, ori amandoi [sunteți] niște farsori); Măria s -a făcut
ingineră, iar sora ei, doctoriță (= Măria s -a făcut ingineră, iar sora ei [s-a făcut] doctoriță).
0.1. Spre deosebire de auxiliarul predicativ, care nu se subi nțelege pe langă fiecare component al
numelui predicativ multiplu, numele predicativ pe langă două sau mai multe auxiliare predicative
coordonate se reclamă obligatoriu subințeles pe langă fiecare auxiliar predicativ in parte, avand
278
atatea predicate no minale cate auxiliare predicative: Amicul tău a fost, este și va rămane toată viața un

visător — Amicu hău a fost [un visător], este [un visător] și va rămane toată viața un visător; Ești sau
pari obosit? = Ești [obosit] sau pari obosit? Erai de mult profe sor sau ai devenit abia acum? = Erai
de mult profesor sau ai devenit [profesor] abia acum?
0.2. Prin definiție, un nume predicativ nu poate fi coordonat decat cu alt nume predicativ (coordonare
omogenă funcțional), nu și cu altă parte de propoziție.
1. Nesocotind omogenitatea funcțională a unităților ce compun un nume predicativ multiplu, se ajunge
uneori in analiză la coordonarea greșită a unui nume predicativ cu un complement, ca și cum ar forma
un nume predicativ multiplu. Indiferent dacă respectivul complement este interpretat corect funcțional
(complement) sau este asimilat unui nume predicativ, plasarea lui in raport de coordonare cu numele
predicativ duce la greșeli firești in stabilirea numărului de predicate. Aparența coordonării ne -o dă
prezența unei conjuncții coordonatoare, cel mai adesea adversativă, dublata de neexprimarea a doua
oară a predicatului nominal, ca termen regent complementului – de aici aprecierea greșită că avem o
singură propoziție, nu două: El e ca painea caldă, dar numai pent ru unii.
in exemplul dat, in ciuda unor aparențe, coordonarea nu se realizează intre numele predicativ ca
painea și complementul indirect pentru unii, ci intre două propoziții, cea de -a doua avand predicatul
subințeles: El e ca painea caldă, dar [e ca pain ea caldă] numai pentru unii.
Aparent coordonate cu un nume predicativ pot fi aproape toate complementele, dar de fiecare dată
considerăm predicatul suințeles in propoziția a doua: Totdeauna ai fost generos, dar [ai fost generos]
mereu cu aceiași; A rămas repetent, dar [a rămas repetent] numai o dată; Azi ați fost ascultători, insă
[ați fost ascultători] numai de frică; Prietenul tău e intr -adevăr curajos, dar [e curajos] acasă la el;
Copilul e bolnav și [e bolnav] incă de ieri.
OBSERVAȚIE. Aceeași subințelegere a termenulu regent, in speță a unui adejctiv, o avem și in cazul unui
atribut aparent coordonat cu un complement: un om harnic, dar numai uneori (= un om harnic, dar [harnic]
numai uneori).
1.1. Tot o falsă coordonare apar e și intre un participiu pasiv, component al diatezei pasive, și un
complement: Ea a fost admisă, dar [a fost admisă] din intamplare; Propunerile au fost reținute și [au
fost
279
reținute] incă repede; Meciul a fost caștigat, dar [a fost caștigat] cu mari sacrificii.
OBSERVAȚIE. in fapt, problema se pune in același fel și pentru verbele predicative: El merge, dar [merge] cu
mașina; Vin și eu, dar nu [vin] azi, ci [vin] maine.
280
58 AFI+ ADJECTIVE COORDONATE / A FI f
PARTICIPII ≪COORDONATE ≫
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Tema a fost lungă și grea.
(2) Poezia a fost copiată și memorată.
B. SOLUȚII:
(1) lungă și grea = coordonare intre adjective
(2) copiată și memorată = coordonare intre verbe la diateza pasivă
C. COMENTARIU
0. Apropierea formală dintre PR EDICATUL NOMINAL de tip "a fi" (auxiliar oredicativ) + nume
predicativ exprimat adjectival" (Acest hotel a fost intotdeauna foarte elegant și curat) și
PREDICATUL VERBAL exprimat prin VERB LA DIATEZA PASIVĂ in structura "a fi" (auxiliar de
diateză) + parti cipiu pasiv" (Acest hotel a fost construit și special dotat pentru persoane venite la
tratament) generează adesea in analiză o greșeală legată de caracterul MULTIPLU al funcției,
respectiv se extinde conceptul de nume predicativ multiplu, realizat prin adjective coordonate, la
nivelul particip iilor, ințelese ca formand cu a fi un singur predicat.
Altfel spus, după modelul Copilul e harnic și inteligent, in care harnic și inteligent formează un singur
predicat (nominal), cu nume predicativ multiplu, se interpretează ca fiind un singur predicat și in
Inculpatul a fost judecat și condamnat.
Indiferent dacă cele două (sau mai multe) participii sunt recunoscute ca atare, respectiv drept elemente
componente ale diatezei pasive, sau nu este sesizată diateza pa sivă, ele sunt asimilate ≪tacit≫ unor
nume predicative, iar a fi interpretat ca auxiliar predicativ ( ≪copulativ≫).
O asemenea analiză este greșită, iar consecințele ei se prelungesc in altă greșeală, vizand numărul
propozițiilor in frază.

1. Din calitatea de categorie gramaticală – realizată analitic – a diatezei pasive, pe care o considerăm
identificată de analist (vezi, pentru aceasta, T 55), rezultă că. a fi este un verb auxiliar, in speță auxiliar
al diatezei pasive (afi mixpas). in această ipostază, a fi are o trăsătură pe care auxiliarele predicative
(≪copulative ≫) n-o au, și anume aceea că nu poate servi in același timp două sau mai multe participii,
intre auxiliarul de diateză și
281
participiu stabilindu -se raportul de 1:1. Drept urmare, putem formul a următorul principiu de analiză:
dacă avem un șir de două sau mai multe participii (pasive) ≪coordonate ≫ și un singur afiam pas, acesta se
subințelege obligatoriu pe langă fiecare participiu care nu -l are: Hoțul a fost arestat și inchis = Hoțul
a fost arestat și [a fost] inchis. Se vede astfel că raportul de coordonare se stabilește nu intre participii,
ci intre verbele la diateza pasivă pe care le reprezintă aceste participii. Din punctul de vedere al
funcției, vom spune că avem atatea predicate verbale (la diateza pasivă) cate participii. (A se compara,
pentru situații similare, cu modurile și timpurile compuse: Am cantat și dansat toată noaptea = Am
cantat și [am] dansat toată noaptea; Ar face și drege orice, numai să accepți = Ar face și [ar] drege
orice, numai să accepți.)
OBSERVAȚIE. Se atrage atenția ca participiul pasiv formează diateza pasivă numai cu a fi, nu și cu alte verbe.
Dacă apare pe langă un auxiliar predicativ (a deveni, a ajunge, a părea etc), participiul, indiferent de sensul
pasiv (= verb) sau activ (= participiu adjectival), are, asemenea unui adjectiv, funcția de nume predicativ in
cadrul unui predicat nominal. in această situație, un șir de participii cordonate nu reclamă subințelegerea
verbului, ci formează un nume predica tiv multiplu in cadrul unui singur predicat nominal: Pare iubit $i apreciat
de toți (iubit și apreciat = nume predicativ multiplu); Datorită comportării sale bizare, a ajuns ironizat și ocolit
chiar de prieteni (ironizat fi ocolit = nume predicativ multipl u).
1.1. Situația inversă, adică apariția unui singur participiu pasiv pe langă doi (sau mai mulți) afiRlapss la
timpuri și/sau moduri diferite este mai rară: Aș fi sau aș fi fost incantat de propunerea ta, dacă aș avea
mai mult timp; Cantecele Lucreției C iobanu au fost, sunt și vor fi indrăgite de marele public. in
asemenea cazuri, in mod firesc se subințelege participiul, avand atatea predicate verbale la diateza
pasivă de cate ori apare
"J*auxpas –
2. La aceeași interpretare analitică ne conduce și INȚELE SUL: fiecare participiu din șir, raportat la
subiect și impreună cu a fi^ pas, apărut o singură dată, exprimă cate o acțiune diferită una de alta.
Argumentarea se realizează astfel:
(1) Prezența raportului de coordonare, marcat sau nu printr -o conjuncție, obligă la interpretarea
identică a tuturor participiilor din șir.
(2) Unul dintre participii, cel pe langă care este exprimat a fi. mx pas, constituie in mod sigur o diateză
pasivă și, datorită coordonării, și celelalte participii au același statut, excluza ndu-se o ≪discriminare ≫
funcțională.
(3) Aceste două (sau mai multe) participii, reprezentand două (sau mai multe) verbe la diateza pasivă,
nu pot fi luate impreună ca formand un
282
singur predicat verbal la diateza pasivă, deoarece nu există un predicat multiplu – Din nou, singura
soluție este să disociem grupul de participii in atatea predicate verbale (la diateza pasivă) cate
participii. Se ințelege că acest număr de predicate va genera tot atatea propoziții coordonate.
Alte exemple: Totul a fost revizui t și adaptat la noile condiții; Au fost scoși in fața clasei și
sancționați pentru indisciplină; Zazania era intreținută, cultivată și abil manevrată de fostul
director ; Au fost adoptate și generalizate noi metode.
*""^TMai rar, pe langă un singur a fi poate apărea un nume predicativ adjectival, inclusiv multiplu,
coordonat in aparență cu un participiu pasiv, ≪rest≫ din diateza pasivă: Casa era veche, urată,
murdară și prost intreținută de foștii chiriași. Participiul pasiv fiind inclus intr -o serie de adjective
coordonate cu funcție de nume predicativ multiplu pe langă un singur a fi, interpretat de la ≪bun
inceput≫ ca auxiliar predicativ, prezența unui verb la diateza pasivă in asemenea grupări este oarecum
≪mascată≫ și adesea nesesizată. Ca atare, par ticipiu pasiv este aliniat complet adjectivelor și interpretat
ca un element component (nume predicativ) al numelui predicativ multiplu, in cadrul unui singur
predicat, firește.
Examinand pe componente presupusul nume predicativ multiplu "adjectival -partic ipial" in raport cu a
fi, ajungem repede la o contradicție: adjectivele se dovedesc intr -adevăr nume predicative, in timp ce
participiul pasiv, avand și complementul de agent exprimat sau ușor exprimabil, nu poate fi nume
predicativ, el trimițand la diatez a pasivă. Prin urmare, același a fi ne apare față de adjective ca auxiliar

predicativ, cu care ar forma un predicat nominal, iar față de participiu, ca auxiliar de diateză, cu care ar
forma un predicat verbal la diateza pasivă. Or, unul și același verb nu poate fi concomitent și auxiliar
predicativ, și auxiliar de diateză, după cum un predicat nu poate fi ≪hibrid≫, adică să inceapă
"nominal" (prin adjectivele -nume predicative) și să se termine "verbal" (prin participiul pasiv). Nu
rămane astfel decat soluți a analitică: un predicat nominal (auxiliarul predicativ a fi + nume predicativ
multiplu exprimat prin adjective) și un (alt) predicat verbal exprimat prin verb la diateza pasivă
(afi 3mp3S subințeles + participiu).
Reluand exemplul dat la inceput, avem: Casa era veche, urată, murdară și [era] prost intreținută de
foștii chiriași.
Alte exemple similar interpretate: Mai sărac și mai bătut de soartă ca e<- nu e nimeni; Toate
intervențiile din sală au fost interesante și consemnate detaliat in procesul -verbal; De la o vreme
incoace e cam ciudat și parcă obsedat de ceva; Pantalonii ii erau murdari și găuriți de scrum de
țigară.
283
OBSERVAȚIE. Dacă in structură apare alt verb decat a fi, respectiv un auxiliar predicativ (a deveni, a rămane
etc), adjectivul și par ticipiul pasiv sunt considerate omogene funcțional și deci pot fi coordonate, generand un
nume predicativ multiplu: El a rămas calm și neimpresionat de amenințările in cascadă (calm și neimpresionat
= nume predicativ multiplu; nu se subințelege auxiliarul predicativ).
284
59 SUPIN / PARTICIPIU
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Acest lucru nu e de acceptat.
(2) Acest lucru nu e acceptat.
B. SOLUȚII:
(1) de acceptat = supin
(2) acceptat = paiticipiu
C. COMENTARIU
0. Făcand abstracție de raportul din punct de vedere etimo logic, supinul este constituit, strict formal,
dintr -o prepoziție (de, la, in etc.) și un participiu verbal invariabil, asemenea celui din structura unor
moduri și timpuri compuse: Am terminat de scris un articol (de scris = supin) – Am scris articolul
(scris = participiu verbal, subunitate in structura perfectului compus). Neținandu -se cont de
INȚELESUL supinului și interpre -tandu -se greșit participiul invariabil din structura acestuia drept
participiu de genul masculin, folosit adjectival propriu -zis sau ca element component al
diatezei pasive, se ajunge la considerarea eronată a supinului drept "participiu insoțit de
prepoziție" sau, nefacandu -se nici distincția intre adjectiv și particpiu, chiar "adjectiv (in acuzativ)
insoțit de prepoziție". Consecințel e apar imediat la nivelul analizei morfosintactice, operandu -se in
consecință cu categorii precum: acord, gen, număr, caz, atribut adjectival etc. Prin acestea, supinul
≪alunecă≫ in sfera adjectivului.
1. Teoretic vorbind, din punctul de vedere al formei, supinul nu s -ar putea confunda cu participiul,
intrucat:
(1) Supinul este insoțit obligatoriu de o prepoziție (de, in, la etc), in timp ce particpiul, prin trăsăturile
sale adjectivale, refuză o prepoziție: Acest lucru e de știut – Acest lucru e știut.
(2) Supinul, indiferentd de construcția personală sau impersonală in care apare, este invariabil IN
FORMĂ: Romanul acesta e de citit -Romanele acestea sunt de citit. Dimpotrivă, particpiul,
consecință a
285
acordului, este variabil după gen, număr și caz 254: Romanul acesta e citit -Romanele acestea sunt
citite.
Această diferență apare chiar in situația, mai rară, cand și participiul e insoțit de prepoziția de: De
bătut, a fost bătut, nu glumă (de bătut = prepoziție + particpiu) – comp., pentru variabilitate, c u De
bătută, a fost bătută … /De bătuți, au fost bătuți … (Vezi, pentru participiul invariabil, aici mai jos.)
2. Deosebirea intre cele două moduri verbale (supinul și paticipiul variabil) apare și la nivelul
ințelesului: participiul exprimă sub formă de adjectiv o acțiune suferită sau atribuită {carte citită cu
atenție, drumul parcurs pană acum, omul sosit aseară, copii intorși din vacanță etc), in timp ce
supinul are semnificația unui infinitiv, fiind in esen ță numele unei acțiuni (stări, deveniri).
2.1. Fără prepoziție și articulat, supinul se substantivează (= devine substantiv "deverbal): fumatul

(oprit in sală), cantatul {interzis in local), mancatul (tarziu), sculatul {devreme), mersul {inainte al
societă ții), scăldatul {in apa de munte) etc.
Aceste substantive provin din participiul invariabil al supinului sau, mai pe scurt, din supin, nu dintrun
participiu variabil de genul masculin, singular. Ca abstracte verbale, ele sunt toate de genul
NEUTRU, nu masc ulin, și au numai SINGULAR.
Dacă ar proveni din substantivarea participiului (variabil), ar trebui să aibă și plural (comp. cu
amărații {soartei), {intalnirea) premiaților -participii substantivate). Spre deosebire de substantivele
provenite din supin, cel e provenite din participii nu denumesc acțiuni, ci OBIECTE (ființe, lucruri
etc.) care au suferit sau AU FĂCUT O ACȚIUNE: premiații (clasei) = cei care au fost premiați;
rămașii (in urmă) = cei care au rămas (in urmă). Prin urmare, un cuvant ca invățatul {ritmic) va fi
considerat substantiv provenit din supin, de genul neutru, singular, defectiv de plural {invățatul
(ritmic) * cel care este invățat sau invață (ritmic), ci ACȚIUNEA de a invăța (ritmic); la fel: fumatul =
acțiunea de a fuma; cantatul = acțiu nea de a canta etc).
254 Din punctul de vedere al acordului, nu există nici o deosebire intre numele predicativ exprimat prin
adjectiv și participiul din structura diatezei pasive -comp. Fata este veselă cu Fata este iubită de
părinți. Altfel spus, și adje ctivul, și participiul se acordă ≪total≫, in cele trei categorii solidare – genul,
numărul și CAZUL. Cand vorbim de acordul participiului din diateza pasivă menționăm de regulă
numai genul și numărul, trecand sub tăcere cazul, ca și cum participiul n -ar avea caz sau genul (și
numărul) ar putea apărea iară caz. in realitate, nu e cu nimic mai ≪jenant≫ cazul la participiu, formă
VERBALĂ, decat… genul.
286
3. Problema confuziei supinului cu participiul se pune mai cu seamă pe langă a fi, in construcții
personale sau impersonale, cu sens activ sau pasiv, construcții care ≪seamănă≫ cu diateza pasivă: Mai
e de așteptat mult aici? ; La amiază, din cauza soarelui puternic, nu -i de stat pe plajă; Mai e de venit
cineva?; Situația lui nu era de invidiat de către nimeni; Ocazia aceasta nu -i de ratat; El e de plans
de toți cei care -i cunosc situația; Ea e de jieinvins la șah; Accidentul a fost de neevitat; E de
neințeles cum a putut să facă el așa ceva; E de ținut minte pe data viitoare că nu -i de glumit cu
asemenea lucruri; E de știut de către oricine că lucrurile nu vor rămane așa.
Asemănarea cu diateza pasivă este mai evidentă in cazul construcțiilor cu sens pasiv, mai ales dacă
este exprimat complementul de agent. (Prezența sau posibilitatea acestuia est e dovada sensului pasiv.)
De remarcat că, de regulă, complementul de agent are sens nedetrminat 255.
3.1. Construcțiile de tip "a fi + supin", indiferent de sensul pasiv sau nu al supinului, se cer interpretate
ca predicate nominale. Trebuie reținute in mod special construcțiile impersonale cu sens pasiv (urmate
de subiective), acestea asemănandu -se cu pasivul impersonal. A se compara: Nu e dat oricui să fie un
brav pescar (nu e dat = predicat verbal, verb la pasiv impersonal) – E de văzut cum se vor desfășura
pe viitor toate acestea (e de văzut = predicat nominal, format din e ("auxiliar predicativ") + de văzut
(nume predicativ exprimat prin verb la supin). Și intr -un caz, și in celălalt, predicatul este
IMPERSONAL, VERBAL in primul, NOMINAL in al doi lea.
Avand in vedere că participiul din pasivul impersonal este invariabil, asemenea supinului, iar sensul
pasiv este in ambele situații prezent, singura deosebire formală, dar practică, intre supin și participiu
este aici prezența, respectiv absența prepo ziției (de).
255
Vezi, pentru sensul pasiv al supinului, Avram, 1986, p. 169.
287
T 60 NUME PREDICATIV / ATRIBUT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Obligația mea era dea-/ spune totul.
(2) Aveam obligația de a-i spune totul.
B. SOLUȚII:
(1) de a spune – nume predicativ
(2) de a spune = atribut
C. COMENTARIU
0. Strict teoretic vorbind, confuzia intre cele două funcții este ≪alimentată ≫ de numeroase note
comune de conținut și formă (exprimă o caracteristică, au aceleași mijloace de construcție, aceiași
termeni regenți etc).
1. in analiza practică, problema confuziei in discuție se pune mai cu seamă in cazul in care numele

predicativ are aceeași intrebare cu atributul (care) și apare pe langă auxiliarul predicativ a fi:
(a^ Intenția lui era de a-și petrece concediul la m are (nume predicativ).
(b,) Avea intenția de &-și petrece concediul la mare (atribut).
Confuzia se realizează in sensul interpretării numelui predicativ drept atribut, absolutizand rolul
≪intrebării≫.
2. Deosebirea intre atribut și nume predicativ se poate realiza in două feluri:
(1) Caracteristica exprimată prin atribut este prezentată oarecum ca preatribuită, văzută static și
atemporal, in timp ce la numele predicativ, datorită auxiliarului predicativ (a fi), aceasta se situează
intre anumiți parametri mo dali (reală, posibilă, dorită, condiționată etc.) și temporali (in prezent,
trecut și viitor). Numele predicativ funcționează intotdeauna intr -un cadru temporal și modal. in fapt,
doar numele predicativ (nu și atributul) realizează, cu ajutorul auxiliarulu i predicativ, actul propriu -zis
al atribuirii.
(2) Raportarea numelui predicativ la substantivul (pronumele) -subiect se face in prezența auxiliarului
predicativ, fapt care se reflectă și in intrebare: ea vizează substantivul (substitutul) numai prin
interm ediul auxiliarului predicativ, incat intrebarea ne apare pusă, avand in vedere
288
topica, in primul rand pe langă auxiliarul predicativ și numai prin prelungire – necesară de altfel – pe langă
substantivul cu funcție de subiect.
Reluand cele două exemple, intrebările ne apar sensibil diferite ca extensiune și componență: (a,) care era
intenția…? (nume predicativ) / (b^ care intenție? (atribut).
3. Confuzia in sens invers – interpretarea atributului drept nume predicativ – se datorează nu atat necunoașter ii
valorii și construcției celor două funcții, cat analizei greșite a altor părți de propoziție. Dintre aceste situații
reținem:
3.1. Interpretarea GREȘITĂ a lui a fi "predicativ" ca AUXILIAR PREDICATIV ( ≪copulativ≫) și de aici
ințelegerea eronată a struct urii: Era acolo un spectacol atat de măreț, incat te credeai intr -o lume de
basm.
Nesesizandu -se calitatea de verb predicativ a lui a fi {era = avea loc, se intampla), structura este
modificată, obținandu -se: Spectacolul era acolo atat de măreț, incat… (Din atribut (pe langă
spectacolul), atat de măreț devine nume predicativ pe langă era.)
3.2. La același rezultat greșit (nume predicativ in loc de atribut) se ajunge cand subiectul subințeles nu
este recunoscut. in speță, numele predicativ este interpreta t drept subiect, iar atributul – nume
predicativ: Dacă [el] ar fi fost om (NP) mai ponderat (atribut), ar fi procedat altfel devine Dacă omul
(subiect) ar fi fost mai ponderat (NP), ar fi procedat altfel.
Se poate ușor constata din cele două situații că su rsa comună a confuziei atribut / nume predicativ este
de fapt o altă confuzie (subiect / nume predicativ), realizată in ambele sensuri și antrenand o a treia
(nume predicativ / atribut).
289
T 61 NUME PREDICATIV / COMPLEMENT DIRECT (NP / CD)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ion pare un vecin bun.
(2) Ion are un vecin bun.
B. SOLUȚII:
(1) un vecin = NP (nume predicativ)
(2) un vecin = CD (complement direct)
C. COMENTARIU
0. Contuzia in discuție, realizată dinspre NP spre CD, are la bază un raționament sprijinit pe cateva
note aparent comune celor două părți de propoziție:
(a) Și intr -un caz, și in celălalt, intrebarea pentru identificarea funcției se pune pe langă un VERB,
ceea ce dă impresia că verbul este termen regent, iar funcțiile subordonate sunt determinanți de tip
complement:
(aj) Vecinul meu adevenit un bun specialist in electronică (Ce a devenit …?).
(a2) Vecinul meu și – a găsit pentru televizor un bun specialist in electronică (Ce și -a găsit …?).
(b) in ambele situații, intrebarea utilizată este ce (vezi exemplele de mai sus), intrebare cel mai adesea
și mai concret folosită pentru complementul direct.
(c) in ordinea lineară a propoziției, cele două funcții ocupă de regulă poziție POSTVERBALĂ
(numele predicativ după auxiliarul predicativ, iar complem entul direct după verbul tranzitiv).

(d) Cand răspund la intrebarea ce, se exprimă prin aceleași părți de vorbire, dintre care de reținut este
substantivul fără prepoziție, cu forma de nominativ -acuzativ (NAc):
(d,) Ei par oameni de treabă (N – NP).
(d2) Mi-ai adus in casă numai oameni de treabă (Ac – CD).
Or, in lipsa prepoziției, cele două cazuri (N și Ac) nu se pot deosebi morfologic și prin urmare
ambiguitatea morfologică se prelungește in ambiguitate funcțională (sintactică).
1. Deosebirea fundamentală intre cele două funcții, care le generează și pe celelalte, o găsim la nivelul
termenului regent.
290
1.1. Prin definiție, complementul direct nu poate apărea decat pe langă un verb predicativ tranzitiv al
cărui determinant este.
Dacă verbul nu este predi cativ propriu -zis, ci auxiliar predicativ, sau nu este tranzitiv, problema
complementului direct nici nu se mai pune.
1.2. Numele predicativ nu este un determinant al verbului, nu complinește ințelesul unui verb, ci
el se referă la subiect, calificandu -l sau identificandu -l.
Avand in vedere și faptul că subiectul se exprimă cel mai adesea prin substantiv (substitut), numele
predicativ ca determinant al subiectului se apropie de atribut, nu de complement 256.
intrucat funcția de nume predicativ este condiționată ca existență de prezența unui auxiliar predicativ,
după cum și apariția acestuia trimite obligatoriu la un nume predicativ, spunem, că NP și auxiliarul
predicativ se reclamă reciproc, adică nu poate fi conceput unul fără celălalt.
Prin urmare, dacă intr -o propoziție dată verbul nu este auxiliar predicativ, nu poate apărea nici funcția
de nume predicativ.
Deoarece raportarea numelui predicativ la subiect se face in prezența auxiliarului predicativ, intrebarea
funcției de nume predicativ (ce) pusă pe langă regent (substantivul -subiect) ≪trece≫ prin auxiliarul
predicativ, dand impresia că intrebarea se pune pe langă verb: Ion a devenit inginer – Ce a devenit Ioni
Cu mențiunea că regentul numelui predicativ nu este auxiliarul predicativ, dar intreba rea il cuprinde și
pe acesta, putem opera cu verbul ca mijloc de distingere a celor două funcții astfel: ori de cate ori intro
propoziție dată un cuvant răspunde la intrebarea ce pusă pe langă un auxiliar predicativ (a fi, a
deveni, a face, a ieși etc), ac el cuvant va fi nume predicativ, excluzandu -se complementul direct, și
invers, nici un cuvant care răspunde la intrebarea ce pusă pe langă un verb predicativ (= care nu este
auxiliar predicativ) nu poate fi nume predicativ, ci obligatoriu altceva (compleme nt direct sau subiect).
Prioritatea numelui predicativ față de complement direct pe langă un auxiliar predicativ se explică și
se argumentează prin:
(a) OBLIGATIVITATEA numelui predicativ pe langă auxiliarul predicativ, izvorată din insuficiența
semantică a acestuia din urmă și presupunerea lor reciprocă;
(b) IMPOSIBILITATEA de apariție a complementului direct datorită caracterului INTRANZITIV al
tuturor auxiliarelor predicative. Se vede astfel că cele două funcții nu pot apărea niciodată pe langă
același v erb, nici simultan, nici alternativ:
256 -.,
Vezi, in acest sens, Drașoveanu, 1978, p.22.
291
(1) un auxiliar predicativ cere intotdeauna un nume predicativ și, ca verb intranzitiv ce este, refuză un
complement direct;
(2) un verb predicativ, pentru că nu este auxiliar predicativ, refuză intotdeauna un nume predicativ,
dar poate avea un complement direct (dacă este tranzitiv), după cum il poate și refuza (dacă este
intranzitiv).
Cele două funcții sintactice se exclud reciproc in orice situație.
OBSERVAȚIE. Esența celor două funcții și criteriul de deosebire răman aceleași și in situația in care
modul verbului (insoțit sau regent) este nepersonal: O dată ajuns profesor, el ți-a luat in serios misiunea (ajuns =
auxiliar predicativ, participiu; profesor = nume predicativ, N); T r e c u t clasa cu mari greutăți, el s -a hotărat să
se apuce de acum serios de treabă {trecut = verb predicativ tranzitiv, participiu 257; clasa = CD, Ac).
257 Provenit de la verbul bitranzitiv a trece, participiul trecut rămane in continu are tranzitiv (= monotranzitiv).
292
62 NUME PREDICATIV / COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE MOD
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Copilul tău este altfel.

(2) Copilul tău a procedat altfel.
B. SOLUȚII:
(1) altfel = nume predicativ
(2) altfel = complement circumstanțial de mod
C. COMENTARIU
0. Cel mai adesea confuzia intre cele două funcții este una in absentia, adică e prezentă una dintre
funcții și se exclude cealaltă. Confuzia constă in a interpreta numele predicativ drept complement
circumstanțial de mod, nu și invers. D ecizia de incadrare se realizează in termeni exclusivi (sau …
sau).
Greșeala in discuție, apreciată ca una dintre cele mai ≪grave≫, se explică prin cel puțin patru cauze:
0.1. INTREBAREA cum, comună celor două funcții:
(a^ Ce frumos a fost azi timpul! (Cum a fost timpul?) —≫ NUME PREDICATIV);
(b,) Ce frumos a nins azi! (Cum a nins? -> COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE MOD).
intrebarea fiind aceeași, se ințelege că ea nu poate constitui un element de diferențiere, ci mai degrabă
de "unificare" sau, altfel spus, cum ne poate furniza doar indicația că termenul analizat ar putea fi
nume predicativ sau circumstanțial de mod, nu și care anume dintre ele. (Dacă avem in vedere și
elementul predicativ suplimentar, intră și acesta in competiție.)
Faptul că din confuzia intre cele două funcții complementul iese mereu ≪imbogățit ≫ statistic, adică
numele predicativ este interpretat greșit drept complement de mod, nu invers, se poate explica doar
printr -o apreciere SUBIECTIVĂ a intrebării cum ca find proprie complementului circumstanțial de
mod, ceea ce, firește, nu -i adevărat.
293
0.2. Din faptul că intrebarea cum se pune pe langă auxiliarul predicativ se trage concluzia – greșită – că
regentul numelui predicativ este auxiliarul predicativ, iar prin a ceasta numele predicativ apare ca un
fel de determinant al verbului (a fi, a deveni, a rămane etc):
(a2) Timpul este urat azi – Cum este (timpul)?
(b2) El se comportă urat – Cum se comportă (el)?
in acest fel văzute lucrurile, firește că numele predicativ este sensibil apropiat de un determinant de
tip"complement". Dacă analistul nu știe sau nu observă că verbul pe langă care apare determinantul
este un auxiliar predicativ, il va interpreta, urmand o logică aproape corectă, drept circumstanțial de
mod. In p aralel:
(a3) Cireșul pare frumos (—> complement circumstanțial de mod, in locdeNP);^___I+___J
(b3) Cireșul se dezvoltă frumos (—> complement circumstanțial de
Această probabilitate crește pe măsură ce, de -a lungul ≪listei≫ de auxiliare predicative, ne depă rtăm de
a fi (capul de serie).
in același sens, al apropierii numelui predicativ de complement, se inscrie și specificul lexicalsemantic
al auxiliarelor predicative, caracterizate printr -o insuficiență de ințeles, din cauza căreia nici
nu pot apărea singur e. Această lipsă de autonomie este interpretată adesea ca NECESITATE DE
COMPLINIRE. Formularea_eă numele predicativ ≪completează ≫ ca ințeles auxiliarul predicativ, ￡ii_
suplinește adică ≪infirmi – tatea≫ lexical -semantică, este uzuală. Asemănarea cu atatea alte verbe
≪deficitare ≫ in privința ințelesului ≪de sine stătător ≫ este imediată. Or, toate celelalte verbe, in afară de
auxiliarele predicative, sunt efectiv "complinite", determinate de … complement e.
in realitate, numele predicativ exprimă o caracteristică a subiectului (substantiv (substitut) in
nominativ), nu a auxiliarului predicativ, iar expresia acestei relații, dacă numele predicativ se exprimă
prin adjectiv, este acordul in gen, număr și caz. Din acest punct de vedere, adjectivul -nume predicativ
și adjectivul -atribut se acordă la fel cu regentul (comp. copilul este frumos și copilul frumos).
Dimpotrivă, intre numele predicativ (adejctival) și auxiliarul sintactic nu există nici o relație
grama tical marcată. (Adjectivul, in lipsa unei prepoziții, se poate subordona numai prin acord in gen,
număr și caz față
294
de un termen care are aceste categorii (substantiv și substitute). Or, verbul, se Știe, nu le are și in
consecința nu poate fi determina t de adjectiv.)
Prin urmare, numele predicativ nu este un determinant al auxiliarului predicativ, ci al subiectului
(substantiv sau substitute) 258.
0.3. Din punctul de vedere al EXPRIMĂRII, cele două funcții au construcții comune sau

asemănătoare, ceea ce constituie incă un factor favorizant in producerea confuziei. Deosebim două
situații, in care, cel puțin teoretic, modul de exprimare este inegal implicat in comiterea greșelii:
(1) Ambele funcții se exprimă prin adverbe de mod, in general de origine adjec tivală:
(a4) Este clar că n-are dreptate (nume predicativ); (b 4) Vorbiți mai clar, vă rog! (complement
circumstanțial de mod); (a 5) Pare ciudat că nu ți -a mai scris (nume predicativ); (b 5) De la o vreme se
comportă ciudat (complement circumstanțial de mod) .
Construcția fiind identică, ea nu le poate diferenția.
(2) Cele două funcții se exprimă diferit: numele predicativ prin adjectiv, iar complementul de mod,
prin adverb de mod:
(ag) Scrisul său este frumos (nume predicativ);
(b6) Ionel scrie frumos (comple ment circumstanțial de mod);
(a7) Acest fapt a devenit clar pentru toți (nume predicativ);
(b7) Popoarele lumii se pronunță clar pentru dezarmare (complement circumstanțial de mod).
in cazul de față, construcția poate diferenția cele două funcții, dar numai cu condiția ca analistul să știe
că un complement nu se poate exprima prin adjectiv și, se ințelege, să nu confunde adjectivul cu
adverbul. in această din urmă situație avem cazul (1).
OBSERVAȚIE. Probabilitatea confuziei scade dacă adjectivul, prin acord cu subiectul, este de alt gen
(număr) decat masculin (singular): (ag) Copiii tăi sunt răi. (bg) Copiii tăi invață rău.
0.4. Cauza cea mai importantă in practica analizei, care generează confuzia in discuție, este
NE(RE)CUNOAȘTEREA AUXILIARELOR PREDICATIVE. in funcție de felul cum sunt
interpretate verbele aparținand acestui inventar, analiza se desfășoară intr -un sens (nume predicativ)
sau altul (complement circumstanțial de mod).
258 ,, .
vezi, pentru intreaga argumentare, Drașoveanu, 1967, p. 238 și idem., 1973, P – 266; Neamțu, 1986, p. 57 -67.
295
1. Cele două unități, auxiliarul predicativ (V cop) și numele predicativ (NP), se presupun reciproc, nu
pot fi concepute una fără cealaltă, incat nerecunoașterea uneia face improbabilă recunoașterea
celeilalte. Așa, de ex., in fraza Pare ciudat că nu mi -a scris, interpretarea verbului pare ca predicativ
atrage după sine interpretarea adverbului ciudat drept complement circumstanțial de mod (soluția
greșită) și invers, interpretarea verbului pare ca auxiliar predicativ conduce, in cazul unei logici
consecvente, la calitatea de nume predicativ a adverbului ciudat. (Nesesizarea acestei corelații se
soldează cu o greșeală ≪bizara≫: complement de mod pe langă un auxiliar predicativ sau un nume
predicativ pe langă un verb predicativ.)
Reclamandu -se și, in esență, definindu -se una prin cealaltă, numele predicativ și auxiliarul predicativ
nu pot fi identificate una fără referire directă la cealaltă. Pe de altă parte, cum nu putem examina
concomitent două cuvi nte, ci numai succesiv, adică incepand cu unul și terminand cu celălalt, in cazul
de față analiza ≪demarează ≫ dinspre auxiliarul predicativ spre numele predicativ, nu invers. Motivația
constă in aceea că auxiliarele predicative prezintă un grad sporit de i ndividualizare: auxiliare
predicative sunt numai cateva in limbă, in timp ce funcția de nume predicativ o poate indeplini,
exceptand verbul la mod personal, orice parte de vorbire susceptibilă de a avea funcție sintactică.
(Vezi, pentru acestea, T 46, T 47 , T50).
1.1. Aprecierea unui verb ca fiind auxiliar predicativ se realizează in două etape:
(1) Etapa de RECUNOAȘTERE: face sau nu face parte respectivul verb din inventarul, considerat
cunoscut, de verbe ce pot fi auxiliare predicative?
Acest inventar, st abilit de specialiști după diferite criterii, TREBUIE MEMORAT ca atare. Știind că
nu orice verb din limba noastră, care numără mii de verbe, poate fi auxiliar predicativ, ci numai cele
de pe listă, eliminăm eforturile enorme care ar fi necesare pentru a verifica orice verb din text dacă
este sau nu auxiliar predicativ.
Inventarul de verbe ce pot fi utilizate ca auxiliare predicative: a fi, a deveni și cele trei sinonime ale
sale (a se face, a ieși, a ajunge), a rămane, apărea (deci 7) 259.
(2) Etapa de VER IFICARE, in care argumentăm că verbul analizat este INTR -ADEVĂR auxiliar
predicativ. Această operație constă, ca esență, in TESTAREA ințelesului cu care verbul dat este
utilizat in text
Pe listă nu apare și a insemna, deoarece este tranzitiv, iar auxiliare le predicative sunt toate
intranzitive.
296

prin incercări succesive de a -l substitui cu sinonime. in acest sens, pentru fiecare verb de pe listă sunt
stabilite seturile de ≪ințelesuri≫ predicative care exclud calitatea de auxiliar predicativ. Posibilitate a de
a substitui verbul dat cu un verb predicativ, menținand in rest construcția constantă, dovedește
calitatea de verb predicativ și invers. (Vezi, pentru sensurile predicative, T 47, T 50.)
Ex.: Ion n-a fost azi la școală – Ion n-a mers (nu s -a dus, n -a trecut pe la) școală —≫ substituție
posibliă —> n-a fost & auxiliar predicativ (ci predicativ); Ion a fost harnic * Ion s-a aflat (a trăit, a
mers, a avut loc etc.) harnic -≫ substituție imposibilă —> este= auxiliar predicativ.
in această etapă de verificare a calității de auxiliar predicativ, referirea la numele predicativ este
obligatorie,. intrucat verbul il CERE, iar acest cuvant va răspunde la intrebarea cum. Definirea lui se
poate face astfel: orice cuvant care răspunde la intrebarea cum pe la ngă un auxiliar predicativ este
nume predicativ, nu complement circumstanțial de mod.
Se vede astfel că in practică identificarea numelui predicativ, implicit deosebirea de complementul
circumstanțial de mod, se realizează numai DUPĂ stabilirea statutuuli verbului – auxiliar (predicativ)
sau predicativ. Tot ULTERIOR se constată că de fapt numele predicativ, identificat după verb
(auxiliar predicativ), nu se referă la verb 4, ci la subiect. Numele predicativ exprimă o insușire a
obiectului denumit de acesta ș i in această calitate il complinește, il determină.
OBSERVAȚIE. Este aici un paradox al analizei gramaticale: descoperim un adevăr servindu -ne de un
neadevăr, respectiv identificăm numele la predicativ – determinat al subiectului – prin raportare la un
verb, ca și cum numele predicativ ar fi un complement (al verbului).
297
T 63 NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Cainele e prietenul omului.
(2) Prietenul omului e cainele.
B. SOLUȚII:
(1) cainele = S; prietenul = NP
(2) prietenul = S; cainele = NP
C. COMENTARIU
0. Problema propriu -zisă a deosebirii celor două funcții se pune in situația in care numele predicativ
identifica sau califică subiectul, iar modul de construcție (parte de vorbire, caz) le este identic sau
aproape identic: Gigei este minerul de care ți -am vorbit; Gigei este un miner de clasă.
0.1. O primă departajare se obține prin degajarea valorii de calificare a numelui predicativ, asociată cu
realizarea "substantiv nedeterminat definit", care in planul formei inseamnă "s ubstantiv nearticulat sau
articulat cu articol nedefinit".
De aceea toate contextele in care apar cele două funcții cu realizări identice sau aproape identice pot fi
grupate in două categorii:
(1) UNA dintre funcții, totdeauna aceeași – NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂ printr -un
SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nedefnit, iar cealaltă, totdeauna aceeași – subiectul, se
exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)
(2) NICI UNA dintre funcții NU SE EXPRIMĂ printr -un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau
articulat cu a rticol nedefinit (vezi, mai jos, 2.).
1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sau ARTICULAT CU
ARTICOL NEDEFINIT și CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferent de poziția celor doi termeni unul
față de celălalt, repartizarea pe funcții rămane aceeaș i: substantivul nearticulat (sau articulat
nedefinit) = NP; celălalt termen (indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S. in
exemplele mai jos date, subiectul (S) este dat spațiat, iar numele predicativ este ingroșat: Băiatul
tău este student; Electronica este o știință in plin avant; Fiecare cetățean este un ostaș al țării sale;
Cele două tipuri de mașini
298
sunt produse ale uzinei noastre; E i sunt niște vechi amici 'ai tatălui meu; Acesta e un caine de rasă; Fiecare devine cu
timpul un as in meseria lui; Nimeni nu e specialist din naștere; Cei doi imi sunt prieteni; Al treilea e un lăudăros fără
pereche; Amandouă sunt fete de la țară; A munci eun chin pentru unii; E o rușine a se r i e cu asemenea greșeli.
in toate exemplele da te, NP răspunde la intrebarea ce și exprimă calificarea subiectului.
1.1. Topica ≪normală≫, reflectată de altfel in exemplele date, este "S + Aux pred + NP". Inversarea poziției (NP +
Aux pred + S) nu aduce după sine inversarea funcțiilor: V i a ț a (S) e o luptă (NP) – O luptă (NP) e viața(S).
1.2. Cel mai adesea NP concordă in gen, număr și caz cu S, incat aceste categorii sunt nerelevante aici in

analiză.
OBSERVAȚIA 1. Cand NUMĂRUL este DIFERIT, avem un indiciu suplimentar in repartizarea pe funcții – cel
care are același număr cu verbul este in mod sigur subiectul, consecință a legii acordului predicatului cu
subiectul: O a m e n i i (S, plural) sunt (plural) o forță (NP).
OBSERVAȚIA 2. Similar, cand unul dintre termeni este pronume la persoana I sau a I i-a, iar verbul are aceeași
persoană, in mod cert pronumele, datorită aceleiași legi a acordului, este S, indiferent de forma celuilalt termen:
Tu (S, persoana a Ii -a) ești (persoana a Ii -a) frate (NP) cu Ion?; Spune -i tu toate astea, pentru că prieten (NP) ii
ești (persoana a Ii -a) tu (S, persoana a Ii -a), nu eu; Vinovatul sunt eu, iar prostul ești tu. (Auxiliarul predicativ
{sunt, ești) trimite in mod clar la pronume ca subiect, nu la substantiv, fiind anulată relevanța topicii. Nume
predicativ exprimat p rin pronume personale de pers. I și a Ii -a (eu, tu, noi, voi) avem numai in exemple de tipul:
Eu sunt eu și tu ești tu; in ciuda vitregiei vremurilor, [voi] ați rămas voi inșivă.)
2. Nici una dintre cele două funcții nu se exprimă prin substantiv nearticul at sau articulat cu articol
nedefinit: Schimbarea domniilor e bucuria nebunilor; Cel de -al doilea este amicul meu; Tovarășii
mei sunt ceilalți.
Din punctul de vedere al ințelesului, intre cei doi termeni se stabilește un raport de echivalență
contextuală (A=B). in plan logic, spunem că sferele noțiunilor exprimate de aceștia se suprapun, se
acoperă reciproc, mai mult sau mai puțin perfect. in gramatică se spune că, in asemenea situații, un
TERMEN, totdeauna același – NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna
același – SUBIECTUL.
299
Datorită acestei identități contextuale, asemănătoare relației de echivalență matematică intre două
elemente, se pune deci, pentru cei doi termeni, problema "care pe care" identifică sau, altfel spus, care
este termenul identificat (pasiv) și care este termenul identificator (activ). De răspunsul la această
intrebare depinde nemijlocit interpretarea sintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe
funcții: SUBIECT = TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICA TIV = TERMENUL
IDENTIFICATOR.
Pentru formularea unei decizii in acest sens, in analizele gramaticale se folosesc, mai mult sau mai
puțin explicit, diferite mijloace și criterii, inegale ca importanță, proprietate și grad de concludentă:
ințelesul (criteriu l logico -psihologist), intrebările, transformarea ≪atributivă ≫, accentul și intonația,
concordanța de număr și persoană etc, toate implicand intr -un fel sau altul conceptul de
SUCCESIUNE LINEARA (= topica termenilor și "derularea" in timp a gandirii, a mec anismelor
psihologice care stau la baza comunicării) 260.
in acest sens, considerăm că repartizarea pe funcții urmează modelul: subiect (locul I) + Aux pred + NP
(locul al II -lea). Schimband ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă și funcțiile, respec tiv S
devine NP, iar NP devine S: Curățenia (S) e mama (NP) sănătății I Mama (S) sănătății e curățenia
(NP). Ambele poziții le avem in următoarele versuri din Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu I
Și mumă -mea (S) e marea (NP).
OBSERVAȚIE. Această "inversare", teoretic totdeauna posibilă, este limitată practic de realitatea
textului concret, in sensul că uneori schimbarea locului celor două funcții poate implica sau reclama
importante reorganizări atat ale propoziției date, cat și ale frazei in care se află.
2.1. Tipurile de structuri in care apar cele două funcții identificate doar după topică sunt foarte
numeroase, in strictă dependență de părțile de vorbire prin care se exprimă. in exemplele de mai jos
sunt reprezentate cele mai importante: Vorba (S) lungă -i sărăcia (NP) omului I Sărăcia (S) omului e
vorba (NP) lungă; B a n u 1 (S) e ochiul (NP) dracului I O c h i u 1 (S) dracului e banul (NP); I 1 e a
n a (S) este prietena (NP) mea /Prietena (S) mea este Ileana (NP); Foamea (S) este cel mai bun
bucătar (NP) / Cel mai bun b u c ă t a r (S) este foamea (NP); Celde -al treilea (S) este jucătorul (Np) meu
preferat /Jucătorul (S) meu preferat este cel de -al treilea (NP).
260 Vezi, pentru această temă, Sinteze, 1984, p. 322 -331; Beldescu, 1957, passim.; Gruița, 1981, p. 87 -l14.
300
OBSERVAȚIA 1. Substantivele precedate de adjective pronominale sau propriu -zise la superlativ sunt considerate
"determinate" (ca și cum ar fi articulate cu articol hotărat).
OBSERVAȚIA 2. Un statut aparte au structurile in car e cele două substantive nu au același număr și, indiferent de topică,
verbul se acordă mereu cu unul și același cuvant: Cheia inimii lui erau totuși femeile /Femeile erau totuși cheia inimii lui;
Averea lui sunt cărțile/Cărțile sunt averea lui261; Obiectivul principal al unor țări sunt inarmările/ inarmările sunt
obiectivul principal al unor țări 262. in asemenea structuri, dand prioritate acordului, vom considera subiect
termenul cu care se face acordul.
261 262
Apud Sinteze, 1984, p. 230. ApudGruiț ă, 1981, p. 74.
301

T 64 PREDICATIVĂ / ATRIBUTIVA
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Dorința noastră fusese ca pană a doua zi materialul să fie redactat.
(2) Dorința noastră ca pană a doua zi materialul să fie redactat nu s-a
implinit.
B. SOLUȚII:
(1) ca pană a doua zi materialul să fie redactat = predicativă
(2) ca pană a doua zi materialul să fie redactat = atributivă
C. COMENTARIU
0. Confuzia predicativă. / atributivă, confuzie in absentia și unilaterală in general (predicativa se
interpretează greși t drept atributivă), se produce in cazul in care predicativa răspunde la intrebarea
care, iar auxiliarul predicativ in regentă este a fi.
1. intrebarea care, aparținand de obicei atributivei de identificare, se interpretează greșit ca trăsătură
ABSOLUTĂ și EXCLUSIVĂ a atributivei.
Raționamentul este corect și conduce intotdeauna la atributivă dacă intrebarea este pusă DIRECT pe
langă un substantiv (substitut). in realitate, deosebim două situații:
1.1. intrebarea care este pusă intr -adevăr direct, neintermediat, pe langă un substantiv (pronume): Am
primit pachetul despre care ți-am vorbit (care pachet?);// bate gandul să mai incerce o dată
(care gand?).
In această situație, și numai in aceasta, intrebarea care conduce in mod sigur la atributivă.
1.2. intrebarea care este pusă tot pe langă un substantiv (substitut), dar prin intermediul auxiliarului
predicativ a fi, adică ≪trece≫ prin a fi: Adevărul e că nu ești prea cuminte (care este adevărul ?, nu
care adevăr?).
O dat ă ce intrebarea include și auxiliarul predicativ a fi, subordonata nu poate fi atributivă, ci numai
predicativă, știind că orice auxiliar predicativ in lipsa unui nume predicativ cere cu necesitate o
predicativă.
2. Predicativa de tip care (= de identifica re) este frecventă in romană și cunoaște aceleași cuvinte
introductive ca atributivă de tip care. Dăm in
302
paralel cateva exemple, in care singura deosebire intre atributivă și predicativă este absența / prezența
auxiliarului predicativ a fi:
(1) N-am avut intenția sava jignesc (atributivă) /Intenția mea n -a fost să vă jignesc (predicativă);
(2) C o n s t a t a r e a lui că totul merge bine nu se baza pe fapte (atributivă) /Constatarea lui era că totul
merge bine (predicativă);
(3) iși punea intreb area cine va invinge (atributivă) /intrebarea era cine va invinge (predicativă).
"2.1. Predicativa apare intr -o STRUCTURĂ TOPICĂ FIXĂ: subiect + auxiliar predicativ + predicativă. Locul
predicativei este imediat după auxiliarul predicativ.
Dacă schimbăm in regentă ordinea termenilor, se schimbă și structura: fostul subiect devine nume predicativ, iar
fosta predicativă se transformă in subiectivă: Părerea (S) mea este (afi mxprei) că ați greșit (predicativă)
-Este (afi auxpred ) părerea (S) mea că ați greșit (subiectivă).
2.2. Confuzia in discuție vizează numai predicativa de pe langă a fi, nu și in prezența altor auxiliare
predicative (a deveni, a se face etc).
Motivația se poate rezuma la următoarele:
(1) Predicativa de pe langă alte auxiliare predicative decat a fi nu răspunde la intrebarea care.
(2) in afară de a fi, celelalte auxiliare au ințeles lexical relativ ușor sesizabil și prin urmare sunt
susceptibile de a fi determinate ele insele. De aceea, predicativa nu mai este văzută in relație cu
substantivul -subiect, ci cu auxiliarul predicativ, ca și cum ar fi un determinant al acestuia, și de aici
interpretarea ei greșită drept circumstanțială de mod (vezi T 66) sau completivă directă (vezi T 65).
(3) in privința lui afi,e greu de presupus că analistul nu -l observă ca verb și ca atare aceasta ar fi sursa
greșelii. Apropierea intre structura cu a fi (—> predicativă) și cea fără a fi (-≫ atributivă), dusă pană la
identificare,
totdeauna in favoarea cele i de-a doua, este posibilă datorită asemantis -mului lexical al verbului a fi,
apreciat doar ca un verb formal, un cadru ≪gol≫ și de aceea neglijabil. Or, din punct de vedere
gramatical, nici un cuvant nu este neglijabil, cu atat mai puțin un verb.
303
T 65 PREDICATIVĂ / COMPLETIVA DIRECTA

A. STRUCTURI -TIP:
(1) Mihai a devenit ce-a meritat.
(2) Mihai a găsit ce-a căutat
B. SOLUȚII:
(1) ce-a meritat = predicativă
(2) ce-a căutat = completivă directă
C.' COMENTARIU
0. Confuzia predicativă / completivă directă este probabilă in situația cand ambele subordonate
răspund la intrebarea ce: Ionel a ajuns ce și-a dorit (predicativă); Ionel a obținut ce și-a dorit
(completivă directă).
Excluzand problema exprimării morfologice (= parte de vorbire), care aici, fiind vor ba de propoziții,
nu se pune, in rest cauzele confuziei sunt aceleași ca la nume predicativ / complement direct (vezi T
61), respectiv punerea intrebării (ce) pe langă un verb și poziția postverbală, la care se adaugă același
cuvant subordonator introducti v (relativul ce).
1. Interpretarea propoziției ca predicativă, nu completivă directă, se argumentează prin caracterul
verbului: AUXILIAR PREDICATIV.
Prin definiție, acesta cere un nume predicativ (vezi T 46) sau o subordonată predicativă (= propoziție
cu rol de nume predicativ).
Dacă poziția de nume predicativ nu este ocupată, in mod obligatoriu pe langă auxiliarul predicativ
apare o subordonată predicativă și se exclude orice altă interpretare, respectiv subiectivă sau
completivă directă. Predicativa are prioritate absolută 263.
Judecand prin intrebare (ce), evitarea confuziei in discuție se bazează pe cunoașterea inventarului de
auxiliare predicative.
Altfel spus, raționamentul este următorul: ori de cate ori o subordonată răspunde la intrebarea ce pusă
pe langă un auxiliar predicativ lipsit de nume predicativ (și verificat ca atare), acea subordonată este in
mod sigur predicativă.
Criteriile de deosebire a celor patru subordonate ce răspund la intrebarea ce (predicativă, subiectivă,
completivă directă, com pletivă indirectă) sunt formulate de Drașoveanu, 1980, in așa -numita "lege a
priorităților".
304
X 66 PREDICATIVĂ / CIRCUMSTANȚIALĂ DE MOD
A. STRUCTURI -TIP:
(1) El nu este cum mi l -am inchipuit.
(2) El nu procedează cum mi -am inchipuit
B. SOLUȚII:
(1) cum mi l -am inchipuit = predicativă
(2) cum mi -am inchipuit = circumstanțială de mod
C. COMENTARIU
0. Foarte diferitie ca esență gramaticală – conținut al determinării, termen regent, grad de
obligativitate etc, cele două subordonate se confundă uneori in analiza gramaticală datorită unor
aprecieri subiective diferențiate, cel mai adesea ≪răsturnate ≫, ale asemănărilor și deosebirilor: primele
sunt supraevaluate ca importanță și de regulă imbogățite prin "aparențe", in timp ce ultimele sunt
subestimate sau neglijate. Confuzia este una in absentia și unilaterală, respectiv se interpretează
greșit predicativa drept circumstanțială de mod.
1. Cauzele care o generează sunt aceleași ca in cazul confuziei "nume predicativ / complement
circumstanția l de mod" și acționează in principiu după aceeași logică (vezi T 62).
1.1. Predicativa de tip cum, singura antrenată in confuzie, luată in sine, adică fără vreo raportare la
regent, nu se deosebește cu nimic de circumstanțiala de mod.
Pe de altă parte, adv erbul relativ cum, măcar că, pe langă multe alte subordonate, le introduce și pe
cele două in discuție, fiind prin urmare nespecific nici uneia dintre ele, acționează aici net in favoarea
circumstanțialei de mod, in primul rand pentru că se intalnește cu i ntrebarea cum.
1.2. intrebarea cum, corectă și inevitabil pusă pentru ambele subordonate, este apreciată greșit ca
intrebare numai a subordonatei modale.
1.3. intrebarea (cum) este pusă pe langă un verb, predicativ sau auxiliar predicativ, ceea ce face ca
ambele subordonate să fie ≪simțite" ca determinand un verb și prin urmare circumstanțiale de mod.

(La intrebarea cum nu răspunde altă circumstanțială decat cea de mod. Nu avem in vedere aici
predicativa suplimentară.)
305
in fapt, cand verbul este auxiliar predicativ, intrebarea cum se oprește numai in aparență asupra
auxiliarului predicativ, doar ≪trece≫ prin acesta inainte de a ajunge la subiect, termen pe care il
complinește subordonata răspunzand la intrebarea cum.
1.4. Cauza fundamentală a confuziei es te nerecunoașterea auxiliarelor predicative, adică in mintea
analistului nu se face ≪cuplarea≫ cu lista de verbe susceptibile a fi auxiliare predicative.
Am putea spune că, in timp ce intrebarea cum pusă pe langă verb "prefigurează" circumstanțiala de
mod, nerecunoașterea unui verb ca fiind auxiliar predicativ o transformă pe aceasta in certitudine.
Atata timp cat nu se cunosc auxiliarele predicative (vezi T 46, T 47), orice alt criteriu de diferențiere a
celor două subordonate este sortit eșecului in pract ica analizei gramaticale.
Chiar dacă se substituie subordonata cu partea de propoziție corespondentă, rezultatul este in esență
același, căci se va aprecia greșit și partea de propoziție corespunzătoare, respectiv complement de mod
in loc de nume predicati v, iar prin derularea raționamentului se va ajunge la circumstanțială de mod in
loc de predicativă. Altfel spus, cine greșește numele predicativ cu atat mai mult va greși predicativa.
Tot puțin probabil este ca, nerecunoscand auxiliarul predicativ in regentă, să fie totuși sesizată
raportarea subordonatei la subiect, nu la verb, incat să se recunoască intai predicativa, prin ceea ce
spune despre subiectul regentei, și abia pe urmă, ca o consecință, auxiliarul predicativ. Legătura
predicativei cu subiec tul este mai puțin evidentă decat la numele predicativ (adjectival), intrucat, in
general, o propoziție este mai anevoie sesizată ca exprimand o caracteristică (insușire, calitate), mai
ales dacă ea – și e cazul predicativei – nu apare in vecinătatea imedi ată a unui substantiv (pronume).
In acest sens se vede imediat distanța care separă un adjectiv – nume predicativ de o subordonată
predicativă din punctul de vedere al exprimării insușirii și al raportării la substantivul -subiect: El este
leneș – El este cum il știi.
Dacă auxiliarul predicativ este altul decat a fi, deci unul cu un ințeles lexical mai bine conturat (a
deveni, a rămane, a părea, a se face etc), această raportare la subiect este sesizată și mai anevoie,
fiind, din cazua verbului, mult estompa tă: comp. El este cura ți l-ai dorit cu El a ajuns cum nu și -a
dorit.
Iată de ce, in aprecierea unei subordonate de tip cum ca fiind predicativă sau circumstanțială de mod,
plecăm in analizaă DINSPRE verb (auxiliar predicativ sau predicativ propriu -zis) sp re subordonată, nu
invers.
306
O dată stabilit că verbul e auxiliar predicativ și deci ii trebuie un nume predicativ, pe care nu -l are in
propoziția lui, subordonata de tip cum va fi obligatoriu predicativă, excluzandu -se posibilitatea de a fi
circumstanți ală de mod. Pe langă un auxiliar predicativ (fără nume predicativ), predicativa are
totdeauna prioritate față de circumstanțiala de mod.
Numai după ce auxiliarul predicativ are deja un nume predicativ, adică predicatul nominal este
complet, subordonata de tip cum va putea fi circumstanțială de mod. (Dacă in regentă nu există
auxiliar predicativ, se ințelege că problema predicativei nu se pune și prin urmare subordonata de tip
cum nu poate fi decat circumstanțială de mod.)
Din această cauză, etapa de "găsire " a predicatelor nu trebuie să se limiteze doar la sublnierea lor, ci să
fie și analizate, chiar și numai succint, marcandu -se, pentru vizualizare, deasupra verbului, felul
predicatului: PV (predicat verbal), PN (predicat nominal). in acest fel, auxiliarul predicativ il OBLIGĂ
pe analist să țină seama de faptul că nu este un predicat complet și nici un verb oarecare, ci unul…
auxiliar (predicativ).
307
T 67 PREDICATIVĂ / SUBIECTIVĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Voi ați rămas ce-ați fost.
(2) Rămane să mai discutăm.
B. SOLUȚII:
(1) ce-ați fost = predicativă
(2) să mai discutăm = subiectivă
C. COMENTARIU

0. Această confuzie este probabilă in situația in care cele două subordonate răspund la aceeași
intrebare (ce), iar in regentă se află un verb susceptibil de a fi auxiliar predicativ. Deosebim in
principiu două situații:
1. Ambele subordonate sunt prezentă in frază pe langă același auxiliar predicativ, acesta fiind lipsit
atat de nume predicativ, cat și de subiect: Ce am aflat in schimb imediat (1) este (2) că lucrurile se
schimbaseră radical (3). in asemenea situații, rare de altfel, topica decide repartizarea pe funcții,
respectiv subordonata antepusă regentei este subiectivă, iar cea postpusă, predicativă, după modelul
"subiect + auxiliar predicativ + nume p redicativ" (Masa -i masă și casa -i casă). in exemplul dat: 1 =
subiectivă; 2 = regentă; 3 = predicativă.
Ordinea "subiectivă + auxiliar predicativ (regentă) + predicativă" este fixă. Cele două subordonate
incadrează obligatoriu regenta.
2. in frază e prezen tă numai una dintre subordonate, sau subiectiva, sau predicativa, deopotrivă după
regentă și răspunzand la intrebarea ce.
Confuzia intr -o parte sau alta are drept cauză aprecierea total sau parțial greșită a statutului verbului
din regentă (verb predicativ / auxiliar predicativ cu sau fără nume predicativ).
2.1. in regentă apare unul dintre verbele trecute pe lista auxiliarelor predicative, dar e folosit predicativ
și impersonal, refuzand prin urmare o subordonată predicativă și reclamand in schimb o subiectivă: El
este ce-a fost (predicativă) – Dacă e să ți se intample… (subiectivă); (e = predicativ); El nu pare ce se
crede (predicativă) – imi pare că nu te prea interesează (subiectivă; pare = se pare = predicativ); Voi
ați rămas ce-ați fost (predicativă) – Rămane să mai discutăm (subiectivă; rămane =
308
predicativ); N-a mai ajuns să-și vadă realizat visul (predicativă) – Nu ajunge să spui, trebuie să și
faci (subiectivă; ajunge = predicativ).
2.2. in regentă apare un auxiliar predicativ, cel mai adesea a fi, insoțit de un substantiv in nominativ,
analizabil fie ca subiect, fie ca nume predicativ.
in funcție de una sau alta dintre interpretări, subor donata (care răspunde la intrebarea ce) va fi
predicativă sau subiectivă.
Deosebim două modele structurale, deosebite topic:
(1) Auxiliar predicativ + substantiv in N (nume predicativ) + subiectivă: Ar fi păcat să ratezi
ocazia asta; E o mare onoare pentru mine că tn -ați invitat; E un adevărat miracol c-a scăpat; Pare
o nebunie să te aventurezi cu mașina pe vremea asta.
in toate exemplele de mai sus, substantivul din regentă este nearticulat definit și are funcția de nume
predicativ, incat subordonata nu po ate fi predicativă, ci subiectivă.
Mai rar, substantivul -nume predicativ este articulat definit: E vina ta că n-ai venit; Ar fi culmea să
reușești; A fost ghinionul tău că n-am fost acasă.
OBSERVAȚIE. Extrem de rar, auxiliarul predicativ poate avea atat nume predicativ, cat și predicativă, aflate
obligatoriu in raport de coordonare: In tinerețea lui fuses, pe rand, șofer, mecanic, bucătar și ce s-a mai
nimerit. intr-o asemenea situație probabilitatea interpretării predicativei ca subiectivă este de altfel exclusă,
intrucat regenta are subiect.
(2) Substantiv -subiect (articulat definit, N) + auxiliar predicativ + predicativă: Vina ta e că nu m -ai ascultat;
Norocul tău e că nu sunt un om răzbunător; Culmea ar fi să nu reușești.
Inversiunea topică (auxiliar predicativ + substantiv in N) are ca efect inversarea funcțiilor: Vina
(subiect) ta este că nu m -ai ascultat (predicativă) – E vina (NP) ta că nu m -ai ascultat (subiectivă).
309
T 68 CONSTRUCȚII INFINITIVALE RELATIVE / PROPOZIȚII RELATIVE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) N-avem de ce ne teme.
(2) N-avem de ce să ne temem.
B. SOLUȚII:
(1) de ce ne teme = construcție infinitivală relativă (directă)
(2) de ce să ne temem = propoziție subordonată relativă (completivă directă)
C. COMENT ARIU
0. Fapt bine cunoscut in analiza gramaticală, CUVINTELE SUBOR -DONATOARE din frază CER
după ele, exprimate sau neexprimate, VERBE la MOD PERSONAL (= predicative sau auxiliare
predicative): Nu se poate duce cu cine vrea; Procedează cum crezi de cuviință.; Cred că n u mai v i n e 264. Situate
in fruntea unei subordonate, ele sunt precedate de bară și se incercuiesc, marcand astfel atat inceputul

unei propoziții, cat și caracterul ei de subordonată: N-a venit [cand a fost nevoie de el].
0.1. De l a această regulă generală face EXCEPȚIE cazul in care cuvintele relative (pronume, adverbe)
au după ele un verb la mod nepersonal, in speță INFINITIV: Ai unde dormi?; N -avem ce mai discuta;
N-am in ce afaceri mă băga' cu tine; Nu -i cu cine discuta; Bani erau, dar mi era ce cumpăra.
Grupul format din "relativ" (adverbe, pronume și adjective pronominale) + infinitiv" poartă numele de
CONSTRUCȚIE INFINIȚI – VALĂ RELATIVĂ. Aceasta, deși depășește calitatea unei părți de
propo – ziție prin caracter ul ei complex și plurimembru, se tratează totuși ca o componentă a propoziției
in care apare verbul -predicat (= la mod personal). in consecință, intr -un exemplu ca N-avea de ce se
teme avem o singură propoziție.
264
Vezi, despre regimul verbal -personal al conectivelor subordonatoare interpropoziționale,
Drașoveanu, 1968, p. 21.
310
Se vede astfel că situația de față ≪atentează≫ la caracterul general a două bine cunoscute principii de
analiză:
(1) Verbul constituie un predicat (singur sau impreună cu un nume predicativ) numai dacă este la un
mod personal (vezi T 46) 265.
(2) Cuvantul subordonator in frază cere un verb la mod personal, nu la mod nepersonal sau altă parte
de vorbire 266.
Rezolvarea cazului de față face inevitabilă ≪sacrificarea ≫ unuia dintre cele două principii: ori admitem
că verbul și la mod nepersonal, in cazul de față infinitiv, poate fi predicat al unei propoziții, numită
"infinitivală" (incălcarea primului principiu), ori că relativele pot apărea și cu verbe la mod
neperson al, care nu sunt predicate (incălcarea celui de -al doilea principiu).
După cum se vede din interpretarea dată, ≪abaterea≫ vizează cel de -al doilea principiu.
0.2. Această situație de excepție – relativul ≪cere≫ propoziție subordonată, pe care s -o introducă , iar
infinitivul, ca mod nepersonal (nepredicativ) ce este, nu poate satisface această ≪cerință≫, adică nu
poate fi predicat al unei propoziții – este generată și motivată de echivalența, in romană, intre
CONJUNCTIV (mod personal, predicativ) și INFINITIV (mod nepersonal, nepredicativ – comp. Nu
poate să vină cu Nu poate veni 267.
Construcțiile infinitivale relative provin din propoziții subordonate (introduse prin relative) cu verbul
(-predicat) la conjunctiv, prin transformarea, in baza echivalenței amint ite, a conjunctivului in
infinitiv, relativul menținandu -se și in noua structură: N-are cu cine să se plimbe —> N-are cu cine se
plimba; A avut ce să spele după el —> A avut ce spăla după el.
Nemaiavand după el verb la mod personal (conjunctiv) și deci pre dicat, cuvantul relativ nu -și mai
poate exercita nici calitatea de cuvant subordonator și introductiv al unei propoziții. Prin urmare, in
analiza frazei, el nu se incercuiește și nici nu se barează.
0.3. in limba romană, doar două verbe permit după ele con strucții infinitivale: a avea și a fi.
Cu excepția bine cunoscută a infinitivului cu valoare de imperativ: A nu se fuma in sală!; A se agita inainte de
intrebuințare!
Mai rar, conectivul poate fi urmat de un adverb propozițional: Mi-a spus că da; A zis că nu (poate, firește).
Și la fel, mai cu seamă in vorbirea populară, după a ști: Cine nu știe canta … / Cine nu știe să cante …
311
Avand in vedere subordonatele din care provin (prin transformarea conjunctivului in infinitiv) și cu
care sunt echivalente funcțional, construcțiile infinitivale sunt de doua feluri:
(1) DIRECTE (= echivalente cu o completivă directă), pe langă a avea (personal, tranzitiv): N – a r e
cu ce se lăuda (<N-are cu ce să se laude); Acum nu mai am unde te primi (<Acum nu mai am unde
să te primesc);' Are el cui da această carte (<Are el cui să dea această carte);
(2) SUBIECTIVE (= echivalente cu o subordonată subiectivă) pe langă:
(a) a avea (impersonal, intranzitiv): N -a re ce se intampla (< N-a r e ce să se intample); N – a r e ce
se sparge (< N-a r e ce să se spargă);
(b) a fi (predicativ, impersonal și, firește, intranzitiv): Acum nu era cine-I asculta (< Acum nu era
cine să -l asculte); Nu-i cui da invitația (< Nu-i cui să dai invitația); Mărfuri sunt, dar nu -i cu ce le
cumpăra (< Mărfuri sunt, dar nu -i cu ce să le cumperi / cumpărăm).
0.3.1. Construcțiile infinitivale relative (directe sau subiective) sunt analizabile in interior, respectiv:
(1) INFINITIVUL – nucleul construcției, a cărui importanță pentru aceasta este identică cel ei a
predicatului pentru propoziție – are funcție de COMPLEMENT DIRECT (pe langă a avea "personal și

tranzitiv") sau de SUBIECT (pe langă a avea "impersonal și intranzitiv" sau a fi
"impersonal și intranzitiv") 268.
(2) PRONUMELE (ADVERBUL) RELATIV are funcții sintactice pe langă infinitiv (= cele obișnuite
pentru aceste clase de cuvinte: subiect, complement direct, complement indirect, circumstanțial).
Exemple:
(1) N-are pe ce -și cumpăra lapte; pe ce -și cumpăra lapte = construcție infinitivala relativă directă,
formată din:
– cumpăra = CD, verb predicativ, infinitiv, prezent, activă…
și = CI, pronume reflexiv, pers. a IlI -a, singular, D
– pe ce = CI, pronume relativ, invariabil, acuzativ cu prepoziție lapte = CD, substantiv, acuzativ fără
prepoziție
(2) Nu-i cine conduce; cine conduce – construcție infinitivală relativă subiectivă, formată din:
– conduce = subiect, verb predicativ, infinitiv, prezent, activă …
– cine = subiect (al infinitiviului), pronume relativ, nominativ.
268
in varianta interpretă rii acestor construcții ca ≪propoziții infinitivale ≫, infinitivul are funcția
de … predicat, un ≪propredicat ≫, la fel ca in contrageri.
312
OBSERVAȚIA 1. Calitatea de subiect a infinitivului nu este in contradicție cu calitatea de subiect a relativului:
unul este subiect pentru verbul la mod personal, iar celălalt este subiect al infinitivului.
in schemă:
nu-i cine conduce. I______________I
La fel și in situația: infinitivul = CD; relativul = CD
OBSERVAȚIA 2. Se atrage atenția mai cu seamă asupra construc ției infmitivale relative subiective pe langă a
avea impersonal și intranzitiv, dată fiind raritatea construcției. (A avea se utilizează de regulă personal și
tranzitiv.)
(3) Dacă apar și alte cuvinte in interiorul construcției, acestea se sintactic ≪normal≫.
1. Nerecunoașterea construcției infmitivale relative – consecință imediată: apariția in frază a unei propoziții ≪in
plus≫ – are la bază interpretarea greșită a infinitivului drept mod personal și deci predicat, fie conjunctiv, fie
indicativ (vezi mai jos), greșeală facilitată, aproape ≪sugerată≫, am spune, de prezența cuvantului relativ.
Distincția "construcție infinitivată relativă / propoziție subordonată relativă" se va realiza in practica analizei
gramaticale nu plecand de la relativ, care, la nivelul formei, nu prezintă nici un indiciu că n -ar fi subordonator ca
atare, ci de la verb (infinitiv / conjunctiv).
OBSERVAȚIE. Lipsa unor asemenea semne deosebitoare la relative face ca adesea in analiza frazei ≪pe etape≫,
cand se ≪incercuiesc ≫ cuvintel e subordonatoare, să fie incercuite și aceste relative, urmand ca la ≪revizia≫ frazei
să se anuleze incercuirea.
Decizia pentru considerarea cuvantului relativ (care, cine, ce, unde, cand etc.) ca subordonator și deci "incercuit
+ barat" sau nesubordonator și deci "neincercuit + nebarat" ne -o dă verbul: conjunctiv sau infinitiv.
1.2. Cand se trece la identificarea infinitivului, deși mod verbal deloc problematic, se greșește in două feluri,
rezultatul fiind de fiecare dată același (un predicat in plus):
1.2.1. Se interpretează eronat infinitivul drept CONJUNCTIV, avandu -se probabil ≪in minte≫ modelul de bază
(cu modul conjunctiv), scăpandu -se din vedere că verbul este lipsit tocmai de semnul conjunctivului (să). Ne
indreaptă spre această substituire ≪tacită≫ (de mod)
313
echivalența ca ințeles a celor două moduri, intărită, in favoarea conjunctivului, ca mod personal
(predicativ), de prezența unui relativ.
1.2.2. Se interpretează eronat infinitivul drept INDICATIV, in baza a două trăsături (de suprafață sau
aparente):
(1) Lipsa lui a, prepoziția specifică infinitivului {a face, a merge, a citi etc);
(2) coincidența formei de infinitiv (prezent) cu persoana a IlI -a (singular) de la diferite timpuri ale
indicativului (in funcție de conjugarea căreia aparține ve rbul):
(a) cu IMPERFECTUL (conjugările I și a Ii-a): N-are ce lucra (comp. cu El lucra zilnic la proiect);
N-aveau cu cine ședea la taifas (comp. cu El ședea la taifas cu amicii);
(b) cu PREZENTUL (conjugarea a IlI-a): N-ai de ce plange (comp. cu El plange de bucurie);
(c) cu PERFECTUL SIMPLU (conjugarea a IV -a): Nu aveam cum veni a doua zi (comp. cu El venire
neașteptate); N -a avut cum cobori la prima stație (comp. cu El cobori la prima stație).
1.2.3. Cum infinitivul nu se poate confunda cu alte for me verbale, căci nu există altele identice,
rămane de dovedit prin ce și cum anume verbul de după relativ nu este la indicativ (persoana,

numărul și timpurile menționate), ci la infinitiv (mod nepersonal). Avem cel puțin două mijloace in
acest sens:
(1) Da că verbul de după relativ ar fi la indicativ, el ar trebui să fie variabil după număr și persoană,
ceea ce in cazul de față este exclus: *n-am unde merg, *n -ai unde mergi, *n -avem unde mergem, *naveți
unde mergeți, *n -au unde merg. Prin aceasta dovedim că nici forma posibilă – n-are unde
merge – nu aparține indicativului prezent.
(2) Dacă am accepta că in n-are unde se duce, forma se duce este de persoana a IlI -a, singular,
indicativ, prezent (comp. cu el se duce), ar trebui să avem tot indicativ prezent și in n-are cand sosi, nare
cu ce se imbrăca, pentru că sensul de prezent este deopotrivă existent in cele trei exemple. Se vede
insă clar că formele sosi și se imbrăca nu coincid cu ale indicativului prezent (comp. cu el sosește și el
se imbracă), ci cu ale altor timpuri, ale căror valori in structurile date sunt excluse.
in concluzie, verbul de după relativ nefiind la indicativ, prezent sau alt timp, nu rămane a fi decat la
infinitiv, mod nepersonal și prin urmare fară funcție de predicat.
Se indică de acee a ca inainte de a sublinia un verb ca predicat, indiferent de contextul in care se află,
să i se verifice intotdeauna apartenența la un anumit mod (timp) sau o anumită persoană.
314
T 69 A RUGA + IMPERATIV IA RUGA + CONJUNCTIV
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Vă rog, ascultați -mă.
(2) Vă rog să mă ascultați.
B. SOLUȚII:
(1) ascultați = imperativ (predicat al unei principale)
(2) să ascultați = conjunctiv (predicat al unei subordonate)
C. COMENTARIU
0. De la constrcuția "te rog (vă rog) + conjunctiv" (Te rog să vii; Vă rog să veniți), in care a ruga este
BITRANZITIV (te, vă = complemente directe, să vii, să veniți — completive directe), s -a constituit
construcția "te rog (vă rog) + imperativ" (Te rog () vino!; Vă rog () veniții), iar cu inversiune,
"imperativ + te rog (vă rog)": Vino, te rog; Veniți, vă rog; Te rog, nu mă enerva — Nu mă enerva, te
rog.
in analiza practică, se neglijează adesea deosebirea dintre un conjunctiv (mod subordonat) și un
imperativ (mod prin excelență nesubordonat), iar rezultatul, ușor previzibil, este interpretarea greșită a
unei principale drept subordonată (completivă directă).
1. in construcția cu imperativ, propoziția de după te rog (vă rog) nu este subordonată, ci principală,
independentă gramatical (nu și ca ințeles) de te rog (vă rog). Indiferent de poziția formulei te rog (vă
rog), aceasta este o principală incidență și prin urmare ambele propoziții sunt principale:
Vă rog, dați -mi un suc – Dați-mi un suc, vă rog – Dați-mi, vă rog, un suc.
1.1. Expresia te rog (vă rog), urmată, p recedată sau incadrată de o propoziție cu imperativ, este O
FORMULĂ FIXĂ și ca atare nu se poate face nici o modificare in structura ei: verbul a ruga rămane
la indicativ, prezent, persoana I, singular (te rog) sau, mai rar, plural (te rugăm), diateza acti vă, iar
pronumele personal neaccentuat, la persoana a Ii -a, singular (plural), acuzativ.
Operand vreo modificare – de timp, mod sau persoană la a ruga, respectiv de persoană la pronume –
imperativul va fi inlocuit de conjunctiv, iar principala se transform ă in completivă directă: comp. Te
rog, dă -mi mașina ta cu Te rugam să -mi dai mașina ta (Te voi ruga să -mi dai
315
mașina ta) și cu // rog să -mi dea mașina lui (Mă roagă să -i dau mașina mea).
1.2. De la construcții de tipul: Vă rog, dați -mi o cafea (Dați -mi o cafea, vă rog; Dați -mi, vă rog, o
cafea) sau Vă rog să -mi dați o cafea s-a ajuns la construcții trunchiate de tipul: Vă rog, o cafea sau O
cafea, vă rog. Din fosta propoziție (cu verbul -predicat la imperativ sau conjunctiv) n -a mai rămas
decat un determ inant al verbului, in cazul de față, un complement direct.
In practica analizei gramaticale, complementul direct (sau alt determinant) trebuie raportat nu la a
ruga, ci la VERBUL ELIPTIC, dedus din contextul gramatical sau extragramatical. O grupare precum
Un "Snavog cu filtru", vă rog se evidențiază astfel ca o frază cu două propoziții (Dați -mi un "Snagov
cu filtru", vă rog).
Că așa stau lucrurile ne -o dovedesc cert alte tipuri de determinanți ( ≪resturi≫ din propoziția cu verbul
eliptic), in care nu e posi bilă in nici un fel raportarea la a niga: Cu zahăr, vă rog (= [O cafea] cu

zahăr, vă rog = [Dați -mi o cafea] cu zahăr, vă rog); Vă rog, fără nervi (=Vă rog, [fiți, procedați;
faceți; acționați; comportați -vă…] fără nervi); Repede, vă rog (= [veniți] repede, vă rog); De pui
pentru mine și de vită pentru dansul, vă rog (= [Friptură] de pui pentru, mine și [friptură] de vită
pentru dansul, vă rog = [Aduceți friptură] de pui pentru mine și [friptură] de vită pentru dansul, vă
rog).
După cum interpretăm verbul eliptic (dedus din context) ca fiind la imperativ ([Procedați] fără nervi,
vă rog) sau la conjunctiv (Vă rog [să procedați] fără nervi), propoziția reconstituită va fi principală
(independentă) sau completivă directă (subordonat ă lui te rog (vă rog)).
316
T 70 A PUTEA + "INFINITIV SUBIECT" / "INFINITIV –
COMPLEMENT DIRECT"
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu st poate spune mare lucru.
(2) Nu poate spune mare lucru.
B. SOLUȚII:
(1) se spune = infinitiv, subiect
(2) spune = infinitiv, complement direct
C. COMENTARIU
0. Potrivit interpretării adoptate aici, a putea este un verb PREDICATIV și, prin urmare, in practica
analizei gramaticale "se subliniază" singur ca predicat: N-am putut vedea tot spectacolul.
in funcție de caract erul PERSONAL sau IMPERSONAL, a putea se comportă ca verb TRANZITIV sau
INTRANZITIV.
1. A putea PERSONAL TRANZITIV. Regimul său tranzitiv este satisfăcut obligatoriu de (a) un
COMPLEMENT DIRECT exprimat prin verb la infinitiv sau (b) de o COMPLETIVĂ DIRECT Ă, al cărei
predicat este un verb la CONJUNCTIV.
(a) A ș putea reveni maine; (b) A ș p u t e a să revin maine. Infmitivul -complement direct poate fi la oricare
dintre cele trei diateze:
(a) activă: Nu poți accepta propunerea lui?
(b) pasivă: Propunerea lui nu poate fi acceptată de nimeni; Pot fi inșelat o dată, dar nu de două ori
(c) reflexivă: N u mă pot concentra in acest moment; Ți – a i putea aminti numele ei?
Deși aparține verbului la infinitiv, reflexivul ocupă obligatoriu poziție in fața lui a putea: Nu te poți debarasa de
acest prost obicei? (Verb reflexiv este a se debarasa, nu a putea.)
Că reflexivul este al infinitivului se poate ușor dovedi prin transformarea infinitivului in conjunctiv, situație in
care pronumele reflexiv iși ocupă poziția firea scă pe langă verbul la conjunctiv: Nu se poate duce maine -)Nu
poate să se ducă maine.
317
in construcția cu infinitivul, această repoziționare nu este posibilă: *Nu poate se duce maine. Această
particularitate constituie un indiciu in direcția sudării grupului "a putea + infinitiv".
Poziția reflexivului in fața lui a putea și identitatea de persoană (și număr) cu acesta creează
nesiguranță analistului in privința sublinierii pronumelui reflexiv i n predicat. Cum reflexivul nu
aparține lui a putea, firește că nu trebuie subliniat ca element component al predicatului, acesta
reducandu -se la a putea. Sublinierea greșită (Nu mă pot plange de prea mult timp liber) și consecința
directă a acesteia – considerarea lui a putea ca reflexiv – se datorează procedeului general de
identificare a pronumelui reflexiv prin concordanță de persoană cu verbul: Ne -a/w dus la cinema {ne
= pronume reflexiv) — Ne-au dus la cinema {ne = pronume personal).
1.1. Aceeași poziție – in fața lui a putea – este ocupată și de pronumele personale neaccentuate in
acuzativ {mă, te, il, o, ne, vă, ii, le) și dativ {imi, iți, ii, ne, vă, le), cu funcție de complement direct
(acuzativ), respectiv de complement indirect ( dativ): Ne puteți acompania pană la gară?; Vă pot oferi
locul meu.
Din nou, dacă transformăm infinitivul in conjunctiv, pronumele iși ocupă locul pe langă al doilea verb:
Puteți să ne acompaniați pană la gară?; Pot să vă ofer locul meu.
\_L2. Faptul că atat pronumele reflexiv in acuzativ {mă, te, se, ne, vă, se), cat și pronumele personal
neaccentuat in același caz {mă, te, il etc.) aparțin verbului la infinitiv menține verbul a putea mereu
tranzitiv. De aceea infinitivul de după el, indiferent dacă a putea este sau nu precedat de un reflexiv
{mă, te, se etc.) sau de un complement direct {il, o, mă etc), rămane cu funcția de complement direct.
in același fel se explică posibilitatea sau imposibilitatea unei completive directe după grupul "a pute a
+ infinitiv". Subordonata determină numai infinitivul și, după cum acesta este tranzitiv fără
complement direct sau tranzitiv cu un complement direct, subordonata este sau nu este completivă

directă: Nu pot crede că ai intarziat (a crede = tranzitiv fără complement direct; subordonata =
completiva directă); Nu te pot crede că ai intarziat (a crede – tranzitiv cu un complement direct {te);
subordonata & completivă directă).
2. Folosit IMPERSONAL, a putea devine INTRANZITIV, situație in care este urmat de ( a) un subiect
exprimat prin infinitiv sau (b) de o subiectivă, al cărei predicat este un verb la conjunctiv:
(a) Așa ceva nu se poate susține.
(b) Nu se poate să -mi faceți așa ceva.
in timp ce a putea, reflexiv impersonal, ca orice reflexiv impersonal prov enit de la un verb tranzitiv
{se zice, se spune, se consideră etc), este
318
urmat de o subiectivă și nu ridică probleme speciale, a putea impersonal urmat de un infinitiv -subiect
se cere examinat mai indeaproape.
(1) A putea este impersonal numai cand e urmat de un infinitiv impersonal, de regulă cu reflexivul se,
sau pasiv: Nu se poate ști unde s -a greșit; Nu poate fi acceptat că lucrurile stau tocmai așa.
Este de neconceput a putea impersonal urmat de un infinitiv personal.
(2) După cum reflexivul impersonal acceptă sau nu o subiectivă, după gruparea "a putea + infinitiv"
avem sau nu subiectivă: Se poate spune că am reușit (subordonata este subiectivă); Nu se poate dormi
in gălăgia asta.
Cand gruparea este urinată de o subiec tivă, relațiile se stabilesc din aproape in aproape: S -ar putea
intampla să aveți dreptate (se … intampla = subiect pe langă ar putea impersonal; să aveți dreptate =
subiectivă pe langă se … intampla).
(3) Gruparea "a putea + infinitiv" impersonală est e constituită din două verbe folosite impersonal, din
care al doilea, infinitivul, este obligatoriu cu se (a se intampla, a se zice, a se ajunge, a se călători, a
se dormi etc).
Cat privește verbul a putea, impersonalizarea lui nu este condiționată de prez ența lui se, dovadă că
sunt deopotrivă posibile: Nu poate să se intample așa ceva și Nu se poate să se intample așa ceva.
Cum in gruparea "a putea + infinitiv" se apare o singură dată, intrebarea este căruia din cele două
verbe (a putea și infinitivul) apa rține se.
Dacă explicăm geneza acestei construcții impersonale (nu se poate susține) din două verbe
impersonale, ambele cu se (Nu se poate să se susțină), este greu să argumentăm care din cei doi se a
fost menținut, al verbului a putea sau al celui următor.
Dimpotrivă, dacă luăm in considerare un a putea impersonal fără se, reflexivul din construcție nu
poate fi decat al infinitivului. Preconizand această interpretare, reflexivul se nu face parte din predicat
și ca atare nu se subliniază in acesta. (Nu s-ar putea miza pe concursul său? – predicat = nu… ar
putea.)
319
T 71 SUBIECT INCLUS / SUBIECT SUBINȚELES
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu mai am timp.
(2) Măria a venit la noi (l) și mi -a adus cartea promisă (2).
B. SOLUȚII:
(1) [eu] = subiect inclus
(2) [Măria] = subiect subințeles in propoziția (2)
C. COMENTARIU
0. Confuzia intre cele două tipuri de subiect neexprimat – inclus si subințeles – este in primul rand de
natură TERMINOLOGICĂ, dinspre cel inclus spre cel subințeles.
1. Cand subiectul este neexp rimat pe langă un predicat (verb) la persoana I sau persoana a Ii -a
(singular sau plural), spunem că subiectul este INCLUS, adică DEDUS cu exactitate in formă și
conținut din desinențele verbului, fiind obligatoriu unul dintre pronumele eu, tu (dumneata), noi, voi
(dumneavoastră): Lucrez in această intreprindere abia de două luni (subiect inclus: [eu]); Vii deseară
la film? (subiect inclus: [tu]); Vinerea aceasta avem zi liberă (subiect inclus: [noi]); Unde ați stat
pană acum? (subiect inclus: [voi]).
in legătură cu subiectul inclus mai reținem:
(a) Din punctul de vedere al ințelesului, acesta este DETERMINAT. (Cel puțin teoretic, acceptăm că
cele două persoane care vorbesc SE CUNOSC.)

OBSERVAȚIE. Mai rar, de regulă in proverbe, maxime etc, subiectul inclus are conținut nedeterminat
(tu = oricine, oricare): Unde dai și unde crapă.
(b) in propozițiile cu subiect inclus, poziția subiectului este liberă, dar poate fi oricand ocupată prin
introducerea subiectului in forma unuia dintre pronumele menționate. Nu vom spune prin urmare că
asemenea propoziții n -au subiect, ci că acesta este doar neexprimat (inclus), dar oricand exprimabil.
De aceea, cu excepții care nu interesează aici, pe
320
langă un predicat (verb) la aceste persoane nu poate apărea un subiect exprimat prin substantiv și nici
o subiectivă. (Subiectul inclus răspunde numai la intrebarea cine.)
2. Cind intr -o propoziție subiectul nu se exprimă, deoarece a fost sau va fi exprimat (cel puțin) o dată
intr-o altă propoziție din frază, spunem că subiec tul este SUBINȚELES: Ion a venit la mine și [Ion]
mi-a adus un disc; Deși [Gigei] este cel mai tanăr din echipă, Gigei se descurcă foarte bine.
Mai reținem aici următoarele:
2.1. in ce privește cuvantul subințeles ca subiect, deosebim două situații:
(1) Acesta are aceeași funcție (= subiect) și in propoziția (precedentă sau succedentă) in care apare ca
exprimat: După ce și -au Jacut lecțiile (1), copiii mei se uită la televizor (2) (copiii = subiect subințeles
in (1) și subiect exprimat in (2)).
(2) Cuvant ul subințeles ca subiect are altă funcție sintactică in propoziția in care apare (atribut,
complement): Cand l -am văzut prima dată pe campion (1), nu m -a impresionat in mod deosebit (2)
(subiect subințeles = {campionul]; in propoziția (1), pe campion = complement direct); Lui Ionel ii
place inotul și de aceea merge zilnic la bazin (subiect subințeles = [Ionel] ; in propoziția (1), lui Ionel
= complement indirect); Cărțile lui Mihai sunt curate, pentru că are grijă de ele (subiect subințeles =
[Mihai] ; in propoziția (1), lui Mihai = atribut substantival genitival).
Prin urmare, subiectul subințeles nu trimite obligatoriu la un cuvant cu funcție de subiect in propoziția
ce-l conține.
2.2. Problema subiectului subințeles se pune numai pe langă un predica t (verb) la persoana a IlI -a
(singular sau plural). Strict formal, și desinențele verbului de persoana a IlI -a trimit la un subiect, ce
poate fi exprimat prin pronumele el, ea, ei, ele. Ca ocupant al poziției subiectului, el (ea, ei, ele) are
aceeași semni ficație gramaticală ca eu (tu, noi, voi).
Deosebirea intre cele două tipuri de pronume ca subiecte se află la nivelul gradului de determinare in
conținut. Din acest punct de vedere, pronumele de persoana a IlI -a (el, ea, ei, ele) este un fel de
"nomen vica rium", un ≪tipar≫ care, de la caz la caz, se ≪umple≫ cu diferite ințelesuri, cele ale
substantivelor inlocuite. Un asemenea pronume are nevoie pentru DECODARE de un substantiv de
referință, cel despre care spunem că este ≪adevăratul ≫ subiect subințeles. Al tfel spus, pronumele el
(ea, ei, ele), deductibil din desinența verbului, reprezintă subiectul ca semnificație exclusiv
gramaticală, nu și lexicală. De aici tragem două concluzii:
321
(1) in practica analizei gramaticale, subiectul subințeles nu este propr iu-zis pronumele el (ea, ei,
ele), ci substantivul (sau alt pronume) la care acesta, ca substitut, trimite: Ion a jucat fotbal (1) și de
aceea este obosit (2) (in propoziția (2), subiectul subințeles este [el] = [Ion]) 269.
(2) Asemenea subiectului inclus, cel subințeles reprezintă in propoziție o poziție sintactică ce
nu poate fi ocupată de un alt subiect sau de o propoziție subiectivă. Așa se justifică faptul că intr -o
propoziție cu subiect subințeles, la intrebarea cine pentru subiect răspundem cu un el (ea, ei, ele), ca
≪tipar≫ de subiect și -l putem introduce ca atare in propoziție, ocupand astfel material poziția
subiectului: A spart un geam — Cine a spart un geam? — El a spart un geam.
Dimpotrivă, dacă in propoziție există deja un subiect, inserarea lui el (ea, ei, ele) pe poziția subiectului
se exclude: S-a spart un geam – *E1 s-a spart un geam.
OBSERVAȚIA 1. intr -o propoziție ca El, Ion, a plecat, se ințelege că nu amandouă nominativel e (el, Ion)
reprezintă un subiect, ci numai primul dintre ele, al doilea fiind apoziție. Inversand topica (Ion, el, a plecat) se
inversează și rolurile (el = apoziție). Nu vom spune deci că cele două nominative ocupă aceeași poziție. Nu intră
in discuție n ici structuri de tipul El și Ion au venit, in care el ?i Ion (el și Ion = un singur subiect, dar multiplu).
OBSERVAȚIA 2. Excepție, la nivelul expresiei, de la poziția unică a subiectului (exprimat sau neexprimat
(inclus, subințeles)), poziție care, o dată ocupată, exclude un al doilea ocupant (= subiect (necoordonat cu
primul) sau subiectivă), avem in două situații:
(a) Așa -numita RELUARE A SUBIECTULUI: Mara mai venea și ea din cand in cand s -o vadă pe Persida.
(Și nu este conjuncție coordonatoare copulati vă, ci adverb (comp. cu germ auch, fr. aussi)) Situarea subiectului

"reluant" imediat după subiectul de bază face construcția ambiguă funcțional – subiect sau apoziție: vine el tata…,
te căptușește ea mătușa Mărioara…
(b) SUBIECTIVA RELUATĂ in regentă prin subiect: Cine zice, ala e; Cine se uită mai mult la TV, acela
caștigă milionul; Ce s -a intamplat după plecarea mea, asta nu mă mai interesează.
3. incercand o clasificare a subiectului din punctul de vedere al EXPRIMĂRII, aceasta ar arăta astfel:
(1) subiect EXPRIMAT (prin diferite părți de vorbire, prezente ca atare (material) in propoziție): Ion
invață.
(2) subiect NEEXPRIMAT:
De aceea un enunț ca A venit el, utilizat in afara oricărui context lingvistic sau extralingvistic, nu
actualizează o semnifi cație anume. (Cine este ≪el≫?)
322
(a) inclus: Unde -ai fost? [tu]
(b) subințeles: Am discutat cu Ion, dar nu m -a convins [Ion];
(3) subiect INEXPRIMABIL (= subiect zero, lipsa subiectului): Plouă; Se circulă in viteză.
OBSERVAȚIE. Subiectul ≪nedeterminat ≫ {Sună de intrare; Scrie in ziar că…) nu este membru al acestei
clasificări, ci al clasificării după gradul de determinare in conținut (determinat / nedeterminat) și, de altfel, el
poate fi atat neexprimat, cat și exprimat 270.
270 Vezi, Drașoveanu, 1997, p. 123 -l24.
323
T 72 SUBIECT / COMPLEMENT DIRECT (I)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) S-a stricat mașina descris.
(2) A stricat mașina de scris.
B. SOLUȚII:
(1) mașina = subiect
(2) mașina = complement direct
C. COMENTARIU
0. in structura gramaticală a limbii romane există trei părți de propoziție care au realizări identice sau
apropiate la nivelul expresiei și se aproximează prin aceeași intrebare – ce: NUMELE PREDICATIV
(NP), SUBIECTUL (S) și COMPLEMENTUL DIRECT (CD): Prietenii mei sunt elevi fruntași (NP);
in clasa noastră sunt mulți elevi foarte buni (S); In clasă avem cațiva elevi excepționali (CD).
Notele (propriu -zis sau aparent) comune – exprimarea și intrebarea -conduc adesea la interpretarea lor
eronată. Confuzia cea mai frecventă vizează subiectul și complem entul direct. (Pentru confuziile NP /
S și NP / CD, vezi T 63 și T 61.)
0.1. Probabilitatea confuziei celor două funcții (S și CD) este direct dependentă, in analiza practică, de
exprimarea lor și intrebările utilizate, respectiv:
(1) Exprimarea nominală ( = substantiv (substitut) cu formă cazuală de NAc) și intrebarea sunt diferite,
adică specializate pe funcții:
(a) formă de NAc fără pe și intrebarea cine – subiect (N): Elevul acesta n -are absențe;
(b) formă de NAc cu pe și intrebarea pe cine – complement direct (Ac): Pe elevul acesta il apreciez in
mod deosebi? 1.
in această situație, strict teoretic vorbind, nu s -ar mai pune problema confuziei funcțiilor in discuție.
(2) Exprimarea nominală și intrebarea sunt asemănătoare sau identice, respectiv substantivul
(substitutul) n-are pe și ca atare cele două cazuri (N, Ac) sunt total omonime, iar intrebarea este ce:
271
Pentru deosebirea dintre CD cupe și CI cupe, vezi T 80.
324
(a) S-a spart un geam (S, N);
(b) A spart un geam (CD, Ac);
(c) Excepția (S, N) confirmă regula (CD, Ac).
in această situație se pune propriu -zis problema deosebirii celor doua funcții sintactice, indiferent dacă
in propoziție sunt prezente ambele funcții (confuzia in praesentiă) sau numai una, cealaltă excluzanduse
(confuzia in absentia).
1. Cind cele două funcții sunt coprezente in structură și se exprimă prin forma cazuală unică de NAc
(fără pe, se ințelege), distincția dintre ele este foarte clară CA FUNCȚII DIRECT OPOZABILE.
Această deosebire se poate pune in evidență in mai multe feluri:
1.1. Prin CONȚINUT GRAMATICAL: subiectul este agentul (= autorul) acțiunii, iar complementul

direct, pacientul (= obiectul asupra căruia se răsfrange acțiunea), după modelul general "cineva (S)
face (acțiune) ceva (CD)": Zăpada a acoperit pă mantul.
1.2. Prin posibilitatea de a inlocui intrebarea ce prin cine pentru una dintre funcții, mereu aceeași –
subiectul, consecință a identității subiectului gramatical (N) cu cel logic (autor): Reziduurile poluează
apele {ce sau cine poluează…? — reziduurile); Tonul^ace muzica; Funcția creează organul.
1.3. Prin poziția, de regulă fixă, a celor două părți de propoziție față de verb – subiectul antepus, iar
complementul direct postpus: Alcoolul produce diabet, iar fumatul, cancer , spun toți doctorii,
chiar și cei băutori și fumători.
Topica (S+V+CD) devine importantă in repartizarea pe funcții (S, CD) mai ales atunci cand, din punct
de vedere logico -gramatical, fiecare termen poate fi, alternativ, atat subiect, cat și complement d irect:
Omul (5) face haina (CD) – Haina (S)face omul (CD).
1.4. Dintre cele două funcții, numai comlpementul direct poate fi substituit printr -un pronume personal
neaccentuat de persoana a IlI -a in acuzativ (il, o ii, le): Litoralul așteaptă turiștii – Litoralul ii
așteaptă 272.
1.5. Structurile personale permit transformarea pasivă, in urma căreia subiectul devine complement
de agent, iar complementul direct devine subiect (gramatical): Vantul (S) imprăștie frunzele (CD) ->
Frunzele (Sgrani) sunt imprăștiate de vant (complement de agent: C^).
272 p
frecvent CD poate fi dublat prin pronume personal neaccentuat: cartea o citește, averea o risipește.
325
OBSERVAȚIE. Procedeul nu se aplică la acele verbe care, deși tranzitive, nu permit transformarea pasivă din
motive semantice (a avea, a poseda etc).
2. Cand in propoziție apare numai una dintre cele două părți de propoziție, identificarea cu exactitate a
funcției se face respectand LEGEA PRIORITĂȚII SUBIECTULUI FAȚĂ DE COMPLEMENTUL
DIREC T. Potrivit acesteia, ori de cate ori pe langă un verb dat, dovedit ca nefiind auxiliar predicativ
(≪copulativ≫), apare un singur cuvant susceptibil, prin formă și intrebare (ce), de a fi subiect sau
complement direct, acesta va fi obligatoriu subiect dacă pe langă respectivul verb nu există un alt
subiect, exprimat sau neexprimat, excluzandu -se funcția de complement direct. Această din urmă
poziție poate fi ocupată numai după ce verbul are deja subiect. Fie exemplele:
(1) S-a rupt o creangă: o creangă = subiect, căci are formă de NAc, răspunde la intrebarea ce, iar alt
subiect pe langă verbul -predicat nu există.
(2) A rupt o creangă: o creangă – complement direct, căci are formă de NAc, răspunde la intrebarea
ce, iar subiect există deja pe langă verbul -predicat ([el (ea, cineva…)] = S subințeles).
De la aceasta lege a priorității subiectului față de complementul direct există două excepții, una reală
și alta aparentă:
(a) Verbul are complement direct, dar n -are subiect: Așa a trăsnit copacul; A plouat rufele pe
sfoară. (Este vorba de cateva verbe impersonale propriu -zise folosite tranzitiv.)
(b) Interjecții predicative tranzitive {iată, iacă, uite, na, poftim): Iată o mașină splendidă; Poftim
adeverința solicitată; Uite o situație mai rară.
Excep ția de la prioritatea subiectului este doar aparentă, intrucat interjecțiile in discuție, fiind
echivalente cu verbe la imperativ {privește, ia, luați etc), au, ca orice verb la imperativ, subiectul
inclus (= tu, voi).
2.1. in ciuda faptului că, in general, indiferent de formulare, se cunoaște această lege a priorităților,
confuzia S / CD, de regulă in unisens (= se ia greșit subiectul drept complement direct, nu si invers),
este frecventă, fiind intreținută de trei factori ce acționează foarte adese a in direcția anulării
cunoștințelor noastre gramaticale.
(1) intrebarea ce, folosită cel mai adesea pentru identificarea complementului direct, este APRIORIC
interpretată ca aparținand exclusiv complementului direct.
A se compara: Iubește toate sporturile (ce iubește? —> sporturile, CD) – ii plac toate sporturile (ce
ii plac? —> sporturile, CD (greșit) in loc de S).
326
Se cuvine deci insistat asupra ideii că intrebarea ce nu este numai a complementului direct și că prin ea
nu ajungem la o anumită funcție, ci la un grup de funcții, cel puțin trei (NP, S, CD).
(2) Forma cazuală de NAc este interpretată greșit ca reprezentand acuzativul, iar de aici, dată fiind
legătura "acuzativ -complement direct", și interpretarea greșită ca funcție – complement direct.
(3) Cel mai important factor favorizant al confuziei S / CD pare a fi din sfera "ințelesului". in speță,

aproape toate situațiile care pun problema acestei confuzii comportă un SUBIECT exclusiv
GRAMATICAL, nu și logic. Or, cum cel mai adesea, analistul concep e subiectul ca autor al acțiunii
(= subiect logic), se ajunge ca in situația de față subiectul, neavand această calitate, să primească altă
interpretare, "respectiv complement direct.
(4) Adesea, fără nici o argumentare formală, se interpretează greșit ca subiect pronumele personal in
dativ, formă neaccentuată (imi, iți etc.) sau formă accentuată (mie, ție etc.) care insoțește unele verbe:
imi place gramatica; \-a venit o idee; Lui ii trebuie o bicicletă nouă. Se nesocotește, firește, cazul
dativ, incompatibil in asemenea situații cu funcția de subiect. (O dată interpretat ca subiect dativul, se
ințelege că nu se mai caută alt subiect in propoziție, calea spre complement direct fiind ≪netezită≫.)
Mai rar, dar nu exclus, se află in aceeași situație d e false subiecte pronumele personale in acuzativ pe
langă unele verbe tranzitive unipersonale: Mă doare capul.
in general ≪atentează≫ la funcția de subiect pronumele (substantivele) in dativ care, din punct de
vedere logic, ar fi subiecte, ele exprimand pe rsoanele implicate in realizarea acțiunii (ii place
fotbalul).
De aceea se atrage atenția asupra ideii că subiectul stă in NOMINATIV, nu in alte cazuri (G, D, Ac).
(La nivelul analizei gramaticale elementare facem abstracție de așa -numitele excepții de la
nominativul subiectului, excepții in cele din urmă aparente toate. Insistand prea mult asupra
excepțiilor există riscul de a interpreta frecvent excepția drept regulă.)
(5) Se utilizează uneori cu o ≪ușurință≫ nejustificată conceptul de "subiect subințeles ", fără o
verificare propriu -zisă, aproape ca un automatism. Or, se ințelege, o dată inzestrată propoziția cu un
subiect, un altul se exclude și de aceea nici nu mai este ≪căutat≫, adevăratul subiect ≪glisand≫ de la
sine spre complement direct.
In realitat e, subiectul subințeles, dacă el există intr -adevăr, trebuie să poată fi introdus explicit pe langă
verb in forma unuia dintre pronumele personale de persoana a IlI -a (el, ea, ei, ele), ca ocupante ale
poziției de subiect. Dacă in propoziție există deja un cuvant cu funcție de subiect,
327
poziția acestuia fiind deci ocupată, introducerea lui el (ea, ei, ele) nu se poate opera. A se compara: A
bătut covorul – [El sau ea] a bătut covorul —ș> S subințeles —> covorul & S, ci CD; S-a bătut covorul —
*El s -a bătut covorul —> el * S (subințeles) —> covorul = S (altul neexistand).
(6) Nu in ultimul rand confuzia S / CD este cauzată de necunoașterea regimului verbal (tranzitiv / intranzitiv).
Altfel spus, chiar dacă n -am cunoaște legea priorităților, ar t rebui să știm că, prin definiție, un verb intranzitiv,
intranzitivizat contextual (prin diateza pasivă, prin pronume reflexiv in acuzativ 273) sau care are deja un
complement direct exclude complementul direct și, ca atare, cuvantul ≪in litigiu≫ neputand fi
complement direct, va fi subiect: Nu -i convine situația; S e a u d glasuri in șoaptă; Au fost inființate noi
universități; N u – 1 deranjează nimic.
(7) Un rol deloc neglijabil in favorizarea confuziei S / CD ocupă topica, in speță situarea subiectului in multe
situații după verbul -predicat, adică pe poziția ocupată in general de complementul direct: ii plac sporturile
(comp. cu Iubește sporturile); I-a venit o idee (comp. cu A
formulat o idee năstrușnică) etc. Mutand subiectul in fața verbului, pe poziția lui de drept, scade și gradul de
probabilitate a confuziei (Sporturile ii plac; O idee năstrușnică i -a venit).
2.1. Dăm mai jos cateva din situațiile cele mai frecvente in care subiectul este interpretat greșit drept
complement direct. Interpretarea corectă – S, nu CD – se argumentează in toate cazurile prin legea priorităților,
adică prin inexistența unui alt (posibil) subiect pe langă verbul dat (in propoziție) decat cuvantul de analizat.
Obligativitatea subiectului se asociază cu imposibilitatea co mplementului direct, fapt motivat in vreun fel sau
altul.
2.2. Verb( -predicat) INTRANZITIV + S: ii plac sporturile; Ne trebuie un televizor color; Asta nu i-a
trecut prin cap; Mi – a venit o idee; Nu-i vine bine rochia.
2.3. Verb( -predicat) + SE + S:S -a stricat televizorul; S-a intamplat o nenorocire; Pe pod s-au produs
cateva accidente; Asta nu se cuvine; Totul se poate; Gramatica s e invață ușor; Regula se aplică fără
excepții; in Australia s e vorbește engleza.
2.4. Verb( -predicat) LA DIATEZA PASIVA + S:Au fost executate noi lucrări de asanare a mlaștinilor și
bălților; incă n – a
273
Vezi, pentru pronumele reflexive in acuzativ ca ≪intranzitivizatori ≫, Drașoveanu, 1971, p. 334.
328
fost găsită soluția adecvată (Vezi, pentru verbele dublu tranzitive, care au complement direct și cand sunt la diateza pasivă,
T 52.)
2.5. Verb( -predicat) TRANZITIV + CD + S: Mă doare capul; // calcă hoții o dată la doi ani; Nu-/ interesează nimic; Ce
te preocupă?;// deranjează părere a ta; Mă obsedează chestia asta.

2.6. PREDICAT NOMINAL + S: Lecția aceasta n u – i deloc ușoară; Nimic nu e greum gramatică,
dacă ințelegi lucrurile.
2.6.1. Funcția rămane aceeași, subiect, și cand locul substantivului (pronumelui) il ia un verb la mod
nepersonal (infinitiv, supin): E u ș o r a zice, mai greu e de făcut.
329
T 73 SUBIECT / COMPLEMENT DIRECT (II)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Stricand u -i-s e jucăria, copilul a inceput să plangă.
(2) S t r i c a n d u -ș i jucăria, copilul a inceput să plangă.
B. SOLUȚII:
(1) jucăria = subiect
(2) jucăria = complement direct
C. COMENTARIU
0. Problema confuziei subiect / complement direct pe langă un verb la mod nepersonal, infinitiv sau
gerunziu, se pune in aceiași termeni ca pe langă un verb la mod personal și are aceleași cauze (vezi
T 72): P 1 ă c a n d u -i in mod deosebit limbile străine, a dat concurs de admitere la Facultate de
Litere; Ionel a ajuns la gară inainte de a pleca trenul.
0.1. Gradul de probabilitate a confuziei S / CD este mai ridicat in prezența verbului la mod nepersonal,
intrucat se adaugă unele elemente noi, ≪perturbante ≫ pentru competența gramaticală a celui care
analizează:
(1) intrucat cel mai adesea subiectul verbului la mod nepersonal este același cu subiectul verbului la
mod personal, el se exprimă o singură dată, iar in analiza gramaticală practică il ≪contabilizăm ≫ la
verbul -predicat, despre care spunem că in mod necesar ii trebuie subiect. De aceea subiectul verbului
la mod nepersonal, coincident cu cel al verbului la mod personal, este … ≪trecut sub tăcere ≫. De altfel,
este vorba aici de o carență mai generală in cunoștințele gramaticale pină la un anumit nivel, și anume
convingerea că problema de a avea subiect s -ar pune numai pentru verbele la mod personal, adică cele
cu funcție de predicat.
(2) Din această cauză, o dată identificat un subiect, cel al verbului la mod personal (= in relație cu
predicatul), analistul trece ușor peste posibilitatea existenței unui al doilea subiect, necoordonat,
firește, cu primul, și in relație cu un v erb la mod nepersonal. Forma de NAc si intrebarea ce nu fac
decat să ajute la interpretarea acestui subiect, altul decat al verbului la mod personal, drept
complement direct.
1. Potrivit celor de mai sus, distincția S/CD pe langă un verb la mod nepersonal poate fi mai simplu și
mai economic formulată in termenii tranzitivității / intranzitivității verbelor, respectiv SUBIECT pe
langă un
330
verb INTRANZITIV (sau intranzitivizat in vreun fel oarecare) si COMPLEMENT DIRECT pe langă
un verb TRANZITIV.
Cu riscul de a formula un truism, vom spune că verbul intranzitivizat are subiect din cauza imposibilității de a
avea complement direct. Ca procedeu de analiză vom reține: un cuvant dat cu formă de NAc care răspunde la
intrebarea ce pusă pe langă un verb pred icativ intranzitiv(izat) este intotdeauna subiect (pentru că nu poate^fi
complement direct) 274.
OBSERVAȚIE. Aici și in cele de mai jos pornjrn de la premisa că regimul verbal (tranzitiv / intranzitiv) rămane
constant, indiferent de mod (personal sau nepers onal).
2. Toate cele cinci situații date la S pe langă un verb personal (vezi T 72) se regăsesc și aici:
2.1. Verb INTRANZITIV (unipersonal) + S: inainte de a – i plăcea handbalul, s-a ocupat de muzică;
Trebuindu -/un redresor de baterie, s -a adresat prieten ilor; Venindu -/ mereu idei noi, a umplut zeci de caiete.
2.2. Verb + SE: Dandu -i-se un telefon in prealabil, s -ar putea conveni asupra locului intalnirii; AplicandUj -se
legea intocmai, unii au cam incurcat -o; inainte de a se conecta aparatul la rețea. verificați starea prizelor;
intamplandu -/-se atateafn ultima vreme, nu mă mai miră atitudinea lui; Fără a /se trimite invitație oficială,
nu cred că va veni; Intre timp dand u — se noi dispoziții lucrarea trebuie restructurată integral.
OBSERVAȚIE. Se reat rage atenția că numai pronumele reflexiv in acuzativ intranzitivizează verbul, nu și cel in dativ {iși):
D a n d u — ș. i banii pe nimicuri, a rămas fără abonament la cantină (banii = CD, nu S).
2.3. Verb la DIATEZA PASIVĂ: Fiind luate din timp măsurile corespunzătoare, nu s -a mai produs nici un
accident; Date fiind circumstanțele, trebuie să plecăm imediat; Pentru a-/ fi aprobată cererea, mai avea
nevoie de o adeverință.
OBSERVAȚIE. Mai rar, gerunziul pasiv apare intr -o formă REDUSĂ, fără auxiliarul a fi la gerunziu: O dată votată
propunerea de către

Pentru elementul predicativ suplimentar substantival in N / Ac, vezi T 85.
331
Parlament, aceasta devine lege; Arăturile de toamnă incheiate in bune condiții, s -a trecut la executarea
insătnănțărilor .
2.4. Verb (tranzitiv) + CD (de regulă pronume personal neaccentuat in Ac): Preocupandu -te prea mult
problemele altora, uiți de ale tale; Este prea inteligent pentru a -l deranja aluziile noastre; A procedat intotdeauna
cum a vrut, fără a — 1 interesa catuși de puțin opinia altora.
2.5. GRUPAREA "AUXILIAR PREDICATIV" (la mod nepersonal) + NUME PREDICATIV": Fiind foarte ușoare
subiectele date, mulți candidați au obținut note mari; Pentru a se face mustul v i n, e nevoie de o anumită temperatură.
Pentru conceptul de REDUCERE (a unei subordonate) și deosebirea de CONTRAGERE, vezi Drașoveanu,
1997, p. 244 -275.
332
T 74 SUBIECTIVĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(l)Ms -a comunicat tuturor că excursia se amana. (2) Ne- a comunicat tuturorck excursia se amană .
B. SOLUȚII:
(1) că excursia se amană = subiectivă
(2) că excursia se amană = comlpetivă directa
C. COMENTARIU
0. Confuzia SUBIECTIVĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ este una dintre cele mai frecvente la nivelul
analizei gramaticale elementare și s e motivează in esență prin aceiași factori pe care i -am intalnit și la
SUBIECT / COMPLEMENT DIRECT (vezi T 72, T 73), gravitand in jurul intrebării, al construcției și
al situației din regentă (vezi mai jos).
OBSERVAȚIE. in cele de mai jos este reținută nu mai subiectiva de tip ce (= care răspunde la
intrrebarea ce), nu și cea de tip cine (= care răspunde la intrebarea cine). Aceasta din urmă, asemenea
subiectului ce răspunde la intrebarea cine, nu se confundă de regulă cu subordonata completivă directă
(com p. Cine se scoală de dimineață departe ajunge cu nu apre ciază pe cine nu merită).
0.1. Interpretarea eronată a celor două subordonate, in principiu aprecierea subiectivei drept comletivă
directă, foarte rar invers, are la bază absolutizarea catorva note comune in favoarea completivei
directe, la care se adaugă factorul "ințeles" și examinarea subordonatei fără a lua in considerare
situația din regentă. Cu riscul de a repeta unele lucruri spuse la subiect / complement direct (vezi T
72), dată fiind frecven ța și gravitatea acestei confuzii, ii prezentăm pe scurt și aici cauzele.
(1) intrebarea comună ce, interpretată ab initio ca proprie completivei directe: Nu-i place să invețe
(Ce nu -i place? – să invețe —> (eronat) completivă directă).
Or, intrebarea ce ne furnizează doar informația că subordonata AR PUTEA FI completivă directă, nu
și că este in mod sigur completivă directă.
333
(2) Rolul omonimiei cazuale NAc in confuzia S / CD il au aici cuvintele introductive comune celor doua
subordonate și de altfel tuturor subordonatelor necircumstanțiale (conjuncțiile că, să, dacă, pronumele relative
care, cine, ce etc, adverbele relative unde, cand, cwm):N u s e știe dacă va pleca maine (subiectivă) /Nu
știe dacă va pleca maine (completivă directă); Nu se știe unde se va duce (subiectivă); /Nu știe unde se va
duce (completivă directă); Nu se știe cand va sosi (subiectivă) /Nu știe cand va sosi (completivă directă).
Spunem de aceea că elementele introductive nu ne dau o informație certă cu privire la felul subordonatei.
(3) Subiectiva de tip ce permite, din punctul de vedere al ințelesului, ≪alunecarea ≫ spre completivă directă,
intrucat:
(a) Cand subiectiva este inlocuibilă cu un subiect, acesta este unul exclusiv gramatical, nu și logic (= autor al
acțiunii): Nu se cuvine să faci așa ceva -)Nu se cuvine asta; // place in mod deosebit să joace fotbal —ț
Ii place fn mod deosebit fotbalul.
Prin urmare, inlocuind subiectiva cu subiectul, lucrurile nu se simplifică, deoarece posibilitat ea de confuzie
rămane aceeași, doar deplasată de la subiectivă / completivă directă la subiect / complement direct (vezi T 72).
(b) Intuirea calității de subiectivă este și mai dificilă in situațiile in care subiectiva nu se poate inlocui cu un
subiect, in principiu pe langă adverbele predicative (vezi mai jos).
1. Distincția subiectivă / completivă directă de tip ce se realizează in principiu ca distincția subiect / complement
direct (vezi T 72, 73), respectiv ținandu -se seama de trei principii ale analize i gramaticale:
(1) Principiul ECHIVALENȚEI FUNCȚIONALE "parte de propoziție – proporizție subordonată corespondentă",
potrivit căruia subiectul și subiectiva ocupă ALTERNATIV aceeași poziție față de verb – și la fel complementul
direct și completiva direct ă, numele predicativ și predicativa etc. (De altfel propozițiile subordonate se
și definesc prin echivalență funcțională cu părțile de propoziție).
(2) Principiul UNICITĂȚII funcțiilor, după care, in cazul de față, un verb poate avea un singur subiect,

respectiv complement direct. Dacă sunt două sau mai multe, ele trebuie să fie obligatoriu coordonate.
Prin urmare, o dată ce un verb anumit are subiect, nu mai poate avea subiectivă și viceversa. (in mod similar se
pune problema și la complement direct – comp letivă directă.)
OBSERVAȚIE. Nu avem in vedere, firește, coordonarea: Au venit Popescu, lonescu, Georgescu și cine s -a mai
nimerit (subiect (multiplu) +
334
subiectivă). Nu intră in discuție nici reluarea subiectivei printr -un subiect in regentă (vezi T 71).
(3) Principiul PRIORITĂȚILOR sau al gradului de necesitate, potrivit căruia un verb are nevoie in
primul rand de subiect (subiectivă) și abia pe urmă de complement direct (completivă directă).
Dacă o subordonată dată, care răspunde la intrebarea ce, se dovedește subiectivă, nu mai trebuie
demonstat că nu poate fi completivă directă, aceasta excluzandu -se prin definiție {ori… ori).
Valabilitatea principiului pleacă de la premisa că orice verb, care nu este impersonal propriu -zis, este
in relație sau c u un subiect, sau cu o subiectivă, dar nu orice verb are sau poate avea complement
direct (completivă directă).
Ca atare, la orice* subordonată care răspunde la intrebarea ce și nu este predicativă (vezi T 65), in
stabilirea funcției (subiectivă sau comple tivă directă) se procedează IERARHIC, acceptand ca primă
posibilitate – și prin urmare de verificat – subiectiva (= 1. subiectiva; 2. completivă directă). Dacă
verbul nu are subiect (exprimat sau neexprimat), subordonata este ≪automat≫ subiectivă și nici n u se
mai pune problema de a fi eventual completivă directă (= 1. subiectivă). Se vede astfel că de fiecare
dată analiza incepe prin ≪căutarea≫ subiectului in regentă. Completiva directă apare ca posibilitate
numai după ce subordonata nu poate fi subiectivă , regenta avand subiect (= 2. completivă directă).
(Pentru eventualitatea ca subordonata, deși răspunde la intrebarea ce, să nu fie completivă directă, ci
completivă indirectă, vezi T 81.)
Examinarea posibilităților in ordine inversă – 1. completivă direct ă; 2. subiectivă – conduce la
concluzia inversă și falsă (completivă directă in loc de subiectivă), constituind un viciu de analiză,
intrucat se pornește de la o premisă falsă, aceea că orice verb are nevoie de complement direct sau
completivă directă.
Or, complement direct sau completivă directă au numai verbele tranzitive la diateza activă sau cu
pronume reflexive in dativ {imi, iți, iși, ne, vă, iși), nu și cele intranzitive sau intranzitivizate prin
diateza pasivă sau pronume reflexive in acuzativ {mă, tem se, ne, vă, se).
De asemenea nu intră in jocul tranzitivității adverbele, in speță cele predicative {firește, desigur, poate
etc).
in al doilea rand, exceptand cateva verbe tranzitive unipersonale sau folosite unipersonal {a durea, a
interesa, a obseda, a tenta etc), verbul regent al subiectivei este totdeauna intranzitiv(izat) și ca atare
nu ar putea avea in nici un fel complement direct sau completivă directă.
335
2. in rezumat, principalele situații in care apare subiectiva de tip ce (nu completiva directă), motivate
toate prin (a) inexistența sau imposibiltatea unui subiect pe langă verbul (adverbul) regent și (b)
imposibilitatea comletivei directe, sunt următoarele:
2.1. Verbe (locuțiuni verbale) INTRANZITIVE UNIPERSONALE insoțite de un dativ: a(-i) plăcea,
a(-i) conveni, a( -i) veni, a( -i) da prin cap, a( -i) trece prin minte etc: N u – i prea place să asculte de alții; |
( convine ce ți-am spus; N u ne- a dat prin cap să-l căutăm la telefon.
OBSERVAȚIA 1. Verbul a trebui, utilizat cu sensul "a fi necesar", apare fără dativ și cere subiectivă: Trebuie să plecăm
imediat. Chiar dacă pe langă a trebui apare un subiect, acesta nu -I aparține lui, ci predicatului subiectivei, dovadă că acordul
vizează acest verb, nu pe a trebui (verb unipersonal): Ar trebui fi voi să mai puneți mana pe carte (voi (persoana a Ii -a
plural) – să puneți (persoana a Ii -a plural), nu voi – ar trebui (persoana a III -a)). Prin analogie, acceptăm că și un subiect la
persoana a III -a aparține tot verbului di n subiectivă, nu lui a trebui: Ion trebuie să-mi scrie (Ion… să scrie). Datorită
conținutului modal pregnant, a trebui evoluează in direcția gramaticalizării, fapt evidențiat prin acordul lui, la anumite
timpuri, cu subiectul subordonatei, ca și cum ar constitui cu verbul următor (la conjunctiv) o singură unitate: Profesorii au
trebuit să reexamineze unele lucrări 276.
OBSERVAȚIA 2. Tot subiective cer cateva verbe intranzitive folosite impersonal: De aici rezultă că nu -l
interesează părerea ta; R ă m a n e să mai vedem; Urmează să ne punem de acord.
2.2. Verbe cu SE "impersonal":
(1) REFLEXIVE IMPERSONALE: a se putea, a se cuveni, a se intampla, a se cădea, a se nimeri, a se părea
etc.: Mi se pare că ai cam incurcat -o; Nu se c a de să faci asta; S-ar putea să aveți dreptate; S – a intamplat
să nu fie nimeni langă el.
OBSERVAȚIE. A se părea are adesea pronumele se neexprimat: Părea că lucrurile se vor schimba in bine
(părea = se părea); ii pare că totul e numai o inscenare (ii pare = i se pare).

Penru dificultatea incadrării funcționale a subordonatei de după a trebui "acordat" cu un subiect, vezi
Drașoveanu, 1997, p. 190. (Autorul nu o consideră nici subiectivă, nici completivă directă sau indirectă,
ci COMPLETIVĂ 'NEUTRĂ.)
336
(2) REFLEXIVE CU SENS PASIV: a se spune, a se zice, a se afirma, a se considera, a se comunica etc: S — a
comunicat la radio că vremea se incălzește; Se z i c e că vom avea o toamnă lungă.
OBSERVAȚIA 1. Verbele in discuție sunt toate tranzitive la diateza activă. Reflexivul se le intra^nzitivizează,
consumandu -le valența de tranzitivitate, ceea ce face ca subordonata de după ele să nu fie completivă directă, ci
subiectivă. Imediat ce suprimă m pronumele se, verbul redevine tranzitiv propriu -zis și are subiect (subințeles),
iar subordonata este completivă directă. A se compara: S -a spus că vom pleca imediat (subiectivă) cu A spus
că vom pleca imediat (completivă directă).
OBSERVAȚIA 2. Denumire a de "reflexive pasive (impersonale)" vine de la faptul că au ințeles pasiv și se pot
transforma in construcții pasive (cu a fi), al căror complement de agent are sens nedeterminat: se știe că… — este
știut că…
2.3. VERBE PASIVE IMPERSONALE: Numi -afost dat să te cunosc mai devreme; E unanim acceptat că
un război nuclear ar distruge planeta.
OBSERVAȚIE. Complementul de agent este nedeterminat.
2.4. Verbe UNIPERSONALE insoțite de un acuzativ (COMPLEMENT DIRECT): Mă doare că
procedează astfel; Nu-/ tenteaz ă să mai incerce o dată.
2.5. PREDICATE NOMINALE IMPERSONALE:
(1) Auxiliar predicativ ( ≪copulativ≫) + adverb de mod (NP): N u e bine să te culci tarziu; E clar că n-are
dreptate; E frumos ceai făcut?; E rușinos să nu știi asta; Pare ciudat că nu ți -a scris. (Vezi, pentru deosebirea
acestor adverbe de adjective, T 25.)
OBSERVAȚIA 1. Adesea a fi este eliptic: Bine că s -a intamplat așa; Probabil că te va căuta. (Vezi, pentru
detalii, T 53).
OBSERVAȚIA 2. Pe poziția adverbului de mod pot apărea sub stantivele noroc și păcat; Ar fi păcat să nu vii;
Noroc că l-am intalnit ieri.
OBSERVAȚIA 3. in cazul in care după aceste expresii impersonale apare un supin sau un infinitiv (cu regim
verbal tranzitiv) cu funcție de subiect, subordonata de după ele va fi, se ințelege, nu subiectivă, ci completivă
directă: E ușor de spus că n-ai timp; E imposibil de ințeles ce a
337
vrut să spună. (in cazul supinului, verificarea tranzitivității se poate face prin intermediul infinitivului: e ușor de
spus că … – e ușor a spune că … – e ușor a o s p u n e.
(2) Auxiliar predicativ + substantiv (NP): Ar fi culmea să nu vină; Pare o prostie să mai crezi in așa ceva;
Era un fapt clar pentru toți că ședința iși atinsese scopul; E un adevăr recunoscut că fumatul slăbește
organismul; E același lucru dacă -mi scrii sau imi dai un telefon.
(3) Auxiliar predicativ + supin: ￡ de remarcat că publicul agreează acest lucru; Mai e de subliniat că
această construcție este relativ recentă; Ede presupus că va reuși.
2.6. ADVERB PREDICATIV: Poate că aveți dreptate; D e si -g u r că te -ai inșelat; Aproape că te -am
ajuns; La pămant m a i că ajunge al ei păr de aur moale (M. Eminescu) (Vezi, pentru detalii, T53],
gi. Toate categoriile de verbe mai sus date iși păstrează i n subordine propoziția subiectivă și atunci
cand sunt la moduri nepersonale, respectiv gerunziu și infinitv. Situația este aceeași cu a subiectului pe
langă un verb la mod nepersonal, se explică și se argumentează in același fel (vezi T 73). Ca mijloc
esențial de dovedire a calității de subiectivă, revers al completivei directe, este caracterul de verb
intranzitiv(izat) al regentului, rămas același, indiferent de modul personal sau nepersonal. Dăm in
continuare doar cateva exemple ilustrand toate tipurile d e construcții: Trebuind să plece pe neașteptate,
a lăsat totul vraiște; inainte de a -i trece prin c a p să de admitere la Politehnică, se pregătise tot timpul
numai la istorie; Tentandu -/ să-și mai incerce o dată norocul, a luat totul de la capăt; Fiind n-mi d a t
să am mereu de -a face cu oameni ca tine, am hotărat să schimb tactica; Nu pare a fi prea clar că lucrurile sau
indreptat; Pentru ase susține că el a greșit, e nevoie de fapte, nu de vorbe.
338
X 75 ATRIBUT / COMPLEMENT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) A sosit pe neașteptate. v~
(2) Sosirea lui pe neașteptate ne-a dat toate planurile peste cap.
B. SOLUȚII:
(1) pe neașteptate = complement
(2) pe neașteptate = atribut
C. COMENTARIU

0. Deosebirea gramaticală fundamentală intre cele două părți de propoziție secundare se află la nivelul
TERMENULUI REGENT ("determinat", "lămurit", "la care se referă", "al cărui ințeles il precizează
sau il completează").
Acesta, termenul regent, separă net, iată ≪nuanțe≫, atributul de complement, respectiv:
0.1. ATRIBUTUL are c a TERMEN REGENT (= determină):
(1) UN SUBSTANTIV: carte interesantă (masă de lemn, a naibii situație, campania impotriva
războiului, plăcerea de a canta, mersul pe jos, ziua de maine);
(2) UN PRONUME: careva din clasă, (e 1 e inseși, oricare dintre elevi, unul ca Popescu, toți aceștia);
(3) UN NUMERAL: al d o i 1 e a din dreapta (trei dintre ei, două ca voi).
0.2. COMPLMENTUL are ca TERMEN REGENT (=determina):
(1) UN VERB sau O LOCUȚIUNE VERBALA: citește cu plăcere (d u – t e acasă, plange de bucurie, a lua t-o
la fugă spre pădure, nu ține cont de imprejurări);
(2) UN ADJECTIV sau O LOCUȚIUNE ADJECTIVALĂ: un om d o r -n i c de aventuri (un individ furios pe
toată lumea, o vreme favo rabilă pescuitului, este in stare de orice);
(3) UN ADVERB sau O LOCUȚIUNE ADVERBUALĂ: scrie aproape corect, mi-a spus -o cam pe ocolite;
(4) O INTERJECȚIE: h a i acasă (i a t ă -l; z d u p ! in șanț; v a i de noi).
0.3. Prin urmare, putem defini cele două părți de propoziție astfel:
339
(1) Orice cuvant care determină un substantiv (pronume, numeral) este atribut.
(2) Orice cuvant care determină un verb (adjectiv, adverb, interjecție) este complement.
Cele două definiții fiind exclusive la nivelul termenilor regenți, inseamnă că nu există, indifere nt de
ințeles sau alte trăsături, atribute care să determine verbe (adjective etc.) și nici complemente care să
determine substantive (pronume, numerale).
Se vede astfel clar că in definirea atributului și complementului nu se fac referiri nici la ințeles, nici la
intrebări și nici la modul de exprimare.
OBSERVAȚIE. Trebuie reținut că adjectivul, deși ≪seamănă≫ formal cu termenii regenți ai atributului
(are gen, număr, caz și se declină), nu este determinat de atribute, ci de complemente. (Adjectivul are
funcție de atribut, dar nu este determinat de un atribut.)
0.4. Deși in general și ≪teoretic≫ această deosebire este bine cunoscută, in analiza practică este adesea
nesocotită, dandu -se -nejustificat sau greșit – caștig de cauză altor criterii, bazate pe aparențe, fapt care
conduce la confuzia celor două funcții, de regulă avand ca rezultat interpretarea greșită a atributului
drept complement. Rolul de primă mărime il au INTREBĂRILE și ≪ințelesul" cuvintelor prin care se
pot exprima atributul și complement ul.
1. in mintea analistului ≪infractor≫, numai COMPLEMENTUL se asociază cu anumite CATEGORII
DE INȚELESURI GRAMATICALE și/sau LEXICALE (loc, timp, cauză, concesie etc), nu și
atributul, ca și cum acesta nu le -ar avea sau nu le -ar putea exprima. (Un rol de loc neglijabil il au aici și
clasificările (inclusiv denumirile) celor două părți de propoziție, realizate după criterii diferite – după
ințeles gramatical la complement, respectiv după formă (construcție) la atribut.) O dată stabilită
această corespondenț ă intre un anumit ințeles gramatical, adesea puternic marcat de sensul lexical al
cuvantului, și un anumit fel de complement, ea devine un criteriu absolut de identificare a funcției,
aplicată aproximativ astfel: dacă un cuvant x arată locul, el este compl ement circumstanțial de loc,
dacă arată timpul, este complement circumstanțial de timp ș.a.m.d.
in ceea ce privește atributul, in acele cazuri, nu tocmai rare, in care este sesizat mai intai tipul de
ințeles și abia pe urmă (sau deloc) tipul de construcție , se ajunge, in virtutea deprinderii formate la
complement, la a incadra un atribut la un anumit tip de complement, fără altă verificare.
Or, la nivel de clase, cele două părți de propoziție exprimă sau pot exprima același conținut, incat
deosebirea nu poa te fi găsită aici. Pentru
340
ilustrare, dăm cateva exemple de atribute, grupate pe tipuri de ințelesuri, luate de la complemente, in
paralel cu tipurile de complemente corespondente. (Toate exemplele cu (a) sunt atribute, iar cele cu (b)
sunt complemente. )
(1) Exprimarea LOCULUI: (ax) C a s a de vizavi e nouă / (b,) Locu –i e ș t e vizavi; (a2) Oamenii
din jur il priveau nedumeriți I (b2) S e uita in jur și nu vedea nimic; (a3) Suntem conștienți cu toții de mersul
inainte al societății I (b3) Nu mai vedeau nimic, dar mergeau inainte; (a 4) Fumatul in sălile de clasă este
strict interzis I (b4) N u fumați in sălile de clasă.
(2) Exprimarea TIMPULUI: (a^ S c u 1 a t u 1 tarziu nu e sănătos, dar e plăcut I (bj) Se scoală

tarziu; (a2) Este contraindicată plecarea maine / (b 2) Maine pleacă la munte; (a3) Tăierea porcului inaintea
sărbătorilor de iarnă este o veche tradiție la țăranul roman I (b3) Au t ă – i a t porcul inaintea sărbătorilor de iarnă.
(3) Exprimarea MODULUI: (a^ Mersul pe jos e sănătos I (bj) Merge pe jos acasă; (a2) Izbucnirea pe neașteptate a
incendiului a alertat pompierii I (b2) in sat a izbucnit pe neașteptate un incendiu; (a3) Ne indică mereu
examinarea cu atenție a faptelor; (b3) /- a examinat cu atenție.
(4) Exprimarea CAUZEI: (a^Comiterea din neatenție a greșelilor nu -i o scuză I (bj) A comis din neatenție cateva
greșeli mari.
(5) Exprimarea SCOPULUI: (a{) Expedierea dosarului spre examinare și rezolvare cade in sarcina ta I (b^ A expediat
dosarul spre ex aminare și rezolvare; (a2) Obiceiul mersului după mireasă mai există la țară I (b2) Noi mergem după
mireasă. ..
(6) Exprimarea CONDIȚIEI: (a,)Anunțarea pompierilor in caz de incendiu este o datorie a fiecăruia I (b^ in caz de
incendiu anunțați imediat pompierii.
(7) Exprimarea CONCESIEI: (a^ Plecarea lui la mare in ciuda timpului ploios ne -a intrigat I (b^ A plecat la mare in
ciuda timpului ploios.
(8) Exprimarea AGENTULUI: (a,) Recoltatul cartofilor de către copii s-a desfășurat in bune condiții I (bj) Cartofii
au fost re colta ț i de către copii.
(9) Exprimarea CONSECINȚEI: (a,) Urațenia ei de speriat n-o băgăm in seamă; (b^ Era urată de speriat.
(10) Exprimarea comparației (= a celui de -al doilea termen al comparației): (a^ Are o fată ca o floare; (bj) Este
frumoasă ca o floare.
341
(11) Exprimarea atribuirii: (a!) A c o r d a r e a de subvenții agriculturii este imperios necesară; (bj)
Trebuie acordate subvenții agriculturii.
După cum se vede din exemplele date, absolutizarea ințelesului vizează mai ales interpretarea greșită a
atributelor care exprimă "circumstanțele", ințelesuri in care sunt ≪specializate ≫ complementele.
Aceleași ințelesuri ne arată de ce confuzia este in unisens, atributul fiind interpretat drept complement,
nu invers.
1.1. Exa minarea, chiar sumară, a exemplelelor date indică situația in care confuzia ATRIBUT /
COMPLEMENT are gradul cel mai ridicat de probabilitate, și anume aceea in care se ≪intalnește ≫ ca
termen regent un substantiv care denumește ACȚIUNI sau STĂRI, in general de origine verbală
{alergare, intoarcere, venire, cantat, mers, sculat, apariție, fugă etc.) cu O CONSTRUCȚIE
frecventă, prin natura conținutului – ei, la COMPLEMENTE, realizată prin ADVERBE (aici, acolo,
vizavi, tarziu, odinioară, pe neașteptate) sau substantive cu sens local ori temporal, intrinsec sau
dobandit in combinație cu o prepoziție (in casă, la stradă, in jurul parcului, din concediu etc).
2. O a doua cauză a confuziei in discuție este UTILIZAREA sau incercarea de a utiliza cu orice preț
INTR EBĂRILE ca mijloc de identificare a funcțiilor. Or, prin acestea, in cazul in care sunt corect
puse, nu aflăm propriu -zis o funcție, ci doar aproximăm termenul regent. Altfel spus, in mod normal,
intr-o intrebare completă se găsește și termenul regent sau partenerul de relație al cuvantului pentru
care am pus intrebarea: Ion a plecat la teatru – Unde a plecat…? (termen regent cuprins in intrebare =
verbul a plecat, deci cuvantul care răspunde la această intrebare (la teatru) este un determinant de tip
complement).
2.1. Cand intrebările puse sunt cele care in mintea noastră se asociază cu un atribut (care, cefei de
etc), in mod firesc ajungem la atribut: A citit o carte interesantă (ce fel de carte?).
2.2. Se intamplă insă adesea ca intrebarea să fie formul ată doar "pe jumătate", in sensul necuprinderii
in ea a termenului regent. Nefiind pusă pe langă un cuvant anume, intrebarea rămane astfel
suspendată, ≪tară adresă ≫, trimițand la un ințeles care poate fi deopotrivă al unui
complement sau al unui atribut. D in cauza presiunii exercitate de ințelesul lexico -gramatical al
cuvantului, cel mai adesea aceste intrebări suspendate sunt de tipul unde (de unde, pană unde), cand
(de cand), cum, din ce cauză, cu ce scop etc, conducand invariabil spre complement. Astfel, bunăoară,
in exemplul Tabloul din dreapta stă intr -o parte, intrebarea suspendată de unde trimite la ideea de
loc și de aici, greșit, la complement de loc. De aceea, dacă se utilizează intrebarea, aceasta trebuie
342
obligatoriu pusă pe langă un anumit cu vant (termenul regent), existand o șansă in plus de a ≪observa≫ calitățile
morfologice ale termenului regent, de care depinde incadrarea la atribut sau complement.
2.3. Chiar ≪legate≫ de un anumit cuvant, intrebările sunt foarte adesea DERUTANTE, oferindu -se (ca grad de
acceptabilitate) in două variante, una de tip care (ce fel de), conducand la atribut, și alta de tip unde (cand, cum
etc), conducand la complement: intoarcerea pe neașt eptate (care intoarcere?; intoarcere cum?); sosirea lui
maine (care sosire?; sosirea lui cand?); plecarea la București (care plecare?; plecarea unde?) etc. Cum
intrebările de tip unde (cand, cum) sunt apreciate ca mai ≪concrete≫ și in mai deplina consonanță cu ințelesul
lexico -gramatical exprimat (loc, timp, mod etc), adesea, fără altă argumentare, se dă caștig de cauză acestora și,

prin ele, complementului in detrimentul atributului.
2.4. in sfarșit, nu puține sunt cazurile in c are nu se poate formula propriu -zis o intrebare. Este vorba in speță de
unele atribute ce au ca termeni regenți pronume sau numerale: careva dintre noi, doi dintre copiii lui, u n a ca
asta, d o i din patru etc.
3. Toate cele de mai sus arată cu prisosință că nici ințelesul și nici intrebările nu constituie un mijloc sigur și
eficient de deosebire a celor două funcții. (La acestea se poate adăuga și construcția (exprimarea) foarte adesea
comună – substantive, pronume, adverbe, verbe la mod nepersonal.) De a ceea singurul mijloc practic il constituie
raportarea la termenul regent, care, acolo unde intrebarea este posibilă, este cuprins in aceasta.
In concluzie, ≪mersul operațiilor ≫ pentru incadrarea unui determinant la atribut sau complement este următorul:
(1) identificarea termenului regent și incadrarea lui morfologică (substantiv, pronume, numeral / verb, adverb,
adjectiv, interjecție);
(2) analiza din punct de vedere morfologic a determinantului;
(3) stabilirea funcției determinantului (atribut sau complem ent) după natura morfologică a termenului regent.
OBSERVAȚIE. Stabilirea in continuare a felului de atribut (atribut substantival GENITIVAL, atribut
pronominal PREPOZIȚIONAL etc.) sau de complement (complement DIRECT, complement
CIRCUMSTANȚIAL DE LOC etc.) se face după alte criterii, specifice fiecăreia din cele două părți de
propoziție.
343
T76
ATRIBUTUL – NUME CU DOI TERMENI / NUME CU TREI TERMENI
A. STRUCTURI -TIP:
(1) un roman de aventuri
(2) un roman interesant
B. SOLUȚII:
(1) de aventuri = atribut substantival prepozițional
(2) interesant = atribut adjectival
C. COMENTARIU
0. in analiza atributului se comit, de regulă, două tipuri de greșeli: una fundamentală –
NERECUNOAȘTEREA FUNCȚIEI ca atare, in speță interpretarea (eronată) drept complement (vezi
T 75) și alta secundară, cea reținută aici, legată de CLASIFICARE și TERMINOLOGIE, noțiuni care,
insuficnet sau inexact cunoscute, au drept consecințe formularea unor DENUMIRI INCOMPLETE
sau GREȘITE.
0.1. Clasificarea atirbutului și denumirile rezult ate urmează un criteriu strict formal. Operația de
clasificare și denumire se realizează in două etape, aflate in succesiune obligatorie: (1) stabilirea părții
de vorbire prin care se exprimă (substantiv, pronume etc.) și, pentru unele subclase de atribute , (2)
identificarea mijlocului de subordonare (caz, prepoziție). Atat (1), cat și (2), prin derivate in -al, sunt
reprezentate in numele funcției.
0.2. Prima clasificare (1) – după natura morfologică a părții de vorbire prin care se exprimă – cuprinde
toate atributele, respectiv:
(1) atribut SUBSTANTIVAL: cartea elevului;
(2) atribut PRONOMINAL: cartea lui;
(3) atribut ADJECTIVAL: carte frumoasă;
(4) atribut VERBAL: dorința de a progresa;
(5) atribut ADVERBIAL: ziua de maine.
Numele atributelor astfel obțin ute cuprind obligatoriu DOI TERMENI; primul ("atribut") indică esența
funcției (faptul că e atribut, nu complement, subiect etc), iar al doilea ("substantival", "adjectival" etc),
felul atributului după partea de vorbire prin care se exprimă. (Pentru atrib utul exprimat prin numeral,
vezi T 26.)
344
OBSERVAȚIE. Există și un "atribut interjecțional", neglijabil ca frecvență: halal p r i e t e n, o căruță zdroncazdronca.
0.3. A doua clasificare – MIJLOCUL DE SUBORDONARE prin care se completează numele cu AL TREILEA
TERMEN – se operează de regulă numai in cadrul atributelor substantivale și pronominale, celelalte (adjectivale,
verbale, adverbiale) nemaifiind supuse in continuare unei clasificări și ca atare numele lor este format doar din
doi termeni.
1. La atributele substantivale și pronominale, mijloacele de subordonare care permit clasificarea sunt două:
CAZUL (neprepozițional) – nominativ, genitiv, dativ și PREPOZIȚIA, reflectate, prin CARACTERUL lor
EXCLUSIV, cate unul – sau cazul, sau prepoziția – in nume 277.
1.1. Atributul substantival realizat CAZUAL cuprinde trei subspecii de atribute:

(1) atribut substantival NOMINATIVAL (= "falsa apoziție" – vezi T 78): municipiul Dej, luna mai, ideile
inginerului Stamate;
(2) atribut substantival GENITIVAL: oameni i mării, a treia rundă a meciului de box, intențiile celor doi;
(3) atribut substantival DATIVAL: domn Țării de Jos, cumnat lui Lică, oferirea de premii elevilor fruntași.
in numele atributului, ca al treilea termen, apare obligatoriu numele cazului neprep ozițional (= caz^ nominativ 1;
genitiv b dativ,).
*OBSERVAȚIA 1. Acestora li se poate adăuga un al patrulea subtip, atributul (substantival) ACUZATIV AL,
realizat:
a. prin substantive aparținătoare subgenului personal in Ac cu morfemul pe, avand ca termeni r egenți doar
cateva substantive: Ura, invidia, pizma (lor) pe Ion 178;
b. prin substantive cu ințeles temporal in așa -numitul "acuzativ al timpului" pe langă substantive de origine
verbală: Statul atata vreme / atata timp / ani in șir I multă vreme / cinci ani etc.) departe de casă l -a schimbat
foarte mult 279.
OBSERVAȚIA 2. Acceptand că in construcții de tipul Bade Ioane, nene Tudore (Iancule), coane Mișule etc. al doilea
substantiv este in vocativ, unul care determină ≪normal≫ substantivul din stanga, obțin em al
277 278
Vezi, pentru antinomia "cazual / prepozițional", Drașoveanu, 1978, p. 15.
Specie de atribut semnalată și descrisă de Drașoveanu, 1976, p. 79 -83. (Tot aici, se vorbește de substantive
≪tranzitive ≫.)
Vezi, despre acuzativul timpului, Neamțu, 1979, p. 63 -73. Dacă se adaugă acestora și substantivele care
denumesc părțile zilei, zilele săptămanii și anotimpurile, discutabile ca adverbe, atunci și acestea se incadrează
aici: spălatul duminica, invățatul noaptea, intoarcerea toamna etc.
345
cincilea atribut realizat cazual – atributul substantival VOCATIVAL (= falsă apoziție). (Vezi T 7).
1.2. Pentru atributele substantivale construite prin caz cu PREPOZIȚIE (acuzativ,,
genitiv 3 și, mai rar, dativ 3), calificativul "prepozițional" este cel de -al treilea termen din numele
atributului.
Indiferent de cazul cerut de prepoziție, caz in care prin urmare stă substantivul (acuzativ, genitiv,
dativ), numele atributului rămane același: atribut substantival PREPOZIȚIONAL;
(1) pomii dinaintea casei, campan ia impotriva fumatului (substantive cu prepoziție,
genitiv);
(2) manual de gramatică, rochie cu picățele, floarea din grădină (substantive cu prepoziție,
acuzativ);
(3) două meciuri conform regulamentului (substantiv cu prepoziție (= adverb cu valoare
prepozițională), dativ).
OBSERVAȚIE. in aceste construcții, mijlocul de subordonare este exclusiv prepoizția, cazul nefiind
decat o forma impusă, goală de funcție (= funcționalitate zero).
1.3. Atributul pronominal cunoaște aceleași realizări (și denumiri), ma i puțin subspecia "atribut
(pronominal) nominatival" și subspecia "atribut (pronominal) vocatival" respectiv:
(1) atribut pronominal GENITIVAL: cartea ei, dorința tuturora;
(2) atribut pronominal DATIVAL: fiunte -ți, dorința -I, prieten nouă, dușman celor care…;
(3) atribut pronominal PREPOZIȚIONAL, exprimat prin pronume cu prepoziție, in genitiv {decizia
impotriva lui), dativ (o victorie mulțumită ție), acuzativ (omul de langă tine).
OBSERVAȚIE. La fel ca la atributul substantival, se poate adăuga și aic i atriburtul pronominal ACUZATIVAL,
cu aceleași restricții (u r a / p i z -m a / i n v i d i a lui pe tine/pe mine/pe oricine …)
*1.3.1. Un statut special ca mijloc de construcție și denumire are atributul exprimat prin pronume personale
neaccentuate in DATIV POSESIV insoțite de prepoziții (locuțiuni prepoziționale) ale genitivului (cu regim
NESATISFĂCUT): oamenii din juru -ți, soldații din preajma -i etc.
La acestea avem două mijloace de construcție – cazul dativ, (= nu dativj, pentru că nu este impus de
prepoziție) și prepoziția (nesuprimabilă). De aceea este un atribut (pronominal) PREPOZIȚIONAL
DATIVAL (sau
346
datival cu prepoziție), deosebit atat de atributul (pronominal) datival (prietenu – ți), cat și de cel
(pronominal) prepozițional in dativ (o izbanda grație ție).
1.4. Tot un fel de atribut este considerată APOZIȚIA. in denumirea acestui atribut nu apar
calificativele terminale de la celelalte atribute ("genitival", "nominatival", "prepozițional"), chiar dacă
stă in genitiv (nominativ etc.) sau are prepoziție. Cel . de -al treilea termen este "apozițional", deci
atribut substantival apozițional (atribut pronominal APOZIȚIONAL): Ionel, colegul meu, a avut un

accident; M -am intalnit cu Ionel, cu vecinul tău. (Vezi, pentru detalii, T 78.)
2. in practica analizei gramaticale, greșelile de terminologie apar sub forma unor denumiri incomplete
(a) sau a unor denumiri ce ascund stricto sensu incompatibilități (b).
(a) Potrivit celor de mai sus, denumirile cu trei termeni la atributele substantivale și pronominale sunt
singurele complete – atribut substantival genitival, nu doar atribut substantival; atribut pronominal
prepozițional, nu doar atribut pronominal etc.
(b) Sunt greșite denumirile care substituie mijloacele de construcție, respectiv utilizar ea calificativului
GENITIVAL (DATIVAL) in locul celui PREPOZIȚIONAL.
intr-un exemplu precum campania impotriva lui Napoleon, atributul substantival este
PREPOZIȚIONAL, nu genitival. Greșite sunt și denumirile cu patru termeni, reflectand atat
prepoziția, c at și cazul. in copacul dinaintea casei, atributul substantival dinaintea casei este
prepozițional, nu genitival prepozițional sau prepozițional genitival. (Este vorba, se ințelege, de
situațiile in care prepoziția are regimul satisfăcut, adică forma cazua lă este IMPUSĂ de prepoziție.)
2.1. Uneori, după modelul cu trei termeni de la atributele substantivale și pronominale, se construiesc
formații asemănătoare și la atributul adjectival, respectiv apariția in nume a unui al treilea termen, prin
care se refle ctă felul adjectivului (calificativ, pronominal, participai, gerunzial, numeral) sau cazul
acestuia. E vorba de formații de tipul: "atribut adjectival PRONOMINAL" sau chiar "atribut adjectival
PRONOMINAL DEMONSTRATIV" (POSESIV, NEHOTĂRAT etc), "atribut adj ectival genitival"
(datival, nominatival). Toate aceste "denumiri" sunt greșite, intrucat nici felul adjectivului și nici cazul
la care stă nu diferențiază
347
modul de construcție, care rămane constant – ACORDUL. Altfel spus, atributul adjectival nu se subclasifică 280.
*2.1.1. De la denumirea atributului adjectival numai cu doi termeni (= atribut adjectival – și atat), face excepție
atributul exprimat prin adjective posesive in acuzativ (= Ac 2) insoțite de prepoziții (locuțiuni prepoziționale) cu
genitiv ul: oamenii din jurul său, copacul din fața ta, d e c i z i a impotriva noastră etc. 281
Și aici mijlocul de construcție este dublu – acordul și prepoziția, fapt pentru care denumirea va fi cu trei termeni:
atribut prepozițional adjectival sau atribut adjec tival cu prepoziție 282.
2.2. in ce privește atributul verbal, exceptandu -l pe cel exprimat flexionar -modal, respectiv prin modul gerunziu
(raport privind activitatea …), cunoaște numai realizare prepozițională: mașina de scris, d o r i n ț a de a
progresa, vine vremea a pricepe omul …283
Denumirea acestor atribute conține, potrivit clasificărilor din gramaticile romanești, numai doi termeni 284.
2.3. Atributul adverbial are două tipuri de realizări:
(1) PREPOZIȚIONALE: astfel de o a m e n i 285, vremurile de odinioară, casa de vizavi;
(2) PRIN JUXTAPUNERE (= simplă alăturare): mersul alene, s c u 1 a t u 1 devreme, mersul inapoi.
Dacă am reprezenta in numele atributului mijlocul de subordonare, acesta ar conține trei termeni, atribut
adverbial prepo zițional, respectiv atribut adverbial juxtapus (sau aderent).
Denumirea in uz este cea cu doi termeni, dar deopotrivă justificată este si cea cu trei termeni.
280 Atributul exprimat prin locuțiuni adjectivale (oameni de seamă, p e r s o a -n ă in varstă, băiat in stare să …)
este asimilat celui substantival prepozițional.
281 Vezi, pentru acesta T 29.
282 Utilizarea calificativelor "adjectival" și "prepozițional" intr -o ordine sau alta nu prezintă propriu -zis
importanța.
Construcția atributului verbal expr imat prin infinitiv fără prepoziție, cu excepția celei specializate (a) pentru
infinitiv, este rară. in cazul in care a este considerat morfem al infinitivului, atributul se realizează flexionarmodal.
Pentru atributul exprimat prin participiu, vezi T 77.
Aici, de fapt, de este postpoziție, nu prepoziție. in construcții de tipul oameni de bine, credința in mai bine,
adverbul este folosit substantival, iar, ca atribut, se reclamă incadrat la cel substantival.
348
OBSERVAȚIE. Spre deosebire de atributul expri mat prin locuțiuni adjectivale, care este asimilat celui substantival
(prepozițional), atributul exprimat prin locuțiuni adverbiale (oamenii din față, mașinile din jur, răspandirea (moliilor) peste
tot, plimbările pe inserate, mancatul pe săturate etc.) este considerat atribut adverbial, neținandu -se seama de statutul
morfologic al componentelor. in ce privește mijlocul de subordonare, acesta, cu excepția locuțiunilor adverbiale insoțite de
prepoziții (oamenii de peste tot, oamenii de prin prejur), este d e tip juxtapunere 286.
Interpretarea acestor atribute ca subordonate prin prepoziție ar comporta două neajunsuri:
(a) Nu toate locuțiunile adverbiale au ca element inițial o prepoziție (i n vațatul zi de zi, răspunsurile așa și așa, plimbările
cand in cand, deplasarea ici și colo etc).
(b) Prepoziția nu poate fi in același timp component al locuțiunii, care este un ≪intreg≫, și element relațional, adică exterior
≪intregului ≫.
349
T 77 ATRIBUT ADJECTIVAL / ATRIBUT VERBAL

A. STRUCTURI -TIP:
(1) Profesorul a corectat lucrările scrise de elevi acasă.
(2) Mi-am reparat mașina de scris.
B. SOLUȚII:
(1) scrise = atribut adjectival
(2) de scris = atribut verbal
C. COMENTARIU
0. Cand sunt la mod nepersonal (infinitiv, gerunziu, supin, participiu) și dep ind de un substantiv,
verbele au funcția de atribut. Acesta se imparte in două grupe:
(1) atribut VERBAL, expimat prin verbe la INIFINITV, GERUNZIU (neacordat) și SUPIN: datoria
de a invăța, plăcerea de a picta, intenția de a persevera (infinitiv); copii trecand strada, fată
uitandu -se-n oglindă (gerunziu); poezie de memorat, exercițiu de rezolvat, mașina de măcinat
cafea, mașina pentru adunat^an (supin);
(2) atribut ADJECTIVAL, exprimat prin verbe la participiu: pantaloni călcați, lecție invățată, stradă
măturată etc.
0.1. Exprimat prin verbe la infinitiv, gerunziu (neacordat) 287 și supin, atributul este VERBAL: datoria
de invăța, plăcerea de a picta, intenția de a perseva (infinitiv), copii trecant strada, fată uitandu -se-n
oglindă (gerunziu), mașină de scris, lecție de invățat, exerciții de rezolvat (supin).
0.2. Exprimat prin participiu, totdeauna variabil, atributul, ca incadrare, are o situație mai complicată,
respectiv:
287 Singurul care este mod, adică formă verbală. Celălalt, ≪gerunziul a cordat≫, nu aparține paradigmei modurilor,
ci este un ADJECTIV ca atare, cu toate trăsăturile și funcțiile adjectivului, inclusiv cea de atribut adjectival
{mană tremurandă, oameni suferinzi, ordine crescandă, lumanări fumegande etc). Ca atare, la gerunziu ca
verb, nici nu se pune problema funcției de atribut adjectival. Denumirea proprie a acestui ≪gerunziu≫ acordat, in
care se reflectă originea, este cea de ADJECTIV GERUNZIAL – vezi, similar, adjectiv PRONOMINAL (=
provenit din pronume).
350
(1) Cel expri mat prin particpiu cu ințeles adjectival clar 288, care nu mai trimite decat formal și
etimologic la un verb (om cinstit, femeie cultivată, o problemă deosebită, un cetățean instruit,
individ infipt, o mamă necăjită etc), este, se ințelege, atribut adjectiv al.
(2) in ce privește participiul cu ințeles verbal (pasiv sau activ), ca in exemplele: lecție invățată
(de …), lege (de curand) votată, criminal executat, teren arat (de …), copilul ajuns acasă, individ
căzut din lună, femeie trecută de prima tinerețe, copii veniți de la țară etc, care trimit, nu numai prin
formă ,ci și prin ințeles, la un verb de la care provin, fie la diateza pasivă, fie la diateza activă,
incadrarea la un tip sau altul de atribut, respectiv verbal (prin ințeles) sau adjectival (prin formă)
rămane problematicăj
Decizia nu este de fapt decat consecința, una dintre ele, a interpretării participiului ca formă verbală
sau formă adjectivală sau, altfel spus, ca verb sau ca adjectiv.
Argumente sunt și pentru una, și pentru alta, evidențiind statutul aparte al acestei forme cu trăsături
atat verbale, cat și nominale (= adjectivale).
Soluția prin urmare se poate formula in trei variante:
(bt) atribut VERBAL -ADJECTIVAL (sau adjectival -verbal), marcand in nume statutul morfologi c
eterogen, soluție mai puțin obișnuită in sistemul denominativ și taxonomic din gramaticile romanești;
(b2) ATRIBUT VERBAL, marcand doar apartenența ca ințeles la paradigma verbală 289;
(b3)ATRIBUT ADJECTIVAL, marcand doar comportamentul flexionar de tip a djectival.
1. Susținem interpretarea acestui atribut ca fiind ADJECTIVAL bazandu -ne pe următoarele:
(1) Distincția participiu "verb" /participiu "adjectiv este in foarte multe situații problematică, incat
granița mișcătoare dintre cele două ≪valori≫ s-ar reflecta și in distincția, la fel de aproximativă, intre
atribute 291.
Adică exprimă o insușire in sensul strict al cuvantului.
2.8Q "
In mod asemănător, același participiu, dar numai cu sens pasiv, este considerat verb in cadrul unei diateze pasive.
(Despre predicatul exprimat prin verb la diateza pasivă spunem că este predicat verbal, nu nominal.
Se cuvine subliniat că nu numai participiul pasiv are ințeles verbal.
O denumire a atributului prin specificulTformei verbale (= atribut participial) n -ar rezolva problema. Mai
mul^arreclama -deaurijțȚi similare și pentru celelalte atribute (atribut gerunzial, atril#af'iiTfim'tival, atribuf ,;.
≪supinal≫).
/^' . .. v Y.. ș i\ ș-ș ;.

li o ,. S^ X'A
(2) in cele din urmă, adjectivul este ceea ce este, adică .. adjectiv, nu atat prin faptul că exprimă
insușiri, cat prin aceea că SE ACORDĂ in gen, număr și caz cu un substantiv (substitut). (Nu toate
cele pe care le numim adjective exprimă insușiri propriu -zise (vezi, de ex., adjectivele pronominale.)
NOTĂ. intr -un cuplu precum oameni suferind de foame I oameni suferinzi de foame, ințelesul este in
esență același, doar forma diferențiază verbul de adjectiv, in particular, absența / prezența acordului.
(3) Luat in sine, așa -numitul participiu "verb" nu are nici o tră sătură specifică și exclusivă care să -l
opună net adjectivului, nici măcar complementul de agent, care poate apărea și pe langă adjective
"neparticipale" (vezi adjectivele in -bil: soluție preferabilă de către oricine), după cum, același
complement de agen t nu apare pe langă orice participiu "verb" (vezi, de ex., individ căzut din lună).
(4) Are in schimb caracteristicile adjectivului 292, dintre care cea fundamentală adjectivului –
ACORDUL in gen, număr și caz.
Acesta, acordul, devine mijlocul său de subord onare, unul, repetăm, tipic adjectival, nicidecum verbal.
(Atributele verbale se subordonează fie prepozițional, fie prin insuși modul nepersonal: dorința de a
invăța, porumb de cules, oameni rătăcind prin ceață.)
(5) Indiferent de ințeles gramatical, putem numi acest participiu ADJECTIV PARTICIPIAL,
formulare in care se marchează explicit atat comportamentul flexionar, cat și ≪originea≫ acestui
adjectiv.
1.1. O dată incadrat la adjectiv, participiul nu se analizează ca verb (tranzitiv / intranzitiv, personal /
impersonal, conjugare), ci ca adjectiv -număr, gen, caz (prin acord cu substantivul) și, in anumite
situații, grad de comparație (intensitate).
Ca adjectiv, participiul aparține grupei adjectivale cu patru forme flexionare (iubit -0, iubit -ă, iub iț-i,
iubit-e).
Cum nu există adjective participiale care să nu aibă patru forme flexionare, această informație nu este
strict necesară in analiza adjectivului.
Vezi SMLRC, p. 21l -212. Pentru o examinare de ansamblu a participiului, vezi Drașoveanu, 1997, p.
135-l41.
352
T 78 APOZIȚIE – NOMINATIV/ ACELAȘI CAZ CU ANTECEDENTUL
A. STRUCTURI – TIP.
Am discutat cu Ion, amicul tău. Am discutat cu Ion, cu amicul tău.
B. SOLUȚII:
amicul = apoziție in nominativ cu amicul = apoziție in acuzativ
C. COMENTARIU
0. in le gătură cu apoziția, la nivelul analizei gramaticale elementare se comit de regulă două tipuri de
greșeli: (a) necunoașterea cazului și, de aici, interpretarea lui eronată, cand nominativ, cand alt caz,
fără o motivație propriu -zisă; (b) confuzia cu funcția antecedentului. Cele două greșeli se explică prin
necunoașterea esenței apoziției și a modului său de construcție:
1. Din punctul de vedere al ințelesului gramatical, apoziția este un fenomen sintactic aparte,
caracterizat prin aceea că stă pe același pla n cu termenul căruia ii urmează, numit tocmai de aceea
ANTECEDENT, adică se ≪referă≫ la unul și același obiect (= coreferențialitate sau identitate
referențială). Astfel, in exemplul Ion, portarul echipei noastre, a avut un accident, termenul
antecedent {Ion) și apoziția (portarul) denumesc una și aceeași persoană.
De aceea spunem că apoziția este o reformulare, o explicitare cu alte cuvinte a antecedentului, fapt
care și permite eliminarea apoziției fără a dezorganiza enunțul.
Se vede astfel că apoziția nu este un determinant propriu -zis al substantivului, unul care să -i reducă
sfera de referință, cum o face un atribut oarecare, ci, ca fapt explicativ, este un echivalent al
antecedentului, ipostaza ≪parantetică ≫293 a acestuia, ceea ce inseamnă că de fapt apoziția
293 Vezi, Drașoveanu, 1997, p. 120 -l22.
353
nu este funcție propriu -zisă. (De aceea este impropriu a numi antecedentul apoziției termen regent.) 294
2. Combinand CONȚINUTUL și modul de CONSTRUCȚIE, gramaticile vorbesc de două tipuri de
apoziții: (a ) DETERMINATIVE (in conținut) și NEIZOLATE (ca mod de construcție) și (b)
EXPLICATIVE (in conținut) și IZOLATE (ca mod de construcție) 295. Cu toate acestea, gramaticile
romanești, mai cu seamă cele școlare, incadrează apoziția de regulă la atribut, ca o su bspecie aparte a

acestuia (= atribut ≪apozițional ≫).
in același timp, sunt asimilate apoziții și fenomene de limbă ce nu au caracter explicativ, parantetic,
fapt evidențiat atat in planul conținutului gramatical (= sunt atribute, determinanți ca atare), ca t și in
cel al modului de construcție (= nu se izolează pri npauze/virgule).
2.1. Apozițiile DETERMINATIVE, după cum le arată și numele, sunt atribute propriu -zise și se
exprimă de regulă prin substantive proprii sau asimilabile lor: raul Mureș, strada Coș buc, bădița
Vasile, mătușa Mărioara, doctorul Popescu, romanul Ion, anul 1907, ora 5 etc.
Apoziția determinativă nu este izolată prin nici un semn de punctuație. (Adesea apoziția determinativă
este numită, tocmai pentru a -i evidenția caracterul neexplicati v, adică… neapozițional, FALSĂ
APOZIȚIE.). Din punct de vedere sintactic, apozițiile determinative sunt atribute propriu -zise, numite,
datorită cazului nominativ in care stau, atribute substantivale NOMINATIVALE. 296
2.2. Apozițiile EXPLICATIVE (sau propr iu-zise) au drept conținut explicarea termenului din față (=
antecedent).Ele sunt intotdeauna izolate in scris prin perechea de virgule sau alte semne grafice
echivalente (pereche de liniuțe, două puncte și virgulă sau punct, paranteze): Ion, prietenul meu, a avut
un accident; Mi -a adus mai multe lucruri: două pixuri, un ghiozdan și un penar 297.
294 Vezi 3.a.
Apoziția este una dintre cele mai controversate probleme ale sintaxei romanești, al cărei statut gramatical rămane
pană in prezent neunitar interpretat, atat la nivelul esenței grmaticale (funcție, nonfuncție, subordonată,
coordonată, in relație de tip special), cat și in privința fenomenalizărilor și a modului de construcție (numai pe
langă substantiv sau pe langă orice parte de vorbire, numa i izolată sau și neizolată, cu referire la un cuvant ca
parte de vorbire sau ca funcție sintactică etc). Vezi, pentru discutarea exhaustivă a fenomenului, Hodiș, 1990.
296
Vezi, Drașoveanu, 1997, p. 122 (vezi și T 76, 1.2.)
Dacă, altfel decat in manuale, reducem apoziția la poziția explicativă (parantetică), formulările aici date sunt
pleonastice: apoziția nu poate fi decat explicativă și izolată, iar apoziție determinativă și neizolată nu există.
354
OBSERVAȚIE. Catalizarea trăsăturii explicative, dincolo de semnele izolării (perechea de virgule, perechea de
liniuțe etc), se realizează adesea prin cateva adverbe explicative – anume, adică, și anume – antepuse apoziției:
L-am cunoscut pe Ion, adică pe amicul tău.
Din punct de vedere sintactic, acestea sunt apozițiile propriu -zise, adică ipostazele explicative ale termenilor
antecedenți. Ele trebuie numite ca atare, adică apoziții, sau, mai puțin propriu, dar in conformitate cu tradiția și
terminologia gramaticilor școlare, ATRIBUTE APOZIȚIONALE.
3. După cum apoziția este izolată sau neizolată, cazul este sau poate fi diferit:
3.1. APOZIȚIA NEIZOLATĂ are o singură posibilitate cazuală -NOMINATIV, INDIFERENT de cazul
termenului regent: Cartea doctorului (regent – genitiv) Popescu (apoziție – nominativ) a fost m ult solicitată;
Locuiește pe strada (regent – acuzativ) Eminescu (apoziție – nominativ).
Faptul că apoziția neizolată nupoate sta in același caz cu regentul, altul decat nominativ, se poate foarte ușor
demonstra. Astfel, dacă in Apele raului Mureș trec pri n Aiud, substantivul Mureș ar fi in genitiv, asemenea
termenului regent (raului), el ar trebui să aibă forma Mureșului, exemplul devenind: Apele r a u 1 u i, ale
Mureșului, trec prin Aiud. Structura obținută este posibilă, dar evident alta (ale Mureșului = apoziție izolată).
Interpretare similară: M-am intalnit cu inginerul (Ac) Stamate (N) (comp. cu M-am intalnit cu inginerul (Ac),
cu Stamate (Ac)).
Se atrage aici atenția asupra pericolului de a interpreta greșit cazlu apoziției ca fiind același cu al term enului
regent (G, D, Ac). Or, s -a văzut clar că acesta este nominativ, in mod obiectiv nominativ. (Problema unui
≪acord≫ nici nu se pune, intrucat un substantiv nu se acordă cu alt substantiv.)
OBSERVAȚIA 1. Se ințelege că in structuri de tipul: Cetatea Sucevei, străzile Clujului, apa Șiretului etc,
cuvintele subliniate nu sunt in nominativ, ci in genitiv, marcat clar, nu sunt apoziții neizolate și de altfel n -au
nimic comun cu apoziția. (Substantivele subliniate sunt atribute substantivale genitivale.)
OBSERVAȚIA 2. De la nominativul ≪apoziției neizolate ≫ (= al ≪falsei apoziții ≫) există două excepții:
(a) ≪apoziția neizolată" in VOCATIV: bade Ioane, nene Tudore …
(b) ≪apoziția neizolată ≫ ce are ca termen regent substantivele (cu un comportament morfolog ic aparte) domn
(doamnă, domnișoară) și tovarăș (tovarăși), care obligă la o variație cazuală similară: doamna bibliotecară
(NAc) /doamnei bibliotecare (GD) /doamnă bibliotecară (V).
355
3.2. Apoziția izolată are două modalități de construcție cazuală, aflate in raport de variație liberă:
(a) in N, indiferent de cazul antecedentului: (a:) V a s i 1 e, colegul meu, este fruntaș (NN); (a 2) Invenția lui
V a s i 1 e, colegul meu, a fost omologată (GN); (a 3) Lui V a s i 1 e, colegul meu, i -au venit musafiri (DV); (a 4) Discut cu
V a s i 1 e, colegul meu (AcV); V a s i 1 e, prietenul meu drag! (VN);
(b) in oricare dinter cazuri, dar obligatoriu același cu al antecedentului: (b[) Ion, colegul meu, este fruntaș (NN); (b 2) Cartea
lui I o n, a

colegului meu, a avut un mare succes (GG); (b3) Lui Ion, colegului meu, ii place gramatica (DD); (b4) Pe I o n,
pe colegul meu, l -a chemat directorul (AcAc); (b 5) V a s i 1 e, prietene! (VV). in această situație,
apoziția repetă intocmai construcția antecedentului (același caz, aceeași prepoziție).
Identitatea de construcție se recunoaște fie după caz – la GD, acesta fiind marcat intr -un fel sau altul,
fie după prepoziție – la Ac, obligatoriu repetată la apoziție: // scrie lui Gigei, prietenului său din copilărie
(D); L-am intalnit in C r a i o v a, in orașul care… (Ac cu prepoziție). Cand termenul antecedent este
un substantiv cu funcție de complement direct, avem două situații:
(1) Acuzativul este cu morfemul pe repetat la apoziție: L-am revăzut pe Ion Matei, pe caporalul
care…
(2) Acuzativul -complement direct este fhr&pe: Am recitit "Răscoa -l a ", romanul care…; Mi -a adus două
scrisori, una de la… și alta de la…
Opțiunea pentru NOMINATIV (romanul, una, alta), nu acuzativ, se motivează prin (a) tendința
generală a limbii noastre de a pune apoziția in nominativ și (b) analogia cu situații similare –
substantivele cu formă de NAc din titluri, anunțuri, diverse propoziții nominale neanalizabile sunt
interpretate ca nominative. (in general, o formă de NAc in afara unei relații sintactice marcate este in
nominativ.)
3.3. in cazul apoziției izolate care ≪copiază≫ construcția termenului antecedent {l-am dat lui Gigei,
amicului meu…: dativ – dativ) ne intalnim cu două tipuri de greșeli:
(1) incadrarea greșită a cazului apoziției, respectiv nominativ in loc de cazul regentului, reprodus de
apoziție și marcat formal;
(2) nerecunoașterea apoziției, respectiv tratarea ei drept aceeași funcție ca termenul antecedent.
in prima situație nu se recunosc formele de genitiv -dativ ale substantivului, diferite de ale
nominativului sau se nesocotește prepoziția.
356
(Există aici și o motivație subiectivă greșită, aceea că apoziția ar sta numai in nominativ.)
in situația a doua, cauza confuziei este absolutizarea modului de cons trucție. Raționamentul se desfășoară cam in
felul următor: dacă substantivul e in genitiv, atunci are funcția de atribut, dacă e in dativ, are funcția de
complement indirect, dacă e in acuzativ, are funcția de complement (direct, indirect, circumstanțial). Se
nesocotește insă tocmai specificul apoziției, acela de a se referi la una și aceeași realitate cu termenul antecedent.
Din această cauză nu este posibilă coordonarea intre antecedent și apoziție: Am discutat despre Ioana, despre
fata vecinului & Am discutat despre Ioana și despre fata vecinului. {Ioana și fata (vecinului) sunt una și aceeași
persoană.) Prin urmare, in exemplul dat, complement indirect este numai despre Ioana, nu și despre fata.
OBSERVAȚIE. Acordand apoziției funcția termenului an tecedent am transformat -o in parte de propoziție
coordonată cu antecedentul (parte de propoziție multiplă), ceea ce, am vțzut, se exclude.
4. Spre deosebire de diverse părți de propoziție, a căror topică nu este in general fixă, apoziția stă după termenul
explicat, numit, tocmai de aceea, ANTECEDENT.
De regulă, apoziția urmează imediat termenului explicat (E 1, amicul meu…), dar poate fi și despărțită prin mai
multe cuvinte, determinanți ai antecedentului, uneori chiar prin propoziții intregi: A m un prie ten foarte bun, pe
care-l cunoști și tu de pe vremea cand eram studenți și mergeam adesea impreună la dans, prieten care acum sa
mutat la Timișoara. Greșeala frecvent comisă aici este că nu se sesizează apartenența apoziției la propoziția in
care se află termenul antecedent și, de aici, greșeli in segmentarea frazei.
Deoarece intre apoziție și termenul antecedent se stabilește un raport de echivalență logico -semantică, ca poziție
cei doi termeni sunt PERMUTABILI. O dată cu schimbarea locului se schimbă și rolurile: Ștefan c el Mare
(antecedent), domnul Moldovei (apoziție), a purtat numeroase războaie cu turcii -Domnul Moldovei
(antecedent), Ștefan cel Mare (apoziție), a purtat numeroase războaie cu turcii.
OBSERVAȚIE. Deoarece apoziția (= cea reală, izolată) este intotdeaunaj EXPLICATIVĂ, POZIȚIA ei este
obligatoriu IN DREAPTA termenului explicat, indiferent de raportul de sfere noționale intre ea și termenul
explicat, marca explicită a apoziției, obținută, cand nu apare, prin catalizare, respectiv ad verbele adică, anume,
și anume, ne obligă la această interpretare. De aceea, intr -un enunț
357
ca Hoțul a furat banii, bijuteriile ți aparatele, [adică] totul, apoziție este totul, nu substantivele banii, bijuteriile,
aparatele. Altfel spus, nu credem că a poziția poate sta in stanga termenului explicat. (Pe acesta nici nu l -am mai
putea numi … antecedent, ci… succedent.)
358
X 79 ATRIBUTIVĂ / CIRCUMSTANȚIALĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) A venit la noi in vara cand a fost seceta aceea mare.
(2) A v e n i t la noi cand a fost seceta aceea mare.

B. SOLUȚII:
(1) cand a fost seceta aceea mare = atributivă
(2) cand a fost seceta aceea mare = circumstanțială (de timp)
C. COMENTARIU
0. Problema confuziei intre cele două tipuri de subordonate, in speță dinspre atrib utriva spre
circumstanțiale, se pune de regulă atunci cand atributivă se introduce prin ADVERBE RELATIVE (de
mod: cum, precum, după cum; de timp: cand, de cand etc; de loc: unde, de unde, pe unde etc), iar in
finala regentei se află un SUBSTANTIV cu prepoz iție care indeplinește funcția de COMPLEMENT
CIRCUMSTANȚIAL: (a,) A procedat in felul cum a crezut de cuviință; (a 2) M-am imprietenit cu el d
in ziua cand l -am cunoscut; (a 3) S-a plimbat prin locurile unde și -a petrecut copilăria.
OBSERVAȚIE. in cele de mai jos se presupune că subordonata a fost corect izolată de regentă, respectiv
cu bara de despărțire in fața relativului, nu a substantivului: /Am stat pe locul/ [unde stai tu acum] (nu /Am stat/
[pe locul unde stai tu acum]).
0.1. Sursele confuziei sunt mai multe, dintre care sunt de reținut:
(1) Atributivele in discuție se introduc prin adverbe relative, elemente de relație care, deși nu sunt
specifice subordonatelor circumstanțiale (de mod, de timp, de loc), apar frecvent ca intro ductive ale
acestora: (b,) A procedat cum a crezut de cuviință (circumstanțială de mod); (b 2) M-am imprietenit cu
el de cand l -am cunoscut (circumstanțială de timp); (b 3) S-a plimbat pe unde și -a petrecut copilăria
(circumstanțială de loc).
(2) Se utilizea ză intrebările cum, cand, unde, la care răspund, firește, circumstanțialele amintite, nu
atributivele. Se ajunge la aceste intrebări pe două căi, in aparență posibile, dar in fapt greșite, fiecare
conținand cate o eroare:
359
(a) intrebarea nu este pusă pe langă nici un cuvand (ca termen regent), ci ea rămane ≪fără adresă ≫:
Toate acestea s -au petrecut pe vremea cand incă nu apăruseră mașinile {cand? – cand in nu
apăruseră mașinile).
(b) intrebarea este pusă, in virtutea obișnuinței, pe langă verbul din rege ntă: Ne vom intalni in locul
unde ne -am intalnit ultima oară (Unde ne vom intalni? – Unde ne -am intalnit și ultima oară).
1. Deosebirea atributivei de circumstanțiale in aceste condiții se poate face in mai multe feluri.
1.1. Ca ≪avertisment ≫ reținem faptul că unde, cand, cum nu sunt cuvinte subordonatoare specializate
in a introduce numai circumstanțiale, ci multe alte feluri de subordonate, intre care și atributive.
1.2. Operand cu INTREBAREA, aceasta trebuie pusă obligatoriu pe langă un cuv ant din regentă. (O
intrebare ≪fără adresă ≫ de tip unde, cand, cum etc. este total neconcludentă.) Avem două posibilități de
a pune interbarea:
(1) Atașată verbului din regentă, aceasta rămane a unei circumstanțiale: Ne -am
intalnit in seara cand a fost mec iul acela de pomină (Cand ne-am intalnit? —≫ TEMPORALĂ).
in cadrul acestei operații se comite o eroare: la această intrebare răspunde nu numai subordonata,
temporala in exemplul dat, ci și un cuvand din regentă {in seara), a cărui funcție de circumstanțial de
timp este mai presus de orice indoială. Or, cum nu putem avea și complement circumstanțial (de timp),
și subordonată circumstanțială (de timp) pe langă același verb, fără a fi coordonate intre ele, inseamnă
că subordonata nu este in mod necesar temporală. Prin urmare nici termenul ei regent nu este verbul.
(2) Atașand intrebarea substantivului, ca celălalt termen regent posibil, aceasta nu mai apare deloc
≪firească≫ in forma cand (unde, cum etc), ci se impune reformulată (care, ce fel de), conducand la
atributivă: Stai IN LOCUL unde te -am pus (nu *unde locul?, ci in care loc?).
1.3. Calitatea de atributivă se poate verifica suplimentar prin:
(1) INLOCUIREA adverbului relativ introductiv prin pronumele rela tiv care: Am stat o noapte la hotelul
unde ai stat și tu (unde = in care);
(2) SUBSTITUIREA intregii subordonate cu un ATRIBUT ADJECTIVAL, de regulă exprimat printr -un
adjectiv demonstrativ: S-au scuturat toți trandafirii /in seara cand ne -am despărțit: (…in seara cand ne -am
despărțit -…in seara aceea);
(3) imposibilitatea ≪mutării≫ subordonatei in fața termenului regent. Operația are ca rezultat o frază imposibilă
in romană: Am trecut și noi prin satul unde -ai fost tu profesor – *Unde -ai fost tu profesor, am trecut
360
și noi prin satul; imi caut o z i cand să pot merge la film – *Cand să pot merge la film, imi caut o
zi.
La o circumstanțială, in schimb, această mutare este posibilă: Trece foarte repede timpul cand ești in

vacanță – Cand ești in vacanță, trece foarte repede timpul.
OBSERVAȚIE. Se ințelege că despărțirea subordonatei de regentă și interpretarea nu sunt
condiționate de poziția față de regenta, postpusă in intregime (/Nu prea -ți plăcea gramatica pe vremea
(1)/ [cand erai școlar (2)], sau inca drată de regentă (/Pe vremea (2) [cand erai școlar (1)] nu prea -ți
plăcea gramatica (2)1.
1.4. Atributiva de acest tip poate apărea și pe langă substantive care, in regentă, nu au funcție de
complemente circumstanțiale: Am revăzut locurile unde mi -am petre cut copilăria.
Interpretarea acesteia drept circumstanțială este mai puțin probabilă datorită imposibilității de a pune o
intrebare de tip unde (cand etc.) pe langă verbul din regentă. (Funcția subordonatei nu p" oate intra
nici aparent in competiție cu fu ncția substantivului din regentă.)
1.5. Excesul de precauție in interpretarea unei subordonate ca circumstanțială poate duce și
in cealaltă extremă, incadrarea unei circumstanțiale la atributive. in afară de utilizarea greșită a
intrebării (care pentru unde, cand, cum etc), cauza constă in nesocotirea termenului regent – adverb (de
loc, de timp, de mod), nu substantiv: Ieri, cand am venit de la stadion, m-am intalnit cu doi amici
(*cand ieri?). Sunt pasibile de această confuzie mai cu seamă circumstanția lele introduse prin cand,
cum, unde din grupurile adverbiale atunci cand, acolo unde, așa cum: N -ai venit atunci cand te -am
rugat (cand te -am rugat -atributiva (greșit) in loc de circumstanțială de timp).
1.5.1. Aceeași interpretare greșită ca atributiva v izează subordonatele concesive situate imediat după
un substantiv din regentă perceput greșit, datorită poziției, ca determinat de subordonată: Lupta pentru
o cauză, fie ea oricat de nobilă, nu justifică și nici nu scuză crima; Greșeala, oricat ar fi de mi că,
trebuie nepenalizată; Casa, oricare i -ar fii prețul, o cumpăr; Cainele meu, oricum il iei, este cainele
meu.
Mijloacele de verificare sunt cel puțin două:
(1) in regentă este prezent sau poate fi introdus adverbul tot (totuși), care are funcție de complement
concesiv și, in același timp, este corelativul concesivei. (Prezența lui tot (totuși) avertizează asupra
unei concesive ≪prin apropiere ≫.)
361
(2) Subordonata se introduce prin pronume (adjective pronominale) sau adverbe relative nehotărate
comp use cu ori-, conective in mare măsură specializate pe concesive (Orice -aș face, (tot) nu -i
mulțumiți; Oricine -ai fi, nu ține figura; Oricat il cerți, tot nu rezolvi nimic; Oricum o iei, n-ai
dreptate).
OBSERVAȚIE. Sensul concesiv ≪clar≫, prezența / posibil itatea lui tot (totuși) in regentă și existența unui cuvant
subordoantor exclud in același timp o eventuală interpretare a propozițiilor in discuție ca fiind INCIDENTE (cu
aspect formal de subordonate) 2 8.
298 De altfel, conceptul insuși de INCIDENȚĂ (cu aspect formal de) SUBORDONATĂ mai lasă loc unor ajustări
și clarificări. (intr -un exemplu ca Am discutat cu el, ce-i drept, dar n -am rezolvat nimic, incidența ce-i drept
(≪introdusă≫ prin pronume RELATIV) presupune la origine demonstrativul cu sens neutral ceea, ca apoziție
rezumativă și termen regent al atributivei introduse prin ce.)
362
80 COMPLEMENT INDIRECT / COMLEMENT DIRECT (CI / CD)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Copiii ii supără cateodată pe părinți.
(2) Copiii se supără cateodată pe părinți.
B. SOLUȚII:
(1) pe părinți = complement direct (CD)
(2) pe părinți = complement indirect (CI)
C. COMENTARIU
0. Problema confuziei celor două complemente se pune in situația cand au intrebări comune (pe cine
sau ce) și construcții identice sau asemănătoare (realizările prin "pe + Ac", verbe la infinitiv,
gerunziu).
0.1. Deosebirea inte ele se face prin rapprtare la calitțățile termenului regent. Indiferent dacă intrebarea
este pe cine sau ce, termenul regent este examinat conform unui set de patru trăsături, negative to ate,
pe care le numim RESTRICȚII. Dacă verbul regent le respectă pe toate patru, complementul este
direct, iar dacă le incalcă, pe una sau mai multe, complementul este indirect. (Notăm cu [ -] respectarea
restricției, respectiv cu [+] incălcarea restricției .)
1. Cele partu RESTRICȚII ([ -]) / incălcări de restricții ([+]), asociate cu interpretările aferente – [+

CD] / [ – CD], adică [+ CI] – sunt următoarele:
I. Verbul regent să nu fie intranzitiv:
Vreg [-intrz] / V reg [+intrz] -> [+ CD] / [+ CI];
II. Verbul regent să nu aibă alt CD:
Vreg[- CD] / V reg [+ CD] -> [+ CD] / [+ CI];
III. Verbul regent să nu fie la diateza reflexivă cu pronume in acuzativ {mă, te, se etc).
Vreg [- refl Ac] / V reg [+ refl Ac] -≫ [+ CD] / [+ CI];
IV. Verbul regent să nu fie la diatez a pasivă: V reg [+ pas] / V reg [- pas] -≫ [+ CD] / [+ CI].
363
OBSERVAȚIE. Nu se supun restricțiilor II, III, IV verbele bitranzitive (vezi T 52).
Se ințelege că incălcarea unei restricții face de prisos examinarea celorlalte.
Dăm mai jos exemple cu "incălcări" ale fiecăreia dintre restricții, toate avand aceeași consecință:
complementul este indirect, nu direct. Exemplele sunt grupate in două serii, după cum intrebarea este
pe cine sau ce.
1.1. intrebare: pe cine?
(l)Nu contați pe mine (pe Gigei, pe el, pe oricine). incalcă restricția I: V reg [+ intrz.] —> nu CD, ci CI (comp. cuL -a
căutat pe Gigei: CD). Alte asemenea verbe: a paria, a miza + cateva locuțiuni verbale echivalente sau nu cu ele: a pune
pariu, a pune rămășag, a pune ochii, a pune mana. (Acestea din urmă au in interior un substantiv in acuzativ care consumă
valența de tranzitivitate.)
OBSERVAȚIA 1. Dublarea complementului direct prin propnume personal neaccentuat (mă, te, il etc.) nu contează ca alt
complement direct.
OBSERVAȚIA 2. Verbelor intranzitive ([+ intrz.]) le sunt asimilate, ca termeni regenți, și unele construcții cu a fi, participii
și adjective din familii flexionare verbale: Mi -e ciudă (ne caz etc.) pe tine (nu CD, ci CI); Mașina cumpărată (vandută,
schimbată etc.) pe cei doi boi… (nu CD, ci CI); E furios (nervos, manios etc.) pe toți prietenii (nu CD, ci CI).
(2) N u dă doi bani pe tine (pe nimeni) 299.
(a) Respectă restricția I: (a da = [- intrrz]).
(b) incalcă restricția II: V reg [+ CD] (bani = CD pe langă nu dă) -> nu CD, ci CI (compl. Cu Pe tine nu te
vede).
OBSERVAȚIA 1. Construcția "verb + ceva + pe cineva" caracterizează așa -numitele verbe "ale schimbului": a
da, a oferi, a schimba, a primi, a vinde, a cțpțta, a cumpțra etc. Cand complementul cupe (CI) se exprimă prin
substantive care denumesc inanimate, pe cine devine pe ce, iar confuzia CD / CI este mai puțin probabilă: A
schimbat casa pe-o mașină (pe ce a schimbat?).
Prezintă mai mică importanță faptul că gruparea a da doi bani (pe …) este / poate fi considerată locuțiune
verbală. in acest din urmă caz, ea este asimilabilă celor de tip a pune pariu (pe …).
364
OBSERVAȚIA 2. Prepoziția pe este echivalentă (și se poate inlocui) cu pentru, contra, in schimbul etc, toate
fiind prepoziții excl use din construcția complementului direct: Pe casetofon am p r i m i t o sumă rezonabilă (pe
casetofon= pentru casetofon = in schimbul casetofonului) 300.
OBSERVAȚIA 3. in situații de felul celei de mai sus, cand avem două complemente, in aparență amandouă
directe, totdeauna cel cu pe va fi indirect (CI), iar cel fără pe (acuzativ neprepozițional) va fi direct (CD),
niciodată invers. Dacă ambele sunt cu pe, complementul direct va fi cel dublat prin pronume personal
neaccentuat in acuzativ.
OBSERVAȚIA 4. Asim ilabile acestei situații (verbul regent are deja un CD) sunt unele construcții cu a avea (a
avea ură, necaz, draci etc. pe…).
(l)S-a supărat pe mine (pe prieteni, pe Ion etc).
(a) Respectă restricția I (a supăra = tranzitiv, adică [ – intrz]).
(b) Respectă restricția II (a supăra nu are alt CD).
(c) incalcă restricția III: V reg [+ refl Ac] (se = pronume reflexiv in Ac) => nu CD, ci Cf (comp. cu Și pe mine
mă supără măseaua).
OBSERVAȚIA 1. Construcția "verb reflexiv + pe cineva" (intrebare: pe ci ne?) caracterizează așa -numitele
verbe ale ≪adversivitații afective ≫: a se supăra, a se mania, a se infuria; a se enerva, a se șoca, a se intrista etc.
in aceeași situație sunt: a se baza, a se bizui, a se intemeia etc.
OBSERVAȚIA 2. Dacă acest CI se expri mă prin substantive care denumesc inanimate, intrebarea devine pe ce
și, din nou, probabilitatea de confuzie cu CD scate (Nu te supără pe lucruri).
(4) Vina a fost dată pe tine.
(a) Respectă restricția \{a da = tranzitiv, adică [ – intrz]);
(b) Respectă restricția II (a da nu are alt CD);
(c) Respectă restricția III (a da nu este la diateza reflexivă in acuzativ);
(d) incalcă restricția IV: V reg [+ pas] (a fost dată – verb la diateza pasivă) —> nu CD, ci CI (comp. T e – a dat
și pe tine afară de la oră?).

OBSERVAȚIE. Construcția "verb la diateza pasivă + pe cineva" (intrebare: pe cine?) apare la verbele
"schimbului" (a oferi, a vinde etc).
De aceea pe este prepoziție, nu moffem (al acuzativului). Pe din construcția oricărui CI este prepoziție (Ac 3).
365
1.1.1. Verificand nerespectarea restricțiilor prin care se elimină CD, se constată că, in fapt, de fiecare
dafa poate fi incălcată o singură restricție, nu două sau mai multe, ele excluzandu -se reciproc. in acest
sens spunem că e suficientă o singură "incălcare" pentru a avea CI, nu CD.
Astfel, dacă verbul regent este intranzitiv (V reg [+ intrz] – restricția I), automat nu se mai pune
problema celorlalte trei restricții (II – de a nu avea un alt CD, III – de a fi la diateza reflexivă sau IV –
de a fi la diateza pasivă), căci verbele intranzitive nu pot trece la aceste diateze. (Nu avem in vedere
reflexivul impersonal de tipul: se vine, se pleacă, se călătorește etc.)
La fel, dacă verbul regent are deja un CD (V reg [+ CD] – restricția II), el nu mai poate fi intranzitiv
(restricția I), nici la diateza reflexivă in acuzativ (restricția III) și nici la diateza pasivă (restricția IV).
in sfarșit, un verb la diateza reflexivă in acuzativ (V reg [+ refl Ac] -restricția IV) nu poate fi intranzitiv,
ci intranzitivizat, nu poate avea CD și, firește, nici nu mai poate fi la diateza pasivă.
1.1.2. Proba suplimentară pentru calitatea de complement indirect prepozițional, nu direct, in cazul
incălcării vreuneia dintre restricții, o constituie IMPOSIBILITAT EA DUBLĂRII prin pronume
personal neaccentuat in acuzativ, indiferent de poziție: Nu m i z a ț i și pe mine (nu și: * Nu mă
^mizați pe mine; comp. cu N u mă numărați și pe mine); \S_- a supărat pe mine (nu și: *Mă s-a
supărat pe mine; comp. cu Mă supără și pe mine atitudinea lui).
1.2. intrebare: ce?
Problema deosebirii celor două funcții se pune in aceiași termeni, cu mențiunea că de fapt această
intrebare {ce?) este greșit pusă, iar posibilitatea reformulării ei {ce? —> de ce?, la ce? , in ce? etc.)
consti tuie un argument in plus că nu e vorba de CD, ci de CI.
in această situație {ce? —≫ CD sau CI) se află o serie de realizări verbale ale celor două funcții, cel
mai adesea infinitivul și, mai rar, gerunziul și supinul. (in fapt nu e vorba de complemente propriuzise,
ci de contrageri ale completivei directe și indirecte.)
De remarcat pentru toate exmeplele date mai jos este faptul că infinitivul fără prepoziție se găsește in
variație liberă cu cel prepozițional 301, varianta uzuală azi fiind cea cu prepoziț ie. Se ințelege că in
această
301
Se obișnuiește a se numi infinitivul cu a infinitiv fără prepoziție, iar cel cu a + prepoziție (pentru, in,
spre etc), infinitiv cu prepoziție. in fața unui infinitiv, a este marcă a acestui mod, un AFIX MOBIL,
asemenea un ui auxiliar (vezi LRC, 1985, p. 231). Uneori, greșit, infinitivul fără a este numit și
infinitiv scurt, iar cel cu a, infinitiv lung, in loc de infinitiv sintetic / infinitiv analitic. (Infinitiv "lung"
366
ultimă situație (infinitv cu prepozițiile de, la, pentru etc.) confuzia CD / CI este mai puțin probabilă, intrucat
puțin probabilă este punerea intrebării ce.
(1) incalcă restricția I, adică termenul regent este INTRANZITIV sau ATRANZITFV: Este incapabil a face un
lucru util (comp. cu Este incapabil de a face un lucru util); Sunt dispus a mă intoarce imediat (comp. cu Sunt
dispus de a mă intoarce imediat); ii este teamă (jenă, frică, rușine etc.) a mai scoate un singur cuvant
(comp. cu ii e teamă de a mai scoate un singurcuvant).
in toate ex emplele date, cuvintele subliniate sunt COMPLEMENTE INDIRECTE, nu directe (CI, nu CD).
(2) incalcă restricția II, adică verbul tranzitiv ARE deja UN COMPLEMENT DIRECT: Mă indeamnă (mă
obligă, mă impinge etc.) a lua o decizie pripită (comp. cu Mă indeamnă l a a lua o decizie pripită). Cuvintele
subliniate sunt complemente indirecte, nu directe.
(3) incalcă restricția III, adică verbul este la DIATEZA REFLEXIVĂ (cu pronume in acuzativ): S e t e m e a
face acest lucru; Tocmai m ă pregăteam a -^i spune că…; Mă gandeam a proceda altfel (comp. cu Mă pregăteam
de a-ți spune că…). Cuvintele subliniate sunt nu complemente directe, ci indirecte.
(4) incalcă restricția IV, adică verbul este la DIATEZA PASIVA: Sunt obligat a vă atrage atenția…; S u n t e ț i
invitat a lua parte la intrunirea noastră (comp. cu Sunt obligat laava atrage atenția…)
Cu funcție de complement direct, infinitivul apare destul de rar: i n c e p e a striga după ajutor; Abia acum
invață a conduce mașina; N u poate reține totul.
Rare sunt de asemenea fenomenalizările prin supin: S -a săturat (s -a plictisit, s -a lăsat, s -a apucat etc.)
de invățat (CI, nu CD, intrucat verbul este reflexiv in acuzativ). (Comp. cu A terminat de cules
porumbul – de cules = CD).
Și mai rar este gerunziul cu funcție d e CD sau CI: S i m t apropiindu -se cineva (CD); S -a plictisit tot auzindu -I
cum se lamentează (CI, pentru că verbul este reflexiv).

este numai cel cu -re (lucrare, mancare, venire etc), care, in romana actuala, excluzand cateva expresii
(dormire -ar, inchin are-a^, fire -ar …) este numai substantiv, nu și verb. Prin urmare, in cadru paradigmei verbale
actuale nu mai avem opoziția infinitiv lung / infinitiv scurt, căci infinitul ca verb este fără -re, adică numai…
scurt.)
367
T 81 COMPLETIVĂ INDIRECTĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ (I)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) S-a supărat pe cine nu era cazul.
(2) A sancționat pe cine nu era cazul.
B. SOLUȚII:
(1) pe cine nu era cazul – completivă indirectă
(2) pe cine nu era cazul = completivă directă
C. COMENTARIU
0. Cel puțin teoretic, problema confuziei COMPLETIVĂ DIRECTĂ / COMPELTIVĂ INDIRECTĂ, in afară de
gradul sporit de frecvență, se pune in aceiași termeni ca la nivelul propoziției (complement direct / complement
indirect – vezi T 80) și se explică prin necunoașterea sau nesocotirea regimului tranzitiv / intranzitiv(izat) al
termenului regent. Ca principiu de lucru se preferă regimului verbal utilizarea intrebărilor. Or, prin acestea
putem doar APROXIMA un GRUP DE SUBORDONATE, nu identifica o subordonată, deoarece intrebăr ile sunt
fie comune, fie greșit puse.
Cum in practica analizei gramaticale elementare se face in primul rand apel la intrebări, de la acestea plecăm și
in comentariul de mai jos.
0.1. Asemenea complementului indirect echivalent, completiva indirectă are do uă tipuri de intrebări:
(1) Cui, pentru completiva indirectă corespunzătoare complementului indirect in dativ: Se adresează
intotdeauna cui nu trebuie; Dă informații oricui il solicită (comp. cu Dau o carte colegului meu; Scriu o
scrisoare mamei). in princ ipiu, acest tip de completivă indirectă nu pune probleme in analiză, intrucat nu are cu
ce se confunda. (Nu există altă subordonată care să răspundă la intrebarea cui).
OBSERVAȚIE. Completiva indirectă torespunzătoare complementului indirect prepozițional in genitiv (Au
votat contra cui nu trebuia – comp. cu Luptăm impotriva fumatului) este foarte rară și de aceea nu este reținută
aici.
368
(2) PREPOZIȚIE + cine sau ce {despre cine (despre ce), de cine (de Ce), pentru cine (pentru ce) etc):
A cumpărat bicicleta pentru cine o merită cu adevărat; Nu se interesează nici de cine i -i apropiat;
Nu se gandește la cine crezi tu; Eram incredințat că nu i s -a intamplat nimic grav.
1. intrebările pe bază de cine (despre cine, de cine, pentru cine etc.) se pun de regulă corect și fără
dificultate, conducand aproape fără echivoc la completiva indirectă. (Pentru cele de tip "prepoziție +
ce", vezi T 82.)
Singura intrebare pe bază de cine comună completivei indirecte și completivei directe este pe cine,
situație in care deosebirea intre cele două subordonate nu se poate face nicidecum prin intrebare, ci
numai prin examinarea termenului regent. intrcuat această intrebare aparține in primul rand
completivei directe {A invitat la expoziție pe cine i -i prieten), apariția ei pentru completiva indirectă
este un fapt aparte. O intalnim pe langă două tipuri de verbe:
1.1. Ale ≪adversității afective ≫, utilizate cu pronumele reflexiv in acuzativ sau la participiu (cu valoare
adjectivală): a se supăra (a fi supărat) pe.. ., a se infuria (a fi infuriat) pe…, a se mania (a fi maniat)
pe…, a se enerva (a fi enervat) pe…: Nu te infuria pe cine nu e cazul; Est e supărată pe oricine nu -I
de acord cu părerile lui.
Fiind verbe monotranzitive, cand sunt insoțite de pronume reflexiv in acuzativ sau trecute la participiu,
ele se intranzitivizează și ca atare nu mai pot avea in subordine nici complement direct (vezi T 80) și
nici completivă directă. Cum cea mai apropiată prin construcție și sens de completiva directă este
compl etiva indirectă, subordonata aici in discuție este O COMPLETIVĂ INDIRECTĂ.
OBSERVAȚIE. Același regim il au și adjectivele aparținand aceleiași familii flexionare sau cu ințeles
asemănător: nervos, furios, manios, ciudos etc.: E un tip nervos tocmai pe cine il ajută.
1.2. Verbe intranzitive construite cu prepoziția pe: a miza pe.., a paria pe…, a conta pe… etc. și cateva
locuțiuni: a pune pariu, a pune rămășag, apune ochii, apune mana: Contați și voi pe cine cred eu?
369
T 82 COMPLETIVĂ INDIRECTĂ / COMPL ETIVĂ DIRECTĂ (II)
A. STRUCTURI – TIP:
(1) Vă asigur că ati intarziat.
(2) Constat că ați intarziat.

B. SOLUȚII:
(1) că ați intarziat = completivă indirectă
(2) că ați intarziat = completivă directă
C. COMENTARIU
0. Problema propriu -zisă a confuziei COMLETIVĂ INDIRECTĂ / COMPLETIVĂ DIRECTĂ se
pune in cazul in care completiva indirectă răspunde la intrebări de tip "prepoziție + ce" {de ce, despre
ce, la ce, cu ce etc), intrebări care ocupă o poziție mai ≪fragilă≫ in cadrul analizei practice, in sensul că
intră adesea in concurență cu intrebarea ce și in mod eronat se dă caștig de cauză acesteia din urmă, iar
prin ea completivei directe in locul celei indirecte. De fapt, nu s -ar putea spune că in mintea celui ce
analizează greșit are loc, in momentul formulării intrebării, o alegere propriu -zisă, conștientă și
argumentată, intre ce și de ce (la ce, cu ce etc), ci e vorba mai degrabă de un mecanism inconștient, cel
al minimului efort, aici in sensul utilizării intreb ării celei mai simple (ce) și mai ≪la indemană ≫.
Consecința imediată este interpretarea greșită a completivei indirecte drept completivă directă: Nu-mi
dau seama unde am greșit (Ce nu-mi dau seama? —> completivă directă; intrebare corectă: De ce
nu-mi dau seama? —> compeletivă indirectă).
Confuzia se face de regulă in unisens, respectiv se interpretează greșit completiva indirectă drept
completivă directă nu și invers.
OBSERVAȚIE. Se ințelege că o subordonată care răspunde la intrebarea ce pune problema de a fi
completivă directă sau completivă indi – rectă numai după ce, potrivit legii priorităților (vezi mai jos),
nu poate fi predicativă sau subiectivă.
370
0.1. in principiu dispunem de trei mijloace de aproximare și verificare a calității de completivă
indirectă / comlpetivă directă a unei subordonate care răspunde – sau ≪pare≫ că răspunde – la intrebarea
ce, mijloace de altfel complementare: corectitudinea intrebării {ce), transformarea in parte de
propoziție corespondentă și examinarea regimului tranzitiv / intranzitiv(izat) al regentului. (Deși
certitudinea interpretării corecte ne -o dă numai ultimul mijloc, le examinăm sumar și pe celelalte
două)
1. Verificarea CORECTITUDINII intrebării ce: ori de cate ori o subordonată permite reformularea
intrebării ce in "prepoziție + ce" (la ce, de ce, pentru ce etc), ca și cum ambele intrebări ar fi posibile,
are caștig de cauză intrebarea mai concretă, adică cea cu prepoziție și, o dată cu aceasta, completiva
indirectă. Testarea succesivă a posibilelor ≪echivalențe ≫, false de altfel, ale intrebării ce se realizează
operațional rapid, intrucat inventarul intrebărilor de tip "prepoziție + ce" este redus: [ce] —> [de ce],
[la ce], [despre ce], [pentru ce], [cu ce], [asupra a ce], [de la ce]. Statistic, cel mai adesea se pune
(greșit) interbarea ce in locul lui de ce și la ce. (Prin semnul —> ințelegem aici "se reformulează ca"
sau "rezultă".)
Exemple:
(1) [ce] —> [de ce] —> completivă indirectă (nu directă) Nu sunt sigur că pot veni; L-a acuzat că e
un impostor; Ai grijă să nu răcești; Eram convins că n-are dreptate; Se pregătise"de mult să-ți
spună asta.
(2) [ce] —> [la ce] —> completivă indirectă (nu directă): Prietenii te -au indemnat să faci așa ceva?;
Nu mă obliga să-ți zic vreo două; Am fost silit de imprejur ări să iau această hotărare; Nu se pricepe
să facă nimic; S-a hotărat să abandoneze lucrarea; Nu mă opun să plecăm chiar acum.
(3) [ce] —> [pentru ce] —> completivă indirectă (nu directă): Mulțumește părinților tăi
că te -au crescut mare și voinic.
(4) [ce] —> [de la ce] —> completivă indirectă (nu directă): Nu mă poți impiedica să nu fac asta.
(5) [ce] —> [asupra a ce] —≫ completivă indirectă (nu directă): A stăruit in repetate randuri să-i
facem o vizită; in sfarșit se lămurise că nu mai are nimic de pierdut.
Acest criteriu al transformării intrebării ce in "prepoziție + ce", deși practic prin rapiditate, prezintă
neajunsul de a indrepta confuzia completivă directă / completivă indirectă in sens invers. Altfel spus,
dacă in mod sigur nu vom interpreta o completivă indirectă drept directă, este posibil in schimb să
interpretăm o completivă directă drept o completivă indirectă. Așa, de exemplu, potrivit celor de mai
sus, in L-am intrebat ce face, subordonata ar trebui să fie completivă indirectă ([ce] —≫ [despre ce]),
cand, in realitate, ea este directă.
371
2. TRANSFORMAREA subordonatei in PARTEA DE PROPOZIȚIE corespondentă: in urma

acestei operații ajungem la un complement prepozițional, deci indirect, sau neprepozițional, deci
direct. Se va vedea cum, d e fiecare dată, verbul cere o anumită prepoziție, apariția ei nu a alteia sau a
nici uneia, fiind in general previzibilă pentru un vorbitor nativ de romană. Spunem in această situație
că verbul (adjectivul) are "regim prepozițional" 302. Prepoziția care apare este aceeași cu prepoziția din
intrebarea ≪reală≫ a subordonatei. Reluand, pe rand, tipurile de intrebări avem:
(1) a fi sugir de…, a acuza (pe cinevajde…, a avea grijă de…, a fi convins de etc. (Sunt sigur de
izbandă, nu și *Sunt sigur izbandă, deci complementul indirect, nu direct);
(2) a indemna (pe cineva) la…, a se pricepe la…, a fi silit (de cineva sau de ceva) la… (Mă indeamnă la
perseverență, nu și *Mă indeamnă perseverență, deci complement indirect, nu direct);
(3) a mulțumi (cuiva) pentru (sau de)… (Vă mulțumesc pentru atetție, nu și * Vă mulțumesc atenție,
deci complement indirect, nu direct);
(4) a impiedica (pe cineva) de la… (El m -a impiedicat de la o faptă urată, nu și *El m -a impiedicat o
faptă urată, deci complement indirect, nu direct);
(5) a stărui asupra…, a insista asupra…, a se lămuri asupra… (Am stăruit asupra soluției date,
nu și *Am stăruit soluția dată, deci complement indirect, nu direct).
3. Al treilea mijloc de deosebire a celor două subordonate are in vedere statutul verbului regent,
definit prin anumite trăsături, numite RESTRICȚII. După cum le formulăm in termeni pozitivi sau in
termeni negativi, examinarea incepe cu una sau alta dintre cele două subordonate. O dată dovedită una
dintre subordonate, se exclude cealaltă.
3.1. Definirea in trăsături pozitive: o subordonată care răspunde la intrebarea ce, corect sau fals
formulată, va fi COMPLETIVĂ INDIRECTĂ dacă regentul indeplinește una dintre următoarele
condiții: (1) sa fie intranzit iv; (2) să aibă deja un complement direct; (3) să fie la diateza pasivă
(participiu); (4) să aibă pronume reflexiv in Ac.
Se poate observa că:
(a) Cele patru trăsături mai sus formulate se exclud reciproc: dacă verb Iu este intranzitiv (1) nu poate
avea un complement direct (2) și nici nu poate fi la diateza reflexivă in Ac (4); dacă are deja un
complement
302
Legea prepoziției cerute de regent este dată de Drașoveanu, 1980, ca separand complementul indirect
prepozițional de celelalte complemente prepoziționale. Vezi și Vulișici Alexanrescu, 1995, p .105 -l07.
372
direct (2), nu poate fi intranzitiv (1), nici la diateza pasivă (3) sau reflexivă (4) ș.a.m.d.
(b) intr -un fel sau altul, fiecare din cele patru trăsături indică un verb intranzitiv(izat), ceea e explică
imposibilitatea completivei directe.
3.1.1. Dăm in continuare cele patru tipuri de completivă indirectă rezultate din trăsăturile (l) -(4), (Tr =
termen regent).
(1) Tr= VERB INTRANZITIV: A m i n s i s t a t să abandonăm această pistă; Au st ăruit să-l chemăm
și pe el.
Cel mai adesea apare ca regent un adejctiv (propriu -zis, participial, locuțiune adjectivală), de reguă ca nume
predicativ pe langă auxiliarul predicativ intranzitiv a fi: Nu sunt dispusă să mai stau de vorbă cu el; Sunt
mulțumit că excursia a reușit foarte bine; Sunt bucuros că ne -am revăzut; Nu ești in stare să reții atata
lucru?
(2) T = verb (tranzitiv) care ARE deja UN COMPLEMENT DIRECT: Cine te-a indemnat să faci asta?; Colegii
l-au acuzat că a copiat; Nu- i d u c e capul să facă mai mult.
OBSERVAȚIA 1. in aceeași situație sunt și locuțiunile verbale in componența cărora intră un substantiv in
acuzativ fără prepoziție, care in interior ar avea rol de complement direct: Nu -și dă seama că lucrurile s -au
schimbat (completivă indirectă); Ai grijă să nu răcești; N – a i voie să mai greșești o dată. (Locuțiunea verbală
a ține minte are substantivul minte in acuzativ cu prepoziția in eliptică și prin urmare este tranzitivă, urmată de o
completivă directă: Nu țin minte să te mai fi văzut undeva.)
OBSERVAȚIA 2. Se ințelege că dacă verbul regent este bitranzitiv (a ruga, a intreba, a invăța etc. – vezi T 52), el poate avea
atat complement direct, cat și completivă directă: Te rog să nu mă mai deranjezi; N e intreba pe fiecare ce profesie au
părinții; Nu te-a invățat cum să te comporți?
(3) Tr= verb la DIATEZA PASIVĂ sau la PARTICIPIU: Eram convins că era doar o chestiune de moment;
Candidații sunt invitați să intre in sală.
OBSERVAȚIE. Verbele bitranzitive răman tranzitive (= monotranzitive) și la diateza pasivă și deci sunt
determinate de o completivă directă: Am fost intrebat de ce am absentat de Ia adunare.
(4) T r= verb cu PRONUME REFLEXIV in acuzativ: Nu ne indoim ca aveți dreptate; Nu s-a gandit că vom
fi și noi acolo; N u te temi c-ai s-o pățești /Te pricepi să repari aparatul acesta?

373
OBSERVAȚIE. Verbele bitranzitive au completivă directă și cand sunt insoțite de un pronume reflexiv in
acuzativ: Nu te -ai intrebat de ce te ocolesc prietenii?
3.1.2. Se vede clar din cele de mai sus (l -4) că o subordonată care răspunde la intrebarea ce poate fi
completivă directă numai după ce nu este completivă indirectă, incat in legea priorităților completiva
directă ocupă ultima poziție: 1. predicativă {El a deveni t ce-a vrut); 2. subiectivă (Nu se știe ce-a
vrut); 3. Completivă indirectă (Nu -mi dau seama ce-a vrut); 4. Completivă directă (A găsit ce -a
vrut) 303.
3.2. Există și posibilitatea de a defini mai intai completiva directă in termeni negativi, adică prin
restricții ce privesc termenul regent. in acest caz, completiva indirectă apare ca rezultat al
imposibilității de a fi completivă directă, inversandu -se pozițiile in legea priorităților: 3. completivă
directă; 4. completivă indirectă.
in acest sens, verbul re gent al completivei directe trebuie să respecte următoarele restricții: (1) să nu
fie intranzitiv, ci, se ințelege, tranzitiv; (2) să nu aibă complement direct; (3) să nu fie la diateza pasivă
(particpiu); (4) să nu fie insoțit de pronume reflexiv in Ac.
Pentru calitatea de completivă directă toate cele patru (l -4) restricții sunt obligatorii. incălcarea uneia
dintre ele blochează posibilitatea completivei directe și nici nu mai este nevoie să le verificăm pe
celelalte -automat subordonata este comlpetivă i ndirectă (vezi, in același sens, T 80, 2.2.). in această
succesiune de operații, completiva indirectă este ceea ce rămane după compeltiva directă.
3.2.1. Marcăm in cele de mai jos cu [+] respectarea și cu [ -] nerespectarea restricțiilor formulate
pentru co mpletiva directă (l -4). Fie exmplele:
(a) N u v r e a să te mai vadă:
(1) = [+]; (2) = [+]; (3) = [+]; (4) = [+]. Respectă toate restricțiile, deci este completivă directă și se
exclude completiva indirectă.
(b) Mă angajez să termin pană maine lucrarea:
(1) = M; (2) = [+]; (3) = [+]; (4) = [-]. Subordonata nu respectă restricția (4), deci nu este completivă
directă, ci completivă indirectă;
(c) N u sunt obligat să răspund la toate intrebările:
(0 = M; (2) = [+]; (3) = [ -]. Subordonata nu respectă restricția (3), deci nu este completivă directă, ci
completivă indirectă. Restricția (4) nu mai trebuie verificată;
Această lege a priorităților este formulata de Drașoveanu, 1980.
374
(d) M ă silește să iau măsuri severe:
(1) = [+]; (2) = [ -]. Subordonata nu respectă restricția (2), deci nu este completivă directă, ci
completivă indirectă. Restricțiile (3) și (4) nu mai trebuie verificate.
(e)Nu insistați să vin la meci:
(1) = [-]• Subordonata nu respectă restricția (1), deci nu este completivă directă, ci com pletivă
indirectă. Restricțiile (2), (3), (4) nu mai trebuie verificate.
375
T 83 PRONUME RELATIV – COMPLEMENT / ATRIBUT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Casa in care stau este din cărămidă.
(2) Casa pe acoperișul căreia se află antena cea mai inaltă este a unui prieten.
B. SOLUȚII:
(1) in care = complement (circumstanțial de loc)
(2) căreia = atribut (pronominal genitival)
C. COMENTARIU
0. Problema confuziei de funcții (ATRIBUT / COMPLEMENT) la pronumele relativ se pune mai cu
seamă in situația in care pronumele relativ introduce o atributivă, al cărei termen regent (substantiv,
pronume, numeral) se află, firește, in stanga, in propoziția numită tocmai de aceea, regentă. Acest
termen, numit uneori ANTECEDENT (Ta), este ≪reprezentat ≫ in subordonată prin pronumele r elativ
(Rel): Propunerile pe care ți le-am făcut răman in picioare (Ta = propunerile; Rel = (pe) care); Am
discutat problema in detaliu cucei care au fost de față (Ta = (cu) cei; Rel = care); Toate cate le-am
văzut au fost interesante (Ta = toate; Rel = cate).
Greșeala care se comite aici este raportarea pronumelui relativ la antecedent, ca și cum acesta ar fi
regentul pronumelui relativ, iar de aici concluzia imediată este că pronumele relativ are funcție de…

atribut: Situația in care te afli nu este de invidiat. Model de raționament greșit: situația in care —> in
care = atribut.
Se nesocotesc aici următoarele:
(1) Pronumele relativ NU DETERMINĂ antecedentul din din regentă, ci, ca orice pronume, ii ține
locul. Prin urmare nu se pune problema ca relativul să fie adjectiv (pronominal) relativ. (Vezi, pentru
adjectivele pronominale, T 17.)
(2) Ca membru al subordonatei și cu funcție sintactică acolo, pronumele relativ nu -și poate avea
termenul regent in altă propoziție, adică nu se
376
, poate trece peste bara de despărțire a propozițiilor. Prin urmare, aplicand , regula pe
exemplul dat: NU situația [in care…, CI situația [in care… \
t___.__I I……………….^
A ș
(Relativul se raportează in dreapta, nu in stanga.)
(3) La intrebările care și ce fel de puse pe langă substantivul (pronumele) din regentă nu răspunde
pronumele relativ, ci propoziția subordonată introdusă prin relativ. Se vede astfel că avem aici o
funcție atributivă, in concordanță cu intrebările care și ce fel de, dar ea nu este a relativului, ci a
propoziției introduse prin el (propoziția atributivă).
1. Identificarea funcției relativului in subordonată se face ca la oricare pronume, respectiv după caz,
prepoziție și termenul cu care intră in relație, situat in aceeași propoziție c u el.
in practica analizei gramaticale, pentru a face mai ≪concret≫ și mai lesne sesizabil ințelesul funcției
sintactice exprimate prin relativ, mai exact spus ințelesul lexical pe care se grefează funcția, se recurge
adesea la un ≪artificiu de analiză ≫: inlocuirea pronumelui relativ cu un substantiv (pronume), in
principiu cu antecedentul relativului, cel situat in regenta. A doua propoziție, cea obținută după
inlocuire, nesubordonată, firește, se incadrează aceluiași model structural cu fosta subordonată, dar
aprioric acceptată ca mai ≪ușoară≫, mai ≪simplă≫ in privința analizei.
Fie fraza: Scaunul pe care stai este șubred, in care subordonata este pe care stai. inlocuind relativul
(care) cu antecedentul (scaun), obținem propoziția pe scaun stai cu aceeași structură ca pe care stai.
Prin urmare, funcția pe care o are substantivul cu care am inlocuit relativul (pe scaun) este aceeași cu a
pronumelui relativ inlocuit (pe care), respectiv, aici, complement circumstanțial de loc.
1.1. in legătură cu ≪inlocuirea ≫ și identitatea de funcție trebuie reținute următoarele:
1.1.1. Identitatea de funcție a substantivului ≪inlocuitor ≫ cu a relativului ≪inlocuit≫ nu inseamnă că
substantivul antecedent are in regentă aceeași funcție ca relativul in subordonată, ci că substa ntivul
care ar apărea pe poziția relativului ar avea aceeași funcție. Comparand funcția antecedentului (in
regentă) cu funcția relativului (in subordonată), putem avea coincidență sau noncoincidență de funcții:
Trenul (subiect) care (subiect) a plecat este un accelerat; Trenul (subiect) in care (complement
circumstanțial de loc) s-a urcat este un accelerat.
1.1.2. Ca membru al propoziției subordonate, pronumele relativ are caracteristicile formale (caz,
prepoziție) impuse de poziția ocupată in acea propoziț ie. La inlocuire trebuie deci respectată
construcția pronumelui relativ, respectiv substantivul (pronumele) inlocuitor să perpetueze cazul
377
si prepoziția relativului inlocuit: Nu cunosc nici un tanăr căruia să nu -i placă muzica (căruia = dativ; substantivul (tanăr) ca
inlocuitor va fi tot in dativ: tanărului să nu -i placă muzica); Lacul in jurul căruia ne -am plimbat este mandria orașului (in
jurul căruia = genitiv cu prepoziție; substantivul {lacul) ca inlocuitor va fi tot in genitiv cu prepoziție: in jurul
lacului ne-am plimbat).
Atat cazul, cat și prepoziția relativului sunt determinate in principiu de partenerul său de relație. De aceea, dacă
la inlocuire punem substantivul in alt caz sau cu altă prepoziție decat cele ale relativului s au ii reproducem
construcția din regentă, propoziția se dezorganizează: Băieții cu care se plimbă Ion sunt de varsta lui; cu băieții
se plimbă Ion, nu *băieții se plimbă Ion.
1.1.3. Indiferent de situația din regentă, substantivul cu care inlocuim poate fi articulat sau nearticulat, eventual
insoțit și de un determinant, in funcție de situația pe care i -o impune propoziția, astfel incat aceasta (propoziția)
să fie corectă gramatical: Ieri am vizitat căminul in care am locuit ca student; in cămin am locuit.. . (nu *in
căminul am locuit…); Ți -am cumpărat bilet pentru trenul cu care vei pleca la mare; cu trenul vei pleca… (nu
*cu tren vei pleca…); L -am cunoscut i n ziua in care și-a luat bacalaureatul; in ziua [aceea] și-a luat
bacalaureatul (nu *in ziua și-a luat… și nici *in zi și-a luat…).
1.2. Din cele de mai sus se poate deduce că pronumele relativ poate avea toate funcțiile pe care in mod

obișnuit le are un pronume sau un substantiv. Ilustrăm cu cate un exemplu funcțiile mai frecvente:
(1) SUBIECT: Bunurile care ți se cuvin au fost deja expediate (care -bunurile);
(2) NUME PREDICATIV: Din bărbatul inalt și viguros ce fusese candva antrenorul său de lupte nu
mai rămăsese decat un bătranel uscățiv și liniștit (ce = (un) bărbat);
(3) COMPLE MENT DIRECT: Toate cate le-am aflat de la voi sunt bune (cate = toate);
(4) COMPLEMENT INDIRECT (in dativ, genitiv cu prepoziție, acuzativ cu prepoziție): Prietenul
căruia ii scriu este la mare (căruia = prietenului); Colegul impotriva căruia ai luat cuvan tul s-a cam
supărat (impotriva cămia = impotriva colegului); Nu -mi mai amintesc toate problemele despre care
am discutat (despre care = despre probleme);
(5) COMPLEMENT DE AGENT: Gandiți -vă la oamenii de care ați fost ajutați in viață (de care =
de oameni) ;
(6) complemente CIRCUMSTANȚIALE:
(a) DE LOC: Orașul pe deasupra căruia zburăm este Turda (pe deasupra căruia = pe deasupra
orașului);
378
(b) DE TIMP: Nu voi uita ziua in care ne-am cunoscut (in care = in ziua [aceea]);
(c) DE CAUZĂ: Boala de care a murit e nevindecabilă (de care = de boală).
2. in toate exemplele mai sus date relativul este in raport cu un verb și ca atare funcția de atribut se
exclude. De altfel, in marea majoritate a situațiilor relativul este complement (subiect ș.a.), nu atribut.
Aceasta nu inseamnă insă că nu poate avea și funcție de atribut. Ea apare intr -o singură situație, și
anume cand pronumele relativ (care și, mai rar, cați, cate, cine) stă in GENITIV și este subordonat
unui substantiv, obligatoriu situat in aceeași propoz iție cu relativul: Deși era vorba de o excursie, al
cărei traseu /"/ cunoștea in detaliu, o aștepta totuși cu nerăbdare (al cărei traseu =al excursiei traseu =
traseul excursiei); Oamenii in a căror familie intrase prin căsătorie erau originari din părțile Aradului (in a căror
familie =INa oamenilor familie = in familia oamenilor). (Pentru poziția relativului față de substantiv și alte
detalii, vezi T 36.) in această situație, pronumele relativ are funcție de atribut pronominal genitival.
3. Dacă pro numele relativ nu are antecedent, inlocuirea relativului, dacă altfel nu poate fi identificată funcția, se
face cu orice substantiv (pronume) care, perpetuand construcția relativului inlocuit, este acceptat semantic și
gramatical de verbul subordonatei. Fă ră antecedent pot apărea toate pronumele relative, iar funcțiile sunt aceleași
ca la 1. și 2.: Dau cartea cui ii trebuie (cui = cuiva (elevului, studentului…) = complement indirect); Nu
știm ce este taică -său (ce = profesor (inginer…) = nume predicativ); Nu știm a cui lucrare va fi premiată (a cui
lucrare = a elevului (elevei…) lucrare = atribut pronominal genitival).
OBSERVAȚIE. Cu totul alta este situația relativelor (pronume, adverbe) cand forma lor cazuală și/sau prepozițională este
impu să de regentă (Se plimbă cu cine ii place) sau comoprtă fenomenul impletirii subordonatei cu regenta, impunand
relativului funcție intr -o propoziție din dreapta, alta decat cea in care, ca poziție lineară, apare relativul (Am citit cartea pe
care cred că o am de la tine.)
379
T84
ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR ADJECTIVAL /COMPLEMENT
CIRCUMSTANȚIAL DE MOD
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Răspunsul n -afost considerat corespunzător.
(2) Nici unul n -a răspuns corespunzător.
B. SOLUȚII:
(1) corespunzător = element predica tiv suplimentar (adjectiv)
(2) corespunzător = complement circumstanțial de mod (adverb de mod)
C. COMENTARIU
0. Elementul predicativ suplimentar (EPS) este o parte SECUNDARA de propozție care (1)
INSOȚEȘTE UN VERB, exprimand (2) O CARACTERISTICĂ sau O ACȚI UNE simultană cu
acțiunea verbului și
(3) REFERITOARE la UN NUME (cu diferite funcții sintactice): Studenții se intorc veseli de la
cursuri (exprimă o caracteristică); Studenții se intorc din excursie cantand (exprimă o acțiune).
0.2. Prin conținut, proveniență și construcție, reflectate in parte și in definiție, se deosebesc două tipuri
de EPS: de aspect NOMINAL (= exprimă o caracteristică) și de aspect VERBAL (exprimă o acțiune).
Avand in vedere gradul de ≪dificultate ≫, probabilitatea erorii și crit eriile de diferențiere de alte funcții,
este reținut in lucrarea de fața, ca obiect al analizei gramaticale elementare, numai elementul
predicativ suplimentar de aspect nominal, cel mai ≪simplu≫ și in același timp cel mai reprezentativ ca

esență pentru funcția in discuție. in același timp, in cadrul elementului predicativ suplimentar de aspect
nominal deosebim două tipuri, unul ADJECTIVAL și unul SUBSTANTIVAL (pronominal). (Vezi,
pentru acesta din urmă, T 85.)
1. Fie exemplul următor: Copilul s-a intors bucuros la școală. ' Examinand cuvantul bucuros,
constatăm următoarele:
1.1. Din punctul de vedere al ințelesului gramatical, bucuros exprimă o caracteristică (= insușire) a
obiectului denumit prin substantivul -subiect copilul. Asemănarea cu atributul și n umele predicativ este
imediată -comp. cu băiatul bucuros (atribut) și băiatul este bucuros (NP).
380
1.2. Din punct de vedere gramatical, cuvantul bucuros este un adjectiv subordonat prin acord
substantivului copilul. Acest acord tipic adjectival (in gen, număr și caz), prin gradul sau de evidența,
nu mai necesită nici o demonstrație (comp. cu F e t i ț a se duce bucuroasă la școală).
Din nou observăm că EPS are același comportament ca atributul adjectival și numele predicativ
adjectival. Explicația o găsim in faptul că toate cele trei funcții se exprimă prin adjectiv, parte de
vorbire care nu poate fi decat acordată 304.
1.3. Comparand acum structura in care apare adjectivul -EPS cu structurile in care apar adjectivulatribut
și adjectivul -NP, se observă imediat că apropierea elementului predicativ suplimentar este mai
mare de numele predicativ decat de atribut, respectiv:
(1) In timp ce atributul se subordonează substantivului in absența unui verb, numele predicativ și
elementul predicativ se subordonează substantivului ( – subiect) in prezența obligatorie a unui verb 305.
(2) in același timp, deși apropiat de numele predicativ, elementul predicativ suplimentar se deosebește
de acesta prin natura verbului prezent in structură: AUXILIAR PREDICATIV ( ≪copulativ≫) pentru
numele predicativ, respectiv VERB PREDICATIV pentru elementul predicativ suplimentar. A se
compara: Fetița mea este fericită (este = auxiliar predicativ; fericită = NP) cu Fetița mea se joacă
fericită (se joacă = verb predicativ; fericită = EPS).
1.4. Raportand conceptul de element predicativ suplimentar la cele de predicat șl nume predicativ,
reținem:
(1) Numele predicativ este o componentă a predicatului (numit tocmai de aceea "nominal"). Această
calitate o dobandește, in prezența unui auxiliar predicativ, care, datorită conținutului lexical -semantic
insuficient, NU POATE FORMA SINGUR UN PREDICAT. (Vezi, pentru detalii, T 46). Spunem de
aceea că numele predicativ este un CONSTITUENT NECESAR (= obligatoriu) al predicatului
(nominal).
Dimp otrivă, elementul predicativ suplimentar are alt statut: intrucat verbul insoțit este PREDICATIV
și ca atare FORMEAZĂ SINGUR UN PREDICAT (verbal), elementul predicativ suplimentar NU
ESTE O COM – PONENTĂ A PREDICATULUI, nici măcar facultativă sau suplimenta ră. (Predicatul
nu poate avea decat componente necesare.)
Se vede astfel că elementul predicativ suplimentar nu trebuie ințeles ca un fel de ≪nume predicativ
suplimentar ≫, adică ≪in plus≫, sau ca un al
4 Vezi, pentru "sistemul triadic" al determinanților s ubstantivului, Drașoveanu, 1982, p. 39.
5 Vezi, pentru "in prezența / in absența" verbului, Drașoveanu, 1973, p. 269.
381
doilea nume predicativ. (Verbul insoțit fiind predicativ nu are nevoie de nume predicativ.)
(2) Element predicativ suplimentar inseamn ă ≪fost≫ nume predicativ intr -o altă structură și automat
altă propoziție, din care auxiliarul predicativ a fi a fost suprimat și, in noua structură, nu se
subințelege. Prin urmare o propoziție de tipul Măria se intorcea grăbită de la școală, provine din
cuplul de propoziții Măria se intorcea și [Măria] era grăbită.
Reducerea predicatului nominal (a fi + NP) din propoziția a doua la elementul predicativ suplimentar
presupune, inaintea suprimării lui a fi, un STADIU GERUNZIAL al acestuia 306: Eleva citește și
[eleva] este atentă —> Eleva citește fiind atentă —> Eleva citește atentă.
1.5. Din cele de mai sus rezultă clar deosebirile intre elementul predicativ suplimentar și celelalte părți
de propoziție exprimate adjectival (atributul și numele predicativ).
Confuzia intre elementul predicativ suplimentar și complementul circumstanțial de mod, in ciuda
lipsei oricăror note comune, se bazează pe trei elemente:
(1) nerecunoașterea adjectivului, in speță interpretarea lui greșită ca adverb de mod;
(2) utilizarea intrebării cum și asocierea ei (exclusiv) cu funcția de complement de mod;

(3) raportarea greșită a adjectivului (sau, greșit, a adverbului) la verbul predicativ, ca și cum ar fi un
complement.
in realitate, deosebirea elementului predicativ suplimentar de complementul circumstanțial de mod
este foarte simplă și implică propriu -zis numai RECUNOAȘTEREA ADJECTIVULUI. intrucat e
puțin probabilă evitarea intrebării cum, procedeul practic de identificare a elementului predicativ
suplimentar poate fi astfel formu lat: orice adjectiv (fără prepoziție) care răspunde la intrebarea cura
pusă pe langă un verb predicativ este totdeauna element predicativ suplimentar, niciodată complement
circumstanțial de mod 307.
2. Prin raportare la funcția termenului (substantivului sa u substitutului) regent, elementul predicativ
suplimentar de tip adjectival se divide in:
2.1. DETERMINANT al unui SUBSTANTIV (substitut) in NOMINATIV -SUBIECT: Oamenii se
priveau nedumeriți; Copiii se intorc zgomotoși de la școală (vezi toate exemplele de pană aici.)
După Drașoveanu, ] 967, p. 240.
306
"Nici un complement nu se exprimă prin adjective iară prepoziție" -Drașoveanu, 1980.
382
Acordul adjectivului -EPS cu substantivul -subiect este evident: E 1 e -v u 1 iși scrie liniștit temele -Elevii iși scriu liniștiți
temele -Eleva iși scrie liniștită temele — Elevele iși scriu liniștite temele.
Dacă genul și numărul adjectivului ≪se greșesc ≫ foarte rar in analiză, nu atat datorită faptului că
acestea s -ar citi direct de la substantivul cu care se acordă, cat din cauza marcării formale (= prin
desinențe) a acestor categorii, CAZUL in schimb este frecvent eronat apreciat, respectiv, ACUZATIV.
Explicația se află in aceea că se pune intrebarea cum pentru caz, ca și cand aceasta ar fi o intrebare a
acuzativului. in realitate, la cum NU RĂSPUNDE NICI UN CAZ, respectiv nici acuzativul și nici alt
caz, deoarece nu este o intrebare pentru caz. in al doilea rand, la adjective, indiferent de felul lor, cazul
nu se află prin intrebări, ci se ≪citește≫ de la sub stantivul cu care se acordă. Se vede astfel clar că in
situația de față adjectivul stă in nominativ prin acord cu substantivul -subiect in nominativ, in subsidiar
notăm că eroarea de caz (acuzativ in loc de nominativ) este potențată și de eroarea de funcție –
complement de mod in loc de element predicativ suplimentar. Or, o dată astfel interpretat adjectivul (=
complement de mod), analistului ii pare firesc să fie in acuzativ, nu in nominativ.
2.2. DETERMINANT al unui SUBSTANTIV (substitut) in ACUZATIV -COMPLEMENT DIRECT:
Pe Ion il consider cel mai harnic dintre toți; Am intalnit – o mult imbătranită; Nu t s-am văzut
niciodată așa nervos; V ă credeam plecate la mare.
Și aici acordul elementului predicativ suplimentar cu substantivul (pronumele) i n acuzativ este
evident: Pe copil l-am găsit culcat -Pe copii i-am găsit culcați; Pe fetiță am găsit -o culcată -Pe f e t i -ț
e le-am găsit culcate.
Eroarea de caz (altul decat acuzativul) este aici mai puțin probabilă, nu atat datorită identificării
corecte a cazului prin acord cu substantivul in acuzativ, cat coincidenței, in speță pe baza intrebării
cum, greșit apreciate ca indicand un acuzativ (vezi mai sus).
Ca la 2.1., cazul adejctivului se ≪citește≫ de la substantivul (pronumele) regent și de ac eea este un
acuzativ.
OBSERVAȚIE. Elementul predicativ suplimentar se poate referi și la nume cu alte funcții sintactice,
mai puțin frecvente și pe care nu le -am luat aici in considerare.
383
T85
ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR SUBSTANTIVAL I COMPLEMENT DIR ECT
(COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE MOD)
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Se consideră un bun specialist in televizoare.
(2) Caută un bun specialist in televizoare.
B. SOLUȚII:
(1) un specialist – element predicativ suplimentar (N)
(2) un specialist = complement direct (Ac)
C. COMENTARIU
0. Elementul predicativ suplimentar exprimat prin substantiv este in linii mari similar celui adjectival
(vezi T 84), respectiv:
0.1. Exprimă o caracteristică a numelui (subiect, complement direct etc), căruia ii este subordonat:

După c e si-a terminat studiile, P o p e s c u s-a intors medic in comuna lui.
Spre deosebire de cel adjectival, al cărui conținut gramatical il constituie calificarea propriu -zisă (=
exprimă insușiri, calități), elementul predicativ suplimentar substantival are drept conținut
CLASAREA, asemenea numelui predicativ exprimat prin substantiv nearticulat (comp. El se
consideră profesor cu El este profesor).
0.2. Apare IN PREZENȚA ≪necondiționată ≫ a unui VERB PREDICATIV, tranzitiv sau intranzitiv,
notă prin care se deo sebește atat de atribut, cat și de numele predicativ, și are istoria derivativă a celui
adjectival (vezi T 84).
1. Dintre fenomenalizările elementului predicativ substantival (pronominal) reținem doar una,
cea neprepozițională.
1.1. Exprimat prin substanti v (pronume) in NOMINATIV, asemenea numelui predicativ de la care
provine, subordonat unui substantiv (pronume) – SUBIECT (N): Romanul s-a născut poet; S-a dus
medic de campanie pe front; A murit simplu impiegat de mișcare; Vecinul meu a ieșit la pensie conferențiar;
Măria a fost numită directoare la o fabrică de bomboane; incă din liceul militar se visa general; El se crede
altul, iar e a se consideră mereu aceeași.
384
Cazul NOMINATIV al elementului predicativ suplimentar subordonat subiectului se argum entează
prin ANALOGIE cu construcția celui adjectival, fiind intr -o perfectă SIMETRIE. A se compara E 1
(subiect, N) se consideră nevinovat (EPS, adjectiv, – N) – E 1 (subiect, N) se consideră mare specialist
(EPS, substantiv, N). Singura deosebire constă i n aceea că la adjectiv cazul este rezultatul acordului, in
timp ce la substantiv acesta este un fapt de FLEXIUNE – nu de acord.
OBSERVAȚIE. Verbul din structură este fie intranzitiv, fie intranziti -vizat (prin diateza pasivă sau
pronume reflexiv in acuzativ ).
1.2. Exprimat prin substantiv (pronume) in ACUZATIV, subordonat unui substantiv (pronume) –
COMPLEMENT DIRECT (Ac), in prezența unui VERB TRANZITIV, firește: il consider om de
mare viitor; Pe I o n e s c u l-au numit șef de echipă; T e credeam copil cuminte; M i — l doresc
prieten; Peste ani de zile aveam să -l regăsesc șef de fermă.; Am reintalnit -o alta.
Aceeași analogie cu elementul predicativ suplimentar adjectival ne servește in argumentarea cazului
acuzativ la substantiv (pronume). A se compara: Te (CD, Ac) știam fericit (EPS, adjectiv, Ac) – T e
(CD, Ac) știam amator (EPS, substantiv, Ac) de antichități. Elementul predicativ suplimentar
adjectival se subordonează prin acord, iar cel substantival prin flexiune (cazul insuși, Ac).
Vom reține in concluzie că EPS substantival (fără prepoziție) este in NOMINATIV dacă se referă la
SUBIECT, respectiv in ACUZATIV dacă se referă la COMPLEMENT DIRECT. Observăm astfel o
variație de caz (N / Ac) la EPS impusă de variația cazuală (N / Ac) a termenului regen t: El (N) se
consideră specialist (N) – Alții il (Ac) consideră specialist (Ac). In fapt, degajarea din forma cazuală
unică de NAc (specialist) a celor două valori cazuale (N sau Ac) este, in cazul de față, destul de
complicată din cauza absenței oricărui indice material deosebitor, fapt ce se reflectă in interpretări
oscilante (cand N, cand Ac), chiar in analize ce depășesc nivelul elementar 308.
1.3. Atat elementul predicativ suplimentar substantival subordonat subiectului, cat și cel subordonat
complementului direct pot fi precedate de unul din membrii seriei ca, drept, de (cu același sens): Vin
la tine ca prieten, nu ca dușman; Două luni a funcționat ca gestionar la un aprozar; Drept cine mă
iei?; Nu -i place să fie luat de fraier; L-a citat ca
08 Pentru intreaga demonstrație ce nu și ar găsi aici locul, vezi Drașoveanu, 1978, p. 1l -32.
385
martor in procesul de divorț; Considerăm acordul drept argument hotărator in subordonarea
predicatului la subiect; A luat -o de nevastă pe Norina.
in cele mai m ulte situații, substantivul poate apărea atat precedat de ca (drept, de), cat și fără ele, –
construcțiile fiind echivalente (= in variație liberă); A plecat asistent la Craiova = A plecat ca asistent
la Craiova; L -am intalnit șef de șantier = L -am intalnit ca șef de șantier.
Aceste cuvinte {ca, de, drept), cand au SENS CALITATIV, fiind echivalente cu in calitate de, nu sunt
considerate prepoziții cu acuzativul, ci adverbe și ca atare nu impun caz substantivelor (pronumelor) in
fața cărora stau. De aceea spunem că substantivul -EPS este in N sau Ac (neprepozițional) indiferent
dacă este sau nu precedat de un membru al seriei ca, drept, de (cu sens calitativ). Prin urmare, intr -un
exemlpu ca El ne -a venit ca profesor de istorie, profes or, in ciuda lui ca, este in nominativ. (Aceste
adverbe nu au funcție sintactică.) 309
1.4. intrebările la care răspunde {ce sau cum) și faptul de a le pune pe langă un verb, interpretat drept

regent, asociate cu eventuale greșeli de stabilire a cazului, fa c posibilă confuzia acestui element
predicativ suplimentar cu două tipuri de complement – direct și circumstanțial de mod.
Este de remarcat că, spre deosebire de elementul predicativ suplimentar adjectival, la care partea de
vorbire – adjectivul – constituie un mijloc suficient pentru a -l deosebi de complementul circumstanțial
de mod, in cazul de față partea de vorbire luată in sine nu mai are aceeași importanță, intrucat toate
cele trei funcții (EPS, CD și complement de mod) se pot exprima deopotri vă prin substantiv.
1.4.1. Criteriul formal fundamental de diferențiere il constituie aici modul de construcție (cazul) și
raportarea la verbul din structură.
(1) Ceea ce se remarcă imediat este că substantivul (pronumele) are formă de NAc și este fără
prepoziție (pentru ca = de = drept, vezi mai sus).
(2) La funcția de EPS ajungem prin eliminarea celorlalte două funcții, complementul direct și
complementul circumstanțial de mod, ca imposibile, respectiv:
(a) in nominativ nu există complement circumstanțial de mod, iar in acuzativ trebuie să fie obligatoriu
cu prepoziție, ceea ce nu e cazul aici.
(b) Cat privește complementul direct, acesta exclude realizarea in nominativ, iar in acuzativ (cu sau
fără pe) reclamă ca regent un verb
309
Vezi, pentru detalii, D rașoveanu, 1978. p. 23; Vulișici Alexandrescu, 1995, p. 111.
386
tranzitiv. in cazul de față, chiar dacă s -ar interpeta verbul drept regent, acesta este fie intranzitiv (A ieșit la
pensie plutonier), fie intranziti -vizat prin diateza pasivă sau pronume reflexiv in acuzativ (A fost ales secretar;
Se e r e d e specialist), fie cu poziția complementului direct deja ocupată, incat un al doilea complement direct,
verbul fiind monotranzitiv, se exclude (L -au numit inspector la banca). in nici una dintre iposta ze, verbul n -ar
putea accepta un comple – ment direct.
(c) Alte posibilități nu mai există: numele predicativ se exclude, verbul fiind predicativ, subiect există in
propoziție, iar un eventual complement indirect de asemenea este exclus in nominativ sau acu zativ fără
prepoziție.
(d) Nu mai rămane decat… EPS.
387
T86
GERUNZIUL – FUNCȚIE CIRCUMSTANȚIALĂ NEMODALĂ / FUNCȚIE
CIRCUMSTANȚIALĂ MODALĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Mi-a spus asta glumind.
(2) Trecand cineva pe stradă, te -ar putea auzi.
B. SOLUȚII:
(1) glumind = complement circumstanțial de mod
(2) trecand = complement circumstanțial condițional
C. COMENTARIU
0. Dată fiind obișnuința de a aproxima funcțiile sintactice prin intrebări, pentru gerunziu se pune de
regulă intrebarea cum, ceea ce conduce, apro ape invariabil, la complement circumstanțial de mod, ca
și cum aceasta ar fi unica funcție a gerunziului. Or, in realitate, gerunziul are cel mai adesea alte
funcții, in principiu, cu excepția predicatului, aproape toate celelalte 310.
Ca principiu practic de analiză putem adopta formula potrivit căreia ar putea fi complement de mod
numai atunci cand intrebarea cum nu poate fi inlocuită cu alte intrebări sau cu o subordonată, al cărei
predicat este fostul gerunziu trecut la un mod personal (predicativ).
OBSERVAȚIE. Dată fiind frecvența lor scăzută, nu luăm aici in discuție și funcțiile necircumstanțiale ale
gerunziului: ATRIBUT verbal (elevi culegand mere, femei uitandu -se-n oglindă); SUBIECT (Se aude fluierand
un tren; Se zărește albind in depărtare turl a unei biserici); COMPLEMENT DIRECT (Văd apropiindu -se un
autobuz; Aud sunand la poartă); COMPLEMENT INDIRECT (S – a p 1 i c t i s t tot auzind în fiecare zi
același lucru; M-am săturat tot corectand greșelile altora).
0.1. Funcțiile circumstanțiale pot fi impărțite in MODALE (complement circumstanțial de mod) și
NEMODALE (alte – celelalte –
310 Vezi, pentru prezentarea in ansamblu, Edelstein, 1972, passim.; vezi și Drașoveanu, 1997. p. 244 -276.
388
complemente circumstanțiale). in cele de mai jos sunt utilizate de fiecare dată două elemente de
identificare a funcției: intrebarea și subordonata corespondentă.

1. Funcții CIRCUMSTANȚIALE NEMODALE: complemente circumstanțiale de timp, de cauză, de
condiție, de concesie etc.
(1) Complement circumstanțial de TIMP: Mergand spre școală, s – a intalnit cu un grup de
colegi; Terminand facultatea, a f o s t repartizat in satul lui.
INTREBARE: cand?, VERIFICARE: transformarea in subordonată temporală: Intrand in casă, văzu că
cineva i -a umblat printre lucruri —> Cand a intrat in casă, văzu că…
(2) Complement circumstanțial de CAUZĂ: Neinvățand cum trebuie, a căzut la examen; Trenul plecand
abia peste două ore, n e — a m mai plimbat puțin prin oraș; Crezand că nu sunt acasă, nu m – a mai căutat
la telefon.
INTREB ARE: din ce cauză?; VERIFICARE: transformare in subordonata cauzală: Cunoscand cartea, filmul / s
– a părut destul de modest —> Deoarece cunoștea cartea, filmul /s-a părut destul de modest.
(3) Complement circumstanțial de CONDIȚIE (condițional): Terminand mai repede lecțiile, ai
putea veni cu noi la film; Citind mai mult, vom ști mai mult; Aflandu -se in situația in care fusese el, alții s-ar fi
dovedit mai nedescur -careți.
INTREBARE: cu ce condiție?; VERIFICARE: transformare in suboronată condițională: Acceptand
că acordul este mijloc de subordonare, inseamnă că predicatul este subordonat formal subiectului —> Dacă acceptăm
că acordul este…, inseamnă că…
(4) Complement circumstanțial de CONCESIE (c oncesiv): – Vrand, nevrand, a trebuit in cele din urmă să renunțe;
Chiar admițand acest lucru, tot n u sunt convins că ai dreptate.
INTREBARE propriu -zisă n -are in afara perifrazei "in ciuda cărui fapt".
VERIFICARE: transformare in subordonata concesivă (ipotetică) introdusă prin chiar dacă: Chiar
cerandu -și scuze in public, tot n u l-ar fi iertat —> Chiar dacă și -ar fi cerut scuze in public, tot n uiar
iertat.
in general gerunziul cu funcție de complement concesiv este precedat de adverbul chiar, același pe
care il regăsim in locuțiunea conjuncțională concesivă chiar dacă, iar in grupul verbului regent se află
adverbul tot sau totuși, corelativ ≪prin excelență ≫ al subordonatei concesive.
389
După cum reiese din cele de mai sus, identificarea funcției circumstanțiale a gerunziului nu ridică de
fapt probleme deosebite, dacă analizăm efectiv posibilitățile funcționale in context, utilizand ca test de
verificare transformarea intr -o subordonată circumstanțială, a cărei funcție se consideră, firește,
recunoscută.
OBSERVAȚIA 1. Prin gerunziu se exprimă și alte complemente circumstanțiale decat cele amintite
aici, de frecvență scăzuta și cu grad sporit de complexitate a construcției și, de aici, a identificării, fap t
pentru care nu le cuprindem la acest nivel de analiză.
OBSERVAȚIA 2. Toate complementele circumstanțiale date aici sunt de fapt CONTRAGERI de
subordonate circumstanțiale.
2. Funcție circumstanțială modală sau de tip cum: ceea ce nu se poate incadra celor lalte. Intră aici
complementul circumstanțial de mod și elementul predicativ suplimentar de tip verbal. Date fiind (a)
dificultatea de a distinge uneori cele două funcții și (b) statutul mai puțin clar al gerunziului raportat la
ceea ce numim element predi cativ suplimentar (vezi T 84 și T 85), acesta din urmă nu e cuprins aici.
La nivelul analizei gramaticale elementare nu socotim deocamdată absolut necesară introducerea
acestei distincții. Dăm doar cateva exemple de complemente circumstanțiale de mod: Vine
șchiopătand; Trece strada fugind; Mă privește zambind.
OBSERVAȚIE. in studii mai recente, pare a i se contesta gerunziului (și infinitivului) funția de EPS,
fiind considerat fie complement indirect (contragere a unei completive indirecte) (o văd venind), fie
contrageri gerunziale ale unor propoziții coordonate copulativ {vine razand). (Vezi Drașoveanu, 1997,
p. 262 -264.)
390
T87 ADVERB DE MOD -COMPLEMENT
CIRCUMSTANȚIAL DE MOD / COMPLEMENT DIRECT
STRUCTURI -TIP:
(1) La oră se ințeleg englezește.
(2) La ora de engleză vorbea englezește.
SOLUȚII:
(1) englezește – complement circumstanțial de mod
(2) englezește = complement direct
COMENTARIU

0. Interpretarea greșită a complementului direct drept complement de mod este cauzată in situația de
față de intrebările oscilante ce și cum, deopotrivă posibile, și de ≪raritatea≫ exprimării adverbiale a
complementului direct in raport cu realizarea adverbială ≪firească≫ a complementului de mod.
1. Complementul direct adverbial este un fenomen sintactic restrans atat in privința adverbelor de
mod prin care poate fi exprimat – derivate cu sufixul adverbial – este de la nume de limbi {englezește,
franțuzește, grecește, latinește, rusește etc), cat și in privința termenului regent -cateva verbe
TRANZITIVE (a ști, a vorbi, a ințelege, a invăța, a pricepe etc): El vorbește rusește, iar ea invață
chinezește.
1.1. Funcția de complement direct, nu de complement circumstanțial de mod, se argumentează in cazul
de față prin sinonimie (echivalență) cu un comlement d irect (exprimat prin numele limbii respective
(rusește — "limba rusă", "rusa"; chinezește = "limba chineză", "chineza").
Raționamentul este următorul: dacă in El știe bine bulgara, substantivul bulgara este complement
direct (in Ac), prin echivalență lexic o-gramaticală acceptăm că și in El știe bine bulgărește, adverbul
de mod bulgărește este tot compelment direct.
Este de rețniut că adverbul de mod este complement direct numai dacă permite substituția cu un
substantiv in acuzativ (obligatoriu fără prepoziț ie) și dă un enunț firesc in romană. A se compara:
(1) E i vorbeau rusește, in care adverbul rusește = complement direct, deoarece rusește = rusa (Ei
vorbeau rusa).
391
(2) Ei vorbeau ceva rusește, in care rusește ^ complement direct, căci enunțul prin substituție nu este *Ei
vorbeau ceva rusa (nereperat in romană), ci Ei vorbeau ceva in rusă, unde in rusă = complement circumstanțial
de mod și ca atare și rusește are aceeași funcție.
1.1. in măsura in care – și numa i după raționamentul de la 1. – vrem să -i găsim funcției de complement direct și
o acoperire prin ≪intrebare≫, se poate verifica, după inlocuirea adverbului cu substantivul, acceptabilitatea
intrebării ce:
El știe grecește = El știe greaca (ce știe? – intrebare posibilă).
Dacă adverbul de mod are funcție de complement de mod, nu permite substituția amintită și nici intrebarea ce:
Ei cantau grecește ^ Ei cantau greaca. Substituția dă Ei cantau in greacă (cum cantau? , nu ce cantau?).
1.2. Aceleași verbe (a ști, a vorbi etc.) pot avea in subordine adverbe de mod in – este care nu provin de la nume
de limbi și nici nu permit inlocuirea cu un substantiv in acuzativ fără prepoziție (dușmănește, prietenește,
prostește, soldățește etc): ￡7 m i — a vorbit prietenește -* El imi vorbește prietenul – El imi vorbește ca
(un) prieten.
Se ințelege că asemenea adverbe nu pot fi complemente directe, ci doar circumstanțiale de mod.
2. Aceleași adverbe (in -este de la nume de limbi) și pe langă aceleași verbe (a vorb i, a invăța, a ști etc.) pot avea
și funcția de SUBIECT: La ora de franceză se vorbește numai franțuzește (comp. cu La ora de franceză se
discută numai franțuzește – complement de mod).
2.1. Argumentarea funcției de subiect (nu de complement de mod) se poa te face prin analogie cu cea de
complement direct.
3. Din poziția 1. (complement direct) se obține și funcția de COMPLEMENT INDIRECT: A tradus
din nemțește in rusește.
392
88 CIRCUMSTANȚIALA DE SCOP /
CIRCUMSTANȚIALĂ DE LOC
A. STRUCTURI -TIP:
(1) A plecat să te caute.
(2) A plecat unde l -ai trimis.
B. SOLUȚII:
(1) să te caute = circumstanțială de scop (finală)
(2) unde l -ai trimis = circumstanțială de loc
C. COMENTARIU
0. Interpretarea greșită a circumstanțialei de scop drept circumstanțială de loc, nu și in vers, vizează o categorie
de SUBORDONATE INTRODUSE PRIN SĂ in dependență de anumite verbe, in general de "mișcare cu
direcție", dar nu exclusiv, organizate semantic in cateva grupe:
0.1. A se duce, a merge, a pleca, a alerga, a fugi etc: S — a dus să ia benzină; Merg să mătur curtea; PI e c ă
m imediat să-l căutăm; F u g să cumpăr paine.
0.2. A veni, a reveni, a se intoarce etc, la care se adaugă interjecțiile hai și haide (haidem, haideți), echivalente
cu imperativul verbului a veni: Vino să-ți dau ceva; Au venit să ridice mașina; S-au intors să-ți dea cheia; H a
i să-ți arăt Bucureștiul noaptea…; Haide să-i dăm o mană de ajutor.
0.3. A intra, a ieși etc: A ieșit să ia puțin aer; Nu ieșim să ne plimbăm puțin?; Am intrat să-i dau cartea.

OBSERVAȚIE. Mai rar, avem circumstanțiala de scop și pe langă verbe de stare: Rămai să iei masa cu noi; Stai
să-ți dau cartea promisă.
1. Interpretarea greșită a subordonatelor subliniate drept circumstanțiale de loc ar putea avea cel puțin două
cauze:
1.1. incercand, potrivit obișnuitei, să punem O INTREBARE pentru subordonată, aceasta va fi, foarte probabil,
unde, intrebare specifică subordonatei circumstanțiale de loc, nu cu ce scop, intrebarea finalei. Absolutizand
rolul intrebării, in mod firesc subordo nata n -ar putea fi decat
circumstanțială de loc: Ion s -a dus să cumpere bere – Unde s – a dus Ion? (răspuns: să cumpere bere) —> circumstanțială
de loc.
1.2. De regulă, verbele regente date sunt determinate de subordonate circumstanțiale de loc sau complemente de loc, ceea ce
face să ≪gliseze≫ și finalele spre valoarea locală: Merg unde vreau; Plecăm unde ni se cere; Haideți unde e mai cald; Sa
dus la mare; H ai la film; Vino in casă; Rămai unde ești.
2. Soluția corectă – subordonate finale, nu de loc – se argumentează prin următoarele:
2.1. Subordonata circumstanțială de loc nu se introduce niciodată prin conjuncție, nici să, nici altă
conjuncție.
2.2. La intrebarea unde nu răspunde propriu -zis subordonata in discuție, ci un complement
circumstanți al de loc neexprimat, dar, intr -un fel sau altul, exprimabil: Se duce s -o felicite – Se duce [la
ea] s-o felicite; Ion s -a dus să cumpere bere – Ion s-a dus [in oraș / la restaurant / la magazin…] să
cumpere bere.
De altfel, adesea complementul de loc es te exprimat, situație in care confuzia e mai puțin probabilă: Ai
venit pană aici -să-mi spui doar atat?; A ieșit pe balcon să vadă mireasa; Merge in curte să se joace.
2.3. in fața lui să pute -m introduce un ca sau chiar un pentru ca, obținand astfel eleme ntele
introductive specifice finalei: S-a dus ca să adune fragi; Am venit repede ca să-fi spun ceva.
394
T89 COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE SCOP /
COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC
A. STRUCTURI -TIP:
(1) S-a dus la cules.
(2) S-a dus la camp.
B. SOLUȚII:
(1) la cules = complement de scop
(2) la camp = complement de loc
C. COMENTARIU
0. Asemenea confuziei "circumstanțială de scop / circumstanțială de loc", și cea aici discutată are
drept cauză principală absolutizarea rolului intrebării, in speță al intrebării unde, la care se
adaugă mijloace asemănătoare sau identice de exprimare. Intepretarea gțeșită privește mai cu seamă
două tipuri de construcții ale complementului de scop: (a) substantiv (substitut) insoțit de prepoziția
după; (b) supin cu la.
1. După + sub stantiv (substitut): A mers după cumpărături; Du-te după el și spune -i să revină mai
tarziu; Am venit după rețetă; Poliția s -a intors și după al doilea; A plecat după bere.
intrebarea unde și utilizarea frecventă a prepoziției după cu sens local ar putea c onduce la interpretarea
greșită a construcției drept complement de loc.
Funcția de complement de scop, nu de loc, se argumentează prin următoarele:
(1) in construcțiile date, prepoziția după nu are sens local (= situarea in spatele unui obiect). Cum alte
valori nu intră aici in competiție, nu rămane decat valoarea finală: A m e r s după țigări (bere, rețetă
etc.) -după țigări (bere, rețetă) ^ *in spatele (in urma) țigărilor (berii, rețetei) —> nu complement de
loc, ci de scop. (Compară cu: S-a mutat după gară -după gară = in spatele gării —≫ complement
circumstanțial de loc; // supraveghea mergand după el – după el = in urma lui —> complement
circumstanțial de loc).
395
(2) intrucat verbele regente exprimă in general mișcarea, ele permit introducerea unui complement de
loc: s-a dus după chibrituri – S-a dus [la tutungerie] după chibrituri.
(3) Complementul cu după se poate transforma intr -o subordonată finală, introducand un verb la
conjunctiv și menținand cuvantul inițial in subordonata astfel apărută: A venit după carte —> A venit
(ca) să ia (să -i dai, să -i imprumut etc.) cartea; La ora cinci te duci după profesor —≫ La ora cinci
te duci (ca) să -l aduci pe profesor. (Compară cu: S-a dus după casă —> *S -a dus (ca) să?…, după
casă t – complement de scop, ci de loc). (Catalizarea funcției finale prin introducerea unui verb regent

absent din structură este un ARTIFICIU DE ANALIZĂ aproape reclamat, altfel, funcția se recunoaște
mai gr eu.)
OBSERVAȚIE. Uneori numai contextul decide care din cele două valori ale lui după – finală sau
locală – se actualizează: Vino după mașină -după mașină = "in spatele mașinii"(complement de loc)
sau după mașină = "(ca) să iei mașina" (complement de scop) .
2. SUPIN cu la (mai rar cu in): Duce oile la păscut (la iernat, la tuns, la muls); Trimite hainele la
curățat (la spălat, la călcat, la vopsit); S-a dus la scăldat (la vanat,' la cules (cartofi), la adunat
(fan), la pescuit, la arat, la semănat); A dat mașina la antifonat (la gresat, la reparat), S-au dus in
petit (comp. cu: S-au dus in recunoaștere).
Teoretic ar fi posibile două interpretări: complement circumstanțial de loc și complement
circumstanțial de scop.
2.1. Pentru prima interpretare ar p leda:
(1) intrebarea unde, singura posibilă;
(2) valoarea locativă ≪obișnuită≫ a prepoziției la (direcția și punctul sau suprafața de contact) – comp.
Merge la scăldat cu Merge la mare;
(3) posibilitatea prepoziției la de a intra in corelație cu prepoziția (compusă) locativă antonimă de la
("separarea de punctul de contact inițial"), operand, se ințelege, și inlocuirea verbelor date cu
antonimele contextuale: Merge la scăldat / Vine de la scăldat; Duce oile la tuns / Aduce oile de la
tuns (comp. Merge la școală cu Vine de la școală).
2.2. in favoarea celeilalte interpretări pledează posibilitatea transformării supinlui (cu la) intr-o
circumstanțială de scop introdusă prin (ca) să, sensul gramatical rămanand același: Duce oile la
păscut —≫ Duce oile (ca) să pască; S-a dus la cules cartofi —> S-a dus (ca) să culeagă cartofi;
Trimite hainele la vopsit —> Trimite hainele (ca) să fie vopsite.
396
Prin transformare obținem finalele cu să după verbe de mișcare, de regulă exprimand direcția: comp.
Mergem să pescuim cu Mergem să vedem…
incercand aceeași transformare pentru supinul cu de la, aceasta se exclude: Vine de la pescuit —> [?].
(Altfel spus, supinul cu de la și din (Vine de la arat; Se intoarce din petit) este complement
circumstanțial de loc.)
OBSERVAȚIE. Supinul cu la poate fi și el complement circumstanțial ș de loc. dar numai in construcții ce nu
permit transformarea in subordonată circumstanțială de scop: Ne-am intalnit ieri la cules cartofi; Nu -i place la
adunat fan; Cand eram la adunat resturile, el dispărea intotdeauna.
2.3. in analiză adoptăm cea de -a doua soluție – complement circumstanțial de scop – motivand -o prin:
(1) corespondența, verificată prin transformare, intre o parte de propoziție și o subordonată, in
cazul de față intre complementul de scop și circumstanțiala de scop;
(2) inexistența unei subordonate circumstanțiale de loc introduse prin conjuncție (să, ca să). Altfel
spus, dacă din punct de vedere gramatical supinul cu la este echivalent cu o subordonată introdusă prin
să, iar aceasta in mod sigur nu este circumstanțială de loc, nici supinul cu care este echivalentă nu
poate fi complement de loc.
(3) Supinul cu la permite inserarea unui complement de loc, intre cei doi termeni excluzandu -se
vreo relație de dublare, explic are sau determinare: 5 -a dus la arat – S-a dus in camp la arat; A
dus casetofonul la verificat – A dus casetofonul la un specialist (la un atelier, Ia o cooperativă) la
verificat.
Prin urmare, supinul cu la după verbe de mișcare este complement de jscop, i ar cu prepoziția de la este
complement de loc.
*3. Decizia privind incadrarea morfologică a unei grupări de tip "prepoziție (de, la, in, după, de la, din
…) + participiu invariabil" la supin nu este intotdeauna ușoară, adică nu orice grupare de acest tip
reprezintă ≪automat≫ un supin, ca formă verbală, ci este in mare măsură dependentă de context.
in acest sens 311:
(1) in mod sigur, această grupare reprezintă un supin cand este determinată de complemente tipice
pentru verb (direct, indirect in dativ, circ umstanțial): Și a reparat mașina de spălat rufe; Are de
arat
311 Vezi Pană Dindelegan, 1994, p. 3l -32.
397
trei hectare; Umblă după prins iepuri; N-am bani de dat altora.; S-a dus cu taică -său la tăiat lemne
in pădure; De bătut la ușă, a bătut, nu -i vorbă.

(2) Determinată de un adjectiv și/sau urmată de o prepoziție, gruparea reprezintă un substantiv in acuzativ cu
prepoziție: Mergem la cules de struguri; S-a plictisit de atata citit.
(3) Fără determinanți, gruparea are un statut "incert" 312: S-a săturat de citit; L-am găsit la cosit. Decizia, deși
subiectivă, se ia de regulă in favoarea supinului.
\
312
Vezi Pană Dindelegan, lucr. cit, p. 32.
398
T90 COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC /
COMPLEMENT DIRECT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu pune mana pe mine.
(2) Tot pe mine mă pune de gardă.
B. SOLUȚII.
(1) pe mine = complement circumstanțial de loc
(2) pe mine = complement direct
C. COMENTARIU
0. Problema deosebirii celor doua funcții, problemă impusă de posibilitatea confuziei, apare in
cazul unui singur tip de real izări, și anume atunci cand circumstanțialul de loc, asemenea
complementului direct, se exprimă prin substantive care denumesc animate (in special cele
aparținand subgenului personal) sau pronume (numerale) care trimit la acestea, in cazul acuzativ cu
prepoziția pe: Pune haine pe tine și du -te! (pe tine – complement circumstanțial de loc; comp. cu
Chiar pe tine te-a ales?).
Confuzia este in unisens – interpretarea greșită a circumstanțialului de loc drept complement direct.
1. Cauza principală a confuziei este intrebarea pe cine, care se poate pune nu numai la complementul
direct și indirect, ci și la cel circumstanțial in realizări de tipul celor de mai sus.
in principiu, problema unui complement cu pe de a fi sau nu circums tanțial de loc se pune numai dacă
intrebarea pe cine se poate substitui cu unde, altfel confuzia vizează numai complementele direct și
indirect (vezi T 80).
Argumentarea calității de circumstanțial de loc presupune aici două operații in succesiune:
(1) exc luderea calității de complement direct prin incălcarea uneia dintre cele patru restricții (vezi T
80);
(2) posibilitatea inlocuirii intrebării pe cine cu unde.
Exemplu: S-a urcat pe cal (pe cal: intrebare – pe cine?; s -a urcat -verb reflexiv in Ac -≫ pe mi ne ?s
complement direct; pe cine? = unde? —> nu complement indirect, ci complement circumstanțial de
loc). (Vezi,
399
pentru alte exemple ce favorizează confuzia inspre complementul de loc, T91.)
2. Complementul circumstanțial de loc construit cu pe și int rebarea pe cine (= unde) apare in general
pe langă verbe de mișcare sau de stare intranzitive, reflexive in Ac, pasive sau care au deja un
complement direct:
(1) Pe langă intranzitive (nereflexive): Au apărut niște pete pe tine; Nu-ți stă bine pe cal; Haina asta
stă bine pe tine; Pe copil e un gandac.
(2) Pe langă verbe reflexive in Ac: Pe el s-a pus o muscă; Pe tine s-a urcat o gănganie (comp. cu De
pe păr s-a prelins o picătură de apă).
(3) Pe langă un verb care are deja un complement direct: Pune șau a pe cal (comp. cu Ia șaua de pe
cal); Ia haina pe tine; Nu scutura praful pe mine.
400
T 91 COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC /
COMPLEMENT INDIRECT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Duminica și -o petrece la copii.
(2) Se gandește cu drag la copii.
B. SOLUȚII:
(1) la copii = complement circumstanțial de loc
(2) la copii = complement indirect

C. COMENTARIU
0. Confuzia comlement circumstanțial de loc / complement indirect, confuzie in unisens, dinspre
complementul circumstanțial de loc spre cel indirect, se bazează pe mai mulți factori, dintre care in
mod special reținem utilizarea mai mult sau mai puțin corectă a intrebărilor și ințelesul lexical al
cuvintelor prin care se exprimă cele două funcții.
1. Există, in virtutea obișnuinței, ≪tentația≫ de a interpreta drept complement indirect orice
substantiv (pronume, numeral) care răspunde la o intrebare de tip "prepoziție + cine sau ce (de cine
(de ce), la cine (la ce), in cine (in ce), spre cine (spre ce) etc), indiferent dacă intrebarea pusă este
singura posibilă sau in competiție cu altele, a căror justificare este trecută sub tăcere sau nesesizată.
Or, la o examinare oricat de sumară, se observă că intrebările de acest gen se impart clar in două
grupe:
(1) NEINLOCUIBILE cu alte intrebări și prin urmare susceptibile de a conduce la un complement
indirect: Se gandește adesea la părinți (la cine?); Se gandește adesea la mașina cea nouă (la ce?);
Nu se increde in nimeni (in cine?); Nu se increde in vorbele altora (in ce?); Face din țanțar
armăsar (din cine?, din ce?) etc. 313;
(2) INLOCUIBILE cu alte intrebări, dintre care reținem pe cele de tip unde (de unde, pană unde): Nu
pune mana pe mine (pe cine? = unde?); Hai la noi (la cine? = unde?); S -a dus in vacanță la bunici
(la cine? = unde?); Cartea o am de la ei (de la cine? = de unde?); Nu da in mine că fac urat (in cine?
= unde?); A aruncat cu o piatră in cainele vostru (in
Vezi, pentru distincția "complement indirect prepozițional / complement circumstanțial", Vulișici Alexandrescu,
1995, p. 105.
401
cine? = unde?); Scot eu dracii din tine dacă nu te astamperi {din cine? = de unde?); Se indreaptă
spre voi (spre cine? = unde? (incotro?)); Pot să vin pană la tine? (pană la cine? = pană unde?); S -a
mutat de langă noi (de langă cine? = de unde?).
in toate exemplele date mai sus, posibilitatea inlocuirii intrebării pe bază de cine cu unde, ca și a
complementului prepozițional cu adverbul undeva (de undeva, pană undeva) constituie dovada sigură
că nu e vorba de un complement indirect, ci de un comple ment de loc.
2. Un important factor favorizant al confuziei complement circumstanțial de loc /
complement indirect il constituie o anumită ≪seducție≫ lexical -semantică a termenului prin care se
exprimă complementul, in acest sens, cel mai adesea apar greși t interpretate drept complemente
indirecte construcțiile pe bază de substantive care denumesc animate, respectiv nume comune și
proprii de persoane, animale, ființe in general, sau pronume și numerale care trimit la acestea, in baza
ideii, eronate, firește , că animatele nu pot constitui locul de desfășurare a unei acțiuni, acesta fiind
rezervat inanimatelor ( ≪lucrurilor ≫, obiectelor și fenomenelor in accepțiunea uzuală).
in cadrul animatelor, probabilitatea cea mai mare de a fi greșit interpretate – punctul ≪forte≫ al
confuziei – o au substantivele aparținand așa -numitului subgen personal. De aici și o oarecare
rezistență in ≪simțirea≫ intrebărilor pe bază de cine (pe cine, la cine, de la cine, in cine etc.) ca fiind
echivalente cu unde (de unde etc), iar a complementelor ca substituibile cu adverbele de loc aici,
acolo, undeva etc.
Imediat ce substantivele care denumesc animate, inclusiv cele aparținand subgenului personal, se
inlocuiesc prin unele ce denumesc inanimate – și obținem astfel al doi lea mijloc deosebitor – confuzia
complement circumstanțial de loc / complement indirect devine puțin probabilă, dacă nu imposibilă
sau bizară. Comp. Se duce la părinți cu Se duce la gară; Scoate el untul din tine cu Scoate untul din
frigider; Ia mana de pe mine cu Ia mana de pe mașina mea etc.
3. Cel mai clar apare deosebirea intre cele două funcții prin raportare la VERBUL REGENT și
PREPOZIȚIA cu care se construiește complementul, in acest sens, complementul circumstanțial de loc
– vizavi de cel indirect – apare pe langă verbe care exprimă MIȘCAREA (cu sau fără direcție) sau
starea pe loc (a merge, a trece, a veni, a sosi, a se duce, a băga, a scoate, a sta etc), iar prepozițiile
utilizate au sens preponderent locativ (indică direcția sau situarea in spațiu ): la, in, de la, din , pe la, de
pe la, spre, inspre etc.
402
OBSERVAȚIE. Dată fiind raritatea fenomenului in romana actuală, n -a fost reținut aici și așa -numitul dativ
"locativ", prezent numai in cateva expresii, numit așa tocmai pentru că exprimă LOCUL (= complement
circumstanțial de loc):: Așterne -te drumului… (drumului = pe (la) drum); Stătea infipt locului (locului = in /pe loc);
Iar noi locului n e ținem… (M. Eminescu); D u c ă – s e naibii / dracului! D ă – 1 naibii / dracului!. Calitatea de

complement circumstanțial de loc se evidențiază prin echivalența cu construcții prepoziționale, al căror ințeles
locativ este evident, și prin imposibilitatea dublării cu un pronume personal neaccentuat in dativ. (Comp. cu:
Scrie bunicii / la bunica. – Scrie-i bunicii / la bunica 3111.)
314
Intr-un enunț de tipul: Ia casetofonu Ide aici și dă -i-l naibii, să mă scap de el, -i nu-l dublează pe naibii, ci este
complement indirect, poziție separată de naibii. Vezi, pentru DATIVUL LOCATIV, T 29.
403
T 92 CAUZALĂ / FINALĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) A venit mai devreme, pentru că ii place punctualitatea.
(2) A venit mai devreme, pentru ca nu cumva să intarzie.
B. SOLUȚII:
(1) pentru că ii place punctualitatea — cauzală
(2) Pentru ca nu cumva să intarzie = finală
C. COMENTARIU
0. Posibila confuzie intre cauzală și finală are la bază utilizarea intrebării de ce, reformulabilă fie ca
din ce cauză, fie cu ce scop:
(aj) Am venit la voi că mi -era dor de frate -tău {de ce? —> din ce cauză —≫ CAUZALĂ).
(bi) Am venit la voi să-l văd pe frate -tău {de ce? —> cu ce scop? —> FINALĂ).
1. Pană la un anumit nivel al intuiției și al cunoștinăelor gramaticale, cele două intrebări pot ≪părea≫
uneori posibile deopotrivă pentru una și aceeași subordonată, fapt pentru care criteriul intrebării folosit
singur nu este nici operant și nici exact, conducand la interpretări contradictorii sau la decizii
nemotivate prin intrebări:
(a2) Am intrat la restaurant, că aș fi băut o bere {din ce cauză?, cu ce scop?).
(b2) A venit anume mai devreme, pentru ca la deschiderea stadionului să fie printre primii intrați
{din ce cauză?, cu ce scop?).
in asemenea situații, ca de altfel in general, interpretarea unei subordonate ca finală sau cauzală
recurge obligatoriu la alte două mijloace:
1.1. CUVINTELE INTRODUCTIVE, care individualizează intr -o oarecare măsură cele două
subordonate, respectiv că sau formație cu această conjuncție (pentru că, pe motiv că, din cauză că,
mai ales că etc.) EXCLUDE FINALA, iar să ori formație cu să {ca să, pentru ca… să, numai ca… să)
EXCLUDE CAUZALA.
Prin urmare, cand ≪stăm≫ intre cauzală și finală, decide cuvantul introductiv: că —> CAUZALĂ, iar
să —> FINALĂ, niciodată viceversa. (in exemplele date: (a 2)pentru că —> cauzală; (b 2)pentru ca… să
—> finală.)
404
OBSERVAȚIE. Soluția nu poate fi alta nici dacă cele două subordonate, caz mai rar, sunt COORDONATE:
Pentru că nu-i place dezordinea (cauzală) și ca să-z' dea o lecție fiului său (finală), s-a pucat să aranjeze ambele
birouri.
1.2. RAPORTUL TEMPORAL existent intre subordonată și regenta ei: acțiunea din cauzală, se
petrece inaintea celei din regentă (cauza precedă efectul), in timp ce acțiunea din finală se petrece
după cea din regentă:
(a3) Vino mai repede, că te aștept ("te aștept inainte d e a veni tu").
(b3) Vino să te văd ("te voi vedea după ce vei veni") 315.
Pentru cauzalele al căror termen regent nu este exprimat lexical (Unde -i?, că nu -l văd aici), necuprinse la acest
nivel al analizei, vezi Drașoveanu, 1997, p. 213 -218.
405
T93
INTERJECȚII CARE CER – COMPLETIVE DIRECTE / CIRCUMSTANȚIALE FINALE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Iată că ne -am reintalnit.
(2) Hai să-ți arăt ceva.
B. SOLUȚII:
(1) că ne-am reintalnit = completivă directă
(2) să-ți arăt ceva = circumstanțială finală
C. COMENTARIU
1. Interjecțiile iată, iacă(tă), uite, echivalente ale unui verb la imperativ, sunt tranzitive și urmate in frază
de completive directe: Iată că ne -am reintalnit; Iaca ce -aș vrea să-ți mai spun; Uite cum s -au intamplat

lucrurile. ..
(1) Calitatea de interjecții tranzitive se evidențiază ușor: i a t ă -l, i a c ă t ă -l, u i t e -o. Prin urmare,
dacă in i a t -o, o este complement direct, prin analogie acceptăm că și subordonata care ocupă aceeași
poziție (Iată că am primit scrisoarea) este tot completiv ă directă.
(2) Folosind ca punct de sprijin interjecția uite, la origine verb la imperativ (uite < uită -te), putem
accepta prin analogie că și celelalte interjecții cu sens asemănător (iată, iacă) sunt echivalente cu un
imperativ. O dată asimilate acestuia , inseamnă că ele nu sunt lipsite de SUBIECT, ci acesta este
INCLUS, respectiv pronumele tu (dumneata), voi (dumneavoastră).
Obținem astfel dovada că subordonata n -ar putea fi subiectivă, din moment ce subiect există. Prin
urmare nici in cazul de față nu s e incalcă legea priorităților – mai intai subiectiva și abia după ce se
exclude aceasta, prin existența unui subiect in regentă, compeltivă directă.
2. Interjecțiile hai și haide (haideți, haidem) exprimă un indemn la o acțiune (comună) cu
interlocutorul, corespunzand imperativului unor verbe de mișcare (vino, veniți, să mergem): Hai săți
arăt noul cartier, Haidem să mai vedem ce e nou prin magazine; Haideți să incepem lecția.
in legătură cu aceste interjecții sunt de făcut următoarele observații:
406
(1) Datorită faptului că imprumută desinențe verbale de persoana I plural (haidem; comp. cu să
mergem) și a Ii -a plural {haideți; comp. cu mergeți, veniți), stabilindu -se o opoziție față de forma
hai(de), interpretată ca un fel de persoana a II -a singular, această interjecție se apropie formal foarte
mult de un verb – de aici și interpretarea ei, discutabilă, drept verb la imperativ. Or, este clar că aceste
forme nu aparțin prin radical unui verb – nu există un verb *a hai, iar o eventuală considerare a lor ca
forme supletive de imperativ ale verbelor a veni și a merge, pe bază de echivalență, se exclude,
verbele in discuție avandu -și propriile forme de veniți; să mergem – conjunctiv cu valoare de
imperativ (vino, imperativ) 31 .
(2) Deși nu sunt forme verbale și ca atare nu aparțin unei paradigme verbale, interjecțiile hai(de),
haidem, haideți ocupă in propoziție poziția unui predicat exprimat prin verb la imperativ (hai(de) =
vino; haideți = veniți) sau conjunctiv cu valoare de i mperativ (haidem = să mergem). Din această
cauză le putem considera in relație tipic predicativă cu un SUBIECT INCLUS (tu, voi, noi).
(3) Interjecțiile hai(de), haidem, haideți pot fi determinate de diferite complemente circumstanțiale, iar
in frază, de su bordonatele circumstanțiale. Dintre subordonate reținem CIRCUMSTANȚIALA
FINALA introdusă prin să: H a i să vedem expoziția; H a i să -ți arăt ceva; Haideți să mancați ceva
(comp. cu V i n o să vedem expoziția; Veniți să mancați ceva).
In analiză, pe baza in trebării unde, finala introdusă prin să este interpretată adesea greșit ca
circumstanțială de loc. Cazul in discuție nu este unul particular, ci vizează confuzia celor două
subordonate după verbe de mișcare. (Vezi, pentru excluderea circumstanțialei de loc, T 88.)
3. După interjecția zău avem subiectivă: Z ă u că regret.
4. Interjecția vai cere completivă indirectă: Vai de cine nu știe gramatică!
Consideram de aceea discutabilă ipoteza interpretării acestora ca aparținand unei paradigme verbale
defective , reprezentate numai prin aceste forme.
407
T 94 SUPERLATIV RELATIV / SUPERLATIV ABSOLUT
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Voi sunteți cei mai harnici (dintre toți copiii).
(2) Voi sunteți foarte harnici.
B. SOLUȚII:
(1) cei mai harnici = superlativ relativ
(2) foarte harnici = superlativ absolut
C. COMENTARIU
0. Confuzia superlativ relativ / superlativ absolut (la adjective și adverbe) are la bază, in afară de
nesocotirea modului de construcție diferit al celor două forme de superlativ, cel mai adesea o
ințelegere inexactă sau chiar eronată a semnificațiilor pe care le au aici termenii "relativ" și "absolut".
Receptandu -i oarecum prin sensurile lor marginale pentru gramatică, redate prin sinonime, respectiv
absolut = perfect, desăvarșit, la gradul cel mai inalt, pe treapta cea mai de sus, cum nu se poate mai…
etc. – toate fiind un fel de "etichete" pentru conceptul de "superlativ" in general (o realizare absolut
fantastică), iar relativ = condiționat, cu aproximație, mai mult sau mai puțin… etc. (o carte relativ
intere -s a n t ă), se ajunge să -i opunem cu aceste sensuri și in privința intensității insușirii exprimate

prin adjective și adverbe. Astfel, in mod eronat, se stabilește un fel de IERARHIE (ordonare) a lor, in
sensul că unul (= superlativul abs olut) ar exprima o insușire in grad mai inalt decat celălalt (=
superlativul relativ).
Pe de altă parte, dintre cele două forme ale superlativului, indicația "cel mai (cea mai etc.)…" o conține
EXPLICIT in expresie superlativul relativ (cartea cea mai frumoasă), incat calitatea de "superlativ"
este cu mult avantajată ca grad de evidențiere față de cea a superlativului absolut (o carte foarte
frumoasă). (Tocmai de aceea locul superlativului cu foarte este tot mai mult luat de alte construcții, cu
sens supe rlativ mai pregnant.)
Se ințelege astfel de ce confuzia se face in ambele sensuri -interpretarea superlativului absolut drept
relativ, iar a celui relativ drept absolut.
408
0.1. in realitate, sensurile cu care se folosesc aici ABSOLUT și RELATIV, cele pro prii si
fundamentale de fapt, sunt cu totul altele:
(a) superlativ RELATIV = exprimă o insușire a unui obiect in gradul cel mai inalt IN RAPORT cu
alte obiecte sau cu același obiect in imprejurări diferite: El este cel mai bun dintre toți;
(b) superlativ ABSOLUT = exprimă o insușire a unui obiect in gradul cel mai inalt FĂRĂ
RAPORTARE la alte obiecte sau la același obiect in imprejurări diferite: El este foarte bun.
Se observă astfel că cele două forme exprimă deopotrivă o insușire la CEL MAI INALT GRAD – de
aceea se și numesc ambele "superlative". Deosebirea deci nu se află in gradul mai sporit sau mai
scăzut de intensitate a insușirii, ci in modul ei de prezentare – cu referire la (in raport cu) alte obiecte
(superlativ relativ) sau fără nici o referire l a alte obiecte, adică luată independent (superlativ absolut).
1. Avand in vedere sensul deopotrivă ≪superlativ ≫, deosebirea intre cele două tipuri de superlativ se
realizează după modul de construcție:
1.1. Superlativ relativ: cel (cea, cei, cele) + mai + adjectiv: Ea este cea mai frumoasă (dintre toate).
in structura superlativului relativ al adverbelor, articolul demonstrativ are forma invariabilă cel: Ei au
cantat cel mai bine.
1.2. Superlativul ABSOLUT cunoaște mai multe tipuri de construcții, dintre ca re reținem aici două:
(1) ADVERB {foarte, prea, tare, mult) + ADJECTIV (ADVERB): Am văzut un film foarte
interesant; E tare drăguță păpușa ta!; Mult viteaz fost-a Ștefan cel Mare; A fost o prea frumoasă
zi de vară.
(2) ADVERB (LOCUȚIUNE ADVERBIALĂ) {atat, așa, cat, oricat, extrem, grozav, absolut,
colosal, peste măsură, din cale -afară, al dracului etc.) + de + ADJECTIV (ADVERB): Cât de mult
s-a bucurat cand te -a văzut!; Colega ta este extrem de silitoare; Oricat de mare ți-ar fi uneori
durerea, trebuie s -o invingi
317 Se reatrage atenția că atat de (așa de) din construcțiile exclamative reprezintă un superlativ absolut. Ele pot
constitui comparativul de egalitate numai in două situații:
(a) precedate de adverbul tot, indiferent de exprimarea / neexprimarea c elui de -al doilea termen al comparației:
tot așa, de (tot atat de) frumoasă (ca tine) ;
(b) utilizate singure (= fără tot), dar cu exprimarea obligatorie a celui deal doilea termen al comparației: un om
așa de bun ca dumneata. (in prezența celui de -al doilea termen, comparativul de egalitate poate fi și
nemarcat, coincizand formal cu pozitivul: o fată frumoasă ca o floare.)
409
*2. in ce privește statutul sintactic al acestor adverbe urmate de de, lucrurile sunt destul de complicate
și nici pe departe u nitar rezolvate, ceea ce face ca și soluția școlara să fie la fel de sinuoasă și lipsită de
fermitate.
Divergențele terminologice, taxonomice și conceptuale intre specialiști, care motivează această stare
de lucruri, vizează mai multe aspecte:
(1) acceptar ea / neacceptarea in principiu a comparației ca o categorie gramaticală (cu realizare
analitică);
(2) separarea sau nu de categoria comparației a categoriei intensității (intensitatea relativă
(comparativă) / intensitatea absolută (necomparativă));
(3) numărul membrilor acestei categorii (= așa -numitele grade de comparație și/sau de intensitate) in
funcție de stadiul de gramaticalizare (= de exprimare morfematică).
2.1. Exprimarea intensității insușirii prin comparație se acceptă in general ca find grama ticalizată,
adică avand unități specializate morfema -tic, ceea ce permite degajarea membrilor categoriei,
indiferent de o denumire sau alta. (in gramaticile uzuale: COMPARATIV DE EGALI – TATE (tot atat

/ tot așa / la fel de buna), COMPARATIV DE SUPERIORITATE (mai bună), COMPARATIV DE
INFERIORITATE (mai puțin bună) și SUPERLATIV RELATIV (de inferioritate sau de
superioritate), numit uneori și COMPARATIV SUPERLATIV (cea mai (puțin) bună.)
O dată intrate in structura acestor ≪grade de comparație (și intensitate) ≫, adverbele mai, mai puțin, tot
așa de etc, ele devin morfemele acestei categorii și, pri nurmare, numai la modul general și figurat le
mai putem numi ≪determinanți de intensitate ≫, adică ≪un fel de≫ complemente.
Altfel spus, da că le acceptăm statutul morfematic, de ≪semne≫ gramaticale ale gradelor de comparație,
nu se mai pune problema de a le interpreta altfel decat impreună cu adjectivul (adverbul), ca subunități
(= afixe mobile proclitice) in paradigma adjectivului (adverbulu i)318.
2.2. Exprimarea intensității absoulte in schimb, adică in afara unei comparații propriu -zise (=
≪gradele≫ pozitiv și superlativ absolut: om bun, om foarte bun, om extraordinar de bun) se
dovedește prea puțin sau deloc gramaticalizată (= realizată morfematic).
(1) Pozitivul este un grad de intensitate și/sau de comparație numai ca opozant al celorlalte, care il au
ca termen de referință. Adjectivul la pozitiv SEMNALEAZĂ PREZENȚA INSUȘIRII – și atat, ftră
nici o
31S T_
In alte limbi, acestor afixe pr oclitice le corespund sufixe specializate (vezi in latină, in germană, in rusă etc).
410
informație explicită privind gradul ei de intensitate (relativă sau absolută), este forma de bază, formaetalon,
gradul neutru sau zero de intensitate. (La nivelul epre siei, acestuia nu -i corespunde nici un
segment pozitiv.)
(2) Superlativul absolut – sau ceea ce numim in general superlativ absolut — indică la modul absolut
(= in afara unei comparații) diferite grade de intensitate a insușirii, toate situate DEASUPRA celei
neutre. in planul expresiei, superlativul absolut cunoaște o ≪puzderie≫ de realizări, cărora, in afară de
ințelesul superlativ, nu li se poate găsi o notă comună.
Acest registru foarte larg nu permite IN PRINCIPIU considerarea acestor mijloace de rea lizare ca fiind
… morfeme. (E foarte greu de admis ca un membru al unei categorii gramaticale, indiferent care este,
să aibă
și zeci de morfeme ce exprimă in esență același ințeles.)
O linie de demarcație aici intre ceea ce este gramaticalizat și ceea ce nu este gramaticalizat se poate
realiza, cel puțin pentru școală, dar va fi una convențională și mereu atacabilă, deoarece nu se bazează
pe o argumentație gramaticală propriu -zisă.
in acest sens, am putea considera specializat pentru superlativ absolut ad verbul FOARTE, singurul
care, atașat adjectivului (adverbului), exprimă o insușire la un grad foarte inalt fără alte conotații și,
prin aceasta, se apropie de un morfem, avand și un corespondent exact in alte limbi. Am putea spune,
prin urmare, că exprimar ea superlativului absolut cu foarte este una gramaticalizată, iar prin aceasta
foarte s-ar reclama inclus in paradigma adjectivului.
Toate celelalte realizări ale ≪ideii≫ de superlativ absolut se plasează la nivel lexical ( -sintactic) și/sau
expresiv ( -afectiv), putand fi considerate adverbe (locuțiuni adverbiale) de sine stătătoare,
determinanți ai adjectivului (adverbului) de tip complemente de mod. Cu alte cuvinte, in exemple de
tipul: Ioana e tare drăguță; Mașina e prea scumpă; Expunerea a fost extrem d e interesantă,
adjectivele sunt la un superlativ absolut realizat lexical -sintactic, in timp ce in Ioana este foarte
harnică, adjectivul este Ia superlativ absolut gramatical 319.
319 Se ințelege că exprimarea ideii de superlativ dispune de multe alte mijloace (fonetice, derivative,
suprasegmentale, expresive etc), care, de la caz la caz, permit sau nu disocierea sintactică. (Este de la
sine ințeles că in grupări de tipul zmeul zmeilor (prostul proștilor etc), substantivele in genitiv plural
constituie poziție sintactică de sine stătătoare (= atribut substantival genitival), după cum in arhiplin,
superdotat, rarisim etc. nu se pune in mod obiectiv problema disocierii. Vezi, pentru o analiză
detaliată a COMPARAȚIEI și intensității, inclusiv a superlativul ui, cu numeroase subclasificări și
inovații terminologice, lordan -Robu, 1978, p. 34l -343 și 403 -408.
411
T 95 NU- CU VERB SUBÎNȚELES / FĂRĂ VERB SUBÎNȚELES
A. STRUCTURI -TIP:
(1) L-ai căutat sau nu?
(2) Nu, nu mai vin azi.
B. SOLUȚII:

(1) nu = cu verb subințeles {nu [l-ai căutat])
(2) nu = firă verb subințeles
C. COMENTARIU
0. Prin faptul că adverbul de negație nu este foarte strans legat de verb, căruia ii dă forma negativă, ori de cate
ori acest adverb apare fără verb (sau altă parte de vorb ire pe care s -o nege) se pune problema subințelegerii /
nesubințelegerii verbului -predicat. incercăm in cele de mai jos o ordonare a situațiilor mai importante in care
apare nu rară verb, in funcție de acest imperativ al analizei practice — subințelegerea / nesubin -țelegerea
verbului -predicat.
1. NU – SEMN AL UNUI PREDICAT NEGATIV SUBINȚELES:
1.1. Consecință a COORDONĂRII: Vii sau nu [vii]?; E interesantă sau nu [e interesantă] cartea pe care ți -a
dat-o?; El știe să invețe, dar tu, nu [știi]; Noi invățăm, i ar voi nu [invățați]; Cu tine mă pot ințelege, dar cu
amicul tău, nu [mă pot ințelege].
1.2. Consecință a SUBORDONĂRII, de regulă prin conjuncțiile dacă (de) și că: Să fii cuminte, că de nu [ești
cuminte], se supără bunica; L -am' intrebat dacă acceptă invi tația noastră și mi -a spus că nu [o acceptă].
OBSERVAȚIE. In ultimul exemplu, prin analogie cu gruparea că da, adverbul nu ar putea fi interpretat și
propozițional, fără a mai subințelege predicatul (vezi mai jos).
1.3. in expresiile cu sens afirmativ cum să nu, cum nu, ba bine că nu, echivalente ca ințeles cu adverbele firește,
bineințeles, de bună seamă etc:
(1) Sunteți amabil să -mi spuneți cat e ceasul? – Cum să nu [vă spun].
(2) Ți-arplăcea să ai o casă ca asta? – Cum nu [mi-ar plăcea].
412
Se poate presupune că la origine aceste propoziții "trunchiate" au avut
caracter interogativ -exclamativ.
(3) L-a ascultat ieri la istorie? – Ba bine că nu [l-a ascultat],
in ultimul exemplu avem, firește, două propoziții (ba bine =
principala, cu predicat exprimat prin adverb predicativ; că nu [l-a ascultat]
= subordonată subiectivă).
OBSERVAȚIE. in gruparea nu și nu, adverbele pot fi interpretate fie ca prepoziționale (= propoziții
negative neanalizabile), fie ca semne ale subințelegerii a două predicate: ii spun in fiecare zi să invețe,
dar el nu și nu (… dar el nu [invață] și nu [invață].
2. NU "prepozițional" – formează singur o propoziție negativă (= nu se subințelege verbul -predicat):
2.1. Nu singur, ca răspuns negativ la o intrebare (afirmativă sau negativă ): – Poți veni și tu? – Nu.
2.2. Nu urmat de o propoziție negativă "explicativă", care repetă predicatul din intrebare: – Ai fost ieri
la ștrand? – Nu, n-am fost; – N-ai uitat să -mi aduci cartea promisă? — Nu, n-am uitat.
Cea de -a doua propoziție poate fi interpretată fie ca o apozitivă pe langă prima (Nu), fiind un fel de
reluare, de explicare a ei, fie ca principală independentă, fără să fie in vreun raport gramatical cu
prima.
OBSERVAȚIE. Același grup de două propoziții il avem și ca răspuns la o intreba re in care e negată o
altă parte de propoziție decat predicatul: – Nu la discotecă v -a(i cunoscut? — Nu, nu la discotecă. In cea dea
doua propoziție trebuie subințeles predicatul (.. .nu la discotecă [ne-am cunoscut]), nu fiind un semn al
predicatului nega tiv.
2.3. Nu ca replică negativă și interogativă la o altă propoziție: Profesorul n -a sosit incă. — Nu?
2.4. Nu ca replică negativă la o altă propoziție și urmat de o propoziție afirmativă sau negativă:
Colegii tăi vin cu trenul de 11. — Nu, vin cu trenul de 14 (sau Nu, nu vin cu trenul de 11).
2.5. Nu precedat de adverbul de mod cu sens adversativ ba, ca replică negativă la o altă propoziție
(enunțiativă sau interogativă): Voi ați spart geamul. – Ba nu; – Voi ați spart geamul? – Ba nu.
Gruparea adverbială ba nu formează o propoziție neanalizabilă.
OBSERVAȚIE. Mai rar și popular, in locul lui nu apare ba, folosit ca adverb de negație: – Ai adus
cartea? – Ba.
413
3. Nu "propozițional" are ca opozant AFIRMATIV pe da "propozițio -nal" (= propoziție afirmativă).
Asemenea lui nu, adverbul da poate apărea singur sau urmat de o propoziție explicativă:
3.1. Ca răspuns la o intrebare afirmativă: – Vii maine la film? – Da.;'
– A intrat deja profesorul in clasă? – Da, a intrat.
Aceeași este situația și cand intrebarea vi zează o altă parte de propoziție decat predicatul: – Tu mi -ai
luat pixul? – Da. (sau – Da, eu ți-am luat pixul).
OBSERVAȚIE. Pentru insistență, se poate folosi da repetat, constituind un șir de propoziții

independente (= neaflate in raport una cu alta): – Veniți cu noi in excursie? – Da, da, da.
3.2. Ca răspuns afirmativ la o intrebare negativă, da este precedat de adverbul de mod cu sens
adversativ ba: – Nu-l cunoașteți pe prietenul meu? – Ba da.
La fel ca da singur, ba da poate fi urmat de o propoziție ex plicativă:
– Nu mi -ai adus cartea promisă? — Ba da, ți-am adus -o.
Pe aceeași poziție apare ca răspuns afirmativ ba da și cand intrebarea negativă vizează alte părți de
propoziție decat predicatul: – Nu tu mi -ai dat ieri telefon? – Ba da (sau – Ba da, eu ți-am dat telefon).
OBSERVAȚIE. Accidental, da din ba da este inlocuit cu predicatul: Profesorul de istorie nu ne ascultă azi
lecția. – Ba ne ascultă (ne ascultă este pe poziția lui da). Se ințelege ca in asemenea situații avem o singură
propoziție. Ba nu este aici un adverb de negație, echivalent cu nu, ci un adverb cu sens adversativ, aproximativ
sinonim cu dimpotrivă.
3.3. Ca răspuns in forma unei subordonate introduse de regulă prin dacă sau că: L -am intrebat dacă vine cu
noi in excursie și mi -a răsp uns că da; L-am intrebat dacă vine sau nu la noi și dacă da, cu ce tren.
3.4. Da in opoziție cu nu, fie in răspunsuri, fie in intrebări: – Ei, ce -a spus antrenorul? – Și da, și nu; –
Mă aștepți maine la gară? Da sau nu?;
– Comunică -mi răspunsul tău exact: da sau nu?
OBSERVAȚIE. in formulări de tipul: a spune "da", a spune "nu". cele două adverbe sunt substantivate, la fel ca
in cuvantul "nu", răspunsul este "nu", răspunsul este "da".
414
T 96 CAZURI CU ÎNTREBĂRI / CAZURI FĂRĂ ÎNTREBĂRI
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ionel este elev.
(2) Ionel este harnic.
B. SOLUȚII:
(1) elev = nominativ cu intrebare (ce? = intrebare pentru caz)
(2) harnic = nominativ fără intrebare {cum? ^ intrebare pentru caz)
C. COMENTARIU
0. in practica analizei gramaticale de tip școlar, dar nu exclusiv, intrebărie sunt printre cele mai la
indemană și mai solicitate mijloace de identificare a cazurilor.
Fără a le nega, la acest nivel, utilitatea in bloc, atragem atenția asupra faptului că absolutizarea
importanței lor in forma utilizării ca mi jloace exclusive (= aflarea ≪cu orice preț ≫ a cazului printr -o
intrebare) constituie sursa a numeroase greșeli, vizand toate cele cinci cazuri.
Aprecierea eronată a cazului prin intrebări este legată in principiu de trei categorii de fapte:
(1) nesesizarea tipului de caz și a naturii morfologice a părții de vorbire in care se materializează:
(2) manuirea greșită a intrebărilor;
(3) utilizarea unor intrebări care nu sunt proprii cazurilor (= nu ne conduc la nici un caz, pentru că nu
sunt intrebări ale cazuri lor).
1. in legătură cu domeniul intrebărilor și gradul lor de proprietate vom reține următoarele:
1.1. Folosirea intrebării pentru a afla cazul NU -ȘI ARE NICI O JUSTIFICARE LA
SUBSTANTIVELE (substitutele) CU PREPOZIȚII (1) și la ADJECTIVE de toate feluril e (2).
(1) Dacă substantivul (subsitutul) are prepoziție, incadrată la unul dintre cele trei tipuri (prepoziții cu
genitivul, prepoziții cu dativul, prepoziții cu acuzativul), PREPOZIȚIA ARATA CU EXACTITATE
CAZUL. Prin urmare nu este nevoie de intrebare, f ie că in aceasta apare aceeași prepoziție ca la
cuvantul de analizat {Scrie cu creionul – Cu ce scrie?), fie că se pune o intrebare care este de fapt
pentru funcție, nu pentru caz și prin urmare mai mult incurcă decat ajută {Cerul este fără
415
nori – Cum este cerul?). Se ințelege deci că pentru identificarea cazului cunoașterea regimului
prepozițiilor este absolut necesară. (Vezi, in acest sens, T 4, T 5.)
OBSERVAȚIE. Ca indicator de caz, pe de la acuzativul complementului direct (pe cine) are același
rol ca orice prepoziție cu acuzativul.
(2) La ADJECTIVE, indiferent de felul lor, CAZUL NU SE AFLĂ PRIN INTREBĂRI, ci se "citește
direct de la substantivele (substitutele) cu care obligatoriu adjectivele se acordă (in gen, număr și caz).
Prin urmare CAZURILE A CORDATE N -AU INTREBĂRI și este absolut firesc să fie așa, o dată ce
la adjective cazurile sunt exclusiv categorii de formă, consecință a acordului cu substantivele.
intrebările care și ce fel de puse pe langă substantiv (fa t a harnică, o fată harnică) sunt pentru funcție
(atribut), nu pentru caz (acuzativ sau alt caz). Dovada este faptul că aceleași intrebări (care, ce fel de)

le punem pe langă substantiv indiferent de cazul acestuia și, o dată cu el, și al adjectivului. Măsura
adevărată a erorii in aflarea cazului la adjective prin intrebări ne -o dau adjectivele posesive: dacă
folosim o intrebare – și aceasta poate fi numai al (a, ai, ale) cui – adjectivele posesive ne apar, greșit,
firește, numai in genitiv (vezi, pentru detalii, T 17 – T 21).
in ac eeași situație se află ca grad de improprietate și intrebarea cum, pusă uneori (greșit) pentru a afla
cazul adjectivului cu funcție de nume predicativ (Măria este bucuroasă) sau element predicativ
suplimentar (Măria il privea bucuroasă). Nici cum nu este i ntrebare pentru caz, ci pentru funcții
(nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement de mod).
Se ințelege că celelalte intrebări (pe bază de adverbe interogative: unde, cand, cat etc.) nici nu mai
intră in discuție.
1.2. Vocativul, indiferen t dacă se manifestă in substantive (pronume: tu, voi) sau, ca urmare a
acordului, in adjective (vezi T 8), nu are intebare. incercarea de a -i găsi una, de reguă cine, se soldează
cu interpretarea lui greșită drept nominativ (vezi T 6).
1.3. Nu au intrebări propriu -zise dativul POSESIV (vezi T 9), dativul LOCATIV (asterne -te
drumului…: unde?; cui?) și dativul ETIC (Mi ți -/ tranti cat era de mare). Nici acuzativul
neprepozițional prin care se exprimă timpul (Citește toată noaptea; A stat două săptămani la mare)
nu se află propriu -zis prin intrebări, acestea fiind ale complementului de timp (cand?; cat timp?).
Acuzativul se identifică aici indirect, prin funcție.
416
1.4. Utilizăm intrebările – sau și intrebările – pentru a identifica numai CAZURILE
NEPREPOZIȚIONALE (N, G, D, Ac) manifestate in substantive (substitute). intrebări pentru
cazuri sunt numai cine (+ formele declinate) și ce, respectiv:
(1) Cine – intrebare pentru NOMINATIV și numai nominativ. Corespondența dintre cine și
NOMINATIV se poat e formula astfel: orice substantiv (substitut) care răspunde la intrebarea cine este
in nominativ, dar nu orice substantiv (substitut) in nominativ răspunde la intrebarea cine. Funcțional,
nominativul care răspunde la intrebarea cine se repartizează pe SUB IECT și NUME
PREDICATIV: Dumneavoastră (S) sunteți tatăl (NP) elevului Popescu?
(2) Al (a, ai, ale) cui – intrebare exclusiv pentru GENITIV materializat in substantive (substitute):
Copilul vecinului este bolnav; Copilul cel mic al vecinului este bolnav; Povestea lui e povestea
fiecăruia.
Regula se poate formula astfel: orice substantiv (substitut) care răspunde la intrebarea al (a, ai, ale)
cui este in genitiv și numai in genitiv. Nu există substantiv (substitut) care să răspundă la alte intr ebări
decat al (a, ai, ale) cui.
OBSERVAȚIA 1. intrebarea se pune intotdeauna in fața substantivului regent (vezi T 3), altfel ea devine cui și
conduce greșit la dativ.
OBSERVAȚIA 2. in structura numeralului ordinal, indiferent de intrebuințare (substantivală sau adjectivală), al
(a) nu are nici o legătură cu genitivul (vezi T 16). (Pentru situația posesivelor, vezi T 18 – T 20.)
OBSERVAȚIA 3. Nu răspund la intrebarea al (a, ai, ale) cui genitivul ca element component al unei locuțiuni
adverbiale: Bea al dracului!
(3) Cui – intrebare exclusiv pentru dativ: De 8 Martie oferim femeilor flori; Preot deșteptării noastre,
semnelor vremii :profet… (M. Eminescu).
OBSERVAȚIE. Pentru situația specială a "dativului posesiv", vezi T 9.
Deosebirea genitivului de dativ prin intrebări presupune utilizarea corectă a acestora (vezi T 3).
1.5. Ce – intrebare comună pentru NOMINATIV și ACUZATIV: S-a spart un geam (N) / Am spart
un geam ( Ac).
Numai după această intrebare, cele două cazuri nu pot fi deosebite. (Vezi, pentru N / Ac, T 2, T 72, T
73.) Cert este că la aceasta intrebare nu răspund genitivul și dativul.
OBSERVAȚIE. intrebarea ce este in primul rand. pentru funcții (subiect, nume predicativ, element
predicativ suplimentar, complement direct
417
și, greșit pusa, și pentru complement indirect), identificarea cazului sau funcției este scăzut.
Randamentul ei in
2. Vom reține in concluzie că singurele intrebățri utilizabile in identificarea cazurilor, de regulă in
≪cooperare ≫ cu alte mijloace, sunt cine (al (a, ai, ale) cui,) și ce. Celeltlate intrebări – care, ce fel de,
unde, cand, cum cați (cate) etc. – nu furnizează nici o informație despre caz.
*3. ANEXĂ. intrebarea ce face se intrebuințează ca intrebare lexica -lizată pentru predicatul ce se

exprimă prin verbe de acțiune 320: Ionel s-a dus la munte — Ce-a făcut Ionel?
Această intrebare se deosebește de toate celelalte intrebări prin existența in componența ei a unui verb
la mod personal, totdeauna același, a face, utilizat in intrebare cu aceleași categorii gramaticale (mod,
timp, număr, persoană) ca ale predicatuliu pentru care se pune intrebarea.
in același timp, interogativul ce, ca pronume, prezintă un statut aparte, i n sensul că aici nu mai
substituie un nume (in N sau Ac), răspunsul la intrebarea ce face (nu la ce singur) fiind un predicat. Nu
se poate spune nici că este un substitut (interogativ) al predicatului, deoarece, ca răspuns, predicatul
ocupă nu poziția lui ce, ci poziția grupării intregi ce face. Cum predicatul, mai exact spus verbul la
mod personal, nu are o subordonată corespondentă, se ințelege că nu există nici o propoziție care să
răspundă la această intrebare. intr -o exprimare metaforică, am putea spun e că intrebarea ce face
prezintă singura situație in care ințelesul nu este incorporat intr -o formă, cele două categorii fiind
concepute ca entități distincte: face = simbol pur al conceptului de acțiune verbală, cadrul (modelul)
verbal, iar ce = substitut al substanței ca atare, existente concret in fiecare verb de acțiune. incercand
explicitarea grupării prin "desfacere", ce face = ce (fel de) acțiune face.
in general predicatul se recunoaște fără intrebare, el avand semne formale proprii: persoană și num ăr
(+ mod, timp). Nici o altă parte de vorbire nu se schimbă după categoria persoanei, menținand
semnificația lexicală aceeași. Prin aceasta se deosebește de pronumele care au persoană (personale,
reflexive etc), la care fiecare persoană are altă semnifica ție lexicală și gramaticală. Persoana la
pronume este comparabilă cu genul la substantiv (acesta are gen, dar nu se schimbă după gen;
substantivul masă, de exemplu, este de genul feminin, dar nu poate trece la … masculin sau neutru;
pronumele eu este de persoana intai și nu poate trece la persoana a doua, căci tu este ALT pronume).
Vezi, pentru gruparea verbelor după criterii semantice, Coteanu, 1982, p. 159 -l62.
418
intrebarea ce facel nu substituie la drept vorbind decat o parte dintre predicate , cele exprimate prin
verbe de acțiune propriu -zisă.
Dacă predicatul se exprimă prin verbe exterioare acestei categorii, intrebarea ce face nu e posibilă: El
are un caine. – *Ce face el?; imi trebuie o carte. – *Ce face?; Ne place gramatica. – * Ce face?
419
T97
PROPOZIȚII PRECEDATE / NEPRECEDATE CELE DOUĂ PUNCTE
DE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Ionel a intrebat: – Cand vine vecinul tău din concediu?
(2) Ionel a intrebat cand vine vecinul tău din concediu.
B. SOLUȚII:
(1) Cand vine vecinul tău din concediu = princ ipală
(2) cand vine vecinul tău din concediu = subordonata (completivă directă)
C. COMENTARIU
0. Cu unele excepții, cele două puncte ([:]) constituie, in textul scris, marca izolării sintactice,
semnul că unitatea ce le urmează (cuvant, propoziție) nu este legată de unitatea ce le precedă, nici
prin subordonare și nici prin coordonare: Ion zise: – Caută -mă după -masă la birou.
Altfel spus, prin cele două puncte se intrerupe continuitatea lanțului sintactic, ceea ce urmează fiind
unitate INDEPENDENTĂ.
Această ≪independență ≫ este doar de natură gramaticală, intrucat din punctul de vedere al ințelesului
există o relație intre unitățile separate prin cele două puncte, ceea ce face ca ≪independența ≫ in
ansamblu a unităților una față de alta să fie doar rela tivă.
0.1. Ca marcă a unui nonraport gramatical, cele două puncte prezintă importanță deosebită in analiză,
cu referire specială la interpretarea sintactică a cuvintelor (propozițiilor) ce se află după acest semn de
punctuație.
in mod firesc, cele două fapte, absența legăturii gramaticale și prezența celei de ințeles, acționează
antinomic (= in sensuri opuse) asupra celui ce analizează textul, conducand adesea, sub presiunea
ințelesului, la interpretări eronate.
1. O asemenea situație ne -o oferă ≪cele do uă puncte ≫ cand constituie SEMN AL TRECERII DE LA
VORBIREA INDIRECTĂ LA VORBIREA DIRECTĂ, cu sau fără liniuță de dialog: Zis-a mama
către mine: -Insoară -te, măi copile! (folclor).

Cu această valoare, cele două puncte sunt precedate de CUVINTE DE DECLARAȚIE (de regulă
verbe și locuțiuni verbale care inseamnă "a
420
spune, a intreba, a răspunde") sau cu un sens ce trimite la acestea: La despărțire ne -a spus doar atat: – Să nu
uitați niciodată vorbele mele!
Uneori cuvantul de declarație poate lipsi: Se uită sp re mine incruntat: – Unde mi -ai'fost pană acum?
1.1. Propoziția ce urmează celor două puncte in vorbirea directă este o PRINCIPALĂ, nelegată
sintactic de verbul de declarație.
in legătură cu ≪sesizarea≫ și interpretarea acestei propoziții ca principală ind ependentă, nu
subordonată (completivă) verbului de declarație, se atrage atenția asupra următoarelor aspecte care se
impun ≪treptat≫ observației analistului:
(1) Reproducerea de către vorbitor a spuselor cuiva după un verb de declarație se poate face in do uă
feluri, INȚELESUL fiind ACELAȘI;
(a) fără cuvant de legătură (= subordonator) sau DIRECT: Ionel m -a intrebat: – Mergi maine la
consultații?
(b) cu un cuvant de legătură (= subordonator) sau INDIRECT: Ionel m -a intrebat dacă merg maine la
consultații.
in cazul (a) propoziția a doua este o principală independentă, iar in (b), o subordonată. Reținem de aici
o primă constatare: propoziția in vorbirea directă de după cele două puncte n -are cuvant subordonator,
semn al calității ei de principală.
(2) Deosebire a propoziției de tip (a) de cea de tip (b) trebuie făcută după prezența celor două puncte și
absența cuvantului subordonator, NU după INȚELES și nici prin INTREBĂRI, deoarece:
(a) In general, verbele de declarație sau folosite cu acest rol au un ințeles ≪insuficient ≫ și de aceea nu
pot apărea de regulă singure, ci insoțite de un determinant (complement sau completivă). Nu spunem
doar El a zis (a intrebat, a comunicat etc), ci El a zis (a intrebat, a comunicat etc.) "ceva": Ne -a intrebat
dacă suntem de -acor d: I-a m mai atras o dată atenția să nu mă facă de ras; I -a m spus clar să nu se ducă Ia film
decat duminica.
Prin inlocuirea cuvantului subordonator cu cele două puncte si operand anumite modificări vizand
persoana și (uneori) modul verbului, obținem principale in vorbirea directă: Ne-a intrebat: – Sunteți
de-acord?; I-am atras incă o dată atenția: – Să nu mă faci de ras!; I-am spus clar: -Să nu te duci la
film duminica.
Se vede limpede că și in această a dou a serie de exemple cuvantul de declarație reclamă o complinire,
neputand incheia comunicarea la cele două puncte. Obligativitatea apariției unei propoziții (sau a mai
multora) după două puncte este identică celei din prima serie. Prin urmare, legătura de i nțeles intre
propozițiile situate de -o parte și de alta a celor două puncte este evidentă.
421
Din această cauză suntem ≪tentați≫ să interpretăm propoziția a doua, cea din vorbirea directă, ca
subordonată față de verbul de declarație, respectiv, in funcție de caracteristicile acestuia, completivă
directă (cel mai adesea), completivă indirectă etc.
(b) incercand aproximarea felului propoziției de după cele două puncte prin intrebări, acestea sunt
aceleași și deopotrivă posibile in seria (a) și seria (b), cee a ce ar conduce greșit la interpretări identice
(completive directe, completive indirecte etc).
OBSERVAȚIE. Dacă după cele doua puncte se află o frază, nu este obligatoriu ca prima propoziție să
fie principală. Fraza poate incepe cu subordonata, principala apărand după aceea: A doua zi ne -a spus:
– Dacă tot nu v -ați hotărat incă, eu mă retrag din combinație.
(3) Principala de după două puncte poate fi enunțiativă propriu -zisă, enunțiativă -exclamat ivă sau
interogativă: M-a oprit pe stradă și mi -a spus cu răceală: – M-a bucurat succesul dumitale; Se uită
pe fereastră și apoi se intoarse spre noi: – Ce zi splendidă e azi!; Bunica l -a intrebat pe Ionel: – Te
duci azi după apă minerală?
Susceptibilă de a fi interpretată ca subordonată (completivă directă, completivă indirectă etc.) este mai
cu seamă principala interogativă parțială, adică cea care are in frunte un cuvant interogativ): M-a
intrebat cu subințeles: – Unde mi-aifost, șmecherule?
Eroarea este facilitată de forma identică a cuvintelor interogative și relative. Altfel spus, cuvintele
interogative sunt luate drept relative, caz in care propozițiile in discuție nu pot părea decat…
subordonate. (Cuvintele relative, se știe, sunt subordonatoare.) Se neglijează insă un fapt esențial
-calitatea de interogative a propozițiilor, marcată la sfarșit prin semnul intrebării. Or, propozițiile

interogative sunt totdeauna principale. (Nu există interogative directe (= cu intonația interogativă
marcată prin se mnul intrebării) subordonate.) Prin urmare, propozițiile fiind principale, cuvintele lor
≪introductive ≫ nu sunt relative (pronume sau adverbe), ci interogative ( ≪neincercuite ≫ in analiza
frazei). A se compara: (a) M-a intrebat: – Cu cine a fost azi Popescu la film? (propoziție interogativă
principală; cu cine = pronume interogativ nesubordonator); (b) M-a intrebat cu cine a fost azi
Popescu la film (propoziție subordonată;^ cu cine = pronume relativ, cuvant subordonator). (Vezi,
pentru interogative 7 .relative, T 34.)
Identificarea interogativei reclamă atenție deosebită mai ales cand după cele două pucnte avem o frază
mai lungă, iar interogativa nu se află la inceputul frazei. incercuirea ≪mecanică ≫ a oricărui cuvant cu
forma de
422
"interogativ -relativ" (care, cine, ce, cum, unde, cand etc.) ca relativ (= subordonator) are drept
consecință neidentificarea principalei interogative, in speță interpretarea ei ca subordonata (completivă
directă, completivă indirectă etc): intorcăndu -se spre client, ii spuse pe un ton plictisit: -Dacă tot aveți
intenția să cumpărați casa, așa cum mi -ați declarat in repetate randuri, iar prețul vă convine, ce rost
mai are toată vorbăria asta? (Ultima propoziție este principală, iar ce este adjectiv interog ativ.)
(4) Orice text in care avem fenomenul sintactic mai sus descris cuprinde in fapt DOUĂ FRAZE
independente sintactic. Prin urmare, principala de după cele două puncte nu se coordonează cu
principala de dinaintea celor două puncte și nu apare in aceeaș i schemă cu prima. (Nu se leagă prin
linie orizontală, ci, in cazul că fiecare are in subordonare alte propoziții (secundare), se constituie in
scheme separate. Cele două puncte nu marchează un raport, nu sunt asimilabile juxtapunerii.)
OBSERVAȚIE. Cele două puncte ([:]) prin care se face trecerea de la vorbirea indirectă la vorbirea
directă sunt coresopndentele perechii de virgule sau de liniuțe prin care se inserează in vorbirea directă
vorbirea indirectă, aceasta din urmă fiind reprezentată prin propoz iții incident(al)e: N-ai mai fost de
mult pe la noi, imi spuse bătranul și două lacrimi ii apărură pe obraji, că tinerii de astăzi uită repede de
unde au plecat.
Atat cele două puncte, cat și perechea de virgule / liniuțe sunt semnele lipsei unui raport sintactic.
423
T98
ENUMERARE DETERMINATIVĂ / ENUMERARE EXPLICATIVĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Părțile propoziției sunt: subiectul, predicatul, atributul și complementul.
(2) Părțile propoziției sunt următoarele: subiectul, predicatul, atributul și complementul.
B. SOLUȚII:
(1) subiectul, predicatul, atributul și complementul = enumerare determinativă (aici: NUME
PREDICATIV MULTIPLU)
(2) subiectul, predicatul, atributul și complementul = enumerare explicativă (APOZIȚIE
MULTIPLĂ)
C. COMENTARIU
0. A doua funcție im portantă a celor două puncte este anunțarea unei ENUMERĂRI, fie la nivel de
propoziție, fie la nivel de frază. (Pentru prima funcție, vezi T 97.)
Deosebim două tipuri de enumerări, după cum este ABSENT sau PREZENT termenul
ANTECEDENT, adică cel care este detaliat sau dezvoltat:
1. Enumerări DIRECTE (= fără termen antecedent) sau DETERMINATIVE: De ziua lui a primit:
un set de creioane colorate, trei cărți, o minge de fotbal și un rucsac; Siguranța și corectitudinea in
identificarea atributivei se datoresc: corespondenței desăvarșite a acesteia cu atributul,
conjuncțiilor specializate in mare măsură și intrebărilor clare: Dintre colegii lui, la film au fost:
Ionescu, Georgescu, Popescu si Vasilescu.
Termenii enumerării se constituie in determinanți propriu -zisi ai verbului sau ai altui termen ce
precedă cele două puncte (complemente, nume predicative, subiecte). Relația sintactică este una
absolut normală, termenii enumerării constituind o parte de propoziție multiplă. Cele două puncte nu
marchează aici lipsa unui raport sintactic, ci doar simplul fapt al enumerării și adesea, tocmai din
această cauză, pauza din fața enumerării nici nu este marcată in scris: "… se disting mai multe feluri de
propoziții,
424
dintre care mai importante sunt propozițiile enunția tive propriu -zise, propozițiile optative ii

propozițiile imperative…" (Sinteze, 1984, p. 189).
1.1. Enumerarea DIRECTĂ (determinativă) o găsim si la nivelul frazei, mai cu seamă in stilul
științific: De aici rezultă: (1) că adjecth ui stă pe langă substantiv; (2) că este acordat cu
substantivul; (3) că il dtermină; (4) că are funcție de atribut adjectival; in acest sens trebuie: (1)
să examinăm regentul; (2) să stabilim tipul de relație; (3) să aproximăm natura determinantului.
Adesea conjuncția sub ordonatoare nu se repetă in fața fiecăreia dintre subordonatele ce constituie
enumerarea, ci se exprimă o singură dată in fața celor două puncte, contand insă pentru fiecare din
secundarele coordonate: //; exemplul "A citit toată noaptea", cuvantul "noapte a" nu este adverb,
deoarece: (a) are formă de feminin, singular, iar adverbul nu are gen și număr; (b) adjectivul
"toată" (feminin, singular) nu s -ar putea acorda cu un adverb; (c) permite variația singular /
plural (toată noaptea / toate nopțile).
Prin ur mare, propozițiile de după cele două puncte se interpretează gramatical ca si cum n -ar fi
precedate de două puncte. (in primele două exemple – subiective, iar in al treilea – cauzale.)
2. ENUMERĂRILE INDIRECTE sau EXPLICATIVE au totdeauna un termen anteced ent, pe care il
detalizaă, il analizează in componente, cu alte cuvinte il "explică". Din punct de vedere gramatical,
termenii enumerării se află in APOZIȚIE față de cuvantul antecedent. Se poate spune că orice
enumerare cu termen antecedent este constitui tă din apoziții (sau propoziții apozitive).
Termenul antecedent este de regulă un substantiv cu un sens foarte general (fel, soi, categorie, clasă,
grupă, lucru etc), insoțit de un determinant care anunță propriu -zis enumerarea (numerale cardinale,
adjecti ve nehotărate cu sens cantitativ, alte adjective care cer o concretizare): "După scopul
comunicării propozițiile se impart in d o u ă grupe mari: enunțiative si interogative" (Sinteze, 1984, p.
189); Oamenii sunt de d o u ă feluri: buni și răi 321; I-a adus o mulțime de cadouri: ciocolată, gumă
de mestecat, o rachetă de tenis, o trusă de traforaj și multe alte mărunțișuri; "… raporturile
sintactice sunt de două feluri: de coordonare și de subordonare" (Sinteze, 1984, p. 194.)
Absența substantivului (oameni) după cele două puncte face ca adjectivele buni și răi să fie substantivate. (in caz
contrar, trebuie subințeles de două ori substantivul oameni, care, in acest caz, constituie enumerarea explicativă.)
425
OBSERVAȚIE. Cand te rmenul antecedent este insoțit de un numeral cardinal, acesta anticipă numărul exact al
membrilor enumerării.
Foarte adesea enumerarea este anunțată de adjectivul următor (următoare, următori), folosit uneori și
substantival: Au fost premiați următorii elevi: Ionescu, Georgescu și Popescu; A scris părinților să -i trimită
următoarele: un fler de călcat, două cutii de detergent, trei cămăși de bumbac și o pijama.
in aceeași situație se află. pronumele (adjectivul) tot (toată, toți, toate): A inghesuit in geamantan tot ce-a găsit prin
cameră: ciorapi, pantofi, cămăși, cărți 322.
Prezența unui determinant (din grupa celor menționați) pe langă antecedent nu este obligatorie: Verbul are
funcție de predicat numai dacă este la moduri personale: indicativul, conjunctivul, condiționalul,
prezumtivul și imperativul; La ziua onomastică i -a invitat pe prietenii săi cei mai buni: pe Mirel, pe Gigei și
pe Gabi.
Membrii enumerării se constituie intr -o opoziție multiplă și, ca orice apoziție, este identic ă referențial cu
termenul antecedent (= se referă la una și aceeași realitate):. Am primit de la el trei o b i e c t e: un stilou, un
ceas și o carte ((cele) trei obiecte =un stilou, un ceas, o carte).
Eliminand termenul antecedent, enumerarea pierde calitatea de apoziție, membrii ei constituindu -se intr -o parte
de propoziție multiplă (subiect, complement etc): Au venit următorii colegi: Ionescu, Georgescu, Vasilescu
{colegi — subiect, termen antecedent; Ionescu, Georgescu, Vasilescu = apoziție multipl ă in enumerare
explicativă) / Au venit: Ionescu, Georgescu, Vasilescu (Ionescu, Georgescu, Vasilescu = subiect multiplu in
enumerare determinativă).
Construcția enumerării explicative (cazul și prepozițiile termenilor componenți) poate să fie aceeași cu a
antecedentului sau diferită de a acestuia: in cursul dezbaterilor, s -au evidențiat două carențe grave in activitatea
grupei: slaba pregătire la seminarii și frecvența scăzută la cursuri (carențe = nominativ; pregătire, frecvența =
nominativ); Se va acorda atenție sporită următoarelor p r o b 1 e m e: pregătirea la cursuri și seminarii,
frecvența la ore și disciplina in cămine (probleme = dativ; pregătirea, frecvența și disciplina = nominativ).
in practica analizei gramaticale, problema ce poate apărea aici este nerecunoașterea apozițiilor de dupa două
puncte și interpretarea lor drept funcții sintactice ≪obișnuite≫ (subiect, complement, atribut) in raport direct cu
partenerul de relație al antecedentului: I-a adus două vești:
"T o t satul: oamen i, copii, caini fac alai după militari" (Șerban, 1970, p. 181.)
426
una bună și alta rea (una și alta luate greșit drept complemente directe pe langă a adus); De două lucruri
cel puțin nu m -am plans niciodată: de foame și de sete (de foame și de sete luate greșit drept circumstanțiale

de cauză pe langă nu m -am plans).
La baza greșelii se află, teoretic vorbind, neidentificarea sau neglijarea termenului antecedent al
enumerării, mai ales atunci cand membrii enumerării au același mod de construcție ca anteced entul.
in raționamentul celui ce analizează se produce fie o deplasare de funcție (de la antecedent la
enumerare), fie o apreciere greșită a celor două poziții (antecedent și enumerare) situate de -o parte și
de alta a acestui semn de punctuație, respectiv ca avand aceeași funcție sintactică și prin urmare
aflandu -se intr -un raport de coordonare.
in primul caz, deviația de la raționamentul corect constă in nesocotirea faptului că și antecedentul are
funcție sintactică, iar in al doilea caz se incalcă un prin cipiu de bază al coordonării, acela potrivit
căruia raportul de coordonare se stabilește intre termeni diferiți ca ințeles. Or, aici, termenul
antecedent și componenții enumerării se află intr -un raport de echivalență logică și prin urmare nu pot
fi coordo nați: Hoțul a luat totul: rochii, pantofi, bani, bijuterii (totul = rochii, pantofi, bani, bijuterii
și deci nu * iotul și rochii, pantofi…).
2.1. Enumerarea explicativă apare și la nivel de frază, luand forma PROPOZIȚIILOR APOZITIVE
(coordonate): in legă tură cu atributul aș vrea să reținem două 1 u c r u r i: că determină un
substantiv (substitut) și că in numele lui se reflectă partea de vorbire prin care se exprimă
(antecedent = lucruri); Uite ce -am aflat despre tine la ședința cu părinții: că ești obra znic, că intarzii
la ore și că uiți acasă carnetul de elev (antecedent = ce); Colega noastră are numeroase calități: este
inteligentă și harnică, iși ajută colegii, are o comportare civilizată la facultate și in societate și
indeplinește munci de răspundere in cadrul organizației de tineret a unui partid important
(antecedent = calități) 32'.
323 Pentru alte valori gramaticale ale celor două puncte, vezi Drincu, 1983, p. 105 -l09.
427
T 99
COORDONAREA PRIN CI- FĂRĂ SUBINȚELEGERE / CU SUBINȚELEGERE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Nu proză, ci poezii scrie.
(2) Nu scrie proză, ci poezii.
B. SOLUȚII:
(1) ci- coordonare fără subințelegere (nu proză, ci poezii)
(2) ci = coordonare cu subințelegere (Nu scrie proză, ci [scrie] poezii.)
C. COMENTARIU
0. Conjuncția coordonatoare adversativă ci apare atat in PROPOZIȚIE (= intre două părți de
propoziție), cat și in FRAZĂ (intre două propoziții). Opoziția puternică marcată prin ci se
concretizează in faptul de a pretinde intotdeauna – cel puțin in limba ro mană actuală – primei unități
coordonate, celei din stanga, să fie NEGATIVĂ, după modelul nu A, ci B (unde A și B sunt cele două
unități coordonate, propoziții sau părți de propoziție): Nu cu trenul, ci cu mașina va pleca la mare; Nu
citește, ci ascultă mu zică.
Calitatea primei unități (A) de a fi negată este dată de adverbul de negație nu care o insoțește și mai rar
de prefixul negativ ne-, cand se exprimă printr -un verb la gerunziu {Nefiină acasă, ci la serviciu, i -am
lăsat un mesaj in cutia de scrisori).
Cunoașterea acestei particularități construcționale, simbolizate in formula de mai sus (nu A, ci B),
tradusă in analiza pe text prin "căutarea" perechii negative (nu A) a lui B, are adesea importanță
covarșitoare in interpretarea corectă a celei de -a doua unități coordonate (B), respectiv ca parte de
propoziție, nu propoziție subordonată și viceversa (]), ca propoziție subordonată, nu principală și
viceversa (2). in fond, problema fundamentală aici este de a stabili care sunt cele două unități (A și B)
coordonate prin ci.
0.1. Ca premise generale in analiza corectă avem:
(1) Cu excepții neglijabile, care de altfel nu privesc situația de față, coordonarea, inclusiv cea
adversativă prin ci, se realizează intre unități OMOGENE FUNCȚIONAL (subiect + subiect, nume
predicativ + nume predicativ, complement direct + complement direct, predicat + predicat
428
etc.) și situate de regulă la ACELAȘI NIVEL – intrapropozițional (parte de propoziție + parte de
propoziție) sau interpropozițional (propoziție + propoziție), mai rar intrapropozițional +
interpropozițional (vezi mai jos).
(2) Unitatea negativă (A) este cea IN FAȚA căreia se află nu, fie aceasta propoziție sau parte de

propoziție. Ca atare, prima unitate coordonată prin ci "se descoperă" imediat, avand semnul d e
recunoaștere explicit marcat.
(a) Dacă nu se află in fața predicatului, pe care il neagă, propoziția devine negativă și ca atare ea este
unitatea^: Nu se plimbă cu mașina lui, ci o preferă pe a tatălui său.
(b) Dacă nu stă in fața altei părți de propoziț ie (subiect, atribut, nume predicativ etc), spunem că
propoziția este afirmativă. Unitatea A este deci nu propoziția, ci respectiva parte de propoziție negată:
Ioana este nu inteligentă propriu -zis, ci mai mult harnică.
1. Dintre situațiile posibile dăm următoarele, toate in funcție de unitatea A:
1.1. Unitatea negată A este PREDICAT (verbal sau nominal), iar unitatea B coordonată prin ci trebuie
să fie tot un predicat, exprimat sau neexprimat. Prin predicatele coordonate , ci se plasează deci la nivel
interpropozițional (= coordonează două propoziții).
(1) B = predicat EXPRIMAT: N-am mai trecut pe acasă, ci am venit direct la tine.
(2) B = predicat NEEXPRIMAT (total sau parțial): Nu vreau bere, ci o cafea, caldă (= Nu vrea u bere,
ci [vreau] o cafea caldă). Alte exemple cu aceeași interpretare: Nu este proastă, ci doar leneșă; N -a
fost admis, ci respins de comisie; Nu e cald, ci chiar frig; Acolo n -am intalnit un funcționar amabil,
ci unul arțăgos; Nu beau suc, ci lapte; Nu discutăm acum despre mine, ci despre tine; Nu l -am intalnit
la facultate, ci pe stradă; N -a murit de foame, ci de sete; Nu veni maine, ci poimaine.
Indiferent de funcția sintactică a cuvantului in fața căruia se află ci (subiect, nume predicativ, atribut,
complement direct etc. – vezi exemplele date), nu el este termenul B coordonat cu A, ci predicatul
subințeles, același ca in A, dar afirmativ. Coordonarea este deci intre propoziții, nu intre părți de
propoziție. in caz contrar, ar trebui să acceptăm fie că (a) adverbul de negație nu, deși aparține
verbului '(din A), neagă o altă parte de propoziție (subiect, complement etc), fie că (b) neagă atat
predicatul, cat și o altă parte de propoziție. Ambele su poziții sunt nejustificate gramatical.
E adevărat că, lăsand la o parte părțile de propoziție "in aparență" coordonate (/Vw vine cu mine, ci cu
tine), fraza redusă la cele două predicate n -are sens {*Nu vine, ci vine), dar situația este aceeași și cand
al
429
doilea predicat este exprimat: N-a plecat cu Ionescu, ci s-a dus cu Popescu (eliminand
complementele, obținem: *N-a plecat, ci s -a dus).
1.2. Unitatea negatei (= nu A) este ALTĂ PARTE DE PROPOZIȚIE DECAT PREDICATUL și prin
urmare și unitatea B, coordon ată prin ci, este la fel, adică altă parte de propoziție decat predicatul.
Spunem că in această situație ci se află efectiv in fața unității B. Rezultatul coordonării este o parte de
propoziție MULTIPLĂ:
(1) NUME PREDICATIV + NUME PREDICATIV: Ion a devenit nu inginer, ci profesor;
(2) ATRIBUT + ATRIBUT: Acest om nu prietenos, ci mai degrabă politicos mi-a făcut multe
servicii;
(3) COMPLEMENT DIRECT + COMPLEMENT DIRECT: Nu pe tine te caută, ci pe mine;
(4) COMPLEMENT INDIRECT + COMPLEMENT INDIRECT: Nu mie, ci ție ți-a telefonat;
(5) COMPLEMENT CIRCUMSTANțiAL + COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL: Nu la
munte, ci la mare voi pleca in concediu; Nu maine, ci azi mergem la teatru; il privea nu cu plăcere,
ci cu teamă.
OBSERVAȚIE. La nivel de SUBIECTE coordonarea este prob lematică, intrucat este antrenat acordul
predicatului cu subiectul, numai cu unul, nu și cu celălalt. De aceea este preferabil să interpretăm coordonarea
intre două propoziții: Nu eu am spus asta, ci tu (= Nu eu am spus asta, ci tu [ai spus]; Nu tu, ci eu am spus ( – Nu
tu [ai spus], ci eu am spus).
1.3. Dacă ,4 (= nu A) este O PROPOZIȚIE PRINCIPALĂ, și B este tot principală: Nu venim la voi, ci ne
ducem la teatru.
1.4. Dacă A (= nu A) este SUBORDONATĂ, și B este tot subordonată.
1.4.1. A doua subordonată are cuvantul subordonator EXPRIMAT: iți ordon să nu te duci la film, ci
să-ți faci temele.
Faptul că A trebuie să fie negativ ne spune clar că perechea coordonată a Iui B (să -ți faci temele) este
să nu te duci la film, nu Iți ordon.
1.4.2. A doua subordonată (B) are cuvantul subordonator NEEXPRIMAT: Banii pe care
nu-i cheltuise, ci -i pusese deoparte ii prindeau bine acum (= …pe care nu -i cheltuise, ci [pe care] ii
pusese deoparte – două atributive coordonate adversativ).
Cel mai ade sea propoziția subordonată B, indiferent de felul ei, aflată in raport de coordonare prin ci,

nu repetă cuvantul subordonator, același ca la A. De aceea există pericolul interpretării lui B ca
principală, mai cu seamă dacă se află la mare distanță in frază de perechea ei negativă,.
430
distanța estompand intr -o oarecare măsură raportul de opoziție forte. in asemenea situații, singurul
mijloc sigur de interpretare corectă il constituie găsirea in stanga ei a perechii negative. Felul acesteia,
marcat prin cuvant subordonator, va fi și al propoziției B, fapt verificat prin posibilitatea introducerii și
in fața ei a cuvantului subordonator de la A. Dintre subordonatele aflate in stanga lui B, aceea va fi A
care-l conține pe nu. in exemplele de mai jos marcăm cuvintele subordonatoare ale secundarelor
coorondate prin ci, respectiv ale celei de -a doua, neexprimate, dar subințelese, prin punere intre
paranteze drepte: // obseda gandul că nu-l va mai solicita pe el, cum Jacuse de atatea ori cand avea de
făcut o traducere urgentă, ci [că] se va adresa colegului său, față de care… (coordonate: că nu -l va
mai solicita pe el…, ci [că] se va adresa…); El răspunse că, din anumite motive", nu crede că aceștia
au fost cei cu care prietenul său s -a plimbat in seara tragicului accident, ci [că] părerea lui este…
(coordonate: că… nu crede…, ci [cUpărerea lui este…).
1.5. SUBINȚELEGERI DE PROPOZIȚII sau GRUPURI DE PROPOZIȚII:
(1) Nu vreau (1) să spun (2) că punctul dumneavoastră de vedere este greșit (3), ci doar că opinia
mea este alta (4).
in fraza de mai sus, coordonarea adversativă prin ci nu se realizează intre propozițiile (1) și (4), căci
(1) este principală, iar (4) este secundară, și nici intre (2) sau (3) și (4), căci (2) și (3) sunt afirmati ve.
Singura soluție, pentru a respecta modelul nu A, ci B, este subințelegerea grupului vreau să spun, prin
care perechea lui (1) (nu vreau) este o propoziție subințeleasă (3'). Fraza astfel interpretată devine: Nu
vreau (1) să spun (2) că punctul dumneavoastă de vedere este greșit (3), ci [vreau] (3') [să spun] (3")
doar că opinia mea este alta (4).
OBSERVAȚIE. in ceea ce privește realizarea practică a schemei la o asemenea frază, numele propozițiilor
subințelese pot fi marcate cu "prim" ['], "secund" ["], "terț" ['"] și puse intre bare drepte. Schema frazei de mai
sus arată astfel:
adv.
.[3']
t[3"]
431
(2) M-a rugat (1) să nu spun (2) unde am fost (3), ci unde ar fi trebuit (4) să fiu (5). Perechea
coordonată adversativ prin ci cu 2 este o subordonată subințeleasa: să spun (3"), fraza devenind: M-a
rugat să nu spun unde am fost, ci [să spun] unde ar fi trebuit să fiu.
(3) M-am gandit să afirm că n -am ințeles situația așa cum a fost ea prezentată in darea de seamă, ci
cum a fost p rezentată de cei care au luat cuvantul (perechea propoziției că n-am ințeles
situația așa este subințeleasă: [că am ințeles -o].
1.6. Coordonarea unei părți de propoziție cu o propoziție: Vino la noi nu maine, ci cand poți tu
(coordonare intre complementul circumstanțial de timp negat nu maine și subordonata temporală cand
poți tu). Poziția unităților coordonate poate fr inversată: Vino la noi nu cand poți tu, ci maine (aceeași
interpretare).
Cand nu se află in fața cuvantului subordonator al secundarei, ace asta se află pe poziția unei părți de
propoziție negate și prin urmare se constituie in mod cert ca termen A (= nu A): Ți -a telefonat nu
pentru că i -a fost dor de tine, ci pentru că i -am spus eu; Apreciază in mod deosebit nu pe cine e mai
inteligent, ci pe cine e mai harnic; Mi -a spus că ai plecat mai devreme, nu ca să ajungi acasă, ci ca să
te intalnești cu prietenii la meci.
432
*T 100 IN PROBLEMA RELATIVELOR CUMULANTE
0. Fie următoarele enunțuri: •
(1) Du-te la cine are nevoie de tine.
(2) Bătea pe cine ii ieșea in cale.
(3) Pe la poarta cui mi-i drag, /Treabă n -am, da' tot imi fac.
(4) Am dat cartea cui mi-a cerut -o.
0.1. Examinand organizarea sintactică a acestor enunțuri, se observă imediat următoarele
≪particularități ≫:
(1) Toate subordonatele sunt introduse prin pronume relative ale căror forme cazuale sau/și prepoziții

sunt cerute de un termen (verb, substantiv) situat in regentă (a se duce la…, a bate pe…, poarta + G, a
da + D), nu in subordonată {*are nevoie la…, *a ieși pe (cineva)…).
(2) Forma cazuală și prepoziția le conferă funcție sintactică in regentă, nu in subordonată, funcție
care, luată in sine, este aceeași cu a subordonatei ≪introduse≫, incat aceasta apare* doar ca o
dezvoltare (= o ≪expansiune ≫) a relativului: compl. circ. de loc in (1), compl. direct in (2), atr. pron.
gen. in (3), compl. indirect in (4). (Subordonatele, la randul lor, sunt: circumstanțială de loc in (1),
compl. directă in (2), atributivă in (3), compl. indirectă in (4)).
Cele două particularități, care sunt f apte obiective de limbă si ca atare, in forma dată, nesupuse
≪interpretărilor ≫, au drept consecințe logice două ≪abateri≫ deloc neglijabile de la algoritmul analizei
sintactice, atat in privința frazei, cat și a subordonatei, aducand in fața analistului ad evărate anomalii.
1. O interpretare sintactică unitară și convingător argumentată gramatical a acestor
construcții, ≪bizare≫ pentru analist, dar absolut firești și uzuale in limbă, lipsește.
Indiferent din ce parte și cu ce argumente sunt ≪atacate≫ aceste structuri, intr -un punct sau altul se
sacrifică anumite principii de analiză " 4.
1.1. incadrarea relativului ca funcție in regentă, așa cum ar cere construcția cazuală, face cu
subordonata să rămană fără marcă a subordonării (= fără cuvant ≪introductiv ≫), punandu -i sub semnul
intrebării chiar calitatea si numele de … subordonată'"".
Vezi, pentru o dezbatere de ansamblu a acestor construcții, Guțu, 1973, p 122 Dindelegan, 1994, p.
93-96; Hazy, 1985, p. 148 -l51.
Eventual ar trebui numită subordonată … ≪nelegată≫, perechea tot atat de nefericitei formulări cuprinse
in ≪incidență legată ≫ (=contradicție in termeni).
433
OBSERVAȚIE. Ipoteza ca relativul să aibă funcție intr -o propoziție (aici, in regentă) și să -și exercite
calitatea relațională (= să fie ≪introductiv ≫) pentru altă propoziție (aici, subordonată) este discutabilă
prin natura lucrurilor, iar de o subordonare prin juxtapunere nu poate fi vorba.
1.1.1. in același timp, subordonata este lipsită de un component necesar in mod obiectiv –
SUBIECTUL. Or, este evident că, in fiecare dintre subordonate, verbul este PERSONAL, adică
reclamă ocuparea poziției de subiect, dar acesta nu este exprimat și, fără a opera anumite tranformări
la granița dintre cele două propoziții, nici exprimabil in vreun fel. (A ltfel spus, se exclude interpretarea
subiectului ca fiind eliptic, subințeles sau inclus, din moment ce structurile date sunt complete.)
1.2. Pornindu -se de la necesitatea subordonatei de a avea un subiect al predicatului personal, s -a
formulat bine cunosc uta soluție a subiectului in alte cazuri decat nominativul (= așa -numitele excepții
reale de la nominativul subiectului, respectiv subiect in acuzativ, in genitiv și in dativ, reprezentate
toate prin pronume relative – vezi cele patru exemple)™.
Raționamen tul pare a fi următorul: dacă verbul (din subordonată) este personal și deci trebuie să aibă
subiect, atunci, un altul in afară de relativ neexistand, inseamnă că relativul TREBUIE să fie… subiect.
in acest fel, relativul, inclus fraudulos in subordonată și cu funcție numai aici, face ca aceasta să fie
completă, adică ≪in ordine≫. (Se ințelege că funcția relativului in subordonată (= subiect) nu coincide
cu funcția subordonatei introduse – circumstanțială de loc in (1), completivă directă in (2) etc).
' O asemenea soluție, in ciuda audienței destul de largi, nesocotește flagrant următoarele:
(1) Verbul la mod personal (= predicativ) nu contractează in relație prin acord un substantiv (substitut)
decat dacă acesta este in NOMINATIV. Condiția este obligatori e (= fără excepții) 327. Prin urmare,
forme de tipul la cine, pe cine și cui, al căror caz in mod evident nu este nominativ, nu pot ocupa
poziția subiectului prin forța lucrurilor.
ARGUMENT COLATERAL. Nici una dintre subordonatele date nu poate funcționa, i n urma
suprimării regentei, ca interogativă (directă) – și asta tocmai pentru că interogativul (= fostul relativ)
nu-i aparține și nu ocupă poziția subiectului: *La cine are nevoie de tine?; Pe cine ii ieșea in cale?;
*Cui mi -i drag?; *Cui mi -a cerut -o?
326 327
Vezi GLR, 1963, voi. II, p. 90 -91. Vezi Drașoveanu, 1982 , p. 37.
434
(2) Imposibilitatea unui subiect in alt caz decat nominativul este izbitoare și concretă in situațiile in
care predicatul subordonatei este unul ≪nominal≫, in a cărui structură i ntră un nume predicativ
adjectival: Cartea am dat -o căreia a fost cea mai serioasă dintre ele.
Este evident că adjectivul serioasă cu formă de nominativ se acordă cu un subiect in nominativ, nu cu
unul in … dativ. (Forma de dativ este serioase, nu serioasă.) l

Prin analogie, acceptăm același lucru și in prezența relativului cine (cui), care nu realizează la nivelul
expresiei opoziția de gen: Pe la poarta cui mi-i drag…
Prin urmare, predicatul trimite prin acord la un subiect, dar acesta nu este re lativul, deoarece nu stă in
nominativ.
1.3. intr -o a treia interpretare, derivată de fapt din prima (vezi 1.1.), relativul este considerat ca
aparținand sintactic ambelor propoziții și implicit cu funcții in ambele:
(a) subiect in subordonată (= ≪excepție≫ de la nominativul subiectului);
(b) diferite funcții in regentă (= pe langă un termen din regentă), impuse ca firești de forma cazuală
și/sau prepoziții, funcții identice cu ale subordonatelor introduse ((1) la cine = compl. circ. de loc – la
cine are nev oie de tine = subord. circ. de loc; (2) pe cine = compl. direct – pe cine ii ieșea in cale =
subord. compl. directă etc). *
Pe langă argumentele aduse la 1.1., impotriva acestei soluții pot fi invocate următoarele:
(1) Un cuvant cu o formă dată, indiferent care este aceasta, nu poate avea simultan două funcții
sintactice (diferite sau nu).
(2) Un cuvant cu o formă dată, indiferent care este aceasta, nu dispune simultan de două mijloace
separate de relaționare (cu doi parteneri de relație), căci nu poate fi in același timp in două cazuri.
Altfel spus, cui, de exemplu, din Mergeți pe la casa cui vă are, ca genitiv ce este, nu se poate ≪lega≫
decat o singură dată de un singur regent (= casa). Mijlocul său de relaționare este cazul, genitivul
insuși (= flectivul = desinența de genitiv). Un alt mijloc nu mai are, unul care să -l facă supraordonat
verbului din dreapta. (Ar putea fi supraordonat numai dacă ar fi nominativ, dar nu este: relativul cui
este in genitiv și numai in genitiv, nu și in genitiv, și in nominativ.)
Rezultă din cele de mai sus că nu se poate argumenta satisfăcător nici una dintre soluțiile privind
incadrarea și funcția sintactică a relativelor din aceste construcții, ceea ce, de altfel, era de așteptat, o
dată ce fenomenul sintactic in dis cuție este unul aberant.
1.4. O a patra soluție posibilă, care respectă anumite teze și principii in analiza sintactică, cele
incălcate in interpretările precedente, pleacă de la
435
premisa că structurile in discuție, așa cum se prezintă ele in textul con cret, sunt NEANALIZABILE in
termenii și conceptele uzuale.
in vederea unei astfel de analize trebuie să se INTERVINĂ in text cu anumite MODIFICĂRI,
incălcandu -se astfel un alt principiu al analizei gramaticale, și anume cel al INTEGRITĂȚII textului.
Modifi cările operate au drept rezultat refacerea unei STRUCTURI DE BAZĂ, preexistente textului
dat (= de analizat), structură care explică generarea construcției.
in esență, ca operație tehnică, relativul cu construcție aberantă funcțional este inlocuit cu o gru pare de
tip "demonstrativ + relativ", care acoperă și justifică două funcții, una in regentă, realizată prin
demonstrativ, a cărui construcție este perpetuată de către relativ după suprimarea demonstrativului, și
alta in subordonată, aparținand relativului cu formă de nominativ.
Model: Răspund cui imi cere —> Răspund aceluia care imi cere.
Prin urmare, forma unui la cine, de exemplu, din enunțul Du-te la cine iți place, este rezultatul unei
COMPRIMĂRI a grupării la acela care prin reducerea (= eliminarea) d emonstrativului {acela) și
preluarea formei lui cazuale (și a prepoziției) de către relativ: la acela (Ac) care (N) —> la cine (Ac).
Relativul rămas in urma comprimării, identic sau nu cu cel din constrcuția de bază, este unul
CUMULANT funcțional, unul car e are ≪ceva≫ funcțional -construcțional atat din demonstrativul
suprimat, cat si din relativul păstrat (cu modificările de rigoare).
Acest fapt explică de ce funcția relativului cumulant (= calitatea lui de membru al propoziției) nu
poate fi tratată in termenii "sau in regentă, sau in subordonată", dar, prin faptul că e totuși un singur
cuvant, nici in termenii "și in regentă, și in subordonată". Singura soluție care s -ar impune pentru a -l
putea analiza ar fi DECUMULAREA lui, refacerea grupării de origin e. Consecința imediată pe planul
frazei este modificarea funcției subordonatei, care, determinand demonstrativul din regentă apărut in
urma decumulării, va fi intotdeauna o ATRIBUTIVĂ.
Se vede astfel că segmentarea unei fraze de acest tip, in care, din cauza relativului, subordonata este
IMPLETITĂ 328 cu regenta, nu se poate realiza decat după decumulare (= după ≪despletire ≫).
intr-un enunț de tipul cartea a dat -o cui n-avea nevoie de ea, trasarea barei de despărțire a
subordonatei de regentă in fața lui cui sau după acesta ar fi deopotrivă nejustificată, iar o plasare a lui
cui in ambele propoziții ar

Vezi, pentru conceptul de impletire a subordonatei cu regenta, GLR, 1963, voi. II, p. 265; Dindelegan,
1984, p. 93 -96.
436
face imposibilă fizic bara. (Cui, ca un singur cuvant, nu poate fi despărțit in două… cuvinte.)
Se vede astfel că, dacă nu admitem subiectul in alte cazuri decat nominativul și, de altfel, toate
funcțiile cu construcții neaccepțațe structural de subordonatele introduse, cum susținem aic i, asemenea
fraze nu sunt nici segmentabile și nici analizabile.
SOLUȚIE DE COMPROMIS: segmentarea frazei in fața relativului, ca si cum acesta i -ar aparține in
mod firesc subordonatei introduse, iar relativul cumulant analizat numai după decumulare (=
demonstrativ + relativ, cu funcțiile aferente). Felul subordonatei va avea funcția demonstrativului
obținut in urma decumulării. Exemplu: Mergeți fiecare pe la casa cui vă are; cui vă are = subordonată
atribuțivă; cui = pronume relativ cumulant = aceluia care (aceluia = atr. pron. gen.; care = subiect,
N).
2. Fenomenul relativului cumulant este discutat de regulă in gramatici legat de ≪excepțiile ≫ de la
nominativul subiectului, dar, de fapt, acesta nu este decat un caz particular, una dintre
fenomenalizările r elativului cumulant.
Cel puțin teoretic, problema se pune in același fel ori de cate ori forma relativului este impusă de un
termen din regentă (verb, adjectiv, adverb, substantiv), indiferent dacă relativul este pronume sau
adjectiv pronominal și indifere nt dacă relativul rezultat in urma decumulării este subiect sau nu in
subordonată 329.
Exemple:
Se indrepta spre ce vedea cu ochii (spre ce —> spre ceea ce);
Nu se increde in ce -/ spui tu (in ce —> in ceea ce);
S-a așezat alături de cine s-a nimerit (de cine —> de acela care);
Achiziționarea a tot ce este necesar ii depășește puterile financiare (a (tot) ce —> a (tot) ceea ce);
Și-a dat seama de ce sentimente nutrește față de ea (de ce sentimente —> de acele sentimente pe
care.)
Nu-i intot deauna amabil cu cine trebuie (cu cine —> cu acela care);
Nu-i vinovat de cei spui tu (de ce —> de ceea ce).
Accidental, cele două funcții ale relativului cumulant pot fi identice: Nu face ce-/ spui (ce —> ceea
ce);
329 Vezi, pentru o dezbatere detaliată, Dindelegan, 1994, p. 93 -96, după care sunt date sau construite exemplele
ce urmează.
437
S-a intors de la cine / care l-ai trimis, (de la cine / care —> de la acela la care);
Dă cartea cui ii trebuie (cui —> aceluia căruia).
in cazul in care prin decumulare funcțiile sunt identice deoarece si verbul din subordonată are același
regim (vezi exemplele de mai sus), decumularea, ca principiu de analiză, este facultativă, respectiv
relativul poate fi analizat ca aparținand doar subordonatei.
438
*T 101 I NTEROGATIVE – POZIȚIE LINEARĂ (= FUNCȚIE
IN INTEROGATIVĂ) / POZIȚIE STRUCTURALĂ (= FUNCȚIE IN
NEINTEROGATIVĂ)
A. STRUCTURI -TIP:
1 2
(1) /Cine ți-a comunicat / [că se amană excursia?]
2 1 2
(2) [Cine / spuneai / că te -a invitat la masă?]
B. SOLUȚII:
(1) cine = subiect in propoziția interogativă (1)
(2) cine = subiect in propoziția neinterogativă (2)
C. COMENTARIU
0. in mod normal, cuvantul interogativ (pronume, adjectiv pronominal, adverb) dintr -o propoziție
interogativă directă (= așa -numita interogativă PARȚIALĂ) se incadrează și structural in ea, adică
indeplinește o anumită funcție sintactică in acea propoziție. Cand interogativa este singură (=
principală independentă), regula este, prin forța lucrurilor, fără excepție: Cine a mai venit?; Ce -a

devenit prietenul tău?; Căruia nu -iplace cartea mea?; Unde s -a dus?
in fiecare dintre exemplele date, interogativul are funcție sintactică pe langă verb, ușor pusă in
evidență prin răspunsul la intrebare (cine = subiect; ce = nume predicativ; căruia = complement
indirect; unde = complement circumstanțial de loc.)
0.1. Dacă e vorba de o frază formată prin subordonare, interogativa, principală, firește, apare de regulă
pe locul intai in frază: Cine ți -a permis să mă deranjezi tocmai acum?
Interogativa conține cuvant ul interogativ situat, ca poziție limeară, obligatoriu in POZIȚIE INIȚIALĂ:
De ce nu i-ai spus că l -am căutați
Se vede astfel că, in esență, o frază interogativă este construită pe principiul propoziției interogative,
respectiv cuvantul interogativ, ca IND ICATOR INTEROGATIV al frazei, se află in fruntea acesteia.
(Interogativă (și principală) este acea propoziție care, in lanțul succesiunii lineare a propozițiilor in
frază, conține cuvantul interogativ.)
0.2. Din punct de vedere STRUCTURAL, respectiv ca FUN CȚIE SINTACTICĂ, interogativul ce
figurează topic in fruntea principalei, numită tocmai de aceea interogativă, se poate afla in două
situații:
(a) cu funcție in interogativă, adică incadrat ca membru sintactic in aceasta: Cine v-a spus că maine
nu avem cur suri? {cine = subiect in principala interogativă);
(b) cu funcție in altă propoziție decat interogativa principală, respectiv intr -una dintre subordonate:
Cine ziceai că m -a căutat? {cine = subiect in subordonata completivă directă). Alte exemple: Unde
crezi că mi -a spus să -l aștept? {unde = circumstanțial de loc in ultima propoziție); Cui ar fi mai bine
să ne adresăm? {cui = complement indirect in propoziția a doua).
Această discordanță intre locul interogativului (= poziția lineară) intr -o propoziție (= in principala
interogativă) și funcția sintactică (= poziția structurală) indeplinită in altă propoziție (= in subordonate)
se evidențiază in analiză prin două operații complementare:
(1) Conținutul gramatical (= ceea ce exprimă ca funcție sinactică) și co nstrucția interogativului (caz,
prepoziție) sunt compatibile cu situația din subordonată, unde se află un anumit termen cu care
interogativul intră ≪firesc≫ in relație. intr -un exemplu ca Despre ce ar fi mai indicat s ă discutăm azi?,
este evident că despre ce se subordonează verbului să discutăm, intrucat acest verb in mod obișnuit are
in subordine un complement indirect construit cu prepoziția despre {a discuta despre …), in timp ce ar
fi mai indicat nu permite in principiu un determinant construit cu despre.
in exemplul Cine credeți că a venit?, cine, subiect in nominativ, nu poate aparține verbului credeți,
care trimite la un subiect de persoana a Ii -a, plural (= voi, dumneavoastră), nu de persoana a IlI -a.
{Cine, ca toate pronumele apersonale, es te pe poziția unui pronume de persoana a Hl -a: el, ea, ei, ele.)
(3) Răspunsul la intrebarea formulată prin interogativ, partea de propoziție care apare ca ≪răspuns≫, iși
ocupă locul de drept in propoziția in care iși are partenerul de relație: Cu cine crezi că m -am intalnit?
– Cred că te -ai intalnit cu profesorul (cu el, cu cineva …); Unde ar fi mai bine să așezăm fotoliul? –
Ar fi mai bine să așezăm fotoliul in colț (aici, acolo …); Ce crezi că a devenit prietenul meu? — Cred
că prietenul tău a devenit inginer (profesor, doctor …).
OBSERVAȚIE. ≪Răspunsul ≫ poate apărea și pe poziția ocupată linear in propoziția interogativă de interogativ,
dar acest fapt nu este concludent, fiind vorba doar de o chestiune de topică: Cu ce ziceai că te ocupi? – Cu
agricultura ziceam că mă ocup —> Ziceam că mă ocup cu agricultura.
440
Acest decalaj – incadrare topică intr -o propoziție și funcție sintactică intr -alta – se explică prin
POZIȚIA FIXĂ a cuvantului interogativ in fruntea propoziției interogative, indiferent dacă aceasta
este independentă sau are in subordine secundare.
0.2.1. in legătură cu topica pronumelui (adverbului) interogativ și caracterul interogativ al propoziției
mai trebuie reținute următoarele:
(1) Cuvantul interogativ, indiferent de pr opoziția căreia ii aparține structural, funcționează ca
indicator interogativ in principală, nu in subordonată. in caz contrar, ar trebui:
(a) fie să acceptăm că intr -o frază interogativă principala poate fi enunțiativă, iar subordonata
interogativă, ceea ce, evident, nu se poate dovedi,
(b) fie să interpretăm atat principala, cat și subordonata ca deopotrivă interogative – una prin intonație
interogativă (= principala), iar alta prin cuvant interogativ (= subordonata), ipoteză care, de asemenea,
se exclude . (O frază formată prin subordonare nu poate fi ≪dublu interogativă ≫.)
OBSERVAȚIE. Din punctul de vedere al INTONAȚIEI, cele două tipuri de fraze interogative (cu
elementul interogativ aparținand structural principalei și, respectiv, subordonatei) sunt ide ntice: Cine

spunea că te -ani căutat? — Cine spuneai că m -a căutat?
(2) intr -o frază interogativă, cuvantul interogativ nu poate fi ≪repoziționat ≫ din principala
interogativă in care este situat ca poziție lineară in subordonata căreia ii aparține structura l fără ca
fraza să se dezorganizeze sau să dea cosntrucții imposibile ori nefirești: Unde crezi că s -a dus? –
*Crezi că unde s-a dus? (* Crezi unde că s-a dus?; * Crezi că s -a dus unde? ).
De aceea spunem că interogativă este propoziția in care se situează linear interogativul, nu cea in care
se incadrează structrual. in pofida nonapartenenței sale structurale la principala interogativă, cuvantul
interogativ iși indeplinește in această propoziție rolul de indice de interogație, nu in secundară.
Prin imposib ilitatea deplasării interogativulului, poziția acestuia nu constituie o simplă problemă de …
topică. Altfel spus, apariția interogativului in principală nu aparține variației topice, NU este adică un
fenomen de TOPICĂ INVERSĂ.
Ca atare, fraza Unde crezi că am uitat geanta? și fraza Pe masă cred că am uitat geanta nu se
incadrează la același model topic. in prima frază,
441
unde are topică fixă, iar in a doua, pe masă este intr -adevăr o inversiune ( —> Cred că am lăsat geanta pe
masă.).
1. Cunoașterea fenomenului apartenenței structurale a interogativului la altă propoziție decat interogativa și
sesizarea lui in analiza gramaticală are importanță atat pentru stabilirea exactă a FUNCȚIEI sintactice a INTEROGATIVULUI,
cat și pentru IDENTIFICAREA corectă a SUBORDONATELOR și a RAPORTURILOR
dintre ele.
1.1. FUNCȚIA SINTACTICĂ a pronumelui (adverbului) interogativ se stabilește, ca pentru orice alt cuvant,
prin raportare la partenerul de relație.
După gradul de abatere, teoretic posibil, de la interpretarea corectă a funcției, cauzată de nesocotirea incadrării
interogativului in subordonată, deosebim două situații:
1.1.1. Pentru interogativele oarecum ≪specializate ≫ pe anumite funcții, totdeauna aceleași, fie prin sensul lexical,
fie prin construcție, incadra rea interogativului in interogativă sau in subordonată are mai puțină importanță
pentru funcția insăși.
Operand cu ea ca și cum ar fi un ≪prefabricat ≫, analistul n -are cum o greși, intrucat ea rămane aceeași, indiferent
la ce termen se raportează.
Așa e ca zul adverbelor interogative unde (= compl. circ. de loc), cand (= compl. circ. de timp), al pronumelor
interogative in dativ: cui, căruia, căreia, cărora, cator (= compl. ind.), al pronumelor interogative al (a, ai, ale)
cui (căruia, căreia, cărora, cator) in genitiv fără substantiv (= nume predicativ): Unde vrei să mergem? (unde =
c.c. loc in subordonată; aceeași funcție ar avea și dacă l -am subordona verbului din interogativă).
Alte exemple identic interpretabile: Cand ai zis că trebuie să mă duc la docto r? (cand = c.c. timp in ultima
subordonată); Cui crezi că i -am imprumutat casetofonul? (cui = compl. indirect in subordonată); Căruia te-ai
gandit să -i spui mai intai? (căruia = compl. indirect in subordonată); A cui crezi că este umbrela aceasta? (a
cui = nume predicativ in subordonată).
Se ințelege că in fiecare dintre exemplle date, avand in vedere termenul regent, subordonarea este propriu -zis
posibilă numai in secundară.
OBSERVAȚIE. Structurile in care interogativul are statut ambiguu ca apartenență st ructurală (= la oricare dintre
propoziții) sunt rare: Cui i-ai promis să -i dai casetofonul?
1.1.2. Celelalte interogative au funcții sintactice diferite după cum sunt incadrate in interogativă sau in
subordonată și, ca atare, pentru o
442
interpretare corectă a funcției, incadrarea exactă și justificată a interogativului este absolut necesară.
Nesocotirea acesteia duce in analiză la confuzi de tipurile: nume predicativ / subiect, nume predicativ /
complement direct, nume predicativ / compl. circ. de mod , subiect / complement direct etc.
Dăm in cele de mai jos cateva asemenea situații, grupate pe cuvinte interogative:
(1) CUM – nume predicativ / complement circ. de mod: Cum ziceai că va fi vremea? {cum – nume
predicativ in subordonată pe langă a fi; prin raportare greșită la ziceai, cum —≫ compl* circ. de mod).
OBSERVAȚIE. Dacă ambele verbe sunt predicative, problema acestei confuzii nu se pune, singura
funcție posibilă fiind compl. circ. de mod: Cum crezi că s -a descurcat?
NOTĂ. Mai rar, in jocul con fuziei poate intra și un element predicativ suplimentar: Cum a zis că -l
cheamă? {cum = element predicativ supliemntar pe langă cheamă, nu compl. circ. de mod pe langă a
zis).
(2) CINE – subiect / nume predicativ: Cine -# inchipui că ești, stimabile? {cine = nume predicativ in
subordonată, nu subiect in interogativă).
(3) CE – nume predicativ / compl. direct: Ce vrei să te faci cand vei fi mare? {ce = nume predicativ pe

langă să te faci, nu compl. direct pe langă vrei); Ce crezi că este taică -său? {ce = nume predicativ pe
langă este, nu compl. direct pe langă crezi).
NOTA. Numele predicativ poate aparține unei subordonate la mare distanță de interogativă: Ce
spuneai că voia să devină fiică -sa? {ce = nume predicativ in ultima subordonată).
(3a) CE – subiect / c ompl. direct: Ct-ai spus că -ți mai trebuie? {ce = subiect pe langă trebuie, nu
compl. direct pe langă ai spus) 3i0.
NOTĂ. in prezența substantivului, ce devine adjectiv interogativ, cu funcție de atribut adjectival,
incadrat in subordonată impreună cu acest a: Ce filme ziceai că -i plac? {filme = subiect pe langă plac,
nu complement direct pe langă ziceai; ce = atribut adjectival pe lang&filme, nominativ.)
330 Deopotrivă avem și situația inversa: aparent subiect pe langă un verb intranzitiv, cand in fapt e
vorba de un compl. direct in subordonată: Ce vă place mai mult să citiți? {ce = compl. direct pe langă
să citiți, nu subiect pe langă place.)
443
(3b) CE – element predicativ suplimentar / compl. direct: Ce mi-ai spus că se crede el in ultima vreme? (ce =
element predicativ suplimentar pe langă se crede, nu compl. direct pe langă ai spus).
OBSERVAȚIE. Dacă ambele verbe sunt tranzitive, funcția de compl. direct a lui ce nu poate fi greșită, indiferent
la care verb se raportează: Ce vrei să faci? (ce = compl. direct in subordonată). Aprecierea greșită a regentului
duce la interpretarea greșită a subordonatei (vezi mai jos, 1.2.).
1.2. incadrarea corectă a interogativului – in propozția interogativă sau in subordonată – are consecințe și asupra
identificării subordonatei. Această problemă se pune in mod special pentru completiva directă in situația in care
ambele verbe, atat cel din interogativă, cat și cel din subordonată, sunt tranzitive: Ce credeai că voi face dacă nu
primesc răspunsul?; Pe cine iți imagine zi că l -am intalnit acolo?; Cate ai reușit să rezolvi pană acum?; Pe care
doriți să -l cumpărați?
Strict teoretic, pronumele interogativ ar putea fi complement direct in oricare dintre propoziții, verbele lor fiind
tranzitive.
Dacă este incadrat sintactic i n interogativă, verbul tranzitiv, o dată ce are satisfăcută valența de tranzitivitate, n -ar
mai putea avea in subordine o completivă directă. Secundara ar putea fi completivă indirectă sau de alt tip, dar
nu completivă directă, după modelul: V ă d că pleac ă (că pleacă = compl. directă), dar // văd că pleacă (că
pleacă * compl. directă, intrucat văd are deja un compl. direct – il); Pe cine indemni să facă așa ceva (să facă
așa ceva * compl. directă, deoarece indemni are deja un compl. direct — pe cine).
Or, in fiecare dintre exemplele date (cu interogative), subordonatele sunt completive directe, iar pronumele
interogative au funcția de complement direct nu in interogative, ci in completivele directe.
Verificarea se poate face in mai multe feluri:
(a) Complem entul direct obținut ca răspuns pentru interogativ se plasează in subordonată: Ce -a/ vrea să -ți
aduci de la targ? — Aș vrea să -mi aduci de la targ un cal.
NOTĂ. Dacă substantivul (pronumele) – compl. direct din răspuns ar aparține regentei interogative, el n-ar
pennite să fie ≪mutat≫ in subordonată.
(b) Cu excepția lui ce, celelalte interogative cu funcție de compl. direct sunt sau pot fi reluate prin pronume
personale neaccentuate in
444
acuzativ (/7, o, ii, ie), iar locul acestora este in subordonată: Pe care vrei să ți -\ cumpăr?
NOTĂ. in cazul in care interogativul este intr -adevăr compl. direct in regentă, și dublantul său (il, o, ii, le) se află
tot in regentă: Pe care il chemi să te ajute?; Pe cați ii crezi că spun adevărul? (Se ințelege că in aceste exemple
subordonatele nu mai pot fi completive directe.)
Prin urmare, de incadrarea corectă a interogativului -complement direct in interogativă sau in subordonată
depinde și interpretarea subordonatei ca fiind comp eltivă indirectă sau completivă directă.
Mai rar, interpretarea greșită a interogativului drept subiect pe langă un verb intranzitiv din regentă, in loc de
complement direct in subordonată, are ca rezultat interpretarea greșită și a subordonatei ca fiind altceva decat
subiectivă: Ce vă place mai mult să citiți? (ce = compl. direct in subordonată, nu subiect in regentă; subordonata
= subiectivă); Ce trebuie să -ți mai dau? (aceeași interpretare).
2. Subordonata care conține, ca membru al ei, un interogativ, are in mod obligatoriu cuvantul relațional (=
conjuncția subordonațoare) pe locul al doilea, primul, in ordine lineară, fiind ocupat de cuvantul interogativ
situat in stanga, in fruntea principalei interogative, care intrerupe succesiunea componentelor sub ordonatei: Cine
ziceai că m -a căutat? (ziceai = principală interogativă; cine … că m -a căutat = compl. directă.) (Se ințelege că in
operația de segmentare a frazei, interogativul va purta același număr ca propoziția subordonată căreia ii aparține:
2 1 2
[Cine / ziceai / că m -a căuțaț?]
OBSERVAȚIE. Este posibilă și o segmentare lineară (/Cine ziceai/[că m -a căutat?]), făcand abstracție in analiza
frazei de apartenența stmcturală a interogativului la subordonată și dand caștig de cauză funcției (= mărcii)
interogative 3".

Oricum am proceda, se ≪sacrifică≫ un fapt de limbă:
(a) Dacă optăm pentru prima variantă, după segmentarea frazei, subordonata este ≪completă≫
structural, dar rămane regenta interogativă fără marca interogativă.
(b) Dacă optăm pentru a doua variantă, regenta interogativă are in ea marca interogativă, dar și un corp străin
din punct de vedere structural, cel care lipsește sugbordonatei.
331 Vezi, Dingelegan, 1994, p. 103.
445
(c) Pentru că este un singur cuvant, interogativul nu poate aparține ambelor propoziții, adică din punct de vedere
fizic nu -l putem accepta o dată in regentă, in calitatea lui de interogativ, și incă o dată in subordonată, in calitatea
lui de pronume (adverb), constituent al unei propoziții 332.
332
Deși privită adesea cu r ezerve, formularea "impletirea subordonatei regenta" din GLR, 1963, voi. II, p. 265,
nu este lipsită de temei.
446
cu
*T 102 RELATIVE – POZIȚIE LINEARĂ (= FUNCȚIE IN
RELATIVĂ) / POZIȚIE STRUCTURALĂ (= FUNCȚIE IN NERELATIVĂ)
A. STRUCTURI -TIP
1 2 3
(1) I Am citit o carte I [despre care am auzit] [că se bazează pe fapte efectiv reale].
–– ' 1 3 2 3
(2) / A cumpărat casa I [pe care / am vrut I s -o cumpăr și eu].
B. SOLUȚII:
(1) despre care = complement indirect in relativă (prop. nr. 2)
(2) pe care = complement direct in nerelativă (prop. nr. 3).
C. COMENTARIU
0. Fenomenul apartenenței relativului ca funcție sintactică la altă propoziție decat la cea in care apare
ca poziție in lanțul succesiunii lineare este unul relativ frecvent, de același tip ca la interogative 333 și
explicabil prin acestea:
Nu-mi amintesc despre cine trebuie să dau o referință;
Am văzut in fotografie hotelul in care ni s-a spus că vom fi cazați;
Premiul pe care sperai să-l caștigi tu l-a obținut altcineva.
La fel ca in cazul intero gativelor, nu e vorba de o simplă variantă topică, intrucat relativul nu poate fi
"mutat" din propoziția in fața căreia apare in cea căreia ii aparține fără să se dezorganizeze gramatical
fraza.
Se vorbește in asemenea cazuri de o "impletire" a regentei cu subordonata 334, respectiv a propoziției in
care apare relativul in linearitatea topică cu cea in care are funcție sintactică:
12 3 ș
Arată -mi cartea din care spuneai că ai extras citatul acesta.
in exemplul dat, "impletirea" vizează propozițiile 2 și 3, m ai exact, relativul din care (compl. circ. de
loc) situat topic in 2 aparține propoziției 3.
333 Vezi T 101.
334 Vezi GLR, 1963, voi. II, p. 265.
447
in legătură cu fenomenul in sine de apartenență funcțională a relativului (pronume, adverb) la altă
propoziție decat cea in fața căreia stă, nu este nimic ≪in litigiu≫1 \ lucrurile fiind aceleași ca la
interogative ' .
Problemele complicate privesc aici sintaxa frazei și sunt generate de dubla calitate a relativului – cea
de element relațional pentru o s ubordonată, asemenea unei conjuncții subordonatoare, și cea de parte
de propoziție obligatoriu incadrată intr -o propoziție, intr -una anume.
in analizele sintactice uzuale, apar două modele (= scheme) de reprezentare structurală a frazelor de
acest țip, baz ate pe două interpretări diferite ale raportului dintre funcția relațională și cea structurală
(= parte de propoziție) a relativelor (pronume, adjective pronominale, adverbe).
1. Relativul iși poate exercita funcția relațională și pentru altă propoziție de cat cea căreia ii aparține
structural. Astfel, propoziția in fața căreia stă relativul in fraze de acest tip este o SUBORDONATĂ
RELATIVĂ, mijlocul ei de subordonare find insuși relativul. (in exemplul dat: 1 = arată -mi cartea =
principală; 2 = din care spu neai = atributivă relativă, dependentă de 1; 3 = că ai extras citatul acesta

= compl. directă, dependentă de 2.
Schemă: 1
Argumente:
(1) intr -o frază interogativă formată prin subordonare, propoziție interogativă este cea in care se
atlă topic elementul in terogativ (pronume, adverb), indiferent dacă acesta ii aparține sau nu structural.
(Cu alte cuvinte, dacă interogativul poate avea funcție interogativă intr -altă propoziție decat
cea căreia ii aparține structural, și relativul, care provine dintr -un intero gativ, iși poate exercita
calitatea de marcă relațională in același fel 337.)
(2) Asemenea interogativului, și relativul are poziție fixă in frază și nu poate fi ≪mutat≫ in propoziția
căreia ii aparține structural. (Se ințelege că la analiza ≪de interior ≫, relativul este "văzut" in propoziția
căreia ii aparține.)
Din punctul de vedere al valorii subordonatoare, relativul este interpretat ca un relativ
oarecare, respectiv ca și cum n -ar apartine altei
Nici un specialist nu contestă această interpretare sintac tică. Aceleași tipuri de dificultăți in analiza
propoziției și a frazei.
337
Vezi Dindelegan, 1994, p. 103.
448
propoziții. Altfel spus, ≪anomalia≫ este plasată la nivelul propoziției, nu la cel al frazei.
in fapt, ceea ce se propune in gramatici sub numele de "impletire a subordonatei cu regenta" este, ca
operație tehnică, un compromis: pe de o parte segmentăm fraza ca și cum relativul s -ar incadra
structural in propoziția in care este situat topic și pe care deci o introduce, iar pe de alta parte se ≪ține
seamă≫ de incadrarea reală atat in analiza sintactică a relativului, cat și in raporturile dintre propoziții,
respectiv in relație cu subordonata de după ea relativa se comportă ca și cum n -ar conține relativul.
(De exemplu, in Nu știu ce vrea să fac ă., propoziția să facă este compl. directă pe langă vrea, făcand
abstracție de relativul ce, care nu este complement direct pe langă vrea, căci, altfel, l -ar intranzitiviza,
facandu -l inapt pentru compl. directă.)
Din punct de vedere didactic, cel puțin la nivel gimnazial, modelul prezentat are avantajul de a fi
relativ simplu și in linia unui anumit algoritm de segmentare a frazei (in unități (= propoziții) cu
granițe distincte), respectand caracterul linear al relațiilor dintre propoziții.
2. Dacă nu se a cceptă disocierea funcției relaționale a relativului de cea structurală (= de parte de
propoziție), respectiv posibilitatea de a subordona (= a introduce) o propoziție și de a avea funcție
sintactică in altă propoziție, interpretarea structurii sintactice a frazei este cu totul alta.
Făcand abstracție de poziția fixă a relativului, acesta este reașezat mental in propoziția din care face
parte structural, urmand ca și funcția relațională (= subordonatoare) să și -o exercite pentru această
propoziție, ca și cu m aceasta n -ar mai avea un cuvant subordonator.
Reluand exemplul dat, după rearanjarea componentelor structurale, segmentarea are ca rezultat:
1 = arată -mi cartea; 2 = spuneai; 3 = din care … că ai extras citatul acesta.
Astfel reanalizată, structura fra zei pune in evidență două lucruri mai puțin obișnuite:
(1) Propoziția, din fața căreia a fost mutat relativul (2. = spuneai), devine, in lipsa unui cuvant
subordonator, principală, una aparte, ca racterizată prin aceea că nu este coordonată cu cealaltă
principală 3'\ dar nu este nici o incidență propriu -zisă, deoarece nu este eliminabilă din frază și, de
altfel, nici nu are semnele unei incidente (= perechea de pauze, in scris, perechea de virgule). Ea se
incadrează in frază prin secundara din subordinea ei, situată in dreapta și introdusă prin conjuncție
subordona –
338 De o coordonare prin juxtapunere nu poate fi vorba.
449
toare. Din această cauză a fost și este numită INCIDENȚĂ LEGATĂ ( ≪la urmă≫ sau ≪in dreapta ≫339).
(2) Propoziția in care a fost repozițio nat ca membru sintactic relativul devine DUBLU
SUBORDONATĂ, adică depinde de două regente, avant pentru fiecare dintre cele două relații cate un
cuvant subordonator (in exemplul analizat: din care și să). Primul, din care, o subordonează prop. nr.
1 (arată -mi cartea), față de care este o ATRIBUTIVĂ (termen regent = cartea), iar al doilea, că, o
subordonează prop. nr. 2, față de care este~t> -COMPLETIVĂ DIRECTĂ (termen regent = spuneai).
Schemă:
ATR.3 CD, respectiv,
neai

arată -mi cartea
din care … că ai extras citatul
OBSERVAȚIE. Dacă acceptăm că relativul (din care) subordonează propoziția căreia ii aparține structural (= 3),
e de la sine ințeles că nu poate subordona simultan și propoziția in care se află ca poziție lineară (= 2). De aceea
o schemă de t ipul
3 se exclude.
Ne intalnim aici cu o situație mai puțin obișnuită, aceea in care o propoziție este in același timp, ca
specie de subordonată, de două feluri, deoarece are DOUĂ CUVINTE SUBORDONATOARE prin
care se raportează la DOUĂ REGENTE DIFERITE, nea flate in relație una cu alta.
339
Vezi Hodiș, 1967, p. 97. Vezi, tot aici, bibliografia dublei subordonări.
450
OBSERVAȚIE. Problema dublei subordonări nu se pune decat la secundarele cu relative, nu și la cele
conjuncționale.
2.1. Fenomenul dublei subordonări este bine reprezentat in limba romană nu numai ca frecvență, ci și
ca diversitate a rolurilor sintactice pe care subordonata le poate avea. Acestea, prin raportare la cele
două regente, pot fi OMOGENE (= identice) sau ETEROGENE (= diferite), in funcție de natura
morfologică a termenilor regenți 340.
(1) cu funcții identice:
Cați se intamplă s -o aibă se socoteau sluțiți… (subiectivă -subiectivă);
"[…] lua ca bază lecția din anul precedent […] pe care avea obligația s-o imbunătățească" (atributivă –
atributivă);
Spune -mi cine bănuiești că ajacut -o (completivă directă – completivă directă).
(2) cu funcții diferite:
"[…] scrisori care nu trebuie să mai slujească […]" (atributivă -subiectivă);
"[…] interesul pe care păreți că-/ purtaț i vaporului meu" […] (atributivă – predicativă) 341.
2.2. Uneori se vorbește de dublă subordonare și in situațiile in care o secundară apare pe langă două
regente coordonate. Deosebim două situații:
(1) Subordonata este de același fel raportată la ambele regente: 1 2 3
Nu pot si nici nu vreau să mai aud de asta (3 = completivă directă atat pe langă 1, cat și pe langă 2.
(2) Subordonata are funcții diferite raportată la cele două regente:
1 2 3
Nu vrea și nici nu -i vine să mai creadă așa ceva (Subordonata e ste completivă directă prin raportare
la 1 și subiectivă prin raportare la 2 342).
340 Exemplele și interpretarea sunt după Hodiș, 1967, p. 99 și urm.
341 in construcții mai complexe pot apărea și propoziții TRIPLU SUBORDONATE (Mi-a aruncat niște priviri
ciudate pe care nu știu cum trebuie să le interpretez. "Propoziția pe care … cum … să le interprez este de trei
ori subordonată, cumuland trei funcții sintactice distincte: atributivă fața de substantivul regent priviri,
subordonare realizată prin rela tivul pe care; completivă directă a verbului tranzitiv regent (nu) știu,
conectis^aind cum; subiectivă față de verbul unipersonal (folosit impersonal) trebuit, iraport sintactic realizat
prin conjuncția subordonatoare să" (Hodiș, 1967/&JMJI)). ., V<. ,
Indiferent de situație, (1) sau (2), dubla dependență a subordonatei este mai mult decat discutabilă din
punct de vedere gramatical, deoarece o dublă relație reclamă două cuvinte subordonatoare, iar in
structurile date este unul singur și ca atare subordonează o singură dată 343.
(De o subințelegere a cuvantului subordonator pentru una (= cealaltă) dintre relații nu poate fi vorba
decat la coordonarea subordonatelor: Deși e străin și [deși] nu cunoaște orașul, se descurcă bine. )
Chiar dacă semantic subordonata se referă / se poate referi la două propoziții, gramatical este
preferabil și argumentat să o considerăm in relație numai cu o subordonată, in speță cu cea in
vecinătate imediată, in caz contrar se incalcă linearitatea relațiilor.
OBSERVAȚIE. S ubințelerea subordonatei pe langă una dintre regente ar fi un artificiu de analiză care ar
complica inutil lucrurile (Nu are și nici nu -i vine să dea atația bani – Nu are [să dea atația bani] ți nici nu -i vine
să dea atația bani). in plus, acest model ar t rebui să -l extindem și la nivel intrapropozițional: Cantă și dansează
toată noaptea (Cantă [toată noaptea] și dansează toată noaptea); O minte iubitoare și iscoditoare de noutăți…
(O minte iubitoare [de noutăți] și iscoditoare de noutăți …).
342
Uneori raportarea este posibilă numai la una dintre regente, a doua: Privi și
ințelese că era de prisos (Hodiș, 1967, p. 100 -l01).
343

Vezi Drașoveanu, Dumitrașcu, Zdrenghea, 1966 ,p. 26.
452
T 103 PRINCIPALE / FALSE PRINCIPALE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Sie plange că -l doare capul și spune asta peste tot.
(2) Se plange că -l doare capul și nu poate citi.
B. SOLUȚII:
(1) spune asta peste tot = principala
(2) nu poate citi = falsă principală
C. COMENTARIU
0. Dintre cele patru deosebiri fundamentale existente int re propozițiile principale și cele secundare (+/ –
ințeles de sine stătător, -/+ funcție sintactică, -/+ intrebare, -/+ cuvant subordonator), in practica
analizei gramaticale solicitată propriu -zis este doar ultima. in acest sens:
(1) Propozițiile PRINCIPALE EXCLUD IN MOD NECESAR UN CUVANT SUBORDONATOR,
exprimat sau neexprimat. Altfel spus, cuvantul introductiv (subordonator) in fața unei principale este o
imposibilitate și ca atare nu există principală ≪introdusă≫ printr -un asemenea cuvant relațion al.
ABSENȚA acestuia devine automat SEMNUL DE RECUNOAȘTERE a principalei.
(2) Dimpotrivă, propozițiile SECUNDARE (și obligatoriu subordonate) AU IN MOD NECESAR
CUVINTE INTRODUCTIVE SUB ORDONATOARE, fie acestea EXPRIMATE sau
NEEXPRIMATE. Ele marchează forma l dependența (subordonarea) acestor propozții față de alte
propoziții. Nu există subordonată care să n -aibă in vreun fel sau altul cuvant subordonator. Prezența
unui asemenea cuvant este semnul sigur al calității de propoziție secunadră.
0.1. Din cele de m ai sus rezultă imediat că APARIȚIA cuvantului subordonator in fața unei propoziții
este O PREZENȚĂ REALA (ABSOLUTĂ) si rezolvă FĂRĂ ECHIVOC incadrarea la propoziții
secundare, in timp ce ABSENȚA lui poate fi, pană la un punct, AMBIGUĂ – sau REALĂ (propriuz isă,
absolută), sau APARENTĂ (falsă, relativă). După cum această ≪absență≫ este propriu -zisă sau
aparentă, propoziția ≪lipsită≫ de cuvantul subordonator este principală propriu -zisă sau aparentă
principală (= secunadră). Absență absolută inseamnă INEXISTEN ȚA cuvantului subordonator,
IMPOSIBILITATEA lui, in timp ce absența
453
aparentă este o formă a existenței, in speță ipostaza numită in gramatici "neexprimarea" cuvantului
subordonator. Prin urmare (a) inexistența și neexprimarea cuvantului subordonator su nt două lucruri
diferite și (b) nu orice propoziție care n -are cuvant subordonator in față este neapărat principală, ci
numai aceea la care nu este posibil cuvantul subordonator. Egalizarea in analiză a inexistenței
cuvantului subordonator cu neexprimarea lui are ca rezultat interpretarea greșită a secundarelor drept
principale.
in principiu, deosebim două situații in care este probabilă această confuzie, situații generate de cele
două fenomenalizări ale neexprimării: ELIPSA și SUBINȚELEGEREA.
NOTA. Cuvantu l subordonator neexprimat este pus intre paranteze drepte
1. Cazurile de ELIPSĂ a cuvantului subordonator sunt foarte rare: Ai carte, ai parte; Dai, n -ai; Vrei,
nu vrei, bea Grigore aghiazmă. In general este vorba de fraze scurte, alcătuite din cate două (trei)
propoziții. Imposibilitatea, din punctul de vedere al ințelsului, a coordonării lor (Dai, n -ai & Dai și nai)
exclude posibilitatea ca amandouă să fie principale, făcand in schimb necesară interpretarea uneia
ca secundară. Care anume este principală și care secundară, respectiv in fața căreia considerăm
cuvantul subordonator eliptic, este un fapt decis de ințelesul frazei, fiind vorba cel mai adesea de
combinații fixe, interpretate prin tradiție intr -un anumit fel (Dai, n -ai = [Dacă] dai, n -ai, nu Dai,
[dacă] n-ai).
2. Cazurile de subințelegere a cuvantului subordonator, frecvente in limba romană, apar toate in
cadrul coordonării a două sau mai multe secundare de același fel, dependente, firește, de aceeași
regentă. in general, in asemenea situații cuv antul subordonator nu apare pe langă fiecare dintre
secundarele coordonate, ci el se exprimă o singură dată, la prima dintre ele (de la stanga la dreapta),
urmand ca in fața celorlalte, identic fiind, să se subințeleagă: Mi-a spus că va veni și imi va aduc e
cartea (= Mi-a spus că va veni și [că] imi va aduce cartea); Deși pare atent la lecții și invață mult
acasă, nu obține rezultatele așteptate (= Deși pare atent la lecții și [deși] invață mult acasă…).
Se ințelege deci că problema "falselor" principale se pune numai la frazele care conțin fenomenul

coordonării, nu și la cele formate doar prin subordonare. La acestea din urmă, orice propoziție care nu
are cuvant subordonator exprimat este in mod obligatoriu principală și este exclusă posibilitatea de a fi
o secundară ≪deghizată ≫, cu un cuvant subordonator subințeles.
454
intrucat coordonate pot fi nu numai secundarele, ci și principalele, analistul trebuie sa decidă corect
felul propoziției (propozițiilor) coordonate. in acest sens, ținem seama de următoar ele:
(a) Coordonarea se realizează intre propoziții omogene funcțional, adică de același fel, fie principale,
fie secundare. Se exclude posibilitatea de a fi coordonate principale cu secundare.
(b) in interpretare, omogenitatea funcțională se acceptă ca "p ropagată" de la stanga la dreapta, de la
prima propoziție din șir spre celelalte. Potrivit acestui principiu, intr -un șir "a + b + c" de propoziții
coordonate, interpretarea propozițiilor c și b depinde de interpretarea propoziției a sau, altfel spus,
știm ce fel de propoziții sunt c și b numai după ce aflăm felul propoziției a (principală sau secundară).
Se ia ca punct de reper prima propoziție din șirul de coordonate, cea care nu este coordonată cu nimic
in stanga, deoarece forma acesteia ( } cuvant subordonator) nu lasă loc echivocului in privința calității
de secundară sau principală. Se vede astfel că in cadrul coordonării identificarea propozițieipereche,
a primei coordonate – principală sau secundară, are importanță covarșitoare in formularea
deciziei corecte de incadrare a celorlalte propoziții din lanț.
in privința gradului de ≪evidență≫, orice frază poate fi redusă, ca schemă ultimă, la trei seturi de
propoziții: PRINCIPALE ≪clare≫ (necoordonate in stanga), SECUNDARE ≪clare≫ (cu mijloacele
(cuvintele) subordonatoare exprimate) și PROPOZIȚII DE ANALIZAT (al căror fel trebuie stabilit),
caracterizate prin coordonare in stanga și absența reală sau aparentă a unui cuvant subordonator.
Luand un model de frază cu trei propoziții (1, 2, 3), din car e două sunt coordonate prin și, in schemă
am avea:
sau
1 Pr.
2 Sec. lPr.
f
2 Sec.
si
SI
3 [?], respectiv:
3 Pr., sau 1 Pr.
Sec.2 –-3 [Sec]
Detaliind modelul in funcție de poziția propozițiilor in lanțul linear al frazei, obținem următoarele
ipostaze (Sec. = secundară; Pr. = principală; ev. coord. = cuvant coordonator; Pr. an. = propoziție de
analizat):
2.1. Sec. + ev. coord. + Pr. an. + Pr.:
455
Dacă nu incetezi cu calomniile și nu iți vezi de treabă, o vei sfarși prost. ; Pentru că ai trecut prin
orașul lu i, dar nu l -ai căutat, s -a cam supărat. ; Dacă n -ai timp sau ți se intamplă ceva, anunță -mă
imediat.
in acest model, a doua propoziție coordonată – și lanțul s -ar putea prelungi cu a treia, a patra etc.
propoziție — avand ca pereche in stanga o secundară ≪clară≫, iar o alta neexistand, va fi evident tot
secundară, de același fel cu prima, subințelegandu -se cuvantul subordonator: Dacă nu incetezi cu
calomniile și [dacă] nu-ți vezi de treabă, o vei sfarși prost.
Notand propozițiile in ordinea apariției (1,2, 3), avem schema:
3Pr.
1 Sec. și 2[Sec]
in general, acest model structural nu creează dificultăți in interpretarea propoziției "de analizat" ca
secundară și putem generaliza: orice propoziție coordonată in stanga și precedată doar de propoziții
secundare va fi obligatoriu o secundară. Lărgind astfel sfera, am cuprins și situațiile in care propoziția
regentă secundarelor este la randul ei o secundară și situată in stanga lor: Fără să -și dea seama dacă
se inșală sau doar i se pare, vecinul meu avu pentru prima oară bănuiala… (= Fără să -și dea seama
dacă se inșală sau [dacă] doar i se pare, vecinul meu … Schemă:

4Pr.
,1
ec. (regentă)
2 Sec. sau 3 [Sec]
2.2. Pr. + Sec. + ev. coord. + Pr. an.
in acest model structural, propoziția de analizat (Pr. an.), cea făr ă cuvant subordonator, dar coordonată
in stanga, in funcție de perechea ei coordonată – principală sau secundară, poate fi principală sau
secundară.
2.2.1. Pr. + Sec. + ev. coord. + [Pr.]: N-a spus că -mi va scrie și nici nu mi -a scris = N -a spus că -mi va
scrie de și nici nu mi -a scris.
456
Schemă:
1 Pr _
I
2 Sec.
si
3Pr.
2.2.2. Pr. + Sec. + ev. coord. + [Sec.]: Nu m -a căutat fiindcă nu l-a interesat părerea mea și de altfel
nici n -a vrut — Nu m -a căutat fiindcă nu l -a interesat părerea mea și [fiindcă] de altfel nici n -a vrut.
Schemă:
1 Pr. -^
2 Sec.
si
ș- 3 [Sec]
intrucat, din motive lesne de ințeles, greșeala comisă de regulă aici constă in interpretarea secundarei
coordonate drept principală (coordonată), nu invers, detaliem in continuare cateva aspecte practice ale
acestei probleme, legate toate, ca esență, de subințelegerea cuvantului subordona -tor.
(1) Două sau mai multe secundare coordonate se situează sau in fața, sau in urma regentei (principală
sau la randul ei secundară), dar niciodată cu regenta situată intre ele. Blocul de secundare nu poate fi
dislocat de regentă. Fraza Deși avea experiență și schimba mereu mașinile, nu era un șofer grozav
permite libertatea topică Nu era un pofer grozav, deși avea experiență și schimba mereu mașinile, insă
nu și Deși avea experiență, nu era un șofer grozav și schimba mereu mașinile. (Fraza este posibilă și
cu această din urmă topică, dar in acest caz propoziția a treia este principală).
(2) in cadrul unui șir de secundare coordonate, cuvantul subordonator poate fi neexprimat și deci
subințeles la toate secundarele din sir, exceptand -o pe prima – aceasta, dacă e secundară, nu poate
avea cuvantul subordonator neexprimat. Altfel spus, acesta poate fi subințeles numai după ce a fost,
cel puțin o dată, exprimat. Propa garea subințelegerii acestuia se realizează numai de la stanga la
dreapta, adică progresiv.
(3) Potrivit omogenității funcționale, un șir de secundare coordonate intre ele reclamă in principiu
UTILIZAREA ACELUIAȘI CUVANT SUBORDONATOR. Ca atare, identificar ea cuvantului
subordonator ce trebuie subințeles nu pune probleme deosebite: N-a venit la intalnirea noastră, deși iam
trimis din timp invitație și am vorbit cu el și la telefon = N-a venit …, deși i-am trimis … și [deși]
am vorbit… in măsura in care anumite subordonate au o gamă mai largă de cuvinte sub ordonatoare,
identice ca sens gramatical, cuvantul subordonator subințeles poate fi
457
diferit la nivelul expresiei de cel exprimat. Astfel, de exemplu, la subordonata finală avem seria
sinonimică să, ca să, pentru ca … să, la cea cauzală seria pentru că, fiindcă, deoarece, din cauză că
ș.a.m.d.
(4) Dacă o propoziție (coordonată) PERMITE un cuvant subordonator, unul deja apărut la o secundară
anterioară, presupusa ei pereche, in mod sigur propoziț ia in discuție este o secundară, deoarece există
secundare al căror cuvant subordonator este subințeles, dar nu există principale care să admită in
structura lor cuvinte subordonatoare. Ca instrument de lucru, se poate porni apriori de la ideea că orice
propoziție coordonată in stanga este susceptibilă de a fi secundară, cu marca subordonării

neexprimată. Ca mijloc de validare se incearcă introducerea explicită a cuvantului subordonator,
realizand dubla ei relaționare – cu perechea ei coordonată secundară ( pe orizontală) și cu regenta (pe
verticală). Se obține astfel modelul de schemă in triunghi:
1
Suplimentar, se poate face abstracție de prima coordonată, "citind" doar cuplul format din regentă și
propoziția in discuție. Această ultimă operație se bazează pe faptul că propozițiile coordonate, egale
funcțional și deopotrivă subordoante aceleiași regente, iși pot inversa locurle, intre anumite limite
semantice: L-am intrebat dacă pleacă sau [dacă] mă așteaptă – L-am intrebat dacă mă așteaptă sau
[dacă] pleacă ; Fiindcă mi invață și [fiindcă] bate străzile, va rămane repetent – Fiindcă bate străzile
și [fiindcă] nu invață, va rămane repetent.
NOTA. La coordonarea adversativă, datorită specificului ei logico -semantic, această inversare nu este
in principiu posibi lă. '
Dacă prin ambele probe obținem fraze ≪normale≫ ca ințeles și formă gramaticală, propoziția de
analizat ese secundară." Exemple:
(a) Mi-a telefonat că nu poate trece azi pe la mine, dar imi va trimite prin cineva cartea promisă.
(at) Mi-a telefonat (1) că nu poate trece azi pe la mine (2), dar [că] imi va trijnite prin cineva cartea
promisă (3).
458
Schemă:
dar
(3).
(a2) Mi-a telefona (1) [că] imi va trimite prin cineva cartea promisă Schemă:
(b)t Te comporți cu el ca și cum totul ar fi in ordine și ar merita să fie numai el apreciat.
(bj) Te comporți cu el (1) ca și cura totul ar fi iți ordine (2) și [ca și cum] ar merita (3) să fie numai el
apreciat (4).
(b2) Te comporți cu el (1) [ca și cum] ar merita (3) să…
(c) Nu știm dacă soțul ei a aflat intamplător sau i -a spus cineva de acest accident.
(ct) Nu știu (1) dacă soțul ei a aflat intamplător (2) sau [dacă] i-a spus cineva de acest accident (3).
(c2) Nu știu (1) [dacă] i-a spus cineva de acest accident.
(d) Eram incredințat că nu i s -a intampla t nimic grav, ci e doar amețit de spaimă.
(d;) Eram incredințat (1) că nu i s -a intamplat nimic grav (2), ci [că] e doar amețit de spaimă (3).
(d2) Eram incredințat (1) [că] e doar amețit de spaimă (3).
(5) in operația de cuplare pe orizontală a propoziției de analizat cu principala sau secundara trebuie
examinată cu atenție posibilitatea de realizare a raportului de coordonare indicat de cuvantul
coordonator existent in text (copulativ, adversativ, disjunctiv), compatibilitate dependentă in mare
măsură de ințelesurile logico -semantice ale propozițiilor puse in relație.
in același fel trebuie procedat și pe verticală, verificand corectitudinea subordonării propoziției de
analizat la regentă, dacă propoziția in discuție s -a dovedit coordonată cu sec undara și in consecință
dependentă de aceeași regentă.
459
in exemplul Se plange mereu (1) că muncește prea mult (2), dar n -are dreptate (3), cuplarea lui (3) se
poate face numai cu (1), deci la nivel de principale. O altă de cuplare, respectiv (3) cu (2), se exclude,
intrucat fraza astfel interpretată n -ar avea nici un ințeles: Se plange mereu că numcește prea mult, dar
[că] n-are dreptate (și deci: Se plange mereu [că] n-are dreptate).
Dimpotrivă, in fraza Se plange mereu (1) că muncește prea mult (2), dar n-are spor la lucru (3),
cuplarea lui (3) este posibilă doar cu (2) (Se plange mereu (1) că muncește foarte mult (2), dar [că] nare
spor la lucru (2). ((Coordonarea este la nivel de secundare.) Cuplarea inversă, a lui (3) cu (1), se
exclude, ințelesurile celor două propoziții nepermițand un raport adversativ: Se plange mereu (…), dar
n-are spor la lucru.
Alt exemplu: Nu știu (1) dacă ți -a telefonat (2) sau ți -a scris (3). Cuplarea lui (3) cu (1) (principala)
este ca ințeles nefireas că, neputand reclama pe sau (Nu știu (…) sau ți -a scris), in timp ce cuplarea cu
(2) (secundara marcată prin dacă) justifică intru totul utilizarea conjuncției sau: (dacă) ți -a telefonat
sau [dacă] ți-a scris și deopotrivă subordonarea la (1) (Nu știu (…) [dacă] ți-a scris).
Schemă:
1 sau

(6) in esență, această dublă cuplare, de coordonare (pe orizontală) cu o secundară marcată și de
subordonare (pe verticală) față de o regentă, se realizează la fel și in frazele mai lungi și cu structuri
mai complexe, in cazul cărora secundarele fără cuvant subordonator exprimat pot fi la mare distanță de
prima secundară coordonată, cea marcată. Succesiunea propozițiilor coordonate este astfel intreruptă
de alte propoziții, obligatoriu tot secundare, incat se sizarea coordonării (la "distanță") este mai
anevoioasă.
intrucat in stanga propoziției de analizat, presupusa subordonată, se află un bloc de secundare, intre
care in mod sigur și perechea ei coordonată, fiecare cu marcă proprie de subordonare, se pune
problema identificării acestei perechi și, o dată cu aceasta, a subințelegerii cuvantului ei subordonator.
Cuplarea se face prin incercări succesive de la dreapta la stanga cu fiecare dintre propozițiile
susceptibile de a -i fi pereche coordonată și in parale l subordonarea la cate o regentă comună. Ne oprim
cu subințelegerea cuvantului subordonator și cuplarea acolo unde cuvantul
460
subordonator introdus este posibil, iar raportul de coordonare astfel interpretat rezistă exigenței logicosemantice
a cuvantului coordonator (alăturare -și, opoziție -dar, insă, ci, excludere – sau, ori etc). in
mod firesc, elementul coordonator trebuie să ocupe poziție intre cele două secundare. O dată astfel
aproximată, se verifică subordonarea ei față de regenta in comun cu pere chea ei coordonată, respectiv
dacă cele două propoziții – determinata și determinanta – pot intra intr -un asemenea raport.
Dimpotrivă, in caz că nu e posibilă introducerea cuvantului subordonator și, automat, nici coordonarea
cu secundara și nici subordonarea la regentă, avem dovada că propoziția de analizat nu este secundară,
ci principală coordonată cu o altă principală.
Dăm cateva exemple cu secundare coordonate la distanță, al căror cuvant subordonator nu este
exprimat. (Cuvantul subordonator s ubințeles este notat intre paranteze drepte).
"Se sfătuiră dar intre danșii, și iar se sfătuiră, se tot sfatuiră pană ce n -ajunseseră a se dumiri că toată
carnea pe care a pus -o vițelușa, ca să se facă vițea și din vițea junincă, e carne adunată din nutreț ul de
pe hotarul lor (…) și [că] numai pielea e a lui Păcală…" (apud CT, 842).
"Adu -ți aminte că te-am rugat dacă pleci de dimineață, pană n -oi fi eu deștept, să inchizi ușa de la
drum, dar [că] dumneata n -ai inchis -o …" (apud CT, 874).
"Lică răspuns e că nu crede că aceștia să fi fost oamenii cu fețele acoperite ce l -au călcat pe arendaș și
au săvarșit in ziua următoare faptele din drumul de țară, ci [că] argintăria arendașului a fost ascunsă de
cineva la casa lui Buză Ruptă …" (apud CT, 724).
(7) C and intr -o frază sunt posibile, cel puțin teoretic, două coordonări ale unei propoziții fără cuvant
subordonator, atat cu principala, cat și cu secundare, decizia de incadrare se bazează pe posibilitatea /
imposibilitatea subințelegerii cuvantului subordon ator. Altfel spus, dăm caștig de cauză cuvantului
subordonator, posibil a fi neexprimat la o subordonată, dar exclus la o principală.
Fie exemplul: E adevărat (1) că in timpul luptelor de mai tarziu nici unui comandant de companie nu
i-a dat prin cap (2) să ocupe aceste tranșee (3) care parodiau in mic satele lui Potemkin (4), iar
nemții nu s -au simțit obligați (5) să vie pe șosea (6), incat să poată fi vanați ca iepurii, cu pușca (7), ci
ei au ocupat dealurile cu păduri… (8).
Cele două propoziții evidenț iate, 5 și 8, la randul lor coordonate intre ele (prin ci), ar permite două
cuplări:
461
(a) cu principala (1), fără a subințelege, firește, un cuvant subordonator: E adevărat (…),
iar nemții nu s -au simțit obligați (…), ci ei au ocupat (…).
(b) cu subordonata introdusă prin că (2), subințelegand această conjuncție:
E adevărat că (…) nici unui comandant de companie nu i -a dat prin cap (…), iar [că] nemții nu s -au
simțit obligați (…), ci [că] ei au ocupat.
Potrivit principiului de mai sus, se dă caștig de cauză propozițiilor subordonate (varianta b).
462
*T 104 FUNCȚII COMPARATIVE / FUNCȚII
IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ
A. STRUCTURI -TIP:
(1) Fata lui e ca o floare.
(2) Fata lui e mai mult tanără decat frumoasă.
B. SOLUȚII:

(1) ca o floare = nume predicativ comparativ
(2) decat frumoasă – nume predicativ in construcție comparativă
C. COMENTARIU
0. Prin COMPARAȚIE se ințelege operația de ALĂTURARE a doua sau mai multe OBIECTE cu
scopul de a se stabili ASEMĂNĂRILE și DEOSEBIRILE dintre ele 344.
Constatarea asemănărilor și deosebirilor dintre obiecte are ca premisă obiectivă existența unor
INSUȘIRI COMUNE obiectelor, inerente sau atribuite, prezente in măsură egală sau diferită la două
sau mai multe obiecte.
0.1. Categoria comparației poate fi de scrisa și analizată din cel puțin două puncte de vedere,
corespunzand la două planuri diferite:
(1) LOGIC, stabilind in fiecare construcție comparativă elementele REALE care se compară (= ce cu
ce se compară) și INSUȘIREA care permite comparația;
(2) GRAMA TICAL, stabilind TERMENUL DE COMPARAȚIE (= B), inclusiv FUNCȚIA acestuia,
și TERMENUL COMPARAT (=A), inclusiv FUNCȚIA acestuia.
1. Din punct de vedere logic, avem următoarele situații:
(1) Se compară DOUĂ OBIECTE cu aceeași insușire prezentă in grad identi c sau diferit:
Măria este tot așa de inteligentă ca Ioana; Măria este mai (puțin) inteligentă decat Ioana; Ion se
văietă (tot așa de tare) ca un copil; Ion se văietă mai tare decat un copil (se compară Măria cu
Ioana, Ion cu un copil).
344 Vezi DEX, p. 177.
463
(2) Se compară UN OBIECT cu el insuși, cu aceeași insușire, dar in imprejurări diferite:
Ioana e mai fericită decat anul trecut (se compară Ioana cu Ioana). ' (3) Se compară DOUĂ
ACȚIUNI cu aceeași insușire prezentă in grad diferit sau egal: Mai mult ghicește decat știe (se
compară a ghici cu a ști); E mai ușor a zice decat a face.
(4) Se compară O ACȚIUNE cu ea insăși, cu aceeași insușire, dar in imprejurări diferite: Azi au
dansat mai bine decat ieri (se compară a dansa cu a dansa).
(5) Se c ompară DOUĂ INSUȘIRI (ale unui obiect) cu aceeași caracteristică, prezentă in grad
diferit: Ea este mai mult tanără decat frumoasă (se compară tanără cu frumoasă).
(6) Se compară DOUĂ CARACTERISTICI, inclusiv circumstanțe, ale unei acțiuni, cu aceeași
insușire, prezentă in grad diferit sau identic: invață mai degrabă ușor decat bine (se compară ușor cu
bine); // place să doarmă tot așa de mult ziua ca și noaptea (se compară ziua cu noaptea).
2. in PLAN GRAMATICAL, elementele comparate din punct de veder e logic se suprapun termenilor
comparați (A și B), dar nu obligatoriu:
Exemplu^ Ion cantă ca -n tinerețe:
(a) logic, se compară Ion cu Ion (= Ion cantă [acum] cum canta [Ion] in tinerețe.);
(b) gramatical, se compară [acum] cu in tinerețe, termenul A fiind neexprimat, dar dedus din context.
Exemplu 2: Ieri ai fost mai cuminte decat azi
(a) logic, se compară tu și tu (= ieri [tu] ai fost mai cuminte decat [ești tu] azi.)
(b) gramatical, se compară ieri cu azi.
intrucat in gramatică operăm cu termeni și funcții, nu cu obiecte, analiza gramaticală se interesează
preponderent de termenii aflați in comparație, mai exact de cel de -al doilea termen (B), care este
totdeauna subordonat și insoțit de ca, decat, cat, din (dintre), ca semne explicite ale comparație i.
in cadrul unei comparații realizate formal, termenul B este obligatoriu exprimat, in timp ce A poate fi
și neexprimat (eliptic sau subințeles): E mai cald decat ieri (B = (decat) ieri; A = [azi]).
3. După natura funcției termenului A, cel care se compar ă, exprimat sau subințeles, deosebim două
tipuri fundamentale de comparație, cu consecințe diferite in ceea ce privește interpretarea sintactică a
lui B:
464
3.1. Raportarea logică a lui B se face la un A -subiect: Colegul tău s -a comportat ca un adevărat domn (A =
colegul, subiect; B = ca un … domn);
Ziua este mai scurtă decat noaptea (A = ziua, subiect; B = noaptea).
in această situație spunem că termenul B are FUNCȚIE COMPARATIVA.
După termenul regent din punct de vedere gramatical, deosebim următoarele funcții comparative:
(1) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL (de mod) COMPARATIV, cu termen regent = verb, adjectiv,
adverb: Recită ca un artist; E bună ca painea caldă,Se descurcă mai bine decat tine.

OBSERVAȚIE. Fenomenalizările comparației la nivelul expresiei sunt de o mare varietate atat in privința
realizărilor celor doi termeni ai comparației (A și B) și a corespondenței / noncorespondenței cu elementele
comparate in mod real, cat și la nivelul exprimării insușirilor in baza cărora se realizează co mparațiile -adjective,
adverbe, verbe, prezente explicit sau implicit in text. *
in marea majoritate a cazurilor, comparația nu apare in propoziție in forma ei completă (= ≪saturată≫), ci intr -o
variantă ≪comprimată ≫, ≪sublimată ≫, rezultat al eliminării uno r elemente ce pot fi deduse sau subințelese. Cel
mai adesea adverbul la comparativ de egalitate, ca expresie a insușirii unei acțiuni, nu apare, fiind oarecum
≪absorbit≫ de verb, care, apărand astfel singur, se constituie in insușire complexă ce stă la baz a comparației:
Merge ca trenul <Merge tare /iute ca trenul <Merge tot așa de tare /iute ca trenul <Merge tot așa de tare cum
merge trenul <Merge tot așa de tare cum [tare] merge trenul.
(2) NUME PREDICATIV COMPARATIV, cu termen regent = substantiv (substit ut) cu funcție de
subiect, subordonare realizată in prezența unui auxiliar predicativ:
Ea este ca o floare; El pare ca un drac; Ca tine nu e nimeni, nu -i nimeni pe lume…; S -a făcut cat un
munte.
OBSERVAȚIE. Din numele predicativ comparativ, prin suprimarea auxiliarului predicativ, se obține și un
ATRIBUT COMPARATIV: o fată ca o floare, un copil ca un dracușor, un cap ca un bostan. (Acest om este
ca tine > acest om ca tine > un om ca tine.) Alte exemple: o minte ca de savant, o casă ca de pe vremur i, o
bătaie ca la carte, un palat ca din povești.
in mod asemănător se explică un complement (de mod) comparativ al unui adjectiv subordonat unui substantiv
care nu este subiect (unui om mai leneș decat tine).
465
(3) ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR COMPARATIV, cu termen regent = substantiv
(substitut) cu funcție de subiect (complement direct), subordonare realizată in prezența unui verb
predicativ: Ea mă privea ca vrăjită; Mașina merge ca nouă; Ne privea ca picați din lună; Țeava
strălucea ca dată cu șmirghel.
3.2. Raportarea logică a lui B se face la un A cu orice funcție sintactică in afară de subiect: A citit
romanul ca pe un articol de ziar (A = romanul, complement direct); Vorbește mai mult despre el
decat despre realizările lui (A = despre el, complement indirect).
B repetă funcțional pe A, inclusiv modul său de construcție, constituindu -se ca o a doua funcție
sintactică de același fel in propoziție (= la fel ca A).
Despre această a doua funcție spunem că este IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ.
OBSERVAȚIE. Termenul A poate fi exprimat sau neexprimat: O ține ca pe o comoară (A = o); ii
place mai mult la voi decat la noi (A = la voi); Se simte ca acasă (A= neexprimat = [aici, undeva …]).
Felul funcției in construcție comparativă (atribut, nume pr edicativ, complement etc.) se recunoaște
după funcția termenului A (= cel care se compară), pe care B il repetă funcțional.
Trăsătura "in construcție comparativă" este dată de prezența semnelor formale ale comparației: ca,
decat, cat.
OBSERVAȚIE. Avand in vedere termenul regent, același cu al lui A (verb, adjectiv, substantiv etc.),
se ințelege că denumirea generală de "complement de mod comparativ" pentru toate aceste construcții
se elimină de la sine.
Dintre funcțiile in construcție comparativă, le reține m pe următoarele:
(1) ATRIBUT in construcție comparativă: Era o femeie mai degrabă tanără decat frumoasă.
(2) NUME PREDICATIV IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: Casa era mai mult mare decat
frumoasă; Romanța este mai degrabă de
factură cultă decat de factură popu lară; După cele intamplate, eram mai mult morți decat vii.
(3) ELEMENT PREDICATIV SUPLIMENTAR IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: Te credeam
mai degrabă inginer decat medic; După varstă, te consideram mai mult student decat asistent; Ar
putea fi numit
466
tot așa de bine compozitor ca și interpret; Preferă cafeaua mai mult dulce decat amară.
(4) COMPLEMENT DIRECT IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: L-a tratat ca pe un oaspete
de seamă; Te iubește ca pe copilul lui; Am discutat mai mult politică decat literatură; Vorbește
mai bine germana decat franceza.
(5) COMPLEMENT INDIRECT IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: Mi-a dat și mie cat ție;
Acestei probleme ii vom acorda mai multă atenție decat celorlalte; E mai bun de inginer decat de
profesor; Am vorbit mai mult despre vreme decat despre lucruri serioase; Casa lui e mai aproape
de gară decat de centru; Se ferește de mine ca de dracu; O vreme mai favorabilă pescuitului decat

vanatului.
OBSERVAȚIE. Accidental, funcția care se compară poate lipsi: Se ferește ca de dracu; Se teme ca de
bombe.
(6) COMPLEMENT DE AGENT IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: Această carte e solicitată
mai mult de profesori decat de elevi; Această carte e tot așa de solicitată de studenți ca și de
profesori; A fost bătut ca de poliție.
(7) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIA L DE TIMP IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ:
Se plimbau ca mai de mult (A = subințeles: [atunci, candva …]); Discutau ca odinioară (A =
subințeles).; Azi a plouat mai mult decat ieri; Lucrează mai bine noaptea decat ziua; Mai bine mai
tarziu decat niciodată; Și azi s -a comportat ca ieri.
(8) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE LOC IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ:
ii place mai mult la țară decat la oraș; Se simte mai bine aici decat acolo; Te va invita mai curand la
botez decat la nuntă.
Frecvent, A este neexprimat: Se sim te ca in paradis; A fost mai fericit decat oriunde; A plecat ca de
la o casă străină; Am dansat ca la nuntă; Simțiți -vă ca acasă.
(9) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE MOD IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ:
Vorbele tale sună mai mult a poruncă decat a rugăminte; Și in trei s -au descurcat ca in patru; L-a
găsit ca din intamplare; Merge ca pe roate; invață mai mult pe de rost decat temeinic; M-au tratat
mai mult civilizat decat amabil; Scrie mai degrabă citeț decat frumos.
(10) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE CAUZĂ IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ:
Mai repede se moare de sete decat de foame; Plange tot așa de ușor de fericită ca și de necăjită; A
venit mai
467
mult din obligație decat din plăcere; // doare mana ca de o injecție; S-a roșit toată ca de o mare
plăcere.
(11) COMP LEMENT CIRCUMSTANȚIAL DE SCOP IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: Maș
duce mai bine după apă minerală decat după țigări; Am plecat ca după mireasă.
(12) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL CONDIȚIONAL IN CONSTRUCȚIE
COMPARATIVA: Te anunț mai degrabă in caz de reușită decat in caz de nereușită; Se va proceda
ca in caz de război.
(13) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL SOCIATIV IN CONSTRUCȚIE COMPARATIVĂ: Se
plimbă mai mult cu cainele decat cu copiii.
(14) COMPLEMENT CIRCUMSTANȚIAL INSTRUMENTAL IN CONSTRUCȚIE
COMPARATIVĂ: Scrie tot așa de frumos cu creionul ca și cu pixul; Călătorește mai mult cu trenul
decat cu avionul.
3.2.1. Verificarea funcției in construcție comparativă se poate face in două feluri:
(1) Prin eliminarea adverbelor comparative (ca, decat) și a termenului A (cu eventu alele adjective sau
adverbe care -l insoțesc), se obține funcția ≪obișnuită≫: Se teme de operație ca de moarte —> Se teme
de moarte; Ea e mai mult obosită decat supărată —> Eae supărată.
(2) La același rezultat ajungem transformand construcția comparativă in propoziție comparativă: M-au
tratat ca pe un intrus —> M-au tratat cum ar trata un intrus; Azi ne -am simțit mai bine decat ieri
—> Azi ne -am simțit mai bine decat ne -am simțit ieri ; L-a găsit ca din intamplare —> L-a găsit
cum l -ar găsi din intamplare; Merge ca pe roate —> Merge cum ar merge pe roate.
468
*T 105 CONJUNCȚII COORDONATOARE I ADVERBE
NECOORDONA TOARE
A. STRUCTURI -TIP:
(1) imi scrie mereu și -mi trimite pachete.
(2) Nu-mi mai scrie de mult, nici nu-mi mai trimite pachete.
B. SOLUȚII:
(1) și = conjuncție coordonatoare
(2) nici = adverb (necoordonator)
C. COMENTARIU
0. Inventar selectiv de conjuncții coordonatoare:
(1) COPULATIVE: și

(2) ADVERSATIVE: iar, dar, insă, ci
(3) DISJUNCTIVE: sau, ori.
0.1. in cele de mai jos sunt reținute doar trei grupe de unități, al căror statut, deși clarificat in bună
parte in literatura de specialitate de o anumită orientare, rămane incă ambiguu și oscilant in materialele
de uz didactic.
1. Așa -numitele conjuncții (locuțiuni conjuncționale) coordonatoare ≪conclusive ≫: deci, așadar, prin
urmare, de aceea, in consecință etc.: N-a invățat, deci / așadar / de aceea / prin urmare / in
consecință a căzut.
Calitatea de conjuncții coordonatoare a acestora poate fi infirmată in multe feluri, dintre care reținem
unul, pe cel mai concret și mai evident: posibilitatea apariției in fața lor a incontestabilei conjuncții
coordonatoare copulative și, anuland pauza (virgula in scris) obligatorie din stanga lor: Nu m -a sunat
și deci e supărat; Nu s -a sculat la timp și de aceea a intarziat. .
Or, două propoziții nu pot fi simultan coordonate in două feluri: copulativ prin și, ≪conclusiv ≫ prin
deci (de aceea, prin urmare etc), ceea ce inseamnă că una din două nu este conjuncție coordonatoare.
Cum ,sv este incontestabil conjuncție, rămane ca deci (de aceea etc.) să fie altceva, respectiv, prin
eliminare, numai adverb. Se vede astfel că, de fapt, nu
469
există o coordonare conclusivă, ea fiind una copulativă, rea lizată joncțional (cu și) sau prin
juxtapunere (pauză, virgulă 345).
2. in aceeași situație, adică fără calități conjuncționale, sunt unitățile și… și (din coordonarea
copulativă de aspect pozitiv) și nici… nici (din coordonarea copulativă de aspect negativ) 346. in acest
sens:
2.1. Și… și: Bea și vin, și bere; Și cantă, și dansează.
Avand in vedere că intre cele două unități (părți de propoziție sau propoziții) există un raport de
coordonare și că in romană există o conjuncție copulativă și (colegi și colegele au plecat in excursie),
se pune intrebarea dacă și in situația dată (și A, și B) coordonarea se realizează prin și, unul din cei doi
sau amandoi, și, prin urmare, dacă și este conjuncție.
Detaliind puțin lucrurile, observăm următoarele:
(1) Cei doi și din cuplu, pe care, in funcție de poziție, ii notăm și1} respectiv și2 (Este șij frumoasă, și2
inteligentă.), sunt identici ca expresie și sens, incat, dacă unul este conjuncție, și celălalt trebuie să fie
la fel.
(2) Prin situare obligatorie in fața primei unități coordonate, șil se refuză incadrat la conjuncții
coordonatoare, intrucat acestea ocupă in mod necesar poziție intre unitățile coordonate (A și B).
O dată exclus dintre conjuncțiile coordonatoare, șix se reclamă aliniat adverbelor (de intărire). Este
vorba de unul și același și "adverbial" ca in: A venit și Troian; Știe și gramatică; Și Andrei e plecat de
acasă, structuri in care, evident, nu se mai poate pune problema unei coordonări prin și. in asemenea
situații, și este atașat obligatoriu termenului pe care il precedă, asemenea oricărui determinant antepus
regentului.
(3) Cel de -al doilea și (șij) ocupă poziție aparent conjuncțională, adică intre unitățile coordonate: Mi-a
trimis și cărți, și reviste (com p. cu Mi-a trimis cărți și reviste). Se observă insă imediat că
intre unitățile coordonate, pe locul pauzei, marcate in scris prin virgulă, se poate insera, in fața lui șiu
incă un șiiA1: Mi-a adus și^ vești bune și și2 vești rele.
in mod logic, dintre cei trei și (și r, și 2, și) numai unul poate avea sarcină relațională, numai unul poate
fi mijlocul de realizare a coordonării. (Un singur raport de coordonare (A și B) nu poate avea decat o
singură conjuncție coordonatoare, nu două sau mai multe.)
Faptul că și2 permite in fața lui un și este dovada că nu și2 realizează. raportul de coordonare, ci tocmai
acest și nou introdus. (in situația in care
345
Vezi argumentația la Drașoveanu, 1968, p. 27 -33, reluată in 1997, p. 240 -241. Vezi și LRC, 1985, p.
282-283; Vulișici Alexandrescu, 1995, p. 22 -23. 346 Vezi, pentru bibliografia problemei, nota
precedentă; vezi și Vulișici Alexandrescu, 1995, p. 21.
Sau un dar (cu menținerea pauzei): Mi-a adus și vești rele, dar și vești bune.
470
acesta nu apare, locul lui liber este marcat prin pauză in vorbire, respectiv virgulă in scris.)
Se vede astfel că și2 este identic cu șiu adică tot un și "adverbial" și deopotrivă atașat termenului in fața căruia stă,
nu un și intre termeni 348.

OBSERVAȚIE. Structur ile ce conțin cuplul adverbial și… și completate cu conjuncția coordonatoare și (Scrie și
poezie și și proză) par puțin ≪nefirești≫ din cauza coincidenței ca expresie a conjuncției și cu adverbul și. (Dacă
n-ar fi așa, nici nu s -ar mai pune problema unei ≪coordonări ≫ prin și… și -comp. cu franceza (și "conjuncție" =
et, și "adverbial" = aussi) sau cu germana (și "conjuncție" = und, și "adverb" = auchj).
(4) Calitatea adverbială a cuplului șit … și 2 este dovedită și de faptul că sunt unități accentuate, in timp ce și
"conjuncție" este lipsit de accent.
in concluzie, coordonarea in prezența lui și … și se realizează prin juxtapunere sau, dacă este prezentă conjuncția
și, prin joncțiune. Deoarece și este un adverb de intărire, cuplul și… și realizează un cumul pozitiv.
OBSERVAȚIE. in fraza segmentată in propoziții, și "adverbial" nu rămane intre bare, ci se include in propoziție:
/ Mi-a spus I [că și bea], [și fumează]; I Mi -a spus I [și că bea], [și că fumează].
2.2. Nici… Nici: Nici nu bea, nici nu mănancă; N -are nici activitate, nici vechime.
Nici… nici este opozantul negativ al cuplului adverbial pozitiv și… și, funcționand in cadrul unei
coordonări copulative sau adversative 349.
Argumentele aduse in sprijinul calității adverbiale a lui și … și (omogenitatea ca sens, poziția in fața
unității coordonate, nu intre ele, posibilitatea lui și "conjuncție" (Nici nu cantă și nici nu dansează) și
accentul) sunt valabile și pentru nici… nici.
La acestea se adaugă un fapt deloc neglijabil: spre deosebire de și, cuvantul nici nu este niciodată
conjuncție, ci intotdeauna adverb de negație. Neputand fi singur conjuncție (Nici nu-l interesează), e
puțin probabil că in cuplu (Nu știe nici una, nici alta; Nici nu umblă, nici nu vorbește) nici ar putea
dobandi valoare conjuncțională.
in concluzie, atat și… și, cat și nici… nici sunt cupluri adverbiale, iar coordonarea in prezența lor, lără
conjuncția și, se realizează prin juxtapunere.
348 Tot adverb este și in cuplurile nu numai… ci și, atat… cat și (vezi Drașoveanu, 1997, p. 236).
Nici nu invață, dar nici nu știe.
Al\
3. in cadrul coordonării disjunctive, in funcție de calitatea morfologică originară a elementelor
relaționale, se vorbește de cupluri conjuncționale și cupluri adverbiale cu valoare conjuncțională.
3.1. Sau … sau, ori … ori: Sau vii, sau pleci; Ori e albă, ori e neagră.
Cuplurile aici in discuție permit următoarele constatări:
(1) Luate fiecare independent, adică in afara cuplurilor date, sau și ori sunt indiscutabile conjuncții
coordonatoare disjunctive: Vii sau pleci?; Știi ori nu știi?
(2) Deși unitățile coordonate in prezența acestor cupluri sunt despărțite prin pauză (virgulă), aceasta nu
marchează locul sau lipsa unei conjuncții coordonatoare, ceea ce inseamnă că raportul de coordonare
este in mod cert unul disjunctiv. (Introducerea unui și, de ex., dezorganizează enunțul: *Sau știi și sau
nu știi. )
(3) Dacă este eliminat cuplul sau … sau (ori … ori), obținem de asemenea o dezorganizare a
enunțului, o structurare ambiguă, neclară sau un alt enunț: Sau vii, sau pleci —> Vii, pleci.
(4) Interpretarea gramaticală a acestor cupluri (sau … sau, ori … ori) nu este catuși de puțin simplă,
dacă ținem la respec tarea unor principii ferme in gramatică și la evaluarea consecințelor asupra
analizei gramaticale in ansamblu.
Sunt posibile mai multe variante:
(a) Ambele componente ale cuplurilor sunt deopoztivă conjuncții coordonatoare – interpretarea
uzuală, inclusiv școlară 350.
in acest model interpretativ ne apare o conjuncție in plus, primul sau (ori), care, in mod obiectiv, n -are
ce lega, deoarece in stanga nu există alt termen. (in operația de segmentare a frazei, cei doi sau (ori)
ne-ar apărea in egală măsură ext eriori structurii propozițiilor coordonate: Sau [vii,] sau [pleci].)
(b) Conjuncție coordonatoare este numai al doilea sau (ori), cel care ocupă poziția fireasca in
coordonare (= intre unitățile coordonate), rămanand ca primul sau (ori) să fie o conjuncție
≪nerelațională ≫, un fel de ≪avertizor≫ al celei de -a doua 351, funcționand asemenea unui CORELATIV.
Se știe insă că elementele corelative, atat in coordonare, cat si in subordonare, nu sunt de natură
conjuncțională, ci de natură adverbială (compară cu: nu numai… ci și; de aceea …fiindcă, totuși …
deși, așa de
350
351
Soluție care, făcand abstracție de unele consecințe, la care elevul nu se :andește, poate fi promovată
in analiza gramaticală școlară.
Această discriminare funcțională s -ar justifica printr -un paralelism cu corespondentul din

germană: sau = "oder"; sau … sau = "eritweder … oder".
472
… incat etc.) 352. Ar insemna deci ca primul sau (ori) să fie diferit morfologic de al doilea, respectiv …
adverb și incadrat in structura primei c oordonate: [Sau vii,] sau [pleci]. Se ințelege că și o asemenea
soluție este discutabilă.
NOTA. O eventuală interpretare a grupării (sau … sau, ori … ori) ca locuțiune conjuncțională sau
conjuncție compusă se exclude prin forța evidenței.
—— "Ț￡). Spre deosebire de sau (ori) "conjuncții simple" (Vii sau pleci?), unitățile sau (ori) din
cuplurile in discuție poartă, amandouă și deopotrivă, accentul sintactic, asemenea adverbelor din
nici … nici, și … și, particularitate ce ne -ar conduce la un statut a dverbial pentru ambele componente
ale cuplurilor sau … sau (ori … ori) și, implicit, la negarea calităților conjuncționale. (in afara
adverbelor relative (unde, cand etc), nu există alte adverbe care să funcționeze conjuncțional.)
in această variantă, coordonarea s -ar realiza prin … JUXTAPUNERE, rolul adverbelor sau … sau
(ori … ori) fiind acela al unor amplificatori lexico -gramaticali obligatorii ai disjuncției 353. (in analiza
frazei, cei doi sau (ori) ar fi incadrați in propozițiile coordonate: [Sau vii], [sau nu vii] -comp. cu:
[Nici nu cantă], [nici nu dansează.].
NOTĂ. Spre aceeași interpretare ne -ar conduce insuși ințelesul logico -gramatical al acestor cupluri, situat la
același nivel, in opoziție directă cu și… și: DISJUNCȚIE LOGICĂ – sau A, sau B (ori A, ori B) / CONJUNCȚIE
LOGICĂ – și A, și B, simetrie prea evidentă ca să ducă la interpretări morfologice total diferite.
3.2. Cand… cand, ba … ba, acum … acum, a(i)ci … a(i)ci, fie … fie: Cand rade, cand plange; Acum e
soare, acum ploua; Ba vine, ba nu vine; N -a venit la cenaclu, fie că n-a știut, fie că a pierdut
autobuzul.
in legătura cu aceste cupluri, reținem următoarele:
(1) Raportul realizat prin ele / in prezența lor este asimilat de regulă coordonării disjunctive, deși, de
fapt, nu este vorba de o disjuncție
352 Vezi Drașoveanu, 1997, p. 239 -241.
353 Cazurile de lipsă a acestora sunt cu totul excepționale și numai in coordonarea concesivelor: Vii, nu vii, eu tot
plec (= Sau vii, sau nu vii, eu tot plec = Indiferent dacă vii sau [dacă] nu [vii], eu tot plec)
473
propriu -zisă (= opoziție cu excludere reciprocă), ci de o COORDONARE ALTERNATIVĂ 354.
(2) Cu excepția lui fie (provenit din conjunctivul fie al verbului a fi), celelalte elemente din cupluri
sunt adverbe, niciodată conj uncții, nici coordonatoare, nici subordonatoare.
(3) Intrate in aceste cupluri, ele n -au cum dobandi valoare conjuncțio -nală, rămanand ceea ce sunt,
adică adverbe.
(4) Coordonarea alternativă este realizată prin juxtapunere 355, iar adverbele au rolul unor
amplifufatori lexico -gramaticali obligatorii care ≪explicitează ≫ alternanța.
Concluzia care poate fi degajată din cele de mai sus (vezi 2. și 3.) este că toate cuplurile omogene (ca
expresie și ințeles) care apar in coordonare (nici.. .nici, și… și, sau. .. sau, ori… ori, fie …fie, ba .. .ba,
cand… cand, acum … acum, a(i)ci .. a(i)ci) sunt de natură ADVERBIALĂ, adică
NECONJUNCȚIONALĂ, iar COORDONAREA, ca raport, se realizează propriu -zis prin
JUXTAPUNERE.
Vezi Avram, 1986, p. 331.
354
355 Vezi, in același sens, Avram, lucr. cit, p. 229; Vulișici Alexandrescu, 1995, p.22.
474
*T106 IN PROBLEMA GRUPĂRILOR "AUXILIAR
PREDICATIV LA MOD NEPERSONAL + NUME PREDICATIV"
0. Fie următoarele exemple:
(1) inainte să devină inginer, Gigei fusese maistru intr -o fabrică; Deoarece n-a fost atent, Ion a
comis cateva greșeli elementare; De mult nutrea speranța să fie pe placul socrilor; Să fii om e lucru
mare, să fii domn e intamplare; E greu să ajungi un hun specialist; Poți să fii generos chiar dacă nu
ești bogat; Nu te consideram să fii in stare de așa ceva; Fără să fie propriu -zis frumoasă, e totuși
agreabilă; Cand eram student, mergeam adesea in excursii.
(2) După ce a ajuns ce și-a dorit, nu ne -a mai băgat in seamă; Deoar ece este cum il știi de -o viață,
nu te aștepta la prea multe de la el; intrucat părea să fie cam obosit, l -am lăsat in pace.
in toate subordonatele din frazele date la (1), PREDICATUL, potrivit interpretării gramaticale uzuale,
este unul NOMINAL, numit in consecință (= "predicat nominal"), a cărui structură este formată din

"AUXILIAR PREDICATIV (= ≪verb copulativ ≫) + NUME PREDICATIV" (să devină inginer, n -a
fost atent, să ajungi un specialist, eram student etc).
Prin această structură predicatul nominal se constituie in opozant al predicatului verbal.
in exemplele de la (2), predicatul nominal este redus ca extensiune la auxiliarul predicativ, poziția
numelui predicativ fiind ocupată de propoziția SUBORDONATĂ (numită tocmai de aceea)
PREDICATIVĂ.
Deoarece, d upă cum se vede, ii lipsește o componentă, in practica analizei gramaticale școlare (și nu
numai aici) este numit de regulă PREDICAT NOMINAL INCOMPLET (a ajuns, este, părea).
0.1. Trecand auxiliarul predicativ la un mod nepersonal (aici, gerunziu, infiniti v, supin), exemplele de
mai sus devin:
(1) inainte de a deveni inginer, Gigei fusese maistru intr -o fabrică; Nefiind atent, Iona a comis
cateva greșeli elementare; De mult nutrea speranța de a fi pe placul socrilor; A fi om e lucru mare, a
fi domn e intamplare; Egreu de ajuns un bun specialist; Poți fi generos chiar dacă nu ești bogat; Nu
te consideram a fi in stare de așa ceva; Fără a fi propriu -zis frumoasă, e totuși agreabilă; Fiind
student, mergeam adesea in excursii.
475
(2) Ajungand ce și-a dorit, nu ne -a mai băgat in seamă; Fiind cum il știi de -o viață, nu te aștepta la
prea multe de la el; Parand să fie cam obosit, l -am lăsat in pace 56.
1. Comparand din punctul de vedere al funcției sintactice și al terminologiei grupările "auxiliar
predicativ + nume predicativ", se constată, in afară de asemănări și deosebiri obiective, un grad diferit
de dificultate, ambiguitate și chiar ≪anormalitate ≫ in interpretarea gramaticală de la un tip (0.) la altul
(0.1).
1.1. in ceea ce privește gruparea " auxiliar predicativ la mod personal + nume predicativ" (tipul 0.: să
devină inginer, n -a fost atent, eram student etc), lucrurile, datorită tradiției gramaticale romanești și,
pe baza acesteia, obișnuinței formate și consolidate in școală, ne par a fi ≪clare≫ și ≪normale≫, atat in
latura" conceptuală, cat și in cea terminologică, luandu -le ca ≪date≫, respectiv ca și cum nici n -ar putea
fi altfel. (Ni se pare absolut ≪firesc≫ să vorbim de un predicat nominal, opus celui verbal, să -i
acceptăm structura bin ară ca pe un fapt obiectiv (=două componente, fiecare cu individualitate lexicală
și gramaticală), să vorbim de auxiliare predicative și intentarul acestora, de părțile de vorbire prin care
exprimă numele predicativ etc.)
in realitate, pentru că nu ne ≪deranjează≫ in mod deosebit aici, trecem sub tăcere sau pur și simplu nu
ne interesează o serie de aspecte nu tocmai clare și bine puse la punct, pentru ca in alte imprejurări să
ne dea de gandit sau chiar să ne pună in situația de a nu găsi o ieșire.
in aces t sens:
(a) in numele acestui predicat apare numai a doua componentă, numele predicativ nu și auxiliarul
predicativ, componenta cea mai importantă gramatical, ≪semnul≫ explicit al funcției predicative.
(b) Nume predicativ nu inseamnă ≪nume≫ cu funcție de p redicat, ci ≪nume≫ care intră in componența
unui predicat, acordandu -i acestuia o anumită semnificație lexicală și autonomie comunicativă.
(c) Nu orice realizare a componentei pe care o numim cu acest termen (= nume predicativ) este
≪nume≫. (Adverbul și ve rbul la mod nepersonal nu aparțin numelui.)
(d) Numele predicativ, ca insoțitor al auxiliarului predicativ, se dovedește in cele din urmă
funcție sintactică de sine stătătoare, aliniată celorlalte (complement, atribut etc), fapt recunoscut,
deși oarecum de ghizat și pe ocolite, chiar de gramatica tradițională, din moment ce intre
Vezi, pentru multe alte exemple in poziții sintactice diferite, Tunsoiu, 1967,
p. 149 -l65.
476
funcțiile părților de vorbire (substantiv, adjectiv, adverb etc.) numele predicativ apare constant și firesc
alături de subiect, atribut etc.
Se vede astfel că deja aici, la predicatul nominal ≪banal≫ ca interpretare, apare ceva ≪in neregulă ≫ față
de restul părților de propoziție, inclusiv predicatul verbal, lucru care va ieși in prim pla n la
construcțiile nepersonale, și anume o funcție (= nume predicativ) in interiorul altei … funcții (=
predicatul nominal).
(e) Cu toate că are structură binară, adică este altfel decat predicatul verbal sau alte părți de propoziție,
reduse in plan lexi cal la un singur cuvant (= parte de vorbire ≪de sine stătătoare ≫, nu simplu
instrument gramatical de tip prepoziție, articol, auxiliar morfologic etc), această trăsătură nu se reflectă

in nume.
Altfel spus, predicatul nominal este considerat o parte de pro poziție ≪simplă≫, nu compusă și nici
dezvoltată (cum sunt părțile de propoziție exprimate prin cuvinte compuse sau locuțiuni ale părților de
vorbire).
1.2. Prin trecerea auxiliarului predicativ de la mod personal (eram băiat) la mod nepersonal (fiind
băiat), gruparea "auxiliar predicativ + nume predicativ" NU mai este un PREDICAT (nici nominal și
nici de alt fel) in sensul uzual al termenului. (Potrivit majorității gramaticilor romanești, funcția
predicativă a verbului este condiționată de FORMA PERSON ALĂ, ADICĂ DE UNUL DINTRE
≪MODURILE PERSONALE ≫, NUMITE DE ACEEA și predicative (indicativ, conjunctiv,
condițional -optativ, imperativ, prezumtiv) 357.
in legătură cu interpretarea sintactică a acestor grupări și denumirea lor, se cuvin spuse următoarele:
1.2.1. Dacă acceptăm predicatul nominal, in ciuda celor mai sus spuse, ca o singură parte de
propoziție, trebuie să procedăm la fel și cu structura obținută după trecerea auxiliarului predicativ la
mod nepersonal.
Argumente:
(a) Auxiliarul predicativ, except and trecerea de la un mod personal la un mod nepersonal, nu suferă
nici o altă modificare gramaticală sau semantică. (Are același ≪ințeles≫, reclamă in același fel
un nume predicativ și trimite deopotrivă la un subiect ca partener de relație.)
(b) Numele p redicativ rămane la modul absolut identic celui din structura predicatului nominal (=
are același conținut gramatical, se exprimă prin aceleași părți de vorbire, este in același fel construit
(caz, prepoziție, acord, juxtapunere) și se subordonează in același fel unui
357 Excepția pe care o constituie infinitivul predicativ echivalent cu un imperativ (A nu se călca pe iarbă!; A se
agita inainte de intrebuințare!) este nesemnificativă.
477
subiect, indiferent dacă acesta este comun cu al verbului la mod personal sau este diferit de al acestuia).
1.2.2. Se ințelege insă că, față de predicatul nominal, componentele acestei părți de propoziție, pe care
deocamdată n -o numim, evidențiază o serie de trăsături aparte, mai cu seamă in forma unor improprietăți
terminologice:
(a) Auxiliarul ≪predicativ ≫ nu este semnul unui predicat nominal, adică nu este … predicativ.
OBSERVAȚIE. Inconvenientul nu s -ar inlătura propriu -zis prin inlocuirea calificativului ≪predicativ ≫ cu unul
mai general și supraordonat de exemplu, ≪sintactic≫, urmand a vorbi, in funcție de situație, de auxiliar sintactic
predicativ, respectiv auxiliar sintactic nepredicativ, căci, dincolo de lipsa de consistență și proprietate, acest lucru
ne-ar obliga la instituirea aceleiași opoziții (predicativ/ nepredicativ) la toate verbele. Or, despre un verb, a
lucra, de exemplu, spunem că este predicativ indiferent daca este la mod personal sau la mod nepersonal, adică
indiferent dacă are sau nu, intr -o situație dată, funcție de predicat.
Calificativul ≪predicativ≫ trebuie ințeles aici ca POSIBILITATE de a intra in structura unui predicat nominal,
posibilitate care devine realitate sau nu, in funcție de modul personal sau nepersonal al auxiliarului. (in definitiv,
orice termen este o convenție.)
(b) Numele ≪predicativ≫ nu este component in structura unui predicat nominal, ci in structura unei părți de
propoziție cu alte roluri sintactice (complemente, atribute etc), adică, din nou,… nepredicativ 358.
OBSERVAȚIE. Fără indoială că o formulare de tipul ≪nume pre dicativ nepredicativ ≫ ar conține explicit o
contradicție in termeni, iar o alta de tip "nume nepredicativ" n -ar rezolva mare lucru, fiind aproape un pleonasm
in limbaj de specialitate, știut fiind că numele este prin natura lucrurilor … nepredicativ. Ca atare, dacă ne
mulțumim cu acest termen, adică nu -l inlocuim cu altul, posibilitățile de a -l reforma sunt foarte reduse. Putem in
schimb să operăm o ajustare semantică, nedeductibilă din nume, respectiv să ințelegem prin ≪nume predicativ ≫
insoțitorul oblig atoriu al auxiliarului ≪predicativ ≫, numit in acest fel (= auxiliar ≪predicativ ≫) indiferent dacă este
sau nu component in structura unui predicat nominal.
incercări de innoire și adecvare terminologică există in literatura de specialitate, dar rezultatele lor au o circulație
restransă și nicidecum prezente in manualele școlare. Astfel, de exemplu, pentru numele predicativ s -au propus
termeni de tipul: adjunct predicativ, adjunct verbal, predicativ etc. (Vezi, pentru intreaga problematică, Neamțu,
1986, p. 87-93.)
478
AVERTISMENT. Atata timp cat in gramatica școlară (și nu numai aici) vom menține distincția "verb
predicativ / verb nepredicativ (= ≪copulativ≫, ≪auxiliar predicativ ≫) și (consecința acesteia) distincția "predicat
verbal / predicat nominal", car ențele terminologice și conceptuale vor rămane in esență aceleași, chiar dacă, așa
ca aici și aiurea, se incearcă o mascare a lor prin operații de cosmetizare.
Dimpotrivă, in cazul in care gramaticile noastre ar recunoaște predicativitatea tuturor verbelor (la mod personal,
se ințelege), indiferent de semantica lor lexicală, ceea ce ar implica inexistența categoriei auxiliarelor predicative
(= ≪copulativelor ≫), problema unor asemenea părți de propoziție nu s -ar mai pune, căzand de la sine. (Altfel

spus, auxiliarele predicative "trecute" la verbele predicative "normale" ar indeplini singure orice funcție
sintactică, iar numele predicativ, numit eventual altfel, ar constitui parte de propoziție (= unitate) de sine
stătătoare, nu subunitate, nu parte a unei părți de propoziție.) Cum distanța dintre dorință și putință este mare,
rămanem deocamdată, cel puțin la acest nivel al analizei gramaticale, cu cei doi termeni, oricat de improprii și
nefericiți ar fi, auxiliarul predicativ și numele predicativ.
1.3. Inte rpretarea sintactică a grupării se oferă in două variante, de audiența diferită:
1.3.1. in cea mai mare parte a literaturii de specialitate, gruparea in discuție (auxiliar predicativ la mod
nepersonal + nume predicativ) cu elementele ce gravitează in jurul ei este considerată CONTRAGERE a unei
SUBORDONATE. in funcție de rolul sintactic al contragerii, același cu al subordonatei ≪necontrase ≫, vorbim de
contrageri ale cauzalelor, finalelor, temporalelor, subiectivelor etc. (vezi exemplele date la 0. și 0.1.). in numele
contragerii figurează numele modului nepersonal prin care a fost contrasă – infinitiv, gerunziu etc, respectiv
contragere gerunzială, contragere infmitivală etc. (a unei subordonate de un anumit fel). intr -un exemplu ca
Fiind băiet, păduri cutre ieram … (M. Eminescu), fiind băiet este o contragere gerunzială a unei subordonate
temporale.
OBSERVAȚIE. Nu deschidem aici discuția cu privire la incadrarea contragerii ca unitate sintactică – parte de
propoziție cu structură complexă (dezvoltată) 359, propoziție subordonată ca atare sau unitate de sine stătătoare,
altceva decat partea de propoziție și propoziția 360. in această interpretare, gruparea "auxiliar predicativ la mod
nepersonal + nume predicativ" are pentru
359 Vezi'GLR, 1963, voi. II, p. 82.
360 Vezi, pentru intreaga discuție, Drașoveanu, 1997, p
consideră contragerea contrasă".)
domeniu al sintaxei frazei,
245-250. (Autorul numind -o "propoziție
479
I
contragere (= propoziția contrasă) rolul pe care il are predicatul (nominal) pentru propoziți a
≪necontrasă ≫361, adică stă pe poziția acestuia, ceea ce ii și atrage numele de PREDICAT CONTRAS
sau PROPREDICAT (= pentru / in loc de predicat – vezi, similar, pronume).
Se ințelege că fenomenul propriu -zis al contragerii (= al trecerii verbului de la mod personal la mod
personal cu suprimarea conectivului subordonatei) vizează numai auxiliarul predicativ, nu și numele
predicativ. (Din acest punct de vedere, nu există nici o deosebire intre auxiliarul predicativ și o
contragere prin mod nepersonal a unui v erb predicativ oarecare.)
Rezultă clar de aici că, in acești termeni, este ≪rezolvat≫ atat statutul funcțional al grupărilor, cat și
numele lor: PROPREDICAT al propoziției contrase. (Dacă este o subordonată, cum avem in toate
exemplele pană aici discutate, in numele acesteia apare, firește, și funcția: propoziție cauzală (finală,
atributivă, temporală etc.) contrasă 362.)
Analiza pe componente a propredicatului nominal este aceeași cu a predicatului nominal și, intocmai
ca la acesta din urmă, mai puțin … n efirească.
1.3.2. La nivel școlar, unde conceptul de contragere este mai puțin riguros și intrebuințat de multe ori
pentru fenomene sintactice care nu au nimic de -a face cu o contragere, o asemenea analiza (= in
termenii subordonatelor contrase și a propre dicatului sau predicatului contras) este mai puțin uzuală,
respectiv, atunci cand nu sunt ocolite deliberat, grupările discutate sunt asimilate unor părți de
propoziție (atribute, complemente etc).
Posibilitatea transformării construcției personale intr -una nepersonală (și invers) dovedește existența
unei echivalențe funcționale: Fiind bolnav, n-am mai venit – Deoarece ara fost bolnav, n-am mai
venit. (Funcția cauzală este deopotrivă prezentă in ambele construcții. in general, funcția acestor
grupări nu ridică probleme deosebite pentru analist, putand -o ușor verifica prin transformare intr -o
subordonată.)
Această echivalență se incadrează in așa -numita CORESPONDENȚĂ dintre părțile de propoziție și
propozițiile subordonate, corespondență care este absentă doar in ce privește predicatul verbal și
auxiliarul predicativ din structura predicativul nominal. (Așa -numita subordonată predicativă este
corespondenta numelui predicativ, nu a predicatului verbal sau nominal.)
361
Drașoveanu, 1997, p. 248. La Hazy, 1971 , apare denumirea de "predicat endent". Pentru ≪princiț
1997, p. 260 -261.
dependent". 62 Pentru ≪principalele contrase ≫, pe care nu le discutăm aici, vezi Drașoveanu,
480
Datorită structurii lor binare, asemenea predicatelor nominale de la care provin, structuri neintalnite in

restul realizărilor, aceste părți de propoziție au un statut mai puțin bine definit, ceea ce se reflectă in
analiza lor care se indepărtează de un standard operațional și terminologic, carențe care, din păcate, nu
pot fi eliminate.
in acest sens:
(1) Dacă le luăm ca părți de propoziție, structura lor nu poate fi decat binară, iar analiza trebuie să
degaje componentele, oricat de ≪șocante≫ ni s-a părea denumirile lor, cu care suntem obișnuiți numai
la predicatul nominal (= auxiliarul predicativ și numele predicativ).
(2) Cea mai delicată dintre probleme este individualizarea lor terminologică față de aceleași părți de
propoziție din restul situațiilor (comp. intarziind n-a mai ajuns trenul (complemnt circumstanțial de
cauză) cu Fiind leneș, n-a mai ajuns trenul (complement circumstanțial de cauză).
(3) incercand o individualizare terminologică a acestor grupări, aceasta nu poate porni decat de la
structura lor, una in mod evident diferită de a părților de propoziție numite ≪simple≫.
in gramatica limbii romane, calificativul ≪simplu≫ participă ca opozant in mai multe cupluri: SIMPLU
/ MULTIPLU, SIMPLU / DUBLAT, SIMPLU / COMPUS, SIMPLU / DEZVOLTAT, SIMPLU /
COMPLEX etc.
(a) Primele două opoziții nu intră in discuție, deoarece predicatul nu poate fi nici multiplu 35 și nici
dublat 364.
(b) Nepotrivit este aici și opozantul ≪compus≫, deoarece acesta in sintaxă se utilizează mai cu seamă
in formularea ≪predicat compus ≫ de către cei care susțin categoria verbelor auxiliare de modalitate (a
putea, a trebui etc). in acest perimetru, ≪predicat compus ≫ inseamnă predicat format din DOUĂ
VERBE (un auxiliar de modalitate și un verb predicativ ≪obișnuit≫: Nu poate citi; Nu poate să vină;
Trebuie luate măsuri) 365.
Or, in cazul grupărilor aici discutate, cel de -al doilea component este doar accidental un verb, doar una
dintre fenomenalizările numelui predicativ.
363 in cadrul predicatului, unul singur, multiplu poate fi doar numele predicativ (Ion este harnic,
frumos, inteligent și bogat).
364 Dublarea pri vește numai complementul direct, complementul indirect al atribuirii (in dativ sau
construcție echivalentă cu dativul) și subiectul (L-am văzut pe Ion; Elevului nu -i place gramatica așa
cum se predă acum; Mar a mai venea și ea din cand in cand s -o vadă pe Persida).
Pe poziția celui de -al doilea verb poate apărea și gruparea "auxiliar predicativ + nume predicativ": Nu
poate fi profesor la varsta asta.
481
(c) in gramatica limbii romane, se vorbește de părți de propoziție DEZVOLTATE (sau
COMPLEXE) 366 in două situații:
(c,) realizate prin cuvinte compuse și locuțiuni (substantivale, verbale, adverbiale etc): Locuiește in
Cluj -Napoca; N-are ținere de minte; A luat -o la fugă spre pădure;
(c2) realizate prin diferite tipuri de construcții și contrageri (infinitivale, gerunziale, comparative,
exceptive etc.) 367. Este de remarcat aici că partea de propoziție dezvoltată (complexă) nu este limitată
la nucleul verbal (infinitivul, gerunziul etc), ci in ea se includ și partenerii de relație ai verbului
(Intran d in casă, văzu că…; N -are cu cine discuta).
(d) Am putea conveni, prin abolirea sinonimiei "dezvoltat – complex", să rezervăm calificativul
"complex" (= cu structură complexă) numai părților de propoziție cu structura "auxiliar predicativ la
mod nepersonal + nume predicativ" 368, chiar dacă pentru predicatul nominal nu utilizăm acest
calificativ. (Predicatul nominal nu are nevoie de el, deoarece nu are altă structură (completă sau
incompletă) decat cea binară.)
Am vorbi in acest sens de subiect cu structură complexă, atribute cu structură complexă, complemente
cu structură complexă, elemente predicative suplimentare cu structură complexă 369.
(4) Un impas terminologic greu de depășit il reprezintă ATRIBUTUL (cu structură complexă), care,
lucru indeob ște cunoscut, se clasifică și se denumește după partea de vorbire prin care se exprimă (=
atribut substantival, atribut pronominal, atribut adjectival etc). Or, in cazul de față, ca parte de
propoziție cu structură complexă, acesta se exprimă printr -un gru p de părți de vorbire – un verb
(auxiliar predicativ) + un substantiv (adjectiv, pronume etc.) (ca nume predicativ).
Exemplu: Dorința de a fi premiant o are aproape orice copil. Ce fel de atribut este de a fi premiant –
verbal (pentru că il conține pe a fi) sau substantival (pentru că il conține pe premiant)! Denumirea cu
un singur termen, cu oricare, nu respectă clasificarea atributului.

366 Cei doi termeni par a fi considerați sinonimi in GLR, 1963, voi. II, p. 82.
367 Vezi GLR, 1963, voi. II, p. 82 -84.
368
369
Vezi, Neamțu, 1993, p. 10.
Soluția aceasta terminologică este doar o aproximare, deoarece poate fi incălcată de cel de -al doilea membru al
părții de propoziție cu structură complexă, numele predicativ, care la randu -i poate fi complex: Părand a fi
bolnav, l -am scutit de participare (părand a fi bolnav = complement circumstanțial de cauză cu structură
complexa, format din auxiliarul predicativ părand, gerunziu … + nume predicativ cu structură complexă, format
din auxiliarul predicativ a fi, infinit iv … + numele predicativ bolnav, exprimat prin adjectiv, nominativ …).
(Analiza desfășurată devine o adevărată … povestire.)
482
O eventuală denumire cu doi termeni (verbal -substantival sau, de la caz la caz, verbal -adjectival,
verbal -adverbial etc.) ar reclama denumirea in același fel și a predicatului din care a provenit
printrecerea auxiliarului predicativ la mod nepersonal, adică … predicat verbal -substantival, predicat
verbal -adjectival, predicat verbal -pronominal etc. sau, cu un termen generic, predicat verbal -nominal.
Or, in gramatica limbii romane, orice predicat cu structura "auxiliar predicativ + nume predicativ" este
numit (doar) predicat… nominal 370.
IDEE TERMINOLOGICĂ. Dacă in denumirea "predicat nominal" calificativul "nominal" inseamnă
că predicatul are in structura lui un termen numit (mai mult sau mai puțin propriu) ≪nume≫
(predicativ) 371, iar primul component (= predicat) trimite la auxiliarul predicativ, adică la indicatorul și
generatorul propriu -zis al funcției predicativ e , atunci putem proceda similar și in cazul in care
auxiliarul predicativ este la mod nepersonal, adică nu mai este indicator și generator al funcției
predicative, ci al alteia, in speță, aici, al celei atributive, prin modul nepersonal, asemenea oricărui alt
verb.
inlocuind in denumirea "predicat nominal" primul termen cu numele noii funcții, atribut, obținem
ATRIBUT NOMINAL. (Așa cum prin predicat nominal nu ințelegem că (predicatul) se exprimă
numai prin nume, nici prin atribut nominal nu vom ințelege c ă se exprimă (numai prin nume.)
Se ințelege că un atribut nominal are structură complexă și se analizează pe componente asemenea
unui complement (subiect etc.) cu structura complexă.
OBIECȚII POSIBILE.
(a) Atributul ≪nominal≫ nu se opune unui atribut ≪verbal≫, cum se opune predicatul nominal celui
verbal. (in realitate, nici predicatul
Există și punctul de vedere potrivit căruia predicat nominal propriu -zis este doar cel cu auxiliarul
predicativ a fii, considerat asemantic lexical, urmand ca predicatul cu alte auxiliare predicative (a
deveni, a se face, a ieși etc.) să fie numit predicat verbal -nominal sau nominal -verbal (vezi
Diaconescu, 1957, p. 105 -l20). Distincția este discutabilă, ea bazandu -se excl usiv pe criterii semantice.
(Chiar dacă a fi este / ar fi asemantic lexical, el rămane totuși un verb, membru ≪deplin≫ al acestei
grupări, nu un ≪simplu≫ auxiliar morfologic. Prin urmare, orice predicat cu această structură,
indiferent de auxiliarul predic ativ din componență, ar trebui numit… verbal -nominal.)
Nominal provine de la nume.
Dintre părțile de vorbire, numai verbul poate crea propriu -zis predicativitate.
483
nominal nu opune numele verbului, ci este vorba de două tipuri de structuri: verb + nume / verb.)
(b) Atributul nominal nu se poate subclasifica propriu -zis (atribut substantival, atribut adjectival etc),
deoarece numai a doua componentă (= numele predicativ) cunoaște varietate morfologică (substantiv,
adjectiv, pronume etc).
(c) Califica tivul ≪nominal≫ ar putea fi tot atat de bine aplicat și celorlalte funcții cu aceeași structură
binară (subiect, complement etc). La acestea insă nu este neapărat necesar, deoarece in numele lor nu
apare numele părții de vorbire prin care se exprimă.
(d) T ermenii "nominal" și "structură complexă" nu se incadrează prea clar ca membri corelativi și
opozanți ai altora intr -un sistem terminologic riguros definit.
1.3.3. in concluzie, interpretarea sintactică a grupărilor de tip "auxiliar predicativ la mod neper sonal +
nume predicativ", dacă nu introducem conceptul de contragere (cu toată familia), nu se poate face
decat in termenii părților de propoziție cu structură complexă, cu analiza aferentă a componentelor și
cu toate inconvenientele conceptuale și termino logice.
Se ințelege că in cazul in care auxiliarul predicativ la mod nepersonal este lipsit de nume predicativ,

deoarece este urmat de o subordonată predicativă, partea de propoziție cu structură complexă va fi
incompletă, așa ca predicatul nominal incompl et.
484
TEST -GRILĂ din raorfosintaxa propoziției
I. Hașurați pătratul din dreptul variantei pe care o considerați corectă ca analiză gramaticală a
cuvantului subliniat. (La o propoziție nu poate fi hașurat decat un singur pătrat.)
1. După toate cate mi s-au intamplat, nu mai cred nimic.
D a. atribut adjectival / adjectiv pronominal relativ, acuzativ
D b. complement circumstanțial de timp / pronume relativ, acuzativ
cu prepoziție
D c. subiect / pronume relativ, nominativ
D d. altă interpretare
2. Dragul meu prieten, te rog să mă ierți.
□ a. adjectiv, vocativ / fără funcție sintactică
□ b. substantiv provenit din adjectiv prin articulare, vocativ / feră funcție sintactică
□ c. atribut adjectival / adjectiv, vocativ
□ d. altă interpretare
3. Ne intalnim la ora șapte.
□ a. atribut substantival nominatival / numeral cardinal cu valoare substantivală, acuzativ
□ b. atribut adjectival / numeral cardinal cu valoare adjectivală, acuzativ
D c. complement circumstanțial de timp / numeral cardinal c u
valoare substantivală, acuzativ
□ d. altă interpretare
4. Te crezi in stare de așa ceva?
□ a. element predicativ suplimentar / locuțiune adverbială de mod
D b. element predicativ suplimentar / locuțiune adjectivală,
nominativ
□ c. complement circumstanțial de mod / locuțiune adverbială de mod
□ d. altă interpretare
485
5. Nu te interesează opiniile celorlalte candidate?
□ a. atribut pronominal genitival / pronume nehotărat, genitiv D b. atribut adjectival /
adjectiv pronominal nehotărat, genit iv
D c. atribut pronominal genitival / pronume demonstrativ (de
diferențiere), genitiv D d. altă interpretare
6. Neatent cum este, face greșeli una după alta.
D a. conjuncție subordonatoare cauzală (= cum "cauzal") / fără
funcție sintactică
D b. nume predi cativ / adverb relativ de mod (= cum "modal")
D c. complement circumstanțial de cauză / adverb relativ cu valoare
cauzală D d. altă inteipretare
7. Nu se lasă convins nici in ruptul capului.
□ a. complement circumstanțial de mod / participiu cu valoare adverbială modală
Q b. element predicativ suplimentar / adjectiv participial, nominativ
□ c. element predicativ suplimentar / adjectiv participial, acuzativ
□ d. altă interpretare
8. Le -a trimis felicitări celor două surori ale sale.
□ a. atribut pronomina l genitival / pronume posesiv, genitiv D b. atribut adjectival /
adjectiv pronominal posesiv, genitiv D c. atribut adjectival / adjectiv pronominal posesiv, dativ
□ d. alta interpretare
9. imi duc in fiecare zi cainele la plimbare.
□n
□□ a. atribut pronominal datival /
pronume reflexiv, dativ posesiv
b. pronume reflexiv, dativ, marcă a diatezei reflexive / fără funcție sintactică

c. complement indirect / pronume personal, dativ
d. altă interpretare
10. De -a lungu -/ se intinde campul nesfarșit.
D a. c omplement circumstanțial de loc / pronume posesiv, genitiv cu
locuțiune prepozițională
D b. atribut pronominal datival / pronume personal, formă neaccentuată,
dativ posesiv
486
D c. complement circumstanțial de loc / pronume personal, formă
neaccentuată, d ativ posesiv cu locuțiune prepoziționala D d. altă interpretare
11. Calul pe care a pariat a trecut ultimul linia de sosire.
D a. complement direct / pronume relativ, acuzativ cu morfemul pe
D b. complement indirect / pronume relativ, acuzativ cu prepoziți a
pe D c. atribut pronominal prepozițional / pronume relativ, acuzativ cu
prepoziția pe D d. altă interpretare
12. N -are cum sosi așa de repede.
D a. predicat verbal / verb predicativ, conjunctiv, prezent
D b. predicat verbal / verb predicativ, indicativ, perfect simplu
□ c. complement direct / verb nepredicativ, infinitiv, prezent
□ d. altă interpretare
13. Ce -ai vrea să -mi placă la tine, uratule?
D a. subiect / pronume interogativ, nominativ
D b. subiect / pronume relativ, nominativ
□ c. complement direct / pronume interogativ, acuzativ D d. altă interpretare
14. Ioane, fii cuminte]
□ a. nume predicativ / adverb de mod
D b. nume predicativ / adjectiv, nominativ
□ c. nume predicativ / adjectiv, vocativ
□ d. altă interpretare
15. A ținut seama de părerile amandurora.
□ a. atribut adjectival / adjectiv pronominal nehotărat, genitiv
□ b. atribut adjectival / numeral colectiv cu valoare adjectivală, acuzativ
D c. atribut substantival genitival / numeral distributiv cu valoare
substantivală, genitiv D d. altă int erpretare
16. Fiind singur de la zece ani, a muncit din greu ca să iasă la liman. D a. element predicativ
suplimentar / adjectiv, nominativ
□ b. complement circumstanțial de mod / adverb de mod
487
□ c. nume predicativ / adjectiv, acuzativ
□ d. altă interp retare
17. Fumatul interzis in sală.
□ a. predicat verbal / verb la participiu (= participiu cu valoare predicativă)
□ b. nume predicativ / adjectiv participial, nominativ, cu elipsa lui a fi (= țeste])
□ c. atribut adjectival / adjectiv participial, nominativ
□ d. altă interpretare
18. După atata timp petrecut impreună, se cunoșteau relativ bine. D a. atribut adverbial / adverb
de mod
D b. complement circumstanțial de timp / adverb de timp
□ c. adjectiv pronominal nehotărat, face parte dintr -o locuțiu ne adverbială de timp / fără
funcție sintactică autonomă
D d. altă interpretare
19. Cand ți-ai cumpărat mașina asta?
□ a. complement indirect / pronume personal, dativ
D b. atribut pronominal datival / pronume reflexiv, dativ posesiv
□ c. complement indire ct / pronume reflexiv, dativ G d. altă interpretare

20. Poate să și plouă, că eu tot plec.
□ a. predicat verbal / adverb (de mod) predicativ
D b. complement circumstanțial concesiv / adverb concesiv provenit
din verbul a putea "impersonal"
□ c. predicat ve rbal / verb predicativ, impersonal, tranzitiv, indicativ, prezent
□ d. altă interpretare
488
II. REZOLVARE ȘI ARGUMENTARE a soluțiilor (R = rezolvare; A=
argumentare)
1. R: ș = c; cate = subiect / pronume relativ, nominativ. A:
(1) Trebuie să. fie, prin forța evidenței, un relativ -interogativ, aici, datorită caracterului neinterogativ
al enunțului; numai relativ.
(2) Nu are după el in subordonată un substantiv pe care să -l determine și cu care să se acorde —> nu
este adjectiv (relativ), ci pronume (relati v) —> nu a.
(3) Prepoziția după nu-i aparține lui, ci nehotăratului toate din regentă —> cate nu este in acuzativ cu
prepoziție —≫ nici a, nici b.
(4) Făcand parte din propoziția pe care o introduce, nu stabilește relație intrapropozițională in stanga,
nu determina nehotăratul toate din regentă și nici nu se acordă cu acesta, ci il reprezintă in subordonată
-4 nu este atribut de nici un fel —> nu a.
(5) Se raportează in dreapta, la verbul intranzitivizat (prin se) s-au intamplat —> nu poate fi
complement direct și nici in acuzativ —> nici a, nici b.
(6) Verbul sobordonatei, ca orice verb care nu este (folosit) impersonal absolut, cere subiect sau
subiectivă. Cum nu are subiectivă, iar un alt cuvant susceptibil de a fi in nominativ cu funcție de
subiect in afară de cate nu există —> cate = subiect, nominativ.
2. R: ș = c; dragul = atribut adjectival / adjectiv, vocativ. A:
(1) Deși articulat cu articol hotărat enclitic, adjectivul (dragul) nu este substantivat, deoarece
substantivul (prieten) este prezent i n structură —> nu b. Articularea este pozițională, datorată
antepunerii adjectivului față de substantiv (comp. dragul meu prieten cu prietenul meu drag). (in lipsa
substantivului (Dragul meu, te rog să …), ar fi fost… substantiv.) (Dacă ar fi fost substantiv, n -ar fi avut funcție
sintactică.)
(2) Substantivul este in vocativ. Deși nu are aici desinență proprie (comp. prieten cu prietene), vocativul se pune
in evidență prin pauză (virgulă in scris) și calitatea de formă de adresare directă —> nu nomi nativ.
(3) Prin acord cu substantivul, adjectivul va avea același număr (= singular), același gen (= masculin), același caz
(= v o c a t i v).
489
(4) Ca orice adjectiv, indiferent de cazul in care stă, inclusiv vocativ, dragul este un atribut adjectival -)nua.
3. R: ș = d; altă interpretare. A:
(1) Șapte = numeral cardinal.
(2) Are intrebuințare substantivală stand pe poziția unui substantiv propriu sau comun cu rol de identificare
(comp. cu anul 1917, luna decembrie, raul Mureș, doctorul Stamate).
(3) N u are intrebuințare adjectivală, căci nu exprimă propriu -zis cantitatea. in această din urmă
ipostază, ca numeral cantitativ, el ar trebui să reclame un substantiv la plural, ca orice numeral
cardinal de la doi in sus, cu care să fie acordat, adică, aici, șapte ore. (Or, este clar că nu -i așa: ora
șapte ^ șapte ore) —> nu b.
(4) Prepoziția la nu-i aparține lui, ci substantivului regent din stanga, iar de un acord cu acesta, in
lipsa intrebuințării adjectivale, nu poate fi vorba, adică șapte nu este in acuzativ —> nu a și nici b.
(5) Determină substantivul (la) ora, adică are funcția de atribut (substantival) -> nu c.
(6) Stă in nominativ, ca orice numeral cardinal (de identificare) in această poziție. (La nominativ se
ajunge prin imposibilitatea de a fi in acuzativ – nu există acuzativ fără prepoziție, in afara celui
temporal, care să fie atribut.) —> nu a, nici c.
(7) Analiza corectă: șapte = atribut substantival nominatival (= falsă apoziție) / numeral cardinal cu
valoare (= intrebuințare) substantival ă, nominativ.
4. R:| A:
= d; altă interpretare.
(1) Gruparea in stare este echivalentă cu capabil (= termen de identificare), adică este o
locuțiune.

(2) Se raportează, in prezența verbului predicativ (te crezi), la subiectul inclus [tu], cu care capabil se
acordă in gen, număr și caz: Te crezi capabil – Te crezi capabilă – Vă credeți capabili – Vă credeți
capabile. Prin urmare, capabil = adjectiv, iar in stare (prin echivalență) = locuțiune adjectivală, nu
adverbială —≫ nu a și nici c.
(3) in stare, ca ori ce locuțiune adjectivală, nu are, luată in sine, nici gen, nici număr și nici caz. in
cazul de față: in stare = locuțiune adjectivală
490
formată din substantiv (singular, feminin, nearticulat) cu prepoziție, in acuzativ. Altfel spus, locuțiunea
adjectival ă nu are, in afara de comparație, categoriile gramaticale ale adjectivului cu care este echivalentă. Altfel,
ajungem intr -o situație fără ieșire, paradoxală: in stare, avand o prepoziție (in), nu poate fi decat in acuzativ, nu
in nominativ (= nu există sub stantiv in nominativ cu prepoziție), in timp ce adjectivul echivalent (capabil) este,
prin acord, in nominativ. (La fel: stare = feminin, capabil = masculin.) —≫ nu b. (in aceiași termeni s -ar fi pus
problema și dacă in loc de nominativ s -ar fi dat la b acuzativ sau oricare alt caz.)
(4) Asemenea adjectivului, locuțiunea adjectivală are numai trei funcții: atribut, nume predicativ, element
predicativ suplimentar.
(5) Prezența verbului predicativ (te crezi) exclude posibilitatea funcțiilor de atribut și nu me predicativ
—> (prin eliminare) element predicativ suplimentar.
Notă. Complementul circumstanțial de mod nu se exprimă prin adjectiv sau locuțiune adjectivală -^nuc.
(6) Analiză: in stare = element predicativ suplimentar / locuțiune adjectivală, formată din substantiv cu
prepoziție, acuzativ
5. R: ș = d; altă interpretare. A:
(1) celorlalte este o formă a pronumelui sau adjectivului demonstrativ de diferențiere (celălalt, cealaltă,
ceilalți, celelalte), opusul demonstrativului de identitate (același, acee ași, aceiași, aceleași) —> nu a, nici b.
(2) Este situat intre două substantive, ceea ce inseamnă că in mod sigur intră in relație cu unul dintre ele, fie prin
acord, fie prin caz, fie cu primul, fie cu al doilea.
(3) Substantivele intre care se află sunt deopotrivă de genul feminin și la numărul plural, asemenea
demonstrativului celorlalte —> genul și numărul nu constituie un indiciu privind selectarea
substantivului determinat.
(4) Forma cazuală, marcată prin desinența internă – or (celorlalte), este de g enitiv -dativ (la nominativ -acuzativ =
celelalte).
(5) Primul substantiv (opiniile) este in nominativ, al doilea (candidate = candidate[ \or\), in genitiv. (Al doilea
substantiv apare in contextul specific genitivului, adică după un substantiv articulat encl itic și ca atare nu se pune
problema de a fi in dativ sau in alt caz.)
491
(6) Prin raportare la primul, demonstrativul ar trebui să fie un pronume in genitiv, nu un adjectiv,
pentru că o formă cu desinența – or (de genitiv -dativ) nu poate fi in mod obiectiv in nominativ, adică
nu se acordă.
(7) Prin raportare la al doilea substantiv (in genitiv), celorlalte ar trebui să fie adjectiv, deoarece există
și identitate de caz – genitiv. (Forma sincretică de genitiv -dativ se actualizează, și aici numai ca
genitiv.)
(8) Demonstrativul determină substantivul al doilea cu care se acordă obligatoriu in gen, număr și caz.
Dovezi:
(a) Schimband numărul substantivului, se schimbă obligatoriu și numărul demonstrativului:
celorlalte candidate (plural) —≫ celeilalte c andidate (singular).
Același acord este evident dacă inlocuim substantivul cu un altul de alt gen: celorlalte candidate
(feminin) —> celorlalți candidați (nu și: ^celorlalți candidate sau *celorlalte candidați).
(b) Dimpotrivă, operand aceleași schimbări la substantivul din stanga, demonstrativul nu suferă
modificări: opiniile celorlalte candidate -≫ opinia celorlalte candidate —> copiii celorlalte candidate
—> celorlalte = adjectiv demonstrativ, acordat cu substantivul candidate, in genitiv —> nu a, nici b.
(9) Analiză: celorlalte = atribut adjectival / adjectiv demonstrativ (de diferențiere), genitiv (plural,
feminin).
6. R: ș = b; cum = nurne predicativ / adverb relativ de mod. A:
(1) Adverb relativ de mod cu valoare cauzală nu există și, implicit, nici complement de cauză —≫ nu
c.
(2) Cum poate fi conjuncție subordonatoare cauzală (= fără funcție sintactică) dacă:
(a) Este echivalent și prin urmare inlocuibil, fără schimbări in text, cu o conjuncție (locuțiune
conjuncțională) cauzală ≪clară≫, de tip fiindcă {deoarece, pentru că, din cauză că, din moment ce,
o dată ce).

(b) Introduce o subordonată cauzală situată obligatoriu in fața regentei, de exemplu: Cum nu mai avea
bani de plătit, l -au dat afară din local.
Nici una dintre cele două condiții nu est e respectată, ceea ce inseamnă că nu este un cum "cauzal"
->nua.
(3) Prin eliminare, nu mai rămane decat adverb relativ de mod.
492
(4) Dintre cele trei funcții posibile aici – complement circumstanțial de mod, element predicativ
suplimentar și nume predic ativ, prezența auxiliarului predicativ conduce la ultima.
Notă. Inversarea topică {Neatent cum este, … —> Cum este neatent, …), in ciuda unei echivalențe
gramaticale de ansamblu a enunțului, are ca rezultat o cu totul altă organizare sintactică a fraze i,
respectiv:
(a) Fosta circumstanțial modal {cum este), avand ca termen regent adjectivul atent, devine
circumstanțială de cauză (cum este neatent), avand ca termen regent verbul din regentă {=face).
(b) Adjectivul neatent, din nume predicativ in cadrul p redicatului nominal al cauzalei reduse ([fiind]
neatent), devine nume predicativ pe langă auxiliarul predicativ este dintr -o cauzală.
(c) Cum, din adverb relativ de mod cu funcție de nume predicativ in subordonata modală, devine
conjuncție subordonatoare introductivă a unei cauzale.
Practic am transformat complet textul, analizand altceva decat ce a fost dat.
7. R: ș = b; convins = element predicativ suplimentar / adjectiv participial, nominativ. A:
(1) Convins este participiul verbului a convinge.
(2) Ca orice participiu, teoretic trebuie să aibă intrebuințare adjectivală (= adjectiv participial sau
participiu cu valoare adjectivală).
(3) Se acordă in gen, număr și caz cu subiectul neexprimat, in nominativ (= [el]). Dovadă: [El] nu se
lasă convins – [Ea] nu se lasă convinsă —> adjectiv participial in nominativ —> nu a, nici c.
(4) Ca adjectiv (participial) fără prepoziție, convins nu poate avea decat trei funcții: atribut
adjectival, nume predicativ, element predicativ suplimentar, nu și complement circumstanțial de
mod —> nu a.
(5) Prezența verbului predicativ {se lasă) exclude funcțiile de atribut adjectival și nume predicativ.
Prin eliminare nu mai rămane decat element predicativ suplimentar —> b.
493
8. R: ș = c; ale sale = atribut adjectival / adjectiv pronominal posesiv, dativ. A:
(1) Ale sale este intotdeauna un posesiv, niciodată pronume personal, indiferent de context. (La pers. a IlI -a,
pronume personale sunt lui, ei, lor.)
(2) Stă după un substantiv, in vecinătatea imediată a acestuia (= nu este despărțit de substantiv printrun
verb) și il determină, ceea ce inseamnă că va fi un atribut.
(3) Conținandu -l pe ale, ar putea fi pronume posesiv sau adjectiv pronominal posesiv.
(4) Acordul in gen și număr cu substantivul {surori) se impune prin fo rța evidenței {surori ale sale,
nu *surori ai săi, *surori a sa).
(5) Acordul fiind total, inseamnă că vizează și cazul, respectiv: surori = dativ; ale sale = dativ —> nu
a și nici b.
(6) Acordul conduce la calitatea de adjectiv pronominal posesiv și funcț ia de atribut adjectival —> nu
a. Notă. Acordul adjectivului pronominal posesiv sale se realizează ≪peste≫ ale, care in mod obiectiv nu
poate fi in dativ. (Forma de dativ de la ale este alor)
Factori perturbanți in analiză: prezența lui ale "și" intrebarea ale cui
9. R: ș = a; imi = atribut pronominal datival / pronume reflexiv, dativ posesiv. A:
(1) imi = formă neaccentuată —> pronume personal sau reflexiv. (Numai pronumele au forme
neaccentuate.)
(2) imi are aceeași persoană (I) cu verbul ș i, prin urmare, este pronume reflexiv, nu personal —≫ nu b.
(3) imi este in dativ.
(4) imi este echivalent ca ințeles gramatical cu un adjectiv pronominal posesiv (imi duc cainele = il
duc pe cainele meu), adică este un dativ posesiv.
(5) imi este, ca dati v posesiv, un determinant al substantivului, nu al verbului. (Acesta, verbul, este
factorul condiționant.) —> nu complement indirect —> c, ci atribut pronominal datival —> a.
(6) Nu este (doar) marcă a diatezei reflexive și, ca atare, fără funcție sintacti că, deoarece poate fi
inlocuit fie cu un adjectiv pronominal posesiv
494

(vezi mai sus), fie cu un pronume personal neaccentuat cu același ințeles posesiv: ii duc in fiecare zi
cainele la plimbare.
10. R: ș = c; {de-a lungu -)i = complement circumstanțial de loc / pronume personal, forma
neaccentuata, dativ posesiv cu locuțiune prepozițională. A:
(1) -/ = formă neaccentuată a unui pronume. (Numai pronumele are forme neaccentuate.)
(2) Este la pers. a IlI -a, singular.
(3) Este un pronume personal, nu reflexi v (reflexivul ar avea forma -și). (Alte pronume nu au forme
neaccentuate, deci nici posesivele) —> nu a. .
(4) Este in dativ, nu in genitiv. (Genitivul nu are forme neaccentuate.) Alt caz se exclude. (Forma de
acuzativ este il, o.) —> nu b.
(5) De-a lungu – = locuțiune prepozițională al cărei regim normal (= genitival) nu este satisfăcut,
deoarece —i nu poate fi in genitiv.
(6) Ca ințeles, pronumele personal -i este echivalent cu un adjectiv pronominal posesiv (său) sau cu
un genitiv (lui) —> dativ posesiv. (La fel ca pentru său sau lui, calificativul "posesiv" (= ≪pe poziția
posesorului ≫) este aici, in lipsa obiectului posedat, impropriu, dar un altul nu avem.)
(7) Nu determină locuțiunea prepozițională de-a lungu -, ci, impreună cu aceasta, determină verbul se
intinde —^complement, nu atribut. (Verbul nu este determinat de atribute.) —> nu b.
(8) Locuțiunea prepozițională are sens locativ, iar verbul cere un complement circumstanțial de loc.
Notă. Dativul posesiv are funcție de atribut (pronominal datival) nu mai dacă n -are prepoziție.
11. R: ș = b; pe care = complement indirect / pronume relativ, acuzativ cu prepoziția pe.
A:
(1) Care este un pronume relativ. Nu poate fi adjectiv pronominal relativ, deoarece nu are un
substantiv după el, cu care să se acorde i n gen, număr și caz. (Ca adjective, relativele apar numai
antepuse unui substantiv nearticulat: care cal, ce cal, cați cai). Dacă substantivul este cu prepoziție,
relativul ocupă poziție intre prepoziție și substantiv: cu care cal, in ce problemă, inaintea cărui
eveniment.)
495
(2) Care nu intră in relație cu substantivul din stanga {calul), care face parte din altă propoziție, ci il
reprezintă in subordonata introdusă. Dacă l -am inlocui in aceasta, ar ocupa aceeași poziție: pe care a
pariat —ș≫ pe cal a pariat. Prin urmare, pe care nu este determinant de tip atribut (pronominal
prepozițional) —≫ nu c.
(3) In relație cu verbul din subordonată, pe cal va fi un complement direct sau indirect. (Datorită
sensului gramatical abstract al lui pe, alte funcții se exclud.)
(4) Nu poate fi complement direct deoarece:
(a) Verbul a paria este intranzitiv. Dovadă: nu permite combinația cu un pronume personal
neaccentuat in acuzativ (*mă pariază, * te pariază, * il pariază).
(b) Nu este și nici nu poate f i reluat prin pronume personal neaccentuat in acuzativ (*pe care l -a
pariat). (Complementul direct exprimat prin relativul care este intotdeauna reluat in limba literară.) —
> nu a.
(5) Prin eliminare, nu mai rămane decat complement indirect.
12. R: H = d; altă interpretare. A:
(1) Forma verbală sosi nu reprezintă un conjunctiv pentru că nu -l are și nici nu -l permite pe să: *să
sosi. Introducerea acestuia duce la schimbarea formei verbale (= să sosească). Cele două forme (sosi
și să sosească) sunt echivalente ca ințeles gramatical, dar reprezintă două moduri diferite —> nu a.
(2) Forma sosi coincide cu pers. a IlI -a, singular a perfectului simplu (el sosi), dar nu este un perfect
simplu, dovadă că imediat ce schimbăm verbul, coincidența dispare: n-are cum face (perfect simplu:
(el) făcu) —> nu b.
(3) Schimband persoana verbului din stanga (a avea), forma celui de -al doilea verb rămane
invariabilă: n-am cum sosi (n-ai cum sosi; n-avem cum sosi, n-au cum sosi), ceea ce inseamnă că este
un mod nepersona l —> nu a și nici b.
(4) Forma sosi aparține infinitivului prezent, așa -numitul infinitiv fără a, mod nepersonal.
(5) Verbul regent (n-are) este tranzitiv și ca atare cere un complement direct, poziție ocupată de
infinitivul sosi.
496
Dovadă suplimentară: transformand infinitivul in conjunctiv, subordonata obținută este o completivă

directă: N-are cum să sosească așa de repede.
(6) Verbl a sosi este un verb predicativ, nu nepredicativ —> nu c. (Verb predicativ inseamnă verb care
formează un predicat verbal cand este la mod personal, nu verb la mod nepredicativ sau nepersonal.
Verb nepredicativ inseamnă verb care nu poate forma un predicat verbal singur (= auxiliar morfologic
sau auxiliar predicativ.)
(7) Analiză: sosi = complement direct / verb predicativ, infinitiv, prezent.
Factor perturbant in analiză: prezența relativului cum, care, in mod normal, este urmat de verb la mod
personal.
Gruparea "relativ + infinitiv" se numește construcție infinitivala relativă.
,
13. R: H = b; ce = subiect / pronume interog ativ, nominativ. A:
(1) Ce este un pronume interogativ, nu relativ. Dovadă: caracterul interogativ al enunțului in fața
căruia se află, marcat in scris prin semnul intrebării —> nu b.
(2) Ce nu se incadrează structural (= ca funcție sintactică) in principa la interogativă, deși topic se află
in fața ei și -i acordă caracter interogativ.
Dovezi:
(a) Răspunzand intrebării formulate prin interogativă, obținem: Aș vrea să -mi placă ceva (ochii,
vestimentația, caracterul etc). Ca atare, ce nu poate fi complement direct (acuzativ) pe langă verbul a
vrea, deși acesta este tranzitiv —> nu c.
(b) Subordonata este o completivă directă a verbului din principală (ai vrea), ceea ce inseamnă, incă o
dată, că ce nu este complement direct al acestui ve rb. (Un verb monotranzitiv nu poate avea simultan
complement direct și completivă directă, iar a interpreta subordonata altfel decat completivă directă
ar fi o absurditate.)
(3) in relație cu verbul din subordonată, verb intranzitiv personal (in conținut) și unipersonal (in
formă), ce nu poate fi decat subiect. (Verbul cere subiect, iar un altul in afară de ce nu există.) —> a.
Factor perturbant in analiză: ≪impletirea ≫ subordonatei cu regenta, respectiv un cuvant situat intr -o
propoziție are funcție in alt ă propoziție. (Fenomenul in discuție privește numai interogativele și
relativele, situație datorată poziției lor fixe in fața unei propoziții.)
497
14. R: ș = b; cuminte = nume predicativ / adjectiv, nominativ. A:
(1) Cuminte, prin poziția lui pe langă aux iliarul predicativ a fi (fii), este nume predicativ.
(2) Construcția in care apare este una personală, adică auxiliarul predicativ este in relație cu un
subiect in nominativ, aici un subiect inclus ([tu]), cu care numele predicativ se acordă.
Verificare: Ioane, fii cuminte! (singular, masculin) / Copii, fiți cuminți! (plural, masculin). Prin
urmare, cuminte este adjectiv, nu adverb —> nu a. (Fiind adjectiv variabil cu două forme flexionare,
una pentru singular (ambele genuri) și alta pentru plural (ambele g enuri), acordul este ≪evident≫ și
manifest in număr: cuminte /cuminți.
(3) Ca adjectiv cu funcție de nume predicativ, cuminte, ca orice nume predicativ, este numai in
nominativ, prin acord cu subiectul. (Nu există nume predicativ adjectival in alt caz decat nominativul.)
—> b.
(4) Subiectul nu este exprimat, el fiind inclus (= [tu] = Ioane), nu are funcție sintactică și deci nu
poate fi nici subiect. Prin urmare, cuminte ca adjectiv nu se acordă cu substantivul in vocativ (Ioane)
și, de aceea, nu este i n vocativ —> nu c.
15. R: ș = d; altă interpretare. A:
(1) Amandurora este un numeral colectiv (de la amandoi, amandouă), nu de alt fel, deci nici
distributiv (cate doi, cate două) și nici pronume sau adjectiv pronominal nehotărat —> nu a, nici b și
nici c.
(2) Are desinența tipică de genitiv -dativ -or(a) și ca atare nu poate fi vorba in mod obiectiv de
nominativ sau acuzativ —> nu b.
(3) Apare in contextul normal al genitivului, adică după un substantiv articulat enclitic, fiind deci in
genitiv.
(4) Subst antivul pe care -l determină (părerile) este in acuzativ (cu prepoziție), cu totul alt caz decat al
numeralului.
Prin aceasta dovedim că numeralul colectiv amandurora, neacordandu -se cu substantivul regent, are
valoare substantivală, nu adjectivală —> nu b. (Va fi, prin urmare, un atribut substantival.)

(5) Analiză corectă: amandurora = atribut substantival genitival / numeral colectiv cu valoare
substantivală, genitiv.
498
16. R: ș = d; altă interpretare. A:
(1) Apărand pe langă auxiliarul predicativ a fi la gerunziu (= fiind), singur trebuie să fie nume p r e
d i c a t i v, nu element predicativ suplimentar și nici complement circumstanțial de mod —> nu a și
nici b. (Elementul predicativ suplimentar apare pe langă un verb predicativ. Compelementul
circumsta nțial de mod nu poate apărea pe langă auxiliarul predicativ a fi singur.)
(2) Singur este un adjectiv. (Singur nu poate fi niciodată altceva decat adjectiv, spre deosebire de
marea majoritate a adjectivelor care pot fi utilizate, cu forma de masculin, sing ular, ca adverbe.)
Dovada calității adjectivale: Fiind singur / singură de la zece ani … —≫ nu b.
(3) Ca adjectiv, singur se acordă in gen, număr și caz cu subiectul (substantiv sau substitut) in
nominativ, indiferent dacă acest subiect este același cu a l verbului la mod personal sau diferit de al
acestuia. in cazul de față, subiectul este același cu al verbului la mod personal (= Ion) —> nu c.
> (
4) Analiză: singur =
nume predicativ /
adjectiv, nominativ. Notă: Numele predicativ impreună cu
auxiliarul predicativ fiind
formează o parte de propoziție (cu structură) complexă, respectiv un complement circumstanțial de
cauză. (in termenii contragerilor, fiind singur = predicat al contragerii cauzale sau propredicat al
subordonatei cauzale contrase .)
17. R: B = d; altă interpretare. A:
(1) Interzis este participiul de la verbul a interzice.
(2) Enunțul dat este o propoziție independentă. in această calitate, ea trebuie să aibă un predicat.
Interpretarea participiului ca funcție extrapredicativă, inc lusiv cea de atribut, ar lipsi propoziția de
predicat. (Alt cuvant susceptibil de a avea ceva de a face cu predicatul nu există.) —> nu c.
(3) intr -o propoziție independentă, participiul luat in sine, ca orice mod nepersonal, mai puțin
infinitivul, nu poat e fi predicat de nici un fel —> nu a.
(4) Este mai mult decat evident că propoziția are ca purtător al indicilor de predicație (= semnul
predicatului) un verb eliptic, și anume a fi: Fumatul [este] interzis in sală.
499
(5) in funcție de interpretarea part icipiului variabil interzis, a fi este auxiliar predicativ sau auxiliar de
diateză, de care depinde interpretarea predicatului intr -un fel sau altul.
(6) Participiul are sens pasiv evident, verificabil prin complementul de agent cu ințeles nedeterminat
(= de către cineva: autorități, patron etc).
Prin urmare, gruparea "a fi + participiu" ([este] interzis) constituie o diateză pasivă (aici, a verbului a
interzice) și, implicit, are funcția de predicat verbal, nu nominal —> nu b.
(7) Analiză: interzis = predi cat verbal / verbul predicativ a interzice, indicativ, prezent, pers. a IlIa,
singular, diateza pasivă (cu elipsa auxiliarului a fi).
18. R: H = d; altă interpretare. A:
(1) Substantivul timp este in acuzativ, caz impus de prepoziția după, care-i aparține lui, nu altcuiva.
(2) Cuvantul atata situat intre prepoziție și substantivul căruia ii aparține prepoziția nu poate
determina decat substantivul {timp), fiind un a t r i b u t, nu un complement —> nu b.
(3) Gruparea atata timp nu constituie o locuțiune adverbială (nici de mod și nici de timp), deoarece
fiecare dintre cele două ≪componente ≫ poate fi inlocuită prin altele {mult timp, puțin timp, atata
vreme) sau trecută la plural {atatea vremuri, atatea timpuri, multe vremuri) —> nu c.
(4) Atata intră in relație prin acord cu substantivul vreme, ceea ce inseamnă că este un adjectiv
(pronominal nehotărat). Accidental, acest adjectiv are aceeași formă și la masculin și la feminin: atata
timp, atata vreme. Imediat ce se inlocuiește atata cu un cuvant din aceeași sferă a ≪cantității≫, acordul
este evident: mult timp I multă vreme, puțin timp I puțină vreme. Același lucru se intamplă și prin
trecerea substantivului la plural: atatea timpuri. Avem astfel dovada că atata este un adjectiv
(pronominal) neho tărat, nu adverb (de mod sau de timp) —> nu a, nici b.
(5) Adjectivele (de orice fel) și pronumele au numai două genuri, masculin și feminin, nu și neutru.
Pe langă un substantiv de genul neutru, la singular adjectivul are formă de masculin {deal inalt –

comp. cu băiat inalt), iar la plural, formă de feminin {dealuri inalte – comp. cu fete inalte). De aceea
spunem că atata = cu formă de masculin, nu de neutru.
(6) Ca adjectiv, el are funcția de atribut adjectival, nu adverbial -> nu a.
(7) Analiză: atata = atribut adjectival / adjectiv (pronominal) nehotărat, singular, cu formă de
masculin, acuzativ (acordat).
500
19. R: ș = c; ți- = complement indirect / pronume reflexiv, dativ. A:
(1) Este un pronume reflexiv neaccentuat, nu personal, datorită identității de persoană cu verbul (-ți =
pers. a Ii -a; ai cumpărat = pers. a Ii -a) —> nu a.
(2) Este o formă de dativ, dar nu de dativ posesiv, deoarece nu este echivalentă ca ințeles gramatical
și nici nu se poate inlocui cu un adjectiv pronominal posesiv. ("Mașina" nu este "a ta" inainte de a o fi
cumpărat.) Nefiind dativ posesiv, nu poate fi nici atribut pronominal d a t i v a 1 —> nu b.
(3) Pronumele reflexiv -ți poate fi inlocuit cu un pronume personal (i-ai cumpărat, ne-a cumpărat),
adică nu este o marcă a diatez ei reflexive, ci un pronume reflexiv ca atare, cu funcție sintactică, cea
proprie dativului (= complement indirect) —> nu (eventual) d.
20. R: ș = d; altă interpretare A:
(1) Ca formă, s -ar putea incadra la adverb sau la verb.
(2) Fiind urmat de să, nu poate fi un adverb predicativ (din seria desigur, firește etc). (Toate adverbele
predicative sunt urmate numai de că, nu și de să.) —> nu b.
(3) Conjunctivul de după el (să plouă) este predicatul unei subordonate, care iși cere o regentă,
obligatoriu in stanga. Prin aceasta, in ciuda sensului concesiv, poate trebuie să fie predicat al acestei
regente, ceea ce exclude calitatea de complement circumstanțial concesiv. (Un cuvant dat nu poate fi
in același timp complement intr -o propoziție și p redicat in aceeași propoziție sau in alta. Dacă l -am
considera pe poate complement, ar rămane subordonata (să și plouă) fără regentă.) —> nu b.
(4) Poate este un verb (predicativ), fapt verificabil prin variația după mod și timp: ar putea să
plouă, putea să plouă. (Unui adverb, predicativ sau nu, ii este străină această variație.) —> nu a și nici
b.
(5) Poate este folosit impersonal, adică este lipsit de subiect. (Evidențierea valorii
impersonale se poate realiza și prin introducerea unui se "impersonal": s e poate să plouă.)
Subordonata de după nu poate fi decat subiectivă.
(6) Poate este utilizat aici intranzitiv, trăsătură explicabilă prin impersonalizare.
Datorită caracterului intranzitiv, se exclude completiva directă —≫ nu c.
(7) Analiză: poate = predic at verbal / verb predicativ, impersonal, intranzitiv, indicativ, prezent.
501