Lucrarea de față abordează problemele specifice referitoare la apariția [618873]

5
INTRODUCERE

Lucrarea de față abordează problemele specifice referitoare la apariția
dreptului mării, determinată de -a lungul timpului, de interesele – sub aspect economic,
de navigație, comunicație și apărare – ale statelor, și care a evoluat odată cu
dezvoltarea societății internaționale. Astfel că, de la celebrul Consolato del Mare
(secolul al XVI -lea), care a codificat o serie de norme cutumiare, enunțând pentru
prima oară principiul libertății de navigație, în timp de război, pentru vasele neutre,
până la ver itabila Convenție de la Montego -Bay din 1982, reglementările privind
regimul juridic al spațiilor maritime și al solului și subsolului acestora s -au extins și
diversificat, dobândind dimensiuni și valențe noi.
În realizarea acestei lucrări am cons acrat primul capitol zonelor de jurisdicție
națională care – cum este și firesc – au fost cele mai sensibile și susceptibile zone în
procesul de extindere graduală a suveranității ori a unor drepturi suverane ale statelor
asupra unor spații întinse ale măr ii libere.
Pe parcursul lucrării am avut în vedere modalitățile de soluționare a
diferendelor internaționale în dreptul mării. Întrucât o serie de state de coastă au
început să revendice drepturi suverane asupra apelor limitrofe și a resurselor acestora,
au început să apară primele divergențe între state, ceea ce a impus necesitatea apariției
primelor reglementări din domeniul maritim la nivel internațional și armonizarea
modalităților de soluționare a problemelor dintre state. Scopul este ca dreptul mării „să
servească intereselor tuturor popoarelor, cauzei colaborării și păcii”.
Convenția de la Montego -Bay din 1982 privind dreptul mării (denumită în
continuare „Convenția”) a instituit Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării
(denumit în continuare „T ribunalul”), ca unul dintre mijloace de soluționare a
litigiilor cu privire la interpretarea sau aplicarea Convenției.
Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării, ca jurisdicție specializată pe
diferende legate de acest domeniu (inclusiv cele referitoar e la pescuit, delimitare
maritimă, protecția și conservarea mediului marin, cercetarea științifică marină etc),
constituie tema lucrării de față.

6 Această lucrare urmărește, pe cât posibil, să evalueze stadiul actual și
evoluțiile Tribunalului în perspecti vă, dar și aspecte din jurisprudența acestuia.
Tribunalul continuă să caute sprijinul statelor, al Organizației Națiunilor Unite și a
comunității internaționale în ansamblu, pentru realizarea cu succes a obiectivelor care
stau la baza constituirii sale.
La elaborarea acestei lucrări au fost consultate surse de informare dintre cele
mai diverse, precum: Convenția de la Montego -Bay din 1982 privind dreptul mării,
Statutul Tribunalului care constituie Anexa a VI -a la Convenție, Regulamentul
Tribunalului prin care își exercită atribuțiile și își adoptă regulile de procedură
(actualizat la data de 17 martie 2009) precum și Liniile directoare privind întocmirea și
prezentarea de cazuri în fața Tribunalului . O altă sursă de informare a fost site -ul
Tribunalului. În lucrare se mai regăsesc diverse studii, mono grafii, lucrări de
specialitate, evaluări, comentarii, precum și declarații ale judecătorilor din cadrul
acestui organism internațional, toate acestea cu privire la dreptul mării dar și cu privire
la Tribunalu l Internațional pentru Dreptul Mării.

7

CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND DREPTUL MĂRII

SECȚIUNEA 1. 1. Noțiunea, principiile și izvoarele dreptului mării

Dreptul mării este una dintre ce le mai importante ramuri ale dre ptului
internațional , permiț ând soluționarea diferendelor inter -statale în conformitate cu
interesele naționale ale statelor de coastă. Astfel, dreptul mării a fost folosit din cel e
mai vechi timpuri pentru soluț ionarea statutului flotelor m ilitare pe timp de răzb oi, dar
și pentru soluționarea unor aspect e de interes major în domeniul pescuitului și
navigației maritime comerciale, în timp de pace.
Dreptul mării a permis soluționarea unor problematici de mare importanță
pentru umanitate, în speci al în ceea ce priveș te exploatarea și explorarea resurselo r
zonei maritime internaționale, considerată patrimoniu comun al umanității; ale mării
teritoriale și zonei co ntigue; ale platoului continental; ale zonei economice exclusive;
cu alte cuvinte, o serie de aspecte legate de pescuit și de conservarea resurselor vii ale
mării , de protecția mediului marin și de activitățile de cercetare științifică a oceanului.
Un aspect foarte important este faptul că dreptul mării, reglementând o serie
de aspecte privind folosirea judicioa să a resurselor mărilor și oceanelor în folosul
umanității, constituie o bază solidă pentru dezvoltarea socio -economică a statelor de
coastă, cu toate că în acest proce s sunt implicate atât state de coastă puternic
dezvoltate și industrializate cât și stat e mai puțin dezvoltate1.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, marea este considerată ca
ansamblul spațiilor cu apă sărată, cu condiția ca acestea să comunice liber între ele.
Mările și oceanele lumii ocupă 70,8% din suprafața globului, repreze ntând 361,3

1 Mihai Floroiu, Cristina Otovescu , Considerații privind zonele maritime cu regim special , în
Revista de Științe Juridice nr. 1/2007, p.117.

8 milioane km²2. Aceasta preocupă în prezent toate statele și popoarele atât pentru
cerințele navigației cât și pentru valoroasele resurse piscicole, minerale, energetice.

Principiul libertății mării enunță faptul că nici un subiect de drept i nternațional
nu poate exercita drepturi suverane asupra mării. Problema care subzistă este una de
calificare: este marea un spațiu inapropiabil deoarece este res nullius sau pentru că este
res omnium3?
Referitor la dreptul de proprietate asupra mării au fo st propuse două concepții.
Prima concepție formulată de Grot ius în 1609 ( în lucrarea Mare Liberum ) care afirma
că mările și oceanele trebuie să fie deschise tuturor statelor pentru navigație, comerț și
pescuit. A doua concepție este formulată de Selden în 1635 care susține dreptul de
însușire și monopol al Marii Britanii asupra unor zone maritime întinse.
În sec. XII -XVII Suedia, Danemarca, Spania, Portugalia și alte state europene
promovau și practicau ideea dreptului de proprietate asupra unor teritorii întinse ale
mărilor la care acestea erau state riverane. În sec. XVI Franța, Olanda aveau deplină
libertate de navigație, comerț și pescuit4.
De la un anumit punct, care trebuie fixat în sec. al XVIII -lea, libertatea
elementară a mării suportă o serie de limitări. Cea mai semnificativă este detașarea
unei porțiuni adiacente frontierei maritime ter estre, asupra căreia statele înț eleg să
exercite drepturi suverane. Este începutul unui proces prin care se instituie o
diversitate de regimuri juridice acestei zone adiacente, pe care o numim mare
teritorială .
Regimul juridic presupune reglementarea unei palete largi de activități de
interes comun: pescuit, exploatarea subsolului, navigația comercială, controlul
poluării, comunicațiile subacvatice, cercetarea oc eanografică, tranzitul inofensiv,
(inocent) prin apele teritoriale, staționarea, menț inerea dreptului și a ordinii, rezolvarea
pașnică a diferendelor, cons ervarea tuturor resurselor vii ale mării, siguranța maritimă
și dreptul de proprietate asupra navelor , sclavia, pirateria, traficul de droguri,

2 Raluca Miga -Beșteliu , Drept internațional public -curs universitar , vol. I, Ed. All -Beck, București,
2005 , p. 161.
3 Mihai Floroiu, Cristina Otovescu , op. cit ., p.117.
4 Victor Todoș , Drept internațional public , Ed. Universității Bogdan Petriceicu -Hașdeu, Cahul, 2010 ,
p. 69.

9 dezvoltarea și răspândirea noilor tehonolgii legate de mediul marin, efectuarea
expe rimentelor nucleare subacvatice, controlul armamentelor5.
Prima Conferință asupra dreptului mării , convocată sub egida O.N.U. în 1958
a avut ca rezul tat adoptarea a patru convenții : asupra mării libere, a mării teritoriale, a
platoului contin ental și a pescuitului și conservării resurselor biologice.
A doua Conferință asupra dreptului mării , convocată în 1960, nu a reușit să
concili eze pozițiile statelor participante cu privire la unele aspec te, nereglementate sau
deja cont roversate, ale convențiilor din 1958, cum au fost lățimea mării teritoriale ori
protecția unor zone de pescuit .
A treia Conferință O .N.U. asupra dreptului mării , cu mandatul de a elabora o
convenție unică, și -a început luc rările în 1973 și s -a încheiat î n decembrie 1982 o dată
cu semnarea la Montego -Bay, în Jamaica, a Convenției Organizației Națiunilor Unite
asupra dreptului mării6.
Convenția codifi că, pe lângă o s erie de practici și cutume binecunoscute și larg
acceptate, un important număr de norme noi în domeniul dreptului mării, cum ar fi, de
exemplu , cele referitoare la delimitarea unor spații marine între statele vecine, zona
economică exclusivă, exploatarea r esurselor zonei internaționale a teritoriilor
submarine, combaterea poluării, cercetarea științifică etc .
Regulile de procedură conform cărora s -au desfășurat negocierile, au înlesnit
realizarea unor importante compromisuri în condițiile diversității de i nterese
particulare ale statelor. Recurgerea la consens, ca modalitate privilegiată de adoptare a
hotărârilor , a permis în bună măsură, succesul conferinței; s -a recurs la vot numai
atunci când toate eforturile pentru obținerea consensului erau epuizate7.
Textul Conferinței de la Montego -Bay indică un instrument internaț ional
extrem de ambițios, care ș i-a propus o reglementare de ansamblu și aproape exhaustivă
a materiei. Problema însă este mereu aceeași în dreptul convențional: efectivitatea.
Deși, după n umărul statelor care s -au pronunțat pentru adoptare și după numărul celor
care au ratificat -o, pare un tratat cvasi -universal, în realitate, faptul că principala putere

5 Valentin Constantin , Drept inte rnațional public , Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 463.
6 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 161.
7 Ibidem , p. 162.

10 maritimă, S .U.A., a rămas în afara tratatu lui, menține o aură de incertitudine în ju rul
efectivității8.
În exercitarea drepturilor și obligațiilor cu privire la activitățile lor maritime,
statele trebuie să respecte principiile fundamentale ale dreptului internațional public
astfel ca pri ncipiul cooperării internaționale, principiul neagres iunii, principiul
egalității suverane , integrității teritoriale, inviolabilității frontierelor de stat,
soluționării pașnice a diferendelor internaționale. Cu toate acestea, dreptul
internațional maritim dispune de principii proprii care fie sunt o derivaț ie specifică a
celor fundamentale, fie cele care guvernează regimul juridic particular al unor instituții
juridice maritime cum ar fi principiul neinterzicerii dreptului de pasaj inofensiv ,
principiul libertății mării libere, utilizării mării libere doar î n scopuri pașnice9,
principiul nepoluării apelor mării, principiul cooperării statelor pentru reprimarea
infracțiunilor comise în marea liberă, principiul repartiției echitabile a resurselor mării,
principiul conservării și protecției resurselor biologice ale mării etc.
Prin urmare, astăzi ne confruntăm cu o ramură bine conturată, constituită
dintr -o multitudine de instituții juridice, care reglementează cvasi -totalitatea relațiilor
internaționale în legătură cu utilizarea spațiilor maritime de către state și organizații
internaționale. Aceasta este una dintre cele mai complexe ramuri ale dreptului
internațional prin convertirea unor noțiuni la origine pur geograf ice, în noțiuni strict
juridice, astfel conciliind opiniile și divergențele care au împiedicat m ai multe decenii
codificarea sa .

SECȚIUNEA I . 2. Spații maritime supuse jurisdicției naț ionale

Apele maritime supuse jurisdicției naționale constituie elementul acvatic al
teritoriului de stat. Ele se supun jurisdicției teritoriale a statului și asupra l or stat ul își
răsfrânge plenitudinea co mpetenței ration e loci cu toate consecințele pe care le implică
suveranitatea teritorială.
Dreptul internațional maritim reglementează nu numai regimul juridic al
apelor propriu -zise, dar și solul lor și subsolul afe rent, iar în unele cazuri chiar și

8 Valentin Constantin , op. cit ., p. 4 64.
9 Alexandru Burian, Oleg Bă lan, Natalia Suceveanu , Drept internațional public , ed. a III-a,
revăzută și adăugită, Tipografia „Elena V. I.”, Chișinău, 2009, p. 359.

11 spațiul aerian de asupra acestor ape. Apele maritime supuse jurisdicției naționale se
împart în două mari categorii: ape maritime interioare și marea teritorială10.

Marea teritorială
Prin „marea t eritorială” se înțe lege o porțiune de mare de o anu mită lățime
care se întinde de -a lungul spațiului terestru al unui stat și care face parte integrantă
din teritoriul de stat11.
Marea teritorială cu solul, subsolul, și spațiul aerian se află sub suveranita tea
deplină a statului riveran. Acesta are dreptul de a lua toate măsurile pentru apărarea
securiltății sale, pentru explorarea și exploatarea bogățiilor natu rale, pentru exercitarea
controlului vamal, sanitar și al documentelor12.
În cadrul celor două Con ferințe O.N.U. privind dreptul mării din 1958 și,
respectiv, 1960, statele nu au reușit să stabilească o limită maximă a mării teritoriale13.
Compromisul acceptat a fost formulat de Convenția din 1982 la art. 3, care
prevede o delimitare unilaterală a mării teritoriale. În acest sens, Convenția autorizează
limita maximă de 12 mile maritim e, statelor revenindu -le două metode alternative de
delimitare, utilizând linia de bază normală sau linia de bază dreaptă14.
Linia de bază a mării teritoriale, indiferent de modalitatea delimitării ei, este o
instituție importantă a dreptului internațional maritim, deoarece ea determină
ulterioarele delimitări ale zonei contigue, zonei economice exclusive și al platoului
continental. Linia exterioară a mării teritoriale este o linie imaginară paralelă liniei de
bază a mării teritoriale, la o distanță egală cu lățimea mării teritoriale. Potrivit art. 4
din Convenția din 1982, linia exterioară a mării teritoriale formează o linie având
fiecare punct la o distanță egală cu lățime a mării teritoriale, din punctul cel mai
apropiat al liniei de bază. Regula nu este aplicabilă dacă între cele două state: există un
acord contrar încheiat ; există unele titluri istorice și există unele împrejurări speciale.

10 Ibidem , p. 360.
11 Vasile Crețu , Drept internațional public , ed. a IV -a, Ed. Fundației România de Mâine, București,
2006, p. 144.
12 Constanța Mătuș escu, Drept internațional public – curs universitar , Ed. Universității „Valahia ”,
Târgoviște, 2009, p. 67.
13 Dumitra Popescu , Drept internațional public – curs universitar , Partea I, Ed. Universit ății „Titu
Maiorescu”, București, 2008, p. 132.
14 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 361.

12 Limita exterioară a mării ter itoriale constituie frontiera acvatică care
delimitează teritoriul statului riveran de alte spații15.

Singura deosebire dintre marea teritorială și apele maritime interioare o
reprezintă dreptul de trece re inofensivă recunoscut navelor comerciale străi ne16. Acest
drept a fost prevăzut în Convenția din 1958, reluat și dezvoltat în C onvenția din
198217.
Prin trecere se înțelege navigația în marea teritorială în scopul de a tra versa
fără a intra în apele interioare ori a face escală într -o radă sau o instala ție portuară
situată în afara apelor interioare, sau de a intra în apele interioare ori de a le părăsi, sau
de a face escală într -o asemenea radă sau instalație portuară sau de a o părăsi18.
Aceasta trecere trebuie să fie continuă și rapidă, cu excepția a t rei situații expres
autorizate: dacă oprirea și ancorarea constituie incidente obișnuite ale navigației; dacă
ele se impun ca u rmare a unui caz de forță majoră sau de avarie ; dacă se recurge la ele
în scopul acordării ajutorului persoanelor, navelor sau ae ronavelor aflate în pericol sau
avariere19.

Categorii de nave în marea teritorială . Reguli aplicabile acestora
În legătură cu exercitarea jurisdicției asupra navelor străine în marea
teritorială, Convenția din 1982 face distincția între :
1. Nave comerc iale și nave de stat utilizate î n scopuri comerciale asupra
cărora jurisdicția statului r iveran, se impune, în anumite co ndiții, asupra jurisdicției
statului pavilionului navei. Din acest punct de vedere, se aplică regul i distinct e
privitoare la jurisdicția p enală și jurisdicția în materie civilă20.
Statul riveran își exercită jurisdicția penală (arestarea unor persoane, acte de
anchetă) pe navele comerciale străine, de la intrarea până la ieșirea din apele
teritoriale, de regulă numai dacă în timpul trecerii s -au comis acte care aduc atingere

15 Ibidem , p. 362.
16 Constanța Mătușescu , op. cit ., p. 67.
17 Dumitra Popescu , op. cit ., p. 134.
18 Stelian Scăunaș , Drept internațional publ ic, ed. a II -a, Ed. All Beck, București, 2007., p. 247.
19 Art. 18 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
20 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 164.

13 statului riveran sau tulbură ordinea în marea teritorială, sau dacă s -a cerut statului de
către căpitanul nave i21.
În materie civilă , statul riveran poate dispune luarea de măsuri asiguratorii sau
de executare silită asupra navelor comerciale st răine, dar numai în ceea ce priv ește
executarea unor obligații contractual e sau în privința răspunderii izvorâte din activități
desfășurate în apele maritime internaționale în timpul și în legătură cu trecerea prin
marea sa teritorial ă. Pentru asemenea obligații, statul riveran poate urmări aceste nave
până în marea liberă.
2. Navele militare ș i navele de stat străine, utilizate în scopuri necomerciale,
beneficiază în marea teritorială de imunitățile statului st răin și asupra lor nu po t fi
efectuate acte de urmărire penală, de executare silită ori aplicate măsuri asiguratorii22.
La Conferința asupra dreptului mării din 1982, un număr de state au cerut și
obținut recunoașterea de către Conferință a dreptului riveran de a lua măsuri pentru
reglementarea trecerii navelor militare străine23. Pe de altă parte, statul de pavilion
poartă răspundere internațională pentru orice pierdere sau daună cauzată statului
riveran ca urmare a nerespectării de către o navă de război sau o rice altă navă de sta t
utilizată în scopuri necomerciale, a legilor și reglementărilor statului riveran privind
trecerea în marea teritorială sau a dispoziții lor Convenției din 1982 sau a altor reguli
de drept internațional24.
Se ridică, de asemenea, probleme în legătură cu tr ecerea inofensivă a navelor
nucleare ș i a celor care transport ă încărcături periculoase. Convenția din 1982 prevede
că „tancurile petroliere, navele propulsate nuclear și navele care transportă material e
nucleare sau alte substanțe inerent periculoase sau toxice li se poate cere să urmeze în
trecerea lor linii stabilite sau prescrise de statul de coastă”25.

Apele maritime interioare
Apele maritime interioare se află sub suveranitatea statului26 și reprezintă
suprafețe acvatice maritime sau oceanice situate între țărmul unui stat și linia de bază

21 Ion Diaconu , Tratat de drept internațional public , vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2003, p. 223.
22 Art. 28 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
23 Constanta Mătuș escu, op. cit ., p. 69.
24 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 364.
25 Art. 22 alin. 1 și 2 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
26 Ion Diaconu , op. cit ., p. 217.

14 de la care se măsoară lățimea mării teritoriale. Astfel ele constituie apele golfurilor,
radelor, apele portuare , apele arhipelagice27.
Apele porturilor sunt o parte componentă a apelor maritime interioare, situate
în rada unui port, între țărm și linia care unește instalațiile portuare cele mai avansate
spre larg28.
Apele golfurilor și băilor sunt delimitate spre larg de linia care unește punctele
cele mai avansate ale unei încrestături a țărmului, cu condiția ca dista nța dintre aceste
puncte să nu depășească 24 mile marine29.
Golful . În sensul dreptului internațional , prin golf se înțelege o crestătură bine
marcată a cărei pătrundere în uscat, în raport cu lărgimea gurii sale, este astfel încât
apele pe care le i nclude sunt înconjurate de ț ărm constituind mai mult decât o simplă
curbură a țărmului. Totuși o crestătură nu este considerată golf decât dacă suprafața sa
este cel pu țin egală unui semicerc, care a re ca diametru linia drea ptă trasă de -a
curmezișul intrării cre stăturii30. Atunci când distanța dintre limitele refluxului la
punctele de intrar e naturale ale unui golf nu depă șesc 24 mile marine, între aceste două
limite ale refluxului poate fi trasată o linie de delimitare, iar apele astfel închise de
această linie se vor considera ape interioare. Aceste reguli nu se referă decât la
golfurile la care un singur stat este riveran și nu se aplică golfurilor numite „istorice”,
ca de exemplu, Golful Mexic (Mexic), Hudson (Canada) și atunci când se aplică
metoda liniilor de bază drepte (art. 10 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării) .
Rada este o porțiune de apă în vecinătatea unui port, apărată de valuri și de
curenți (în mod natural sau prin diguri), în care pot ancora și staționa nave. De regulă,
radele care în mod no rmal s -ar afla în întregime sau parțial dincolo de linia exterioară
a mării teritoriale sunt considerate că fac parte din marea teritorială31.
Apele arhipe lagice formează spațiul maritim inclus în interiorul unui
perimetru stabilit de către un stat arhipelag. A patra C onferință de codificare a
dreptului mării a avut grijă să reglementeze această noțiune, obiectul unei mai vechi
revendicări a statelor arhipelagice, în special Indonezia și Filipine.

27 Raluca Miga -Besteliu , op. cit ., p. 162.
28 Vasile Crețu , op. cit ., p. 143.
29 Dumitra Popescu , op. cit ., p. 130.
30 Art. 10 alin. 2 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
31 Alexandru Burian , Oleg Balan, Natalia Suceveanu, op. cit , p. 365.

15 Prin stat arhipelag se înț elege un stat constituit î n întregime din unul sau mai
multe arhipelaguri și eventual al te insule.
Prin arhipelag se înț elege un ansamblu de insule, inclusiv părți de insule,
apele înconjurătoare și celelalte elemente natural e care au unele cu a ltele raporturi atât
de strânse, în cât ele formează în mod intrinse c o entitate geografică, economică și
politică.
Făcând parte din teritoriul de stat, asupra apelor arhipelagice se extinde
suveranitatea statului arhipelag, indiferent de adâncimea lor sau de distanța dintre ele
și țărm. Acea stă suveranitate se extinde asupra spațiului aerian de asupra apelor
arhipelagice , asupra fundului acestor ape și a subsolului corespunzător, precum și
asupra resurselor pe ca re le conțin32.
În apele arhipelagice și marea adiacentă a cestora se aplică totoda tă, „un drept
de trecere arhip elagic”, potrivit căruia navele străine care traversează apele
arhipelagice sunt supuse acelorași obligații și cerințe ca și navele aflate în tranz it prin
strâmtorile internaționale (art . 54, cu trimi tere la art. 39, 40, 42 și 44 di n Convenție)33.
Regimul juridic al apelor maritime interioare este dominat de principiul
exercițiului suveranității statului riveran:
– Asupra navelor comerciale străine statul riveran exercită dreptul exclusiv
de a stabil i condițiile de acces și de na vigație în porturi, de desfășurare a
operațiunilor de încărcare -descărcare, de a stabili și încasa taxe etc. Pentru
rațiuni de protecți e sanitară ori de menținere a ordinii, statul riveran poate
interzice intrarea în porturi a anumitor nave ori poate decid e închiderea
temporară a porturilor sale pentru navele comerciale străine.
– Cu privire la navele de stat străine , utilizate în scopuri necomerciale (în
special navele militare), accesul în apele maritime interioare este supus
unor condiții mult mai restric tive, cum ar fi termenul notificării prealabile,
limitarea timpului și manevrelor per mise sau chiar refuzul de a acorda
intrarea.
– Accesul în porturi este admis orică ror categorii de nave, fără autorizație
prealabilă, în caz de forță majoră (furtuni, avari i)34.

32 Ibidem, p. 366.
33 Ion Diaconu , op. cit ., p. 227.
34 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 162

16

SECȚIUNEA 1. 3. Spaț ii maritime cu regim mixt

Spațiile maritime cu regim mixt sunt teritorii acvatice care beneficiază de un
dublu regim juridic. Suntem în prezența fie a unui teritoriu liber în care statele riverane
adiacente au anumite drepturi suverane exclusive în raport cu alte state, cum ar fi zona
contiguă, zona economică exclusivă sau platoul continental, fie a unui teritoriu de stat
cu un puternic grad de internaționalizare, de exemplu strâmtorile și canalele
internaționale. Regimul juridi c al unor astfel de spații maritime este reglementat în
egală măsură de dreptul național al statului riveran și dreptul internațional maritim35.

Zona contiguă
Din punct de vedere istoric, la originea zonei contigue stau zonele în care
anumite puteri m aritime și -au rezervat încă din secolul al XVIII -lea, unele drepturi de
control exclusiv în domeniul vamal, apoi și în alte domenii, pentru protejarea mai bună
a intereselor lor, în condițiile în care marea teritorială nu dep ășea 3 km în lărgime,
distanță insufic ientă pentru realizarea scopurilor respective36.
Conceptul a fost recunoscut în timpul Conferinței din 1930 și confirmat în
Convenția de la Geneva cu privire la platoul continental din 1958. Necesitatea stabilirii
unei astfel de zone se explică prin faptul că într -o porțiune de mare adiacentă mării
teritoriale, statul riveran ar trebui să păstreze unele competențe exclusive, d ar limitate.
Zona contiguă nu face parte din teritoriul statului. Ea corespunde ca regim
juridic mării libere, cu excepția d repturilor suverane pe care statul riveran le poate
exercita în acest spațiu37. În conformitate cu prevederile Conv enției asupra dreptului
mării, „zona contiguă nu poate să se extindă peste 24 de m ile marine de la liniile de
bază de la care se măsoară lățim ea mării teritori ale”38.
În această zonă statul riveran are drepturi de control pentru a preveni încălcări
ale legilor și regulamentelor sanitare, vamale, fiscal e, sau de imigrație pe teritoriul său,

35 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 367.
36 Vasile Crețu , op. cit ., p. 149.
37 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 258.
38 Dumitru Mazilu , Drept inte rnațional public , vol. I, Ed. Lumina Lex, București , 2005, p. 544.

17 precum și pentru a pedepsi infracțiuni comise pe teritori ul său (inclusiv în marea sa
teritorială)39.
Convenția din 1982 adaugă , la domeniile de control menționate ca drepturi
ale statului în zona sa contiguă, și controlul comerțului cu obiecte cu caracter
arheologic sau istoric descoperite în mare, statele putân d să considere că ridicarea lor
de pe fundul mării din zona l or contiguă, fără aprobarea lor, constituie o în călcare a
legilor și reglementărilor comise pe teritoriul lor î n marea lor teritorială (art. 303 alin .
2).
În cadrul U .N.E.S.C.O. a fost elaborată o convenție pentru protecția moștenirii
cultural e subacvatice, care a fost supusă Conferinței generale pentru adoptare în
200140.

Zona economică exclusivă
Este o instituție cu un regim mixt deoarece, pe de o parte, statul riveran nu -și
exercită suveranitat ea asupra ei, iar, pe de altă parte acesta dispune de unele drepturi
exclusive în această zonă. Noțiunea este consacrată de a cincea parte a Convenției din
1982, potrivit căreia ea este o zonă situată dincolo de marea teritorială și adiacentă ei,
supusă un ui regim juridi c special stabilit de Convenție41. Zona economică exclusivă nu
se întinde dincolo de 200 de mile marine de la liniile de bază de la care se măsoară
lățimea mării teritoriale42.
În zona economic ă exclusivă, statele riverane au drepturi suverane exclusive
de explorare, exploatare , gestiune și conservare privind resursele biologice sau
nebiologice ale apelor (îndeosebi pescuit, alge marine) și ale fundului marin și a
subsolului său.
De asemenea statele riverane au jurisdicție în ceea ce privește stabilirea și
folosirea de insule artificial e, instalații și lucrări, cercetări marine, protecția și
prezervarea mediului marin43. Norma de bază este cea a consimțământului prealabil al
statelor de coastă. Ele pot permite altor state asemenea activități pe bază de autorizare,
le pot concesiona. Ele reglementează activitățile de cercetare științifică în zona

39 Ion Diaconu , op. cit ., p. 239.
40 Ibidem , p. 240.
41 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 368.
42 Art. 57 din Convenția O.N.U. privind dreptu l mării.
43 Constanța M ătușescu , op. cit ., p. 70.

18 economic ă exclusivă. În mod normal, ele pot refuza asemenea cer eri din partea altor
state, dacă cercetările acestora ar jena activitățile de explorare a resurselor, și pot
impune condiția de a fi reprezentate pe nave și de a beneficia de rezultatele cercetării44.
În zona economică exclusivă, toate statele, fie că sunt riverane sau fără litoral,
se bucură, în condițiile prevăzute de dispozițiile pertinente a le convenției, de libertățile
de navigație și de survol și de a pune cabluri și conducte submarine, ca și de libertatea
de a folosi marea în alte scopuri licite pe plan internațional, legate de exercitarea
acestor libertăți și compatibile cu celelalte prev ederi ale convenției, îndeosebi în cadrul
exploatării navelor, aeronavelor și cablurilor și conductelor submarine45.
România, la ratificarea Convenției din 1982, a reiterat Declarația formulată la
semnarea Convenției în care se arată: „Ca țară geografic dez avantajată, riverană la o
mare săracă în resurse piscicole, România reafirmă necesitatea dezvoltării cooperării
internaționale în domeniul valorificării resurselor piscicole din zonele economice, pe
baza unor acorduri juste și echitabile, care să asigure a ccesul țărilor din această
categorie la resursele de pescuit din zonele conomice ale altor regiuni sau
subregiuni ”46.
Atunci când acordă altor state accesul la zona sa economic ă exclusivă, statul
riveran trebuie să ia în considerație toți factorii perti nenți, printre care: importanța pe
care o prezintă resursele biologice ale zonei pentru economia lor și pentru celelalte
interese naționale ale lor; dreptul statelor fără l itoral și cele dezavantajate geo grafic;
nevoile statelor în curs de dezvoltare din re giune sau subregiune; obligația de a
executa, cu autorizarea și controlul statului riveran, programe de cercetare determinate
în domeniul pescuitului și reglementarea efectuării acestor cercetări, inclusiv luarea de
eșantioane din capturi; descărcarea tutu ror capturilor sau a unei părți din capturile
acestor nave în porturile statului riveran etc.47.

Platoul continental
În urma dezbaterilor primei Conferințe O.N.U. asupra dreptului mării de la
Geneva, în 1958, s -a adoptat Convenția cu privire la platoul continental, în temeiul

44 Ion Diaconu , op. cit ., p. 244.
45 Art. 58 alin. 1 din Convenția O.N.U. privind dr eptul mării.
46 Dumitra Popescu , op. cit ., p. 139.
47 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 369.

19 unui proiect elaborat de Comisia de Drept Internațional a Organizației Națiunilor
Unite48.
O definiție mai simplă a platoului continental îl definește ca fiind „soclul mării
și subsolul regiunilor maritime adiacente țărmurilor, situa te dincolo de marea
teritorială, până la o adâncime de 200 m sau, dincolo de această limită, până la punctu l
în care adâncimea apelor permite exploatarea resurselor naturale”49.
Din punct de vedere al resurselor naturale, subsolul platoului continental
conține, în unele zone, importante zăcăminte de țiței și gaze, cărbune, fier, zinc; solul
platoului continental este bogat în resurse vegetale și animale (corali, scoici, din care
unele purtătoate de perle)50.
Drepturile de care dispune statul riveran asupra pl atoului sunt exclusive, ceea
ce înseamnă că dacă el nu explorează platoul continental sau nu -i explorează resursele
naturale, ni meni nu poate să întreprindă astfel de activități fără consimțământul său
expres51. Statul riveran are drept ul exclusiv în plator ul continent al de a construi și de a
autoriza și reglementa construirea, exploatarea și utilizarea de insule artificiale,
instalații și dispozitive în scopuri economice. Aceste construcții nu beneficiază de
propria lor mare teritorială, dar statul riveran poate stabili în jurul lor zone de
securitate pe o distanță de cel mult 500 m.
Delimitarea platorului continental între statele ale căror țărmuri sunt limitrofe
sau situate față în față se realizează prin acord, p otrivit dreptului internațional pentru a
ajunge la o soluție echitabilă52.

Strâmtorile internaționale
Convenți a din 1982 fixează două criteri cumulative pe care se fundamentează
definiția:
– strâmtoarea pune în comunicare o zonă maritimă unde navigația este liberă –
mare liberă sau zona economică excl usivă și o altă zonă având același
caracter;

48 Dumitru Mazilu , Drept in ternațional…, p. 545.
49 Valentin Constantin , op. cit ., p. 468.
50 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 166.
51 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., pp. 370 -371.
52 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 259.

20 – strâmtoarea trebuie să servească navigației internaționale53.
Convenția din 1958 a prevăzut că : „Nu va fi suspendată trecerea inofensivă
prin strâmtorile care sun folosite pentru navigația internațională între o parte a mării
libere și o altă parte a mării libere sau mar ea teritorială a unui alt stat”54.Convenția nu
s-a referit la trecerea navelor de război, nici prin marea teritorială, nici prin strâmtori;
aceasta a dus la practici diferite, unele state susținâ nd libertatea deplină de trecere
inofensivă a navelor militare, altele formulând reserve exprese, în sensul că această
problemă trebuie să fie reglementată prin legi naționale55.
Dreptul internațional nu reglementează strâmtoarea însăși, deoarece apele care
o compun aparțin mării teritoriale, dar spațiul care servește navigației internațional e și
subsecvent modalitățile pa sajului prin strâmtorile internaționale.
În acest context, C onvenția stabilește două moduri distincte prin strâmtorile
internaționale: dr eptul de trece re în tranzit și pasajul inofensiv56.
Prin trecere în tranzit se înț elege exercitarea libertății de navigație și de survol
numai în scopul unui tran zit continuu și rapid prin strâ mtoare, între o parte a mării
libere sau o zonă economică exclus ivă și o altă parte a mării l ibere sau zonă economică
exclusi vă.
Pasajul inofensiv se aplic ă strâmtorilor folosite pentru navigația internațională,
dar care leagă marea teritorială a unui stat și o parte a mării libere sau o zonă
economică exclusivă a alt ui stat sau care sunt formate între teritoriul continental al
unui stat și o insulă aparținând acestui stat, dacă există de -a lungul insulei o rută prin
marea liberă sau o zonă economică exclusivă de comoditate comparabilă.
În cazul strâmtorilor internați onale dreptul de trecere în tranzit se deosebește
de pasajul inofensiv în principal prin recunoașter ea libertății de survol și facilitatea
pentru submarine de a trece sub apă, ceea ce -l aseamănă mult cu dreptul de trecere prin
apele arhipelagice57.

53 Art. 37 din Convenția O.N.U. privin d dreptul mării.
54 Art. 16 alin 4 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
55 Ion Diaconu , op. cit ., p. 279.
56 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 371.
57 Ibidem , p. 372.

21 Canal ele internaționale
Canalele internaționale s unt căi artificiale de comunicație, construite pe
teritorii statale, în vederea facilitării navigației și amelioră rii comunicațiilor. În
principiu, canalele internaționale ar trebui considerate ape interioare al e statelor pe
teritoriul cărora au fost constituite . Juridic însă, principalele canale care leagă două
mări libere (Canalul Suez, Canalul Panama și Canalul Kiel) posedă un regim
internațional. Toate cele trei canale posedă o trăsătură comună: internaționa lizarea lor
este un exce lent exemplu al prezenței tuturor ce lor trei tipuri de drept descri s de G.
Schwarzenberger. Regimul s -a instituit prin dreptul puterii, convenit în dreptul
reciprocității și legitimate prin dreptul coordonării.

SECȚIUNEA 1. 4. Spații maritime nesupuse jurisdicției naționale

Spațiile maritime nesupuse jurisdicției naționale sunt teritoriile acvatice și
implicit solul și subsolul lor , numite res communis de care toți se pot bucură fără a le
aprop ria, fii nd deci spații cu regim internațional , reglementate exclusiv de dreptul
internațional. Din această categorie de spații fac parte marea liberă și zona
internațională a teritoriilor submarine.

Marea liberă
Marea liberă este una dintre cele mai vechi institu ții ale dreptului mării58. Ea
reprezintă zona maritimă situată în afara suveranității naționale, fiind deschisă tuturor
națiunilor59.
Regimul juridic al mării libere se aplică „tuturor spațiilor marine care nu fac
parte din zona economic ă exclusivă, marea te ritorială ori apele interioare ale unui stat
și nici din apele arhipelagului unui stat arhipelag ” (art. 86 al Convenției din 1982)60.
Astfel, spațiul mării l ibere apare mai restrâns în prez ent, limita zonei economice
exclusive de 200 de mile marine fiind ex clusă din spațiul mării libere. Nici zona
contiguă nu mai aparține mării libere, întrucât este acoperită de zona economic ă. În
schimb, apele de deasupra platoului continental fac parte din marea liberă, con form

58 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit., p. 377.
59 Constanța Mătușescu , op. cit ., p. 71.
60 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 167.

22 articolului 78 alineatul 1 din Convenția asup ra dreptului mării, text menționat mai
sus61.
Principiile pe care este creat întregul edificiu juridic al mării libere, consacrate
ca elemente de noutate ale acestui domeniu, sunt următoarele :
1) Principiul libertății mării ;
2) Principiul utilizării mării lib ere în scopuri pașnice ;
3) Principiul inadmisibilității revendicărilor de suveranitate asupra mării
libere62.
Principiul libertății mărilor se materializează într -o serie de 6 libertăți,
specific e activităților din mediul marin: libertatea de navigație; lib ertatea de survol;
libertatea de pescuit; libertatea de a instala cabluri și conducte submarine; libertatea de
a construi insule artificial e și alte instalații autorizate de dreptul internațional;
libertatea cercetării științifice.
În ceea ce privește libe rtatea de navigație, fiecare stat exercită în marea liberă
jurisdicția deplină și exclu sivă numai asupra navelor care îi arborează pavilionul.
Pentru navele militare caracterul exclusiv și plenar al acestei competențe este absolut .
Pentru navele comerciale , în cauzele civile, competența statului pavilionului intră
uneori în conflict cu competența altor state. În aceste cazuri, conflictul între legile mai
multor state se rezolvă în conformitate cu normele de drept internațional privat; în
cauzele penale, com petența statului pavilionului, deși în principiu exclusivă, se
exercită, uneori, în concurență cu aceea a statului al persoanei vinovate sau, în caz de
abordaj, și a statului pavilionului navei avariate63.
Libertățile trebuie folosite, conform Convenție i, de către toate statele ținând
seama, în modul cuvenit, de interesele altor state în exercitarea libertății mării libere și,
de asemenea, cu respectarea drepturilor prevăzute de convenție în privința zonei, ale
cărei resurse nu sunt supuse suveranității vreu nui stat, constituind patrimoniu al
umanității64.
Marea liberă trebuie să fie utilizată în scopuri exclusiv pașnice, fiind interzise,
de exemp lu, experiențele nucleare în mar ea liberă și spațiul aerian de deasupra sa

61 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu , Drept internațional contemporan ,
Ed. All -Beck, București , 2000, p. 231.
62 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 262.
63 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 168.
64 Art. 87 alin. 2 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.

23 (tratat din 1963) sau plasarea de arme n ucleare pe fundul mărilor și oceanelor (tratat
din 1971)65.
Potrivit principiului folosirii mării în scopuri pașnice , statele riverane sunt
obligate să se abțină în exercitarea drepturilor și realizarea obligațiilor rezultate din
activitățile maritime de l a recurgerea la forță sau amenințarea cu forța, incompatibile
cu principiile fundamentale ale dreptului internațional public.
Principiul neapropriațiunii mării libere interzice statelor să pretindă vreun
drept de proprietate asupra mării libere sau să supu nă o parte din ea suveranității sale.
Cu t oate acestea, principiul în cauză, nu afectează jurisdicția unui stat la
bordul unei nave, care poartă pavilionul său, atunci când ea se află în mare liberă.
De la principiul imunității de jurisdicție la bordul un ei nave aflate în marea
liberă sunt două excepții, autorizate expres de C onvenție : dreptul de vizită și dreptul
de urmărire.
Dreptul de vizită nu este altceva d ecât dreptul de control efectuat de o navă de
război sau o navă afectată unui serviciu public a supra unei nave comerciale sau
asimilată acesteia, atunci când are motive serioase de a bănui că această navă: practică
pirateria, transportul de sclav i, este fără naționalitate etc. Dacă bănuielile se dovedesc
a fi neî ntemeiate, nava supusă controlului tr ebuie despăgubită.
Dreptul de urmărire poate fi exercitat numai de navele de război sau de
aeronavele mi litare sau nave care exprimă prin semen e exterioare că sunt afectate unui
serviciu public și că sunt aurorizate în acest scop. Urmărirea nu poate fi începută decât
după emiterea unui semnal de oprire, vizual sau sonor, d ar la o distanță care să permită
navei în cauză să -l perceapă. Această urmărire trebuie să înceapă când nava străină sau
una din ambarcațiunile sale se află în apele interioare, în apele a rhipelagice, în marea
teritorială sau în zona contiguă a statului care întreprinde urmărirea și nu poate să fie
continuată dincolo de limitele mării teritorile sau zonei contigue decât cu condiția să
nu fi fost întreruptă.
În marea liberă, statele au patru obligații fundamentale:
1) Exercitarea în mod efectiv a jurisdicției și controlul ui său în domen iile
administra tiv, tehnic și social asupra navelor care poartă pavilionul său;

65 Vasile Crețu , op. cit ., p. 153.

24 2) Acordarea ajutorului în caz de perico l sau avariere pentru nava care
navighează s ub pavilionul său66;
3) Prevenirea și reprimarea infracțiunilor internaționale ( practicarea pirateriei,
trafic licit cu stupefiante, transport de sclavi , etc).
Infracțiunile de piraterie maritimă și emisiunile neautorizate difuzate în marea
liberă sunt infrac țiuni specifice dreptului internațional maritim , deoarece locul
comiterii lor (marea liberă) este determinant pentru calificare.
4) Conservarea și gestionarea resurselor biologice în marea liberă .

Zona internațională a spațiilor submarine
Zona internațio nală a teritoriilor submarine este o instituț ie nouă a dreptului
mării, care a apărut ca urmare a dezvoltării mijloacelor de explorare și exploatare a
marilor adâncimi subacvatice. De teritoriile submarine, aflate dincolo de jurisdicția
națională a statelo r, s-a preocupat Adunarea Generală a O.N.U ., care a adoptat la 17
decembrie 1970 Declarația asupra principiilor privind fundul mărilor și oceanelor și
subsolul lor, dincolo de limitele jurisdicției naționale67.
Convenția de la Montego -Bay din 1982 o defineș te ca fiind fundurile mărilor
și oceanelor și subsolul lor dincolo de limitele jurisdicției naționale68.
Convenția stabilește în Partea a XI -a condițile generale de desfășurare a
activităților de explorare și exploatare care se pot desfășura în zona interna țională a
spațiilor submarine ( Zona ), prin care se ofereau statelor în curs de dezvoltare o serie de
avantaje „compensatorii” în urma valorificării resurselor Zonei .
Principiile generale ale activităților în zonă :
1) zona și resursele sale sunt patrimoniul c omun al umanității, fiind
inalienabile, iar activitățile în zonă vor fi desfășurate în folosul întregii
umanități69.
2) nici un stat nu poate să revendice sau să exercite drepturi suverane asupra
resureslor sale și nici un stat și nici o persoană nu poate să -și înușească

66 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 378.
67 Ibidem , pp. 379 -380.
68 Art. 1 din Conve nția O.N.U. privind dreptul mării.
69 Raluca Miga -Beșteliu , op. cit ., p. 169.

25 vreo parte a Zonei sau a resurselor sale sale, în caz contrat aceste acte
nefiind recunoscute70.
3) utilizarea Zonei trebuie să se facă în scopuri exclusiv pașnice, și să
rărmână deschisă utilizării pașnice de către toate statele, fără discriminări .
4) statele părți la Convenția din 1982 trebuie să vegheze ca întreprinzătorii
care posedă cetățenia sau naționalitatea lor sunt controlați de ele să
respecte întocmai regulile Convenției privind exploatarea resurselor.
Structura internațională pentru exploa tarea resurselor zonei internațională a
spațiilor submarine, se compune din: o organizație internațională specializată –
Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine ; un organism operațional al zonei –
Întreprinderea ; un mecanism specific de reglem entare a diferendelor – Camera pentru
reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine.
Autoritatea este o organizație interguvernamentală , instituită în scopul
administrării resurselor zonei. Ea are drept atribuții să vegheze ca activitățil e din zonă
să favorizeze dezvoltarea armonioasă a economiei mondiale și să adopte reglementări
necesare conducerii activității în zonă, exploatării acesteia, protecției și conservării
mediului marin.
Întreprinderea este entitatea operațională a zonei, care desfășoară direct
activități de exploatare și gestiune a zonei.
Camera pentru reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine
este o cameră cu competență specială a Tribunalului Internațional pentru Dreptul
Mării; este compusă din 11 mem bri, și soluționează exclusiv diferende izvorâte din
activitățile de explorare și exploatare a zonei, născute între statele părți, între acestea și
Autoritate, între Autoritate, Întreprindere și întreprinzători particulari71.
Cât privește statutul juridic, Autoritatea posedă personalitate juridică pe plan
internațional și are capacitatea juridică care -i este necesară pentru a -și exercita
funcțiile și a -și atinge scopurile (art. 176); ea are capacitatea de a contracta
împrumuturi (art. 174); se bucură, ea cât și Întreprinderea (organ al Autorității), pe
teritoriul fiecărui stat parte de privilegii și imunități72.

70 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 266.
71 Raluca Miga – Beșteliu , op. cit ., p. 170.
72 Ion M. Anghel , Dreptul diplomatic și consular , vol. I, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Lum ina
Lex, București 2002, p. 560.

26
CAPITOLUL II

MODALIT ĂȚI DE SOLUȚ IONARE A DIFERENDELOR
INTERNA ȚIONALE ÎN MATERIA DREPTULUI M ĂRII

SECȚIUNEA II. 1. Note generale

Denumite generic – diferende internaționale – aceste contradicții de interese,
unele fundamentate pe drept juridice, altele denumite elegant politice, fundamentate pe
varii pretenții fără contestație de drept, au dus deseori la conflicte violente cu urmări
dintre cele mai grave asupra echilibrului internațional și așa destul de fragil.
Într-o altă accepțiune, diferendul înseamnă o neînțelegere, un dezacord sau
litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenție ori interes73.
Diferend internațional mai înseamnă într -un sens foarte larg, o neînțelegere, o
opoziție între două sau mai multe state care au atins stadiul în care părțile și -au format
pretenții sau contra -pretenții și care constituie un element de tulburare a
relațiilor dintre ele.
În numeroase convenții internaționale termenul este folosit fie singur, cu
accepția definită mai sus, fie alături de termeni ca litigiu, conflict, disentiment fără ca
o distincție de nuanță să opereze74.
Într-o altă opinie, prin diferend maritim internațional se înțel ege acea
confruntare obiectivă de interese între subiecții dreptului internațional în legătură cu
folosirea Oceanului Planetar, care opune contestații de ordin juridic între părțile
implicate75.
Ca și în dreptul internațional, și în dreptul maritim au fost și vor fi diferende
între state legate de diverse motive, care variază de la delimitarea granițelor maritime

73 Stelian Scăunaș , op. cit. , pp. 316 -317.
74 Ionel Cloșcă , Dicționar de drept internațional public , Ed. Științifică și Enciclo pedică, București,
1982, p. 115.
75 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 382.

27 ale statelor suverane până la demarcarea zonelor în care statele își exercită drepturile
suverane, spații în care au fost descoperite mai recent r esurse enorme de petrol sau
gaze naturale.
Problema nu este nouă, ea fiind dezbătută încă din 1982, în Convenția de la
Monte go-Bay, unde multe state, mai ales cele în curs de dezvoltare, au cerut
introducerea unor principii care să guverneze dreptul mariti m, dar și crearea unor
instituții abilitate să soluționeze eventualele „diferende” sau „situații” survenite între
state.
Statele puternice nu au fost încântate de aceste cereri preferând „să -și facă
singuri dreptate”, demonstrațiile de forță fiind mijloace le ideale de intimidare și
eventual, de reducere la tăcere a unui oponent.
În anii 1977 -1979, Conferința Organizației Națiunilor Unite asupra Dreptului
Mării a dezbătut pe larg modalitățile soluționării diferendelor în legătură cu
interpretarea și aplicare a noilor reglementări în domeniul maritim.
După aceste dezbateri, specialiștii au arătat necesitatea existenței:
– reglementării prin mijloace pașnice;
– instituirii unor proceduri adecvate de soluționare;
– precizării competențelor noilor organisme jurisdicți onale și corelării lor
corespunzătoare cu organismele existente.
S-au conturat astfel principiile :
– soluționării prin mijloace pașnice a litigiilor;
– imparțialității și promptitudinii;
– echității și nediscriminării, bunei -credințe etc

Principiul soluți onării diferendelor maritime prin mijloace pașnice

Conform acestui principiu statele trebuie să recurgă la modalități pașnice de
soluționare, ținând seama de posibilitățile oferite de sistemul existent și de efortul
depus pentru a institui un sistem adecvat de reglementare a acelor diferende ce ar putea
să apară în procesul interpretării sau aplicării Convenției76.

76 Viorel Velișcu , Mijloace de soluționare a diferendelor internaționale în dreptul maritim , p. 1,
consultat on -line www.legaladviser.ro

28 Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor dintre state este un principiu
fundamental al dreptului internațional public, consecință fire ască, logică a principiului
nerecurgerii la forță și ameninț area cu forța77.
Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor maritime, apărut odată cu
folosirea resurselor mării sau resurselor acvatice, are o importanță politico -juridică în
reglement area relațiilor inte rnationale, în așa sferă a activ ității statelor cum este
folosirea Oceanului Planetar. Acest principiu nu este altceva decât o aplicare ramură a
principiului fundamental al dreptului international public potrivit căruia toate
diferendel e internaționale trebuie rezolvate exclusiv prin mijloace pașnice78. A crea o
astfel de obligație în procesul explorării și exploatării Oceanului Planetar, de fapt, ar
conveni intereselor statelor și, în consecință, ar contribui la reducerea conflictelor ca re
pot apărea în această activitate.
Acțiunile unilaterale ale unor state în orice regiune maritime, neluând în
considerare interesele altor subiecți ai dreptului internațional, pot prejudicia interesele
comunității mondiale. De exemplu, mărirea jurisdicți ei naționale asupra unui spațiu
maritim alăturat aduce prejudicii intereselor altor state, deoarece micșorează marea
liberă și zona internațională a spațiilor submarine, care sunt deschise pentru folosirea
liberă și rațională.
Interesele umanității pot fi încălcate și prin folosirea excesivă a resurselor
maritime de către un stat în limitele jurisdicției sale sau daunele pot fi cauzate altor
state în legătură cu poluarea mediului maritim.
După cum arată practica internațională, diferendele maritime apar cel mai des
prin realizarea următoarelor acțiuni:
– stabilirea hotarelor mării teritoriale;
– determinarea hotarelor platoului continental;
– demarcarea zonelor economice exclusive;
– extragerea de către mai multe state a unor și acelorași resurse acvatice
sau a resu rselor diferite, dar în una și aceeași regiune;
– exercitarea navigației libere în regiunile ce se află sub jurisdicția altui
stat;

77 Dan Gună , Rezolvarea diferendelor internaționale pe cale pașnică , în Analele Facultă ții de Științe
Juridice, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2008, p. 119.
78 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 381.

29 – poluării mărilor79.
Specialiștii au arătat că părțile sunt obligate să asigure soluționarea pașnică a
disputelor prin aranjame ntele bilaterale și multilaterale, iar în aplicare să garanteze
luarea în considerare și respectarea intereselor tuturor statelor.
Totodată, reprezentanții statelor au optat pentru aplicarea și în domeniul
raporturilor maritime a regulilor privitoare la so luționarea prin mijloace pașnice
conținute în Declarația asupra principiului dreptului internațional privitoare la relațiile
prietenești și cooperarea între state, precum și în Declarația de principii privind fundul
mării, solul și subsolul marin, dincolo de limitele jurisdicției naționale.
Sunt câteva cerințe care ar trebui respectate pentru ca principiul reglementării
pașnice să funcționeze în cele mai bune condiții, și anume:
– buna -credință în analiza și soluționarea cazului;
– respectul reciproc între toat e părțile implicate;
– aflarea adevărului și promovarea unor modalități adecvate pentru
garantarea intereselor legitime în toate fazele jurisdicției, inclusiv în
aplicarea măsurilor prescrise.
După cum observăm toate aceste cerințe reprezintă o împletire a p rincipiilor ce
trebuie respectate în soluționarea diferendelor în dreptul maritim, iar nerespectarea
uneia dintre ele duce practic la anularea căilor de soluționare pașnică a diferendelor80.
Pentru prima dată mijloacele de soluționare pașnică a dife rendelor maritime au
fost prevăzute de Convenția asupra dreptului mării de la Montego -Bay, fiindu -le
consacrată și o parte specială și anume – Partea XV, care face trimiteri punctuale la
articole, secțiuni, părți și anexe ale Convenției. Aceasta oferă mai multe mijloace
diplomatice și jurisdicționale de soluționare a diferendelor maritime, pe care statele
sunt libere să le aleagă pe cele mai potrivite pentru diferendul lor81. Convenția
reafirmă principiul fundamental al dreptului internațional public, potriv it căruia
statelor le revine obligația de a rezolva orice diferend, care ar putea să apară între ele
în legătură cu interpretarea sau aplicarea acesteia, prin mijloace pașnice, conform
Cartei O.N.U82.

79 Ibidem , p. 382.
80 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 2.
81 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 382.
82 Art. 279 din Convenția O .N.U. privind dreptul mării.

30
Principiul imparțialității și promptitudinii

Sistemul trebuie aplicat tuturor părților și tuturor domeniilor Convenției,
procesul soluționării urmând să fie imparțial și prompt , iar deciziile să fie obligatorii.
S-a considerat necesară crearea unui tribunal al dreptului mării, precum și a
arbitrajului m aritim și a procedurilor speciale de arbitraj, la care statele pot să recurgă
pentru rezolvarea diferendelor care putea să apară în procesul interpretării și aplicării
noii Convenții. În lumina exigențelor suveranității statelor, jurisdicția în zonele
maritime naționale urma să aibă un caracter facultativ , iar în zona internațională a
teritoriilor submarine un caracter obligatoriu.
Participanții la Convenție s -au pronunțat împotriva tendinței de proliferare a
instanțelor maritime, apreciind că nu se justif ică constituirea a două tribunale pentru
soluționarea diferendelor care ar putea să apară în legătura cu interpretarea și aplicarea
viitoarei Convenții. S-a considerat suficient și necesar un singur tribunal atât pentru
soluționarea litigiilor din zonele d e jurisdicție naționale, cât și a acelora din zona
internațională a teritoriilor submarine, tribunal ce va servi la aplicarea unitară, a
măsurilor judiciare ce se vor impune.
Statele trebuie să aibă dreptul de a conveni în orice moment, să soluționeze un
diferend care ar putea să se ivească între ele, în legătură cu interpretarea sau aplicarea
Convenției prin orice mijloc pașnic, la alegerea lor83.

SECȚIUNEA II. 2 . Mijloace diplomatice

Diplomația, ca activitate de realizare a pol iticii externe a statelor, a fost
recunoscută întotdeauna ca modalitate suplă și eficientă în rezolvarea multelor și
deseori gravelor probleme ivite între state84.
Convenția de la Haga din 1907 este primul act de codificare parțială a
normelor de drept internațional referitoare la unele mijloace de soluționare a
diferendelor internaționale: bunele oficii, medierea, ancheta și arbitrajul. Carta O.N.U.

83 Viorel Velișcu , op. cit ., pp. 2 -3.
84 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 320.

31 consacră acest principiu în articolul 2 alineat 3, iar ca pitolul VI – articolele 33 -38 su nt
consacrate în totalitate rezolvării pa șnice a diferendelor85.
Așadar, î n vederea rezolvării diferendelor internaționale, părțile pot recurge la
trei categorii de mijloace pașnice (alegerea oricăruia dintre mijloace este facultativă,
rezultând din caracterul facultativ al acestor mijloace):
1) Politico – diplomatice (negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta
internațională, concilierea);
2) Jurisdicționale (arbitrajul, instanțe judiciare internaționale);
3) Organizații internaționale (organizații universale, organizații
regionale)86.
Dintre mijloac ele politico -diplomatice, Convenția recomandă negocierea și
concilierea87.

1. Negocierea.
Este cel mai vechi, mai simplu și mai des utilizat mijloc diplomatic de
soluționare a diferendelor internaționale. Este și singurul mijloc care nu presupune
interven ția unui terț. Practic, este vorba des pre tratative care se desfășoară între părțile
la diferend, prin car e se încearcă ajungerea la o în țelegere pentru stingerea
diferendului88.
Atunci când apare un diferend între statele părți în legătură cu interpretarea
sau aplicarea Convenției, părțile în litigiu vor proceda imediat la un schimb de păreri
privind rezolvarea diferendului prin negocieri sau orice stat parte poate invita cealaltă
sau celelalte părți să supună diferendul unei concilieri după procedura prevă zută în
secțiunea 1 a anexei nr. V sau după o altă procedură de conciliere89.
Toate acestea duc la cunoașterea cauzelor ce au determinat diferendul și
găsirea unei rezolvări în interesul ambelor sau tuturor părților implicate.
S-a evocat acordul de voință , principiu fundamental al dreptului internațional,
al părților, care poate fi anulat numai printr -o decizie a lor ca expresie a unui alt act de
voință exprimat în condiții similare sau în alte circumstanțe .

85 Dan Gună , op. cit ., p. 119.
86 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 630.
87 Ibidem , p. 382.
88 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 321.
89 Art. 283 alin. 1 și art. 284 alin. 1 din Convenția O.N.U. asupra dreptului mării.

32 Atunci cînd părțile au convenit să reglementeze u n asemenea diferend printr –
un mijloc pașnic ales de către ele, procedura specifică nu se va aplica decât dacă nu s -a
ajuns la o reglementare și dacă acordul dintre părți nu exclude posibilitatea de a
recurge la o altă prcedură. Într-un astfel de caz în car e părțile au convenit și asupra
unei limite de timp pentru o asemenea procedură, aceste prevederi se vor aplica numai
după expirarea acelei limite de timp90.

Negocierile pot fi:
– bilaterale în cadrul cărora reprezentanții părților în litigiu se întâlnesc
direct sau își fac cunoscute punctele de vedere prin mijloacele de
comunicare;
– plurilaterale sau multilaterale . În situația în care într -un diferend sunt
antrenate mai multe state, o conferință internațională poate oferi cadrul
optim de negociere ;
– colect ive care se desfășoară în cadrul unei organizații internaționale,
când soluționarea litigiului interesează un grup de state membre ale
organizației respective91.
O varietate a negocierilor, și mai flexibilă, pentru a aborda diferendele
internaționale, o co nstituie consultările între părțile la diferend, la care se referă un
număr de acorduri internaționale . Se poate considera că aceste consultări reprezintă o
modalitate simplificată, mai puțin formală și mai directă a negocierilor, p ornind de la
preocuparea de a încerca și a găsi o soluție rapidă și discretă, sau de a ajunge la un
acord asupra unui mijloc de reglementare pașnică.92.
Negocierile diplomatice directe între statele aflate într -un diferend sunt purtate
de către ministerele afacerilor externe ale s tatelor, de către șefii guvernelor sau, în
unele cazuri, chiar de către șefii statelor. În cadrul organizațiilor internaționale,
negocierile se poartă de către cei mai înalți funcționari ai acestora (secretari generali,
directori sau președinți).

90 Viorel Velișcu , op. cit ., pp. 3 -4.
91 Dan Gună , op. cit ., p. 120.
92 Aurel Preda -Mătăsaru , Tratat de drept internațional pub lic, Ed. Hamangiu, București, 2010, p.
248.

33 Unul din avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite
de reprezentare. În situația negocierilor părțile sunt situate pe poziții de egalitate în
discuții. Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ele pot dura
câteva zile sau mai mulți ani93. Dacă nu se ajunge la stinger ea diferendului, părțile au
obligația să recurgă la alte mijloace de soluționare, dar numai pe cale pașnică94.

2. Bunele oficii
Au fost codificate împreună cu medierea în Prima Convenție d e la Haga
pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale . Bunele oficii constau în
intervenția unuia sau mai multor state care se află în bune raporturi cu părțile la
diferend, dar care nu propune/propun în mod direct un mod de soluționare. Sta tul terț
are un rol impersonal, un rol de simplu intermediar care este abilitat să conducă doar
părțile la diferend spre o soluție negociată95.
Bunele oficii au ca scop fie să convingă să înceapă negocierile, fie să le
continue în cazul în care le -au între rupt. Cel care oferă bune oficii nu participă la
negocieri, nu formulează propuneri ci doar facilitează comunicarea între părți. Sfera
activităților terțului include „activități de serviciu” (precum menținerea deschisă a
canalelor de comunicație între părț i; garantarea că facilitățile cu caracter neutru sunt la
dispoziția părților; servicii de mesager când părțile consideră imposibil de a se
comunica direct ) precum și îndemnuri și sfaturi adresate părților având însă ca obiectiv
să le înlăture suspiciunile, rezervele față de negocierile directe și să le aducă la masa
tratativelor96.
În cazul bunelor oficii, rolul terțului încetează în momentul începerii
negocierilor directe între părțile aflate în diferend. Pentru a se angaja în activitatea de
bune oficii ter țul are nevoie de acceptarea părților.

93 Victor Todoș , op. cit ., pp. 95 -96.
94 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 321.
95 Valentin Constantin , op. cit ., pp. 388 -389.
96 Dan Gună , op. cit ., p. 121.

34 Bunele oficii pot fi oferite de state, dar și de organizații internaționale și
personalități. În ultimii ani, Secretarul General al O.N.U. a oferit bunele sale oficii, în
multe diferende97.

3. Medierea
Este acțiunea u nui terț (stat, organizație sau personalitate internațională) prin
care aceasta participă direct la negocieri și propune părților soluții, urmărind
apropierea pozițiilor lor și realizarea unui acord. Dacă nu se ajunge la un acord,
soluțiile propuse rămân î n cadrul dialogului dintre meditator și părți fără a fi incluse
într-un raport.
Medierea poate fi oferită sau solicitată. Ea a fost folosită și în practica O.N.U.,
de exemplu în 1948 a fost numit un mediator în problema palestiniană, i ar în 1958 în
problem a Ciprului98.
Este greu să precizezi ceea ce distinge de fapt medierea de bunele oficii
pentru că medierea include până la urmă bunele oficii. Există doar o diferență
cantitativă , de grad, a intervenției terțului. Medierea constă în primul rând în acțiune a
terțului de a pune în contact actorii diferendului. Mediatorul propune preliminariile sau
bazele negocierii și intervine în negociere ori de câte ori este cazul, pentru a apropia
pozițiile divergente. În cazul bunelor oficii terțul acționează numai pentr u începerea
sau reluarea negocierilor, funcția lui încetând când părțile s -au așezat la masa
tratativelor.
Față de negocieri se deosebește prin însăși pre zența terțului la tratative .
Cu toate acestea, mediatorul nu impune el însuși o soluție pentru rezolva rea
diferendului. Acest model este valabil doar în principiu, sau funcționează doar ca
regulă generală. Deoarece într -un caz concret părțile la diferend pot solicita în mod
expres mediatorului să prezinte el însuși o propunere de reglementare. Este cazul
medierii solicitate de Franța și de Noua Zeelandă Secretarului General al O .N.U. în
urma incidentului legat de nava civilă Rainbow Warrior y în iunie 1986. Soluția
propusă de Secretarul General, prin decizia din 16 iulie 1986, a fost acceptată ulterior
forma l, printr -un schimb de scrisori, de către cele două părți implicate 99.

97 Aurel Preda -Mătăsaru , op. cit ., p. 248.
98 Ibidem , p. 249.
99 Valentin Constantin , op. cit ., p. 389.

35 În practică acțiunile de mediere se pot întrepătrunde cu negocierile directe
între părțile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind rezultatul intervenției
unui mediator100.
Procedura desfășurării mediațiunii nu este reglementată de dreptul
internațional, ea fiind stabilită de părți împreună cu mediatorul în ceea ce privește
locul, termenele, desfășurarea ședințelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor, tipul
întâlniri lor (comune sau separate) etc101.
Procedura medierii se declanșează fie la inițiativa terțului care se oferă să
intervină, ofertă acceptată de părți, fie la inițiativa părților.
În practică, acțiunea terțului îmbracă forma bunelor oficii după care se
transfo rmă în mediere. De exemplu în 1965 U.R.S.S. a oferit inițial bunele sale oficii
Indiei și Pakistanului care s -a transformat ulterior în mediațiunea primului ministru.
Funcția mediatorului încetează din momentul în care, el sau una dintre părți,
constată că soluțiile propuse de mediator nu sunt acceptate.

4. Ancheta internațională
Ancheta poate fi constituită atât pentru stabilirea exactă a faptelor (fact –
finding) dar și cu scopul căutării unor informații în beneficiul unor organizații
internaționale cum a r fi O.N.U. (inquiry) . Ea se bazează pe faptul că negocierile
trebuie să se fundamenteze pe cunoașterea corectă și exactă a faptelor ce au generat
conflictul102.
Ancheta internațională nu este un mod propriu -zis de r eglementare a
diferendelor. Activitatea Tribunalelor penale ad-hoc înființate după 1990 de Consiliul
de Securitate al ONU, s -a bazat pe rezultatele activității unor Comisii de anchetă și de
stabilire a faptelor, organe create prin rezoluții ale Consiliului. Acestea nu s -au limitat
strict la stabilirea faptelor, ci au formulat concluzii juridice în legătură cu violările
dreptului umanitar și cu normele aplicabile. Elementele de probă procurate de Comisii
au fost transferate Procurorului, instituția comună a celor două Tribunale . Acest tip de

100 Victo r Todoș , op. cit ., p. 96.
101 Stelian Scăunaș , op. cit ., p. 322.
102 Dan Gună , op. cit ., p. 121.

36 activitate nu servește soluționării diferendelor, ci servește punerii în operă a
mecanismelor de sancțiuni de care dispune Consiliul de Securitate103.
Părțile aflate în diferend pot să constituie o comisie internațională de anchetă,
pe baza acordului dintre ele, în care se precizează faptele pe care comisia trebuie să le
elucideze, modul de alcătuire al acesteia și întinderea împuternicirilor membrilor săi.
Comisia nu se poate pronunța asupra răspunderii părților în diferend104.
Comisia de anchetă este î n mod liber constituită din părți, cu excepția cazului
când un tratat a prevăzut o comisie permanentă. Aceasta este alcătuită din 3 -5 membri,
lucrând după o procedură contradictorie, în prezența părților care se obligă să -i
furnizeze informațiile necesare. Comisia se poate deplasa la fața locului pentru
administrarea de probe. După terminarea anchetei, aceasta deliberează în secret și
adoptă decizii cu majoritatea membrilor săi. Rezultatul se consemnează într -un raport
(limitat la constatarea faptelor) care se înaintează părților și care nu sunt ținute de
concluziile lui.
Ancheta rămâne, ca și medierea, facultativă, deoarece raportul comisiei de
anchetă nu posedă un caracter obligatoriu. Nefiind un mod autonom de reglementare,
ancheta se constituie ca elemen t al negocierii sau ca un instrument probator în
procedurile jurisdicționale. Caracterul confidențial al raportului care finalizează
ancheta ar trebui, teoretic, să determine statele suverane să accepte fără prea mari
rezerve instituirea unei astfel de pro ceduri.
Ca exemplu din activitatea internațională în domeniu amintim ancheta
desfășurată de o comisie mixtă anglo -daneză pentru investigarea incidentului generat
de vasul englez Red Crusader în 1961, care a fost surprins de o navă militară daneză la
mai pu țin de 6 mile de coastele insulelor Fenoe, contrar acordului anglo -danez din
1959105.

5. Concilierea
Este mijlocul de reglementare a diferendului de către o comisie sub toate
aspectele și propunerea de soluții de rezolvare, care sunt recomandate părților.
Concilierea face trecerea de la mijloacele de reglementare politico – diplomatice la

103 Valentin Constantin , op. cit ., pp. 390 -391.
104 Victor Todoș , op. cit ., pp. 96 -97.
105 Dan Gună , op. cit ., p. 122.

37 cele jurisdicționale de care se deosebește prin aceea că soluția dată de comisia de
conciliere nu este obligatorie pentru părți. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicționale
prin faptul că procedura este contradictorie.
În cazul concilierii întâlnim elemente ale anchetei la nivelul stabilirii faptelor,
dar spre deosebire de anchetă concilierea presupune și propuneri concrete de rezolvare
a diferendului.
Comisiile de conciliere se alcătuiesc pe bază permanentă sau ad -hoc de
cetățenii statelor părți sau ai statelor terțe106. Crearea unor asemenea comisii este
prevăzută și în convențiile încheiate în cadrul O.N.U., privind relațiile dintre state și
organizații internaționale și succe siunea statelor în domeniul tratatelor107. Orice stat
parte, care este parte la un diferend referitor la interpretarea sau aplicarea convenției,
poate invita cealaltă sau celelalte părți să supună diferendul unei concilieri după
procedura prevăzută în secțiu nea 1 a anexei nr. V sau după o altă procedură de
conciliere. Atunci când invitația este acceptată, iar părțile se înțeleg asupra procedurii
de conciliere care va fi aplicată, orice parte poate să supună diferendul unei concilieri
după această procedură108. Există totodată și posibilitatea ca cealaltă parte să nu
accepte invitația sau ca părțile să nu fie de acord asupra procedurii; în acest caz se
consideră că s -a pus capăt procedurilor de conciliere, iar atunci când diferendul a fost
supus acestor proceduri , ele vor fi aplicate după normele adoptate109.
Comisia de conciliere se compune din cinci conciliatori desemnați de pe o listă
întocmită de Secretarul General al O.N.U., pentru întocmirea căreia fiecare stat -parte
la Convenție este abilitat să desemneze pat ru conciliatori. Numele unui conciliator va
rămâne pe listă până când acesta este retras de către statul -parte care l -a desemnat.
Partea care declanșează procedura concilierii numește doi conciliatori, care se
aleg de pe lista enunțată din care unul poate să fie dintre cetățenii săi. Secretarul
General al O.N.U. va efectua numirile necesare, alegând, cu consultarea părților la
diferend, persoane care figurează pe lista conciliatorilor, în termen de 30 de zile de la
primirea unei astfel de cereri.

106 Valentin Constantin , op. cit ., p. 391.
107 Aurel P reda -Mătăsaru , op. cit ., p. 249.
108 Art. 284 alin. 1 și 2 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
109 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 4.

38 Într-un te rmen de 30 de zile de la data ultimei numiri, cei patru conciliatori
desemnați vor numi un al cincilea de pe lista de conciliatori, care va fi președinte110.
La final se încheie un proces verbal sau un raport în care se vor expune
rezultatele concilierii și care nu este obligatoriu pentru părți111.
De asemenea, recomandările sau avizele Comisiei de conciliere nu sunt
obligatorii pentru părțile aflate în diferend112.
Pentru întocmirea raportului, comisia poate, cu consimțământul părților la
diferend, să invite or ice stat parte să -i prezinte punctul de vedere, verbal sau scris.
Hotărârile de procedură, recomandările și raportul comisiei vor fi adoptate cu
majoritatea membrilor săi. Comisia poate supune atenției părților orice măsură
susceptibilă de a facilita rezo lvarea pe cale amiabilă a diferendului.
Raportul va conține eventualul acord intervenit sau, în lipsa acestuia,
concluziile sale asupra tuturor problemelor de fapt sau de drept referitoare la obiectul
diferendului, precum și recomandările pe care le consi deră potrivite în scopul unei
rezolvări amiabile. Raportul se depune la Secretarul General al O.N.U. și se transmite
părților în diferend.
Procedura de conciliere este încheiată în următoarele cazuri:
1) atunci când diferendul a fost rezolvat, când părțile a u acceptat sau o
parte a respins recomandările din raport printr -o notificare scrisă
adresată Secretarului General al O.N.U. ;
2) la expirarea unei perioade de 3 luni de la data comunicării raportului
părților113.
Numeroase tratate prevăd constituirea de comi sii de conciliere, fie de
organisme permanente, fie pentru soluționarea unui anumit diferend (de exemplu,
Convenția din 1982 asupr a dreptului mării de la Montego -Bay articolul 284).
Pe plan european, în cadrul O.S.C.E., recurgerea la conciliere se poate fa ce fie
pe baza Convenției asupra concilierii și arbitrajului, la cererea unui stat parte, fie pe
baza acordului statelor părți la diferend. Potrivit Convenției recurgerea la conciliere
este o etapă prealabilă supunerii unui litigiu procedurii de arbitraj p e care o prevede114.

110 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 382 -383.
111 Dan Gună , op. cit ., p. 123.
112 Victor Todoș , op.cit., p. 97.
113 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 383.
114 Dan Gună , op. cit ., p. 123.

39
SECȚIUNEA II. 3. Modalități jurisdicționale de soluționare a
diferendelor maritime

Cu unele excepții, orice diferend referitor la interpretarea sau aplicarea
Convenției, care nu a fost rezolvat prin negociere sau conciliere, va fi sup us, la cererea
uneia dintre părți la diferend, mijloacelor jurisdicționale prevăzute de articolul 287 al
Convenției. În acest sens, atunci când se semnează sau ratifică Convenția, fie aderă la
aceasta, sau în orice moment după aceea, un stat va fi liber să aleagă, printr -o
declarație scrisă, unul sau mai multe dintre următoarele mijloace d e soluționare a
diferendelor: Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul
Mării, inclusiv Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile
submarine; Tribunalul arbitral; Tribunalul arbitral special.
Primul mijloc jurisdicțional, Curtea Internațională de Justiție, este o jurisdicție
cu o competență materială generală în rezolvarea diferendelor internaționale, prin
urmare studiu l ei este consacrat în cadrul unei alte instituții a dreptului internațional.
Celelalte mijloace dispun de o competență specială, limitându -se numai la diferendele
apărute din activitățile maritime115.
În cazul în care o parte contractantă face o declarație prin care acceptă
procedura specială de arbitraj pentru oricare dintre categoriile de diferende maritime
specificate, aceasta va include acceptarea uneia sau mai multora dintre celelalte
proceduri pentru reglementarea diferendelor la care nu este aplicabil ă procedura
specială de arbitraj acceptată.
Atunci când o parte nu a făcut o declarație în sensul arătat sau dacă la
expirarea unei asemenea declarații ca rezultat al revocării nu a fost făcută o nouă
declarație, se consideră că partea contractată a accept at arbitrajul. În teoria juridică s -a
argumentat necesitatea ca „toate țările să -și ia un angajament solemn să supună unor
asemenea proceduri diferendele care nu pot fi soluționate și să accepte rezultatul”.
Iată că de aici s -a ajuns la alte probleme, cum ar fi cele ridicate în legătură cu
competența necesară instituțiilor abilitate, dar și cu procedurile ce trebuie urmate.

115 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., pp. 383 -384.

40 Curtea sau Tribunalul trebuie să aibă jurisdicție în orice diferend referitor la
interpretarea și aplicarea Convenției.
În caz de dezac ord între părțile la un diferend în ceea ce privește jurisdicția
Curții sau Tribunalului căruia acest diferend i -a fost supus, problema va fi
reglementată printr -o decizie a acelei Curți sau Tribunal, adoptată în conformitate cu
regulile în vigoare sau cu acordul internațional în virtutea căruia a fost supus
diferendul116. Astfel se asigură premisele necesare de imparțialitate oferindu -se cadrul
cel mai adecvat pentru soluționarea fiecărui caz.
Orice diferend implicând chestiuni științifice sau tehnice care a fost supus
Tribunalului pentru Dreptul Mării, Curții Internaționale de Justiție sau unui tribunal
arbitral, Curtea sau Tribunalul în chestiune poate – în exercitarea jurisdicției lor – , la
cererea unei părți la diferend sau din proprie inițiativă și cons ultând părțile, să aleagă
minimum doi și maximum patru experți științifici sau tehnici de pe lista întocmită în
virtutea normelor stabilite, care vor participa la toate stadiile procedurii, fără a avea
drept de vot.
Pe această cale avizul experților și asi stența lor devin exigențe organice ale
procesului, adăugând importante elemente de siguranță în soluționarea justă și
temeinică a fiecărui diferend.
Orice Curte sau Tribunal căruia i -a fost supus un diferend are puterea să
stabilească acele măsuri de conse rvare pe care le consideră potrivite, date fiind
împrejurările, pentru a ocroti drepturile respective ale părților la diferend sau pentru a
preveni daune grave pe care l -ar putea suferi mediul mării, în așteptarea soluției finale.
Nici o măsură de conserva re nu poate fi stabilită, modificată sau revocată
decât la cererea uneia dintre părțile la diferend și după ce a fost dată părților
posibilitatea de a fi ascultate. Toate măsurile de conservare vor fi imediat notificate de
către Curte sau Tribunal părților la diferend și oricăror altor părți, după cerințe.
Ambele exigențe pornesc de la grija că nici o măsură nu trebuie să fie luată în
detrimentul vreunei părți și fără se a aduce la cunoștință tuturor celor implicați.
În cazul în care un diferend a fost supu s unui Tribunal care nu a fost constituit
încă, orice Curte sau Tribunal asupra căruia părțile au fost de acord sau, în lipsa unui
asemenea acord, în termen de două săptămâni, Tribunalul Internațional pentru Dreptul

116 Viorel Velișcu , op. cit ., pp. 4 -5.

41 Mării va avea puterea să prescrie măsuri de conservare, dacă el consideră că urgența
situației cere acest lucru, după care, imediat, Tribunalul căruia i -a fost supus diferendul
poate confirma, modifica sau anula aceste măsuri de conservare, acționând în
conformitate cu normele în vigoare117.
În de zbaterile Conferinței s -a arătat că toate procedeele de reglementare a
diferendelor trebuie să fie deschise părților contractante, precum și altor entități, în
acele cazuri în care normele adoptate permit acest lucru.
O analiză atentă s -a efectuat asupra c ondițiilor de eliberare a vaselor,
ajungându -se la concluzia că atunci când autoritățile unei părți au sechestrat un vas
arborând pavilionul unei alte părți contractante și nu s -a conformat dispozițiilor
pertinente ale Convenției prevăzând eliberarea promp tă a vasului sau echipajului, sau
la prezentarea unei garanții rezonabile sau a unei alte cauțiuni, chestiunea eliberării din
sechestru poate fi adusă în fața Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării sau a
oricărei alte Curți sau Tribunal pe care pă rțile l -au acceptat pentru reglementarea
diferendelor referitoare la navigație, în afară de cazul în care părțile convin altfel.
Chestiunea eliberării urmează a fi clarificată fără întârziere de Curte sau
Tribunal fără a prejudicia fondul cererii al cărei obiect sunt, în fața instanței naționale:
vasul, proprietarul sau echipajul său118.
Orice decizie dată, măsură prescrisă sau reglementarea efectuată de către o
Curte sau Tribunal este definitivă și toate părțile la diferend trebuie să i se conformeze.
O asem enea hotărâre, măsură sau reglementare, are forță obligatorie doar între părți și
în cazul diferendului respectiv.
Făcându -se aceste precizări se evită interpretările privind efectele hotărârii
stabilindu -se totodată, caracterul și forța obligatorie a deci ziei.

Arbitrajul internațional
Arbitrajul, în general, este un mod de a soluționa un diferend, solicitând unui
terț să procedeze la tranșarea lui printr -o decizie obligatorie119.

117 Ibidem , p. 5.
118 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 6.
119 Valentin Constantin , op. cit ., p. 391.

42 Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oară în Convenția de la Haga din
1907, privind aplanarea conflictelor internaționale, care prevede obligația părților de a
se supune cu bună -credință hotărârii arbitrale120.
Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 au reglementat și procedura arbitrală
inclusiv înființarea unei Curți Permanent e de Arbitraj . Structural, aceasta cuprinde:
Consiliul Permanent Administrativ, Biroul Internațional și Curtea de Arbitraj propriu –
zisă. În fapt Curtea nu e un organ permanent instituționalizat, ci se formează prin
alegerea unui organ arbitral de către sta tele aflate în diferend de pe o listă cu
personalități cu competență recunoscută, desemnate de fiecare stat. De pe această listă,
statele care au hotărât să supună litigiul arbitrajului aleg câte doi arbitri care apoi
numesc un super -arbitru; activitatea a cestei Curți este relativ redusă.
Numai statele pot fi părți la o procedură în fața unui tribunal arbitral
internațional, indivizii pot fi reprezentați prin intermediul statelor.
Arbitrajul își are temeiul în voința părților care se poate exprima în mai m ulte
feluri: compromisul, clauza compromisorie, un tratat permanent de arbitraj.
Compromisul este un acord, tratat prin care părțile unui litigiu convin să -l
supună arbitrajului. Compromisul definește litigiul, desemnează organul arbitral
stabilindu -i comp etența, fixează regulile de procedură și dreptul aplicabil. Acesta poate
fi: dreptul internațional, dreptul intern al statelor sau echitatea. În practică echitatea
este chemată să atenueze rigorile soluțiilor juridice și să completeze eventualele
carențe a le sale121.
Clauza compromisorie este un angajament inserat în cadrul unui tratat care
are un alt obiect și prin care părțile stabilesc să rezolve în viitor diferendele care ar
putea rezulta din interpretarea sau aplicarea tratatului.
Clauza compromisorie se întâlnește în special în tratatele de comerț, navigație,
împrumuturi bancare. Spre deosebire de compromis care are în vedere un litigiu care a
luat naștere concret, clauza compromisorie privește litigii viitoare neapărute la data
stipulării122.
Tratatele de arbitraj prevăd, de regulă, cine este arbitrul sau cine sunt
arbitrii, normele după care trebuie să se conducă aceștia, de regulă principiile

120 Victor Todoș , op. cit ., p. 97.
121 Dan Gună , op. cit ., p. 123.
122 Valentin Constatin , op. cit ., p. 394.

43 fundamentale sau generale ale dreptului internațional sau normele aplicabile în
domeniul respectiv. În lipsa unor asemenea prevederi, se presupune că sentința va fi
pronunțată conform dreptului internațional. Uneori se stabilesc și regulile de procedură
ale arbitrilor123.
În principiu, orice stat -parte la Convenția din 1982 este liber să aleagă printr -o
declarație s crisă mijloacele jurisdicționale de rezolvare a eventualelor diferende
maritime. Un stat care nu a făcut o atare declarație, în situația apariției unui diferend în
care este implicat, este considerat că a acceptat jurisdicția tribunalului arbitral ,
constit uit potrivit anexei VII la Convenția din 1982. De asemenea, tribunalul arbitral
va fi competent să soluționeze diferendul și în situația când părțile în litigiu nu au
acceptat aceeași procedură de soluționare, sub rezerva unei decizii contrare a părților
implicate. În condițiile enunțate, orice parte la un diferend poate să -l supună procedurii
de arbitraj prevăzute în anexă, printr -o notificare adresată celeilalte sau celorlalte părți
la diferend. Această notificare va fi însoțită de o prezentare a concluzi ilor și motivelor
pe care acestea se sprijină.
Membrii tribunalului arbitral se desemnează de pe o listă de arbitri, întocmită
de Secretarul General al O.N.U. Pentru întocmirea listei fiecare stat -parte la Convenție
poate să desemneze patru arbitri care a u experiență în problemele maritime și care se
bucură de o perfectă reputație în ceea ce privește imparțialitatea, competența și
integritatea.
Tribunalul arbitral se compune din cinci membri. Partea care declanșează
procedura va numi un membru care este al es, de preferință, de pe lista arbitrilor și care
poate să fie dintre cetățenii săi. Dacă numirea nu intervine intr -un termen de 30 de zile,
calculat de la primirea notificării, partea care a declanșat procedura poate, într -un
interval de două săptămâni de la expirarea acestui termen, să ceară ca această numire
să fie făcută de președintele Tribunalului Internațional al Dreptului Mării. Ceilalți trei
membri vor fi numiți de comun acord de către părți. Dacă președintele T.I.D.M. nu
este în măsură să facă ace ste numiri, sau dacă el nu este cetățean al uneia dintre părți la
diferend, numirea se va efectua de către membrul cel mai vechi al tribunalului, care
este disponibil și care nu este cetățean al nici uneia dintre părți124.

123 Aurel Preda -Mătăsaru , op. cit ., p. 250.
124 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 386.

44 Tribunalul arbitral decide asupra c ompetenței sale, pe baza compromisului
arbitral și a altor tratate în legătură cu cauza, precum și prin aplicarea principiilor de
drept. În soluționarea cauzei, tribunalul aplică regulile determinate prin compromisul
părților125.
Procedura arbitrală are două faze: faza scrisă și faza orală care cuprind
administrarea probelor și susținerile reprezentanților părților. Sentința este obligatorie
și trebuie executată de părțile care au recurs la arbitraj126. În cazul în care părțile nu
dispun altfel prin compromis ( indicând, de pildă, un izvor de drept pe care înțeleg să îl
privilegieze) tribunalul arbitral va decide în conformitate cu lex lata , adică cu dreptul
internațional pozitiv. Părțile pot însă să autorizeze tribunalul să decidă ex aequo et
bono , fie cu titlu supletiv (pentru a nu risca un non-liquet) , fie cu titlu exclusiv (pentru
a ieși dintr -un cadru normativ pe care nu îl cunosc suficient sau pe care pur și simplu
nu îl agreează).
Procedura arbitral ă este o procedură aflată la discreția părților. În conseci nță,
părțile pot dispune și ca tribunalul să își stabilească procedura în mod autonom127.
Ca și în cazul T.I.D.M., dacă una dintre părțile la diferend nu se prezintă sau
nu face uz de mijloacele pe care le are la dispoziție, cealaltă parte poate să ceară
tribunalului arbitral să continue procedura și să dea o hotărâre.
Sentința tribunalului arbitral trebuie să conțină obiectul diferendului, să fie
motivată, să menționeze numele membrilor tribunalului arbitral care au participat, și
data la care a fost pronunț ată. Sentința este definitivă și fără apel , în afara cazului în
care părțile la diferend au convenit dinainte asupra unei proceduri de apel. Toate
părțile la diferend trebuie să se conformeze acesteia128.
Se admit, în mod excepțional, anumite căi de recurs: recursul în interpretare ,
dacă între părțile diferendului a apărut un dezacord asupra sensului hotărârii; recursul
în corectare , dacă tribunalul a săvârșit o eroare de drept sau de fapt sau a manifestat
exces de putere; recursul în revizuire , dacă se desco peră un fapt nou, cu caracter
esențial care nu a fost cunoscut la data pronunțării sentinței129.
O sentință arbitrală poate fi lovită de nulitate:

125 Victor Todoș , op. cit ., pp. 97 -98.
126 Dan Gună , op. cit ., p. 124.
127 Valentin Constantin , op. cit ., p. 395.
128 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 387.
129 Victor Todoș , op. cit ., p. 98.

45 – dacă una dintre părți nu a fost ascultată și nu a putut să își prezinte
apărările;
– dacă sentința a fost pronun țată sub influența constrângerii;
– dacă compunerea organului arbitral nu e reglementară;
– dacă nu a existat un tratat de arbitraj valabil încheiat130.
În aceste situații trebuie să intervină o nouă hotărâre arbitrală sau
judecătorească care să constate nulit atea hotărârii viciate. Se mai pot încheia noi acte
internaționale prin care să fie anulate cele impuse. În ultima perioadă s -a recurs la
arbitraj mai ales pentru cazuri de delimitări teritoriale și delimitări ale platoului
continental între diferite state : Egipt – Israel, Franța – Canada131.
Pe lângă procedura obișnuită de arbitraj, Convenția prevede în anexa nr. VIII
constituirea unui tribunal arbitral special .
Tribunalul arbitral special este competent să examineze orice diferend referitor
la interpretare a sau aplicarea articolelor Convenției privind: pescuitul, protecția și
conservarea mediului marin, cercetarea științifică marină, sau navigația, inclusiv
poluarea cauzată de nave sau prin imersiune132. Pentru fiecare dintre aceste domenii se
va întocmi și s e va ține câte o listă de experți.
Modalitatea declanșării procedurii, ca și procedura de examinare a cauzei
supuse tribunalului arbitral special, sunt similare tribunalului arbitral133.

Aplicarea procedurilor în zonele de jurisdicție naționale și în delimi tarea
spațiilor maritime

Dezbaterile Conferinței Dreptului Mării au vizat clarificarea a cel puțin două
probleme, importante prin natura lor și complexe prin implicațiile practice: limitele de
aplicabilitate în zonele de jurisdicție naționale și posibilit ățile de soluționare a unor
diferende în aceste zone, pornindu -se de la existența și recunoașterea drepturilor
suverane ale statutului riveran.

130 Dan Gună , op. cit ., p. 124 .
131Adrian Năstase , Organizarea internațională , Ed. Universității „Valahia”, Târgoviște, 2001, p. 204.
132 Alexandru Burian, Oleg Bălan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 387.
133 Ibidem, p. 388.

46 S-a propus ca diferendele decurgând din exercitarea de către un stat riveran a
drepturilor suverane recunoscute să nu fie supuse procedur ilor stabilite, decât atunci:
– când se reclamă că un stat riveran a contravenit prevederilor Convenției
privind libertatea navigației ori de survol sau libertatea de a amplasa
cabluri și conducte submarine și alte utilizări internaț ionale legale ale
mării legat e de navigație sau comunicații;
– când se reclamă că în exercitarea libertăților menționate mai sus vreun
stat a contravenit prevederilor Convenției, legilor sau regulamentelor
stabilite de statul de coastă în conformitate cu Con venția și cu alte reguli
ale dreptului internațional ce nu sunt incompatibile cu aceasta;
– când se reclamă că un stat de coastă a contravenit normelor ori criteriilor
internaționale pentru protecția mediului marin sau pentru desfășurarea
cercetării științ ifice marine, care sunt aplicabile statului riveran li care au
fost stabilite prin reglementările adoptate;
– când se reclamă că un stat riveran în mod manifest nu a aplicat condițiile
determinate stabilite de Convenție cu privire la exercitarea drepturilor
sale sau la îndeplinirea sarcinilor sale în materie de resurse biologice, cu
condiția ca în nici un caz drepturile suverane ale statului riveran să nu fie
puse în cauză.
În dezbateri s -a precizat că orice diferend exclus în virtutea normelor enunțate
nu p oate fi supus procedurii specifice, decât cu consimțământul expres al statului
riveran interesat , iar oricare dezacord între părțile la un diferend privitor la aplicarea
acestor cerințe urmează a fi reglementat în conformitate cu normele maritime în
vigoar e.
În urma analizei efectuate s -a convenit că o parte contractantă poate să declare
că ea nu acceptă una sau mai multe dintre procedurile pentru reglementarea
diferendelor specificate, cu privire la: diferende referitoare la delimitarea zonelor
maritime în tre statele adiacente sau aflate față în față, sau cele implicând golfuri sau
titluri istorice, cu condiția ca statul care face o asemenea declarație să indice o
procedură regională sau o altă procedură de recurgere la o terță parte, antrenând o
decizie ob ligatorie, pe care o acceptă pentru reglementarea acestor diferende;
diferendele referitoare la activități militare, inclusiv cele ale vaselor și aeronavelor

47 guvernamentale afectate unui serviciu necomercial, fiind convenit ca actele de
executare forțată î ndeplinite în aplicarea dreptului maritim nu vor fi considerate
activități militare; diferendele cu privire la care Consiliul de Securitate al O.N.U.,
constată că procedurile prevăzute în Convenție ar afecta exercitarea acestor funcții
într-un caz particul ar.
Se asigură astfel un sistem de soluționare flexibil, care permite delimitările
necesare pe plan jurisdicțional, precum și recurgerea la procedura cea mai indicată în
raport cu fondul diferendului și toate circumstanțele cazului134.

134 Viorel Velișcu , op. cit., p. 7.

48

CAPITOLUL III

TRIBUNALUL INTERNA ȚIONAL
PENTRU DREPTUL M ĂRII

SECȚIUNEA III. 1. Statutul și regulile T.I.D.M.

Ca și Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul
Mării este o jurisdicție permanentă, creație a Organizație i Națiunilor Unite135. Spre
deosebire de aceasta însă, el este o jurisdicție specializată. și funcționează abia din
1996136, în baza Convenției din 1982 și a Statutului său, care constituie Anexa a VI -a
la Convenție . Plus la aceasta, Tribunalul și -a stabilit p rintr-un Regulament propriul
mod în care își exercită atribuțiile și își adoptă regulile de procedură. Tribunalul își are
sediul în orașul Hamburg (Germania)137.
Conturându -se un important curent de opinie în favoarea constituirii
Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării, în dezbateri s -a subliniat necesitatea
delimitării atribuțiilor sale cât privește Z ona internațională a teritoriilor submarine sau
diferite aspecte ale raporturilor maritime, precum și în privința precizării jurisdicției,
ținând seama și de atributelele Curții Internaționale de Justiție, în lumina experienței
acumulate deja de acesta în soluționarea unor diferende maritime138.
T.I.D.M. a fost înființat pentru a judeca disputele ce apar în interpretarea și
aplicarea Convenției și are o co mpetență de bază pentru a aborda toate litigiile și toate
cererile care îi sunt prezentate în conformitate cu Convenția din 1982139.
Statutul Tribunalului este asemănător, în multe privințe, Statutului Curții
Internaționale de Justiție . Astfel, componența ac estuia trebuie să reflecte o repartiție

135 Documentul pe care îl consacră este Convenția O.N.U. privind dreptul mării din 1982, încheiată la
Montego -Bay.
136 Steluța Ionescu , Jurisdicții internaționale și europene – curs universitar , Ed. Universității
„Valahia”, Târgoviște, 2010 , p. 26.
137 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Su ceveanu , op. cit ., p. 384.
138 Dumitru Mazilu , Dreptul mării. Tendințe și orientări contemporane , Ed. Academiei Române,
București, 1980, p. 183.
139 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 8.

49 geografică echitabilă, precum și reprezentarea principalelor sisteme juridice ale
lumii140.
Articolele din Statut sunt împărțite în 5 secțiuni: „Organizarea Tribunalului”
(art. 2-19), „Competența Tribunalului” (art. 2 0-23), „Procedura” (a rt. 24 -34), „Camera
pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine” (art. 35 -40) și
„Amendamente” (a rt. 41)141.
Tribunalul este deschis tuturor statelor semnatare ale Statutului (în prezent
există 161 de state și al te entități care sunt părți la Convenție ), ceea ce include
automat statele membre al Organizației Națiunilor Unite. Entitățile, altele decât statele
părți (precum organizațiile internaționale), se pot prezenta în fața Tribunalului în toate
cazurile prevăzu te în mod expres în Partea a XI -a a Convenției sau pentru orice
diferend supus în conformitate cu orice alt acord care conferă competență Tribunalului
și este acceptat de toate părțile la diferend142.
Cazurile care se supun oricărei înțelegeri prin care se acordă competența
Tribunalului și este recunoscută de ambele părți, intră în aria de competență a
Tribunalului143.
După cum am menționat mai sus, T.I.D.M. conform puterilor conferite de
Statut, a trasat propriile sale Reguli. Aceste reguli au scopul de a su plini regulile
generale înfățișate în Statut și de a descrie detaliat etapele care trebuie parcurse pentru
respectarea lor.
Încă din primul său an de activitate, T.I.D.M. a dezvoltat regulamentul său de
procedură, liniile directoare cu privire la întocmi rea și prezentarea de cazuri în fața
Tribunalului și rezoluția privind practica internă a Tribunalului144. T.I.D.M este
competent să amendeze Regulile Tribunalului, putând astfel să includă în ele prevederi
la care s -a ajuns prin practica sa, așa cum a evolu at aceasta.

140 Adrian Năstase , op. cit ., p. 216.
141 Anexa VI din Convenția O.N.U. privind dre ptul mării din 1982.
142 Art. 291 din Convenția O.N. U. privind dreptul mării și a rt. 20 din Statutul T.I.D.M.
143 Viorel Velișcu , op. cit ., pp. 9 -10.
144 Declarația Președintelui L. Dolliver M. Nelson al T.I.D.M. la Ceremonia de aniversare a 20 de ani
de la se mnarea Convenției O.N.U., 2002 (Statement of the President of the International Law of the
Sea, L. Dolliver M. Nelson, on the occasion of The 20th anniversary of the opening for signature of the
1982 United Nations Convention of the Law of the Sea , 2002 ), p. 2.

50 La 15 martie 2001, în lumina experienței acumulate a avut loc prima revizuire
a Regulilor Tribunalului iar ultima modificare a avut loc la 17 martie 2009145. Până în
anul 2002 au fost prezentate în fața Tribunalului 11 cazuri, dintre care 5 cazuri au vizat
eliberarea promptă a navelor146. În timp ce marea majoritate a cazurilor tratate de către
Tribunal până în prezent au vizat eliberarea promptă a navelor și măsurile de
procedură provizorii, tipurile de litigii care pot fi prezentate în fața Tribu nalului în
temeiul Convenției se referă la toate aspectele legale privind spațiul mării și a
resurselor sale, cum sunt pescuitul, poluarea, delimitarea maritimă, navigația, statutul
navelor, cercetarea științifică marină, precum și explorarea și exploatar ea resurselor
mării.
Cu 18 cazuri pe lista Tr ibunalului până în prezent147, este clar că acestuia nu i
s-a dat încă oportunitatea de a -și dezvolta pe deplin potențialul ca organ judiciar
specializat pentru soluționarea litigiilor referitoare la dreptul mări i148. Disponibilitatea
regulilor de procedură ale Tribunalului și adaptabilitatea lor ajută la rezolvarea
imediată a unui litigiu. Dispoziția că regulile pot fi adaptate părților de la caz la caz, dă
o mai mare flexibilitate acestora de a recurge la T.I.D.M. în soluționarea litigiului.
Tribunalul a adus o contribuție substanțială la dezvoltarea dreptului
internațional. În temeiul Convenției, Tribunalul are competența și mijloacele de a
rezolva o gamă largă de dispute și este pregătit pentru a -și îndeplini fun cțiile cu
promptitudine și eficiență149.

SECȚIUNEA III. 2. Organizarea T.I.D.M.

III. 2. 1. Judecătorii T.I.D.M.

145 http://www.itlos.org/documents_publications/documents/doc_doc_en.shtml
146 Acestea sunt: cazul M/V „Saiga” (19 97), cazul „Camouco” (2000), cazul „Monte Confurco”
(2000), „Grand Prince” (2001), cazul „Chaisiri Reefer 2” (2001). Al șaselea caz „Volga ”, a fost recent
prezentat Tribunalului.
147 www.itlos.org, consultat data de 1 iulie 2011.
148 Declarația Președintelui T.I.D.M., judecătorul Rüdiger Wolfrum, cu ocazia celei de -a zecea
aniversări a T.I.D.M., Berlin, 2006 (Stat ement o f the President of the International Tribunal for the
Law of the Sea, Judge Rüdiger Wolfrum, on the occasion of The Tenth Anniversary Ceremony at
the Vertretung der Freien und Hansestadt Hamburg, Berlin, 18 September 2006), p. 5.
149 Ibidem , pp. 7 -8.

51 Ca și Curtea Internațională de Justiție, Tribunalul Internațional pentru Dreptul
Mării are în structura sa un corp al judecătorilor150. Tribunal ul este compus din 21 de
membri inde pendenți (vezi Anexa 1) , aleși prin vot secret dintre persoanele care se
bucură de o mare reputație, recunoscuți pentru competențele lor în domeniul dreptului
mării151. În compunerea Tribunalului trebuie să se asigure repr ezentarea principalelor
sisteme juridice din lume și o repartiție geografică echitabilă152.
Membrii Tribunalului sunt aleși în cadrul unei reuniuni a statelor -părți,
convocată de către Secretarul General al O.N.U. (la prima alegere) și după procedura
fixată de către statele părți (la alegerile ulterioare), de pe o listă a candidaților.
Tribunalul nu poate avea în componența sa mai mult de un cetățean al
aceluiași stat și mai puțin de trei membri din fiecare grup geografic definit de către
Adunarea Generală a O.N.U. Fiecare stat poate desemna cel mult două persoane.
Cu cel puțin 3 luni înainte de data alegerilor, Secretarul General al O.N.U.,
dacă este vorba de prima alegere, sau grefierul Tribunalului, dacă este vorba de o
alegere ulterioară, va invita în scri s statele -părți să -i comunice, în termen de două luni,
numele candidaților lor.
La fiecare reuniune, cvorumul este constituit din două treimi din numărul
statelor -părți. Vor fi aleși ca membri ai Tribunalului candidații care au obținut cel mai
mare număr de voturi și majoritatea de două treimi din numărul statelor -părți prezente
și votante, înțelegându -se că această majoritate trebuie să cuprindă cel puțin
majoritatea statelor -părți (art. 4 din Statutul Tribunalului).
Membrii Tribunalului sunt aleși pentru 9 ani și sunt reeligibili. Membrii
T.I.D.M. nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă, nici să fie asociați în
mod activ sau să aibă interese financiare în nici una din operațiunile unei întreprinderi
care se ocupă de explorarea sau explo atarea resurselor mării sau ale fundurilor marine
sau altă utilizare comercială a mării sau a fundurilor marine. Membrii Tribunalului nu
pot exercita în nici un proces funcțiile de agent, consilier sau avocat153.
Tribunalul ține ședințe cu toți membrii săi d isponibili. Un cvorum de 11
membri este suficient pentru a constitui Tribunalul154.

150 Steluța Ionescu , op. cit ., p. 27.
151 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 8.
152 Art. 2 alin. 2 din Statutul T.I.D.M.
153 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 384.
154 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 8.

52 Tribunalul va decide care sunt membrii disponibili pentru a judeca un anumit
diferend și va statua asupra tuturor diferendelor și cererilor care îi sunt supuse, în afară
de cazul când sunt date spre soluționare diferende referitoare la teritoriile
submarine155.
În caz de demisie a unui membru al tribunalului, demisia va fi adresată, în
scris, Președintelui Tribunalului. Locul devine vacant la data primirii scrisorii de
demisie156.
În orice caz în care ap licarea a rt. 9 din Statut157 este în curs de examinare,
statul membru în cauză trebuie să fie astfel informat de către Președintele Tribunalului
sau, în cazul în care circumstanțele impun acest lucru, de către Vicepreședintele
Tribun alului, printr -o declarație scrisă care trebuie să includă motivațiile și orice alte
dovezi relevante. El va putea, ulterior, în cadrul unei ședințe a Tribunalului special
convocată în acest scop, să dea explicații și să solicite răspunsuri, oral sau în sc ris, la
toate întrebările puse. Membrul în cauză poate fi asistat sau reprezentat de un avocat
sau de orice altă persoană, la alegerea sa (art. 7 din Regulamentul T.I.D.M.).
Statutul conține mențiuni generale privind imunitățile și privilegiile m embrilor
Tribunalului. Conform a rt. 10 din Statut, membrii Tribunalului, când sunt angrenați în
cauzele ce fac activitatea Tribunalului, se bucură de privilegii și de imunitate
diplomatică. Salariile și compensațiile membrilor aleși, și ai membrilor angajați
conform art. 17, sunt scutite de taxe. Înțelegerea privind privilegiile și imunitățile
Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării, adoptată în cadrul celei de -a șaptea
întâlniri a statelor semnatare ale Convenției, din 1997, constituie subiect de ratificare.
Înțelegerea dintre T.I.D.M și statul german, privind sediul acestuia, a fost
semnată de Președinte le Tribunalului, judecătorul Do lliver Nelson, și Jurgen Chorob,
secretar de stat, într -o ceremonie de la Ministerul Afacerilor Externe din 14 decembrie
2004. În preambul, înțelegerea stabilește că: „Tribunalul se bucură de capacitate
juridică, imunități și privilegii necesare îndeplinirii fun cțiilor sale”. Sunt menționate
imunitățile Tribunalului, proprietățile acestuia, fondurile, imunitățile și drepturile

155 Art. 13 alin. 2 și 3 din Statutul T.I.D.M.
156 Art. 6 alin. 1 din Regulamentul T.I.D.M., actualizat la data de 17 martie 2009.
157 Art. 9 din Statutul T.I.D.M. prevede : „Dacă, după părerea unanim ă a celorlalți membri, un membru
al Tribunalului a încetat să îndeplinească condițiile cerute, Președintele Tribunalului va declara locul
acestuia vacant”.

53 membrilor și oficialilor Tribunalului, ale avocaților, părților și martorilor ce vor fi
citați158.
Tribunalul își alege, pentru trei ani, pr eședintele și vicepreședintele care sunt
reeligibili. De asemenea, T.I.D.M. își numește grefierul și alți funcționari care îi sunt
necesari159.
Membrii Tribunalului nu pot exercita nici o funcție politică sau administrativă,
nici să fie asociați în mod activ , nu pot exercita funcții de agent, consilier sau avocat în
nici un proces160.

Judecătorii ad -hoc
În cazul în care Tribunalul sau o Cameră nu cuprinde nici un judecător având
naționalitatea vreuneia dintre părțile la diferend, această parte poate alege o pe rsoană
care să participe în calitate de judecător.
Pentru a deveni membri ai Tribunalului, judecătorii ad -hoc trebuie să
îndeplinească condițiile prevăzut e în a rt. 2, 8 și 11 din Statut. Judecătorii ad -hoc
participă la rezolvarea cauzei pentru care sunt a leși, în condiții de egalitate cu ceilalți
judecători și prevalează după membrii Tribunalului și în ordinea vechimii de vârstă.
Înainte de a -și exercita funcția, judecătorul ad -hoc trebuie să facă aceeași declarație
solemnă ca și membrii aleși ai Tr ibunal ului, în conformitate cu a rt. 11 și 17, pct. 6 din
Statut și cu a rt. 5, alin. 1 din prezentul Regulament .
În cazul demisiei unui judecător ad -hoc, scrisoarea de demisie se adresează
Președintelui Tribunalului. Locul devine vacant la data primirii scrisorii de demisie
(art. 8 din Regulamentul T.I.D.M).
De la începutul activității T.I.D.M., în 6 din cazurile Tribunalului au fost aleși
judecători ad -hoc, dintre care menționăm:
– Cazul privind Conservarea și Exploatarea Durabilă a Stocurilor de P ește-
spadă în Sud – Est-ul Oceanului Pacific (Chile v. European Community ), unde a fost
ales judecător ad -hoc d -l Francisco Orrego Vicuña (Chile) .
– Cazul "Volga" (Russian Federation v. Australia) , privind eliberarea promptă
a navelor , unde a fost ales judecător ad -hoc d -l Ivan Shearer (Australia) .

158 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 9.
159 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 38 4.
160 Art. 7 din Statutul T.I.D.M.

54 – Cazul privind Îmbunătățirile funciare ale orașului Singapore în și în jurul
Strâmtorii Johor (Malays ia v. Singapore.) , unde s -au luat măsuri provizorii . În acest
caz a fost ales jude cător ad -hoc d -l Kamal Hossain (Bangladesh) , de Malaezia , și d-l
Bernard Oxman H. (Statele Unite ale Americii), de Singapore etc.161

III. 2. 2. Camerele Tribunalului

Sub aspectul modului de lucru, judecătorii sunt organizați la rândul lor în
Camere/Secții specializate, în funcție de cauzalitatea deferită Curții: camera
procedurilor sumare, camera privind diferende de pescuit, camera privind diferende
de mediu, camera pentru diferende privind teritoriile submarine, camere ad -hoc162.
Tribunalul poate să consti tuie, după cum va considera necesar, camere
compuse din cel puțin trei membri pentru soluționarea anumitor categorii de
diferende163.

A. Camera de procedură sumară
În conformitate cu Statutul T.I.D.M., Camera de procedură sumară poate audia
și decide un caz de procedură sumară, în cazul în care părțile solicită acest lucru. În
plus, Camera poate prescrie măsuri provizorii în cazul în care Tribunalul este în
sesiune sau un număr suficient de membri nu este disponibil pentru a constitui un
cvorum.
Camera de p rocedură sumară, constituită anual, este compusă din cinci
membri și doi supleanți, astfel cum este prevăzut de Statut. Cei doi membri supleanți
sunt desemnați pentru a înlocui pe membrii care s -ar găsi în imposibilitatea de a
participa la judecarea unei a numite cauze164. Președintele și Vicepreședintele
Tribunalului sunt membri din oficiu ai Camerei; Președintele Tribunalului are calitatea
de președinte al Camerei.
În perioada septembrie 2008 – septembrie 2009 Președintele Camerei a fost
judecătorul José L uis Isus.

161 http://www.itlos.org/cgi -bin/cases/case_detail.pl?id=12&lang=en
162 Steluța Ionescu , op. cit ., p. 27.
163 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suce veanu , op. cit ., p. 384.
164 Art. 15 alin. 3 și 4 din Statutul T.I.D.M.

55

B. Camera privind diferende de pescuit
Această Cameră a fos t stabilită în conformitate cu a rt. 15, alin. 1, din Statut, și
a fost constituită pentru soluționarea litigiilor privind conservarea și gestionarea
resurselor marine vii, în cazul în c are părțile solicită acest lucru. Camera este formată
din opt membri165.
La cererea Uniunii Europene și a statului Chile, a fost formată încă o Cameră
ad-hoc care să se ocupe de conservarea și exploatarea în mod controlat a stocurilor de
„pește -spadă ” în Su d-Est-ul Pacificului166.
Președintele actual al Camerei pentru perioada care se încheie la 30
septembrie 2011 este judecătorul Hugo Caminos.

C. Camera privind diferende de mediu
Camera a fost stabilită în conformitate cu a rt. 15, alin. 1, din Statut, este
constituită pentru soluționarea litigiilor referitoare la protecția și conservarea mediului
marin, dacă părțile solicită acest lucru.
Camera este formată din șapte membri. Cvorumul necesar pentru a se constitui
Camera este format din cinci membri. Președint ele Camerei pentru perioada care se
încheie la 30 septembrie 2011 este judecătorul. Jean-Pierre Cot.

D. Camera pentru rezolvarea difere ndelor referitoare la teritoriile
submarine
Examinarea aspectelor con crete ale activității Tribun alului a contribuit la
precizarea modalităților oractice de soluționare a diferendelor privitoare la diferite
zone maritime. Așa spre exemplu, în ceea ce privește Zona internațională a teritoriilor
submarine, s -a apreciat că „Tribunalul trebuie să rezolve disputele privitoare la
aspectele comerciale ale Autorității și Întreprinderii supuse potrivit contractului sau
înțelegerii dintre aplicant și Autoritate sau dintre aplicanți”. Ținând seama de
particularitățile diferendelor posibile în această zonă, s -a atras atenția că „este vital să
se creeze un sistem separat pentru soluționarea acestor dispute”, care cer un tratament

165 Art. 15 alin. 1 din Statutul T.I.D.M.
166 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 8.

56 special, întrucât părți la ele pot fi statul, o organizație interguvernamentală, o persoană
privată sau o întreprindere de stat167.
În lumi na acestor exigențe – după exprimarea mai multor puncte de vedere –
s-a convenit ca o Cameră pentru reglementarea diferendelor referitoare la teritoriile
submarine să fie creată în cadrul Tribunalului, în vederea soluționării diferendelor
referitoare la in terpretarea și aplicarea normelor privind explorarea și exploatarea
acestor teritorii sau la orice reguli sau regulamente promulgate în aplicarea sa, sau la
orice contracte, acorduri sau aranjamente încheiate în conformitate cu dispozițiile sale
sau în leg ătură cu obiectivele stipulate în acest sens168.
Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine se va
compune din 11 membri aleși de către Tribunal dintre membrii săi, cu majoritatea
voturilor acestora169. În alegerea membrilor Came rei trebuie să se asigure
reprezentarea principalelor sisteme juridice din lume și o repartizare geografică
echitabilă. Membrii Camerei vor fi aleși din trei în trei ani, iar mandatul lor nu va
putea fi reînnoit decât o dată. Pentru a constitui Camera este necesar un cvorum de 7
membri aleși de Tribunal170.
Camera astfel constituită are competență să soluționeze următoarele categorii
de diferende rezultate din activitățile desfășurate în Zona internațională a spațiilor
submarine, cum ar fi: diferendele între statele -părți referitoare la interpretarea sau
aplicarea Convenției în partea ce ține de regimul juridic al zonei, diferendele între un
stat parte și Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine, diferendele cu privire
la răspunderea Autorității ș.a .171. Președintele Camerei pe ntru perioada care se încheie
la 30 septembrie 2011 este judecătorul José Luis Je sus172.

E. Camerele ad-hoc
În lumina dezbaterilor ce au avut loc s -a ajuns la concluzia că este util să se
formeze camere speciale , compuse din t rei sau mai mulți membri – după cum hotărăște

167 În dezbateri, mai multe delegații au insistat ca numai statele să fie implicate în proces.
Întreprinderile și persoanele private să participe prin intermediul statului (vezi, mai ales, dezbaterile
celei de -a V-a sesiuni a Conferinței, care a avut loc la New York în 1976).
168 Dumitru Mazilu , Dreptul mării …, p. 184.
169 Art. 35 alin. 1 din Statutul T.I.D.M.
170 Alexandr u Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 385.
171 Art. 187 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
172 http://www.itlos.org/news/press_release/2008/press_rele ase_127_en.pdf

57 Tribunalul – pentru a se ocupa de diferendele referitoare la interpretarea sau aplicarea
normelor privitoare la pescuit, protecția mediului marin, cercetarea științifică marină și
navigație. S -a propus ca membr ii fiecărei camere să fie aleși pentru trei ani de către
Tribunal, dintre membrii săi, ținând cont de cunoștințele lor speciale, de competența
lor tehnică și de experiența acumulată anterior cu privire la categoria de diferende
pentru care a fost formată c amera. După fiecare alegere, se comunică părților
contractante numele membrilor Tribunalului care formează fiecare Cameră.
Mai mult, T ribunalul poate forma o Cameră pentru a se ocupa de un diferend
particular care i -a fost supus dacă părțile cer acest luc ru. Componența un ei asemenea
Camere este hotărâtă de Tribunal, cu aprobarea părților.
Totodată, în vederea urgen tării soluționării unor cauze, T ribunalul poate forma
anual o cameră, c ompusă din cinci membri, care ar e latitudinea să rezolve diferendele
printr-o procedură sumară173.
Prin schimbul de scrisori din 18 și 19 decembrie 2000, Chile și Comunitatea
Europeană au informat Tribunalul că sunt de acord ca disputa dintre acestea privind
conservarea și exploatarea durabilă a stocurilor de „pește -spadă ” în Pacificul de
Sud-Est să fie prezentate unei Camere ad -hoc a Tribunalului.
Prin Ordonanța din 20 decembrie 2000, Tribunalul a format o Cameră ad -hoc
pentru a se ocupa de Cauza cu privire la conservarea și exploatarea durabilă a
stocurilor de pește -spadă în P acificul de Sud -Est (Chile/ European Community ). A fost
prima dată când un caz a fost prezentat unei camere ad -hoc a Tribunalului174.

III. 2. 3. Grefa Tribunalului

Grefa reunește acele funcțiuni tehnice, administrative necesare funcționării
oricărei instanț e175. Grefa este condusă de un grefier asistat de un grefier -adjunct176.
Aceștia sunt numiți în funcție pentru un mandat de 5 ani. Grefierul este ales de

173 Dumitru Mazilu , Dreptul mării …, p. 185.
174 http://www.itlos.org/cgi -bin/cases/case_detail.pl?id=6&lang=en
175 Steluța Ionescu , op. cit ., p. 27.
176 La momentul actual î n calitate de grefier a fost ales Philippe Gautier (Belgia) pentru un mandat de
5 ani , iar în calitate de grefier -adjunct a fost ales Doo Young Kim (Republica Coreea), tot pentru un
mandat de 5 ani.

58 Tribunal, prin vot secret, iar la propunerea acestuia177 Tribunalul desem nează ceilalți
funcționari ai G refei. Pentru ocuparea posturilor din cadrul serviciilor generale ,
numirile se fac de către Grefier cu aprobarea președintelui178.
În exercitarea atribuțiilor sale grefierul este responsabil față de Tribunal și
numai față de el. Grefierul semnează hotărâri le, avizele consultative și ordonanțele
Curții ca și procesele -verbale de ședi nță. Împreună cu președintele, Grefierul este cel
care realizează comunicările emanând la și de la Tribunal, deține lista de cazuri și
păstrează copiile documentelor și acorduril or în conformitate cu Regulamentul.
Grefierul este responsabil pentru toate activitățile juridice și cele care țin de
administrarea Tribunalului, inclusiv pentru serviciul de contabilitate și gestiune
financiară. De asemenea, este responsabil cu reproducer ea, tipărirea și publicarea
hotărârilor Tribunalului, a ordinelor, pledoariilor, declarațiilor și proceselor -verbale.
Grefierul contribuie la stabilirea și desfășurarea în bune condiții a relațiilor
externe ale Tribunalului cu alte organisme internațional e sau state, dar asigură și
relațiile cu celelalte organisme din cadrul O.N.U, organizează conferințe ce au ca scop
codificarea și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional, în special dreptul mării.
Grefierul -adjunct îl asistă pe grefier și îl înlo cuiește în absența sa.
Grefa asigură interpreți și translatori pentru a traduce cele spuse sau scrise în
limbile oficiale ale Tribunalului.
T.I.D.M. publică lucrări care oglindesc activitatea sa. Grefierul este
responsabil de informarea asupr a activității Tribunalului și de publicațiile acesteia. Un
anuar al Tribunalului rezumă afacerile aflate pe rolul instanței, organizarea și
compoziția Tribunalului, biografiile judecătorilor în funcție. Documentele publicate de
către Tribunal sunt accesibi le juriștilor, diplomaților politicienilor, studenților, precum
și pentru toți specialiștii care se preocupă de construirea unor argumentații întemeiate
pe principiile și regulile dreptului internațional în vederea susținerii drepturilor și
intereselor sta tului pe care îl reprezintă.
Printre documentele întocmite prin responsabilitatea Grefei amintim: Anuare
și Bibliografia Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării (citate ca Anuarul
T.I.D.M. și Bibliografia T.I.D.M.). Publicațiile sunt distribuite gr atis căt re guverne și
diverse instituții (art. 36 din Regulamentul Tribunalului) .

177 Art. 32 și a rt. 33 din Regulamentul T.I.D.M.
178 Art. 35 din Regulamentul T.I.D.M.

59 III. 2. 5. Experții Tribunalului

În orice diferend asupra unor probleme științifice sau tehnice, Tribunalul care
își exercită competența poate, la cererea unei părți sau din oficiu și cu consultarea
părților, să aleagă, de preferință de pe lista cor espunzătoare stabilită conform a rt. 2 al
Anexei nr. VIII179, cel puțin doi experți științifici sau tehnici pentru a lua parte la
dezbaterile Tribunalului, fără drept de vot180.
Experți i sunt independenți și se bucură de cea mai bună reputație în ceea ce
privește corectitudinea, competența și integritatea. Ei depun un jurământ de loialitate
în ceea ce privește exercitarea funcțiilor specifice și, în același timp, se bucură de
aceleași pr ivilegii și imunități ca și ceilalți membrii ai Tribunalului. Experții pot lua
parte la deliberările Tribunalului181.

SECȚIUNEA III. 3. Competența și procedura de judecată a T.I.D.M.

III. 3. 1. Competența contencioasă

Ratione materiae – Tribunalul soluți onează toate cauzele care îi sunt date în
competența sa prin Statut182, extinzându -se și asupra diferendelor rezultând din
aplicarea altor tratate care, prin clauzele lor compromisorii, trimit la jurisdicția
Tribunalului183.
Limitările și excepțiile privind pr ocedurile obligatorii legate de deciziile
obligatorii sunt conținute în art. 297 și a rt. 298 din Convenție.

179 În domeniul pescuitului, lista experților va fi întocmită și păstrată de către Organizația Națiunilor
Unite pentru Alimentație și Agricultură, în domeniul protecției și conservării mediului marin de către
Programul Națiunilor U nite pentru Mediul Înconjurător, în domeniul cercetării științifice marine – de
către Comisia Oceanografică Interguvernamentală, în domeniul navigației, inclusiv poluarea cauzată
de nave sau prin imersiune – de către Organizația Maritimă Internațională sau , în fiecare caz, de către
organul subsidiar corespunzător căruia organizația, programul sau comisia în cauză i -au delegat
această funcție.
180 Art. 289 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
181 Art. 15 din Regulamentul T.I.D.M.
182 Steluța Ionescu , op. ci t., p. 28.
183 Adrian Năstase , op. cit ., p. 216.

60 Conform a rt. 288, alin. 2, Tribunalul are jurisdicție asupra oricărui caz privind
interpretarea ori aplicarea unei înțelegeri internaționale care fa ce obiectul Convenției.
Opt tratate multilaterale au sta bilit jurisdicția Tribunalului. Conform
Statutului, orice dispută legată de interpretarea ori aplicarea unui tratat ori convenție
deja intrată în vigoare și legată de materialul Convenției poate, cu acordul tututror
părților, intra în jurisdicția Tribunalului.
Camera privind rezolvarea diferendelor cu privire la teritoriile submarine are
jurisdicție asupra disputelor prevăzute în a rt. 187 din Convenție.
Părțile unor asemenea dispute pot fi statele -părți la Convenție, Autoritatea
Internațională a teritoriilor submarine, statele și pe rsoanele juridice prevăzute în a rt.
153. Disputele legate de aplicarea ori interpretarea unui contract din cele prevăzute în
art. 187 din Convenție, trebuie supuse, la cere rea uneia dintre părți, unei acțiuni de
arbitrare comercială obligatorie, doar dacă părțile nu se înțeleg altfel. Oricum un
tribunal de arbitrare comercial nu are jurisdicția de a decide o problemă legată de
interpretarea Convenției.
Camera privind difere ndele referitoare la teritoriile submarine nu are
competenț a de a se p ronunța asupra exercitării de către A utoritate, a atribuțiilor sale
discreț ionare , și nu este în măsură să se pronunțe dacă regulile, regulamentele ori
procedurile Autorității sunt în c onformitate cu Convenția ori să stabilească nulitatea
acestora184.
În cazul unei dispute privind competența Tribunalului, acesta va stabili prin
decizie proprie asupra acestei probleme185. Dacă Tribunalul decide că are competența
asupra unui diferend conform P ărții XV sau Părții XI, secțiunea 5, din Convenție,
poate aplica măsurile provizorii potrivite având în vedere circumstanțele, pentru a
apăra dreptul părții vătămate ori pentru a preveni o atingere gravă adusă mediului
marin186.
Tribunalul mai poate ap lica măsuri provizorii conform art. 290, alin . 5 din
Convenție. Sub această clauză, în cursul de constituire a unui tribunal arbitral sub care
cazul va fi judecat, și dacă în două săptămâni de la data cererii aplicării măsurilor
provizorii, părțile nu ajung la un acord de a supune cererea altei curți ori tribunal, dacă

184 Art. 189 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării .
185 Art. 58 din Regulamentul T.I.D.M.
186 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 10.

61 Tribunalul consideră că tribunalul arbitral are jurisdicție și dacă urgența situației o
cere, atunci va aplica măsurile provizorii.
Tribunalul are jurisdicție de a întreține o aplicație de elibera re promptă a
vaselor reținute ori a echipajului. Convenția din 1982 prevede că, atunci când un stat –
parte a reținut un vas ce aparține altui stat -parte, și statul care a reținut nu se
conformează prevederilor Convenției de eliberare promptă a vasului ori a echipajului
invocând motive de securitate financiară, problema eliberării din detenție poate intra în
jurisdicția Tribunalului, dacă în termen de 10 zile părțile nu s -au înțeles să supună
diferendul altui tribunal arbitral. Aplicația de eliberare poate fi făcută doar în numele
sau de statul al cărui vas este reținut187.
Ratione personae – au calitatea de a se prezenta în fața Tribunalului statele –
părți la Convenție, precum și entitățile, altele decât statele -părți, în toate cazurile
prevăzute în Partea a XI -a (Zona) a Convenției sau pentru orice diferend supus în
conformitate cu orice alt acord care conferă competență Tribunalului și este acceptat
de toate părțile la diferend.
La examinarea unui diferend supus lui, Tribunalul va aplica dispozițiile
Convenției și celelalte reguli de drept internațional care nu sunt incompatibile cu
aceasta. Aceasta nu aduce atingere facultății pe care o are Tribunalul de a statua ex
aequo et bono dacă părțile în diferend sunt de acord188.

III. 3. 2. Competența necontencioasă (co nsultativă) a T.I.D.M.

Tribunalul exercită și o competență specială, ce se referă la activitățile de
exploatare a resurselor Zonei internaționale a teritoriilor submarine, competență pe
care o exercită prin intermediul Camerei pentru rezolvarea diferendel or referitoare la
teritoriile submarine189.
Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare la teritoriile submarine are
jurisdicția de a da avize consultative la cererea Consiliului ori a Adunării Autorității
Internaționale a Teritoriilor Submarine190. Trib unalul poate da avize consultative

187 Art. 292 alin. 1 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.
188 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 384.
189 Adrian Năstase , op. cit ., p. 216.
190 Art. 159 și a rt. 191 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.

62 asupra unei probleme legate de legislație dacă aceasta este cerută pentru încheierea
unei înțelegeri internaționale al cărei scop este în conformitate cu cel al Convenției191.
Camera trebuie să ia în considerare dacă cerer ea pentru aviz consultativ se
referă la o problemă juridică aflată pe rol între două sau mai multe părți. În cazul în
care Camera decide as tfel, se aplică a rt. 17 din Statut, precum și dispozițiile
Regulamentului.
După o scurtă introducere, organismul sau agenția care dorește acest aviz, va
formula întrebarea sau întrebările care urmează să fie înaintate printr -o rezoluție sau
decizie. Cererea va trebui să fie însoțită de toate documentele ce ar putea ajuta la
soluționarea problemei, precum și de declarați ile în scris ale statelor -părți sau ale
organizațiilor cu privire la problema ce se dorește a fi rezolvată192.
În cazurile urgente, Camera va lua toate măsurile necesare pentru a grăbi
procedura. La câteva zile după completarea cererii, Camera sau Președinte le Camerei,
în cazul în care Camera nu se află în ședință publică, redactează o listă a acelor state și
organizații internaționale care pot furniza informații relevante referitoare la cauza
supusă acestuia . Președintele poate stabili un termen -limită în ca re statele și
organizațiile selectate pot prezenta punct ul lor de vedere în scris, iar G refierul va
înștiința organizațiile respective și le va comu nica în copie întrega procedură scrisă
(art. 132 din Regulamentul Tribunalului ).
Declarațiile făcute în scri s precum și documentele anexate cererii pentru aviz
consultativ, vor fi date spre publicare într -un timp cât mai scurt de la data la care au
fost prezentate Camerei.
Avizele consultative se formulează în urma deliberărilor. În cazul în care
Camera a finali zat dezbaterile și a adoptat avizul, acesta trebuie să fie citit în ședință
publică193. Tribunalul poate emite un aviz consultativ în legătură cu o problemă
juridică în cazul în care un acord internațional cu privire la sensul Convenției prevede
în mod expre s prezentarea unei cereri la Tribunal pentru un astfel de aviz. Cererea
pentru un aviz consultativ se poate trimite Tribunalului de către orice organism care
este autorizat sau în conformitate cu acordul de a face cerere la Tribunal (art. 138 din
Regulamen tul Tribunalului ).

191 Viorel Velișcu , op. cit ., p. 11.
192 Art. 130 și a rt. 131 din Regulamentul T.I.D.M.
193 Art. 134 și art. 135 din Regulamentul T.I.D.M.

63 Soluțiile în cazul avizelor consultative nu sunt obligatorii, caracterul lor fiind
unul facultativ, de recomandare194.

SECȚIUNEA III. 4. Procedura de judecată a T.I.D.M.

Procedura în fața Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării c onstă în
două părți (scrisă și orală)195.
Diferendele pot fi aduse în fața Tribunalului, după caz, fie printr -o înțelegere
specială, fie printr -o cerere adresată grefierului. În ambele cazuri în comunicare
trebuie să se indice obiectul diferendului și părți le. Din momentul primirii
compromisului sau cererii, grefierul va aduce la cunoștință tuturor celor interesați,
precum și tuturor statelor -părți196.
Președintele Tribunalului se întâlnește cu părțile și reprezentanții acestora,
pentru a i se aduce la cunoști nță punctele de vedere ale acestora în legătură cu numărul
și ordinea completării cererilor și cu data limită până la care această operațiune trebuie
efectuată (art. 45 din Regula mentul Tribunalului ).
Cererea trebuie să specifice în măsura în care este po sibil, motivele pe care
competența Tribunalului trebuie să se bazeze, natura exactă a cererii, împreună cu o
expunere succintă a faptelor și motivelor pe care cererea se bazează. Cererea va fi
depusă într -una (sau ambele) dintre limbile oficiale ale Tribun alului.
Atunci când sunt inițiate procedurile prin intermediul unei cereri, originalul
cererii trebuie să fie semnat de c ătre agentul părții în cauză, de reprezentantul acelei
părți sau de către altă persoană abilitată în mod corespunzător. Prin excepție, în cazul
în care cererea este semnată de un reprezentant diplomatic, semnătura trebuie să fie
autentificată de către reprezentantul diplomatic sau de către autoritatea
guvernamentală competentă. Grefierul transmite de îndată pârâtului o copie certificată
a cererii (art. 54 din Regulament .).
O organizație internațională, cu competență în acea problemă juridică, și care
este parte diferend, poate fi solicitată de către Tribunal, la cererea oricărei alte părți
sau proprio motu, să furnizeze informații relevan te pentru problema în

194 Steluța Ionescu , op. cit ., p. 28.
195 Art. 44 alin. 1 din Regulamentul T.I.D.M.
196 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 385.

64 cauză. Tribunalul poate suspenda procedura pân ă la primirea acestor informații (art.
57, alin. 2 din Regulament) .

III. 4. 1. Procedura scrisă

Procedura scrisă cuprinde memoriile, contramemoriile, iar, în cazul în care
Tribunalul aut orizează acest lucru, replicile și duplicile, precum și toate documentele
aduse în s prijinul rezolvării diferendului.
Cu excepția cazului cînd Tribunalul decide altfel , la cer erea statelor și altor
entități, copii le actelor vor fi puse la dispoziție Tribun alului , cât mai curând posibil
după depunerea lor.
Când sesizarea s -a făcut printr -o cerere, se depun la instanță memoriul de către
reclamant și contramemoriul de către pârât. De asemenea procedura poate fi
completată de răspunsul reclamantului și de repli ca celeilalte părți .
Memoriul cuprinde expunerea faptelor, temeiul de drept și concluziile.
Contramemoriul se referă la admiterea sau contestarea faptelor declarate în
memoriu și orice alte fapte suplimentare, precum ș i observații privind considerentele
de drept (art. 62 din Regulamentul T.I.D.M. ). Părțile trebuie să prezinte memoriul sau
orice parte a unui memoriu într -una sau în ambele limbi oficiale ale Tribunalului .
Orice organizație internațională poate furniza, din proprie inițiativă,
informațiile p e care le consideră necesare cu privire la cauzele care se judecă, în
vederea clarificării anumitor aspecte și pentru o mai bună soluționare a litigiilor.
Copiile actelor de procedură și ale documentelor anexate trebuie să fie puse la
dispoziție de către T ribunal, statului sau unei alte entități ce va apărea în fața
Tribunalului. Autorii documentelor aduc eventuale corecturi nepotrivirilor dintre cele
expuse oral și consemnarea scrisă Se obișnuiește ca cererile, după ce părțile au fost
consultate, să fie pu se la dispoziția publicului.
După încheierea procedurii scrise și înainte de deschiderea procedurii orale,
Tribunalul se întrunește în particular pentru a permite judecătorilor schimbul de opinii
cu privire la memoriile scrise și desfășurarea cazului (art. 68 din Regulamentul
Tribunalului ).

65 III. 4. 2. Procedura orală

Procedura orală constă în audierea martorilor, avocaților, experților și
reprezentanților statelor la diferend197.
În principiu există un interval de 6 luni între cele două etape, cu excepția
cazului în care Tribunalul constată că exista o justificare adecvată pentru a decide
altfel. Tribunalul poate decide, de asemenea, atunci când este necesar, ca deschiderea
sau continuarea procedurii orale să fie amân ată (art. 69 din Regulament ).
După încheierea procedurii scrise, nu pot fi depuse la Tribunal alte documente
de către o parte a diferendului, decât cu acordul celeilalte părți sau cu autorizarea
Tribunalului198.
Fiecare parte trebuie să comunice Grefierului, în timp util, înainte de
deschiderea procedurii or ale, informațiile prevăzute la a rt. 72 din Regulament, în ceea
ce privește dovezile pe care intenționează să le folosească. Înainte de audieri, fiecare
parte poate solicita să prezinte o scurtă descriere a problemei cu privire la disputa
dintre părți și a argumentelor pe care dorește să le aducă în cadrul declarației sale
verbale, precum și o listă a autorităților pe care intenționează să se bazeze în cadrul
declarației sale verbale199.
Potrivit art. 78 , alin. 1 din Regulamentul Tribunalului, în timpul audierilor,
părțile pot apela orice martori sau experți care figurează pe lista comunicată
Tribunalului. Orice alt martor sau expert poate fi numit numai în cazul în care cealaltă
parte nu se opune sau în caz ul în care Tribunalul autorizează acest lucru.
Tribunalul va da ordonanțe pentru conducerea procesului și stabilirea formelor
și termenelor în care fiecare parte trebuie să -și prezinte concluziile și va lua toate
măsurile pe care le comportă administrarea probelor (art. 27 din Statutu l Tribunalului ).
În cazul în care una dintre părți nu se prezintă în fața Tribunalului sau se
abține să -și apere cauza, cealaltă parte poate cere Tribunalului să continue procedura și
să decidă. Absența sau neprezentarea unei p ărți nu va constitui un impediment pentru

197 Art. 44 alin. 2 din Regulamentul T.I.D.M.
198 Art. 71 din Regulamentul T.I.D.M .
199 Pct. 14 din Liniile directoare ale T.I.D.M.

66 procedură. Înainte de a decide, Tribunalul trebuie să se asigure nu numai că are
jurisdicție asupra diferendului dar și că decizia este fundamentată în fapt și în drept200.
Practica demonstrează că una din probleme c ele mai complexe în înfăptuirea
jurisdicției o constituie stabilirea răspunderilor în cele mai diferite cazuri. Desigur,
aceasta presupune atât o evaluare a daunelor, cât și precizarea modalităților de
recuperare, Tribunalul având de examinat cu o grijă de osebită toate probele ce -i sunt
înfățișate201.
La fiecare termen Tribunalul încheie un proces -verbal al lucrărilor desfășurate.
Procesul -verbal se întocmește de către Grefier, la fiecare audiere, în limba sau limbile
oficiale ale Tribunalului, utilizate în t impul audierii . Procesul -verbal al audierilor
publice trebuie să fie tipărit și publicat de către Tribunal (art. 86 din Regulamentul
Tribunalului .).

Incidente procesuale
a) Obiecții preliminare . Aceste obiecții vizează fie competența Tribunalului,
fie ina dmisibilitatea unei cereri, obiecții sau a unei alte decizii. Aceste obiecții se fac în
scris, în termen de 90 de zile de la începerea acțiunii pe fond. Obiecția preliminară
cuprinde faptele de drept pe care se întemeiază, precum și observațiile. La primir ea
unei obiecții preliminare de către Grefier, acțiunea pe fond se supendă și Tribunalul, în
cazul în care Președintele Tribunalului se află în sesiune, se stabilește un termen de
maxim 60 de zile în care cealaltă parte își poate prezenta observațiile în s cris și oral.
În acest sens, Tribunalul se pronunță printr -o hotărâre judecătorească prin care
admite sau respinge obiecția, sau declară că această obiecție nu este fondată, potrivit
circumstanțelor din speță, pe un caracter exclusiv preliminar202.
Problema de a decide în legătură cu toate acestea este de competența
Tribunalului, pentru că acesta are competență să determine propria sa competență.
b) Măsuri conservatorii . Pe toată durata procedurii, Tribunalul poate ordona
măsuri conservatorii.

200 Art. 28 din Statutul T.I.D.M.
201 Dumitru Mazilu , Dreptul mării …, p. 186.
202 Art. 97 din Regulamentul T.I.D.M.

67 Tribunalul va emite ordonanțe pentru conducerea procesului și stabilirea
formelor și a termenilor în care fiecare parte trebuie să -și prezinte concluziile. El va
lua toate măsurile referitoare la administrarea probelor203.
În conformitate cu a rt. 290, Tribunalul și Camera de rezolvare a diferendelor
referitoare la teritoriile submarine au competența să ordone măsurii conservatorii.
Dacă Tribunalul nu se află în sesiune sau dacă numărul membrilor disponibili este mai
mic decât cvorumul, măsurile conservatorii vor fi dispuse de către Camera de
Procedură Sumară. P rin derogare de la prevederile a rt. 15, alin. 4 din Statutul
Tribunalului , aceste măsuri conservatorii pot să fie dispuse la cererea oricărei părți la
diferend. Ele vor fi supuse reexaminării și revizuirii204.
O astfel de cerere pentru prescrierea de măsuri conservatorii ar trebui să indice
motivele juridice pe care tribunalul arbitral, care urmează să fie constituit, ar avea
competență în această situație .
c) Intervenția unui stat terț.
Atunci când un stat -parte cons ideră că, într -un diferend, este în cauză un
interes de ordin juridic pentru el, acesta se poate adresa Tribunalului cu o cerere pentru
intervenție în proces. Cererea se depune nu mai târziu de 30 de zile de la prezentarea
contramemoriului, cu excepția caz ului în care Tribunalul decide altfel Aceasta trebuie
să îndeplinească cerin țele formale prevăzute, și anum e: trebuie să fie semnată de
reprezentantul acelei părți, să menționeze numele și adresa acelui reprezentant (art. 99
din Regulament ). Tribunalul se va pronunța asupra cererii. Dacă Tribunalul admite
cererea de intervenție, hortărârea sa privind diferendul va fi obligatorie pentru statul
care a intervenit, dar numai în măsura în care se referă la aspectele ce au făcut obiectul
intervenției205.
d) Cererea reconvențională.
O cerere reconvențională trebuie să fie direct legată de obiectul cererii
celeilalte părți și intră în competența Tribunalului. Cererea reconvențională se face de
regulă, prin contramemoriul părții care o formulează, și repr ezintă o parte din
observațiile acestei părți (art. 98 din Regulament .).

203 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 385.
204 Art. 25 din Statutul T.I.D. M.
205 Art. 31 din Statutul T.I.D.M.

68 e) Conexarea/reunirea procedurilor.
Înainte de pronunțarea hotărârii pe fond, părțile pot să comunice în scris
Tribunalului că au convenit să întrerupă proceduri le. Rezilierea va fi consemnată prin
ordin al Tribunalului, iar Grefierul va elimina cazul din Lista de cazuri .
Dezbaterile vor fi conduse de către Președinte și, în lipsa acestuia, de către
Vicepreședinte; în lipsa acestora, ele vor fi conduse de către ce l mai vechi dintre
judecătorii prezenți ai Tribunalului206. Ele sunt publice, în afara cazului când
Tribunalul va hotărî altfel sau dacă părțile ar cere ca ședințele să fie închise207.
Potrivit art. 88 din Regulament, după încheierea procedurii orale, Tribuna lul
se retrage pentru a delibera. Deliberările sunt și rămân confidențiale .

III. 4. 3. Procedura contencioasă în cazul eliberării prompte a navelor și
echipajelor

Atunci când autoritățile unui stat parte au imobilizat o navă ce arborează
pavilionul unu i alt stat -parte și când se susține că statul care a imobilizat nava nu a
respectat dispozițiile Convenției privitoare la eliberarea promptă a navei sau la punerea
în libertate a echipajului de îndată ce a fost depusă o cauțiune rezonabilă sau o altă
garan ție financiară, problema eliberării sau a punerii în libertate poate fi adusă în fața
unei curți sau a unui tribunal desemnat de comun acord de către părți; dacă un
asemenea acord nu a fost realizat în termen de 10 zile de la imobilizarea navei sau de
la arestarea echipajului, această problemă poate fi adusă în fața unei curți sau a unui
tribunal acceptat, conform a rt. 287, de către statul care a procedat la imobilizare sau la
arestare, sau în fața Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării, cu condiți a ca
părțile să nu convină altfel208.
O cerere de eliberare a unei nave sau a echipajului acesteia din detenție nu
poate fi făcută decât de către statul pavilionului sau în numele său. În acest caz, orice
stat-parte poate aduce la cunoștință în orice moment Tribunalului, autoritățile
competente să autorizeze persoanele care pot face cereri în numele său sau numele și
adresa oricărei persoane care este autorizată să facă o astfel de cerere. În plus față de

206 Art. 26 alin. 2 din Statutul T.I.D.M.
207 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 385.
208 Art. 292 alin. 1 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.

69 cerințele generale aplicabile la ori ce cerere, o cere re în temeiul a rt. 292 din Convenție
conține o expunere a faptelor și temeiul juridic pe care se bazează. Atunci când cererea
este făcută în numele statului de pavilion, aceasta trebuie să îndeplinească ce rințele
specifice prevăzute la a rt. 110 alin. 3 din Regulament.
Tribunalul trebuie să acorde prioritate cererilor de eliberare a echipajelor
navelor sau echipajelor în detrimentul celorlalte proceduri aduse în fața Tribunalului.
Cu toate acestea, în cazul în care Tribunalul este sesizat cu o cerere de elib erare a unei
nave sau a echipajului acesteia, dar și cu o cerere pentru prescrierea de măsuri
provizorii, acesta trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că ambele cereri
vor fi rezolvate fără întârziere .
Tribunalul va examina de îndată această cerere și nu va trebui să se pronunțe
decât asupra eliberării, fără să se aducă atingere fondului oricărei acțiuni, căreia i -ar
putea face obiectul nava, proprietarul sau echipajul în fața organelor naționale de
jurisdicție corespunzătoare. Autoritățile st atului, care au procedat la imobilizare sau la
arestare, vor rămâne competente să elibereze în orice moment nava sau să pună în
libertate echipajul acesteia. La primirea cererii, o copie certificată a acesteia va fi
transmisă imediat statului care a imobil izat nava209.
În acest caz se va fixa o audiere într -un termen de 15 zile începând cu prima zi
lucrătoare următoare datei la care cererea este primită în cadrul căreia fiecare parte își
poate prezenta probele și argumentele. Statul a cărei navă este imobiliz ată poate
depune un memoriu împreună cu documentele justificative anexate, care nu pot fi
depuse mai târziu de 96 de ore înainte de audiere (art. 111 , alin. 4 din Regulament ).
Dacă se solicită acest lucru, cererea este soluționată de către Camera de
Proce dură Sumară, cu condiția ca, în termen de cinci zile de la comunicarea cererii,
statul reținut să comunice Tribunalului că este de acord cu cererea.
Hotărârea dată de Tribunal va fi citită în ședință publică, nu mai târziu de 14
zile de la închiderea ședi nței. În cazul în care Tribunalul decide că afirmația statului
pavilionului este bine întemeiată, se va determina valoarea, natura și forma unei
obligațiuni sau unei garanții financiare.

209 Art. 292 alin. 2 din Convenția O.N.U. privind d reptul mării.

70 După depunerea cauțiunii sau a altei garanții financiare, stabilite de către
Tribunal, autoritățile statului care au imobilizat nava se vor conforma hotărârii curții
sau a tribunalului, privind eliberarea navei sau punerea în libertate a echipajului său210.

III. 4. 4. Procedura în fața Camerei pentru rezolvarea diferendelor
referitoare la teritoriile submarine

Procedura contencioasă . Sub rezerva dispozițiilor Convenției și a normelor cu
privire la aceasta, procedurile în fața Camerei pentru rezolvarea diferendelor
referitoare la teritoriile submarine și a Camerelor ad-hoc sunt guvernate de regulile
aplicabile cazurilor contencioase î n fața Tribunalului .
Articolele 117 -121 din Regulament se aplică procedurilor cu privire la toate
litigiile în fața Camerei, cu excepția litigiilor exclusiv între statele -părți și între statele
părți și Autoritatea Internațională a Teritoriilor Submarine211.
Procedurile inițiate de către Consiliu în numele Autorității Internaționale a
Teritoriilor Submarine în temeiul a rt. 185, alin . 2 din Convenție sunt instituite prin
intermediul unei cereri. Cere rea se depune la Cameră, împreună cu o copie certificată a
deciziei sau rezoluția pe care se bazează și evidența completă a tuturor discuțiilor din
cadrul Autorității Internaționale a Teritoriilor Submarine în domeniu (a rt. 122 din
Regulament ).
Atunci când un tribunal comercial arbitral aduce în fața Camerei o problemă
de interpretare din partea XI din Convenție, în conformitate cu art. 188, alin. 2, de care
depinde decizia sa , documentul prin care prezintă problema Camerei, trebuie să
conțină o declarație exactă a problemei însoțită de toate informațiile și documentele
relevante. La primirea documentului, părțile la procedura în fața tri bunalului de
arbitraj și statelor -părți li se aduce la cunoștință cu privire la termenul stabilit de
Președintele Camerei în care își pot prezenta observațiile în scris.
Hotărârile Camerei pentru reglementarea diferendelor privind teritoriile
submarine sunt executorii pe teritoriul statelor -părți, în același mod ca și sentințele sau

210 Art. 112 și a rt. 113 din Regulamentul T.I.D.M.
211 Art. 116 din Regulamentul T.I.D.M.

71 ordonanțele celei mai înalt e instanțe judic iare a statului -parte pe teritoriul cărui a se
cere executarea (a rt. 39 din Statutul Tribunalului .)212.

Procedura consultativă. În cadrul unei proceduri referitoare la avizele
consultative, Camera pentru rezolvarea diferendelor referitoare l a teritoriile sub marine
aplică a rt. 130 -137 din Regulament și se vor avea în vedere , atunci când este cazul,
dispozițiile Convenției și normele aplicabile în cazuri contencioase.
Cererea pentru un aviz consultativ asupra unei probleme juridice care decurge
în domeniul de a plicare al activităților Adunării sau a Consiliului Autorității
Internaționale a Teritoriilor S ubmarine, trebuie să conțină o declarație exactă a
întrebării. Toate documentele relevante trebuie să fie anexate cererii sau transmise cât
mai curând posibil du pă această dată în numărul de exemp lare solicitat de către
Grefier.
Grefierul comunică de îndată cererea tuturor statelor -părți și organizațiilor
interguvernamentale în măsură să furnizeze informații cu privire la problemă, capabile
să prezinte declarațiil e în scris într -un termen -limită stabilit de Cameră, sau de
Președintele acesteia, în cazul în care Came ra se află în sesiune. Declarații le scrise vor
fi puse la dispoziția publicului cât mai curând posibil după ce au fost prezentate
Camerei213.
Avizu l consu ltativ va fi citit în ședința publică a Camerei. Un exemplar al
avizului este sigilat și arhivat, după ce a fost semnat de Președinte și de Grefier. Alte
exemplare vor fi trimise Secretarului General al Autorității Internaționale a Teritoriilor
Submarine, Secretarului General al Organizației Națiunilor Unite, statelor -părți și
organizațiilor interguvernamentale în cauză214.

III. 4. 5. Procedura contencioasă în fața camerelor ad-hoc

Procedurile în fața unei Camere permanente a Tribunalului, a unei Camere
ad-hoc sau a unei Camere de procedură sumară sunt reglementate de normele
aplicabile cazurilor contencioase în fața Tribunalului, sub rezerva dispozițiilor

212 Steluța Ionescu , op. cit ., p. 28.
213 Art. 134 din Regulamentul T.I.D.M.
214 Art. 137 din Regulamentul T.I.D.M.

72 Convenției și a normelor specifice cu privire la Camere ad-hoc (art. 107 din
Regulamentul T.I.D.M.)
În conformitate cu a rt. 108, a lin. 1 din Regulament, se va depune la una din
Camerele prevăzute în a rt. 15 din Statut o cerere de sesizare a instanței . Cererea pentru
formarea unei camere ad-hoc trebuie să se facă în termen de două luni de la data
începerii procedurii. Camera va fi constituită numai în cazul în care părțile sunt de
acord. Aceasta va fi c ompusă în maniera prevăzută în a rt. 30 și 31 din Regulament,
menționate în S ecțiunea III. 2. din acest capitol. Președintele Tribunalului va convoca
această cameră ad-hoc într-un timp cât mai scurt potrivit cerințelor procedurii .
Procedura scrisă constă într -un singur memoriu depus de fiecare parte într -un
termen -limită stabilit de Cameră, sau de Președintele Camerei, în cazul în care Camera
se află în sesiune . Prin excepție , Camera poate autoriza sau dec ide depunerea actelor
ulterior deschiderii procedurii.
Procedura orală nu va avea loc dacă părțile renunță la diferend iar Camera ia
cunoștință de acest acord215.

III. 4. 6. Procedura consultativă în fața Tribun alului pe baza altor
acorduri internaționale

Atunci când o cerere pentru un aviz consultativ este prezentată în fața
Tribunalului în conformitate cu dispozițiile unui acord internațional cu privire la
sensul Convenției, se aplică a rt. 138 din Regulament. În acest sens, a rt. 138 din
Regulament prevede că Tribunalul poate emite un aviz consultativ în legătură cu o
problemă juridică în cazul în care un acord internațional cu privire la sensul
Convenției prevede în mod expres prezentarea unei cereri la Tribuna l pentru un astfel
de aviz. Cererea pentru un aviz consultativ se poate trimite Tribunalului de către orice
organism care este autorizat sau în conformitate cu acordul de a face cerere la
Tribunal. Tribunalul aplică mutatis mutandis art. 130 -137.

215 Art. 109 alin. 3 din Regulamentul T.I.D.M.

73 SECȚIU NEA III. 5. Hotărârile T.I.D.M.

Hotărârile T.I.D.M se iau cu majoritatea membrilor prezenți. În caz de
egalitate a voturilor, va fi preponderent votul președintelui sau al celui care îl
înlocuiește216.
Hotărârile Tribunalului trebuie să cuprindă mențiuni c a: titulatura instanței,
data pronunțării, numele judecătorilor, denumirea părților și numele celor care
reprezintă părțile, consemnarea desfășurării procesului, concluziile părților, expunerea
în fapt, motivarea în drept, dispozitivul, dispoziții privind plata eventualelor cheltuieli
de judecată, numărul judecătorilor care au format majoritatea prin care s -a adoptat
hotărârea în cauză etc217.
Hotărârea trebuie să fie motivată, menționând numele membrilor Tribunalului
care au participat la luarea ei. Dacă hot ărârea nu exprimă, în tot sau în parte, opinia
unanimă a membrilor Tribunalului, orice membru are dreptul să anexeze opinia sa
separată.
Hotărârea se va semna de către Președinte și Grefier. Ea va fi citită în ședință
publică, fiind adusă la cunoștință pă rților care trebuie să i se conformeze. Ea nu este
obligatorie decât pentru părțile în litigiu și numai pentru cauza rezolvată218.
Totodată, s -a abordat importanta chestiune a caracterului hotărârilor
Tribunalului, convenindu -se asupra faptului că aceasta s e stabilește în raport de
elementele concrete ale cazului219.
Soluțiile pe care le prezintă Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării sunt
obligatorii și definitive. Singurele modalități de intervenție ulterioară asupra acestora
vizează interpretarea sau revizuirea220.
Examinându -se implicațiile înțelegerilor internaționale existente, s -a relevat
necesitatea ca ori de câte ori este vorba de interpretarea sau aplicarea Convenției sau a
unui acord internațional, toate părțile la acord să fie avertizate, având dreptul să

216 Art. 29 din Statutul T.I.D.M.
217 Art. 125 alin. 1 din Regulamentul T.I.D.M.
218 Alexandru Burian, Oleg Balan, Natalia Suceveanu , op. cit ., p. 385.
219 Dumitru Mazilu , Dreptul mării …, p. 186.
220 Steluța Ionescu , op. cit ., p. 28.

74 intervină în procedură. Atunci când o parte se folosește de acest drept, interpretarea
conținută în hotărâre devine obligatorie și pentru ea221.
Orice parte poate solicita interpretarea hotărârii pronunțate, printr -o cerere, în
cazul în care se c ontestă înțelesul sau întinderea dispozițiilor hotărârii.
O cerere de revizuire a unei hotărâri se poate face numai atunci când, ulterior
pronunțării hotărârii, s -ar descoperi un fapt de o natură care ar exercita o influență
decisivă asupra soluției, fapt necunoscut de Tribunal, sau de partea care cere revizuirea
pe durata procesului, iar ultima nici măcar să nu fi avut cunoștință de el.
Termenele maxime de introducere a cererii de revizuire sunt două:
– 6 luni de la descoperirea faptului nou și
– 10 ani de la pronunțarea hotărârii.
Procedura de revizuire este deschisă printr -o hotărâre a Tribunalului de a
admite sau nu cererea de revizuire. Cealaltă parte are dreptul de a depune observații
scrise cu privire la admisibilitatea cererii într -un termen limită st abilit de Tribunal sau
de Președinte în cazul în care Tribunalul se află în sesiune222.

221 Dumitru Mazilu , Dreptul mării …, pp. 185 -186.
222 Art. 126 și a rt. 127 din Regulamentul T.I.D.M.

75
CAPITOLUL IV

JURISPRUDENȚĂ RELEVANTĂ ÎN MATERIA
JURISDICȚIEI T.I.D.M.

Secțiunea IV. 1. Preliminarii
Încă din decembrie 2005, 41 de state au făcut o de clarație în ceea ce privește
alegerea mijloacelor jurisdicționale de soluționare a diferendelor (vezi Anexa 2) .
Douăzeci și șase de state au cerut ca T.I.D.M să constituie mijlocul lor de soluționare a
diferendelor. Un număr egale de state și -au exprimat p referința pentru Curtea
Internațională de Justiție. Chiar dacă statele -părți sunt libere să -și aleagă instanța care
să soluționeze diferendul, T.I.D.M., care este o instanță nouă, a fost ales ca mijloc de
soluționare a diferendelor privind dreptul mării223.
Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării a fost înființat pentru a aduce
sistemul de soluționare a litigiilor Convenției O.N.U. privind dreptul mării în deplină
funcționare. Tribunalul reprezintă cea mai recentă instituție internațională judiciară
constituită după intrarea în vigoare a Convenției O.N.U. privind dreptul mării în
noiembrie 1994.
Tribunalul a convocat p rima sesiune la sediul său din Hamburg, la 1 octombrie
1996, moment în care și -a început practic activitatea. La numai un an de activitate ,
Tribunalul a adoptat trei documente: Regulamentul Tribunalului, Liniile directoare
privind întocmirea și prezentarea de cazuri în fața Tribunalului și Rezoluția cu privire
la practica judiciară internă a cazurilor prezentate în fața Tribunalului224.
Cazur ile asupra cărora Tribunalul s -a pronunțat (inclusiv cele deja pendinte
pe rolul T.I.D.M.), merită a fi menționate :
1. Cazul navei M/V „Saiga ” (Saint Vincent and the Grenadines v . Guine a),
eliberare promptă a navelor și echipajelor (1997) ;
2. Cazul M/V „Saiga ” (nr.2 ) (Saint Vincent and the Grenadines v . Guine a)
(1998) ;

223 Mom Ravin , ITLOS and Dispute Settlement Mechanisms of the United Nations Convention on the
Law of the Sea , The Nippon Foundation Fellow Germany, United Nation, 2005, p. 1.
224 Ibidem , p. 2.

76 3 și 4. Cazurile Southern Bluefin Tuna (New Zealand v. Japan;
Australia v. Japan) , măsuri provizorii (1999) ;
5. Cazul „Camouco ” (Panama v. France ), eliberare promptă (20 00) ;
6. Cazul „Monte Confurco ” (Seychelles v. France ), eliberare promptă (2000) ;
7. Cazul privind conservarea și exploatarea durabilă a stocurilor de pește –
spadă din Pacificul de sud -est (Chile v. European Community ) (2000) ;
8. Cazul „Grand Prince ” (Belize v. France ), eliberare promptă (2001) ;
9. Cazul „Chaisir i Reefer 2 ” (Panama v . Yemen), eliberare promptă (2001) ;
10. Cazul MOX Plant (Ireland v . United Kingdom ), măsuri provizorii (2001) ;
11. Cazul „Volga ” (Russian Federation v . Australia ), eli berare promptă
(2002) ;
12. Cazul cu privire la îmbunătățile funciare din Singapore în și în jurul
Strâmtorii Johor (Malays ia v. Singapore ), măsuri provizorii (2003) ;
13. Cazul „Juno Trader ” (Saint Vincent and the Grenadines v. Guine a-
Bissau), eliberare p romptă (2004) ;
14. Cazul „Hoshinmaru ” (Japan v . Russian Federation ), eliberare promptă,
(2007) ;
15. Cazul „Tomimaru ” (Japan v . Russian Federation ), eliberare promptă
(2007);
16. Cazul privind delimitarea frontierei maritime dintre Banglad esh și
Myanmar, în Golful Bengal (Bangladesh/Myanmar) (2010);
17. Responsabilitățile și obligațiile statelor cu privire la sponsorizarea
persoanelor și entităților privitor la activitățile desfășurate în zonă (Cerere de aviz
consultativ prezentată Camerei pentru rezolvarea diferendelor privind teritoriile
submarine) (2010);
18. Cazul M/V „Louisa ” (Saint Vincent and the Grenadines v. Kingdom of
Spain ), măsuri provizorii (2010)225.
Grefierul a înregistrat 10 cazuri în care documentele conținând cererile de
sesizare pentru deschiderea procedurii au fost incluse în Registru226.

225 http://www.itlos.org/cgi -bin/cases/list_of_cases.pl?language=en
226 Referitor la atribuțiile Grefierului în ceea ce privește acest aspect, vezi art. 36, alin. 1 lit. b din
Regulam entul T.I.D.M.

77 În aceste cazuri, cele mai multe legate de domeniul pescuitului, Tribunalul a
stabilit o jurisprudență consecventă în determinarea unei legături rezonabile pentru a
demonstra statutul statului de pavilion. Tribunalul a acționat, de asemenea, cu eficiență
și celeleritate, hotărârile sale fiind date în conformitate cu Regulamentul, în
aproximativ 30 de zile. Așa cum a declarat Președintele Wolfrum, caracter ul urgent al
procedurilor se ju stifică prin garanțiile financiare care rezultă din detenția navei,
precum și din considerente umanitare privind echipajele reținut e.
Procedurile de eliberare promptă pot fi considerate mecanisme adecvate și
rentabile pentru autoritățile care se confruntă cu arestarea navelor și a echipajelor227.

Secțiunea IV. 2. Cazuri privind eliberarea promptă a navelor și a
echipajelor

Patru cazuri privind eliberarea promptă a navelor și echipajelor pentru care s –
au primit cereri de sesizare au fost soluționate de Tr ibunal în conformitate cu art. 292
din Convenție, și anume: Cazul M/V „Saiga” (Saint Vincent and the Grenadines v.
Guin ea), eliberare promptă, Hotărârea din 4 decembrie 1997, Raportul nr. 16 din 1997
al T.I.D.M.; cazul „Camouco” (Panama v. France ), elibera re promptă, Hotărârea din 7
februarie 2000; cazul „Monte Confurco” (Seychelles v. France ), eliberare promptă,
Hotărârea din 18 decembrie 2000; cazul „Grand Prince” (Belize v. France ), eliberare
promptă, Hotărârea din 20 aprilie 2001.
Convenția permite ca un stat -parte să imobilizeze în anumite situații o navă
care arborează pavilionul unui alt stat -parte. Articolul 292 din Convenție se aplică
atunci când statul care a imobilizat nava nu a respectat dispozițiile Convenției
privitoare la eliberarea promptă a navei sau la punerea în libertate a echipajului de
îndată ce a fost depusă o cauțiune rezonabilă sau o altă garanție financiară.

227 Declarația judecă torului Hugo Caminos în cadrul celei de -a 45 -a Sesiuni a Comisiei de
Consultanță Legală Asian -Africană, New Delhi, Republica India, 4 aprilie 2006 (Statement by the
Judge Hugo Caminos, Observer of the International Tribun al for the Law of the Sea, Asian -African
Legal Consultative Organization, 5th Session, New Delhi, Republic Of India, 4 April 2006), p. 2.

78 S-a pus întrebarea dacă acest articol se aplică tuturor cazurilor de reținere a
navelor sau doar atunci când Convenția conți ne dispoziții specifice privind eliberarea
promptă a navei sau a echipajului acesteia de îndată ce a fost depusă o cauțiune sau o
garanție financiară228.
Articolul 73, alineatul 1 prevede că în exercitarea drepturilor sale suverane de
explorare, exploatare, conservare și gestionare a resurselor biologice din zona
economică exclusivă, statul riveran poate lua orice măsuri, inclusiv abordarea,
inspectarea, sechestrarea și urmărirea judiciară, după cum va fi necesar pentru
asigurarea respectării legilor și a reg ulamentelor pe care le -a adoptat potrivit prezentei
Convenții.
S-a pus întrebarea dacă articolul 292 ar putea fi invocat pe baza unei
„afirmații” pentru a aduce cazul în domeniul de aplicare al acestui articol. Răspunsul
este, evident, negativ, pentru că oricare altă interpretare ar contraveni obiectului
articolului 292.
Tribunalul a afirmat în conformitate cu articolul 113 din Regulamentul său :
„Tribunalul trebuie ca, în hotărârea sa, să determine în fiecare caz, în conformitate cu
articolul 292 din Conve nție dacă reclamația făcută de solicitant este sau
nu…întemeiată ”.
Hotărârea Tribunalului din 4 decembrie 1997 în cazul M / V „Saiga” a fost
invocată de o abordare bazată pe evaluarea dacă reclamațiile făcute sunt discutabile
sau au un caracter suficient de plauzibil în sensul că Tribunalul se poate baza pe ele
potrivit propriului Regulament; nouă judecători și -au exprimat o opinie separată cu
privire la această abordare. Ei au susținut că articolul 292 se referă la „decizia curții
sau a tribunalului”, că acțiunea în conformitate cu acest articol nu este preliminară sau
incidentală dar se încheie, în conformitate cu Regulamentul Tribunalului229, cu o
hotărâre, și că, prin urmare, este sarcina solicitantului de a stabili dacă există o legătură
directă sau rea lă între reclamația și acțiunile statului de coastă în aplicarea articolului
73.

228 P. Chandrasekhara Rao , ITLOS: The First Six Years , Max Planck Yearbook of United Nations
Law, Kluwer Law Internation al , printed in the Netherlands, 2002, p. 227.

229 P. Chandrasekhara Rao, op. cit ., p. 228.

79 Cererea pentru punerea în libertate nu poate să fie făcută decât de către statul
pavilionului sau în numele său. Orice altă entitate poate face o cerere doar în numele
statulu i de pavilion al navei. Sarcina inițială de stabilire a faptului că solicitantul este
statul pavilionului revine reclamantului însuși.
Din cazuistica T.I.D.M. am făcut referire la o speță relevantă, și anume:
Cazul „Camouco” . La 14 ianuarie 2000, grefierul Tribunalului a fost
înștiințat o scrisoare datată pe 28 decembrie 1999 din partea Ministrului Afacerilor
Externe din Panama în care se preciza că Ramón García Gallardo și Jean -Jacques
Morel au făcut o cerere la Tribunal în numele statului Panama în temeiu l articolului
292 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării, cu privire la nava de pescuit
Camouco .
La 17 ianuarie 2000, a fost depusă la grefa Tribunalului o cerere în numele
statului Panama, în conformitate cu art. 292 din Convenție, împotriva Franței, privind
eliberarea promptă a navei Camouco și a comandantului acesteia230.
În speță (paragraf. 59 -60), Tribunalul a luat act de susținerile reclamantului
care a declarat că pârâtul a încălcat art. 73, alin. 3 și 4, din Convenție. Domeniul de
aplicare privi nd competența Tribunalului în cadrul procedurii prevăzute la articolul
292 din Convenție cuprinde numai cazurile în care „se presupune că statul reținut nu a
respectat dispozițiile prezentei Convenții pentru eliberarea imediată a navei sau a
echipajului ac esteia după ce a fost depusă o cauțiune rezonabilă sau o altă garanție
financiară”. Considerațiile expuse mai sus se aplică, de asemenea, și în ceea ce
privește acuzațiile solicitantului (care nu se repetă în concluziile finale ale
reclamantului), cum că p ârâtul a încălcat prevederile Convenției privind libertatea de
navigație și că legile pârâtului sunt incompatibile cu prevederile Convenției.
În acest sens, s -a întocmit un proces -verbal de către căpitan și alți doi ofițeri ai
navei. În procesul -verbal s -a precizat, printre altele, că șase tone de pește -dinte
înghețat au fost găsite în magaziile navei Camouco și că a fost încălcată legea prin
faptul că : s -a pescuit ilegal în zona economică exclusivă a Insulele Crozet aflată sub
jurisdicție franceză; coma ndantul navei nu a reușit să declare intrarea în zona
economică exclusivă a Insulelor Crozet, având șase tone de pește -dinte patagonez
congelate la bordul navei; tăinuirea de către acesta a marcajelor navei, în timp ce

230 Hotărârea în cazul „Camouco ” din 7 februarie 2000, paragrafele 1 și 2.

80 arbora un pavilion străin, precum și faptul că a încercat să evite verificarea făcută de
către autoritatea maritimă231.
Comandantul navei Camouco a refuzat să semneze procesul -verbal. Acesta a
fost acuzat și plasat sub supravegherea instanței iar pașaportul său a fost luat de
autoritățile fran ceze și, în consecință, nu a fost în măsură să părăsească zona, acțiunea
constituind o bază adecvată pentru Tribunal de a pune sub detenție comandantul și de a
dispune eliberarea sa, în conformitate cu art. 292, alin. 1 din Convenție.
O astfel de încălcar e se pedepsește cu amendă de 1.000.000 de franci și 6 luni
închisoare, sau doar cu una dintre aceste două sancțiuni.; maximul menționat stabilit
de lege se majorează cu 500.000 de franci pentru fiecare tonă de pește capturat peste
limita de două tone, fără autorizația prevăzută la articolul 2 sau cu încălcarea
regulamentelor referitoare la zonele interzise și perioadele emise conform articolului
3232.
În cazurile M/V „Saiga ” și „Camouco” hotărârile pronunțate au vizat în
primul rând competența Tribunalului și admisibilitatea cererii urmând apoi să se
pronunțe asupra eliberării și problemelor în materie. S -a susținut că problema
admisibilității cererii îndeplinea toate cerințele prevăzute în articolul 292 din
Convenție, altele decât problema competenței. Hotărâ rile judecătorești în ambele
cazuri conțineau o constatare clară că acuzațiile formulate împotriva pârâtului au fost
„bine întemeiate în conformitate cu scopurile acestor proceduri” .

Secțiunea IV. 3. Cazuri privind măsurile provizorii

Această procedură a fost inclusă în Convenție pentru a proteja drepturile
solicitantului sau pentru a preveni prejudicierea gravă a mediului marin, măsurile
provizorii urmând să fie prescrise de Tribunal până la constituirea tribunalului arbitral.
Tribunalul poate să hotăras că, să modifice sau să revoce măsurile conservatoare în
conformitate cu prezentul articol, dacă consideră, prima facie , că tribunalul arbitral
care urmează să fie constituit ar fi competent să ia o asemenea decizie și dacă
apreciază că urgența situației impune acest lucru233.

231 Ibidem , paragraful 29.
232 Hotărârea în cazul „Camouco ” din 7 februarie 2000, paragraful 39 .
233 Art. 290 alin. 5 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării.

81 Tribunalul a stabilit măsuri provizorii în patru cazuri: unul în temeiul art. 290,
alin. 1 din Convenția O.N.U. privind dreptul mării, iar celelalte trei în temeiul art. 290,
alin. 5 din Convenție. Cazul M/V „Saiga” (Nr. 2), Măsuri provi zorii , nu a fost
înregistrat ca un caz separat, având o procedură accesorie în temeiul art. 290, alin. 2
din Convenție; acesta făcea parte din cazul pe fond M/V „Saiga”234.
Din cazuistica T.I.D.M. am făcut referire la o speță relevantă, și anume
Swordfish ( Chile v. European Community) .

1. Cazul Swordfish (Chile v . European Community )
La 23 martie 1999, Comisia Europeană a emis un raport de anchetă, potrivit
căruia practica Republicii Chile de a refuza accesul în porturile chiliene pentru navele
care pescuiesc pește -spadă în Pacificul de sud -est contravine art. 5 din Acordul
General pentru Tarife și Comerț din 1994 (G.A.T.T.).
Ca urmare a deciziei 2000/296/CE a Comisiei din 5 aprilie 2000 privind
interzicerea de către Chile a descărcării în porturile chiliene a capturilor de pește -spadă
efectuate de navele comunitare, Comisia Europeană a inițiat o procedură de
soluționare a litigiilor la O.M.C. împotriva Republicii Chile.
Ca reacție la inițierea acestei proceduri la O.M.C., Chile a solicitat ca numite
chestiuni să fie suspuse procedurii obligatorii de soluționare a litigiilor prevăzută de
Convenția O.N.U. privind dreptul mării235.
În urma unui acord între părțile la diferend, Tribunalul, prin hotărârea din 20
decembrie 2000, a constituit o Cameră ad-hoc pentru a r ezolva litigiul dintre Chile și
Comunitatea Europeană privind conservarea și exploatarea durabilă a stocurilor de
pește -spadă. Prin aceeași hotărâre, Tribunalul a stabilit termenele pentru depunerea
obiecțiilor preliminare și a memoriilor. Înainte de expir area termenului -limită de 90 de
zile pentru efectuarea obiecțiilor preliminare, părțile au adus la cunoștință
Președintelui Camerei ad-hoc, la 9 martie 2001, că au ajuns la un acord provizoriu cu

234 P. Chandrasekhara Rao , op. cit ., p. 237.
235 Propunere de decizie a Consiliului CEE din […] privind încheierea Acordului sub forma unui
schimb de scrisori dintre Uniunea Europeană și Republ ica Chile referitor la aplicarea cu titlu
provozoriu a Înțelegerii privind conservarea stocurilor de pește -spadă din Pacificul de sud -est,
publicată în J. Of. al U.E., 19.04.2010.

82 privire la diferend și au cerut suspendarea în paralel a pro cedurilor la O.M.C. și
T.I.D.M..
Președintele Camerei ad -hoc a acceptat cererea și, prin hotărârea din 15 martie
2001, a extins termenul -limită pentru efectuarea de obiecții preliminare, astfel încât
acesta să înceapă la 1 ianuarie 2004. Cereri similare î n acest sens au mai fost făcute în
2003 și 2007 iar termenele -limită au fost extinse prin ordinul Președintelui Camerei
ad-hoc din 16 decembrie 2003, precum și prin hotărârea din 29 decembrie 2005
adoptată de Camera specială.
În noiembrie 2007, Comunitatea Europeană și Chile au solicitat ca termenul
pentru procedura în fața Camerei ad-hoc să fie suspendat pentru o perioadă de un an.
La 29 și 30 noiembrie 2007, au avut loc deliberările în cadrul Camerei în scopul de a
analiza cererea părților și, pe baza inf ormațiilor furnizate de acestea în sprijinul cererii
lor, s -a prelungit termenul -limită pentru a face obiecții preliminare, prin hotărârea din
30 noiembrie 2007, astfel încât acesta să înceapă la 1 ianuarie 2009, menținându -se
dreptul părților de a relua p rocedura în orice moment236.
Cazul Swordfish (pește -spadă) a ridicat o întrebare interesantă, deoarece,
atunci când Tribunalul a fost sesizat cu privire la acest caz, litigiul rezultat din fapte
similare, fusese deja prezentat organului de soluționare a liti giilor din cadrul
Organizației Mondiale a Comerțului (O.M.C.) de către Comunitatea Europeană,
crescând astfel perspectiva ca două proceduri de soluționare a litigiilor să ruleze în
paralel. Referindu -se la cazul Swordish, un comentator a pus întrebarea: ar e dreptul
internațional o doctrină de litispendență237 sau de non conveniens forum (o doctrină
juridică de drept comun; doctrină a conflictului de legi)238? Pot oare instanțele să se
limiteze în practică la aspectele specifice unui litigiu; pot să se limiteze la competența

236 Philippe Gautier , Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării,: Activit ăți în 2007 , publicat în
Jurnalul Chinez de Drept Internațional, vol. 7, ediția a II -a, Editura Univeristății din Oxford, 06 iunie
2008, p. 387 (The International Tribunal for the Law of the S ea: Activities in 2007 , Chinese Journal of
International Law, Ox ford University Press 2008), consultat online pe
www.chinesejil.oxfordjournals.org
237 Litispendența reprezintă situația procesuală în care două sau mai multe instanțe de fond, deopotrivă
competente, sunt sesizate cu aceeași cauză civilă. Ea reprezintă o împrejurare anormală în opera de
înfăptuire a justiției, întrucât poate determina pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii.
238 În acest caz, instanțele pot refuza să decisă asupra cazului, dacă există un forum mai adecvat puse
la dispoziția părți lor.

83 pe care o au cu privire la acesta, fără ca hotărârile lor să atenteze la hotărârile altor
tribunale interesate de alte aspecte ale aceluiași caz239?
Suspendarea desfășurării ulterioare a procedurii, atât în fața camerelor speciale
ale Tribunal ului cât și în fața organului de soluționarea litigiilor din cadrul O.M.C. a
condus la imposibilitatea Tribunalului de a se pronunța în această privință240.
Și lista cazurilor ar putea continua…
Așadar, independent de libertatea de alegere a procedurii de că tre părțile la
Convenție, Tribunalul are jurisdicție obligatorie în două proceduri judiciare care
necesită o acțiune urgentă: măsurile provizorii și eliberarea promptă a navelor și a
echipajelor241.
Ca organism permanent, Tribunalul stabilește și aderă la o procedură
transparentă și rapidă. Perioada de timp a cazurilor cu privire la eliberarea promptă a
navelor și echipajelor precum și prescrierea de măsuri provizorii, judecate până acum,
confirmă că acesta a decis în mai puțin de 4 săptămâni. Dispoziția că r egulile pot fi
adaptate pentru a se potrivi nevoilor părților de la caz la caz conferă o mai mare
adaptabilitate pentru părți. Sala principală de judecată a Tribunalului este prevăzută cu
250 de locuri și poate fi transformată în 3 săli de judecată mai mic i, fiecare fiind
echipată cu tehnologie avansată. Părțile au acces la săli de conferințe complet echipate
pe întreaga durată a ședinței precum și la biblioteca extinsă a Tribunalului242.
În cele din urmă, recurgerea la Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării
nu presupune cheltuieli de judecată sau taxe datorate acestuia de către statele -părți la
Convenție243.

2. Considerații privind Delimitarea maritimă în Marea Neagră
(România c. Ucraina)
Ca o precizare, în ceea ce privește procesul de delimitare a spațiil or marine
– platoul continental și zonele economice exclusive – ale României și Ucrainei în
Marea Neagră , în dreptul internațional contemporan se poate recurge în mod valabil
la o instanță internațională pentru soluționarea unui diferend numai dacă părțile

239 P. Chandrasekhara Rao , op. cit , p. 284.
240 Declarația Președintelui L. Dolliver M. Nelson al T.I.D.M., loc. cit ., p. 7.
241 Declarația judecătorulul Hugo Caminos, loc. cit ., p. 32.
242 Declarația Președintelui T.I.D.M., judecătorul Rüdiger Wolfrum, loc. cit., p. 7
243 Ibidem , p. 8.

84 diferendului sunt de acord pentru soluționarea acelui diferend de către aceea instanță și
numai cu privire la aspectele la care părțile diferendului sunt de acord ca să le
soluționeze instanța. În acest sens Statutul Curții Internaționale de Justiție pre vede „în
competența Curții intră toate cauzele pe care i le supun părțile, precum și toate
chestiunile prevăzute în mod special în Carta Națiunilor Unite sau în tratatele și
convențiile în vigoare ”.

Poziționarea Insulei Șerpil or

Diferendul dintre România ș i Ucraina pe care l-a soluționat C.I.J. s-a referit
exclusiv la del imitarea platoului continental ș i a zonelor ec onomice exclusive ale celor
două părți din partea de nord -vest a Mării Negre, adică stabilirea exactă a suprafeț ei de
platou continental și de zonă economică exclusivă a României ș i, resp ectiv, a
suprafeței de platou continental și de zonă economică exclusivă a Ucra inei, conform
dreptului internațional aplicabil în materia delimită rilor maritime.
Diferența între pr opunerile României ș i Ucrainei cu privire la traseu l liniei de
delimitare determină o suprafață de platou continental – „zona în dispută” sau „zona î n
delimitare” – de peste 12.000 km² asupra căreia părțile au pretenț ii concurente.

85 Conform dreptului inter național, platoul continental al unui st at este
reprezentat de fundul mă rii (care este prelungirea naturală a teri toriului terestru al
statului) ș i subsolul acestuia, situ ate dincolo de limita exterioară a mă rii teritoriale a
acestui stat, până la limita e xternă a marginii continentale (care este locul unde se
termină plato ul continental geografic) sau până la o distanță de 200 de mile marine de
la coaste le statului spre larg, atunci când limita exterioară a marginii continentale se
află la o distanță infer ioară .
În cazul Mă rii Negre, nu există o margine continentală , din punct de vedere
geografic fiind un platou continental geografic unic. De asem enea, dimensiunile
reduse ale Mă rii Negre nu permit ca statele riverane să aibă zone naț ionale de platou
contin ental extinse până la limita de 20 0 de mile marine, fiind necesară delimitarea
între zonele de pla tou continental care revin fiecăr ui stat riveran. În ceea ce privește
marea teritorială, a tât Româ nia, cât ș i Ucraina au fixat, prin legislația lor internă ,
marea teritoriala la maximum 12 mile marine.
Zona economică exclusivă este o zonă maritimă situată dincolo de limita
exterioară a mă rii terit oriale, care se poate extinde până la 200 de mile mar ine de la
linia de la care se măsoară marea teritorială, spre larg. Dacă platoul continental se
referă la fundul mării, zona economică exclusivă are în vedere atât suprafața de apă,
cât și coloana de apă . Miza împărț irii celor 12.000 de km pătrati de platou continental
și zona economică exclusivă între România ș i Ucraina o reprezintă de fapt resursele
subterane: 100 de miliarde de metri cubi de gaz ș i 10 milioane de tone de petrol.
Exploatarea acestor re surse ar acoperi, spun specialiștii, necesarul României pentru
câțiva ani. Devine clar de ce disputa pe fundul mări i și pe Insula Șerpilor este atât de
importantă .
În Hotărârea pe care a pronunțat -o în acest caz, C.I.J. a acordat Insulei Șerpilor
12 Mm de mare teritorială deci, nu a aprobat în totalitate poziția României conform
căreia insulei i se cuveneau numai 0,5 M m de jur împrejur, dar nici poziția Ucrainei
care a cerut pentru Insula Șerpilor pe lângă mare teritorială și platou continental și
zonă economică exclusivă.

86 Hotărârea Curții Internaționale de Justiție244 a pus punct final unei dispute
bilaterale complexe ca re a durat 42 de ani și care nu a putut fi rezolvată prin nici un alt
mijloc. Prin această hotărâre se recunoaște jurisdicția și drepturile suverane de
exploatare ale României pentru o suprafață de platou continental și zonă economică
exclusivă de 9.700 de km pătrați, adică 79. 34% din zona în dispută cu Ucraina de
12.200 de km pătrați.
De ce s -a apelat la C.I.J. și nu la T.I.D .M?
Teoretic, ar mai fi fost competent pe fond pentru soluționarea delimitării
maritime – dacă România și Ucraina l -ar fi ales în A cordul Conex – și Tribunalul
Internațional pentru Dreptul Mării de la Hamburg , care este o instanță permanentă
specializată în diferende ce țin de aplicarea dreptului mării. De asemenea, ar mai fi
putut creat un tribunal arbitral ad -hoc (numai pentru rezol varea acestui diferend), dacă
cele două state ar fi convenit asta.
Totuși, în 1997, când a fost finalizat Tratatul politic de bază cu Ucraina,
Tribunalul Internațional pentru Dreptul Mării abia începea să funcționeze (el a devenit
operațional în 1996, iar primul caz, referitor la eliberarea promptă a unei nave arestate,
l-a soluționat în decembrie 1997). Până în prezent Tribunalul de la Hamburg nu a fost
sesizat cu cazuri de delimitare maritimă. Or, prin comparație, C .I.J. avea deja în 1997
un număr mare de cazuri de acest tip; mai mult de atât, jurisprudența C .I.J. produsese
deja o influență considerabilă asupra dezvoltării dreptului mării. Prin urmare, varianta
folosirii Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării nu ar fi fost mai avantajoasă
decât re curgerea la C .I.J. Varianta unui tribunal ad -hoc nu ar fi fost, nici ea, mai
avantajoasă ca C.I .J., deoarece organizarea tribunalului ar fi putut întâmpina dificultăți
dacă una din părți ar fi tergiversat numirea arbitrilor proprii (spre deoasebire de C .I.J.
unde există judecători permanenți, în cazul tribunalelor arbitrale constituirea lor
concretă depinde de părți, care numesc un număr de arbitri și, în plus, trebuie să
convină asupra președintelui tribunalului) sau ar fi întârziat finanțarea tribunalului (în
cazul tribunalelor arbitrale, toate cheltuielile implicate de activitatea tribunalului se
suportă în mod egal de părți, costurile fiind mai mari decât la C .I.J.245); tribunalele

244 A se vedea Hotărârea completă a Curții: http://www.icj -cij.org/docket/files/132/14987.pdf , 3
februarie 2009.
245 Toate costurile procedurilor sunt suportate din bugetul C .I.J. (parte a bugetului O .N.U.). Statele nu
plătesc taxe judiciare, cheltuieli administrative sau pentru traducere. Singurele cheltuieli suportate de o
parte la diferend sunt privitoare la pregătirea și editarea documentelor scrise, plata muncii consilierilor

87 arbitrale nu au o jurisprudență proprie, ele fiind create special pentru un diferend, după
care se desființează. Nu în ultimul rând, spre deosebire de C.I .J., care beneficiază de
un mecanism de monitorizare a executării – Consiliul de Securitate al O .N.U., care
poate obliga partea care nu respectă hotărârea C .I.J. să o execute, t ribunalul arbitral nu
are astfel de mecanisme.

străini și cheltuielile aferente fazei orale legate de prezența echipei la Haga pe durata audierilor în faza
orală.

88
CONCLUZII

Succesul unui organism judiciar internațional, este în general, cuantificat prin
numărul de cazuri asupra cărora s -a pronunțat. În ceea ce privește jurisdicția sa,
Tribuna lul Internațional pentru Dreptul Mării s -a ghidat în anumite cazuri după
deciziile C.I.J. De fapt, în perioada de început a activității sale, deciziile C.I.J. au fost
citate în hotărârile Tribunalului, precum și în opiniile separate și divergente ale
membr ilor acestuia. Un fost președinte al Curții Internaționale de Justiție a afirmat:
„Este inevitabil ca alte tribunale internaționale să aplice legea al cărei conținut a fost
influențat de Curte (de exemplu, C.I.J.), și faptul că aceasta va aplica legea așa cum a
fost influențată de celelalte tribunale ”.
Tribunalul și -a dezvoltat, de asemenea, regulile, reglementările, practica
internă judiciară și liniile directoare în consonanță cu cerințele actuale de adjudecare
internaționale.
Competența Tribunalului n u se limitează la litigiile referitoare la interpretarea
sau aplicarea Convenției privind dreptul mării; ea cuprinde de asemenea, „toate
aspectele prevăzute în mod expres în orice alt acord care conferă competență
Tribunalului”. Au fost, astfel, încheiate un număr de acorduri internaționale care
conțin prevederi ce stipulează că litigiile care decurg din interpretarea sau aplicarea lor
pot fi depuse la Tribunal. Spre exemplu, în 2007 a fost încheiat un acord internațional
multilateral prin care se conferă competență Tribunalului. Acest acord se referă la
Convenția internațională privind scoaterea epavelor, ce a avut loc la Nairobi (WRC),
care a fost adoptată la 16 mai 2007 sub auspiciile O.M.I. (Organizației Maritime
Internaționale). Articolul 15 prevede ap licarea mutatis mutandis a dispozițiilor
cuprinse în partea XV din Convenție cu privire la disputele care decurg din aplicarea și
interpretarea acesteia. Procedura de la Nairobi urmează procedura adoptată prin alte
acorduri similare. În cadrul noului acord aplicarea Părții a XV -a este supusă regulii
potrivit căreia mijloacele diplomatice trebuie mai întâi epuizate „într -o perioadă
rezonabilă de timp, pentru a nu depăși douăsprezece luni de la momentul când un stat –
parte a notificat unui alt stat existența u nui diferend între ele”.

89 Litigiile privind Convenția pot fi depuse la Tribunal, fie printr -un acord
special sau printr -o cerere unilaterală. În cele mai multe dintre cazuri competența
Tribunalului privind soluționarea litigiilor nu a fost contestată, iar T ribunalul a
constatat că în toate cazurile au fost îndeplinite cerințele prevăzute în art. 292: părțile
la diferend au fost statele -părți la Convenție, diferendul a fost prezentat Tribunalului
după o perioadă de 10 zile de la data când nava a fost reținută iar reclamantul a fost
statul de pavilion al navei.
În ceea ce privește admisibilitatea cererii , în cazurile privind eliberarea
promptă a navei și echipajului , amintim cu titlu exemplificativ că hotărârea dată în
cazul Tomimaru , nu stabilește părțile car e se ocupă cu competența și admisibilitatea
declarând în mod expres că Tribunalul a avut competența și că cererea a fost
admisibilă. Motivul este probabil, că Tribunalul este reticent în a -și afirma competența
și admisibilitatea cererii, chiar înainte de a respinge cazul ca fiind fără obiect.
Referitor la cazul când Tribunalul s -a confruntat cu rechiziționarea unei nave
într-un caz de eliberare promptă, menționăm cazul „Juno Trader”, unde rechiziționarea
navei a fost suspendată prin decizia instanței națion ale a statului reținut. În cazul
„Grand Prince”, nava a fost reținută de autoritățile franceze care au argumentat că
Tribunalului nu i s -a permis să examineze cazul, susținând, potrivit articolului 292,
alineatul 3 al Convenției, că Tribunalul se va pronun ța „numai asupra problemei
privind eliberarea sau punerea în libertate, fără să aducă atingere fondului oricărei
acțiuni căreia i -ar putea face obiectul nava, proprietarul sau echipajul acesteia.
În concluzie, este necesar ca statele să adopte o poziție co mună în vederea
realizării unei stări ecologice bune prin elaborarea de strategii maritime, pentru
sporirea protecției mediului maritim din oceane și mări.
Instituirea Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării de către Convenția
O.N.U. arată clar că s-a stabilit puterea legislativă și judecătorească în domeniului
afacerilor maritime și de pescuit. Se crede cu tărie că Tribunalul va juca un rol
important pentru a asigura o blocadă maritimă pașnică și dezvoltarea durabilă la mare.
Privind în perspect ivă, cred că este important pentru Tribunal de a demonstra
avantajele pe care le oferă, astfel că statele sunt conștiente de rolul pe care acesta îl
poate juca în sentințele internaționale, în domeniul dreptulu i mării.

90
BIBLIOGRAFIE

I. Tratate, monografi i, cursuri universitare și alte lucrări de specialitate

1. ANGHEL M., Ion , Dreptul diplomatic și consular , vol. I, ediția a II -a,
revizuită și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2002;
2. BOLINTINEANU, Alexandru ; NĂSTASE, Adrian ; AURESCU, Bogdan ,
Drept in ternațional contemporan , Editura All-Beck, București, 2000;
3. BURIAN, Alexandru; BĂLAN, Oleg; SUCEVEANU, Natalia Drept
internațional public , ediția a III -a, revăzută și adăugită, Tipografia „Elena V.
I.”, Chișinău, 2009;
4. CLOȘCĂ , Ionel , Dicționar de drept int ernațional public , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982;
5. CONSTANTIN, Valentin , Drept internațional public , Editura Universul
Juridic, București, 2010 ;
6. CREȚU, Vasile , Drept internațional public , ediția a IV -a, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2006 ;
7. DIACONU, Ion , Tratat de drept internațional public , vol. II, Editura Lumina
Lex, București, 2003 ;
8. IONESCU, Steluța, Jurisdicții internaționale și europene – curs universitar ,
Editura Universității „Valahia”, Târgoviște, 2010 ;
9. MAZILU, Dumitru , Dreptul mării. Tendințe și orientări contemporane ,
Editura Academiei Române, București, 1980 ;
10. MAZILU, Dumitru , Drept internațional public , vol. I, Editura Lumina Lex,
București, 2005 ;
11. MĂTUȘESCU, Constanța , Drept internațional public – curs universitar,
Editura Universității „Valahia”, Târgoviște, 2009 ;
12. MIGA -BEȘTELIU, Raluca , Drept internațional public – curs universitar ,
vol. I, Editura All -Beck, București, 2005 ;
13. NĂSTASE , Adrian , Organizarea internațională , Editura Universității
„Vala hia”, Târgoviște, 2001;

91 14. POPESCU, Dumitra , Drept internațional public – curs universitar , Partea I,
Editura. Universității „Titu Maiorescu”, București, 2008;
15. PREDA -MĂTĂSARU, Aurel , Tratat de drept internațional public , Editura
Hamangiu, București, 2010;
16. RAO P., Chandrasekhara, ITLOS: The First Six Years , Max Planck
Yearbook of United Nations Law , Kluwer Law International, printed in the
Netherlands, 2002;
17. RAVIN, Mom, ITLOS and Dispute Settlement Mechanisms of the United
Nations Convention on the Law of t he Sea , The Nippon Foundation Fellow
Germany, United Nation, 2005;
18. SCĂUNAȘ, Stelian , Drept internațional public , ediția a II -a, Editura All Beck,
București, 2007;
19. TODOȘ, Victor , Drept internațional public , Editura Universității Bogdan
Petriceicu -Hașdeu, Cahul, 2010;

II. Articole și studii de specialitate

1. FLOROIU , Mihail OTOVESCU, Cristina , Considerații privind zonele
mariti me cu regim special , în Revista de Științe Juridice nr. 1/2007 ;
2. GAUTIER, Philippe , The International Tribunal for the Law of the Sea:
Activities in 2007 , Chinese Journal of International Law, Oxford University
Press, 06 June 2008;
3. GUNĂ, Dan , Rezolvarea diferendelor internaționale pe cale pașnică , în
Analele Facultății de Științe Juridice, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2008 ;
4. VELI ȘCU , Viorel , Mijloace de soluționare a diferendelor internaționale în
dreptul maritim .

92
III. Documente internaționale cu caracter normativ și jurisprudențial

1. Convenția Organizației Națiunilor Unite asupra Dreptului Mării, semnată la
Montego -Bay ( Jamaica), la 10 decembrie 1982, publicată în Monitorul Oficial
nr. 300 din 21 noiembrie 1996;
2. Statutul Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării (Anexa a VI -a la
Convenție);
3. Regulamentul Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării, modificat la d ata
de 17 martie 2009;
4. Liniile directoare privind întocmirea și prezentarea de cazuri în fața
Tribunalului, adoptate la data de 28 octombrie 1997.
5. Statement of the President of the International Law of the Sea, Judge L.
Dolliver M. Nelson , on the occasion of The 20th anniversary of the opening for
signature of the 1982 United Nations Convention of the Law of the Sea, 9
December 2002;
6. Statement by the Judge Hugo Caminos , Observer of the International Tribunal
for the Law of the Sea, Asian -African Legal Consu ltative Organization, 5th
Session, New Delhi, Republic Of India, 4 April 2006;
7. Statement of the President of the International Tribunal for the Law of the Sea,
Judge Rüdiger Wolfrum , on the occasion of The Tenth Anniversary
Ceremony at the Vertretung der F reien und Hansestadt Hamburg, Berlin, 18
September 2006.

IV. Surse internet

1. http:// www.chinesejil.oxfordjournals.org ;
2. http:// www.internatio nallawobserver.eu ;
3. http:// www.legaladviser.ro ;
4. http:// www.itlos.org .