Răpunderea î n cadrul profesiilor juridice liberale [618837]

1
Răpunderea î n cadrul profesiilor juridice liberale
1. INTRODUCERE
Profesiile liberale reprezintă o realitate de necontestat a societăț ii contem porane, iar
cei care le exercită ocupă un rol important în desfășurarea î n condiț ii optime a raporturilor
juridice dintre persoanele fizice sau juridice și autorităț i.
Potrivit definiț iei, profesia liberal ă reprezintă o ocupație intelectuală, exercitată de o
persoană pe cont propriu (liber -profesionistă) care face parte, î n mod obliga toriu, dintr -un
ordin profesional. Deși nu există o reglementare care să definească aceste meserii î n mod
concret, profesiile libere joacă un rol important în economie, contribuind la creșterea
câștigurilor și a numărului locurilor de muncă .
Cu toate acestea în cadrul legislativ românesc actual lipsește o abordare coerentă si
consecventă privind definirea și reglementarea profesiilor liberale. Legisla tia românească
prezintă un mare gol în ceea ce privește cadrul general p entru stabilirea, regl ementarea,
exercitarea și controlul legalit ătii practicării profesiilor liberale. Astfel avem în prezent:1
– profesii liberale aprobate ca atare în baza unor legi speciale organice
ordinare,aprobate de Parlament;
– profesii liberale recunoscute în baza u nei Ordonan te de Guvern privind asocia tiile și
funda tiile;
– profesii reglementate prin recunoașterea diplomelor și calificărilor profesionale .
In lucrarea de fata, va voi prezenta urmatoarele profesii liberale:
 Profesia de avocat;
 Profesia de notar public;
 Profesia de consilier juridic;
 Profesia de executor judecatoresc.

2. PROFESIA DE AVOCAT

1. Considerații introductive. I storic
Avocatura este o instituție cu o îndelungată tradiție istorică. Se poate afirma că avocatura a
evoluat paralel cu justiția și a fost influențată de organizarea politică și statală.
Originea avocaturii este plasată, de majoritatea autorilor, în Roma. Instituția avocaturii
este atribuită lui Romulus, în epoca căruia funcționau așa numiții „patroni”; ei aveau misiunea
de a asista, în formă gratuită, pe justițiabili. În epoca legii acțiunilor, „patronii” au fost
utilizați numai de către patricieni. Ulterior, în perioada procedurii formulare, avocatura a
dobândit valențele unei adevărate profesiuni. În această epocă avocatu ra a încetat să fie un
serviciu gratuit. Ea a început să fie exercitată de adevărați jurisconsulți, numiți „ advocati ”. De
aici provine și denumirea actuală a persoanelor ce exercită funcția de apărare în fața organelor
judiciare.2
În epoca lui Justinian avocatura era organizată în colegii și corporații cu caracter
profesional. Funcția avocațială era retribuită prin plata de onorarii. Organizarea avocaturii pe
baze profesionale a început să fie o caracteristică a societăților moderne. Totuși, nu au lipsit
tendințele de desființare a corporațiilor profesionale de avocați. Așa s -a întâmplat la
începuturile Revoluției franceze. Se considera în această tumultuoasă epocă istorică că
monopolul unor profesii legale constituie o „ofensă adusă libertății individual e”. Avocatura a

1 Les I. , Instituții judiciare contemporane , Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 78

2
devenit astfel o profesie liberă într -un mod absolut: lipsită de condiții profesionale și de orice
control public. Prin urmare, justițiabilul francez era liber să -și aleagă un apărător din rândul
oricăror categorii de cetățeni și chiar fără nicio pregătire profesională. Experimentul a fost de
scurtă durată. Printr -o lege din 27 august 1830 s -a pus bazele organizării Baroului francez.
În istoria avocaturii s -a manifestat însă și o altă tendință semnificativă pentru a fi
prezentată în această „schiță evolutivă” a instituției. Luând în considerare rolul esențial al
funcției avocațiale în administrarea justiției, s -a evocat și posibilitatea organizării unei
magistraturi avocațiale similare ordinului judecătoresc. În această concepție, avocații ar fi
trebuit să fie retribuiți de stat, întocmai ca și judecătorii, și numiți din oficiu pentru fiecare caz
în parte.
O încercare de organizare a unei „magistraturi a apărării” a avut loc în Prusia lui
Frederic cel Mare. Acesta a desființat avocatura în anu l 1781 considerând că o atare soluție
reprezintă cel mai bun sistem pentru restabilirea justiției. În locul avocaților, organizați până
atunci într -o corporație profesională liberă, erau numiți din oficiu de către tribunal consilieri
asistenți ( Assistenzra t) pentru fiecare caz în parte. Consilierii asistenți erau numiți dintre
membri tribunalului sesizat cu soluționarea unei cauze concrete. Experiența prusiană nu a dat
rezultate satisfăcătoare, iar în anul 1793 s -a revenit la sistemul anterior.
În țara noas tră organizarea avocaturii începe odată cu adoptarea Regulamentelor
organice. Pe baza Regulamentelor organice se constituie în Muntenia și Moldova câte un corp
restrâns de avocați, care la început erau salariați de stat și funcționau pe lângă instanțele
penale. Avocatura a fost organizată pe baze moderne printr -o lege din anul 1864. Modelul
noii legislații a fost cel francez. Reglementarea impusă în anul 1864 stabilea că avocatura
poate fi exercitată numai de persoanele care dețin „diploma de studiul dreptu lui de la una din
facultățile de drept române sau străine”.
Legislației adoptate în anul 1864 i s -au adus succesive îmbunătățiri prin actele
normative promulgate la începutul acestui secol. Una din cel mai importante legi a fost cea
pentru organizarea corp ului de avocați din 19 februarie 1923. Principiile organizării pe baze
liberale a avocaturii s -au menținut în întreaga perioadă interbelică. Prin Decretul nr. 281/1954
pentru organizarea și exercitarea avocaturii s -a renunțat în mare măsură la sistemul lib eral
tradițional. În temeiul acestei reglementări, avocații erau organizați în birouri colective de
asistență juridică. Potrivit acestei reglementări, raporturile privitoare la acordarea asistenței
juridice se stabileau între conducerea biroului colectiv d e asistență juridică și justițiabil.
Avocatul era asimilat, în special în materia răspunderii juridice, cu funcționarul de stat.3
În prezent s -a revenit la sistemul de organizare democratică a avocaturii. Actuala
reglementare este consacrată în Legea nr. 5 1/1995. Principiile organizării și exercitării
profesiei de avocat au fost detaliate în Statutul adoptat de Consiliul Uniunii Naționale a
Barourilor din România la data de 30 septembrie 1995. Legea nr. 51/1995 a suferit modificări
succesive, cea mai import antă fiind de dată recentă, respectiv cea realizată prin Legea nr.
255/2004.

2. Rolul avocatului în procedura judiciară.
Avocatul este persoana care, având o calificare juridică superioară, asigură apărarea
justițiabililor în fața instanțelor judecătorești sau a altor autorități publice, în condițiile
determinate de lege. Rolul avocatului nu poate fi redus la apărarea intereselor legitime ale
justițiabililor în fața organelor judiciare. Este adevărat însă că acesta a fost sensul originar al
funcției avocați ale. Trebuie să recunoaștem că această funcție este primordială și în dreptul
modern.

3 Les I. , Instituții judiciare contemporane , Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 77

3
Într-adevăr, în toate țările civilizate avocatura a fost organizată cu scopul de a asigura
persoanelor implicate într -un proces o apărare corespunzătoare. Părțile litigan te nu au, cel mai
adesea, pregătirea și cunoștințele necesare pentru a face față „duelului judiciar”. De aceea,
părțile sunt nevoite să recurgă la serviciile unor profesioniști ai dreptului, buni cunoscători ai
legislației și jurisprudenței, abili mânuitor i ai „verbului” și a formelor de procedură.
Rolul avocatului nu poate fi redus însă, așa cum am subliniat, la funcția de
reprezentare sau asistare a justițiabililor. El este unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai
judecătorului. Prin pasiune pentru a devăr și justiție, avocatul poate contribui într -o manieră
decisivă la o corectă stabilire a faptelor, la interpretarea adecvată a legii aplicabile conflictului
dedus judecății și, în final, la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale. Sunt motive
esențiale ce au determinat considerarea avocatului ca un auxiliar al justiției. Iar o atare
caracterizare se întâlnește și în epoca contemporană.
Într-adevăr, în lipsa avocatului judecătorul ar putea întâmpina adeseori dificultăți în
determinarea adevărului. Avocatul se interpune între parte și judecător, iar prin activitatea sa
permite instanței să se afle deasupra „duelului” dintre părți și să -și păstreze obiectivitatea
necesară. El prezintă judecătorului cererile părților și facilitează administrarea materi alului
probatoriu pertinent și concludent în soluționarea cauzelor supuse judecății. O atare abordare,
firească, a profesiei nobile de avocat contribuie și la o soluționare rapidă a cauzelor.
Funcțiile activității avocațiale rezultă, cu evidență, și din re glementările actuale
privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. (2) din Statutul profesiei de
avocat: „Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea și apărarea drepturilor,
libertăților și intereselor legitime a le persoanelor fizice și juridice de drept public și privat. În
exercitarea dreptului de apărare recunoscut și garantat de Constituție, de lege, de pactele și de
tratatele la care România este parte, avocatul are dreptul și obligația de a stărui, prin toat e
mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiție, pentru un proces echitabil și
soluționat într -un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părților”.
Textul citat enunță, în primul său alineat, principala funcție a avocatului, aceea de
„reprezentare” a justițiabililor. El sugerează, în cel de -al doilea alineat, și funcția de
colaborare cu organele judiciare.4 Această din urmă funcție poate fi dedusă și din referirea
textului la „asigurarea liberului acces la justiție ” și la dreptul la un „proces echitabil”.
Funcția de colaborare cu organele de justiție este însă foarte sugestiv determinată în
art. 7 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. Textul precizează în acest sens că: „Într -o
societate democratică întemeiat ă pe valorile democrației și ale statului de drept, avocatul are
un rol esențial. Avocatul este indispensabil justiției și justițiabililor și are sarcina de a apăra
drepturile și interesele acestora”.
Realizarea celor două funcții pare să fie ireconciliab ilă. Aparent numai cele două
funcții sunt antagonice. În realitate, apărarea intereselor justițiabililor nu trebuie pusă în
antiteză cu obiectivele majore ale justiției. Funcția principală a avocatului este și va rămâne
aceea de apărare a intereselor legit ime ale justițiabililor. Din acest punct de vedere se poate
susține că avocații îndeplinesc o funcție de interes privat; avocații sunt auxiliari ai părților. O
atare calificare rezultă, în mod indirect, din reglementarea reprezentării judiciare în Titlul I
(intitulat „Părțile”) din Cartea a II -a din Codul de procedură civilă.
Funcția de colaborare cu justiția nu este mai puțin importantă, deși trebuie să
recunoaștem că aceasta nu apare, adeseori, în prim planul activității avocațiale. Ea este
considerată ca o funcție de interes public, iar avocatul ca un auxiliar al justiției sau un partener
ori colaborator al judecătorului.
Realizarea unui echilibru între cele două funcții nu este adeseori ușor de realizat.
Interese uneori convergente fac totuși dificilă o armonizare posibilă și deopotrivă necesară. Ea

4
se face adeseori chiar și în activitatea extrajudiciară a avocatului. Avem în vedere îndeosebi
munca preventivă a avocatului realizată în cadrul consultațiilor juridice acordate de către
acesta și care conduce nu arareori la evitarea unor litigii.
Dar „armonizarea” funcțiilor avocațiale depinde de modul în care avocatul înțelege
să-și îndeplinească obligațiile sale profesionale.5 Pentru aceasta avocatul trebuie să dea
dovadă de o temeinică pregătire profesional ă, de o profundă cunoaștere a doctrinei și
jurisprudenței, de o verticalitate morală incontestabilă, respect față de lege și pasiune pentru
adevăr.
Istoria avocaturii a ilustrat, prin nume a căror celebritate este cunoscută,
onorabilitatea și prestigiul pr ofesiei de avocat. Un Cicero în Roma, un Demostene, Pericle și
Socrate în Grecia, un Raymond Poincaré sau un Alexandre Millerand la francezi (foști
președinți ai Republicii) au făcut parte din elita avocaturii. Și la noi profesiunea de avocat a
fost onorat ă în mod strălucit de Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mircea I.
Manolescu, Ionel Teodoreanu, Alexandru Djuvara și de Istrate Micescu.
Dar nu au lipsit nici vocile care s -au ridicat împotriva avocaților. Sunt cunoscute
criticile aduse corpului a vocaților de Montesquieu, La Fontaine și de Racine. Se impută
adeseori avocaților că apără pe oricine și chiar pe criminali. Critici asemănătoare se aud și azi,
uitându -se că și criminalii au nevoie de apărare. Apărarea este întotdeauna utilă și ea trebuie
făcută cu onestitate, demnitate și echilibru. Ideea este foarte sugestiv exprimată de E.
Herovanu, care remarcă: „Ceea ce însă orice om de bun simț trebuie să vadă și să înțeleagă e
că, într -o societate liberă, oficiul de avocat, exercitat de cetățeni lum inați, onești și
independenți, e tot atât de indispensabil ideii de justiție, ca și acel de magistrat destinat la
rândul său celor ce reprezintă cumpătarea, demnitatea și imparțialitatea”.

3. Răspunderea juridică
A. Răspunderea penală a avocatului
Obligațiile impuse avocatului prin lege și statut nu ne pot conduce la concluzia
neresponsabilității penale a avocatului în legătură cu activitatea sa profesională. Astfel, de
pildă, nerespectarea dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, priv itoare la
solemnitatea ședințelor de judecată, la abținerea de la folosirea unor expresii jignitoare la
adresa instanței, părților sau celorlalți avocați poate antrena răspunderea penală a persoanei
vinovate. Evident că fapta constituie infracțiune doar da că sunt întrunite elementele
constitutive ale uneia din infracțiunile prevăzute de legea penală.
Reamintim însă că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute în fața instanței
sau altor organe dacă acestea sunt „în legătură cu apărarea în acea ca uză și sunt necesare
stabilirii adevărului” .
Avocatul poate săvârși, în exercițiul funcției sale, și alte infracțiuni, cum ar fi
infracțiunile de fals, încercarea de a determina mărturia mincinoasă etc. De asemenea,
avocatul poate fi subiect și a altor in fracțiuni prevăzute de legea penală, răspunderea urmând
să se stabilească în condițiile dreptului comun.

B. Răspunderea civilă a avocatului
Legea nr. 51/1995 nu conține prevederi legale privitoare la răspunderea civilă a
avocatului. Cu toate acestea, este evident că în cursul activității sale avocatul poate săvârși
unele fapte de natură să aducă prejudicii părților din proces. Principial, problema răspunderii
civile a av ocatului se poate invoca în raporturile acestuia cu propriul său client. De altfel, una
din obligațiile fundamentale ale avocatului este aceea de a depune „toată diligența pentru
apărarea libertăților, drepturilor și intereselor legitime ale clientului”. Î n același sens, art. 221

5 Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale , Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010

5
din Statut impune avocatului obligația de a depune toate diligențele necesare pentru
îndeplinirea serviciului profesional ce i -a fost încredințat.
Neprezentarea avocatului la proces, deși s -a obligat prin contractul de asistență ju ridică să
asigure apărarea, pierderea unor termene procedurale (de exemplu, prescrierea dreptului la
acțiune, datorită nedepunerii cererii de chemare în judecată în termen, deși avocatul avea
împuternicire în acest sens și se afla în posesia tuturor actelo r necesare), îndeplinirea unor acte
procedurale cu rea -credință etc. constituie împrejurări ce pot cauza adeseori clientului un
prejudiciu irecuperabil.
Răspunderea civilă a avocatului poate fi angajată numai în condițiile dreptului comun. Ea
nu este însă operantă pentru simplul fapt al pierderii procesului. Ea trebuie să se raporteze la
obligațiile avocatului, la conținutul contractului de asistență juridică și mai cu seamă la natura
obligațiilor asumate de avocat. Obligațiile avocatului nu sunt, în princi piu, obligații de
rezultat, ci de mijloace. Pe de altă parte, poziția avocatului față de client nu este una de strictă
subordonare, ci de relativă independență. Toate aceste elemente trebuie să fie avute în vedere
de instanțele judecătorești sesizate cu ac țiuni în stabilirea răspunderii civile a avocatului. De
aceea, specificul activității de avocat nu justifică în niciun fel limitarea răspunderii pe care o
instituie art. 34 alin. (2) din lege, cu cât mai mult cu cât, pe plan civil, răspunderea avocatului
este aceea a unui specialist, împrejurare care, prin definiție, nu poate conduce la înlăturarea
răspunderii pentru culpă.6
Potrivit art. 40 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru
răspundere profesională, în condițiile stabilite pr in statutul profesiei. Statutul determină și
limitele în care avocații sunt obligați să se asigure pentru răspundere profesională. Astfel,
avocații stagiari trebuie să se asigure pentru un risc asigurat în valoare de minimum 3.000 de
euro anual, iar avocații definitivi, pentru un risc anual în valoare de minimum 6.000 de euro
anual .
Primele de asigurare profesională, achitate de avocat și de societățile civile profesionale
de avocați reprezintă cheltuieli profesionale obligatorii, legal datorate și i ntegral deductibile
pentru anul fiscal în curs. Statutul determină și care sunt consecințele nerespectării obligației
profesionale anterior menționate. Potrivit art. 218 alin. 7 din Statut, neîndeplinirea obligațiilor
de plată a primelor de asigurare poate atrage neînscrierea în Tabloul anual al avocaților cu
drept de exercitare a profesiei, cu toate consecințele prevăzute de lege și de statut.

C. Răspunderea disciplinară a avocatului
Principiul răspunderii disciplinare a avocatului este înscris în art. 70 di n Legea nr.
51/1995. Potrivit acestui text: „Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea
prevederilor prezentei legi sau ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii, prec um și pentru orice fapte
săvârșite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze
onoarea și prestigiul profesiei sau ale instituției”.
Textul citat are un caracter general. El este reluat, într -o formulare parțial difer ită, în art.
252 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat. Din coroborarea celor două dispoziții legale
rezultă că, virtual, orice încălcare a normelor de exercitare a profesiei constituie abatere
disciplinară. Pentru angajarea răspunderii disciplinare m ai este necesar ca avocatul să
acționeze cu vinovăție, iar fapta sa să fie de natură a prejudicia „onoarea și prestigiul profesiei
sau ale instituției”. Așadar, condițiile răspunderii disciplinare sunt cele de drept comun, astfel
că nu este cazul să insist ăm în mod deosebit asupra lor.
Legea determină sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate avocaților. Acestea sunt:

6 Les I. , Instituții judiciare contemporane , Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 78

6
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 50 lei la 500 lei, care se face venit la bugetul baroului; Plata amenzii
se va face în term en de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii
disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage suspendarea de drept din exercițiul
profesiei, până la achitarea sumei.
d) interdicția de a exercita profesia pe o perioadă de la o lună la un an;
e) excluderea din profesie (art. 73 din Legea nr. 51/1995).
Organele de jurisdicție disciplinară sunt: Comisia de disciplină a baroului, Comisia
centrală de disciplină și Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Comisia de disciplină a baroului are competența de a judeca abaterile săvârșite de
avocații din baroul respectiv. Ea este independentă de organele de conducere ale baroului și
este alcătuită din 5 până la 11 membri, aleși de adunarea generală pe o perioadă de 4 ani.
Comisia este condusă de către un președinte, ales de către membri acesteia. Funcția de grefier
se îndeplinește de către un secretar desemnat de consiliul baroului.
Comisia centrală de disciplină este alcătuită din reprezentanții barourilor, des emnați de
adunările generale. Fiecare barou are dreptul la câte un reprezentant ales de Congresul
avocaților dintre candidații desemnați de adunările generale ale barourilor. Membrii Comisiei
centrale de disciplină se aleg dintre avocații cu o vechime mai mare de 15 ani în profesie.
Legea îi recunoaște Comisiei centrale de disciplină atât o competență de fond, cât și una
de recurs. Ca instanță de fond, judecă abaterile săvârșite de decanii barourilor și de membrii
Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România. În acest caz comp letul este format
din 3 membri. Completul instanței disciplinare este format în acest caz din 5 membrii.
Contestația poate fi declarată de avocatul interesat, de decanul baroului și de președintele
Uniunii Naționale a Barouril or din România.
Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din România se constituie, ca instanță
disciplinară, în plenul său și are competența de a soluționa recursurile declarate împotriva
deciziilor pronunțate, în fond, de Comisia centrală de disciplină.Î mpotriva hotărârilor
pronunțate de Plenul Consiliului, în condițiile deja arătate, partea interesată poate declara
recurs la secția de contencios a Curții de Apel București, a cărei hotărâre este definitivă și
irevocabilă.
Apreciem că dreptul la sesizarea consiliului baroului aparține și oricărei persoane
interesate: avocat, client, parte adversă etc. O atare soluție rezultă și din prevederile art. 264
alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, potrivit căruia „plângerea îndreptată împotriva unui
avocat se adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează cu drept de
exercitare a profesiei”. Subliniem că dreptul la exercitarea acțiunii disciplinare aparține însă
numai consiliului baroului, respectiv Consiliul Uniunii.
După sesizare, cons iliul baroului procedează la anchetarea abaterii. În acest scop,
consiliul va desemna un consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R. sau a unui decan se
efectuează d e către Consiliul U.N.B.R. Consiliul va desemna pe unul dintre consilierii săi
pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Dacă se decide că sunt motive pentru exercitarea acțiunii disciplinare consiliul baroului
va desemna și consilierul însărci nat cu susținerea acesteia în fața instanței disciplinare.
Statutul profesiei de avocat indică și elementele pe care trebuie să le cuprindă acțiunea
disciplinară. Forma scrisă este obligatorie și ea cuprinde, potrivit art. 268 alin. (4) din Statut,
motivel e de fapt și de drept, arătarea persoanelor ce urmează să fie audiate și semnătura
decanului sau, după caz, a președintelui U.N.B.R.
Primind sesizarea, președintele comisiei de disciplină va fixa termen de judecată cu citarea
avocatului, a organului ce a e xercitat acțiunea și a celorlalte persoane indicate în cerere.

7
Citarea se face și în fața instanței disciplinare prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire. În fața instanței disciplinare, avocatul se va prezenta personal. El poate fi asistat însă
de un alt avocat. Ședințele de judecată ale instanței disciplinare nu sunt publice. Toate
lucrările instanței disciplinare se consemnează în încheieri. Lipsa părților regulat citate în fața
instanței disciplinare nu împiedică judecata.
Decizia disciplinar ă se adoptă cu majoritate de voturi. Odată rămasă definitivă, decizia
este obligatorie față de părți și față de organele profesiei. În acest sens, art. 272 din Statut
dispune chiar că o atare decizie are „autoritate de lucru judecat”. Decizia de aplicare a unei
sancțiuni disciplinare, precum și cea de încetare a acțiunii disciplinare se comunică avocatului
în cauză, decanului baroului în care avocatul este înscris și președintelui Uniunii Naționale a
Barourilor din România.7
Procedura judecării abaterilor d isciplinare este stabilită în statutul profesiei și se
completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
În cursul judecății, instanța disciplinară poate dispune și suspendarea avocatului din
profesie. Potrivit art. 74 din Legea nr. 51/1995: „În caz de abatere evidentă și gravă, instanța
disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exercițiul profesiei până la judecarea
definitivă a cauzei”. În acest caz instanța disciplinară pronunță, așa cum o prevede în mod
expres textul menționat anter ior, o încheiere. Împotriva acestei încheieri se poate declara
recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Aceasta înseamnă că instanța disciplinară trebuie
să comunice încheierea și avocatului în cauză.
Suspendarea prevăzută de art. 74 din Legea nr. 51/1 995 vizează adoptarea unei măsuri în
cursul judecării acțiunii de către instanța disciplinară. Prin urmare, legea are în vedere o
măsură aplicabilă „până la judecarea definitivă a cauzei”. În schimb, art. 272 alin. (1) din
Statutul profesiei de avocat cons acră principiul autorității de lucru judecat a deciziei
disciplinare rămasă definitivă. Cel de -al doilea alineat al art. 272 din Statut se referă atât la
decizia de excludere, cât și la cea de suspendare. Prima constituie o sancțiune disciplinară [art.
73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 51/1995], iar cea de -a doua o măsură provizorie luată în cursul
judecății. Suspendarea din profesie este o măsură gravă, fapt pentru care legea a deschis calea
de atac a r ecursului împotriva încheierii.
Instanța disciplinar ă de recurs exercită un control asupra legalității și temeiniciei hotărârii
atacate. Înaintea modificării Legii nr. 51/1995, prin Legea nr. 255/2004, s -au purtat discuții cu
privire la posibilitatea atacării în justiție a deciziilor disciplinare pronunțate de organele
disciplinare din cadrul profesiei. Jurisprudența Curții Constituționale și literatura de
specialitate au promovat punctul de vedere potrivit căruia actele organelor profesiei, pentru
care nu este instituită o cale de atac, în cadrul organizato ric al avocaturii, pot fi atacate în
justiție conform art. 6 din Legea nr. 29/1990, respectiv la tribunalul sau curtea de apel în a
cărei rază teritorială își are domiciliul reclamantul. Atare soluții au fost considerate ca fiind
singurele în concordanță c u dispozițiile art. 21 din Constituție, privitoare la liberul acces la
organele de justiție.
Actuala reglementare înlătură însă orice comentariu în această privință. Într -adevăr,
potrivit art. 72 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, împotriva hotărârilor pronunțate potrivit alin.
(2) și (3), partea interesată poate declara recurs la secția de contencios a Curții de Apel
București, a cărei hotărâre este definitivă și irevocabilă .
3. PROFESIA DE NOTAR PUBLIC

1. Consideratii introductive

7 Les I. , Instituții judiciare contemporane , Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 88

8
Activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice, potrivit chiar legii de
organizare a profesiei, constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase,
precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.
Dispozițiile amintite nu sunt suficient de generoase în sublinierea rolului deosebit de
important pe care îl are activitatea notarială în sistemul nostru de drept, în sistemele de factură
romano -germanică în general, prin garantarea ordinii de drept, a securi tății raporturilor juridice .
Activitatea notarială, concretizată în principal în întocmirea actelor autentice, se desfășoară
în domenii precum dreptul contractelor, dreptul succesiunilor, drepturile reale și publicitatea
imobiliară, dreptul comercial și d reptul afacerilor, etc. Aceste sumare considerații justifică în
mod deplin calificarea de serviciu public sau de interes public a tribuită activității notariale.
Potrivit legislației notariale, actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura
acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege . Exercitarea
activităților „notariale” de către o profesiune liberală specializată constituie o realitate a dreptului
modern, fără a fi însă, cel puțin la origini, de esența acestei activități .8
Într-adevăr, astfel cum s -a remarcat, activitatea de consemnare în scris a operațiunilor
juridice a precedat instituția notarului public în forma sa modernă . În Franța medievală, scriptor
sau notarius erau grefieri atașați jur isdicțiilor epocii, care aveau sarcina de a redacta anumite
înscrisuri.
În țara noastră, în epoca modernă, activitatea notarială era îndeplinită de instanțele
judecătorești în cadrul procedurilor necontencioase. Activitatea notarială este, așadar, o activi tate
detașată din activitatea judiciară și delegată ori concesionată în principal unei profesiuni liberale
consacrate, notariatul, dar și altor autorități publice ori instituții iar mai recent, profesiei de
avocat. Relația dintre activitatea judiciară și c ea notarială poate fi evidențiată și prin examinarea
particularităților raporturilor existente în prezent între autoritatea judiciară, pe de o parte, și
profesia de notar public și actul notarial, pe de altă parte . Este vorba despre existența doar a unei
autonomii relative a profesiei, existența controlului profesional administrativ al justiției asupra
notarilor, etc.
În România, instituția notarului își are originea, se pare, în sec. XII (în Transilvania) și XIV
(în Țara Românească și Moldova). Cum am ară tat, în epoca modernă, activitatea notarială era
îndeplinită, în Vechiul Regat, de instanțele judecătorești .

2. Răspunderea juridică a notarului
A. Răspunderea penală a notarului
În ipoteza în care notarul public aduce atingere, în cadrul și în legătură cu activitatea sa
profesională, unor valori sociale ocrotite de legea penală, pot fi declanșate mecanismele
răspunderii penale .
În activitatea sa, notarul poate fi subiect activ al unor infracțiuni precum divulgarea
secretului prof esional prevăzută de art. 196 C. pen.
Potrivit art. 42 din Lege: dacă hotărârea de condamnare a rămas definitiva si ea se
referă la infracțiunile prevăzute de art. 23 lit. f) din le ge, la acea data ministrul justiției
dispune excluderea din profesie a nota rului public condamnat.

B. Răspunderea civilă a notarului
Principiul instituit de art. 998 c.civ. operează și în activitatea notarului public . El este
transpus în legislația notarială de un text expres (art. 38 a l. 1 din Lege), care prevede că

8 Les I. , Instituții judiciare contemporane , Editura C.H. Beck,București 2007, pag. 85

9
răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru încălcarea
obligațiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu .
Și în cazul răspunderii civile a notarului a fost implementat un sistem de asigurare
obligatorie de răspundere profesională, fiind creată și o instituție care funcționează în interiorul
profesiei (în cadrul Uniunii) și care îndeplinește rolul unei societăți de profil – Casa de Asigurări
pentru Garantarea Responsabilității Civile a Notarilor Publici.9
Potrivit art. 16 din Statutul Casei, asigurarea acoperă :
a) prejudiciile cauzate de notarul public, din culpă, prin fapte proprii sau ale
angajațil or săi, în exercitarea atribuțiilor profesionale;
b) prejudiciile produse de notarul public pentru valorile încredințate în depozit, afară
de cazurile în care dispariția, distrugerea sau pierderea acestora este urmarea unui caz fortuit
sau de forță major ă;
c) prejudiciile produse de notarul public, ca urmare a pierderii, distrugerii sau
deteriorării documentelor originale date de clienți în depozit, în vederea întocmirii actelor
solicitate, limitate la cos tul de refacere al documentelor .

C. Răspund erea di sciplinară a notarului a notarului publ ic intervine pentru următoarele
abateri :
a) întârziere sau neglijență în efectuarea lucrărilor;
b) lipsă nejustificată de la birou;
c) nerespectarea secretului profesional;
d) comportament care aduce atingere onoarei sau probității profesionale.
Sancțiunile disciplinare se aplică în raport cu gravitatea faptelor și sunt următoarele :
a) observație scrisă;
b) amendă de la 50.000 lei la 200.000 lei;
c) suspendarea din funcție pe o durata de maximum 6 luni;
d) excluderea din profesie.
Acțiunea disciplinară se exercită de Colegiul director și se judecă de Consiliul de
disciplină. Acesta citează părțile și pronunță o hotărâre motivată, care se comunica a cestora.
Împotriva hotărîrii părțile pot face contestație la Consiliul uniunii, în termen de 10 zile de la
comunicare. Hotărîrea Consiliului uniunii poate fi atacată la instanța judecătorească
competentă. Hotărârea definitivă se comunică și Ministerului Justiției.
Sancțiunile disciplinare de suspendare din funcție și de excludere din profesie se pun în
aplicare prin ordin al ministrului justiției.
Potrivit art. 67 din Statut, notarul public sancționat disciplinar nu poate exercita funcții
eligib ile în cadrul profesiei, nu -și poate depune candidatura pentru funcții eligibile în
următorul mandat, nu va putea angaja și îndruma notari stagiari timp de 1 an.

4. PROFESIA DE CONSILIER JURIDIC

1. Consideratii generale
Cadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice a fost statornicit, timp de aproape
cinci decenii, prin Decretul nr. 143/1955. Acest act normativ a constituit o reglementare care,
în perioada ulterioară Revoluției din decembrie 1989, nu a mai corespun s realităților social –
economice din țara noastră.
Consilierii juridici și-au desfășurat activitatea, în trecut, în cadrul oficiilor juridice,
organizate, potrivit actului normativ menționat, la nivelul ministerelor, organelor centrale ale
administrației p ublice, autorităților locale ale administrației, întreprinderilor și organizațiilor

9 Moroianu G., Statu tul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag. 50

10
economice cu mai mult de 300 de angajați. Oficiile juridice au fost organizate și la nivelul
organizațiilor centrale și locale ale cooperației. La celelalte unități, organi zarea oficiilor
juridice era posibilă doar dacă necesitățile practice o impuneau (volum mare de litigii pe rolul
instanțelor judecătorești etc.). Recent a fost adoptată o nouă reglementare privitoare la
exercitarea profesiei de consilier juridic. Ea este c oncretizată în Legea nr. 514/2003 privind
organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic. Noua reglementare determină modul
de exercitare a profesiei, condițiile de admitere în profesie și statutul consilierilor juridici.
Textul citat prezintă o dublă importanță. Pe de o parte, el determină funcțiile principale
ale consilierului juridic, anume acelea de apărarea a drepturilor și intereselor legitime ale
persoanelor fizice și juridice precizate în acest prim articol al legii. Din acest punct de ve dere
nu există deosebiri esențiale între funcțiile foștilor jurisconsulți și cele ale actualilor consilieri
juridici.10 Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice și juridice a căror interese
pot fi apărate de consilierii juridici, în condiț iile prevăzute de Legea nr. 514/2003.

2. Răspunderea juridică a consilierilor juridici
Dispoziții importante, dar cu caracter general, cuprinde Legea nr. 514/2003 și în privința
răspunderii juridice a consilierilor juridici . O dispoziție de principiu este cea prevăzută de
art. 17 din lege, text potrivit căruia: „Consilierul juridic răspunde juridic pentru încălcarea
obligațiilor profesionale, potrivit legii și reglementărilor specifice ale domeniului activității
persoanei juridice în sluj ba căreia se află”. Două precizări importante sunt de făcut în legătură
cu semnificațiile juridice ale textului citat.
Prima precizare constă în faptul că legea se referă, în termeni generali, la răspunderea
juridică „pentru încălcarea obligațiilor profes ionale”. Spre a stabili dacă ne aflăm sau nu în
prezența unei nesocotiri a obligațiilor profesionale ale consilierului juridic trebuie să ne
raportăm atât la obligațiile prevăzute în Legea nr. 415/2003, în Statutul profesiei de consilier
juridic, cât și la cele statuate, după caz, de Statutul funcționarului public sau de Codul muncii.
A doua precizare constă în faptul că răspunderea consilierului juridic operează în
condițiile „legii și reglementărilor specifice ale domeniului activității persoanei juridic e în
slujba căreia se află”. În privința răspunderii civile va trebui să se țină seama și de prevederile
cuprinse în art. 77 -78 din Statutul funcționarilor publici și ale art. 270 -271 C. muncii.
Unele reglementări generale întâlnim în Legea nr. 514/2003 în legătură cu răspunderea
disciplinară a consilierilor juridici. Dispozițiile alineatului următor al textului citat sunt și mai
clare în această privință. Potrivit acestor prevederi legale, constatarea abaterii disciplinare,
cercetarea acesteia, procedura d e judecată și sancțiunile disciplinare sunt cele prevăzute în
reglementarea specifică persoanei juridice în slujba căreia se află consilierul juridic.
Dispozițiile legale menționate sunt elocvente în stabilirea principiului că și în materie
disciplinară su nt incidente normele corespunzătoare din Statutul funcționarilor publici și din
Codul muncii.
Statutul a instituit însă autorități disciplinare, astfel cum am văzut, atât la nivel teritorial,
cât și la nivel central. Astfel, comisia de disciplină constitu ită la nivelul colegiilor este
formată din 3 -5 membri, iar cea centrală din 5 -9 membri, aleși de Congres pentru un mandat
de 4 ani. Membrii Comisiei centrale de disciplină se aleg dintre consilierii juridici cu o
vechime mai mare de 10 ani în activități ju ridice. Comisiile disciplinare funcționează pe baza
unor regulamente proprii.11
Legat de răspunderea disciplinară a consilierilor juridici este necesar să menționăm și
două obligații profesionale importante care nu au fost prezentate în cele ce au precedat. Prima
obligație vizează evidențele ac tivității consilierului juridic . A doua obligație se referă la
respectarea dispozițiilor legale privitoare la interesele contrare în aceeași cauză sau în cauze

10 Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag. 50

11
conexe ori la conflictul de interese pe care persoana juri dică ce o reprezintă le poate avea. De
asemenea, consilierul juridic este obligat să respecte secretul și confidențialitatea activității
sale.
În finalul acestor considerații apreciem că în stabilirea oricăreia dintre formele de
răspundere juridică nu poat e fi ignorat nici faptul că „activitatea desfășurată de consilierul
juridic este o activitate de mijloace și nu de rezultat” (art. 49 din Statut).

5. EXECUTORII JUDECĂTOREȘTI

1. Consideraț ii generale
Executorii judecătorești sunt acele persoane cărora legea le -a încredințat sarcina de a
proceda la executarea silită a dispozițiilor civile cuprinse într -o hotărâre judecătorească or i
într-un alt titlu executoriu.12
În ultimele decenii, executorii judecătorești au fost considerați ca funcționari publici
cărora legea le -a trasat sarcina de a proceda la urmărirea silită a creanțelor recunoscute prin
hotărâri judecătorești sau alte titluri executorii. Ei erau numiți de ministrul justiției și își
desfășurau activitatea sub controlul ad ministrativ al președinților de instanțe. Legiuitorul a
renunțat, în urmă cu mai puțin de un deceniu, la vechea reglementare și a creat practic o
instituție nouă organizată pe baze liberale.
Prin noua reglementare, concretizată în Legea nr. 188 din 1 noie mbrie 2000 privind
executorii judecătorești, s -a urmărit, fără îndoială, o mai mare eficientizare a activității de
executare silită, dar, socotim noi, și o degrevare importantă a statului de cheltuielile pe care le
implică un atare serviciu de interes publ ic.
Economia românească se confruntă, adeseori, cu dificultăți majore, unele dintre ele
determinate de neîncasarea unor creanțe la timp. Noua reglementare ar putea contribui la o
mai promptă urmărire a dispozițiilor cuprinse în titlurile executorii. Ea po ate determina o
schimbare a rolului executorilor judecătorești în realizarea executării silite și considerarea lor
nu numai ca auxiliari ai justiției ci și ai părților.
Într-adevăr, potrivit art. 2 din Legea nr. 188/2000, „executorii judecătorești sunt învestiți
să îndeplinească un serviciu de interes public”. Pe de altă parte, „actul îndeplinit de executorul
judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum
și numărul de înregistrare și data, este act de auto ritate publică și are forța probantă prevăzută
de lege”. În fine, mai este de observat că, în principiu, activitatea executorilor judecătorești se
desfășoară la cererea persoanei interesate (art. 49 din Legea nr. 188/2000), iar pentru
serviciile prestate a ceștia au dreptul la un onorariu (art. 37 din Legea nr. 188/2000).
Executorii judecătorești care funcționează, în prezent, în conformitate cu dispozițiile Legii
nr. 188/2000, nu sunt singurele persoane sau organe cărora li s -a conferit dreptul de a proceda
la executarea silită a titlurilor executorii. Într -adevăr, creanțele bugetare se execută de
organele financiare, în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Codul de procedură fiscală,
unele creanțe se execută de executorii proprii ai instituțiilor de cre dit, potrivit dispozițiilor
O.U.G. nr. 99/2006, iar activele bancare se pot executa și prin intermediul executorilor proprii
ai Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare.

2. Răspunderea juridică a executorilor judecătoreș ti
Dispozițiile legale pri vitoare la răspunderea executorului judecătoresc sunt relativ
sumare. Mai exact, trebuie să arătăm că doar răspunderea disciplinară este tratată mai amplu
atât de Legea nr. 188/2000, cât și de Regulamentul de aplicare a acesteia . Este evident că în

12 Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale , Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010

12
acest c az legiuitorul are în vedere și nesocotirea legii penale. Transgresarea legii penale poate
îmbrăca și alte forme de manifestare, cum sunt falsul, uzul de fals etc.
În ceea ce privește răspunderea civilă a executorului judecătoresc aceasta este
reglementat ă în art. 42 alin. (1) din Legea nr. 188/2000. Potrivit acestui text: „Răspunderea
civilă a executorului judecătoresc poate fi angajată, în condițiile legii civile, pentru cauzarea
de prejudicii prin încălcarea obligațiilor sale profesionale”.
Cel de -al doilea alineat al textului citat este și el de o importanță cardinală, căci
stabilește modul de realizare a asigurării de răspundere profesională a executorului
judecătoresc.13 Potrivit textului menționat : „Asigurarea de răspundere profesională a
executorului judecătoresc se realizează prin Casa de asigurări constituită în acest scop, potrivit
art. 34”. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000 prevede, în art. 59 alin. (2), că la
începutul activității sale executorul judecătoresc devine membru al casei de asigurări pentru
garantarea răspunderii civile, care funcționează în cadrul Uniunii Naționale a Executorilor
Judecătorești, potrivit statutului propriu.
Asigurarea de răspundere profesională a fost s tabilită de lege după modelul
reglementărilor adoptate și în legătură cu exercitarea profesiei de notar public [art. 38 alin. (2)
din Legea nr. 36/1995] și de avocat (art. 40 din Legea nr. 51/1995). O atare asigurare este
benefică atât pentru executorul ju decătoresc, cât și pentru persoanele prejudiciate prin modul
defectuos de îndeplinire a sarcinilor profesionale. Pentru executorul judecătoresc asigurarea
de răspundere civilă evită dificultățile legate de declanșarea unei proceduri judiciare împotriva
sa și în final chiar obligarea sa la despăgubiri, desdăunarea părții urmând să se facă din fondul
de asigurare pentru răspundere profesională. Sistemul de asigurare menționat este deosebit de
avantajos și pentru cetățeanul prejudiciat căruia i se oferă astfel o cale mai rapidă și eficientă
de despăgubire.
Despăgubirea părții din fondul de asigurare pentru răspundere profesională este însă
condiționată de săvârșirea unui fapt prejudiciabil de către executorul judecătoresc în legătură
cu îndeplinirea atribuțiil or sale profesionale. Cu alte cuvinte, condițiile răspunderii civile
trebuie să fie întrunite, în prealabil, în persoana executorului judecătoresc respectiv. Această
precizare este importantă și necesară, dar ea ridică și problema de a cunoaște care este n atura
juridică a răspunderii executorului judecătoresc.14
Răspunderea disciplinară are, astfel cum am arătat, o reglementare amănunțită în
actele normative privitoare la exercitarea profesiei de executor judecătoresc. Acestea cuprind
norme privitoare la ab aterile disciplinare, la sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate
executorilor judecătorești și la procedura de aplicare a acestora.
Abaterile disciplinare ce pot fi săvârșite de executorii judecătorești sunt:
a) nerespectarea secretului profesional;
b) încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege;
c) săvârșirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori bunelor
moravuri;
d) neîndeplinirea obligațiilor privind formarea profesională a executorilor judecător ești
stagiari, angajați pe bază de contract;
e) întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor;
f) absența nejustificată de la birou.
Enumerarea abaterilor disciplinare, în art. 44 din Legea nr. 188/2000, are un caracter
limitativ, unele d intre acestea fiind foarte riguros circumstanțiate la săvârșirea anumitor fapte,
cum sunt cele legate de nerespectarea secretului profesional; încălcarea incompatibilităților și

13 Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag 55
14 Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale , Editura Universul juridic, Bucuresti, 2010

13
interdicțiilor prevăzute de lege și neîndeplinirea obligațiilor privind formar ea profesională a
executorilor judecătorești stagiari.15
Totuși, constatăm și existența unor abateri disciplinare ce permit încadrarea în
conținutul lor a unui complex mai larg de împrejurăr i sau de fapte ce aduc atingere disciplinei
ce trebuie urmată de o rice executor judecătoresc. Prima dintre aceste abateri este cea
privitoare la săvârșirea unor „fapte care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori
bunelor moravuri”. Determinarea concretă a faptelor care se încadrează în spațiul normativ al
acestei abateri nu poate fi făcută decât prin raportarea la gama relativ variată a obligațiilor de
natură profesională și de deontologie și care sunt precizate în Legea nr. 188/2000, în
Regulamentul de aplicare, în Statutul Uniunii Naționale a Executorilor jud ecătorești și al
profesiei de executor judecătoresc.
Așa fiind, considerăm că se încadrează în această abatere și nesocotirea obligațiilor
prevăzute de art. 12 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei
de executor judecăt oresc, cum sunt cele privitoare la respectarea normelor eticii și principiilor
deontologiei profesionale sau la un comportament demn atât în afara profesiei, cât și în
exercitarea acesteia. Interpretarea noastră este legitimată și prin dispozițiile art. 50 din Statutul
Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și al profesiei de executor judecătoresc.
Potrivit acestui text: „Nerespectarea prevederilor prezentului statut constituie abatere
disciplinară”.16
A doua abatere având un caracter generic este c ea prevăzută de art. 44 lit. e) din Legea
nr. 188/2000: întârzierea sistematică și neglijența în efectuarea lucrărilor. Această abatere
disciplinară prezintă două modalități de realizare: întârzierea sistematică și neglijența în
efectuarea lucrărilor. Oric are dintre aceste fapte poate antrena răspunderea disciplinară a
executorului judecătoresc vinovat. Prima modalitate se poate realiza numai în cazul unei
întârzieri „perseverente” în efectuarea lucrărilor, respectiv sistematice, formulă care
presupune după părerea noastră cel puțin trei asemenea întârzieri. Cea de -a doua modalitate
este și cea care conferă un caracter de relativă generalitate abaterii analizate, întrucât se
raportează la o gamă variată de acțiuni de natură a reprezenta o exercitare defectuo asă a
obligațiilor profesionale.
Sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate executorilor judecătorești, potrivit art. 46 din
Legea nr. 188/2000, sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 500 la 3000 lei, care se face venit la bugetul Camerei executorilor
judecătorești în a cărei rază teritorială este situat biroul executorului judecătoresc respectiv;
d) suspendarea din funcție pe o durată de la o lună la 6 luni;
e) exclud erea din profesie.

6. CONCLUZIE

Profesiile liberale reprezintă o realitate de necontestat a societăț ii contem porane.
Înfiin țarea și dezvoltarea p rofesiilor liberale în România a adus până în prezent, mai multe
tipuri de abord ări, în funcție de factorii politici și de interesele pe care diferitele grupuri
profesionale le -au promovat printr -un lobby mai mult sau mai pu tțin organizat și eficient.

15 Moroianu G ., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, București 2008, pag. 54

14
BIBLIOGRAFIE:

1. Moroianu G., Statutul profesiilor liberale, Editura Universul juridic, Bucureș ti 2008
2. Les I. , Instituți i judiciare contemporane , Editura C.H. Beck,București 2007
3. Spinei S., Organizarea profesiilor juridice liberale , Editura Universul juridic,
Bucuresti, 2010
4. Legea nr. 29/1990
5. Legea nr. 51/1995
6. Legea nr. 188/2000
7. Legea nr. 514/2003
8. Legea nr. 255/2004
9. O.U.G. nr. 99/2006