În timpurile moderne, odată cu extinderea și diversificarea relațiilor sociale pe arii [618819]
1
INTRODUCERE
În timpurile moderne, odată cu extinderea și diversificarea relațiilor sociale pe arii
geografice din ce în ce mai largi, populația planetei tinde să -și depășească tiparele în care a trăit
secole și milenii de -a rândul și încearcă să -și adjudece cu mai mul tă îndrăzneală o nouă
dimensiune, respectiv cea internațională. Dacă până de curând migrația era exclusiv un act forțat,
determinat de condițiile vitrege ce caracterizau anumite medii sau de pericolele de tot felul ce
amenințau ființa umană, astăzi începe să devină pentru omul modern un mod de viață.
Lucrarea intitulată „Cetă țenia română” abordează o problemă de mare complexitate și
actualitate, lucrarea încearcând să evidențieze modul în care se organizează o societate, de
problemele ei economice, demografice , dar și o analiză a problemelor cu care să confruntă
cetățenia din punct de vedere juridic, dar și din perspectiva științelor politice și sociale, atât sub
raport teoretic, cât și în concretizarea ei românească, dar și europeană.
Un prim capito l al lucrării, se constituie în prezentar ea cadrului general, realizând o
analiz ă cu privire la definirea noțiunii de cetățenie , formele acesteia prin ca re se relev ă faptul c ă
statutul de cet ățean este riguros și gestionat de o legisla ție sigur ă, clar ă, exact ă, dar nu în ultimul
rând facem referire la natura juridic ă.
Vorbind despre cetățenie, ne aflăm în fața primei probleme a raportului dintre individ și
societate, în fața unei instituții prin excelentă necesară, complexă, interdisciplinară și continuă, a
cărei cunoaștere se cere la nivelul popularității pe care o impune.
Majoritatea definițiilor date cetățeniei oscilează în jurul a două ipostaze ale cetățeniei.
Astfel, pe de o parte, cetățenia reprezintă un statut legal și politic, sens în care cetățenia constă în
ansamblul drepturilor și responsabilităților conferite de stat cetățenilor săi, iar pe de altă parte
cetățenia este o identitate și un rol social, o latură informală a cetățeniei, o formă de apartenență
culturală și psihologică pe care individul și -o asumă și prin care preferă să fie recunoscut.
Capitolul doi , abordează perspectiva juridică a cetățeniei în dreptul românesc, identificând
evoluția istorică a noțiunii în dezvotarea constitutională a României, menționându -se alături de
principiile care guvernează instituția cetăteniei române și aspecte cu privire la dovada cetăteniei,
cetătenia de onoare, dubla cetătenie, dar și situația străinilor și apatrizilor.
Important de precizat este că din perspectivă istorică în materia cetățeniei principiul ius
sanguinis sintetizează drepturile sta telor din care emigrează indivizii , astfel că prin consacrarea
acestui principiu se dorește transmiterea cetățeniei părinților și copilului, chiar născut pe teritoriul
2
altui stat. Punctul de pornire sau geneza acestui principiu este principiul naționalităț ii, prin care se
afirmă unitatea dintre stat și locuitorii acestuia. Principiul ius sanguinis stă și la baza dreptului
cetățeniei din România.
Capitolul trei , debutează cu referiri legate de procedura dobândirii/redobândirii sau
pierderii cetățeniei române , în contextul deselor modificări ale cadrului legal în materie și în
contextual deficiențelor, dificultăților și efectelor negative, reflectate în raport cu cetățenii.
Fiind libere să decidă modul de acordare a cetățeniei, statele reglementează, de asemenea,
pierderea și retragerea cetățeniei; cele mai multe state admit ca motive de pierdere a cetățeniei:
renunțarea persoanei interesate, desfiin țarea adopției și retragerea (cu titlu de sancțiune, inclusiv
pe motive penale).
În ultimul capitol am tratat cu precădere evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii
Europene care vine să consolideze construcția comunitătii politice europene transfrontaliere și să
creeze un spațiu public comunit ar. Din acest punct de vedere cercetarea noului concept de cetătenie
europeană este indispensabil.
Parcurgând o dezvoltare dinamică de la Tratatul de la Maastricht, unde a fost stipulată
oficial pentru prima dată această instituție, pană la Tratatul de la Lisabona, unde se conferă noi
valențe acestei instituții, cetătenia europeană devine un moment cheie pentru stabilirea unei relații
mai apropiate dintre Europa și cetăteni.
În plus, cetățenia european ă are la bază principiile comune ale statelor membre, incluse în
Tratatul de la Amsterdam: principiul libert ății, principiul democra ției, principiul respect ării
drepturilor omului și al libert ăților fundamentale și principiul statului de drept, și decurge
din drepturile fundamentale ale omului și drepturile specifice acordate cet ățeanului european
(drepturi de liber ă circula ție și drepturi civice), descrise în Tratat.
Reglementarea instituită prin Convenția europeană asupra cetățeniei (1997), în care a
fost formulată, într -un mod cuprinzător, întreaga problematică a cetățeniei și întrucât la aceasta
participă un număr mare de state europene, influența ei este cât se poate de evidentă, și totodată,
benefică.
Prin urmare, îmi propun ca prin lucrarea de fa ță să ofer o privire comprehensivă și actuală
asupra aspectelor legale cu privire la procedurile care se regăsesc în legislația statelor acordând
atenție cu precădere evoluției cadrului legal, dată fiind importanța normelor legale și a aplicării lor
în rap ort cu efectele produse asupra cetățenilor.
3
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE REFERITOARE LA CETĂȚENIE
1.1. Definirea noțiunii de cetățenie
Conceptul de cetățenie are aceeași vârstă cu primele comunități umane sedentare, cu primele
formațiuni sociale stabile. Bineînțeles cu două remarce legate de faptul că la acea perioadă nu
exista suficientă discernere asupra cetățeniei ca concept și institu ție, și însăși titulatura a fost
stabilită mult mai târziu; și a două – forma de organizare a societății umane la acea perioadă nici
nu se poate compara după complexitate cu societatea contemporană, căci chiar statul a început să
fie numit „stat” de la Nic colo Machiavelli (1469 -1527) încoace.
Statul este forma superioară de organizare a societății. Încă Constantin C. Dissescu scria că
statul este o unitate alcătuită din reuniunea mai multor oameni, pe un teritoriu determinat în forma
guvern anților și guver naților1. Prof. Tudor Drăganu definește statul ca „o instituție având ca suport
o grupare de oameni așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a -și determina singură propria sa
competență și organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi gr upate în funcțiile:
legislativă, executivă și jurisdicțională”2.
Pentru a fi exerci tată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populație, care
să-și fixeze limitele personale (subiective), și un teritoriu, care să -și fixeze limitele sp ațiale
(obiective).
Cetățenia interesează nu numai dreptul constituțional, ci, în egală măsură, și dreptul
internațional (public și, în mod deosebit, cel privat), dreptul familiei, fiind prin excelență o noțiune
interdisciplinară. Constituția și legile co nferă cetățenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în
timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă dec ât o parte din aceste drepturi.
Străinii și persoa nele fără cetățenie3 nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece
numai cetățenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot participa la guvernarea
socie tății din care fac parte și de destinele căreia sunt legați4. Totodată, numai cetățenilor le in cubă
anumite obligații, cum ar fi obligația de apărare a patriei sau de apărare a țării.
1 Constantin C. Dissescu, Drept constituțional , Ed. Librăriei SOCE, București, 1915, p. 429.
2 Tudor Drăganu, Drept constituțional și instituții publice. Tratat elementar , vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998,
p. 116.
3 Apatridia – desemnează o persoană pe care nici un stat nu o consideră ca resortisant al său prin aplicarea legislației
proprii.
4 Ion Deleanu, Drept constituțional și instituții politice . Vol. I, Editura Lumina Lex, București, 1991, p. 112.
4
Întrucât unul dintre elementele consti tutive ale statului este populația, apare jus tificată analiza
raporturilor existente între aceasta și stat, mai precis între fiecare individ, ca membru component
al populației, și statul respectiv. Populația unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită sub aspectul
specificului raporturilor politice și juridice pe care le are fiecare membru al populației cu statul pe
teritoriul căruia trăiește poporul respectiv.
Din acest punct de vedere, populația unui stat este formată din cetățenii acesteia, la care se
adaugă străinii și, după caz, apatrizii. Este un adevăr evident prin simplitatea sa, că între stat și
populație se încheagă o multitudine de raporturi de natură diversă.5 Dintr e aces tea, ne interesează,
în special, acele raporturi care definesc legătură intimă, obiectiv nece sară între stat și populația
acestuia.
O asemenea legătură nu este întâmplă toare, ea s -a format de la sine, printr -un proces,
îndelungat în care atât pop ulația, cât și forța publică au conștientizat legăturile lor reciproce de
intercondiționare. Locuind pe un anumit teritoriu și, mai târziu, organizân du-se politic pe acesta,
populația se identifi că atât cu teritoriul respectiv, cât și cu forma de organiz are politică, adică cu
statul. În ca drul acestui proces de conexiuni reciproce, populația capătă cu timpul conștiința de
sine (conștiința națională), care include conștiința apartenenței la un teritoriu determinat, soli –
daritatea cu o anumită forță public ă, căreia îi conferă prin vot legitimitate6.
Elementele organice ale națiunii, reflecta te în conștiința națională, precum sunt limba comună,
tradițiile, cultura comună, religia, specificul organizării vieții social -economi ce și politice,
formează fondul conceptual și operațional al ideologiei naționale.
Pe o asemenea bază, promovarea unei ideologii naționale bazate pe sistemul axiologic al no –
țiunii, reprezintă un factor de transmitere din generație în generație a trăsătur ilor specifice statului
cum ar fi, de pildă, în cazul statului român, caracterul său național, dar și de pro pagare și întărire
a raporturilor de apartenen ță a unei persoane fizice la stat, de cultivare a sentimentelor sale
naționale, a atașamentu lui indi vidual față de valorile sociale, juridice, politice ale poporului și,
implicit, ale statului7.
5 Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice . Vol. I, Editura All Beck, București,
2003, p. 54.
6 Inițial cetățenia a fost desemnată prin termenul naționalitate, termen pe care îl mai întâlnim și azi în art. 34 din
Constituția Franței. În timp s -a renunțat la acest termen deoarece naționalitatea indică apart enența la o națiune. Pentru
a se evita confuzii și mai ales speculații posibile, din punct de vedere juridic s -a preferat cuvântul cetățenie, el exprimă
un anumit statut juridic al omului.
7 Dumitru Vieriu, Considerații generale privind cetățenia română, A dmin istrarea Publică, nr. 3/ 2013, p. 34.
5
Legătura intimă între stat și întreaga populație care viețuiește pe teritoriul său, indiferent de
naționalitate, stă la baza drep turilor și libertăților fundam entale ale cetă țenilor, dar și la baza
îndatoririlor lor față de stat.8
Din dorința statului de a -și proteja cetățenii săi a apărut noțiunea de cetățenie, adică acea
legătură permanentă, politică și juridică ce se realizează între un individ persoană fiz ică și statul
pe al cărui teritoriu locuiește.
În dreptul constituțional modern o ase menea legătură este exprimata prin terme nul de cetățenie9.
Pe această linie, într -o lume în care respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
omului constituie primul și elementarul comandament social, recunoașterea legăturii ființei umane
cu societatea din care ea face parte, impune, printre altele, dreptul de a i se recuno aște această
apartenență în care trăiește – cetățenia; comunitatea internațională este prezentă în acest proces de
afirmare a dreptului la cetățenie, la dezvoltarea și îmbogățirea conținutului acestuia.
Astfel, „orice om are dreptul la cetățenie” și „nimeni nu poate fi lipsit, în mod arbitrar, de
cetățenia sa, nici de dreptul de a -și schimba cetățenia” (art. 15 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului – în raport de care vor fi interpretate și aplicate dispozițiile constituționale
ale României – art. 20 din Constituție).
Reglementarea instituției cetățeniei – inclusiv atribuirea și retragerea cetățeniei, ține de modul
în care se organizează o societate – de tipul de societate și de organizare a ei, de modul de
guvernare, precum și de problemele e i economice, demografice și alte elemente care imprimă un
anumit mod de reglementare10.
Nevoia organizării colectivității umane, a constituirii ei într -o unitate statală, antrenează
instituirea cetățeniei într -un stat și a instituirii unei reglementări car e să fie în interesul societății
respective. Între stat și cetățean, există un raport corelativ, unul presupunându -l pe celălalt.
Dacă cetățeanul reprezintă premisa existenței statului, deoarece populația unui stat – din rândul
căreia cetățenii proprii re prezintă partea cea mai importantă, majoritatea locuitorilor care participă
la actul de conducere – constituie unul dintre elementele obligatorii pentru existența statului, la
rândul său, individul trăiește într -o societate constituită în stat și trebuie s ă i se fixeze o statură
8 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituțional , partea I, Editura Europolis, Constanța, 2007, p.34.
9 Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc . Vol. II, Editura Lu mina
Lex, București, 1997, p. 367 .
10 Ch. Rousseau, Droit international public , 3e éd, Dalloz, 1965, p. 109 -113.
6
socială și să i se definească rolul care îi revine în sânul acesteia, adică să aibă statutul de
cetățean cu atribuțiile sale (drepturile și obligațiile)11.
În cadrul cetăteniei se regăsesc trei tipuri esențiale de drepturi12:
elementul/ componența civil/ civilă care relevă drepturile care stabilesc libertatea
individual;
componența politică ceea ce inseamnă posibilitatea participării la vot acetătenilor, dreptul
de a fi ales în unitătile parlamentare;
elementul social care pre supune dreptul cetătenilor la un trăi decent, posibilitatea de a
învăța , de a beneficia de serviciile medicale , de a avea o casă și un venit minim garantat
egal tuturor cetătenilor fărădiscriminare, care să -i ofere posibilitatea unei bunăstări sociale.
Dar, tocmai faptul că, prin stabilirea relațiilor de apartenență – cetățenia, se fixează poziția unei
persoane în cadrul societății în care trăiește – de om al cetății – civitas (cetățean – civis) sau numai
acela de străin, din care se manifestă ca membru al acesteia, că i se determină drepturile de care
beneficiază și îndatoririle care îi revin față de societate, apare și corolarul că orice individ are
nevoie și este îndreptățit să i se stabilească o poziție în cadrul acesteia, iar calea cea mai potrivită
este să aibă o cetățenie (să aparțină cetății)13.
Cetățenia reprezintă legătura juridică existentă între individ și stat, individual manifestând față
de stat solidaritate, atașament având în același timp drepturi dar șiîndatoriri, de aici rezultă că
cetățenia reprezintă identitatea primordială a indivizilor,având închegate elemente culturale
definitorii statului în cauză, și totodată indivizii princetățenia pe care o dețin pot fi identificați ca
făcând parte dintr – un anumit stat. Cetățenia își are rădăcinile în cuvântul grec ,, polis” care
înseamnă cetate – stat.14
1.2.Formele cetățeniei
1.2.1. Cetățenia statutară și cetățenia identitară
Cetățenia reprezint ă drepturile și îndatoririle pe care le acord ă, le ofer ă statul cet ățenilor s ăi.
Cetățenii au calitatea de subiec ți ai dreptului, care denot ă, specific regulile și extremit ățile
11 Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic și consular , vol. I, ed. a II -a rev., Ed. Lumina Lex, 2002, p. 250 -257.
12 Cristian Ionescu, op. cit., p. 369.
13 Ion Diaconu, Tratat de drept internațional public , vol. I, Ed. Lumina Lex, 2002, p. 323 – 329.
14 Cezar Bârzea, Cetățenia europeană , Editura Politea, București, 2005, p.7.
7
apartenen ței la o institu ție, unitate cu caracter politic15. Statul ofer ă, recunoa ște și garanteaz ă
drepturile și îndatoririle cet ățenilor iar cet ățenii la r ândul lor trebuie s ă aibă simț civic.
Naționalitatea este recunoscut ă prin intermediul certificatului de na ștere, prin buletinul de
identitate, pa șaport, prin certificatul de deces.
Cetățenia face parte din identit ățile individuale, personale, f ără a fi restr ânsă la un anumit
teritoriu . În sens identitar și cultural, cetățenia poate fi reprezentat ă făcându-se referire la o
regiune, la o localitate, la un spa țiu cultural și istoric, cet ățenia nu presupune o constr ângere
politic ă ori juridic ă. Exist ă cetățenia informal ă care reprezint ă apartenen ța la o anumit ă
cultur ă, la un anumit cadru psihologic al unei persoane care prefer ă și este de accord cu acest
lucru16. Astfel exist ă un individ al regiuni, al localit ății, al poporului/ neamului, un cet ățean
european dar și un cet ățean al lumii.
Cetățenia identitar ă presupune o multitudine de amestecuri culturale, f ăcând diferen ța între
apartenen ță și teritorialitate, astfel o persoan ă poate avea în acela și timp mai multe similitudini
culturale (este contextual ă) dar și schimb ătoare.
Se relev ă faptul c ă statutul de cet ățean este riguros și gestionat de o legisla ție sigur ă, clar ă,
exact ă.
1.2.2. Cetățenia normativă și cetățenia efectivă
Fată de limitările dist incției anterioare, unii autori17 preferă să vorbească de o cetă țenie
normativă și de una efectivă. Pri ma se referă la idealul de cetă țean, sustinător activ al virtuții
civice. Este mai degrabă un sens moral care conferă cetă țeniei valoarea unui cod al conduitei
zilnic e. În acest sens, Bellah18 consideră c etățenia ca o "religie civilă" capabilă să regleze
ansamblul relațiilor sociale. Cealaltă ipostază pune accentul pe cetățenie ca proces, nu ca simplu
input al vieții publice. Turner19, de exemplu, definește cetă țenia ca "un set de practici politi ce,
economice, juridice și culturale care caracterizează persoana ca membru competent al
15 Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, Bucure ști, 2007, p.46.
16 Ibidem , p. 48.
17 M. Sommers, Citizenship and the Place of the Public Sphere , American Sociological Review, vol. 58, 1993, p.
587-620.
18 R. Bellah, The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial , New York, Seabury, 1975, p. 234.
19 B.S. Turner, Contemporary Problems in the Theory of Citizenship , Citizenship and Social Theory, Newbury Park,
California, Sage, p. 1 -18.
8
societă ții". Aceste practici pun în evidentă capac itatea individului de a fi cetă țean efectiv și
dimensi unea interactivă a cetă țeniei: nu există cetă țeni în sine, ci d oar cocet ățeni.
Cetățenia se definește astfel nu în raport cu titlurile abstracte recunoscute membrilor de drept
ai comunit ătii juridice, ci prin modalită țile concrete în care aceste drepturi sunt folosite pentru a
regla relați ile dintre cetă țeni și auto ritățile publice.
1.3.Identitatea cetățeniei
Cetățenia este una din identitătile individuale. (ără să se restrangă în mod necesar la un
teritoriu, această identitate poate excede spațiul legal de apartenen ță. de exemplu, în acest s ens
identitar și cultural, cetățenia se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spațiu
cultural și istoric20. Fără să presupună o constrângere juridică sau politică propriu/zisă, cetătenia
informală este o formă de apartenen ță culturală și psihologică pe care individul și -o asumă și prin
care preferă să fie recunoscut.
Poate exista astfel un cetă țean al regiun ii, al națiunii, dar și un cetă țean european și chiar un
cetățean al lumii. Dacă statutul de cetă țean este strict și g estionat printr -o legislație precisă
(Heater21 îl numește "hard core" al cetăteniei), cetătenia identitară este supusă unor mari variații
culturale: ea disociază apartenența de teritorialitate, este contextuală -un individ poate avea
simultan mai multe iden tităti civice) și fluctuantă22.
În acest sens, identitatea europeană poate fi asumată de orice locuitor al Europei geografice și
nu numai.
1.4. Sensurile noțiunii de cetățenie
Noțiunea de cetățenie poate fi utilizată în doua sensuri: unul eminamente juridic și unul
politic , de exemplu, atunci când este privită ca o apartenență a unui individ la o colectivitate umană
(națiune, popor) organizată în stat. Deși pentru știința dreptului constituțional interesează, în
20 Cezar Bîrzea , op. cit. , p. 19.
21 D. Heater, Citizenship: The Civic Ideal in World History, Ed. Longman, London, 1990, p. 19.
22 Ibidem, p. 20.
9
primul rând, sensul său juridic, analiza cetăț eniei trebuie totuși făcută pornindu -se de la legătura
indisolubilă ce există între aspectele sale politice și cele juridice.
Noțiunea de cetățenie are în știința dreptului constituțional două accepțiuni. În primul rând,
noțiunea de cetățenie este utiliza tă pentru a desemna o instituție juridică, adică o grupare de norme
juridice cu un obiect comun de reglementare .
Prof. Tudor Drăganu definește statul ca „o instituție având ca suport o grupare de oameni
așezată pe un spațiu delimitat, capabilă de a -și det ermina singură propria sa competență și
organizată în vederea exercitării unor activități care pot fi grupate în funcțiile: legislativă,
executivă și jurisdicțională”23.
Dar, noțiunea de cetățenie este folosită și pentru a caracteriza condiția (starea) jur idică ce se
creează acelor persoane care au calitatea de cetățean. În această a doua accepțiune, cetățenia se
axează în jurul ideii de subiect de drept și numai aici se vorbește de cetățenia unei persoane,
dobândirea și pierderea cetățeniei24. Această accep țiune interesează în mod deosebit, ea constituind
obiectul controverselor din literatura de specialitate. În literatura juridică cetățenia a fost concepută
ca o „legătură între individ și stat” sau ca o „legătură politică și juridică, o apartenență juridic ă”
sau o calitate a persoanei.
Anibal Teodorescu admitea că „statul este forma superioară de societate omenească învestită
cu puterea exclusivă de comandă asupra colectivității de indivizi așezați pe un teritoriu determinat,
ce îi aparține în propriu”25.
Analiza opiniilor, exprimate în doctrina juridică chiar mai veche, prezintă un anumit interes
teoretic în stabilirea conceptului de cetățenie.
Într-o opinie, cetățenia este privită ca legătura care unește un individ, un grup sau anumite
bunuri cu un stat a numit. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că
raporturile juridice se pot stabili și între persoane și bunuri, nu numai între persoane. Teza era
principial greșită, neștiințifică, întrucât raporturile juridice se pot stabili numa i între oameni, uneori
ele încheindu -se cu privire la bunuri.
Niciodată raporturile juridice nu pot lua naștere între oameni și bunuri. Într -o altă opinie, se
pleacă la definirea cetățeniei de la teza, conform căreia statul ar fi suma celor trei elemente:
23 Tudor Drăganu, Drept constituțional și insituții politice, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 132.
24 Ioan Muraru, Simina Elena Tănăsescu, op. cit., 2003, p. 103.
25 Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice „M. Eminescu”, București, 1929,
p. 22.
10
terito riu, populație și suveranitate. Ion Guceac afirm ă că, dacă primele două elemente sunt de
natură materială (presupuneri necesare de fapt), al treilea element este de natură formală și în
virtutea acestui fapt devine cel mai important26. Drept rezultat statul apare ca o îmbinare a unor
elemente de fapt – populația și teritoriul, cu un element politico -juridic, adică o putere publică
reglementată din punct de vedere juridic.
Caracteristic pentru perioada modernă și contemporană este faptul că „statul” în cetează de a
mai însemna „formă de guvernare”, sau una din posibilele „stări ale mediului politic” ci vine să
însemne „unitatea politică” ce stă la baza unui popor și care poate supraviețui venirii și plecării nu
numai a guvernelor, ci ș i a formelor de guv ernare27. Structurile și funcțiile statului au evoluat, dar
în esență statul a rămas același, o anume putere de comandă, sau, în sisteme pluraliste și
democratice, un instrument de organizare și conducere a societății.
Populația unui stat este un ansamblu e terogen și amorf format din cetățenii statului dat, din
cetățeni străini și din apatrizi. Fiecare dintre categoriile enumerate are propriile raporturi juridice
și politice cu statul pe al cărui teritoriu locuiesc. O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-
a format printr -un proces îndelungat în care atât indivizii, cât și puterea publică au conștientizat
relațiile lor bazate pe principiul responsabilității reciproce.
Locuind pe un anumit teritoriu și, mai târziu, organizându -se politic în cadrul aces tuia, indivizii
se identificau atât cu teritoriul respectiv, cât și cu forma de organizare politică, adică cu statul. Pe
măsura dezvoltării acestui proces de interconexiune, populația dobândește treptat conștiința de
sine, numită și „națională”, care inclu de conștiința apartenenței la un teritoriu determinat,
solidaritatea cu o anumită forță publică, căreia periodic îi conferă prin sufragiu legitimitate28.
Între părerile acestor autori nu există decât deosebiri de nuanță, în esența, ei definind cetățenia
ca o legătură politică sau juridică sau ca o calitate a persoanei, în virtutea căreia persoana face
parte din populație, care ar fi unul dintre elementele c onstitutive ale statului.
Dezvoltarea cetățeniei a fost stimulată de lupta de clasă pentru câștigarea drepturilor
cetățenești. Instrumentele obișnuite ale democrației moderne au fost concepute de către clasele
superioare și apoi au fost transmise, treptat , celor inferioare. Lupta la care face trimitere T. H.
26 Ion Guceac, Curs elementar de drept constituțional , vol. II, Chișinău, 2004, p.57 -58.
27 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice , ediția 13, vol. I, Ed. C.H. Beck,
București, 2008, p. 3.
28 Ion Guceac, op. cit., p. 2.
11
Marshall în „Citizen and social class”29 și amplu dezbătută de J. M. Barbalet nu este în mod necesar
o luptă socială, între grupuri și clase sociale, cât mai ales lupta contra modurilor prestabilite de a
face lucrurile30.
Autorii Eufemia și Dumitru Vieru31 apreciază că “în calitate de instituție juridică, cetățenia
este privită ca ansamblul de norme juridice care reglementează modul de dobândire sau pierdere a
calității de cetățean, adică raporturile socia le de cetățenie”.
O definiție considerată corectă privește cetățenia ca fiind legătura politică și juridică
permanentă dintre o persoană fizică și un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea
drepturilor și obligațiilor reciproce dintre o p ersoană și statul, al cărui cetățean este, în plus, aceasta
este o legătură juridică specială, reflectată și pe plan extern, păstrată și prelungită oriunde s -ar găsi
persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos32.
1.5. Natura juridic ă cetățeniei
Determinarea naturii juridice a cetățeniei înseamnă încadrarea acesteia în una din categoriile
fundamentale ale științei dreptului, categorii care prin exprimarea esenței fenomenelor ajută la
cunoașterea și generalizarea științifică33. În știința juridică au fost exprimate mai multe teorii
privitoare la natura juridică a cetățenei:
Teoria contractuală . Paul Laband, un susținător înflăcărat al teoriei date, consideră cetățenia
drept o categorie a contractului sinalagmatic dintre stat și f iecare individ, care întră în categoria de
popor ca condiție juridică a existenței statului. E drept, autorul examina cetățenia cu o vădită tentă
militaristă, proprie Imperiului German la acea perioadă34.
29 . T.H. Marshall, „Citizen and Social Class, ” eseu în culegerea Class, Citizenship, and Social Developmen, Harvard
University, 1977, p. 71 -134.
30 Jack M. Barbalet, Cetățenia , Ed. Du Style, București, 1998, traducere din engleză și introducere la ediția română de
Viorel Vizureanu, p. 57 .
31 Eufemia Vieru, Dumitru Vieru, Drept consituțional și Instituții politice , Editura Economică, București 2005, p.83.
32 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice , Ediția a IX -a, Editura Lumina L ex,
București, 2001, p. 137 .
33 Tudor Drăganu, Natura juridică a cetățeniei, extras din Studia Universitatis Babeș Bolyai, Series Jurisprudentia,
Cluj-Napoca, 1968, p.14 -26.
34 Paul Laband, Le Droit public de l’Empire allemand , vol. 4, V. Gi ard & E. Brière, Paris, 1903, p. 323-327.
12
Cetățenia ar fi rezultatul unui „raport contractual ”, ceea ce ar însemna că ea se naște numai
dintr -un acord de voință aparținând statului și persoanei fizice35. Această teorie este supusă
criticilor datorită deosebirilor semnificative între instituția cetățeniei și instituția contractului în
ceea ce priveș te natura și forma acestora. Vulnerabilitatea teoriei36 se demonstrează la următoarele
momente:
– la dobândirea cetățeniei prin naștere, voința celui născut nu poate fi exprimată, nici înainte
de momentul dobândirii cetățeniei și nici în momentul dobândirii cetățeniei; cu toate că
acordul de voință, în mod normal, trebuie să se manifeste ante rior încheierii contractului;
– drepturile și obligațiile părților diferă în funcție de felul contractului, pe când în cazul
cetățeniei, drepturile și obligațiile sunt stri ct determinate de legea organică, indiferent de
modul de dobândire a cetățeniei37;
– cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic sau un contract, întrucât ea se
mărginește să definească drepturile și obligațiile unuia dintre subiecte în cadrul u nui
complex de raporturi și anume cele ale cetățeanului, fără să caracterizeze și poziția statului
față de cetățean. Cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic, deoarece în realitate
ea definește poziția unei persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într -un
complex de raporturi juridice38.
Teoria manifestării unilaterale a voinței de către stat. Adepții acestui curent aduc în calitate
de argument unele temeiuri de dobândire a cetățeniei. Astfel, ei consideră că în cazul dobând irii
cetățeniei prin naștere, dar mai ales la dobândirea cetățeniei prin cerere, statul își manifestă în mod
unilateral voința, naturalizarea devenind „un act unilateral de putere publică”39. Reprezentantul
acestei teorii, Paul Negulescu, avea în vedere leg ea contenciosului administrativ din acele timpuri
(1925), care considera naturalizarea ca fiind un act de guvernământ40.
Vulnerabilitatea ideii este relevată sub două aspecte:
– dacă cetățenia ar fi un act unilateral de voință al statului, ar trebui să se e mită atâtea acte
de atribuire câte nașteri se înregistrează;
35 Andre Weiss, Traite theorique et practique de droit international prive , Les conflit des lois, tom III, Ed. Sirey,
Paris, 1907, p.7 -8.
36 Ion Guceac, op. cit., p. 13.
37 Ion Rusu, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 171.
38 Tudor Drăganu, op. cit., 1998, p. 132.
39 Paul Negulescu, Curs de drept constituțional român , editat de Alex. T. Doicescu, București, 1927, p.75.
40 Ibidem.
13
– nu se poate atribui cetățenia unui stat, dacă persoana nu solic ită expres acest lucru41.
Teoria condiției juridice. Cetățenia este definită ca apartenență a persoanei la stat, în virtutea
cărei a aceasta are față de stat drepturile stabilite de lege, precum și obligațiile corespunzătoare42.
Cu alte cuvinte, această teorie mai poate fi numită și „cauza drepturilor și obligațiilor
cetățeanului”43.
Teoria statutului juridic. Conform acestei teorii, cetățenia statului este un „statut personal”,
cum ar fi clasa socială, vârsta, sexu l confesiunea religioasă44. Poate de aceea autori precum I. Rusu
o numesc „T eoria stării juridice”45.
Un alt grup de autori, printre care A. Arseni, V. Ivanov, L.Suholitco46 sunt de părere că
noțiunile de „condiție juridică” și „statut juridic” al personalității coincid. Acestea ar reflecta
principalele aspecte ale modului juridic de viață al individului: necesitățile, interesele, motivațiile,
activitat ea în sfera muncii, politicii.
Teoria situației juridice. Îl are ca susținător pe A. Teodorescu, care argumentează teoria pe
temeiul dobândirii cetățeniei prin naștere, ceea ce s -ar constitui într -o situație juridică generatoare
de drepturi și obligații47.
Teoria raportului juridic consideră cetățenia ca fiind un raport politic și juridic de
„dominație și supușenie”, din care se nasc drepturi și obligații, „atât în ceea ce privește pe individ
față de stat, cât și p e stat față de individ”48. Teoria este conte stată, și pe bună dreptate, de autorii
pentru care cetățenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic și pentru că în realitate ea
definește poziția unei persoane nu numai în cadrul unui raport juridic, ci într -un complex de
raporturi juridice49.
Teoria cetățeniei – element al capacității juridice. Susținătorii teoriei consideră cetățenia ca
o componentă, un element al capacității juridice, care reprezintă o prerogativă a subiectelor de
drept. În calitate de argument este adus faptul că persoanele fiz ice în cadrul raporturilor juridice
41 Ion Rusu, op. cit., 2001, p. 171.
42 Teodor Cârnaț, Drept constituțional , ediția II -a, Chișinău, 2010, p. 219.
43 Oreste Raneleti, Instituții de drept public.Partea generală, Milano, 1955, p. 46.
44 Ion Guceac, op. cit. 2004, p. 14.
45 Ion Rusu, op. cit., 2001, p. 172.
46 A. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, Dreptul constituțional comparat , CE USM, Chișinău, 2003, p. 4 3-44.
47 Anibal Teodorescu, op. cit ., 1929, p. 41.
48 Mihai Bădescu, Drept constituțional și instituții politice , Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 164.
49 Tudor Drăganu, op. cit., 1998, p. 132.
14
apar ca cetățeni, ca străini și ca apatrizi; ultimele două categorii de persoane nefiind recunoscute
de drept în anumite raporturi juridice.
Starea de lucruri este explicată prin faptul că străinii și apatrizii nu pot f i titularii unor drepturi
și obligații, fiindcă lor le lipsește o parte din capacitatea juridică, condiție necesară pentru a deveni
subiect al raporturilor juridice și pentru a -și asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective
și obl igațiile core spunzătoare50.
După acești autori, guvernanții, în funcție de condițiile social -politice, stabilesc care sunt
elementele ce formează capacitatea juridică, determinând astfel dacă un individ sau un grup de
indivizi pot sau nu să fie subiecte ale unor raport uri juridice, al căror conținut îl formează anumite
drepturi sau obligații, legislația statelor constatând o restrângere a capacității juridice în anumite
categorii de raporturi juridice pentru persoane străine și apatrizi, acordând o capacitate juridică
deplină numai pentru cetățeni51.
Capacitatea juridică ar fi deci condiția necesară, premisa pentru a putea deveni subiect al
raportului juridic și pentru a -și asuma în cadrul raporturilor juridice drepturile subiective și
obligațiile corespunzătoare. Ea a c unoscut și cunoaște schimbări de conținut în funcție de
transformările social -economice din cadrul societății și din cadrul statului.
Conținutul capacității juridice, mai bine zis elementele ce o compun, determină sfera
subiectelor raporturilor juridice. Astfel, sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le
recunoaște capacitatea de a fi subiecte de drepturi și obligații în anumite domenii de raporturi
juridice52.
Teoria legăturii de apartenență statului . Conform acestui punct de vedere, cetă țenia exprimă
legătura ce unește un individ, un grup de indivizi sau anumite bu nuri cu un anumit stat 53. Ideea
este considerată științific inconsistentă.
În calitate de argument poate servi următoarea constatare: raporturile juridice, ca raporturi
sociale aflate sub incidența unei norme juridice, care ar putea lua naștere între bunuri și persoane,
ar pune în egalitate bunurile și persoana54.
50 Ion Guceac, op. cit., 2004, p. 14.
51 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, op. cit., 2008, p. 117 -118.
52 Ibidem , p. 118.
53 Р.В. Енгибарян, Э.В. Тадевосян, Конституционное право, изд. «Юристъ», Москва, 2002, p. 151 .
54 Teodor Cârnaț, op. cit ., 2010, p. 219.
15
Teoria cetățeniei – element constitutiv al statului. Potrivit acestei opinii, cetățenia este pur
și simplu un element constitutiv al statului. Este adevărat că organizarea puterii de stat se realizează
numai în raport cu populația, dar cetățenia nu trebuie redusă doar la semnificația unuia dintre
elementele constitu tive ale statului55.
După succ inta analiză a teoriilor privind natura juridică a cetățeniei ajungem la concluzia
firească că cetățenia exprimă raportul politic și juridic între două subiecte de drept: statul și
persoana fizică, fiecare dintre ele fiind titular de drepturi și obligații. Din acest punct de vedere,
persoanele fizice pot avea calitatea de cetățean sau de persoană cu dublă cetățenie. Prin excludere,
străinii și apatrizii nu au vocația de a li se recunoaște și garanta toate drepturile cetățenești dar nici
nu li se poate preti nde să înfăptuiască toate îndatoririle fundamentale ce revin cetățenilor, întrucât
nu au calitatea de subiecte, de părți în ra porturile de cetățenie56.
55 Ion Guceac, op. cit., 2004, p. 15.
56 Cristian Ionescu, Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional românesc , vol. II, Ed. Lumina
Lex, București, 2001, p. 146.
16
CAPITOLUL 2. PERSPECTIVA JURIDICĂ A CETĂȚENIEI ÎN DREPTUL
ROMÂNESC
2.1. Evoluția istorică a noțiunii de cetățenie în România
Odată cu constituirea statelor se punea și problema cetățeniei. Populația trebuie să aibă o
legătură mai directă cu puterea p ublică, aspect care este pus în evidență de instituția cetățeniei.
Încă din timpuri străvechi, puterea publică și -a diferențiat atitudinea politică și juridică față de
locuitori, după cum aceștia aveau sau nu calitatea de cetățeni ai statului respecti v.
În Grecia Antică, "cetățeni" erau cei care aveau dreptul legal de a participa la afac erile statului.
Nu toți locuito rii unui stat erau "cetățeni" ( de exemplu, sclavii și femeile erau simpli supuși).
Dezbaterile filosofice ale epocii reflectă preocuparea pentru definirea "bunului cetățean" și a
virtuții civice. A apărut astfel ideea îndator irilor pe care cetățeanul trebuia să le îndeplinească.
Ulterior, cetățenia a fost asociată cu identitate a națională, întrucât "statutul legal al unui "cetățean"
era întotdeauna legat de un stat național, de unde și legătura dintre cetățenie și patriotism"57.
În statul -cetate antic se făcea distincția clară în tre cetățeni și străini. Grecii erau împărțiți în
atenieni și meteci (cei care locuiesc împreună cu), deși majoritatea populației metece era de origine
greacă. Meteci i nu aveau dreptul de a dobândi bunuri imobile, în fața tribunalelor nu se puteau
apăra direct, ci numai reprezentanți de cetățenii care erau și patronii lor, nu aveau d repturi politice.
Aceștia aveau însă toate obligațiile cetățenilor atenieni, inclusiv pe cele de a servi în armată sau pe
cele de natură financiară. În ceea ce îi prive ște pe sclavi, aceștia nu aveau niciun drept58.
Locuitorii statului roman erau împărțiți în trei categorii: cetățenii romani , latinii și peregrinii.
Latinii și peregrinii constituiau, în real itate, categoria necetățenilor. Cetățenii romani se bucurau
de deplinătatea drepturilor civile și politice; latinii se bucurau de cea mai mare parte a drepturi lor
pe care le aveau cetățenii, însă nu puteau dobândi ius honorum (dreptul de a candida la o
magistratură) și ius militae (dreptul de a servi într -o legiune romană); p eregrinii constituiau
categoria străinilor.
57 Compass – A Manual on Human Rights Education with Young People, Council of Europe, 2002.
58 Cristinel Murzea, Drept roman , Editura All Beck, Bucure ști, 2003, p. 67.
17
În secolul al XIX -lea a apărut preocuparea pentru drepturile egale ale cetățenilor. Pe măsură ce
dreptul de vot s -a extins, justiția și drept urile politice au devenit realitate pentru o parte din ce în
ce mai mare a populației59.
Astfel, cetățenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relațiile permanente
social -economice, politice și juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul
român și atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor
prevăzu te de constituție și de legile R omâniei.60
Profesor ul universitar Cristian Ionescu definea cetățenia română ca fiind “legătura principală
și statornică între statul roman și o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite
proceduri legale, prin care se exprimă voința suverană a poporului și beneficiază de drepturile și
libertățile fundamentale pe ca re i le garantează statul, care în același timp îi impune anumite
îndatoriri fundamentale”61.
2.2. Instituția cetățeniei române în dezvotarea constituțională a României
Crearea statului național român a dus, nemijlocit, la instituirea cetățeniei române ai cărei
titulari originari au fost cetățenii Țării Românești și Moldovei. Prima reglementare modernă a
cetățeniei a fost înscrisă în Codul civil din 186462, iar Constituția din 1866 a introdus principiul
potrivit căruia teritoriul României nu se poate coloniza cu populațiuni de gintă străină, limitând
astfel posibilitatea dobândirii împământenirii numai pentru străinii de rit creștin. Împământenirea
se acorda de puterea legiuitoare63.
Mijlocul prin care un străin putea dobândi cetățenia română era naturalizarea. Art. 7 § 1 din
Constituție stabilea condițiile în care străinul putea dobândi împământenirea. Înainte de
modificarea Constituției în anul 1879, materia naturalizării era reglem entată de Constituție la
59 P. Magnette, Europa Politică: cetățenie, constituție, democrație , Ed. Institutul European, 2003, p. 78.
60 Valentin C ârstea, Drept constituțional și instituții publice, vol. 1, 2014, p. 53.
61 Cristian Ionescu, Instituții Politice și Drept Constituțional , Editura Economică, București 2002, p.291.
62 Calitatea de cetățean, ca urmare a unei reglementări legale, nu a existat până la adoptarea codului. Acest lucru și -a
pus a mprenta asupra regulilor instituite atunci, legiuitorul având în vedere acordarea calității de cetățean român
locuitorilor țării.
63 Art. 8 din Constituția din 1866, prima C onstituție propriu -zisă a României , adoptată după modelul
Constituției Belgiei din 1831 . Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă constituție
(1866 -1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
18
modul general, în timp ce Codul civil era cel care reglementa în detaliu procedura și condițiile ce
erau necesare pentru obținerea naturalizării.
Dobândirea cetățeniei era guvernată, ca și astăzi, de principiul jus sanguinis . Existau
următoarele moduri de dobândire: naștere, naturalizare, căsătorie și repatriere. Pierderea cetățeniei
avea loc prin naturalizarea dobândită într -o țară străină; prin primirea unei funcții publice de la un
guvern străin fără autorizația legală a sta tului său de origine; prin supunerea față de o protecție
străină; prin intrarea în serviciul militar străin fără autorizarea Guvernului țării sale de origine și
prin căsătoria unei femei românce cu un străin64.
Unele principii instituite de Codul civil româ n guvernează și astăzi reglementarea cetățeniei,
iar interpretarea unora este identică și astăzi . Astfel, norma potrivit căreia ” copiii găsiti pe teritoriul
României făsă a se cunoaște identitatea părintilor lor sunt considerați cetățeni români” este
interpretată astăzi ca și în 1865 ca instituind prezumția potrivit căreia cel puțin unul din părinți este
cetățean român.
Legile din 1924, 1939, 1948, 1952, 1971 si 1991 care au reglementat de -a lungul timpului
cetățenia în România au constituit importante inst rumente juridice în evoluția instituției juridice a
cetățeniei.
Constituția din 192365 a păstrat cadrul modificărilor aduse Constituției anterioare,
proclamând principiul potrivit căruia deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origine
etnică și de limbă nu constituie o piedică spre a dobândi și exercita drepturile civile și politice.
Aprobarea dobândirii cetățeniei ia denumirea de naturalizare .
Art. 7 din Constituție stabilea că „naturalizarea se acordă în mod individual de Consiliul
de Miniștri, în urma constatării unei comisiuni, compusă din: primul Președinte și Președinții Curții
de Apel din capitala Țării, că solicitantul îndeplinește condițiile legale”. Condițiile, ca și procedura
prin care se dobândește naturalizarea urmau să fie stabilite de o lege ordinară.
Dispozițiile constituționale au fost completate cu dispozițiile Legii nr. 28 din 24 februarie
192466, care conțineau o reglementare mai amănunțită a modurilor de dobândire și de pierdere a
cetățeniei. În ceea ce privește dobândirea cetăț eniei, se stipula principiul ius sangvinis , cu
64 Ștefan Deaconu, Cetățenia în dreptul românesc , 2012. Online disponibil la: http://www.cdcip.ro/stefan -deaconu -1,
consultat la data de 14.12.2018.
65 Constituția României din 1923, publicată în Monitorul Oficial nr. 282/29 martie 1923.
66 Gheorghe Gh. Mârzescu, în calitate de ministru al justiției a fost inițiatorul Legii privind dobândirea și pierderea
naționalității române în vigoare de la 24 februarie 1924 până la 31 ianuarie 1939, fiind abrogat ă și înlocuit ă prin Lege a
86/1939 .
19
distincțiile care se făceau între copiii legitimi, copiii naturali, copiii legitimați de un român și copiii
găsiți pe teritoriul țării.
Legea prevedea, de asemenea, că dobândirea cetățeniei mai era posibilă pr in căsătoria unei
străine cu un cetățean român, prin naturalizare, prin repatriere și prin încetarea căsătoriei unei
românce cu un străin .
Competența acordării cetățeniei aparținea Consiliului de Miniștri. Pierderea cetățeniei
române se putea realiza în ur mătoarele cazuri: naturalizarea dobândită în altă țară, legitimarea
copilului natural de un străin, căsătoria unei românce cu un străin, primirea unei funcții publice
într-un stat străin fără autorizația Guvernului, supunerea față de o protecție străină și retragerea
naturalizării în caz de război.
Retragerea de naturalizare se făcea prin decret regal, dat pe baza jurnalului Consiliul ui de
Miniștri67.
În anul 1939 s-a adoptat legea cu privire la dobândirea și pierderea naționalității române.
Începând din 1948 , legile s -au referit la instituția cetățeniei române . Astfel, Decretul nr. 125/1948
stabilea două modalități de do bândire a cetățeniei: de drept și prin încetățenire (art. 3). Pierderea
cetățeniei se pierdea prin dobândirea cetățeniei unui alt stat și prin retragerea cu titlul de pedeapsă .
Cetățenia română se retrăgea prin decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, dat în baza
deciziei Consiliului de Miniștri, la propunerea Ministerului Justiției.
Decretul nr. 33/195268 prevedea că dobândirea cetățeniei prin naștere se realiza dacă numai
un părinte este cetățean român și ambii părinți trăiesc în străinătate, cetățenia copiilor se determină
prin acordul părinților. În ceea ce privește retragerea cetățeniei, decretul preve dea că cetățenia
putea fi retrasă prin decret al Prezidiului Marii Adunării Naționale.
Legea nr. 24/197169 prevedea modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române,
modalitățile de dovadă a cetățeniei, precum și principiile generale aplicabile cetă țeniei. Legea
statua în Capitolul I principiile care guvernau instituția cetățeniei române. Se consideră că
dispozițiile legii amintite au fost unele dintre cele mai moderne reglemen tări în materie70.
67 George Alexianu, Curs de drept constituțional , 5 volume 1930 -1937, p. 320.
68 Decretul 33/1952 privitor la cetățenia Republicii Populare Române în vigoare de l a 24 ianuarie 1952 până la 15
ianuarie 1972, fiind abrogată și înlocuită prin Legea 24/1971 , În vigoare de la 16 ianuarie 1972 până la 04 aprilie
1991, fiind abrogat și înlocuit prin Lege 21/1991 .
69 Legea nr. 24/1971 a cetățeniei române în vigoare de la 16 ianuarie 1972 până la 04 aprilie 1991, fiind abrogată și
înlocuită prin Lege a 21/1991 .
70 Ștefan Deaconu, Drept Constituțional , Ediția a 3 -a, 2017, p. 127.
20
După evenimentele din 1989, Constituția din 1991, revizu ită în 2003, a statuat în art. 5:
(1) Cetățenia română se dobândește, se păstre ază sau se pierde în condițiile prevăzute de legea
organică.
(2) Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit -o prin naștere.
Dispozițiile constituționale au fost completate cu cele ale Legii nr. 21/1991, publicată în
M. Of., Partea I, nr. 44 din 1991, cu privire la cetățenia română.
Pentru a ține pasul cu evoluțiile din cadrul societății, legea -cadru a cetățeniei a suferit o
multitudine de modificări și completări și a fost republicată.
Textul scoate în evidență diferențele care apar în dreptul românesc între noțiunile de cetățenie
și naționalitate din punct de vedere terminologic și juridic. Sub aspect juridic, cetățenia se
deosebește de naționalitate după cum asociem termenul de națiune de teritoriu (ca element
constitutive al statului) sau de ascendență (urmați ai unei anumite persoane). În prima situație, prin
naționalitate se întelege apartenența la o țară71. Această situație este aplicată persoanelor fizice, în
situația în care acestea devin cetățeni ai unui stat, sau persoanelor juridice. În cea de -a doua situație,
termenul de naționalitate pornește de la accepțiunea de ascendență și definește apartenența unei
persone fizice la o națiune.
Prima situație se întâlnește, în special, în statele Europei occidentale, unde termenii de
naționalitate și cetățenie au același înțeles.
Cea de -a doua situație se întâlnește în statele central și est europene, inclusiv în România, unde
se face distincția între naționalitate și cetățenie. Explicația pornește de la realitatea că toate statele
moderne s -au constituit pe bază națională. Cum statele Europei occidentale au încheiat acest proces
înaintea celor din Europa central și de est, în cazu l primelor elementul național s -a diminuat.
Pe de altă parte, procesul de constituire a unor noi state în zona estică și balcanică a Europei
(Cehia și Slovacia, statele independente foste componente ale Federației Yugoslave sau ale Uniunii
Sovietice) are loc tot pe considerentul național și face să se perpetueze în întreaga zonă diferența
dintre naționalitate și cetățenie. Consecința acestui fapt este prezumția statelor din zonă că cetățenii
de altă etnie au un stat național al lor, ceea ce explică de ce a ceștia nu sunt tratați ca indivizi, ci ca
membri ai unei colectivități72.
71 Ștefan Deaconu, op. cit., 2017 , disponibil online la http://www.cdcip.ro/stefan -deaconu -1, consultat la data de
14.12.2018.
72 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituțional contemporan , ediția a 2 -a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 112.
21
Perspectiva realizării Europei unite lărgite și crearea unei cetățenii europene oferă speranța
într-o eventuală dispariție, în viitor, a acestei distincții și nunantăți între termeni i de naționalitate
și cetătenie.
CETĂȚENIA ROMÂNĂ SUB IMPERIUL LEGII NR. 21 DIN 1 MARTIE 1991
Cetățenia este definită ca apartenența unei persoane la un anumit stat, ca legătura politică
și juridică dintre individ și stat sau ca o calitate a persoanei.
Cetățenia exprimă un raport politic între două subiecte de drept: statul și persoana fizică ,
fiecare dintre cele două subiecte fiind titulare de drepturi și obligații.
Cetățenia este legată astfel de o anumită stare a societății, este un rezultat al evoluției sociale73.
Cetățenia română – acea calitatea a persoanei fizice care exprimă relațiile politice și
juridice dintre persoana fizică și stat, dovedind apartenența sa la statul româ n și atribuind persoanei
fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor și îndatoririlor prevăzute de Constituție și de
legile statului român.
Instituția cetățeniei române este guvernată de următoarele principii generale74:
cetățenia română se dobândește pe baza principiului ius sanguinis (dreptul sângelui), ceea
ce înseamnă că dobâ ndește automat cetățenia română;
indiferent de locul nașterii sale, copilul ai cărui părinți sau numai unul dintre ei este cetățean
roman;
cetățen ia este în exclusivitate o chestiune de stat. Stabilirea modurilor de dobândire sau de
pierdere a cetățeniei reprezintă un atribut inerent, exclusiv și suveran al statului;
numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute în Constituție și în legi;
căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetățeniei soților, iar schimbarea cetățeniei
unuia dintre soți nu produce efecte asupra cetățeniei române a celuilalt soț. Încheierea,
declararea nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei în tre un cetățean român și un străin
nu produce efecte asupra cetățeniei soților. cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care
a dobândit -o prin naștere.
cetățenii români au, de regulă, o singură cetățenie, dar, potrivit legii române a cetățeniei,
pot d obândi o a doua cetățenie.
73 Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice: Teoria generală , Ed. Sitech, 2006, p. 78.
74 Genoveva Vrabie, Marius Bălan, Organizarea politico -etatică a României , Ed. Institutul European, Iași, 2004, p.
108.
22
cetățenii României se bucură de protecția statului român.
Reglementarea cetățeniei este o problemă internă a fiecărui stat.
Modurile de dobândire și de pierdere a cetățeniei române sunt reglementate prin Legea
cetățeniei române n r. 21/1991, republicată în M. Of., Partea I nr. 576 din 13 august 2010 , cu
modificările și completările ulterioare.
România a devenit în anul 2005 parte la Convenția europeană privind cetățenia75, semnată
la Strasbourg în anul 1997. Convenția a statuat o serie de principii și de reguli ce sunt aplicabile
statelor care sunt parte la acest document în material dobândirii și pierderii cetățeniei. Convenția
stabilește următoarele principii:
fiecare in divid are dreptul la o cetățenie;
apatridia trebuie să fie evitată;
nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa;
nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un resortisant al unui stat parte și un străin,
nici schimbarea naționalității u nuia din soți în timpul căsătoriei nu pot avea efecte de drept
asupra cetățeniei celuilalt soț;
principiul non discriminării.
2.3. Principii care guvernează reglementarea cetățeniei române
Analiza sistematică a normelor juridice care formează instituția juridică a cetățeniei române,
permite formularea unor principii care stau la baza acestei instituții.
A. Numai cetățenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituție și
legile în vigoare. Din analiza acestui principiu reiese că străinii și apatrizii nu se bucură în egală
masură de aceste drepturi și libertăți ca și cetățenii români care au deplinătatea drepturilor și
libertăților pe care le poate avea o persoană fizică în spațiul românesc. Această diferentă își are
fundamentul în legătur ile juridice, politice și morale depline dintre stat și cetățeanul român, în
simțământul reciproc al celor doi subiecți, stat -cetățean, că unul își datorează celuilalt loialitate,
75Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată în
vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în Monitorul Oficial, Partea a I, nr.
490/9.07.2002), nu definește cetățenia, dar o explică, arătând că cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană
și un stat, și nu indică originea etnică a persoanei.
Online disponibil la: http:/ /legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/37145 , consultat la 15.12.2018.
23
protecție, garanție, fidelitate76. Nu trebuie absolutizat nimic însă, pentru că există și cetățeni
români cu domiciliul în străinătate, și care, potrivit art. 17 din Constituția României77, nu au
obligația de a îndeplini acele îndatoriri ce nu sunt compatibile cu absența lor din țară. În grupa
acestor drepturi sunt incluse:
– dreptul de a alege și de a fi ales în organele reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin
excelență drepturi politice, aparțin în exclusivitate numai cetățenilor;
– dreptul de a domicilia pe teritoriul României și de a se deplasa nestingherit pe acest
terito riu;
– dreptul de a fi proprietar de terenuri în România. Trebuie să precizăm că potrivit Legii de
revizuire a actualei Constituții, și cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privata asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderare a României la Uniunea
Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală (art. 44 alin. 2).
Este o evidentă schimbare de optică con stituțională în spiritul principiilor democratice vest –
europene privind libera circulație a capitalurilor, una dintre cele patru libertăți fundamentale ale
pieței comune din Uniunea Europeană.
– dreptul de a fi angajat în orice funcție pentru care îndeplin este condițiile cerute de lege.
Pentru funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, se cere ca persoanele să aibă
numai cetățenia română și domiciliul în țară78. Legea de revizuire a Constituției79 a modificat acest
alineat, în sensul că s -a elim inat condiția de a avea doar cetățenia română pentru ocuparea unei
demnități sau funcții publice, deoarece, în condițiile integrării țării în familia marilor democrații
moderne, nu era justificată interdicția ocupării acestor funcții de către cetățenii rom âni ce au și o
altă cetățenie, de regulă a țărilor din zona civilizației europene.
S-a introdus un nou alineat al acestui articol, care prevede că în condițiile aderării României
la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii org anice au dreptul de a
alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale80. Acest alineat consacră un drept
76 Mihaela Adina Postolache, Aspecte privind cetățenia în dreptul intern și dreptul internațional, în Constituția și
societatea contemporană , Editura Universitară, București, 2014, p. 141.
77 Constituția României revizuită prin Legea nr. 429/2003 , aprobată prin referendumul național organizat în zilele de
18-19 octombrie 2003, actualizată și republicată în Mon itorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie
2003.
78 Art. 16 alin. 3 al Constituției României.
79 Legea de reviz uire a Constituției României publicată în Monitorul Oficial nr. 798/18 septembrie 2018 .
80 Art. 16 alin. 4 al Constituției României.
24
ce aparține cetățenilor Uniunii Europene, strâns legat de dezvoltarea democrației la nivelul de bază
al unităților administrativ -teritoriale, justificat față de aceia care, potrivit condițiilor prevăzute de
legea organică, rezultă că s -au integrat în viața social -economică a comunităților locale.
– dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetățeanul român nu poate fi
extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într -o cauză penală ori în
vederea executarii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi expulzat din România. Totusi, prin Legea
de revizuire a Constituției s -a introdus un alineat nou, alin. 2 al articolului 19, care reglementează
faptul că, prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetățenii români pot fi extradați în baza
conventiilor internaționale la care România este parte, în condițiile legii și pe bază de reciprocitate.
Crearea un ui spațiu de securitate juridică în cadrul Uniunii Europene, ca și lupta împotriva
terorismului, traficului de droguri, de femei și copii, în general infracționalitatea internațională,
presupun, în condițiile stabilite de comun acord prin tratate internați onale, posibilitatea extradării
unui cetățean care a participat la asemenea infracțiuni.
În acest scop s -a introdus acest alineat, având în vedere că prin specificul lor, asemenea
infracțiuni impun, în mod necesar, anchetarea și judecarea tuturor particip anților, indiferent de
naționalitate, în cadrul unei jurisdicții unice. Este cazul legii nr. 302/200481, modificată prin Legea
nr. 222/2008 (ce are la bază Decizia -Cadru de la Tampere privind cooperarea judiciară în materie
penală și executarea mandatului e uropean de arestare, în temeiul căreia cetățenii români pot fi
extrădați.
Legea a fost adoptată în temeiul executării obligației României de implementare a aquis –
ului european, rezultat și din obligațiile asumate prin Tratatul de aderare la Uniunea Europe ană a
României82.
– dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se afla în străinătate.
Cetățenia română implică pentru statul român obligația de a -și proteja cetățenii săi atunci
când aceștia, aflându -se în afara granițelor – vremelnic sau domicilii nd – au nevoie de asemenea
ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
81 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată în temeiul a rt. III din
Legea nr. 222/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională
în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 10 noiembrie 2008, dându -se
textelor o nouă numerotare.
82 Mihaela Vrabie, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, București, 2007, p. 16.
25
B. Numai cetățenii sunt ținuți a îndeplini toate obligațiile stabilite prin Constituție și
legile țării. Cetăteanul român, titular de drepturi și libertăți, este, în același timp, oblig at să
îndeplinească îndatoririle prevăzute de Constituția și legile țării. Aceasta cu atât mai mult cu
cât cetățenia română presupune responsabilitate civică.
Conform acestui principiu, unele obligații prevăzute de Constituție și legi, aparțin în
exclusiv itate cetățenilor români, deoarece numai aceștia pot fi titularii tuturor drepturilor și
obligațiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ținute a îndeplini anumite îndatoriri, ce
revin numai cetățenilor români, singurii răspunzători pentru dez voltarea economică și socială a
României, pentru apărarea independenței, suveranității și integrității sale. Aceste obligații sunt
următoarele:
a) obligația de fidelitate față de țară;
b) obligația satisfacerii serviciului militar de către bărbați. Textul noii Constituții nu mai
prevede această obligație. Se dă în sarcina legii organice stabilirea condițiilor privind
îndeplinirea îndatoririlor militare, îndatoriri ce vor reveni tuturor cetățenilor r omâni, bărbați și
femei. Suntem în prezența unui text constituțional suplu, care permite reglementarea
îndatoririlor militare în funcție de alianțele la care România va deveni parte și de exigențele
pregătirii militare într -un asemenea context83.
c) îndato rirea de apărare a patriei.
C. Cetățenii români sunt egali în drepturi și îndatoriri , fără deosebire de rasă, naționalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, de avere sau origine socială și
indiferent de modul în care au dobândit cetățenia84.
D. Cetățenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu
deosebită claritate din dispozițiile constituționale și legale, conform cărora, stabilirea
drepturilor și îndatoririlor cetățenilor români, a modu rilor de dobândire și de pierdere a
cetățeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.
E. Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetățeniei soților. Acest principiu se
desprinde din dispozițiile exprese ale Legii cetățeniei române c onform cărora încheierea căsătoriei
între un cetățean român și un străin nu produce nici un efect asupra cetățeniei soțului care a
83 Marieta Safta, Drept constituțional și instituții politice , Editura Hamangiu, București, 2015, p. 97.
84 Art. 16 alin. 1 al Constituției României , TITLUL II Drepturile, libertătile si indatoririle fundamentale, CAP. 1
Dispozitii commune.
26
dobândit cetățenia română în timpul căsătoriei. Invers, nici schimbarea cetățeniei unui dintre soți
nu produce efecte juridic e asupra cetățeniei române a celuilalt soț.
În această privință, Legea nr.21/1991, republicată, stabilește expres că încheierea, declararea
nulității, anularea sau desfacerea căsătoriei între un cetățean român și un străin nu produc nici un
efect asupra c etățeniei soților85.
În țara noastră, atât legea cetățeniei din 1924, cât și cea din 1939 porneau de la principiul că
străina putea deveni cetățeană română prin simplul fapt al căsătoriei ei cu un cetățean român; în
schimb, un străin căsătorit cu o cetă țeană română nu dobândea ipso facto cetățenia română, ci
trebuia să fie încetățenit fie printr -un jurnal al Consiliului de Miniștri, cum prevedea Constituția
din 1923, fie prin lege, cum stabilea Constituția din 1938. Astfel, cetățenii români de sex mascul in
erau puși într -o situație privilegiată, întrucât soția lor putea dobândi imediat cetățenia română, în
timp ce cetățenele române erau lipsite de această posibilitate în ceea ce privește pe soții lor, dacă
aceștia aveau o cetățenie străină.
Nevoind să facă să renască această discriminare între bărbat și femeie și urmărind să împiedice
eludarea legii prin căsătorii fictive încheiate numai în scopul de a se atribui unor străine cetățenia
română, Legea nr.21/1991 a prevăzut că cetățenia română nu se dobân dește și nici nu se pierde
prin căsătorie. Astfel, o persoană de cetățenie străină care se căsătorește cu o persoană având
cetățenia română, nu poate dobândi această din urmă cetățenie decât printr -o hotărâre a
Guvernului.
Pe de altă parte, o persoană avâ nd cetățenia română care se căsătorește cu o persoană de
cetățenie străină, fie ea de sex masculin sau feminin, nu poate pierde prin acest simplu fapt
cetățenia română, ci, pentru că acest efect să se producă, este necesară o cerere de renunțare la
cetățen ie aprobată de Guvern86.
Aplicând în mod consecvent principiul potrivit căruia căsătoria nu produce efecte în materie
de cetățenie, concluzia logică este că nici schimbarea cetățeniei unuia dintre soți nu are consecințe
asupra cetățeniei române a celuil alt soț.
85 Art. 3 al Legii cetățeniei nr. 21/19 91 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
86 Andrei Avram, Valentina -Andreea Dimulescu, Politică românească de redobândire a cetățeniei în comparație cu
alte state din UE , Centrul Român de Politici Europene nr. 22/11 iulie 2011, p. 20.
27
2.4. Dovada cetățeniei române
Prevederile art. 22 din Legea cetățeniei face referire la dovada cetățeniei române. În acest sens
este necesar buletinul de identitate sau, după caz, cartea de identitate, pașaportul ori certificatul
constatator el iberat de către ministrul justiției ori, după caz, șeful misiunii diplomatice sau al
oficiului consular.
Cetățenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedește cu certificatul sau de naștere, însoțit
de buletinul ori cartea de identitate, după caz, sau pașaportul oricăruia dintre părinți.
În cazul în care copilul este înscris în buletinul sau în cartea de identitate, după caz, ori în
pașaportul unuia dintre părinți, dovada cetățeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Dacă dovada cetățeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu se poate face în condițiile
alineatului precedent, dovada se va putea face cu certificatul eliberat de organele de evidența a
populației.
Dovada cetățeniei copiilor găsiți se face, până la vâ rsta de 14 ani, cu certificatul de naștere.
În străinătate, actul valabil de trecere a frontierei emis de autoritățile române face dovadă
că titularul sau este cetățean român, afară de cazul în care acest act cuprinde o mențiune contrară.
Potrivit art. 23 în caz de nevoie misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României
eliberează, la cerere, dovezi de cetățenie pentru cetățenii români aflați în străinătate.
În caz de pierdere a cetățeniei sau de plecare definitivă din țara, buletinul se predă de către
titular celui mai apropiat organ de poliție. Actul de identitate se predă de găsitor în timp de 48 ore
organului de poliție iar în caz de moarte a titularuiui, organului de stare civilă care are obligația
să-l remită poliției în termen de 30 zile.
Cum d ovada cetățeniei române se face cu buletinu l, pașaport ul sau certificatul constator,
nu poate fi exclusă ipoteza potrivit căreia, provizoriu, această dovadă să se facă și prin adeverință
de identitate, din moment ce, până la eliberarea unui nou buletin de identitate, persoanele care au
pierdut, li s -a deteriroat, distrus sau sustras actul, li se e liberează asemenea adeverințe.
2.5. Cetățenia de onoare
Cetățenia de onoare este acordată unor cetățeni străini pentru serviciile deosebite aduse
țarii și națiunii respective. Acordarea titlului de cetățean de onoare se acordă de către Președintele
României, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate. B eneficiarul cetățeniei de onoare
28
se bucură de toate drepturile civile și politice recunoscute cetățenilor români, cu excepția
drepturilor exclusiv electorale și a celui de a ocupa o funcție publică87.
Fiind un titlu onorific, cetățenia de onoare acordată nu are nici un efect asupra statutului
juridic al cetățeanului străin. El rămâne cetățean al statului căruia i -a aparținut și înainte de
acordarea cetățeniei de onoare și nu este considerat ca având dubla cetăț enie.
În Republica Moldova cetățenia de onoare nu se acordă88.
2.6. Dubla cetățenie
Pană în a doua jumătate a secolului XX ideea că o persoană poate fi cetătean al mai multor
tări, era irealizabilă și chiar nocivă. Tezele privind necesitatea interdicției d ublei cetătenii se
întîlnesc în documentele organizațiilor internaționale – Liga Națiunilor ONU și Consiliul Europei.
În 1963 a fost chiar adoptată „Conventia de prevenire a cazurilor de cetătenie multiplă”. Aceste
interdicții decurgeau din esența statului național care avea asemenea atribuite că controlul spațiului
politic, reglementarea vieții private a cetătenilor, integrarea teritorială maximă, frontiere
netransparente, componența, preponderent uniformă dintr -o etnie etc. Iar deținerea cetăteniei unei
sau altei tări fără alternativă îi oferea cetăteanului anumite drepturi juridice, economice și politice
în schimbul loialitătii sale.
Situația a început să se schimbe odată cu accelerarea integrării politice și economice din
tările Occidentale. Apropierea acestor state după cel de -al Doilea Război Mondial a creat premise
pentru deschiderea frontierelor, crearea pieței comune de muncă și de capital. Globaliza rea a scos
pe arenă relațiilor internaționale doi noi actori – cu funcții supra -naționale – de tipul Uniunii
Europene și a corporațiilor transnaționale, care au distrus monopolul statului național asupra
controlului vieții private a cetătenilor și distribu irii bunurilor economice, politice și juridice89.
În aceste condiții, cetătenia se transformă deja într -un instrument universal și mai flexibil,
orientat spre interesele individului, dar nu ale statului, un element al legăturii mai mult simbolic
decît real , al legăturii cu țara de origine. Specialiștii în teoria cetăteniei prognozează în general,
crearea în viitor a unei piețe a cetăteniilor, unde statele vor concura energic pentru contribuabilii
săi.
87 I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale , Arad: Servo Sat, 2000, p. 67.
88 Arseni Al., Suholitco L., „ Cetățenia – o nouă viziune și reglementare europeană”, Litera, Chișinău 2002, p. 69.
89 Online disponibil la https://noi.md/md/news_id/85175 , consultat la data de 15.12.2018.
29
Legislația română de după 1989 îngăduie dubla cetățenie , pentru cetățenii care au o altă
cetățenie și nu își stabilesc domiciliul în România90.
Cauza Nottebohm este cel mai elocvent exemplu care demonstrează obligativitatea
caracterului efectiv al cetățeniei persoanei lezate. Particularitățile acestei cauze au fost deja
analizate, însă în contextul dublei cetățenii necesită a se scoate în evidență că, deși Curtea
Internațională de Justiție a examinat cauza sub aspectul unei singure cetățenii, hotărârea adoptată
în această cauză se bazează pe precedentele existen te în domeniul dublei cetățenii.
În acest sens, Curtea a declarat că „arbitrii internaționali au soluționat în mod analogic o
multitudine de cauze atunci când se ivea problema exercitării protecției diplomatice. Ei și -au
manifestat preferința față de cetățenia reală și efectivă, care se c onforma faptelor și era bazată pe
legături mai strânse dintre persoana vizată și unul dintre state a cărui cetățenie a fost lezată.
Se iau în considerare diferiți factori și importanța acestora va fi diferită în funcție de caz:
domiciliul permanent al per soanei respective reprezintă un factor important, deși există și alți
factori, cum ar fi centrul intereselor sale, legăturile sale de familie, participarea sa la viața publică,
atașamentul manifestat față de țara concretă și insuflat copiilor săi etc”.91 De aici rezultă încă o
dată concluzia că instanțele de judecată limitează necesitatea unei legături efective doar la cazurile
ce implică dubla cetățenie a cetățeanului lezat.
2.7. Străinii și apatrizii
Străin în România este persoana care are cetățenia unui alt stat.
Apatrid, este persoana care nu are nici o cetățenie, fiind desemnat în general prin expresia
cetățean al lumii.
Conform Convenției privind statutul apatrizilor adoptate de ONU la New York la 28
septembrie 1954 și intrate în vigoare la 6 iunie 1960, orice apatrid are obligații față de țara unde
se află, ceea ce presupune, în special, ca acesta să se conformeze legilo r și regulilor sale, precum
și măsurilor luate pentru menținerea ordinii publice. Statutul personal al unui apatrid este guvernat
de legea țării de domiciliu sau, dacă nu are domiciliu, de legea țării de reședință92.
90 Despre interpretarea potrivit căreia, în legislația română nu se are în vedere și cetățenia unui alt stat (cazul dublei
cetățenii), ci numai cetățenia română , a se vedea Ion M. Anghel, Problema dublei cetățenii în legislația română ,
în Dreptul nr.2/1999, p. 10 -12.
91 Nottebohm case,I.C.J, , Reports, 1955.
92Legea nr. 362 din 13 decembrie 2005 pentru aderarea României la Convenția privind statutul apatrizilor, adoptată la
New York la 28 septembrie 1954 .
30
România a aderat la Convenția privind st atutul apatrizilor prin Legea nr. 362 din 13
decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 1146 / 19 decembrie 2005, formulând
următoarele rezerve:
Cu privire la aplicarea articolului 23 din Convenție : "România își rezervă dreptul de a
acorda ajutor p ublic doar apatrizilor care sunt și refugiați, în înțelesul Convenției din 28 iulie 1951
privind statutul refugiaților și al Protocolului din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților sau,
după caz, în condițiile legii naționale."
Cu privire la aplica rea articolului 27 din Convenție : "România își rezervă dreptul de a
elibera documente de identitate doar acelor apatrizi cărora le -a fost acordat de către autoritățile
competente dreptul de a rămâne pe teritoriul României permanent sau, după caz, pentru o perioadă
determinată, în condițiile legii naționale."
Cu privire la aplicarea articolului 31 din Convenție : "România își rezervă dreptul de a
expulza un apatrid aflat legal pe teritoriul ei, în condițiile legislației în vigoare, atunci când a
săvârșit o infracțiune."
Prin Legea nr. 361/2005, publicată în M.Of. 1156 / 21.1 2.2005, România a aderat și
la Convenția privind reducerea cazurilor de apatridie , adoptată la New York la 30 august 196193.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002
privind regimul străinilor în România , republic ată94, apatridul este străinul care nu are cetățenia
nici unui stat. Dovada identității și calității de apatrid se face cu pașaportul sau cu alt document
emis în statul în care acesta își are domiciliul.
93 Online disponibil la: https://jrsromania.org/?option=com_content&task=view&id=109&Itemid=0 , consultat la data
de 15.12.2018.
94 Forma consolidată valabilă începând cu 04.10.2016, online disponibilă la:
https://www.mae.ro/sites/default/files/file/anul_2016/2016_pdf/2016.11.01_anexa_4_oug_194 -2002.pdf , consultat
la 15.12.2018.
31
CAPITOLUL 3. PROCEDURA ACORDĂRII CETĂȚENIEI ROMÂNE ȘI PROCEDURA
RETRAGERII CETĂȚENIEI ROMÂNE
3.1. Dobândirea cetățeniei române
Dobândirea originară a cetățeniei leagă statul95 de două mari principii: ius sanguinis
(dreptul sangelui) și ius soli sau ius loci (dreptul locului, adică a teritoriului pe care s -a năsut o
persoană) .
Dobândirea originară nu presupune un acord de voință al individului care o primește, acesta
este prezent în cazul dobândirii cetățeniei prin mijloacele derivate, cum ar fi cazul dobândirii
cetățeniei prin căsătorie.
Statul, prin aplicarea principiului de ius sanguinis are posibilitatea de a acorda cetățenia
copilului născut din cel puțin un părinte96 ce-i deține cetățenia. Acest principiu nu cere imperativ
ca ambii părinți să dețină aceeași cetățenie.
Principiul de ius sanguinis sintetizează drepturile statelor din care emigrează indivizi97,
astfel că prin consacrarea acestui principiu se dorește transmiterea cetățeniei părinților și copilului,
chiar născut pe teritoriul altui stat. Punctul de pornire sau geneza acestui principiu este principiul
naționalității, prin care se afirmă unitatea dintre stat și locuitorii acestuia. Principiul ius sanguinis
stă și la baza dreptului cetățeniei din România.
Un alt punct de legătură pentru dobândirea originară a cetățeniei, este pri ncipiul ius soli ,
importanță având locul nașterii individului. Statul are competența recunoscută de către dreptul
internațional public de a acorda cetățenia fiecărui individ ce se naște pe teritoriul acestuia. Nu are
relevanță dacă părinții dețin sau nu ce tățenia respectivului stat. Principiul ius soli este uzitat de
către statele care primesc imigranți, iar din perspectivă istorică, ius soli este principiul care a fost
folosit înaintea principiului de ius sanguinis .
Statul care este interesat de popularea teritoriului său adoptă principiul de ius soli pentru
acordarea cetățeniei, pentru că astfel copiii care se nasc pe teritoriul respectivului stat sunt cetățeni
ai acestuia, astfel statul se poate bizui pe un număr crescut de cetățeni. Principiul de ius so li este
folosit de către stat, pentru a se evita situația în care un individ se naște apatrid.
95 B. Ziemske (Hrsg.) – Staatsphilosophie und Rechtspolitik, Festschrift für Martin Kriele , ed. C.H. Beck, München,
1997, pag. 65.
96 O. Kimminich, S. Hobe, Einführung in das Völkerrecht , ed. Francke, Tübingen, 2000, pag. 90.
97 V. Mangoldt, H. – Ius-sanguinis -Prinzip, ius -soli-Prinzip und Mehrstaatigkeit , în ZAR, 1999, pag. 244.
32
Domeniul de aplicare al principiului ius soli se întinde pe teritoriul statului care aplică acest
principiu în acordarea cetățeniei. Trebuie făcută necesara pre cizare, potrivit căreia prin teritoriul
statului de ius soli nu înțelegem doar solul, subsolul, spațiul aerian și apele interne sau teritoriale,
ci și navele sau aeronavele care se află sub pavilionul acestuia. Astfel un copil născut la bordul
unei aeronav e înregistrată în statul care acordă cetățenia conform principiului de ius soli , primește
cetățenia acestui stat.
Identificăm o excepție a aplicării principiului de ius soli , și anume în domeniul dreptului
diplomatic și consular98. Principiul ius soli nu produce efecte în cazul copiilor personalului
misiunilor diplomatice și consulare care se nasc pe teritoriul statului de ius soli unde părinții
acestora se află în misiune. Un argument solid în acest sens este adus de atributul special
extrateritorial a l serviciului diplomatic și consular, argument ce este întregit de faptul că nu poate
fi realizată o legătură reală între copilul unui diplomat și statul pe lângă care diplomatul este
acreditat. Această regulă era prevăzută și în art. 5 al Research in inte rnational law – nationality ,
document cunoscut în literatura de specialitate de dre pt internațional public și Proiectul Harvard
Law School , prin care se arăta că: ”a state may not confer its nationality at birth (jure soli) upon a
person born within its te rritory if such person is a child of an alien having diplomatic immunity
therein, or otherwise not subject to its jurisdiction”99
3.1.1. Dobândirea cetățeniei române prin naștere
Făcând aplicația principiului ius sanguinis, Legea cetățeniei100 române stabilește că este
cetățean român copilul care se naște din părinți cetățeni români.
Pe baza aceluiași principiu, legiuitorul a stabilit că au, de asemenea, calitatea de cetățean
român cei care s -au născut pe teri toriul statului român, chiar daca numai unul dintre părinți este
cetățean român, precum și cei ce s -au născut în străinătate și ambii pă rinți sau numai unul dintre
ei are cetățenia română. Legea cetățeniei stabilește și o veri tabilă prezumție de cetățenie română,
dacă niciunul dintre păr inți nu este cunoscut.
98 P. Guggenheim, Lehrbuch des Völkerrecht, unter Berücksichtigung der internationalen und schweizerischen Praxis,
ed. Verlag für Recht und Gesellschaft, Basel, 1948, pag. 287.
99 American Journal of International Law (AJIL) nr. 23 Special Supplement, April 1929, pag. 13.
100 Art. 5 al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
33
3.1.2. Dobândirea cetățeniei române prin adopție
Operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator101 și adoptat nu este
una ce aparține doar lumii contemporane, aceasta a fost cunoscută și în Roma antic ă. Instituția
adopției, cunoscută în dreptul intern român ca înfiere până în anii '90, poate să fie un motiv de
acordare a cetățeniei ulterior nașterii.
În ceea ce privește adopția , cetățenia română se dobândește de către copilul cetă țean străin sau
fără cetățenie dacă adoptivii sunt cetățeni români, iar cel adoptat nu a îm plinit vârsta de 18 ani. În
cazul în care numai unul dintre părinții adoptivi este cetățean ro mân, cetățenia minorului adoptat
va fi stabi lită de comun acord, de către adoptivi.
Dacă aceștia nu ajung la o hotărâre co mună, instanța judecătorească competentă va decide
asupra cetățeniei persoanei adop tate, ținând seama de interesele acestuia. Le gea cetățeniei prevede
că în acest caz se cere și consimțământul minorului, dacă a împlini t vârsta de 14 ani.
În cazul declarării n ulității sau anulării adopției , copilul adoptat este considerat că nu a fost
niciodată cetățean român, dacă la data de clarării sau anulării adopției nu a împlinit vârsta de 18 ani
și dacă domiciliază în străinătate sau părăsește țara pentru a do micilia în străinătate.
În situația desfacerii adopției , copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani pierde cetățen ia pe data
desfacerii adopției dacă acesta domiciliază în străinătate sau dacă pă răsește țara pentru a domi cilia
în străinătate.
3.1.3. Dobândirea (acordarea) cetățeniei române la cerere
Acest mod de dobândire a cetățeniei privește pe cetățenii străini și persoanele fără cetățenie care
își manifestă dorința de a se integra în societatea românească.
Persoanele care solicită acordarea cetățeniei române trebuie să îndeplinească următoarele
condiții102:
a) s-a născut și domiciliază la data cererii pe teritoriul României sau, deși nu s -a născut pe acest
teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de , cel puțin, 5 ani în cazul în care este căsătorit
cu un cetățean român de, cel puțin, 3 ani;
101 Adina Renate Motica, – Noțiuni de dreptul familiei și ocrotirea persoanei , ed. Alma Mater, Timișoara, 2000, pag.
115.
102 Art. 4 al Legii nr. 21/1991 r epublicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
34
b) dovedește prin comportarea și atitu dinea sa atașament față de statul și poporul român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloacele legale d e exis tență;
e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o
infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;
f) cunoaște limba română și posedă noțiunii elementare de cultură și civilizației român ească în
măsură suficientă pentru a se integra în viața socială;
g) Cunoaște prevederile Constituției și imnul național.
Legea cetățeniei române reglementează două situații în cazul acordării cetățeniei la cerere
astfel:
se poate acorda cetățenia română persoanei care a avut această cetățenie și care cere
redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și a domiciliului în străinătate sau cu
stabilirea domiciliului în țară. Aceste persoane, care au avut cetățenia română, da r pe care
au pierdut -o într -un mod sau altul, depun jurământul de credință în fața șefului misiunii
diplomatice sau consulare a României din țara în care domiciliază103.
acordarea cetățeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetățenie, dar o
cere, situație în care legea impune domicilierea în țară și obligația depuneri jurământului
în țară, dată la care se dobândește cetățenia română și se produc toate efectele sale
juridice104.
Legea reglementează toate situațiile posibile în cazul cererii de acordare a cetățeniei române.
Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinți cetățeni străini sau fără
cetățenie, dobândește cetățenia română o dată cu părinții săi. Dacă însă numai unul din părinți
dobândește cetățenia română, ce tățenia copilului o vor hotărî părinți de comun acord, iar în caz de
dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia. Consimțământul
copilului care a împlinit 14 ani este necesar, iar cetățenia se dobândește pe aceiași da tă cu părintele
său105.
Cerea se adresează personal sau prin mandatar cu procură personală comisiei pentru
constatarea condițiilor de acordare a cetățeniei române, de pe lângă Ministerul Justiției. Dacă sunt
103 Art. 8 al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
104 Art. 10 al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
105 Art. 9 alin. (1), (2), (3) al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
Bianca Selejan -Guțan, Drept constituțional și instituții politice, Editu ra Hamangiu, București, 2008, p . 180 -188.
35
îndeplinite condițiile Ministerul Justiției v -a prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru
acordarea cetățeniei.
3.1.4. Redobândirea cetățeniei române
În cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul român și care, din diferite
motive, au întrerupt pentru anumită perioadă de timp contactul lor cu societatea românească.
Întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este și firesc, o serie de probleme privi nd familia
acestuia, legea reglementează și situații posibile106.
Plecând de la principiul că dobândirea cetățeniei române de către unul dintre soți nu are nicio
consecință asupra ce tățeniei celuilalt soț. Soțul cetățean străin sau fără cetățenie, al perso anei care
se repatriază, poate cere dobândirea cetățeniei române.
Legea prevede că persoana care a pier dut cetățenia română, o poate dobândi prin efectul
repatrierii dacă își exprimă dorința în acest sens. Părinții care se repatriază hotărăsc pentru co piii
lor minori privind cetățenia. În situația în care părinții nu cad de acord, tri bunalul de la domiciliul
minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta
de 14 ani este necesar să-și exprime separat c onsimțământul. Dacă părinții nu cad de acord, va
decide tribunalul de la domiciliul minorului, ținând cont de interesele acestuia.
În ceea ce privește procedura, cererile de dobândire a cetățeniei pe calea repatrierii se depun la
Ministerul Justiției, iar aprobarea lor revine Guvernului, la propunerea ministrului justiției.
Figura 3.1.4.1. Numărul persoanelor care au redobândit cetățenia între 1991 -2016 (până la
1.04.2016) conform statisticilor deținute de ANC107.
106 Marius Bălan, Drept consti tuțional și instituții politice , Vol. 1. Teoria generală a statului și a constituției.
Constituția română în context European , Ed. Hamangiu, București, 2015, p. 322.
107 Online disponibil la https://www.timpul.md/uploads/images/c4.jpg , consultat la 17.12.2018.
36
Modificări intervenite în procedura acordării cetățeniei introduse ca urmare a adoptării
O.U.G. nr. 65/2017108
În primul rând se impune să remarcăm faptul că aceste noi prevederi au intervenit pe fondul
apariției unor situații grave în procedura de aplicare a prevederilor în vigoare anterior momentului
septembrie 2017 și ca urmare a interpretării articolelor anterior discutate. Astfel, în contextul
intrării în vigoare a formei modificate a art. 9109, s-au înregistrat o multitudine de situații în care s-
a putut observa o interpretare defectuoasă a acestor prevederi legale și, implicit, o calificare greșită
a situației legale a persoanelor care anterior au beneficiat de prevederile acestui articol.
O serie de opinii au fost exprimate în presă110, cu privire la situația a mi i de persoane aflate în
postura de a nu li se recunoaște de către autoritățile române cetățenia română după ce au devenit
majori, dobândită odată cu părinții lor, ca urmare a promovării de către aceștia din urmă a
procedurii de dobândire sau redobândire a cetățeniei române.
Cu această situație s -au confruntat peste 10.000 de tineri basarabeni cu acte românești obținute
legal în perioada în care erau minori, nerecunoscându -li-se cetățenia română după ce au devenit
majori, iar autoritățile de la București au refuzat să le reînnoiască documentele de călătorie și de
identitate din cauza unui articol de lege ambiguu și interpretat defectuos de către autoritățile cu
competență în materie de evidență a persoanelor și serviciile cu competență în eliberarea
pașapoartelor111.
Analizând situația juridică a acestor cetățeni se impune să subliniem că, urmare a obținerii
cetățeniei române în condițiile aplicării prevede rilor112 și anume, persoanelor în cauză li s -a înscris
nașterea sau li s -a transcris act ul de naștere, li s -a atribuit cod numeric personal, au beneficiat de
eliberarea buletinului de identitate, respectiv a pașaportului, în perioada în care erau minori, ca
urmare a redobândirii cetățeniei române de către părinții lor și ca effect al preveder ii că minorul
dobândește cetățenia română la aceeași dată cu părintele său, și a posibilității ca acesta să nu fi fost
108 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.65 din 21.09.2017 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei
române nr. 21/1991 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 760 din 25 septembrie 2017.
109 Prin adăugarea alin. 4 prin O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.
21/1991.
110 Online disponibil la: https://bani.md/noi -detalii -privind -basarabenii -ce-risca -sa-isi-piarda -cetatenia -romana -un-
partid -din-romania -propune -modificare -legii–91582.html , consultat la data de 17.12.2018.
111 Online disponibil la: https://sputnik.md/moldova_romania_society/20160602/7044886.html , consultat la data de
17.12.2018.
112 Art. 9 alin. (3) și (4) al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
37
inclus în certificatul de cetățenie al părintelui și să nu i se elibereze certificat de cetățenie potrivit
dispozițiilor legale. Ulterior , aflați în situația de a depune solicitarea de reînnoire a cărții de
identitate și a pașaportului, autoritățile competente nu le -au recunoscut calitatea de cetățeni
români.
În concret, în presă a fost prezentată cu preponderență situația persoanelor (păr inți ai
minorilor la momentul depunerii cererii de dobândire sau redobândire a cetățeniei) solicitante care
au redobândit cetățenia română în baza art. 11 din Legea nr. 21/1991 în forma sa republicată în
2010 (respectiv în baza art. 10 al legii în form a sa republicată în 2000), care sunt persoane care au
fost cetățeni români, dar care au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau cărora
această cetățenie le -a fost ridicată sau descendenți ai acestora până la gradul III. Dar, prevederile
art. 9 referitor la dobândirea cetățeniei române de către copiii minori ai persoanelor care au depus
cerere în acest sens, au fost aplicabile și în cazul cererilor depuse în baza art. 8 și art. 10, în vigoare
înainte de modificarea prin O.U.G. nr. 65/2017.
Probl emele identificate în cauză au apărut, în primul rând, în contextul aplicării
defectuoase și superficiale a textului legal, care se vrea a fi o procedură simplificată de dobândire
a cetățeniei române în cazul minorilor; astfel, legea nu impunea includerea copilului în certificatul
de cetățenie al părintelui și respectiv eliberarea certificatului de cetățenie pentru minor, altfel spus,
nu obliga la realiz area formalităților procedural pentru minori. De asemenea, în cazul de față putem
identifica în fapt și o problemă de organizare defectuoasă a aplicării prevederilor legale113.
Astfel, putem concluziona că, în cazul minorilor care au obținut cetățenia ca urmare a
procedurii promovate de către părinții lor, fie nu s -a recurs la înregistrarea lor ca cetățeni rom âni
în baza de date ulterior dobândirii cetățeniei pe această cale, fie este vorba de o gestionare
deficitară a acestor baze de date de către instituțiile cu atribuții în domeniul evidenței persoanelor
și eliberării pașapoartelor, la care adăugăm neluarea în considerare a prevederilor legale referitoare
la mijloacele de dovadă a cetățeniei române114, expres precizate în textul legii, text al cărui conținut
a rămas, în esență, neschimbat: dovada cetățeniei române se face cu cartea de identitate sau, după
caz, cu buletinul de identitate, pașaportul ori cu certificatul de cetățenie, iar cetățenia copilului
113 Redacția ProLege, 17. 09.2017. Online disponibil la: https://www.universuljuridic.ro/legea -cetateniei -romane -nr-
21-1991 -modificari -oug-37-2015/2/ , consultat la 16.12.2018.
114 Ioan Muraru, Tănăsescu Elena Simina (coord.), Constituția României. Comentariu pe articole , Ed. C.H. Beck,
Bucureș ti, 2008, p. 230.
38
până la vârsta de 14 ani se dovedește cu certificatul său de naștere, însoțit de buletinul ori cartea
de identitate, după caz, sau pașaportul oricăruia dintre părinți115.
În condițiile modificărilor introduse prin O.U.G. nr. 65/2017, observăm modificări în
sensul de clarificări sau prevederi exprese ale legii cu referire la situația cetățeniei minorilor, în
special de natură procedurală, introduse cu scopul de a e limina interpretări arbitrare și, în definitiv,
o aplicare generatoare de efecte contrare legii.
Astfel, date fiind refuzurile de a reînnoi documentele de identitate și călătorie pe motiv că
titularii deveniți majori nu au depus cerere de dobândire a cetăț eniei și nu au parcurs procedura
legală ne conduce spre concluzia că pentru aceștia textul legal a creat efecte juridice temporare și
nu definitive, ori dobândirea cetățeniei are efecte definitive, situație juridică ce poate fi schimbată
doar prin retrager ea cetățeniei române de către autoritățile competente și în condițiile legale116 sau
prin renunțare voluntară la cetățenia română, ca urmare a promovării unei solicitări în acest sens.
În continuare prezentăm modificările de natură procedurală introduse de O.U.G. nr.
65/2017, aduse în raport cu art. 9, 10 și 11 ale Legii nr. 21/1991 republicată, cu modificările
ulterioare. Copilul născut din părinți cetățeni străini sau fără cetățenie, care nu a împlinit vârsta de
18 ani și care domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României, dobândește cetățenia română la
cererea părinților săi, odată cu aceștia; cererea va fi depusă odată cu cererea părinților de acordare
a cetățeniei române întemeiată pe art. 8; observăm că noua formulare a alineatului este explicită ,
devenind clară modalitatea de includere în procedură a manifestării exprese privind obținerea
cetățeniei române de către copiii minori ai solicitaților117. Sigur, noua formulare nu adaugă efecte
juridice noi situației copiiilor care obțin cetățenia română, dar precizează și clarifică aspecte
procedurale, care sunt de natură să înlăture interpretări superficiale și defectuoase, ilustrate deja
de practică.
În cazul în care numai unul dintre părinți solicită acordarea cetățeniei române părinții vor
hotărî, de comun acord, cu privire la cetățenia copilului care nu a împlinit vârsta de 18 ani și care
domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României, iar dacă părinții nu cad de acord, tribunalul de
la domiciliul minorului va decide, ținând seama de interesele acestuia. În cazul copilului care a
împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimțământul acestuia.
115 Art. 22, alin. (1) și (2) ale Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
116 Art. 25 din Legea 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
117 Art. 9 alin. (9 ) modificat prin O.U.G. nr. 65/2017 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr . 760 din 25
septembrie 2017 .
39
Prin excepție de la prevederea că cererea pentru minor va fi depusă odată cu cererea prin
care părintele solicită acordarea cetățeniei, pentru copilul născ ut după data depunerii cererii de
către părinți (părinte), cererea poate fi depusă până la data acordării cetățeniei româ ne acestora118.
Dacă minorul nu a dobândit cetățenia română în condițiile mai sus precizate, părinții
(părintele) care au/a obținut cetă țenia română pot/poate depune o cerere privind acordarea
cetățeniei române minorului, dacă acesta domiciliază pe teritoriul României la data cererii. Cererea
va fi însoțită de dovada mijloacelor legale pentru o existență decentă și, după caz, de acordul
celuilalt părinte. Soluționarea cererii se face prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru
Cetățenie (ANC) , pe baza raportului conținând propunerea motivată a Comisiei pentru cetățenie,
copilul minor dobândind cetățenia română la data emiterii ordinului. Copilul devenit major în
timpul procesului de soluționare a cererii, va depune jurământul119. O.U.G. nr. 65/2017 face
referire expresă la faptul că aceste prevederi sunt aplicabile și în cazul cererilor privind dobândirea
cetățeniei române de cătr e copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, formulate de părinți, sau,
după caz, de părintele care solicită acordarea cetățeniei române în temeiul art. 8^1 și 8^2120.
Prevederile de mai sus sunt utile având în vedere aplicabilitatea lor pentru viitor. Îns ă,
ordonanța de urgență aduce clarificări și cu privire la persoanele afectate de aplicarea defectuoasă
a procedurilor legale sub imperiul vechii reglementări. Astfel, se precizează în mod expres în art.
II al actului normativ că sunt cetățeni români de la data dobândirii/redobândirii cetățeniei române
de către ambii părinți sau de către unul dintre aceștia, persoanele pentru care nu s -a parcurs
procedura dobândirii cetățeniei odată cu părinții care au dobândit cetățenia română, dar au obținut,
până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 65/2017, înscrierea ori transcrierea în registrele de stare
civilă române a certificatelor sau extraselor de stare civilă eliberate de autoritățile străine sau
înscrierea mențiunilor cu privire la dobândirea cetățeniei.
Aceste dispoziții vor fi aplicabile și persoanelor:
a) cărora, prin hotărâre judecătorească definitivă, li s -au anulat actele de stare civilă,
mențiunile înscrise cu privire la dobândirea cetățeniei române ori actele de identitate sau
documentele de călăto rie românești eliberate în temeiul actelor de stare civilă sau al mențiunilor
118 Art. 9 lin. (4) modificat prin O.U.G. nr. 65/2017 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr . 760 din 25
septembrie 2017 .
119 Art. 9, alin. (5) modificat prin O.U.G. nr. 65/2107 2017 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr . 760 din 25
septembrie 2017 .
120 Introduse prin art. 9 alin. (2) al O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și completarea Legii cetățeniei române nr.
21/19 91, în vigoare de la 15.09.2015.
40
cu privire la dobândirea cetățeniei române, cu motivarea că nu au dobândit cetățenia română
întrucât pentru acestea nu s -a parcurs procedura privind dobândirea cetățeniei române la autoritatea
competentă odată cu părintele sau părinții care au obținut cetățenia română;
b) cu privire la care, prin hotărâre judecătorească definitivă, în alte situații decât cele
de mai sus, dar pentru aceleași motive, s -a stabilit că nu au dobândit c etățenia română.
Apreciem că aceste precizări sunt utile persoanelor care au suportat consecințele aplicării
reglementării vechi, ca măsuri reparatorii, dar și persoanelor care, în lipsa adoptării acestor
dispoziții, ar fi putut suporta asemenea consecințe în viitor. În scopul de a evita interprearea greșită
de către autoritățile cu competențe în domeniul stării civile, O.U.G. nr. 65/2017 stabilește în mod
expres că cererile de înscriere/transcriere în registrele de stare civilă române a certificatelor sau
extraselor de stare civilă eliberate de autoritățile străine, precum și cererile prin care se solicită
înscrierea mențiunii cu privire la dobândirea cetățeniei române pe actele de stare civilă întocmite
în registrele de stare civilă române, vor fi soluțion ate în lumina prevederilor acestei ordonanțe de
urgență. De asemenea, cererile aflate în curs de soluționare la Comisia pentru cetățenie din cadrul
ANC vor fi soluționate ținându -se seama de prevederile O.U.G. nr. 65/2017.
Prin O.U.G. nr. 65/2017, art. 10 al Legii nr. 21/1991 și art. 11 (în forma modificată prin
O.U.G. nr. 37/2015) au fost completate cu precizări legate de procedura aplicabilă în cazul
copilului persoanelor care au pierdut cetățenia română, precum și descendenților acestora și care
cer redo bândirea ei, precizări care lipseau în forma veche a legii.
Astfel, pentru ambele cazuri prevederile de natură procedurală sunt similare cu cele
instituite în raport cu art. 9 (depunerea cererii odată cu cererea prin care părinții/părintele solicit
redobâ ndirea cetățeniei române; este necesar consimțământul celuilalt părinte dacă numai unul
dintre părinți solicită redobândirea cetățeniei; este necesar consimțământul copilului care a împlinit
vârsta de 14 ani; pentru copilul născut după data depunerii cerer ii de către părinți/părinte, cererea
poate fi depusă până la data acordării cetățeniei române acestora)121.
Dacă cererea pentru minor nu a fost depusă în aceste condiții, părintele (părinții) care a/au
obținut cetățenia română poate/pot depune o cerere priv ind dobândirea cetățeniei române de către
minor, soluționarea cererii se face prin ordin al președintelui ANC, pe baza raportului conținând
121 Ana Elena Ranta, Evoluții ale cadrului legal privind aspecte procedurale referitoare la dobândirea/redobândirea
cetățeniei române.Demersuri de simplificare și o mai bună reglementare. Revista Transilvană de Științe
Administrative 2(41) / 2017, p . 51-70.
41
propunerea motivată a Comisiei pentru cetățenie, a consimțământului celuilalt părinte, a
consimțământului copilului care a împlinit vârsta de 14 ani, după caz. Copilul minor dobândește
cetățenia română la data emiterii ordinului și va depune jurământul în cazul în care copilul devine
major în timpul procesului de soluționare a cererii122.
3.2. Pierderea cetățeniei române
3.2.1. Pierderea cetăteniei române prin retragere
Trebuie remarcat că retragerea cetățeniei române apare ca o sancțiune. De asemenea,
trebuie avute în vedere prevederile art. 5 alin. 2 din Constituție, anume c ă cetățenia română nu
poate fi retrasă c elui care a dobândit -o prin naștere.
Se poate retrage cetățenia română celui care123:
a) aflându -se în străinătate, săvârșește fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului
român sau lezează prestigiul româniei;
b) aflându -se în străinătate se înrolează în forțele armate ale unui stat cu care România a rupt
relațiile diplomatice sau cu care este în stare de război;
c) a obținut cetățenia română în mod fraudulos;
d) este cunoscut ca având legături sau a sprijinit , sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârșit
alte fapte care pun în pericol siguranța națională;
Analiza acestor cazuri permite să se observe că nu se poate retrage cetățenia română decât
persoanelor care se află în afara granițelor țării, iar cel or care domiciliază pe teritoriul țării decât
atunci când a obținut -o în mod fraudulos. De asemenea se observă că retragerea cetățeniei române
se pronunță numai împotriva persoanei vinovate, și nu produce nici un efect juridic asupra soțului
sau copiilor124.
122 Art. 10 alin. (5), (6) al O.U.G. nr. 65/2107 2017 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr . 760 din 25
septembrie 2017 .
123 Art. 25 al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul O ficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
124 Marieta Safta, Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți , Vol. I. Ediția a 4 -a revizuită Ed.
Hamangiu, București, 2018, p. 133.
42
În ceea ce privește procedura, retragerea cetățeniei române se pronunță de către Guvern,
prin hotărâre, la propunerea ministrului justiției, iar efectele retragerii se produc de la data
publicării hotărârii în Monitorul Oficial.
3.2.2. Pierderea cetătenie i române prin aprobarea renunțării
Legislația stabilește că se poate aproba renunțarea la cetățenia română numai cetățeanului
român care a împlinit vârsta de 18 ani și numai pentru motive temeinice. Poate cere renunțarea125
la cetățenia română cel care126:
a) nu este învinuit sau inculpat într -o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau față de persoane juridice ori fizice din țară sau, având
asemenea debite le achită ori prezintă garanții cor espunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat și are asigurarea că va dobândi o altă cetățenie.
Procedural, aprobarea cererii de renun țare la cetățenia română revine Guvernului, la
propunerea ministrului justiției și își produce efecte le juridice la data publicării hotărârii
guvernului în Monitorul Oficial. Pentru că cerea de renunțare la cetățenie are caracter individual,
nu produce efecte decât față de cel care o face, nu și față de soț sau copii.
3.2.3. Pierderea cetăteniei române î n urma desfiin țării adopției
Legea română mai prevede unele situații în care cetățenia se pierde situații care privesc numai
copii minori și anume adopția. Astfel, putem întâlni următoarele situații127:
adopția unui copil minor, cetățean român , de către cetățeni străini, dacă adoptatorul
solicită aceasta în mod expres și dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a
dobândit cetățenia străină. Aceste condiții sunt deosebit de importante pentru că se evită
situația neplăcută în ca re minorul adoptat ar putea rămâne fără cetățenie. De aceea lege
precizează că data pierderii cetățeniei este data dobândirii de către minor a cetățeniei
adoptatorului.
125 Marieta Safta, op. cit., p. 160
126 Art. 27 al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
127 Art. 29 al Legii nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 august 2010.
43
anularea, declararea nulității sau desfacerea adopției unui minor de către un cetățean
român. Dacă un copil străin a fost adoptat de un cetățean român, iar această adopție a fost
anulată sau declarată nulă este firesc ca acesta să piardă și cetățenia română pe care a
dobândit -o ca efect al adopției sale;
stabilirea filiației copilului găsit pe teritoriul României duce la pierderea cetățeniei române,
dacă părinții (sau doar cel cunoscut) sunt cetățeni străini.
44
CAPITOLUL 4. EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE CETĂȚENIE A UNIUNII
EUROPENE
Inițiativa cetățenească europeană vine în întâmpinarea cerinței apropierii deciziei de
cetățeni. Ea reprezintă modalitatea prin care cetățenii pot propune proiecte legislative pe agenda
Uniunii Europene, în domenii în care Uniunea deține puteri și atribuți i de legiferare. Anterior,
dreptul de inițiativă legislativă în cadrul Uniunii Europene era exercitat doar de Comisia
Europeană, ca principal organism de execuție și ca reprezentant al interesului Uniunii Europene.
Tratatul de la Maastricht128, întărit de ce l de la Lisabona (2007), acordă și Parlamentului European
drept de inițiativă, permițându -i să solicite Comisiei prezentarea unei propuneri. În același timp și
statele membre, în cadrul politicii externe și de securitate comună, au drept de inițiativă legi slativă.
Reglementarea inițiativei cetățenești vine în contextul preocupărilor de corectare a
deficitului democratic al Uniunii Europene și al activităților de lobby ale principalelor asociații ale
societății civile din cadrul statelor membre. Prin aceast a, cetățeanul european devine un jucător
nou în clasicul triunghi decizional european, format din Comisia Europeană, Parlamentul
European și Consiliul Uniunii Europene.
Conceptul de cetățenie are mai multe dimensiuni ce pun în lumină diferite aspecte ale
relațiilor dintre oameni: politice, sociale, culturale, economice. Ca urmare, acestea se referă, după
caz, la: drepturi și responsabilități politice, ce se pun în valoare prin promovarea atitudinii
democratice și aptitudinilor participatorii; la comportame ntul indivizilor în societate, evidențiind
loialitate și solidaritate; la conștientizarea unui patrimoniu cultural comun, ce impune extinderea
cunoașterii sale, a istoriei și a aptitudinilor de bază; sau la
relațiile economice dintre indivizi în calitate d e
consumatori, producători de bunuri și servicii sau deținători
ai forței de muncă, fiecare cu aptitudini specifice129.
Figura 4.1.130
128 Tratatul privind Uniunea Europeană (numit și Tratatul de la Maastricht ) a fost semnat de Consiliul European la 7
februarie 1992 în localitatea olandeză Maas tricht, reprezentând până atunci cea mai profundă schimbare a tratatelor
de la înființarea Comunității Europene , a a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
129 BROȘURA Inițiativa cetățenească europeană, București, iulie 2013, p. 5. Online disponibil ă la:
http://europedirectbucuresti.ier.ro/wp -content/uploads/Brosu ra-ED-Initiativa -cetateneasca -europeana.pdf , consultat
la data de 17.12.2018.
130 Online disponibilă la: http://www.aes -eas2020.eu/wp -content/uploads/2013/04/ro -ue3.jpg , consul tat la data de 18.
12.2018.
45
4.1. Tratatul de la Maastricht
Prima reglementare cu privire la cetățenia131 Uniunii a fost introdusă de TUE (Tratatul de
la Maastricht) în cadrul TCE132 care prevede expres că „se instituie o cetățenie a Uniunii” și
continuând cu precizarea ,,este cetățean al Uniunii Europene orice persoa nă care are cetățenia unui
stat membru”.
Cetățenia Uniunii Europene completează cetățenia națională, fără a se substitui acesteia,
făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului
membru în care își are rezidența (și nu numai în țara din care provine, cum se prevedea anterior
TUE133). Prin urmare:
este necesar și suficient ca o persoană să aibă cetățenia unui stat membru pentru a beneficia
de cetățenia Uniunii;
cetățenia Uniunii va completa și se va adăuga la cetățenia statală.
O declarație anexată la Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) precizează că ,,cetățenia unui
stat membru va fi determinată numai prin referire la legislația națională a statului membru
respectiv”.
Prin urmare, revine fiecărui stat membru să indice care p ersoane sunt cetățenii săi. Prin acest
tratat Uniunea Europeană respect drepturile fundamentale, așa cum acestea sunt garantate prin
Convenția europeană a drepturilor omului și rezultă din tradițiile constituționale comune ale
statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar (art. 6 alin. 2).
131 Convenția europeană privind cetățenia (adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data de 06.11.1997, intrată
în vigoare la 01.03.2000), ratificată de România (prin Legea nr. 396/2002, publicată în M. Of. partea a I, nr.
490/9.07.2002), nu definește cetățenia, dar o explică, arătând că cetățenia înseamnă legătura juridică dintre o persoană
și un stat, și nu indică originea etnică a persoanei.
132 Art. 17 -22, partea a doua a Tratatu l din 25 martie 1957 de instituire a Comunității Europene semnat la 25 martie
1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 . După semnare, tratat ul a fost modificat în primul rând prin Actul Unic
European din 17 -28 februarie 1986 și prin Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscu t ca Tratatul de la Maastricht)
din 7 februarie 1992, cît și prin numeroase acte normative speciale, ca Tratatul de fuziune a executivelor din 1965,
Tratatele care modifică anumite poziții bugetare. Tratatul a mai fost modificat cu ocazia celor patru lărgi ri a
Comunităților Europene, prin Actele de Adeziune din 22 ianuarie 1972 (adeziunea Regatului Danemarcei, a Irlandei
și a Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord), din 28 mai 1979 (aderarea Republicii Elene), din 12 iunie
1985 (aderarea Re gatului Spaniei și a Republicii Portugheze), și din 24 iunie 1994 (aderarea Republicii Austriei, a
Republicii Finlandei și a Regatului Suediei) și prin diverse alte acte.
133 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 191 din 29 iulie
1992 , semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
46
Prin TUE se instituie următoarele categorii de drepturi pentru cetățenii Uniunii,
complementare cetățeniei naționale, prin care se consolidează și protecția intereselor acestora:
1. orice cetățean al Uniu nii are dreptul de a circula și de a se stabili în mod liber pe teritoriul
statelor membre134 (art. 18 TCE);
2. orice cetățean al Uniunii, rezident într -un stat membru și care nu este cetățean al acestuia,
are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care își are reședința,
în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat (art. 19 TCE);
3. orice cetățean al Uniunii beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și
consulare ale oricărui stat membru pe teritori ul unui stat terț, în care statul membru căruia îi
aparține ca cetățean nu este reprezentat, în aceleași condiții ca și cetățenii acelui stat (art. 20
TCE)135;
4. orice cetățean al Uniunii are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European (art. 21
TCE);
5. orice cetățean al Uniunii se poate adresa Ombudsman -ului European pentru examinarea
cazurilor de administrare defectuoasă din partea instituțiilor și organismelor comunitare/uniunii
(art. 21 TCE);
6. orice cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei in stituții sau organism comunitar/al uniunii
în una din limbile menționate în Tratat136, și să i se răspundă în aceeași limbă.
Consiliul are dreptul, statuând în unanimitate, ca, după consultarea Parlamentului, să
adopte dispoziții noi, care au drept scop com pletarea drepturilor menționate anterior. Dispozițiile
recomandate spre adoptare de către statele membre urmează să se adopte potrivit normelor
constituționale proprii137.
134 Legislația Uniunii prevede însă numeroase condiții pentru exercitarea acestor drepturi. Pentru un sejur mai lung de
3 luni este necesar un cer tificat de sejur. Intrarea pe teritoriul altui stat membru nu poate fi interzisă decât din rațiuni
de securitate și sănătate publică, iar interzicerea trebuie justificată(art. 18 TCE, fost 8A).
135 Statele membre stabilesc între ele normele necesare și vor i niția negocierile internaționale necesare pentru
asigurarea acestei protecții (art. 20 TCE fost. 8C).
136 Se face referire la art. 314 TCE care prevede că, în virtutea tratatelor de aderare, sunt egal autentice versiunile
prezentului tratat în limbile: danez ă, engleză, finlandeză, greacă, irlandeză, portugheză, spaniolă și suedeză.
137 Ioana Nely Militaru, Cetățenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona , Juridical Tribune Volume 1,
Issue 1, June 2011, p. 59.
47
4.2. Tratatul de la Amsterdam
Prin Tratatul de la Amsterdam138, ca o garanție a recunoașterii cetățeniei Uniunii, se
reafirmă faptul că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertății, ale respectului
drepturilor și libertăților fundamentale, precum și ale statului de drept, principii comune tuturor
statelor membre; respec tul drepturilor omului fiind o condiție a apartenenței unui stat la Uniune139.
Aceste principii formează, în același timp, și patrimoniul comun de valori enunțat de statutul
Consiliului Europei și de Convenția europeană a drepturilor omului140.
De asemenea, Tr atatul de la Amsterdam prevede că Uniunea respectă atât drepturile
fundamentale garantate prin Convenția europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950,
cât și cele rezultate din tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale
ale dreptului comunitar.
Ca o completare a drepturilor cetățenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaște
acestora, prin Tratatul de la Amsterdam, dreptul la informație. Astfel că orice cetățean european și
orice persoană fizică sau juridică, a vând sediul într -un stat membru, are dreptul la accesul
documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita rațiunilor de
interes public sau privat141
În acest context de preocupări, între anul de semnare și intrare în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, respectiv, în anul 1998, Comisia Europeană înființează un serviciu de informare
„Europe Direct” pentru a informa cetățenii cu privire la posibilitățile și drepturile ce le sunt
conferite prin cetățenia europeană142.
Prin Tratatul de la Amsterdam se instituie o garanție politică cu privire la respectarea de
către statele membre a drepturilor fundamentale143, instituind sancțiuni pentru nerespectarea
138 Tratatul de la Amsterdam semnat la 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai1999 avea ca obiectiv reformarea
instituțiilor UE în pregătirea extinderii către noi state membre.
139 Art. 49 al Tratatul ui privind funcționarea Uniunii Europene publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C
2016/C 202/01 . Online disponibil la: https://europa.eu/european –
union/sites/europaeu/files/docs/body/treaty_on_european_union_en.pdf , consultat la data de 18.12.2019.
140 Eduard Dragomir, Dan Niță, Cetățenia europeană , Editura Nomina Lex, București, 2010, p. 106.
141 Art. 21 alin 3 Tratatu lui de instituire a Comunității Europene , versiunea online disponibil ă la:
142 Rețeaua Europe Direct reprezintă unul din principalele instrumente folosite de Comisia Europeană pentru
informarea cetățenilor și comunicarea cu aceștia la nivel local. Rețeaua cuprinde, la nivelul UE, 480 Centre de
Informarea Europe Direct, 400 Centre de Documentare Europeană și 700 de membri Team Europe. În România, cele
30 de Centre de Informare Europe Direct, 14 Centre de Documentare Europeană și peste 20 de experți în politici
europene Team Europe reprezintă interfața Comisiei cu cetățenii la nivel local și au misiunea de a promova o cetățenie
europeană informată și activă . Aceste rețele oferă informații generale și specializate privind UE și fac trimitere la
surse de informare specializate, conștientizează publicul și promovează dezbaterea pe teme europene.
143 Eduard Dragomi r, Dan Niță, op. cit ., p. 107.
48
acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene înca lcă în mod grav
și persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor
drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin Tratatul de la
Amsterdam) pentru statul membru în cauză, inclusiv dr eptul de vot în Consiliu al reprezentantului
guvernului acelui stat membru (art. 7 TUE).
În Preambulul TUE, modificat de Tratatul de la Amsterdam, se confirmă atașamentul
statelor membre față de drepturile fundamentale sociale așa cum sunt ele definite în Carta Socială
Europeană din 1961, revizuită în 1996144, în Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale
ale lucrătorilor din 1989145. Această Cartă este privită ca un instrument politic, al cărui scop este
acela de a garanta anumite drepturi sociale, pr ecum cele legate de piața muncii, formare
profesională, oportunități egale.
În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile
democratice așa cum sunt prevăzute atât în reglementările fundamentale interne (constituții), cât
și în reglementările de drept internațional, respectiv, în convențiile la care acestea sunt parte, spre
exemplu146:
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950)147;
Declarația Universală a Drepturilor Omului148 (1948);
Carta Socială Euro peană (1961, revizuită în 1996); 4. Carta comunitară a
drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).
4.3. Tratatul de la Nisa
Angajamentul Uniunii față de drepturile fundamentale și valorile democratice consacrate
în convențiile menționate an terior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost
proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene14 de către Parlamentul
144 Carta Socială Europeană a fost semnată în cadrul Consiliului European în Italia, la Torino, la data de 18.10.1961;
a intrat în vigoare la 26.02.1965; a fost revizuită, la Strasboutg, la data de 03.05.1996. A fost ratificată de România
prin Legea nr. 74 din 03.05.1999 (M. O. 193 din 04.05.1999).
145 A fost adoptată de Consiliul European din 9 decembrie 1989.
146 Mihaela Vrab ie, op. cit., 2007, p. 16.
147 A fost semnată în cadrul Consiliului Europei la Roma la data de 04. 11. 1950, a intrat în vigoare la data de
03.09.1953, a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 (M. O. 135 din 31.05.1994).
148 A fost aprobată și procl amată de către Adunarea Generală a ONU, la data de 10. 12. 1948.
49
European, Consiliu și Comisia cu ocazia Conferinței Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului
de la Nisa.
Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat
Tratatul de la Lisabona).
Toate dispozițiile menționate anterior, de la intrarea lor în vigoare, au fost urmate de
directive, în marea lor majo ritate deja transpuse în sistemele juridice ale statelor membre, care au
influențat semnificativ domenii importante ale vieții politice și juridice europene149.
Astfel cetățenii Uniunii se bucură de toate drepturile și au toate obligațiile prevăzute de trata te:
au dreptul de a circula liber;
au dreptul de a alege și de a fi aleși;
au dreptul de a adresa petiții Parlamentului European sau Ombudsman -ului;
beneficiază de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui
stat membru150.
4.4. Cetățenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona
În Titlul II TUE nou -intitulat „Dispoziții privind principiile democratice” sunt enunțate
principiile pe care Uniunea le respectă și pe care se întemeiază, și care vizează direct cetățenii
Uniunii, după cum urmează:
a) principiul egalității cetățenilor Uniunii, potrivit căruia cetățenii beneficiază de o atenție
egală din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al Uniunii orice
persoană care are cetățeni a unui stat membru. Cetățenia Uniunii se adaugă cetățeniei naționale și
nu o înlocuiește pe aceasta (art. 9 TUE nou);
b) principiul democrației reprezentative, potrivit căruia cetățenii sunt reprezentați direct, la
nivelul Uniunii, în Parlamentul European . Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European
149 Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor member pentru cetățenii
Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a Regulamentului (CE E) nr. 1612/68 și de abrogare a
Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE
și 93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993) privind detalii legate de exercitarea dreptului de vot și a
drept ului de a candida în alegerile Parlamentului european pentru cetățenii Uniunii Europene ce au rezidența în alt stat
decât cel a cărui naționalitate o au.
150 Eduard Dragomir, Dan Niță, op. cit ., p. 278.
50
de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu, de guvernele lor, care, la rândul lor, răspund
democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor (art. 10 TUE nou).
Potri vit principiului democrației reprezentative, cetățenii Uniunii au următoarele
prerogative:
orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau cât
mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățeni (art. 10 alin. 3);
se urmărește formarea conștiinței politice europene și exprimarea voinței cetățenilor
Uniunii prin contribuția partidelor politice la nivel european (art. 10 alin. 4);
cetățenilor și asociațiilor reprezentative le este acordată posibilitate a de către instituții de
a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate domeniile
de acțiune ale Uniunii (art. 11 alin. 1);
la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr
semnificativ de state membre, Comisia poate fi invitată să prezinte, în limitele atribuțiilor
sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești cetățeni consideră că este
necesar un act juridic al Uniuni, în vederea aplicări i tratatelor (art. 11 alin. 4)151.
Cetățenii Uniunii sunt implicați direct în viața Uniunii prin reprezentarea lor în
parlamentele naționale care participă activ la „viața Uniunii”.
Prin urmare, principiul democrației reprezentative152 este pus în valoare și prin contribuția
activă a parlamentelor naționale la buna funcționare a Uniunii, după cum urmează:
prin faptul că sunt informate de către instituțiile Uniunii și prin primirea de notificări
privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu Protocolul privi nd
rolul parlamentelor naționale în cadrul Uniunii Europene;
prin respectarea principiului subsidiarității în conformitate cu procedurile prevăzute în
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității;
prin participarea, în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție, la mecanismele
de evaluare a punerii în aplicare a polit icilor Uniunii în acest spațiu153;
151 Procedurile și condițiile necesare pentru prezentarea unei astfel de inițiative sunt stabilite în conformitatea cu art.
24 primul paragraf din TFUE.
152 I. N. Militaru, op. cit., p.58-70.
153 În conformitate cu art. 70 din TFUE și prin implicarea în controlul politic al Europol și în evaluarea activităților
Eurojust, în conformitate cu articolele 88 și 85 din respectivul tratat.
51
prin participarea la procedurile de revizuire a tratatelor (în confo rmitate cu art. 48 TUE
nou);
prin faptul că sunt informate cu privire la cererile de aderare la Uniune (în confo rmitate
cu art. 49 TUE nou);
prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre parlamentele naționale și cu
Parlamentul European (în conformitate cu Protocolul privind rolul parla mentelor
naționale în cadrul UE).
Prin transformarea caracterului legal al Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
transformă noțiunea de cetățean al Uniunii. Astfel, art.17b.1 TCE/TUE înlocuiește afirmația
„Cetățenia Uniunii Europene va fi complementară la cetățenia națională” cu „Cetățenia Uniunii
Europene va fi adițională la cetățenia națională”. Această propoziție -cheie spune că 500 milioane
de europeni, din țările membre ale Uniunii, vor primi o nouă cetățe nie, separată de cea națională.
În state federale, cum ar fi Germania, un bavarez va avea trei cetățenii: bavareză, germană
și europeană. Mai mult, drepturile și obligațiile cetățeniei „europene” vor fi superioare față de cele
ale cetățeniei naționale, iar în cazul unui conflict de inte rese, primează legile Uniunii față de cele
naționale. Cum cele mai multe state nu acceptă cetățenia multiplă, implicit, cetățenia Uniunii va fi
considerată primară și superioară cetățeniilor naționale154.
În „calitate” de cetățeni ai Uniunii Europene, vom f i obligați să -i respectăm legile și
autoritatea, care vor fi superioare celor naționale, iar contestarea autorității Uniunii ar putea deveni
o faptă penală! Statele membre iși păstrează constituțiile naționale, dar acestea devin subordonate
Constituției Un iunii Europene. Suveranitatea națională a statelor va dispărea, așa cum s -a
întâmplat și în SUA, unde Constituția Federală are întâietate față de constituțiile statelor membre.
Drepturile cetățenilor Uniunii au caracter evolutiv, deoarece Consiliul poate a dopta
dispoziții care urmăresc completarea drepturilor (hotărând în unanimitate în conformitate cu o
procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European). Dispozițiile de completare
a drepturilor intră în vigoare numai după ce au fost apr obate de statele membre în conformitate cu
normele lo r constituționale155.
154 Eduard Dragomir, Dan Niță, op. cit ., p. 279.
155 Art. 25 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C
2016/C 2 02/01. Online disponibil la: https://europa.eu/european –
union/sites/europaeu/files/docs/body/treaty_on_european_union_en.pdf , consultat la data de 18.12.2019.
52
4.5. „Nediscriminarea și cetățenia Uniunii”, potrivit Tratatului de funcționare a Uniunii
Europene
Tratatul de la Li sabona adaugă în Titlul II al TF UE (fost Titlul II, TCE, intitulat
„Cetățenia”) și termenul de „nediscriminare” care vizează direct cetățenia Uniunii. În domeniul de
aplicare a tratatelor, la nivelul Uniunii:
a) se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau n ațion alitate (art. 18
alin. 1 TF UE);
b) se pot adopta de către Parlamentul European și Consiliu, orice norme în vederea
interzicerii acestor discriminări, în conformitate cu procedura legislativă ordin ară (art. 18 alin. 2
TFUE);
c) se pot lua măsuri necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă
sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală, de către
Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o procedură legislativă specială și cu
aprobarea Pa rlamentului European (art. 19 TF UE). Drepturile cetățenilor Uniunii, instituite prin
TUE (introd use în TCE), și ulterior prin Tratatul de la Amsterdam , sunt reluate cu anumite
dezvoltări în Tratatul de la Lisabona. Precizăm că dreptul Uniunii/c omunitar nu prevede un sistem
propriu de atribuire a cetățeniei Uniunii, aceasta decurge automat din cetățenia unui stat membru156.
Cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă la aceasta (art. 20 alin. 1
TFUE). Mai mult, drepturile cetă țenilo r Uniunii au caracter evolutiv157 deoarece Consiliul poate
adopta dispoziții care urmăresc completarea drepturilor (hotărând în unanimitate în conformitatea
cu o procedură legislativă specială și cu aprobarea Parlamentului European).
156 Andrei Popescu, Ion Diaconu, Organizații europene și euroatlantice , Editura Universul Juridic, București, 2009,
p. 277.
157 Ibidem.
53
Dispozițiile de c ompletare a drepturilor intră în vigoare numai după ce au fost aprobate de
statele membre în conformitate cu normele lor constituționale (art. 25 Tf UE). Pe lângă obligațiile
prevăzute în tratate, cetățenii Uniunii, se bucură printre altele de:
a) dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Acest drept
se exercită sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în
vederea aplicării acestora (art. 20 a lin. 2 lit. a TF UE).
Dacă o acțiune a Uniunii se dovedește necesară pentru atingerea acestui obiectiv și în care
tratatele nu a prevăzut puteri de acțiune în acest sens, Parlamentul European și Consiliul, hotărând
în unanimitate cu procedura legislativă ordinară, pot adopta di spoziții menite să faciliteze
exercitarea drepturilor menționate. În scopul exercitării dreptului de liberă circulație și ședere pe
teritoriul statelor membre și în cazul în care tratatele nu au prevăzut puteri de acțiune în acest sens,
Consiliul (hotărând în conformitate cu o procedură legislativă specială) poate adopta măsuri în
domeniul securității sociale și al protecției sociale (art. 21 TfUE).
b) dreptul de a alege și a fi ales vizează orice cetățean al Uniunii care își are reședința
într-un stat membru și care nu este resortisant al acestuia. Acest drept comportă două aspecte:
alegerile locale și alegerile pentru Parlamentul European:
dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul membru
unde își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat, (art. 20 alin.
2 lit. b TF UE). Acest drept se va exercita în condițiile adoptate de Consiliu
(hotărând în unani mitate în conformitate cu o procedură legislativă specială și după
consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare (spre exemplu,
directive adoptate de Consiliu) pot prevedea dispoziții derogatorii în cazul în care
problemele specifice ale un ui stat membru justifică acest lucru.
dreptul de a alege și de a fi ales la alegeri le pentru Parlamentul European158 în statul
membru unde își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.
Acest drept se exercită:
fără a aduce ating ere d ispozițiilor art. 223 alin. 1 TFUE159 și dispozițiilor adoptate
pentru aplicarea acestuia;
158 Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European, din 16.01.2007 (M.
O., Partea I, nr. 28 din 16. 01. 2007).
159 Aceste dispoziții prevăd posibilitatea pentru Parlamentul European de a elabora un proiect pentru a stabili
dispozițiile necesare, care să permită alegerile membrilor săi prin vot universal direct, î n conformitate cu o procedură
54
în condițiile adoptate de Consiliu, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială și după consultarea Parlamentului European; aces te
norme de aplicare (spre exemplu, directive adoptate de Consiliu) pot prevedea
dispoziții derogatorii în cazul în care dispoziții specifice ale unui stat membru
justifică acest lucru.
Dintre normele de aplicare cu caracter derogator, exemplificăm:
Directiva 93/109/C a Consiliului, din 06. 12. 1993160, stabilește ca principii pentru
exercitarea dreptului de a participa la alegerile pentru Parlamentul European libertatea de
a alege între statul de reședință și statul al cărui cetățean este și egalitatea de tratament cu
cetățenii naționali; se prevede o derogare în cazul în care proporția cetățenilor Uniunii care
au drept de vot reprezintă peste 20% din cetățenii naționali cu drept de vot; în acest caz,
statul în cauză poate impune drept condiție pentru nenaț ionali un termen de ședere de 5 ani
pentru a vota și de 10 ani pentru a fi eligibili; această derogare nu se apl ică decât pentru
Luxemburg161;
Directiva 94/80/C E a Consiliului din 19.12.1994162 prevede aceleași principii și derogări
posibile pentru participare a la alegerile municipale; totodată, ea permite statelor membre
să rezerve naționalilor unele funcții în executivele municipale și să interzică naționalilor
participarea la alegerea electorilor sau la alegerea uneia din adunările parlamentare (în
cazul par lamentelor bicamerale)163.
c) dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări în care statul membru ai cărui resortisanți
sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale
oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat. Statele membre adoptă
dispozițiile necesare și angajează negocierile internaționale necesare în vederea asigurării acestei
protecții.
uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre (art. 223 alin. 1
TFUE).
160 Directiva 93/109/C a Consiliului stabilește normele de exercitare a dreptului de a alege și de a fi al es pentru
Parlamentul European pentru cetățenii Uniunii care au reședința într -un stat membru în care nu sunt resortisanți.
161 Andrei Popescu, Ion Diaconu, op. cit. , 2009, p. 278.
162 Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 de stabilire a normelor de exercit are a dreptului de a alege și de a fi ales
la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au reședința într -un stat membru a cărui cetățenie nu o dețin.
163 Andrei Popescu, Ion Diaconu, op. cit ., p. 278.
55
Consiliul, hotărând în unanimitate cu o procedură legislativă specială și după consult area
Parlamentului European, poate adopta directive care să stabilească măsurile de coordonare și
cooperare necesare pentru a facilita această protecție (art. 20 alin. 1 lit. c și 23 TF UE).
În acest sens, a fost adoptată de către Consil iu Decizia 95/533/ CE din 1995164 cu privire la
protecția cetățenilor Uniunii Europene prin reprezentanțele diplomatice și consulare. Protecția
diplomatică și consulară se acordă în caz de deces, accident sau boli grave, arest sau detenție,
asistență pentru victimele unoracte de violență, sprijinirea și repatrierea cetățenilor UE aflați în
dificultate, cu acordul statului cetățeanului respectiv și cu restituirea de către acesta a cheltuielilor
ocazionate.
Acordarea asistenței diplomatice sau consulare de către o ambasadă sau un oficiu consular al
altui stat presupune acordul statului de reședință, potrivit normelor de drept internațional. Această
problemă se poate rezolva pe bază de negocieri, prin acorduri ale Uniunii, pe de o parte, și s tatele
membre pe de altă parte165, cu st ate terțe, problemă care până în prezent n -a fost abordată166.
d) dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului
European (potrivit art. 288 TFUE) și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor
consultative ale Uniuni i în oricare dintre limbile tratatelor167 și de a primi răspuns în aceeași
limbă168 (art. 20 alin. 1 lit. d și 24 TF UE). Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană
fizică sau juridică având reședința sau sediul social într -un stat membru, are dreptul de a adresa
PE, cu titlu individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un
subiect care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct (art. 227
TfUE).
e) dreptul de a prezenta o inițiati vă cetățenească în înțelesul art. 11 TUE, inclusiv
numărul minim de state membre din care trebuie să provină cetățenii care prezintă o astfel
de inițiativă (art. 24 TF UE). Inițiativa cetățenească este „o inițiativă legislativă” pe care, potrivit
art. 11 TU E, o propun cetățenii Uniunii în materii în care aceștia consideră că este necesar un act
juridic al Uniunii, în vederea aplicării tratatelor.
164 Decizia a fost adoptată de Reprezentanții Guverne lor Statelor Membre, reuniți în cadrul Consiliului din 19
decembrie 1995, privind protecția cetățenilor Uniunii Europene privind reprezentanțele diplomatice și consulare. A se
vedea în acest sens și HG. 868/2008 privind protecția cetățenilor UE prin misiun ile diplomatice și consulare.
165 Așa cum prevăd dispozițiile art. 23 TFUE.
166 Andrei Popescu, Ion Diaconu, op. cit., p. 278 -279.
167 „Limbile tratatelor” sunt prevăzute la articolul 55 alin. 1 TUE.
168 Aceste drepturi se exercită în condițiile și limitele definite prin tratate și prin măsurile adoptate pentru punerea în
aplicare a acestora (art. 20 alin. ultim. TFUE).
56
Articolul 11 din TUE are în vedere atât numărul de cetățeni, cât și numărul de state, respectiv
„cel puțin un mi lion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semnificativ de state”. Pentru
implementarea unei astfel de inițiative se impune necesitatea adoptării unui act legislativ european,
care să detalieze modalităț ile de aplicare ale prevederii169.
Dispoz ițiile referitoare la procedurile și condițiile necesare pentru prezentarea unei astfel de
inițiative sunt adoptate de Parlamentul European și Consiliul, care hotărăsc prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară (art. 24 TF UE).
f) dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii,
indiferent de suportul în care se află aceste documente, sub rezerva principiilor și condițiilor
stabilite de art. 15 alin. 1 TFUE. Dreptul de acces privește orice ce tățean al Uniunii și orice
persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul statutar într -un stat membru.
În privința principiilor generale și a limitelor (con dițiile) stabilite de art. 15 TF UE, care, din
motive de interes public sau privat, reglementează exercitarea dreptului de acces la documente,
acestea se stabilesc prin regulamente de către Consiliu, care hotărăște în conformitate cu procedura
legislativă ordinară (art. 15 TF UE).
Fiecare instituție, organ, oficiu sau agenție asigură transparența lucrărilor lor și elaborează, în
regulamentul său de procedură, dispoziții speciale privind accesul la propriile documente, potrivit
regulamentelor stabilite de Consiliu. Publicarea documentelor p rivind procedurile legislative este
asigurată de Parlamentul European și Consiliu, în condițiile prevăzute de regulamentele adoptate
de Consiliu.
4.6. Convenția Europeană privind C etățenia
Alături de convențiile bilaterale încheiate între state în domeniul cetățeniei (în special, pentru
soluționarea cazurilor de dublă cetățenie), au fost adoptate convenții multilaterale la nivel
internațional și regional9; dacă, prin cele internaționale, se tinde la reglementarea aspectelor cu
caracter sectorial (in stituirea de principii generale, tendința spre anumite ținte), prin cele bilaterale,
se rezolvă situații concrete care apar (constituind o modalitate de detensionare produsă de existența
cazurilor de dublă cetățenie), cele regionale se prezintă ca o reglem entare organică, cuprinzând
169 Eduard Dragomir, Dan Niță, Tratatul de la Lisabona , Editura Nomina Lex, București, 20 09, p. 52 -53.
57
toate regulile privind instituția, o reglementare de ansamblu, așa cum sunt cele naționale, ca sferă,
însă cu o serie de inovații care tind să consacre principii și să ofere soluții pentru o legislație
armonizată. Acesta este și cazul Convenției europene asupra cetățeniei170.
Convenția a fost adoptată în cadrul Consiliului Europei171 și conține 32 de articole,
constituind o reglementare de ansamblu a cetățeniei. Prevederile ei sunt grupate pe capitole:
probleme generale (obiectul Convenției), definiții (cetățenie, pluralitate de cetățenii), principii
generale referitoare la cetățenie (art. 3 -5), reguli privind cetățenia (art. 6 -9), proceduri referitoare
la cetățenie (art. 10 -13), pluralitatea de cetățenii (art. 14 -17), succesiunea statelor și cetățenia (art.
21-22), cooperarea între statele părți (art. 23 -24), aplicarea Convenției (art. 25 -26) și clauzele
finale (art. 27 -32).
Dintre noutățile aduse prin această reglementare, semnalăm considerentele speciale enunțate
în Preambul și merită să menționăm în mod special: constatarea existenței unor numeroase
instrumente internaționale și necesitatea de a fi luate în considerare atât interesele legitime ale
statelor, cât și cele ale persoanelor; pozițiile diferite ale statelor cu privire la pluralitatea de cetățenii
și nevoia de a găsi soluții convingătoare pentru soluționarea consecințelor acestora.
În ceea ce privește competența, se repetă principiul fundamental în materie, și anume că „fiecare
stat va determina prin legislația proprie care sunt cetățenii săi” (art. 3 alin. 1); dar se continuă cu
ideea că „Această l egislație (a fiecărui stat ) trebuie acceptată de către celelalte state, cu condiția ca
ea să fie în conformitate cu convențiile internaționale aplicabile, cu dreptul internați onal cutumiar
și cu principiile de drept general recunoscute în materie de cetățenie”.
Sensul riguros exact al prevederii este acela de a reafirma libertatea statelor de a legifera în
materie de cetățenie, dar această legislație trebuie, totuși, să fie ac ceptată de celelalte state; adică
admisibilitatea atributului de a legifera în materie este condiționată de acceptarea de către celelalte
state (legislația să fie acceptată); nu rezultă că statele sunt obligate (am spune chiar că sensul
general al reglemen tării este unul facultativ), ci faptul că spre a fi acceptate și dreptul statului de a
legifera să existe, această legiferare trebuie să se fac ă în anumite condiții172.
170 Legea Nr. 396 din 14 iunie 2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg
la 6 noiembrie 1997, publicat în Monitorul Oficial nr. 490 din 9 iulie 2002.
171 A luat naștere la 5 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene precum și alte state din
centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană, și este diferit și de Consiliul European sau
de Consiliul Uniunii Europene . Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg .
172 Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010, p. 59.
58
Se recunoaște dreptul fiecărui stat de a determina legislația proprie și se stabilește p entru
celelalte state obligația – o obligație condiționată (sub condiție – sub modo ), de a o accepta, dar
numai dacă această lege edictată de un stat satisface regulile enunțate; dacă există pentru un alt
stat o obligație de a o accepta, ori dacă legiferarea poate fi luată în considerare și acceptată de
celelalte state, există exact pentru acest motiv și obligația corelativă ca legislația să fie conformă
cu anumite reguli; de asemenea, și dreptul celorlalte state de a pune în discuție, ceea ce s -a
legiferat173.
Printre principii, figurează dreptul fiecărei persoane de a avea o cetățenie și evitarea apatridiei,
interzicerea discriminării. Sunt menționate regulile privind cetățenia și, unde, în intenția de a
facilita dobândirea cetățeniei, se stabilește care sunt categoriile de persoane care trebuie să
dobândească de deplin drept, cetățenia (copii din ascendenți care sunt cetățeni ai statului, cei
născuți pe teritoriul unui stat care nu dobândesc la naștere o cetățenie, naturalizarea celo r născuți
pe ter itoriul său ).
Pierderea (retragerea) cetățeniei, de plin drept, este admisă numai în anumite cazuri (a dobândit
voluntar cetățenia altui stat, s -a angajat voluntar în forțele armate străine, are un comportament
care aduce un prejudiciu grav intereselor es ențiale ale statului, nu are legătură efecti vă cu statul
respectiv domicilii nd în mod obișnuit în străinătate ); renunțarea la cetățenie este posibilă numai
dacă persoana respectivă nu devine apatrid.
Recunoscând (în Preambul) că fiecare stat este liber să decidă asupra consecințelor care decurg,
în dreptul său intern, din faptul că unul dintre cetățenii săi mai are și o altă cetățenie, se prevede
că fiecare stat are dreptul de a stabili dacă cetățenii săi cu dublă cetățenie păstrează ori pierd
cetățenia unu i stat străin și dacă dobândirea sau păstrarea cetățeniei sale este condiționată de
renunțarea sau pierderea unei alte cetățenii; statul respectiv trebuie să permită, totuși, dubla
cetățenie (pentru copii care au dobândit la naștere cetățenii diferite). Ob ligația de a satisface
serviciul militar a unei persoane cu dublă cetățenie nu există decât față de un singur stat; la această
prevedere, părțile pot face rezerve.
În esență, Convenția nu favorizează pluralitatea de cetățenii; aceasta rezultă din considere ntele
enunțate în Preambul, dar și din art. 14 alin. 1, unde obligația statelor de a permite și de a păstra
dubla cetățenie se limitează doar la două ipoteze – cazul copiilor care au dobândit automat la
naștere cetățenii diferite și dacă cea de a doua cetă țenie este dobândită automat prin căsătorie;
173 Corneliu Bârsan, citat de Eduard Dragomir, Dan Niță, op. cit. , 2007, p. 115.
59
observăm că soluția este impusă de condițiile în care au apărut și cazurile de bipatridie și că se
menține doar atâta vreme cât nu există un motiv de pierdere174 (prevăzut în art. 7). În plus, statele
au libertate a să nu admită dubla cetățenie (ele pot admite sau nu ca cetățenii proprii să păstreze și
cetățenia unui alt stat sau pot condiționa acordarea sau păstrarea cetățeniei sale de renunțarea la
alte cetățenii – art. 15).
În plus, se menține integral, printr -o prevedere expresă – art. 26, validitatea Convenției din
1963175 asupra reducerii cazurilor de multiple cetățenii și obligațiile militare în caz de
pluralitate de cetățenii.
Întrucât este permis să se depună rezerve la Convenție176, România a formulat cu ocazia
ratificării, următoarea rezervă cu privire la aplicarea : „Cetățenii români cu domiciliul în România
care mai au o altă cetățenie, se bucură pe teritoriul României de aceleași drepturi și au aceleași
obligații ca și ceilalți cetățeni români, în conformitat e cu prevederile Constituției României”177.
Textul constituie reluarea sensului prevederilor constituționale din art. 16 (paragraful 1):
„Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
Nimeni nu este mai presus de lege” și art. 17 „Cetățenii români … trebuie să -și îndeplinească
obligațiile”. Credem că s -a avut în vedere să se elimine orice ambiguitate, cât privește efectul
deținerii și a unei cetățenii străine și, indiferent dacă o persoană are numai cetă țenia română sau
mai are și o altă cetățenie, în măsura în care are domiciliul în România, ea se va afla exact în poziția
în care este orice alt cetățean (orice alt cetățean român care locuiește în România), fără nici un fel
de distincție178.
174 Art. 7 al Legii Nr. 396 din 14 iunie 2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adopt ată la
Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
175 Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24.04.1963, în vigoare de la 28 ianuarie 1972.
176 Art. 29 al Legii Nr. 396 din 14 iunie 2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la
Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
177 Art. 17, parag. 1 al Legii Nr. 396 din 14 iunie 2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei,
adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.
178 Aurel Preda Mătăsaru, Tratat de Drept Internațional Public , ed. a II -a, rev. și ad., Lumina Lex, București, 2007, p.
183-188.
60
CONCLUZII
Instituția cetățeniei nu -și pierde din importanță, nici în epoca globalizării societății și a
mondializării regulilor de drept – atâta vreme cât omenirea trebuie să fie orânduită în entități care,
deocamdată, sunt doar statele, chiar dacă este supusă unor modificări în structura și dimensiunile
ei; globalizarea nu înseamnă sfârșitul organizării societății în state; dacă este adaptată, se recurge
la cetățenie ca reper și componentă în acest cadru de așezări statale (în cazul U.E., s -a creat o
cetățenie adia centă la cea a statelor membre).
Cetățenia ține de esența entităților statale – una dintre cerințele necesare indispensabile
pentru ca un stat să existe, anume elementul populație stabilă. De aici, rezultă și omniprezența
cetățeniei în organizarea societăț ii și a reglementărilor care i se fac; multitudinea de reguli, precum
și întinderea acestora – la nivel național (fiecare stat având organizarea, dar și legislația sa în
materie), cât și internațional, o dovedesc pe deplin. Așa se explică faptul că nu exis tă stat care să
nu aibă o reglementare în domeniul reglementării cetățeniei – în mod invariabil la nivel
constituțional, după cum la nivel internațional (bilateral și multilateral), statele au trebuit să
convină o serie de reguli după care ele se conduc, i ar în această privință, notăm faptul că există un
număr mare de tratate prin care statele au convenit o serie de reguli; problema apartenenței la o
statalitate nu lipsește nici în cazul diverselor forme de uniuni statale, iar organizația suprastatală,
care este U.E., și -a instituit propria sa cetățenie, adăugată (adiacentă) la cea națională.
Posibilitatea acordată cetățenilor de a se exprima prin intermediul unor inițiative legislative
reprezintă un pas important în asigurarea legitimității și consolidării democrației participative la
nivelul Uniunii. Astfel, cetățeanului european i se asigură o nouă perspectivă, oferindu -i-se
posibilitatea de a participa în mod activ la elaborarea deciziilor care îl privesc în mod direct.
Instituirea acestui mecanism de pro movare a interesului cetățenilor europeni accentuează
democrația internă a Uniunii Europene și valorifică manifestarea preocupărilor cetățenești din
spațiul european.
Prin cetățenie, se determină poziția pe care o are un individ în cadrul societății în car e este
integrat, participând la treburile legate de conducerea societății, la viața politică; dar legătura de
cetățenie este importantă pentru individ, și atunci când el se află în afara țării sale, deoarece
cetățenia constituie un raport în timp și în spa țiu; odată devenit cetățean, el rămâne în această
poziție oriunde s -ar afla.
61
Cetățenia constituie premisa situării individului pe o anumită treaptă socială care -i revine
și a acordării drepturilor, dar ea rămâne ca temei și cât privește soarta cetățeanulu i când acesta se
află în afara teritoriului statului său de apartenență și, drept urmare, tot cetățenia rămâne a constitui
condiția fundamentală a admiterii protecției diplomatice, pe care un stat o exercită în favoarea
cetățeanului său; ea stă, de asemene a, la baza invocării răspunderii internaționale pentru încălcarea
drepturilor cetățenilor săi.
Fiecare dintre aspectele cetățeniei are propriul rol și necesită a fi promovat și valorificat
prin mai bună informare, conștientizare sau exercitare. Atunci când vorbim despre cetățenie, facem
referire la valorile comune pe care aceasta le reflectă. Scopul Uniunii Europene este de a păstra vii
aceste valori, întărind țesătura socială a popoarelor europene și, pe această bază, manifestarea
beneficiilor cetățeniei. Existența unui cadru legislativ și politic capabil să mențină pacea și valorile
fundamentale nu este suficientă. Este nevoie și de realizarea unui consens între cetățeni pentru
respectarea și promovarea lor, în vederea culegerii roadelor î n spațiul UE și î n lumea largă.
Cetățenii au îndatorirea de a respecta aceste drepturi și valori, în vederea consolidării unui
standard de comportament, responsabilizându -se unii pe ceilalți cu privire la conștientizarea,
cunoașterea și respectarea regulilor comune, scrise și nescrise ale popoarelor europene.
Conceptul de cetățenie este unul fundamental în organizarea societății și se află în mod
intim legat de ființa umană, așa încât prezența și conținutul lui trebuie să fie văzute în contextul
actual al afirmării și promo vării drepturilor omului; unul dintre principiile fundamentale ale
dreptului internațional contemporan, îl constituie respectarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului – proclamat și promovat la nivel internațional (documente O.N.U.) și
regio nal (actele Consiliului Europei, ale U niunii Europene ). În acest cadru, unul dintre atributele
omului – calitatea de cetățean , nu poate rămâne în conul de umbră, ci este în mod continuu, afirmat
și dezvoltat în dimensiunea sa, prin documentele juridice și politice adoptate și prin actele de
monitorizare întreprinse la scară internațională .
Cetățenia continu ă să desemneze calitatea juridic ă care permite unei persoane de a lua parte
la via ța statului , bucur ându-se de drepturi civile și politice și fiind supus, în schimb, unor obliga ții,
cele ca votul obligatoriu sau serviciul na țional.
62
BIBLIOGRAFIE
Cărți
1. Alexianu George, Curs de drept constituțional , 5 volume 1930 -1937.
2. Anghel Ion M., Dreptul diplomatic și consular , vol. I, ed. a II -a rev., Ed. Lumina Lex,
2002.
3. Arseni A., Ivanov V., Suholitco L., Dreptul constituțional comparat , CE USM, Chișinău,
2003.
4. Arseni Al., Suholitco L., „ Cetățenia – o nouă vizi une și reglementar e europeană”, Ed.
Litera, Chișinău 2002.
5. Babu Vasile, Rotaru Dumitru, Drept constituțional , partea I, Editura Europolis, Constanța,
2007.
6. Bădescu Mihai, Drept constituțional și instituții politice , Ed. Lumina Lex, București, 2001.
7. Bălan Marius, Drept constituțional și instituții politice, Vol. 1. Teoria generală a statului
și a constituției. Constituția română în context European , Ed. Hamangiu, București, 2015.
8. Barbalet Jack M., Cetățenia , Ed. Du Style, București, 1998.
9. Bârzea Cezar, Cetățenia european ă, Editura Politea, București, 2005.
10. Bellah R., The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial , New York,
Seabury, 1975.
11. Cârnaț Teodor, Drept constituțional , ediția II -a, Chișinău, 2010.
12. Cârstea Valentin , Drept constituțional și instituții publice, vol. 1, 2014.
13. D. Heater, Citizenship: The Civic Ideal in World History, Ed. Longman, London, 1990.
14. Dănișor Dan Claudiu, Drept constituțional și instituții politice: Teoria generală , Ed.
Sitech, 2006.
15. Deaconu Ștef an, Drept Constituțional , Ediția a 3 -a, 2017.
16. Deleanu I., Instituții și proceduri constituționale , Arad: Servo Sat, 2000.
17. Deleanu Ion, Drept constituțional și instituții politice . Vol. I, Editura Lumina Lex,
București, 1991.
18. Diaconu Ion, Tratat de drept internațional public , vol. I, Ed. Lumina Lex, 2002.
19. Dissescu Constantin C., Drept constituțional , Ed. Librăriei SOCE, București, 1915.
20. Drăganu Tudor, Drept constituțional și insituții politice, Ed. Lumina Lex, 2000.
63
21. Drăganu Tudor, Drept constituțional și i nstituții publice. Tratat elementar , vol. I, Ed.
Lumina Lex, București, 1998.
22. Drăganu Tudor, Natura juridică a cetățeniei, extras din Studia Universitatis Babeș Bolyai,
Series Jurisprudentia, Cluj -Napoca, 1968.
23. Dragomir Eduard, Niță Dan, Cetățenia europeană , Editura Nomina Lex, București, 2010.
24. Dragomir Eduard, Niță Dan, Tratatul de la Lisabona , Editura Nomina Lex, București,
2009.
25. Guceac Ion, Curs elementar de drept constituțional , vol. II, Chișinău, 2004.
26. Guggenheim P., Lehrbuch des Völkerrecht, unter Berücksichtigung der internationalen
und schweizerischen Praxis, ed. Verlag für Recht und Gesellschaft, Basel, 1948.
27. Ionescu Cristian , Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional
românesc . Vol. II, E ditura Lumina Lex, București, 1997.
28. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice. Sistemul constituțional
românesc , vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
29. Ionescu Cristian, Instituții Politice și Drept Constituțional , Editura Economică, București
2002.
30. Ionescu Cristian, Tratat de drept constituțional contemporan , ediția a 2 -a, Ed. C.H. Beck,
București, 2008.
31. Kimminich. O. Hobe. S., Einführung in das Völkerrecht , ed. Francke, Tübingen, 2000.
32. Laband Paul, Le Droit public de l’Empire allemand , vol. 4, V. Giard & E. Brière, Paris,
1903.
33. Magnette P., Europa Politică: cetățenie, constituție, democrație , Ed. Institutul European,
2003.
34. Mangoldt V.H., Ius-sanguinis -Prinzip, ius -soli-Prinzip und Mehrstaatigkeit , în ZAR,
1999.
35. Marshall T.H., „Citizen and Social Class, ” eseu în culegerea Class, Citizenship, and Social
Developmen, Harvard University, 1977.
36. Militaru Ioana Nely, Cetățenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona ,
Juridical Tribune Volume 1, Issue 1, June 2011.
37. Muraru Ioa n, Tănăsescu Elena Simina (coord.), Constituția României. Comentariu pe
articole , Ed. C.H. Beck, București, 2008.
64
38. Muraru Ioan, Tănăsescu Elena Simina, Drept constituțional și instituții politice , ediția 13,
vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
39. Muraru Io an, Tănăsescu Simina Elena, Drept constituțional și instituții politice . Vol. I,
Editura All Beck, București, 2003.
40. Muraru Ioan, Tănăsescu Simina, Drept constituțional și instituții politice , Ediția a IX -a,
Editura Lumina Lex, București, 2001.
41. Murzea Crist inel, Drept roman , Editura All Beck, Bucure ști, 2003.
42. Negulescu Paul, Curs de drept constituțional român , editat de Alex. T. Doicescu,
București, 1927.
43. Popescu Andrei, Diaconu Ion, Organizații europene și euroatlantice , Editura Universul
Juridic, București, 2009.
44. Postolache Mihaela Adina, Aspecte privind cetățenia în dreptul intern și dreptul
internațional, în Constituția și societatea contemporană , Editura Universitară, București,
2014.
45. Preda Mătăsaru Aurel, Tratat de Drept Internațional Public , ed. a II -a, rev. și ad., Lumina
Lex, București, 2007.
46. Raneleti Oreste, Instituții de drept public.Partea generală, Milano, 1955.
47. Rousseau Ch., Droit international public , 3e éd, Dalloz, 1965.
48. Rusu Ion, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
49. Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice , Editura Hamangiu, București,
2015.
50. Safta Marieta, Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți , Vol. I.
Ediția a 4 -a revizuită Ed. Hamangiu, București, 2018.
51. Selejan -Guțan Bianca, Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu,
București, 2008.
52. Sommers M., Citizenship and the Place of the Public Sphere , American Sociological
Review, vol. 58, 1993.
53. Teodorescu Anibal, Tratat de drept administ rativ, vol. I, Institutul de Arte Grafice „M.
Eminescu”, București, 1929.
54. Vătăman Dan, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2010.
65
55. Vieru Eufemia, Vieru Dumitru, Drept consituțional și Instituții politice , Editura
Economică, București 2005.
56. Vrabie Genoveva, Bălan Marius, Organizarea politico -etatică a României , Ed. Institutul
European, Iași, 2004.
57. Vrabie Mihaela, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, Bucure ști, 2007.
58. Vrabie Mihaela, Cetățenie și drepturi europene , Editura Tritonic, București, 2007.
59. Weiss Andre, Traite theorique et practique de droit international prive , Les conflit des
lois, tom III, Ed. Sirey, Paris, 1907.
60. Ziemske, B. (Hrsg.) – Staatsphilosophie und Rechtspolitik, Festschrift für Martin Kriele ,
ed. C.H. Beck, München, 1997.
61. Р.В. Енгибарян, Э.В. Тадевосян, Конституционное право, изд. «Юристъ», Москва,
2002.
Articole de specialitate
1. American Journal of International Law (AJIL) nr. 23 Special Supplement, April 1929.
2. Anghel Ion M., Problema dublei cetățenii în legislația română , în Dreptul nr.2/1999.
3. Avram Andrei, Dimulescu Valentina -Andreea, Politică românească de redobândire a
cetățeniei în comparație cu alte state din UE , Centrul Român de Politici Europene nr.
22/11 iulie 2011.
4. Compass – A Manual on Human Rights Education with Young People, Council of Europe,
2002.
5. Ranta Ana Elena, Evoluții ale cadrului legal privind aspecte procedurale referitoare la
dobândirea/redobândirea cetățeniei române. Demersuri de simplificare și o mai bună
reglementare. Revista Transilvană de Științe Administrative 2(41) / 2017.
6. Turner B.S., Contemporary Problems in the Theory of Citizenship , Citizenship and Social
Theory, Newbury Park, California, Sage.
7. Vieriu Dumitru, Considerații generale privind cetățenia română, Administrarea Publică, nr.
3, 2013.
66
Legislație
1. Constituția României din 1866, publicat în M.Of. nr. 142/1 iunie 1866.
2. Constituția României din 1923, publicată în Monitorul Oficial nr. 282/29 martie 1923 .
3. Decretul 33/1952 privitor la cetățenia Republicii Populare Române în vigoare de la 24
ianuarie 1952 până la 15 ianuarie 1972.
4. Legea nr. 24/1971 a cetățeniei române în vigoare de la 16 ianuarie 1972 până la 04 aprilie
1991.
5. Convenț ia europeană privind cetă țenia adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la data
de 06.11.1997, intrată în vigoare la 01.03.2000.
6. Constituția României revizuită prin Legea nr. 429/2003 , aprobată prin referendumul
național organizat în zilele de 18 -19 octombrie 2003, actualiza tă și republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.
7. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală,
republicată în temeiul art. III din Legea nr. 222/2008 pentru modificarea și completarea
Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 10 noiembrie 2008.
8. Legea nr. 362 din 13 decembrie 2005 pentru aderarea României la Convenția privind
statutul apatrizilor, adoptată la New York la 28 septembrie 1954.
9. Legea nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 576 din 13 augus t 2010.
10. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.65 din 21.09.2017 pentru modificarea și
completarea Legii cetățeniei române nr. 21/1991 publicat ă în Monitorul Oficial al
României nr. 760 din 25 septembrie 2017.
11. O.U.G. nr. 37/2015 pentru modificarea și complet area Legii cetățeniei române nr. 21/1991,
în vigoare de la 15.09.2015.
12. O.U.G. nr. 65/2017 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr . 760 din 25 septembrie
2017 .
13. Tratatul din 25 martie 1957 de instituire a Comunității Europene semnat la 25 martie
1957 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958 .
14. Directiva 2004/38/CE privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor
member pentru cetățenii Uniunii Europene și membrii familiilor, de modificare a
Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE ,
67
72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și
93/96/CEE; Directiva 93/109/EC (6 decembrie 1993) privind detalii legate de exercitarea
dreptului de vot și a dreptului de a candida în alegerile Parlamentului european pentru
cetățe nii Uniunii Europene ce au rezidența în alt stat decât cel a cărui naționalitate o au.
15. Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul
European, din 16.01.2007 (M. O., Partea I, nr. 28 din 16. 01. 2007).
16. Directiva 93/109 /C a Consiliului stabilește normele de exercitare a dreptului de a alege și
de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetățenii Uniunii care au reședința într -un
stat membru în care nu sunt resortisanți.
17. Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994 de st abilire a normelor de exercitare a dreptului
de a alege și de a fi ales la alegerile locale pentru cetățenii Uniunii care au reședința într –
un stat membru a cărui cetățenie nu o dețin.
18. Legea Nr. 396 din 14 iunie 2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei,
adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, publicat în Monitorul Oficial nr. 490 din 9
iulie 2002.
19. Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din 24.04.1963, în vigoare de la 28
ianuarie 1972.
20. Actul Unic European (1986) publicat în Jurnalul Oficial L 169 din 29 iunie 1987. Extras
Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), Jurnalul Oficial C 191 din 29 iulie 1992.
21. Tratatul de la Amsterdam publicat în Jurnalul Oficial C 340 din 10 noiembrie 1997.
Tratatul de la Nisa publicat în Jurnalul Oficial C 80 din 10 martie 2001.
22. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a
Tratatului de instituire a ComunitățiiEuropene, 13 decembrie 2007 publicat în
JurnalulOficial C 30 6 din 17 decembrie 2007, Lisabona. Extras de pe: Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene (2007/C/303/01).
Surse web:
1. https://noi.md/md/news_id/85175 .
2. https://jrsromania.org/?option=com_content&task=view&id=109&Itemid=0 .
3. https://www.mae.ro/sites/defau lt/files/file/anul_2016/2016_pdf/2016.11.01_anexa_4_oug
_194 -2002.pdf .
68
4. https://www.timpul.md/uploads/images/c4.jpg .
5. https://bani.md/noi -detalii -privind -basarabenii -ce-risca -sa-isi-piarda -cetatenia -romana –
un-partid-din-romania -propune -modificare -legii–91582.html .
6. https://sputnik.md/moldova_romania_society/20160602/7044886.html .
7. https://www.universuljuridic.ro/legea -cetateniei -romane -nr-21-1991 -modificari -oug-37-
2015/2/ .
8. http://europedirectbucuresti.ier.ro/wp -content/uploads/Brosura -ED-Initiativa –
cetateneasca -europeana.pdf .
9. http://www.aes -eas2020.eu/wp -content/uploads/2013/04/ro -ue3.jpg .
10. www.eur -lex.europa.eu .
11. https://eur opa.eu/europeanunion/sites/europaeu/files/docs/body/treaty_on_european_unio
n_en.pdf .
12.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: În timpurile moderne, odată cu extinderea și diversificarea relațiilor sociale pe arii [618819] (ID: 618819)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.