Specializarea: Studii de Securitate [618673]

SUPORT DE CURS

ANUL II I

Semestrul 1

Cluj – Napoca
2014

UNIVERSITATEA BABEȘ -BOLYAI, CLUJ -NAPOCA
Facultatea de Istorie și Filos ofie

Specializarea: Studii de Securitate
Disciplina: Managementul secur itatii europene si problematica minoritatilor nationale
si entice

I. INFORMAȚII GENERALE

Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Adrian Liviu Ivan
Telefon: –
Consultații: Marti 10. 00-12.00 Date de identificare curs și contact tutori:

Numele cursului: Managementul securitatii
europene si problematica minoritatilor
nationale si entice
Anul, Semestrul: anul I II, sem 1
Tipul cursului: obligatoriu
Tutori: Adrian Liviu Ivan/ Claudia Iov

Condiționări și cunoștințe prerechizite

Pentru buna desfășurare a acestui curs, participanții trebuie să aibă cunoștințe de bază
de istorie universal și al integrării europene și politici comunitare curente.
Descrierea cursului
Cursul își propune s ă prezinte, într -o manieră analitică, statutul minorităților naționale
și etnice în decursul secolului al XX -lea și abordarea specifică secolului al XXI -lea. Analiză
cursului va fi atât conceptuală, cât și instituțională, din punct de vedere al dreptului
internațional public și al organizațiilor internaționale. Suntem interesați să analizăm maniera
în care chestiunea minorităților naționale și etnice a fost abordată de către organizații precum
ONU, Consiliul Europei și Uniunea Europeană.

Organizarea temelo r

Partea 1: Aspecte privind regimul și statutul minorităților

Descriere : Familiarizarea cu noțiunile fundamentale, minoritățile și drepturile specifice ale
minoritaților și a implicațiilor problematicii minorităților în aspectele de securitate

Concepte si cuvinte cheie : minoritate, minoritate națională, minoritate etnică, drepturi
specifice, stat -națiune, mediu de securitate, diversitate, multiculturalism

Tema 1 : Aspecte teoretice privind definirea termenului de minoritate
Tema 2 : Minorități, minorități etnice, minorități naționale
Tema 3: Aspecte conceptuale privind drepturile specifice ale minorităților naționale și
etnice
Tema 4: Managementul diversității, fundamentul unui mediu stabil de securitate
comunitară
Tema 5: Considerente privind discriminare a. Mecanisme și instituții de combatere a
discriminării

Modul 2: Mecanisme și politici privind protecția minorităților naționale și etnice

Descrierea modulului : Prezenta unei minorități etnice, lingvistice sau religioase la nivelul
unei comunități influe nțează într -un grad ridicat dezvoltarea economică, socială, culturală și
relațiile intracomunitare. Aceste aspecte se repercutează în mod inevitabil asupra situației
societății, asupra statului ca entitate și asupra organismelor regionale sau internațional e de
cooperare. Acest modul examinează, pe de -o parte mecanismele și instrumentele
internaționale de gestionare a problematicii minorităților precum și evoluția politicilor
europene în ceea ce privește reglementarea statutului minorităților.

Concepte si c uvinte cheie : securitate, nediscriminare, politici inclusive, politici exclusive,
model social.

Tema 1: Sistemul ONU, și al Consiliului Europei privind protecția drepturilor
minoritatilor
Tema 2: Politici ale Uniunii Europene privind gestionarea problemat icii minorităților
Tema 3: Aspecte privind regimul m inorităților naționale din Europa Centrală și de Est
Tema 4: Minoritățile naționale în România
Tema 5: Modelul românesc de gestionare a problematicii minorităților naționale

Politica de evaluare și not are

Evaluarea studenților se va efectua conform detalierii de mai jos:
Examen/colocviu reprezintă 50%

Activitatea de seminar și elaborarea unor proiecte de cercetare reprezintă 50%

Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele de talii de natură organizatorică:
Lucrările elaborate de către studenți pe parcursul activităților vor avea în mod
obligatoriu caracter de originalitate. Studenții ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu
vor fi primiți în sesiunea de examene planific ată;
Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancționată cu anularea sesiunii de
examene pentru masterandul în cauză;
Rezultatele finale vor puse la dispoziția studenților on -line, prin utilizarea site -ului
facultății;
Contestațiile se vor sol uționa în maxim 24 de ore de la afișarea rezultatelor

II. SUPORTUL DE CURS

Partea 1: Aspecte privind regimul și statutul minorităților

Descriere : Familiarizarea cu noțiunile fundamentale, minoritățile și drepturile specifice ale
minoritaților și a impl icațiilor problematicii minorităților în aspectele de securitate

Concepte si cuvinte cheie : minoritate, minoritate națională, minoritate etnică, drepturi
specifice, stat -națiune, mediu de securitate, diversitate, multiculturalism

Tema 1 : Aspecte teoreti ce privind def inirea termenului de minoritate

Definirea termenului de minoritate s -a dovedit destul de dificilă. Încă din 1922
Jacques Fouques Duparc arăta că aceasta este o „noțiune abstractă, care nu implică existența
unor trăsături determinante, ci un raport juridic, ai cărui înțelesuri variază urmând importanța

pe care moravurile și prejudecățile o atașează într -o anumită epocă și într -un anumit spațiu
geografic”1.
Tratatele de pace din 1919 -1920 au ales trei elemente pentru a distinge grupurile
umane între ele: rasa, limba și religia. Autorii tratatelor au convenit că acestea, în ciuda
caracterului relativ pe care îl exprimă, disting și opun populațiile din diferite părți ale lumii.
Semnificația socială a acestor elemente este diferită, implicând toto dată diferențe regionale.
Teoreticienii dreptului minorităților credeau că cele trei elemente discutate: rasa,
limba și religia creau sinteza și „sentimentul care dădea minorității unitatea morală și o
opunea restului populațiilor statului”2. Aceștia erau conștienți totodată că există minorități
unde sentimentul identității s -a forjat înafara celor trei elemente. O colectivitate care nu
constituie majoritatea populației unui stat poate deveni minoritate numai dacă „prezintă un
caracter propriu și reclamă o organizație particulară asupra acestui punct”3.
În perioada despre care vorbim, conceptul de minoritate etnică era frecvent utilizat
alături de minoritățile de limbă, de rasă și de religie. Structurarea unei minorități etnice se
făcea în funcție de anumite drepturi obligatorii: drepturile omului, dreptul de a menține
caracterul distinctiv (limba și religia) și dreptul la autonomie.
Dacă am încerca să definim minoritățile etnice conform principiilor Conferinței de
Pace și a literaturii juridice, istorice, so ciologice, psihologice din deceniul al 3 -lea și al 4 -lea
al secolului al XX -lea, am putea spune că este vorba de o colectivitate distinctă de celelalte
prin rasă, limbă, religie, cu o anumită conștiință identitară, exprimată prin forma de
organizare și sen timentul unității morale, gata oricând să -și apere dreptul la autonomie.
Studiul literaturii de specialitate ne arată că este foarte dificil de dat o definiție
minorității etnice sau „minorității naționale”, care să fie universal recunoscută. O astfel de
definiție a încercat -o Francesco Capotorti în anii ‟70, dar neacceptată de Comisia Drepturilor
Omului de la ONU. Conform acestuia, o „minoritate națională” (se utiliza acest termen) viza
„un grup numeric inferior restului populației unui stat, în poziție no n-dominantă, a cărui
membri supuși ai statului posedă din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic
caracteristicile care o diferențiază de restul populației și manifestă într -un mod implicit un
sentiment de solidaritate care -i permite să -și prezervez e cultura, tradiția, religia sau limba4”.

1 Duparc, Jacques, Fouques , „La protection des minorités de race, de langue et de religion. Etude de droit de
gens”, Paris, Dalloz, 1922, p. 17
2 Ibidem., p. 30
3 Ibidem.
4 Capotorti, Francesco , Etude de droits des personnes appartenant aux minorités ethniques, religieuses et
linguistiques , New -York, Nations Unies, 1991 (nr de vente: f. 91, XIV, 2), paragraphe 564.

Definiția dată de Francesco Capotorti nu a fost reținută de Comisia Drepturilor
Omului. Dosarul n -a avut succes nici în deceniul următor, în ciuda demersurilor judecătorului
canadian Jules Deschênes5.
În 1992, Adun area Generală a ONU a adoptat o Declarație asupra drepturilor
persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase și lingvistice, fără a se
găsi o definiție adecvată. Aici se utilizează termenul generic de „persoane aparținând
minoritățil or”, ceea ce mărturisește intenția autorilor Declarației de a nu include referiri la
drepturile colective ale minorităților6.

O definiție explicită a termenului de „minoritate națională” o regăsim în documentele
Consiliului Europei7 după anii „50. Conform acestei definiții, minoritatea națională
desemnează un grup de persoane dintr -un stat, care:
– „locuiesc pe teritoriul acelui stat și sunt cetățenii lui;
– mențin legături de lungă durată, trainice și permanente cu acel stat;
– manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase sau lingvistice distincte;
– sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr mai mic decât restul
populației unui stat sau a unei regiuni a unui stat;
– sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună ceea ce c onstituie identitatea lor
comună, inclusiv cultura, tradiția, religia sau limba lor8”
În Comentariile cu privire la Protocolul Adițional se explică numai de ce s -a ales
termenul de minoritate națională și nu „minoritate”, „minoritate etnică”, „popor”, sau
„comunitate minoritară”. Conotațiile diferite pe care termenii mai sus menționați îi au în
diferite limbi și regiuni din Europa i -au determinat pe autorii textului în cauză să utilizeze
termenul de „minoritate națională”, care apărea deja în textul Convenț iei (art. 14)9.
Unii specialiști au încercat și alte definiții, utilizând alți termeni pentru a defini unele
grupuri minoritare. Profesorul Victor Yves Ghebali, de la Institutul de Înalte Studii
Internaționale de la Geneva, vorbește de „națiuni divizate”, pe care le caracterizează ca fiind

5 Liebich, André , Les minorités nationales en Europe Centrale et Orientale , Genève, Geong Editeur, 1997, p.
16.
6 A se vedea ”De clarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase
și lingvistice” în Năstase, Adrian , Drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale , București, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, 1998, p. 194 -199.
7 Recomandarea 1201/1993 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la Drepturile Minorităților
Naționale (1995), în Năstase, Adrian , op. cit., pp. 201 -206
8 Recomandarea 1201 cu referire la un Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drep turilor Omului privind
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, în Năstase, Adrian , op. cit., pp. 347 -353.
9 Ibidem., p. 357.

„minorități etnice partajate între două sau mai multe state, din care unul constituie patria –
mamă comună (sau ethno -statul)10. Profesorul elvețian ne indică două minorități care s -ar
încadra acestei definiții: maghiarii și albanezii.
Perspectiva asupra minorităților naționale poate fi continuată prin apelul la definiția
dată de profesorul francez André -Louis Sanguin. Acesta consideră că chestiunea minorităților
etnice (utilizează de la început termenul de „minoritate etnică ”) decurge din „nesuprapunerea
spațială între Națiune și Stat11.
Prin urmare, o minoritate etnică este o „entitate societală de nivel sub -etatic, care
trăiește într -unul din trei contexte spațiale următoare:
 marjele frontaliere ale unui stat;
 izolat, retras în interiorul unui stat;
 au un parcurs de tip nomad pe ansamblul teritoriului unui stat (a se vedea anumite
comunități de rromi)12.
Același autor ne arată că ethnopolitologia distinge două categorii de minorități etnice:
 minoritățile naționale și
 etnice fără stat13.

Minoritatea națională este o colectivitate ce trăiește într -o zonă transfrontalieră a unui stat A,
dar a cărui etnie, limbă, cutume și simpatii naționale țin de statul B14. Sunt mai multe grupuri:
germanii din Schlesswig -ul danez, albanezii di n Kosovo -ul sârb, din Muntenegru și
Macedonia, austriecii din Tirolul de Sud italian, maghiarii din România, grecii din Albania,
românii din Moldova etc.
Etnia fără stat definește o mică colectivitate în formă izolată, trebuind să apere singură
o limbă car e nu se vorbește în altă parte. Fără a avea statut de stat suveran, această
colectivitate nu se poate baza pe o patrie -mamă vecină, sau în lipsă pe un hinterland
lingvistic, evoluând de cele mai multe ori într -un context dificil (a se vedea cazurile laponi lor,
frizonilor, galezilor, corsicanilor, occitanilor, bretonilor, catalanilor, bascilor, sarzilor,
romanșilor etc15).

10 Ghebali, Victor -Yves , La question des minorités nationales à la lumière du Pacte de Stabilité en Europe , Le
Trimestre du Monde, no. 4, 1994, p. 111.
11 Sanguin, André -Louis , Les minorités ethniques en Europe , Paris, Éd. L‟Harmattan, 1993, p. 7.
12 Ibidem., pp. 8 -9.
13 Ibidem.
14 Ibidem.
15 Ibidem.

O altă autoare, Sylvie de Tirilly, consideră că problema minorităților în orice timp și
în orice loc, reunește aceleași elemente: un grup numeric minoritar în interiorul unui stat,
care se diferențiază de populația majoritară prin unele din caracteristicile sale: culturale,
lingvistice, naționale16.
Evaluând minoritățile din perspectiva provenienței acestora – migrația – Stephen
Castles și Ma rk J. Miller optează pentru un fundament etnic în definirea minorităților.
Conform analizei lor, grupurile etnice care interacționează cu o comunitate deschisă,
multiculturală formează comunități etnice, iar când procesul se desfășoară în comunități
intole rante, fluxurile migratorii dau naștere minorităților etnice17. Conform definiției celor doi
autori, minoritățile etnice reprezintă grupuri care dețin o poziție subordonată în societate față
de alte grupuri pe baza unor caracteristici de fenotip/rasiale, or igini sau cultură și, în același
timp, posedă un anumit grad de conștiință colectivă bazată pe limba comună, tradiții, religie,
istorie și experiențe.
C:// Analizând definițiile de mai sus constatăm că există anumite elemente comune:
 minoritate este compu să din cetățenii unui stat în chestiune, dar este numeric
inferioară restului populației.
 Ea se bazează pe caracteristici distincte pe care dorește să le prezerveze. Î
 n același timp, minoritățile naționale „întrețin legături vechi, solide și durabile” cu
statul de rezidență18.
 Caracteristicile invocate de Consiliul Europei (etnic, cultural, religios sau lingvistic)
permit definirea națională și identitatea colectivă a minorităților.
 Elementul de definiție cel mai important rămâne însă factorul subiectiv: sentimentul
solidarității, orientat către prezervarea trăsăturilor care le disting „voința de a prezerva
împreună tot ceea ce face identitatea lor comună19”.

Tema 2 : Minorități, minorități etnice, minorități naționale

Societatea contemporană se caracte rizează printr -un grad ridicat de eterogenitate.
Conștientizarea valorilor, ale caracteristicilor de grup, a apartenenței la comunitate a făcut ca,

16 Tirilly, Sylvie de , Minorités et securité en Europe , Ares, vol. XV, no . 1, 1995, p. 36.
17 Castles, Stephen, Miller, Mark J. The Age of Migration, 4th edition, Palgrave Macmillan,2009, pag. 34
18 André Liebich , op. cit., p. 18.
19 Ibidem.

în realitate, raportarea la valorile comune să se facă de pe poziții minoritare, indivizii
conștientizând a stfel propriile diferențe față de alte grupuri sociale.
În aceste condiții, orice abordare a subiectului minorităților trebuie făcută având în
vedere în permanență sensul larg al termenului, implicațiile acestuia și dinamica unei
comunități. În prezent mi noritățile sunt confruntate în lume cu probleme diverse, în funcție de
situațiile din diferitele țări. Sursa acestor dificultăți constă, de cele mai multe ori, în gradul de
intoleranță al comunității și problemele de integrare a grupurilor minoritare.
Un aspect deosebit de important, atunci când vorbim despre minorități, îl reprezintă
abordarea identitară a acestor grupuri. Pornind de la specificul care individualizează un grup
în cadrul unei comunități, conferindu -i atributul de minoritate în raport cu m ajoritatea,
abordarea subiectului este mai cuprinzătoare. Luând în considerare valorile, tradițiile și
specificul pe care mai multi indivizi le adoptă, atunci criteriile conform cărora un grup devine
minoritate sunt multiple, practic, orice persoană aflân du-se, practic, într -o situație de
minoritate față de grupul majoritar. În acest fel avem în vedere criterii diverse cum ar fi cel de
vârstă, gen, orientare sexuală, credințe, dizabilități, etc., fiecare din caeste criterii sprijinindu –
se pe un set de valo ri proprii, acceptat, îmbrățișat și promovat de indivizi fără rezerve.
Fondul problemei este însă comun la toate grupurile minoritare. Protejarea și
promovarea valorilor lor, a drepturilor specifice care izvorăsc din statutul de minoritate și
integrarea acestora grupuri în ansamblul comunității, în viața cotidiană și în interacțiunile din
cadrul acesteia. Mai mult, aceste atribute, aceste caracteristici creează și cultura unei
comunități imprimă caracterul acesteia gardul de toleranță la anumite valori fi ind diferit după
cum este vorba de grupurile minoritare. Astfel, putem vorbi de comunități tolerante față de
problemele de gen, față de persoanele cu disabilități și chiar față de diferite religii sau culte
religioase tot aceste comunități putând manifesta o intoleranță puternică față de minoritățile
sexuale, fără ca aeaastă respingere să aibă în mod necesar izvorul în precepte religioase.
Minoritățile reprezintă componente fundamentale ale societății. Ele nu sunt segmente
sociale noi ci doar abordarea s+a schimbat de la conservatorismul care excludea
recunoașterea grupurilor minoritare și acceptarea diversității de valori, la liberalismul
promovat de chiar dinamica conceptului de drepturi ale omului pe fondul evoluției societății.
O altă idee care trebui e semnalată aici este aceea conform căreia globalizarea
reprezintă unul din vectorii acestei deschideri a comunităților și, implicit a societății.Fără a
avea nimic în comun cu sfera politică, deși poate reprezenta un subiect exploatabil al acesteia,
trensf erul de valori, promovarea toleranței, acceptanței și deschiderii sociale reprezintă unul

din beneficiile aduse de globalizare, de schimbarea atitudinii față de sistemele de valori
promovate de societățile dezvoltate.
Mecanismul nu este nou. Din perspecti vă istorică se poate afirma, fără teama de a
greși, că în fond acesta este mecanismul evoluționist al societății umane. Acceptarea și
îmbrățișarea carcteristicilor dominante aduse de o societate de la nivel local la nivel regional
sau global. Așa s -a întâm plat bunăoară cu civilizația graacă, apoi cu cea latină urmând ca
apoi, influențele la nivel regional să se raporteze la marile forțe continentale și apoi globale.
S-a ajuns astfel la un mix cultural în care își are originile abordarea contemporană a socie tății
multiculturale.
În acest fel, problematica gestionării relațiilor intracomunitare are conținut similar iar
etalonul pentru realizarea unui management efectiv al diversității este cel al grupului
minoritar cel mai reprezentativ, cel al minorităților etnice. În cadrul acestei categorii,
evoluțiile istorice și politice la nivel regional au condus la consacrarea a două mari categorii,
în fond identice, care se bucură de protecția statutului propriu, exercitând drepturi specifice
care le permit prezervare a caracteristicilor și promovarea valorilor în cadrul societăților
multiculturale. Aceste categorii sunt: minoritățile naționale și minoritățile etnice.

Dacă națiunea este expresia voinței de a trăi împreună, minoritatea este expresia
voinței de a trăi ap arte, fără a se topi în majoritatea care o înconjoară. Acest lucru implică
analiza relațiilor dintre majoritate și minoritate, punând în chestiune dreptul de asimilare. Aici
se discută în termeni de apărare și prezervare a identității minorităților și dori nța morală a
statului și a populației majoritare de a realiza integrarea națională bazată pe omogenitate.
În limbajul dreptului internațional singura logică acceptată este cea individualistă. Ea
este fondată pe principiul drepturilor persoanelor și nu a co lectivităților. Aceasta nu
recunoaște minorităților rolul de actor național și internațional.
Profesorul clujean Camil Mureșanu a încercat să explice la rândul său conceptul de
minoritate într -o logică ce pune în ecuație națiunea și naționalitatea. Definir ea acestui termen
este și trebuie să fie expresia unui demers interdisciplinar. Acest lucru implică atât o abordare
din partea politologiei, sociologiei, psihologiei, istoriei, lingvisticii, etno -istoriei etc. De cele
mai multe ori cercetarea este viciată de impactul pe care politicul îl are asupra diferiților
actori20.

20 Mureșanu, Camil , Interpretări ale conceptelor de națiune, naționalitate și minoritate n ațională , în N.
Bocșan, N. Edroiu (coord.), D. Prodan, Puterea modelului , Cluj -Napoca, Centrul de Studii Transilvane,
Fundația Culturală Română, 1995, p. 124.

Psihologia a relevat sentimentul de opoziție între mai multe comunități, sindromul
social „noi”, opus față de „alții”, instinctul de conservare și elementele formative ale
conștiinței colecti ve21. La acestea s -a adăugat cercetarea miturilor „de unde?” și „încotro?”22.
De cele mai multe ori se face confuzie între termenii de naționalitate, națiune și
minoritate. Naționalitatea văzută în sens politic este o „comunitate etnic omogenă, viețuind în
cadrul statului dominat de o națiune de altă coloratură etnică”. Ea este mai redusă
numericește decât națiunea și are un statut social -politic recunoscut în stat legal sau „de
facto”, precum și o conștiință a identității sale23. Autorul citat crede că fără u ltimele două
trăsături nu putem vorbi de naționalitate ci doar de „etnie”24.
Tensionarea relațiilor dintre națiunea dominantă și naționalitate datorate unor măsuri
oficiale care ating interesele celei din urmă, poate duce la o situație conflictuală. Din ace st
moment – consideră Camil Mureșan – naționalitatea dobândește sensul de minoritate,
considerând că termenul are un sens calitativ și nu unul cantitativ25. Minoritatea – în
concepția domniei sale – „poate fi orice grup social (în unele cazuri cu colorit na țional) ai
cărei membri resimt din partea grupului dominant felurite inconveniente: prejudicii,
discriminare, segregare, persecuție”26.
Raporturile tensionate dintre majoritate și minoritate permit distincția între mai multe
tipuri comportamentale a celei d in urmă. Comportamentele acestor grupuri sunt influențate de
gradul de cultură și conștiință a minorității, de tradiția sa istorică, de factori politici interni și
externi, de interesele diverse ale membrilor săi. Cel mai frecvent tip comportamental al une i
minorități este cel de agresiune, urmărind autodeterminarea politică, caz în care minoritatea
respectivă este secesionistă, fie cel al inversării echilibrului politic în stat, când aceasta poate
fi definită ca militantă sau hegemonistă27.
Csaba G. Kiss, distins politolog maghiar crescut la școala lui István Bibó, crede că în
Europa Centrală și de Est „în zona situată între Germania și spațiile rusești”, avem de -a face
cu un tip special de minorități.
El este de opinie că aceste minorități pot fi numite „m inorități naționale” (nemzeti
kissebbségek, národná menšina, national minorities, minorités nationales)28, și că se impune

21 Ibidem., p. 127.
22 Ibidem.
23 Ibidem., p. 128
24 Ibidem.
25 Ibidem., p. 130
26 Ibidem.
27 Ibidem.
28 Kiss, Csaba G ., ”Europa Centrală. Națiuni, Minorități”, Peste Szalon -Kriterion, 1993, p. 178.

distincția acestora de minoritățile etnice din Vestul Europei29. Evoluția istorică în acest spațiu
– afirmă autorul maghiar – a împiedi cat „edificarea unor state naționale bazate pe supoziția
identității dintre națiune și stat”30.
Făcând referire la istoria ideilor, Csaba G. Kiss consideră că în regiunea sus amintită
au operat o ”combinație de două structuri interpretative ale noțiunii eur opene de națiune,
adică, pe de o parte, națiunea ca stat (tradiția franceză) și, pe de alta, națiunea concepută ca
unitate culturală și lingvistică (tradiția germană)”31. Fiecare din naționalitățile din zonă au
încercat să impună „statul național unitar”, f ăcând o politică discriminatorie față de
minorități. Autorul citează statul maghiar din perioada dualismului, dar și noile state
succesoare ale dublei monarhii.
Minoritățile etnice din Europa Centrală și de Est, spre deosebire de cele vestice au o
solidă c onștiință națională (bazată pe mitologia națională identică, moștenirea istorică și
culturală comună cu națiunea -mamă) și se găsesc în vecinătatea „patriei -mame”.Aceste
comunități cunosc varianta uzuală a limbii comune, iar în unele regiuni constituie majo rități
absolute sau relative și reclamă participarea lor la viața politică32.
Pentru a întări afirmațiile sale, autorul apelează la definiția dată de specialistul
austriac în drept internațional Felix Ermacora33. Conform acestuia, minoritatea națională este
„un grup de persoane care, dincolo de caracteristicile proprii minorităților etnice, tinde în
mod conștient să dobândească drepturile sale care -i fac posibilă participarea, ca grup, la
procesul de decizie politică, fie în cadrul unui teritoriu dat, fie în cadrul întregii țări, fără a fi
alăturat celorlalte etnii ale statului respectiv”34
C:// Cu toate aceste abordări teoretice, realitatea nu poate fi ignorată. În prezent, Uniunea
Europeană reprezintă o construcție multiculturală, un adevărat caleidoscop al diversității
culturale. În această argumentație, Uniunea este un spațiu al minorităților guvernat de
sintagma "Unitate în diversitate". După cum remarca un analist, locuitorii acestui spațiu sunt
împărțiți într -o sută de naționalități care vorbesc optzeci și șapte de limbi și dialecte diferite,
făcând din Uniunea Europeană una dintre regiunile cu cea mai mare diversitate culturală din
lume35.

29 Ibidem., pp. 178 -179
30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ermacora, Felix , „Der Minderheitenschnitz in Rahmen der vereinten Nationen”, Wien, 1988
35 Nectoux François – "European Identity and the Politics of Culture in Europe", în Axford Barrie, Berghahn
Daniela, Hewlett Nick (ed.) – "Unity and Diversity in the New Europe", Peter Lang, Oxford 2000, pag. 146

În aceste condiții, distincția formală între minorități etnice și naționale pe teritoriul
UE își pie rde consistența și justificarea. Mai mult acest lucru este reflectat și în politicile
comunitare în care se vorbește despre etnicitate și nu naționalitate, atâta timp cât unul din
obiectivele fundamentale ale Uniunii rămâne integrarea socială și adoptarea și conștientiza rea
cetățeniei europene.

Tema 3: Aspecte conceptuale privind drepturile specifice ale minorităților
naționale și etnice

Managementul diversității, prin promovarea și protejarea drepturilor specifice ale
minorităților deschide domenii noi, de la elabora rea și evaluarea politicilor publice
corespunzătoare și până la probleme clasice, de eficiență și echitate în alocarea resurselor. În
ceea ce privește eficiența, este important a se semnala faptul că, în general, costurile
diversității, deși destul de puți n cunoscute, se dovedesc a fi mult mai mici decât se crede. În
ceea ce privește repartiția, se constată existența unor propuneri originale privind împărțirea
acestor costuri între majoritate și minorități, propuneri care țin seama de faptul că, acestea din
urmă, nu sunt în mod evident vinovate pentru situația lor minoritară chiar dacă își asumă
acest statut36.

Minoritățile și drepturile lor specifice sunt teme încă puternic contestate. Nu vom
analiza amănunțit aspectele care relevă faptul că, de cele mai m ulte ori chiar drepturile
fundamentale sunt contestate în virtutea faptului că simpla acceptare a minorităților în cadrul
unor comunități este un sacrificiu pentru aceasta. Chiar dacă, la nivel internațional se
conturează un consens cu privire la legitimit atea acestora într -o societate ce se dorește
democrată și liberală, arbitrajele necesare, precum și posibila concurență între comunități,
continuă să ridice probleme dificile, cum este cea a drepturilor autohtonilor în raport cu
grupurile minoritare. Poate o soluție de principiu ar trebui căutată în însuși conceptul de
diversitate: cu cât o componentă a diversității mondiale pare mai amenințată, cu atât dreptul
său la măsuri de protejare și promovare pare mai justificat37. Aplicarea acestui principiu de
prioritate a partenerului mai slab, se poate traduce în practică prin oferirea de garanții
specifice minorităților. Totuși, acest principiu merge mult mai departe acționând ca

36 Van Parijs Philippe – „Linguistic justice” – Politic s Philosophy and Economics, vol.1, Trim.I, pg. 59 -74
37 Grin François – „Diversity as Paradigm, Analitical Device, and Policy Goal” în Kymlicka Will și Patten
Adam (coordonatori) – „Language Rights and Political Theory”, Oxford, Ohford University Press, 200 3, pag
169-188

mecanism de conservare: el poate împiedica hegemonia unei majorități la nivelul une i
societăți multiculturale. În definitiv, problemele minorităților sunt, cel puțin în măsură egală,
și problemele majorității aceasta fiind cea chemată să aplice un management eficient al
diversității38.
Abordarea juridică a drepturilor minorităților are l a bază principiul conform căruia,
protecția acestora presupune un ansamblu de măsuri și aranjamente permanente menite să
asigure menținerea și dezvoltarea, în condiții de toleranță și respect, a propriei limbi, culturi
și religii. De aceea, drepturile pre văzute în mod expres pentru persoanele care fac parte din
minorități, reprezintă elementul central al unui standard internațional în acest domeniu.
O analiză a lor, sub diferitele aspecte pe care de altfel le dezvoltă documentele
internaționale, precum și a condițiilor care trebuie reunite, incluzând acțiunea statelor și a
altor factori care pot concura la exercitarea lor, ca și a contextului specific în care sunt
exercitate, este indispensabilă în orice studiu asupra problematicii minorităților.
Înainte de a face o prezentare a drepturilor culturale, este necesară o analiză a
conținutului acestora, a dimensiunii sociale a acestor drepturi. La fel ca în cazul celorlalte
drepturi specifice protejarea valorilor minorităților este golită de conținut dacă impo rtanța
fondului cultural nu este percepută la adevărata ei intensitate.

Cultura este, din punct de vedere social, un rezervor inepuizabil atunci când,
conceptul este tratat nu în sensul restrâns al unui ansamblu de elemente care țin în principal
de arte și de litere, ci, într -o accepțiune mai largă, antropologică, care înglobează și ansamblul
producțiilor rezultate din interacțiunea omului cu mediul său și cu semenii. Organizarea
globală a unei culturi constituie astfel, un ansamblu de scheme interpretati ve, care îi permit
fiecăruia, în acest cadru specific, să producă și să perceapă semnificațiile altora39. Unii autori
se referă, în acest context, la obiceiuri moravuri, tradiții, ritualuri, tip de locuință, dar și
producerea de obiecte de artă, cultivarea muzicii, stabilirea de organizații culturale,
publicarea de cărți în limba proprie, ca și dreptul de a transmite cultura proprie prin educația
generațiilor viitoare. Conceptul de cultură s -a extins astfel la ansamblul fenomenelor produse
de spiritul uman, înglobând valori, conduite, moravuri, ca și alte elemente constitutive ale
identității, inclusiv civilizația materială. Astfel, cultura se bazează pe sisteme de valori adânc
înrădăcinate în istoria colectivităților, indiferent de aria geografică în care s -ar afla aceste
colectivități sau exponenții acestora. Complexitatea specificului cultural și a manifestării

38 Castles Stephen, Davidson Alastair – op.cit. pag. 159 -169
39 Clanet Claude – „Introduction aux approches interculturelles en éducation et en sciences humaines”, Tolouse,
Presses universitaires du Mirail, 1990, pag.15 -16

acestuia poa te fi codificată după modelul lui Geert Hofstede în trei categorii: rituri, eroi și
simboluri.40
Riturile sunt activități colective a că ror utilitate nu rezidă în îndeplinirea lor propriu –
zisă, ci în legătura pe care o instaurează între individ și normele sociale.
Eroii sunt concretizări, reale sau imaginare, apropiate sau îndepărtate, ale unor valori
recunoscute ca esențiale de grupul că ruia îi servesc drept model.
Simbolurile sunt obiecte verbale, picturale sau de altă natură care denotă și conot ează
multiple semnificații pe care le împărtășesc actorii ce dețin aceleași sisteme de referință.
Aceasta nu face decât să sublinieze , încă o dată, caracterul complex și implicațiile
dimensiunii culturale a grupurilor minoritare și a impactului acestora asupra comunității de
inserțe . Ea scoate în evidență rolul relațiilor sociale de la nivelul comunității ca fiind
principalul mod de int egrare și de promovare a diversității, înainte de intervenția statului și
aplicarea diverselor mecanisme juridice. Însă evoluțiile identitare induse de aceste
interacțiuni sunt departe de a fi toate pozitive.41 Un rezultat care apare de multe ori din
aceast ă ciocnire a civilizațiilor este aculturația care, în cadrul unei relații inegale între
grupruile etnice reduce diferențele în favoarea sistemului dominant. Negarea eterogenității,
cu toate consecințele sale negative în plan identitar, a caracterizat, până nu demult, societățile
occidentale în raporturile lor cu societățile așa -zis „primitive”, apoi în timpul primelor valuri
de imigrație o regăsim în științele sociale, unde a dat naștere teoriilor asimilaționiste elaborate
în Statele Unite, imediat după pri mul război mondial. Abia în anii ‟60, vizibilitatea tot mai
mare a grupurilor etnice de dincolo de Atlantic i -a silit pe cercetători să adopte un model
pluralist, conform căruia, societatea este constituită dintr -un ansamblu de colectivități
înzestrate cu identități distincte.
În acest context se ivește o altă perspectivă: interculturația. În loc să li se impună
minorităților hegemonia culturală a colectivității dominante, se promovează recunoașterea
diferențelor, care este integrată în interacțiunile dife riților actori. Activitatea grupurilor etnice
într-un astfel de context, este de două ori originală: în procesul său (bazându -se pe dinamica
confruntării) și în produsele sale (sinteză originală a unor elemente specifice). Aceasta
presupune o viziune asupr a relativismului cultural care să nu însemne abandonarea oricărei
referințe la valori sau suspendarea oricărei dezbateri asupra acestora, ci o recunoaștere a

40 Hofstede Geert – „Cultural Consequences. Comparing Values, Behaviours, Institutions and Organisations
across Nations” – Thousand Oaks/London/New Delhi, Sage 2001, pag.11
41 Vinsonneau Geneviève – „Inégalités sociales ei procédés identitaires”, Paris, Armand Colin, 1999, pag. 15

limitelor propriei ierarhizări și orientarea înspre căutarea unor norme comune, care să poată fi
mobilizate în spațiul public42.
Interculturalitatea arată și mai clar că, în medii culturale relativ omogene, mizele
identitare nu se situează în centrul grupurilor sociale, ci, așa cum a spus Fredrick Barth, la
frontierele lor, acolo unde se negociază iden tificarea „aceluiași” și diferențierea față de
„celălalt”43. Într -adevăr, un grup nu este cuprins între granițe intangibile: membrii săi, în
funcție de situație, pot să le modifice pentru a se apropia sau îndepărta de un alt grup, adică,
pot deplasa limitel e simbolice care stau la baza identificărilor reciproce. Acest lucru este
posibil pentru că grupul „se definește în mai mare măsură prin granițele sale simbolice decât
prin niște caracteristici interne specifice44”. Înțelegem astfel de ce este „imposibil să
delimităm cu precizie un grup etnic pe baza reperării unor trăsături culturale susceptibile să -l
caracterizeze în mod obiectiv. În schimb o asemenea delimitare devine posibilă în momentul
în care punem în evidență modul cum actorii își trăiesc raporturile cu aceste trăsături. Astfel,
cultura poate deveni semnificativă pentru etnicitate atunci când se confundă cu o formă de
conștiință de sine a oamenilor45.”
În impersonalitatea lor, normele nu încearcă să promoveze interculturalitatea sau să
satbilească pun ți de comunicare. Ele nu fac decât să creeze un cadru general, să stabilească
reguli comportamentale și norme de conduită pentru societate în ansamblul ei, reguli și norme
pentru care statele trebuie să garanteze, adoptând măsurile necesare. Respectarea id entității
culturale este deosebit de importantă pentru păstrarea și dezvoltarea identității persoanelor în
cauză sau pentru păstrarea identității comunității respective în întregul ei.
Procesele și realitățile cotidiene precum și literatura de specialitat e și reglementările
adoptate în materia drepturilor specifice, înclină spre a trata ca drepturi specifice ale
minorităților ca forme de exprimare a specificului identitar.

Realitățile arată că numeroase populații, din toate regiunile, rămân atașate limbi i lor,
diferită de cea a majorității sau de alte limbi. Prezicerea unor specialiști, acum câteva decenii,
că se va ajunge la stabilirea unei limbi universale, cea mai bine adaptată unei colaborări
armonioase cu ordinatoarele, care s -ar impune ansamblului u manității, s -a dovedit o utopie46.

42 Hofstede G. – op. cit, pag. 454
43 Barth Fredrick – „Les groupes ethniques et leurs frontières” în Poutignat Philippe și Streiff -Fenart Jocelyne –
„Théories de l‟ethnicité”, Paris, PUF, 1995, pag. 203 -249
44 Blanchet Philippe – „Linguistique de terrain, méthode et théorie (une approche ethno -sociolinguistique)”,
Rennes, Presses universitaires de Rennes, 2000, pag.115
45 Vinsonneau Geneviève – „L‟Identité culturelle ”, Paris, Armand Colli, 2002, pag.120
46 Giordan Henri – „Les minorités en Europe, Droits ling uistiques et Droits de l‟Homme”, Paris, 1992, pag. 24

Atașamentul față de propria limbă nu poate fi explicat decât prin prisma faptului că,
identitatea lingvistică este o componentă a identității individuale și colective. Mai mult decât
atât, ea reprezintă un refugiu și o me todă de recurs la propriile sisteme de valori care
caracterizează grupurile minoritare. Limba este așadar, mai mult decât un „vehicul” al
identității: permițând înscrierea „eului” în sfera socială, ea participă în mod direct la
construcția identitară a sub iectului individual. Iar în calitate de obiect împărtășit de membrii
unui grup, limba constituie o dimensiune specifică și pentru identitatea colectivă.47
La fel ca și alte resurse exploatate în cadrul dinamicilor identitare, limbile înseamnă,
în același timp, invarianță și variație, permanență și schimbare. Ele permit un larg evantai de
tipuri de apartenență, de la grupurile restrânse, până la comunități supranaționale. De
asemenea, necesită adoptarea unor strategii atât personale (adaptarea vorbirii), câ t și la un
nivel mai general48.
Abordarea liberală a drepturilor specifice pornește de la principiul conform căruia
particularismele indivizilor țin de sfera privată și că statul, care trebuie să -i trateze pe toți
cetățenii în mod egal, nu trebuie să inter vină, și nici să privilegieze o specificitate sau alta.
Această viziune asupra apartenenței confesionale a servit fără doar și poate cauza concordiei
și democrației și a constituit baza succesului laicității. Religia fiind astfel „privatizată”, nu
mai est e necesară nici o dispoziție, în afara unor drepturi negative ca nediscriminarea, care să
ia în calcul diversitatea corpului social49.
Este evident faptul că acest mecanism nu se poate aplica în privința limbilor. Deși
cadrul normativ supranațional consac ră garantarea și protejarea drepturilor lingvistice,
abordarea acestora la nivel microregional face ca, impactul social al exercitării acestor
drepturi să fie de multe ori negativ. Acest lucru este posibil printr -o radicalizare a pozițiilor în
comunități a diferitelor grupuri lingvistice care, de multe ori își arogă exercițiul unor drepturi
în condiții neconforme cu specificul și tradițiile comunităților locale.
Astfel, statul decide în ce limbă/limbi administrează justiția, percepe impozitele,
furnizează educația publică sau semnalizează șoselele. Orice alegere în această privință
privilegiază limbile alese și pe vorbitorii lor. A contrario, vorbitorii celorlalte limbi sunt în
mod automat defavorizați, cu atât mai mult cu cât supraviețuirea unei limbi pres upune, pe

47 Le Page Robert, Tabouret -Keller Andrée – „Acts of identity: Creole Based Approaches to Language and
Ethnicity”, Cambridge, Cambridge University Press, 1985, pag. 54
48 Blanchet P., op. Cit. Pag. 114
49 Koubi Geneviève (coordonator) – „Les religions en face du droit” – Les Cahiers d‟action juridique, nr.
Special (79/80), aprilie, 1992, pag. 16

termen lung, posibilitatea ca aceasta să fie folosită firesc în toate domeniile vieții publice50.
Problema este cu atât mai evidentă dacă vorbitorii acelor limbi sunt și ei cetățeni ai statului în
cauză. Atunci când recuno aștem că limba nu este do ar un instrument de comunicare perfect
interschimbabil, ci și expresia unei culturi și deci a unei identități, asimilarea, mai mult sau
mai puțin forțată, în favoarea unei limbi majoritare, contravine principiilor de jusitție.
Pe de altă parte, John Stuar t Mill oferă un alt argument pentru omogenizarea
lingvistică: o comunitate politică, ce funcționează conform unor reguli democratice, nu poate
fi imaginată decât între oameni care se înțeleg și care, din acest motiv, trebuie să vorbească
aceeași limbă51. Mi ll nu neagă așadar faptul că adoptarea unei alte limbi constituie o
inegalitate; totuși, omogenitatea lingvistică fiind o condiție a democrației, procesul de
omogenizare ar fi scutit de o examinare din punctul de vedere al al justeții.
Cu toate acestea, t rebuie spus că, pe lângă faptul că diversitatea contribuie la
vitalitatea corpului social, înflorirea sa nu poate fi disociată de funcționarea democratică a
societății52, cu atât mai mult cu cât, cunoașterea limbii oficiale a statului este factor de
coeziun e socială și este de natură să ofere persoanelor în cauză posibilitatea de a exercita
ansamblul drepturilor omului, în condiții de egalitate cu ceilalți cetățeni ai statului. Reversul
medaliei, revelat de experiența istorică, arată că problemele folosirii limbilor materne au fost
adesea exacerbate, pentru a masca tendințe naționaliste iar statele au răspuns prin limitarea
sau negarea drepturilor lingvistice, astfel încât se impune stabilirea unui echilibru între
dreptul fiecărei persoane de a folosi limba m aternă și interesele de ansamblu ale societății.
Acest echilibru însă nu se încrie doar în această sferă de interacțiune a intereselor publice cu
cele de grup. Miza este de fapt armonizarea relațiilor intracomunitare, funcționalitatea
mecanismelor specific e și tradiționale ale comunităților de inserție, cu efecte evidente asupra
bunăstării și securității societății.
În general, în sfera drepturilor lingvistice, statele rămân mai apropiate de politicile
asimilaționiste decât de alternativele plurilingvismulu i sau multiculturalismului. O abordare
plurilingvistă, care ar implica acceptarea limbilor minoritare – deci și ale imigranților – în
sfera publică, inclusiv în viața economică și socială, punând astfel bazele unei societăți
multilingvistice, nu poate fi i dentificată nicăieri în lume.

50 Fishman Joshua – „Reversing Language Shift. Theoretical and Empirical Foundations of Assistance to
Threatened La nguages”, Clevendon, Multilingual Matters, 1991, pag. 89
51 Mill John Stuart – „Considerations on Representative Government” în John Gray (coordonator) – „On liberty
and Other Essays”, Oxford, Oxford University Press 1991, pag. 205 -469
52 Wieviorka Michel, O hana Jocelyne (coordonatori) – „La Différence culturelle. Une reformulation des débats”
– Paris, Balland 1991

După interpretarea care i se dă de cele mai multe ori, libertatea de exprimare
reprezintă dreptul unei persoane să folosească limba proprie, diferită de cea oficială, în viața
privată dar, obligația statului de a nu împiedica , prim mijloace directe, folosirea limbii
materne în public, așa cum s -a întâmplat, în decursul timpului, cu alte grupuri lingvistice
(limba saami, bretona, etc), sau cu alte grupuri timpurii de imigranți. Acest drept se extinde și
asupra publicațiilor în limbile materne, lucru care în trecut a constituit obiectul multor
restricții, prin invocarea securității naționale. Cu toate acestea, situația în ceea ce privește
mijloacele de informare audio -vizuală, este neclară. Deoarece statul joacă un rol fundamenta l
în alocarea de licențe radio și reglementează piața în acest domeniu, spațiul necesar pentru
promovarea limbilor minoritare trebuie negociat cu autoritățile publice. Ca un exemplu, atât
Canada cât și Australia transmit emisiuni în limbile imigranților, c a parte a politicilor lor de
integrare multiculturală53. Mai mult decât atât, practicile în domeniu s -au schimbat odată cu
generalizarea televiziunii prin cablu și a folosirii sateliților ceea ce permite imigranților
accesul la transmisiuni din țările de or igine. În acest sens, un exemplu elocvent ar fi
dezvoltarea, la sfârșitul anilor „90 a unei rețele de televiziune prin cablu în limba turcă54.
Plurilingvismul apare totuși într -o formulă limitată. În acest sens putem menționa
asigurarea translatorilor în a numite situații, mai ales în domenii privind sănătatea și justiția
precum și acordarea unor servicii publice în limbile minorităților în localități unde există o
concentrare se mnificativă de cetățeni aparținând acestor grupuri sociale . În cee a ce privește
educația multiculturalismul este implementat prin asigurarea continuității limbii materne în
cadrul comunității precum și prin crearea cadrului necesar dezvoltării comunităților și a
exprimării acestora în diverse forme de artă. Cu toate acestea, facilităț ile acordate pentru
folosirea limbii materne în educație nu indică întotdeauna angajamentul statului pentru
promovarea plurilingvismului, ci poate chiar reprezenta o strategie pentru a preveni stabilirea
imigranților în statul de destinație. De exemplu în Franța, unde limba este percepută ca un
atribut al identității naționale, educația în alte limbi a fost reglementată pentru copii
muncitorilor imigranți de la jumătatea anilor 1970, ca parte a politicii de încurajare a
repatrierii acestora, în timp ce în N orvegia, unde se asigură educația bilingvă pentru copii
imigranților obișnuiți tocmai în scopul însușirii limbii norvegiene, copii bosniaci acceptați ca

53 Inglis Christine. 1997. Multiculturalism: New policy responses to diversity, Policy Paper no. 4, disponibilă la
adresa: www.unesco.org/most/pp4/ htm>
54 Zolberg R. Aristide – „The Democratic Management of Cultural Differences: B uilding Inclusive Societies in
Western Europe and North America ” Human Development Report Office, Occasional Paper
Background paper for HDR 2004, pag 53

persoane protejate temporar la începutul anilor `90 au primit educație în limba maternă
tocmai pentru a forța repatrierea lor55.
Provocarea plurilingvismului moderat din punctul de vedere al statului este ori
facilitarea studiului limbii oficiale ori acceptarea limbilor minoritare în viața socială, mai ales
în serviciile publice, sănătate sau justiție. Cu toate acestea, în timp ce toate abordările
plurilingvistice sunt apreciate de minorități , diferențele dintre asimilaționismul pozitiv și cel
negativ au o mare importanță pentru ace stea. Fiecare stat a făcut eforturi pentru protejarea
limbii oficiale, lucru care în prezent a reușit, iar ca efect imediat, chiar dacă cunoașterea
limbii oficiale este sau nu o cerință, se așteaptă din partea minorităților ca aceștia să învețe
limba oficială și să o folosească.

Deși religia nu este un element obligatoriu pentr u diferențierea unui grup minoritar de
majoritate sau de alte grupuri, ea este considerată ca fiind în majoritatea cazurilor esențială
pentru identitatea etnică a persoanelor care fac parte din minorități.
Credința sau convingerea reprezintă un factor psi hologic individual, dar și un fapt
social major, căruia omul îi acordă o valoare considerabilă, fiind profund legată de
demnitatea lui. Practicarea și profesarea propriei religii implică, pe lângă acceptarea unei
întregi simbolistici, sprijinirea, de către stat a tuturor activităților conexe exprimării religiei
unui grup: de la învățământul confesional și religios, până la sprijinirea practicării riturilor
specifice acelei credințe, evident în limitele impuse de demnitatea umană și cerințele de
securitate56.
Deși practica de înglobare a drepturilor omului în legislațiile naționale facilitează
estomparea frontierelor, problematici ca educația publică sau dezvoltarea învățământului
religios, care beneficiază de mari subsidii în multe state, implică negocieri c omplexe,
presărate cu multe dificultăți și chiar confruntări. Punctul de pornire al acestor negocieri îl
constituie faptul că regimurile liberale contemporane sunt obligate de propriile reglementări
să acorde libertatea religioasă tuturor persoanelor de pe teritoriul lor și să nu condiționeze
prezența pe teritoriul lor de apartenența la o religie anume. Așa cum este interpretată în
prezent, libertatea religioasă presupune interzicerea oricărei restricții bazate pe apartenența la
un cult sau o religie iar st atele trebuie să intervină activ pentru protejarea persoanelor

55 Zolberg – op.cit. p ag. 54
56 Ben Achour Yahd – „Souveraineté étatique et protection internationale des minorités” RCADI,vol.245 (IV),
1994, pag.427

împotriva discriminărilor pe bază de religie57. În plus, libertatea religioasă presupune și
posibilitatea pentru indivizi de a îndeplini obligațiile zilnice care decurg din practicarea unei
religii. Din moment ce viața cotidiană include elemente reglementate de către stat, cum ar fi
facultativitatea participării la cursuri sau program de muncă flexibil, acest lucru poate
necesita intervenția, nolens -volens, a statului de a adopta măsurile care se impun. În acest fel,
obligațiile constituționale ale regimurilor liberale de a respecta libertățile religioase împiedică
practic orice încercare de asimilare. Prin urmare, conform reglementărilor actuale, negocierile
din cadrul sferei religioase pot condu ce la o varietate de posibile aranjamente care pot fi
considerate a fi apanajul unui pluralism moderat. Aceasta include politici echitabile de
finanțare sau de scutiri de taxe, accesul la mijloacele reglementate pentru recunoașterea
legală, în cazul în car e cultul respectiv nu este recunoscut, consultări regulate între autoritățile
publice și reprezentanții comunităților religioase, toleranță în ceea ce privește probleme
legate de căsătorie sau viața familială, inclusiv recunoașterea ceremoniilor religioase de
căsătorie sau delegarea, în anumite circumstanțe, a unor competențe ale autorităților civile
către comunitatea religioasă, acordarea de mijloace adecvate pentru slujbe religiosae în
instituții publice, unități militare, închisori sau spitale, precum și posibilitatea acordării zilelor
libere cu ocazia sărbătorilor religioase specifice. Negocierile sunt mult mai dificile atunci
când granițele religioase au o componentă etnică sau rasială. Cu toate că integrarea în
societatea de inserție implică de cele ma i multe ori elemente transfrontaliere, aceste procese
se desfășoară diferit în funcție de fondul cultural al comunităților. Acest lucru se explică, în
primul rând, prin aceea că religiile se manifestă în diferite modalități atât material cât și
organizațio nal, atât în sfera publică cât și în cea privată. În al doilea rând, atâta timp cât în
ziua de azi regimurile liberale sunt obligate prin propriile constituții și prin convenții
internaționale să respecte diferențele religioase și chiar să prevină și să co mbată orice faptă de
discriminare bazată pe apartenența religioasă, acest lucru nu se aplică în mod egal tuturor
cultelor sau tuturor aranjamentelor realizate pe baza negocierilor.

Tema 4: Managementul diversității, fundamentul unui mediu stabil de secur itate
comunitară

Securitatea este o noțiune complexă și controversată, încărcată cu sentimente și valori
adânc înrădăcinate. Majoritatea oamenilor sunt de acord că o problemă de securitate apare

57 Zolberg – op.cit.

atunci când cineva – o persoană, o bandă sau un grup ori un stat – amenință viața, integritatea
fizică sau mijloacele de subzistență ale altcuiva58. Imaginea locuitorilor Madridului sau ai
Londrei după atacurile terorise din 2004, și 2005 sunt sugestive în acest sens.
Într-o lume în care securitatea și pacea depin d de înțelegerea profundă a cauzelor
conflictului, ale instabilității sociale și politice și a unei întregi game de aspecte specifice ale
societății globale, eșecul în a înțelege complexitatea problemelor de securitate nu face altceva
decât să le agraveze59.
Odată cu sfârșitul Războiului Rece conținutul conceptului de securitate a fost lărgit
astfel încât, se pune mai mult accentul pe problemele nonmilitare de securitate, inclusiv cele
de natură internă, și impactul asupra securității indivizilor umani și a statelor60. În aceste
condiții, fie că se referă la o comunitate restrânsă dintr -un mare oraș, fie că se referă la o
societate națională sau regională, întrebările estențiale asupra securității se vor circumscrie
asupra actorilor principali din procesul de implementare a securității, asupra amenințărilor,
asupra mijloacelor de contracarare sau asupra costurilor necesare asigurării unui nivel optim
al securității.
La baza tuturor teoriilor securității se află protecția intereselor proprii și capacitatea de
a reacționa la amenințări61 astfel încât actorii acestor procese percep amenințările sub mai
multe aspecte, ceea ce duce la dimensionarea și punerea în mișcare a mecanismelor
securității. Din perspectiva problematicii în discuție managementul diversității es te una din
dimensiunile fundamentale ale stabilității și securității societății în ansamblul ei.

Societatea europeană, comunitățile din cadrul statelor membre ale Uniunii trebuie să
fie pregătite să gestioneze în mod efectiv și eficient aspectele diversit ății și să accepte faptul
că multiculturalitatea este un element inerent al construcției europene și al evoluției societății
acestui spațiu.
Fundamentul managementului diversității la nivel european își are rădăcinile în
primele inițiative de demarare a pr oiectului european. Astfel, deși animați de crearea unei
uniuni sociale și politice la nivelul continentului, primii vizionari ai acestei inițiative nu aveau
în vedere cu preponderență ideea asocierii unor culturi distincte. Teama că aceste culturi se
vor opune procesului de europenizare a făcut ca aceste aspecte să fie relativ ignorate.

58 Kolodziej Edward A. – „Securitatea și relațiile internaționale”, Editura Polirom, Iași, 2007, pag. 11
59 Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae – „Managementul informației”, vol. I, Editura Bibliotheca, Târgoviște,
2006, pag. 67
60 Petrescu Marius, Năbârjoiu Neculae – op.cit., pag. 67
61 Kolodziej Edward A. – op. cit., pag 161 -281

reevaluarea multiculturalității a survenit în cursul anilor '70 odată cu afirmarea unei noi
generații de cărturari postmoderni care argumentau că proiectul iluminist, cu ac centul pe
hegemonia statului -națiune și pe ideologiile monolitice era adevăratul obstacol în calea
realizării unității europene62. Postmoderniștii afirmă că accentul asupra unei perspective
unice și asupra unei viziuni unificate susține doar o agendă coloni ală care dă naștere la
intoleranță față de alte puncte de vedere și amplifică represiunea și violența împotriva
minorităților63.
În această argumentație este necesară reevaluarea mecanismelor de regularizare și
reglementare a relațiilor intracomunitare din perspectiva asigurării securității la nivelul
comunităților și, implicit, al societății. Este evident faptul că diversele grupuri interacționează
la nivel local, producând atât schimburi culturale, de tradiții și valori, cât și o ciocnire a
acestor compone nte. Modul în care acestea sunt gestionate dau măsura gradului de toleranță
al comunității dar și al eficacității politicilor elaborate și implementate de autorități.
Atunci când vorbim despre managementul diversității la nivelul unei comunități avem
în ve dere o serie întreagă de elemente care relaționează în cadrul unui adevărat sistem, o
adevarată matrice asupra stării unei comunități. Gruparea acestor elemente nu este una
aleatorie, condiționalitățile politice, sociale, economice și culturale stabilind o ordine
riguroasă în cadrul sistemului.
Analiza începe î n mod evident cu componentele de bază care interacționează la
nivelul comunității: grupurile minoritare și cele majoritare. Apoi acestora li se adaugă
dimensiunea de politici destinate reglementării r aporturilor între aceste grupuri având inerent,
două rezultante care, finalmente dau măsura, ni velul stării de securitate a co munității
analizate.

Managementul diversității are implicații directe asupra securității societății în
ansamblul ei dar pornește de la comunitate. La nivelul comunității, grupurile sociale
interacționează, după cum spuneam, schimbând valori, protejându -și identitățile
promovându -și tradițiile. Multiculturalitatea începe la acest nivel, iar procesul este influențat
în mod evident de caracteristicile societale. Dacă ne află în prezența unei comunități deschise,
tolerante, atunci gestionarea diversității se realizează firesc, constructiv, interacțiunile sociale
neavând nevoie decât de un cadru general de politici care să asigure fundam entul necesar.

62 Rifkin Jeremy – "Visul european. D espre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră "visul american"", Ed.
Polirom, Iași, 2006, pag. 206
63 idem

Este evident, de asemenea că, întregul proces se va caracteriza prin toleranță și incluziune
socială ceea ce va rezulta într -un mediu de securitate optim.
Atunci când comunitatea este închisă, intolerantă, schimburile culturale vor
repreze nta adevărate ciocniri de civilizații . În această conjunctură, autoritățile constituie o
parte integrantă a procesului de interacțiune deoarece pentru menținerea capacității militare
de apărare și susținerea stabilității politice interne și astfel a forței regimului – atribute
exclusive ale statului -, producția economică este capitală, astfel încât orice fenomen care
afectează abilitatea statului de a maximiza puterea materială , deci și gestionarea diversității ,
trebuie considerată ca o amenințare la secur itatea națională. În ceea ce privește societatea,
alterarea compoziției socio -etnice, caracterului sau identității comunităților fără un
consimțământ din partea majorității, reprezintă, de asemenea, o amenințare la siguranța
publică ducând la radicalizarea socială64. La fel ca și o schimbare de guvern care poate
reprezenta „moartea” statului, o schimbare semnificativă în caracteristicile sociale sau a
propriei identități duce la la crearea unei noi entități și astfel, la moartea vechii paradigme a
identităț ii sociale. Acest lucru poate reprezenta chiar moartea unei națiuni.
Fiecare din dinamici le societale sau comunitare reprezintă elemente semnificative ale
securității iar dinamica minorităților a constituie parte integrantă a acestor dimensiuni.
Impactul relațiilor intracomunitare asupra statelor și asupra societăților din punctul de vedere
al securității, se poate realiza având în vedere trei interese majore care caracterizează acest
raport , interese prin care se urmărește asigurarea caracteristicilor med iului de securitate
necesar existenței și dezvoltării acestora. Astfel, am în vedere interese militare care se referă
la integritatea teritorială și suveranitatea politică, cele materiale având în vedere producția
economică și bogăția, în timp ce interesel e societale au în vedere identitatea națională și
cultura.
Așa cum arătam mai sus, amenințările sunt cele care pun mecanismele securității în
mișcare. Cu alte cuvinte, echilibrul între interesele securității este un produs al percepției
amenințărilor. Pol iticile legate de fiecare dimensiune sunt afectate atunci când apare o
schimbare de echilibru. Amenințările pot fi grupate în două mari categorii: externe (politico –
militare) și interne (societale). Atunci cânt amenințările externe se acutizează, echilibru l tinde
spre aspectele materiale și militare. Aceste două dimensiuni sunt corelate în cel mai înalt
grad. Producția economică este necesară atât pentru apărare cât și pentru a reduce riscurile
mișcărilor sociale, astfel încât, abilitatea statului de a menț ine un echilibru predominant

64 Castles Stephen, Davidson Alastair – op.cit., pag. 64 -84

economic în societate depinde de presiunea exercitată de amenințările externe asupra
coeziunii sociale. Atâta timp cât această presiune nu duce la o creștere a intereselor
economice de o parte sau alta a balanței, presiunile so ciale care impun accent pe latura
societală a securității, se reduc.
Atunci când amenințările externe scad, coeziunea socială nu mai este sub presiune
ceea ce duce la o creștere a importanței sensibilităților societale. În general, amenințările
interne se centrează asupra caracteristicilor tradiționale privind identitatea națională,
incluzând rasa, etnicitatea, cultura religia și limba65 cu toate că, la nivelul democrațiilor
occidentale, există tensiuni interne și între dimensiunea etno -culturală și cea ide ologică a
identității naționale66.
Rolul acestei scurte analize care este susceptibilă de diverse dezvoltări ulterioare este
acela de a crea un model teoretic care poate oferi un cadru de evaluare a unei comunități
multiculturale din prisma interacțiunilo r societale, efectelor politicilor publice și al mediului
de securitate. Întotdeauna este de dorit ca efectul acestor relaționări și politici să fie unul
pozitiv, de conștientizare asupra adevăratelor valori ale multiculturalismului și asupra
necesității p romovării toleranței și incluziunii sociale. Abordările teoretice însă sunt lipsite de
sens și își pierd conținutul atunci când pozițiile se radicalizează. Pe de -o parte comunitatea ,
ca răspuns la eșecul statului de a asigura un nivel optim de securitate, își proiectează
nemulțumirile asupra grupurilor minoritare , iar pe de altă parte statele răspunzând presiunilor
societale , adoptă politici caracterizate prim ambivalență – politici exclusive și inclusive – care
de cele mai multe ori duc la discriminare, se gregare și enclavizare.

Tema 5: Considerente privind discriminarea . Mecanisme și instituții de
combatere a discriminării

În paralel cu afirmarea egalității în drepturi, principiul nediscriminării s -a impus
treptat ca un element esențial în eforturile pe ntru asigurarea respectării și promovarea
drepturilor omului. Este, în esență, forma negativă a egalității în drepturi. De aceea, cele două
componente se definesc de multe ori în strânsă legătură, sau una prin elementele celeilalte.
Protejarea drepturilor omului este un domeniu susceptibil a avea mai multe abordări,
atât prin prisma categoriilor protejate de diferite acte normative și instituții cât și prin prisma
domeniilor diferite în care drepturile omului se manifestă. Din punctul de vedere al

65 Castles Stephen, Davidson Alastair – op. cit. pag. 76 -81
66 Smith Anthony D. – „ National Identity”, Reno, Nevada: University of Nevada Press, 1991, pag 123

discrimin ării, situația este deosebit de complexă. O faptă de discriminare are ca premisă
încălcarea unuia sau mai multor drepturi, în diferite domenii ale vieții politice sociale sau
culturale67. De asemenea, în rândul comportamentelor discriminatorii trebuie să in cludem în
mod specific toate formele de amenințare sau de încălcare a drepturilor omului. Raporturile
sociale legate de sex, vârstă, religie, de relațiile dintre etnii, naționalități sau culturi, de
înfățișarea fizică, handicapurile fizice sau mintale sun t tratate cu aceeași atenție în timpul
manipulărilor experimentale sau în dările de seamă asupra efectelor prejudecăților. La această
suită de aspecte putem adăuga formele cele mai diverse de hărțuire, la locul de muncă, în
cadrul relațiilor dintre colegi în școli sau licee, dar și toate inegalitățile economice sau
cognitive din interiorul sau din afara locului de muncă, și astfel avem o imagine grăitoare a
complexității discriminării. Diferențierea pieței muncii între un sector primar, alcătuit din
salaria ți relativ privilegiați pe diverse planuri, și un sector secundar, compus din beneficiarii
unor contracte precare, slab remunerați și cu o protecție socială și sindicală mai redusă,
precum și influența factorilor culturali și socio -istorici asupra inegalit ății veniturilor pentru
același tip de post contribuie la accentuarea fenomenelor evocate anterior68.
Pe lângă complexitatea ei, discriminarea își are izvoarele în diverse atitudini și matrici
comportamentale. La baza acestora stau anumite tabu -uri existe nte la nivelul societății
precum și camuflarea situațiilor discriminatorii în haina unor pseudo -probleme menite să
distragă atenția indivizilor sau comunităților de la consumarea faptelor de discriminare.69 Mai
precis discriminarea poate fi o consecință a p rejudecăților și a stereotipurilor. Natura și
cauzele sale par să depindă de mai mulți factori și să rezulte atât din modul de structurare a
instituțiilor și a societății, cât și din reprezentări sau scheme cognitive. Pentru Michael Billig
aceste chestiuni „ar trebui să iasă din cadrul considerațiilor pur psihologice pentru a conduce
la o analiză a puterii, în special a puterii politice sau economice70”.
Ca tipuri de acțiuni pe care le presupune discriminarea, reglementările au în vedere
deosebirile, exclude rea, restrângerea, limitarea sau preferințele71 bazate pe diverse criterii,
dintre care o parte le -am enumerat mai sus. Această enumerare de concepte care parțial se

67 Cămărășan Adrian – „Combaterea discriminării componentă de bază a protecției drepturilor omului în
România” în Cristian Jura (coordonator) – „Sistemul complementar de protecție a drepturi lor omului și de
combatere a discriminării în România”, Editura Universității Transilvania, Brașov, 2004, pag. 31
68 Ferreol Gilles, Deubel Philippe – „Economie du travail”, Paris, Armand Colin, 1990, pag.67 -73
69 Cămărășan Adrian – „Consiliul Național pentr u Combaterea Discriminării. Context. Perspective” în
„Geopolitica”, Revistă de Geografie Politică, GeoPolitică și GeoStrategie, Nr. 1/2004, Pag. 25 -28
70Billig Michael – „Racisme, préjugés et discrimination” în Moscovici Serge (coordonator) – „Psychologie
sociale”, Paris, PUF 1984, pag 449 -472
71 Jura Cristian (coordonator) – „Legislație în domeniul nediscriminării – studii privind nediscriminarea”,
Editura All Beck, București, 2003

suprapun și sunt folosite fie împreună, fie separat, este menită să acopere cea mai largă a rie
de acte și comportamente discriminatorii. De asemenea, este de reținut faptul că, definiția
dată discriminării include orice scop sau, chiar dacă nu -l urmăresc, au ca efect inegalitatea în
exercitarea drepturilor omului72.

Un aspect interesant de clar ificat este criteriul de discriminare care i nclude și
categoria minorităților etnice și naționale . Așa cum o persoană se bucură de beneficiul
ansamblului drepturilor omului, tot la fel putem spune că și un cetățean aparținând unui grup
social având statut de minoritate națională sau etnică „se bucură” de discriminare sub toate
aspectele.
Conform reglementărilor internaționale precum și doctrin ei, discriminarea vizează
orice persoană care, pe motiv de rasă, origine națională sau etnică ar face obiectul unui act de
discriminare. În ceea ce privește religia sau convingerile ca bază a discriminării rasiale,
trebuie subliniat că acest lucru este posibil doar atunci când aceasta este un element esențial
al originii naționale sau etnice a unei persoane sau a unui grup. În acest caz, distincția poate fi
dificilă, discriminarea pe motive religioase putând să reprezinte în esență sau să mascheze o
discriminare rasială.
Unii autori susțin că discriminarea vizează grupuri de persoane și, astfel, se definește
numai față de grupuri diferite73. Această concepție însă nu corespunde realității faptele de
discriminare a vând în prim -plan individul, înainte de grupuri de persoane sau colectivități iar,
pe de altă parte, o discriminare comisă împotriva unei persoane este sancționa tă de normele
în vigoare iar mecanismele de combatere sunt identice, astfel încât obiectul discriminării
rămâne persoana luată individual. Conceptul de grup poate fi important pentru fiecare
persoană, drept criteriu de referință al trăsăturilor identitare dar grupul nu este titularul
drepturilor respective.
În această privință Charles Rousseau arăta , încă din 1930, că „protecția minorităților
protejează omul ca aparținând unei rase, ca aderând la o anumită religie, ca vorbind o
anumită limbă74.” Deci, nu est e vorba de protecția grupului ca atare, ci a identității fiecăruia
din membrii săi, decurgând din trăsătura obiectivă a diferenței de rasă, religie, limbă.

72 idem
73 Lerner Natan – „Group Rights and Discrimination in International Law ”, în „Peoples and Minorities in
International Law”, 1993, pag. 1993
74 Rousseau Charles – „Protection des minorités et reconnaissance internationale des Droits de l ‟Homme ” în
Revue du droit public, 1930, t47, pag. 413

Mișcările revoluționare de la sfârșitul sec XVIII au consacrat conceptele de drepturi
fundamentale a le omului și de egalitate între indivizi, concepte reluate și dezvoltate ulterior în
toate tratatele și declarațiile politice adoptate la nivelul tuturor organismelor internaționale.
Cu toate acestea, încălcarea frecventă a acestor principii a favorizat es caladarea
antisemitismului, a intoleranței și xenofobiei ducând inevitabil la apariția unor teze, concepții
și doctrine de supremație a unor rase, ceea ce a provocat dese și sângeroase conflicte locale,
regionale sau mondiale75.
Experiența nefericită a Soci etății Națiunilor – de altfel o idee salutară a președintelui
american W. Wilson – coroborată cu principiile de discriminare, anti -semitism și intoleranță
care au stat la baza ideologiei celui de -al doilea Război Mondial, au condus la necesitatea
adoptării unei noi viziuni în ceea ce privește drepturile omului, protecția acestora în sensul
asigurării efective a egalității indivizilor și a sancționării încălcării drepturilor acestora.
Astfel, stabilirea și punerea în practică a unor sisteme integrate care să asigure efectiv
protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului a devenit o necesitate. Acest
lucru a fost realizat prin crearea unor mecanisme eficiente care, prin activitatea lor, să
conducă la realizarea scopurilor propuse. În acest sens , la toate nivelurile – mondial, regional
sau intern – tratatele de bază ale organizațiilor inter statale au instituționalizat structuri
complexe cu rol concret în protejarea drepturilor indivizilor sau categoriilor sociale și,
implicit, în combaterea disc riminării.

Declarația Universală a Drepturilor Omului a constituit, pentru măsurile ulterioare ale
O.N.U. sau ale altor organizații internaționale, un adevărat document de referință. Acest
document, împreună cu Carta O.N.U. – în conformitate cu care a fos t elaborate – au
reprezentat fundamentul pentru dezvoltarea cadrului normativ privind prevenirea și
combaterea discriminării. Deși, până în acel moment, documentele adoptate făceau vorbire de
drepturi și libertăți fundamentale și egalitate de șanse, practi c, Declarația consacră
discriminarea ca fenomen raportat la încălcarea oricăror drepturi prevăzute în tratat. Această
abordare, coroborată cu documentele care au urmat – în special Pactele internaționale – a dus
la recunoașterea fenomenului ca reprezentând un risc maxim raportat la recunoașterea,
aplicarea și protejarea drepturilor omului.
Ca o confirmare a celor afirmate mai sus dar, și ca punct principal al mecanismului de
combatere a discriminării la nivel mondial, adoptarea Convenției internaționale pr ivind

75 Cămărășan Adrian, Petrescu Gabriela Elena – art.cit., pag. 395 -407

eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a reprezentat un moment crucial în
stabilirea cadrului normativ și instituțional în acest domeniu specific.
Una din cele mai importante noutăți pe care le aduce Convenția este definirea
discrimină rii. Astfel, în sensul acesteia, prin discriminare se înțelege “orice deosebire,
excludere, restricție sau preferință (…) care are ca scop sau efect de a distruge sau
compromite recunoașterea, folosința sau exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturi lor
omului și a libertăților fundamentale în domeniile: politic, economic, social și cultural sau în
oricare alt domeniu al vieții publice76.” Noutatea și importanța acestei definiții constă în
faptul că practic, prin această definiție se stabilește “schele tul” definiției oricărei discriminări:
discriminarea femeilor, discriminarea rasială, discriminarea ca definiție în directivele
europene sau în recomandările ECRI. Deși Convenția face referire la discriminarea rasială,
practica a dovedit că atât principiil e definiției cât și circumstanțele sunt aplicabile în cazul
discriminărilor și pe alte criterii decât cel de rasă sau naționalitate. De altfel, datorită faptului
că, în principal cele mai grave forme de discriminare s -au manifestat în ceea ce privește
apartenența la o rasă, etnie, minoritate națională sau gen, la nivel internațional s -au
instituționalizat cu precădere aceste forme.
După cum spuneam, începând cu Carta O.N.U., Declarația universală și Convenția pentru
eliminarea discriminării rasiale, s -au pu s bazele creării unui mecanism de combatere efectivă
a discriminării. În cazul Convenției, implementarea dispozițiilor precum și adoptarea de
măsuri împotriva statelor părți care comit discriminări, organismul abilitat este Comitetul
pentru eliminarea disc riminării rasiale. Comitetul este compus din experți cunoscuți pentru
moralitatea și imparțialitatea lor, aleși de către statele părți din rândul cetățenilor proprii iar
funcțiile sunt exercitate cu titlu individual. În procesul de numire a experților din cadrul
Comitetului se are în vedere repartiția geografică echitabilă, reprezentarea diferitelor forme
de civilizație precum și a principalelor sisteme juridice.
Convenția stabilește în sarcina Comitetului două proceduri distincte. Prima, în
conformitate cu art. 11, privește diferendele între state pe tema aplicării prevederilor
documentului. Astfel, dacă un stat semnatar al Convenției consideră că un alt stat parte nu
aplică prevederile tratatului, el poate sesiza Comitetul în acest sens. În urma examinăr ii
cauzei, în conformitate cu procedura stabilită în art. 11 -13, Comitetul se pronunță printr -un

76 „Principalele instrumente internaționale privind drepturile omunlui la care România este parte”, vol. 1,
Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 2002, pag. 58

raport asupra chestiunilor de fapt, raport care conține recomandări în vederea soluționării pe
cale amiabilă a diferendului77.
A doua procedură, în conformitat e cu art. 14, prevede posibilitatea persoanelor sau
grupurilor de persoane de a adresa Comitetului plângeri împotriva violării de către un stat
parte a drepturilor enunțate în Convenție. În condițiile prevederilor documentului, statele
părți trebuie să des emneze un organism specializat care să fie responsabil cu primirea
plângerilor privind discriminarea rasială, organism care își intră în rol abia după epuizarea
căilor interne de atac. De asemenea, plângerea se poate înainta Comitetului abia după ce acest
organism se pronunță la nivel național asupra acesteia. La fel ca și în cazul primei proceduri,
Comitetul adresează sugestii și recomandări părților implicate – statul parte și petiționarul în
cauză.

La 5 mai 1949, reprezentanții a 10 state – Belgia, Dane marca, Franța, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia – au semnat înființarea Consiliului
Europei cu sediul la Strasbourg, organizație europeană care își propunea, într -o Europă
sfâșiată de ororile celui de -al doilea Război Mondial, obiective majore privind calitatea vieții
umane, a progresului, a apărării drepturilor omului. Promovarea și asigurarea constantă a
drepturilor omului și libertăților fundamentale ale omului reprezintă una dintre misiunile
centrale ale Consiliulu i Europei. În acest sens, el se manifestă pe patru planuri principale de
acțiune:
– realizarea unor sisteme de control și de protecție eficace a drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului;
– identificarea noilor amenințări la adresa drepturilor omului și a demnității umane;
– sensibilizarea publicului asupra importanței drepturilor omului;
– promovarea educației și a formării profesionale în materia drepturilor omului78.
Așa cum aminteam mai sus, mecanismul pus în practică de O.N.U. a fost prel uat și
chiar îmbunătățit de alte organizații internaționale. Între acestea, Consiliul Europei are un loc
bine definit.
De altfel, notorietatea Consiliului Europei în domeniul protecției drepturilor omului se
datorează în primul rând Convenției privind Pro tecția Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale, denumită în mod curent Convenția Europeană a Drepturilor omului, semnată
la 4 noiembrie 1950 la Roma.

77 idem, pag. 60 -70
78 „Manualul Consiliului Europe i”, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucuerști, 2003

Textul Convenției reafirmă drepturile esențiale înscrise în Declarația Universală a
Drepturilo r Omului. Printre acestea, se numără dreptul la viață (articolul 2), interzicerea
sclaviei și a muncii forțate (articolul 3), dreptul la libertate și la siguranță și drepturile
persoanei reținute ca urmare a unor decizii judiciare (articolul 5), dreptul la judecarea cauzei
sale în mod echitabil, în mod public într -un termen rezonabil, premiza nevinovăției și dreptul
la asistență juridică (articloul 6), dreptul la viața privată, inviolabilitatea domiciliului și a
corespondenței (articolul 8), libertatea de g ândire, de convingere și de religie (articolul 9),
libertatea de expresie (articolul 10), dreptul la întrunire pașnică și dreptul la asociere
(articolul 11), nediscriminarea în exercitare drepturilor și libertăților (articolul 14).
Ulterior au fost adopt ate 12 protocoale adiționale prin intermediul cărora s -au adăugat
alte drepturi, printre care, cel mai important din perspectiva lucrării de față este Protocolul 12
referitor la combaterea discriminării79.
Protocolul 12 la Convenție este de dată relativ r ecentă, înscriindu -se într -un context
complex de intensificare a luptei împotriva discriminării la nivel European. Astfel, potrivit
Art. 1 din acest Protocol, dreptul individului de a se bucura de oricare din drepturile
prevăzute de lege trebuie să fie asi gurat fără nici o discriminare bazată pe sex, rasă, culoare,
limbă, religie , opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau naștere, apartenența
la o minoritate națională, avuție, naștere sau orice altă situație.
Analizând prevederile cupri nse în art. 1 al Protocolului precum și cele ale art. 14 din
Convenție, putem observa că, acestea coincid. Însă, noutatea adusă de protocol se referă la
competența Curții Europene a Drepturilor Omului de a primi cererile persoanelor fizice,
organizațiilor neguvernamentale sau grupurilor de persoane particulare în cazuri de
discriminare. Aceste prevederi realizează, practic, consfințirea normativă a rolului Curții de a
soluționa plângeri privind cazuri de discriminare competența acesteia în soluționarea
încălcărilor prevederilor Convenției fiind, de altfel, indubitabilă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost înființată în 1959, în urma adoptării de
către Consiliul Europei a Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aceasta, alături de
Comisia europeană a drepturilor omului și Comitetul miniștrilor, făcea parte din mecanismul
de control al Consiliului și avea rolul de a se pronunța și de a se decide asupra cazurilor de
încălcare a drepturilor omului.
Ca urmare a numărului tot mai mare de plângeri adres ate Consiliului Europei și în
special a creșterii rapide a componenței acestei organizații după 1989, a devenit necesară o

79 idem

reformă a mecanismului de control. Astfel, prin Protocolul nr.11 la Convenția europeană a
drepturilor omului, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, s -a înființat o Curte unică
permanentă, înlocuind cele două instituții anterioare.
Această reformă, inițiată la prima reuniune la nivel înalt a Consiliului Europei (Viena,
9 octombrie 1993), a vizat creșterea eficienței mijloacelor de prot ecție, reducerea duratei
procedurilor de examinare a plângerilor, sporirea accesibilității persoanelor la sistemul de
control și întărirea protecției drepturilor omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a devenit direct acesibilă persoanelor
prejud iciate în drepturile garantate de Convenție, iar jurisdicția sa este obligatorie pentru
toate statele membre ale Consiliului. Ea funcționează pe o bază permanentă, ocupându -se de
întregul proces de examinare și soluționare a tuturor cazurilor care îi sunt adresate.
Controlul asupra aplicării deciziilor Curții și constatarea eventualelor încălcări ale
acestora revin Comitetului Miniștrilor, care asigură, în special, adoptarea de către state a
măsurilor generale (modificarea legislației, jurisprudenței, reg lementărilor și practicilor)
necesare evitării unor noi încălcări similare.

Partea 2: Mecanisme și politici privind protecția minorităților naționale și etnice

Descriere : Prezenta unei minorități etnice, lingvistice sau religioase la nivelul unei
comunități influențează într -un grad ridicat dezvoltarea economică, socială, culturală și
relațiile intracomunitare. Aceste aspecte se repercutează în mod inevitabil asupra situației
societății, asupra statului ca entitate și asupra organismelor regionale sau internaționale de
cooperare. Acest modul examinează, pe de -o parte mecanismele și instrumentele
internaționale de gestionare a problematicii minorităților precum și evoluția politicilor
europene în ceea ce privește reglementarea statutului minorităților.

Concepte si cuvinte cheie : securitate, nediscriminare, politici inclusive, politici exclusive,
model social.

Tema 1: Sistemul ONU, și al Consiliului Europei privind protecția drepturilor
minorit ăților

Așa cum rezultă din cele arătate într -o secțiune precedentă, problema minorităților
este una foarte veche, chair dacă o bună perioadă nu a fost exprimată ca atare, neconstituind
decât recent obiectul codificărilor, teoretizărilor și conceptualizărilor la n ivel național sau
internațional.
Din punct de ve dere principial, o coexistență constructivă între majoritate și minorități
impune recunoașterea unor valori primordiale din partea amvelor părți: drepturile și libertățile
fundamentale ale omului așa cum sunt ele stipulate în Carta O.N.U.
Statului suveran îi revine responsabilitatea asigurării drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățeanului pe plan intern, precum și a intereselor legate de problemele
minorităților. Acest mod de soluționare a problemei minorităților între stat și cetățenii săi a
constituit un domeniu rezervat în exclusivitate dreptului intern, respectându -se în acest mod
unul din principiile de bază ale dreptului internațional: suveranitatea statelor.
Așadar statului îi revine sarcina să realizeze echilibrul necesar între tendința
crescândă de consolidare a unității politice și sociale și încercările minorităților de a -și

dezvolta propria identitate, tinzând de multe ori în acest sens la a se sustrage competențelor
statului.
Pe plan internațional statul trebuie să realizeze un ech ilibru între suveranitatea sa și
problema minorităților și exercitarea garanțiilor internaționale pe care și le -a asumat în ceea
ce privește protecția minorităților.
În scopul realizării celor două tipuri de echilibre (intern și extern) menționate mai sus ,
statele membre ale O.N.U. au decis neincluderea în Carta O.N.U. a unor referiri speciale la
minorități întrucât era general acceptată ideea că prevederile referitoare la protecția
drepturilor individuale ale omunui erau suficiente. Aceeași atitudine de n eincludere a unor
referiri speciale la minorități s -a manifestat și față de Declarația Universală a Drepturilor
Omului. Acest mod de abordare a constituit o consecință firească, o reacție normală față de
ororile celui de -al doilea război mondial precum și o reflectare a noii ordini mondiale
instaurate.

Așadar, pe plan mondial, primul pas către abordarea într -un mod rațional, obiectiv și
eficient a problemei minorităților în vederea menținerii păcii, a fost realizat prin adoptarea
Cartei O.N.U. , în conform itate cu care, realizarea cooperării internaționale în "promovarea și
încurajarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără
deosebire de rasă, sex, șlimbă, religie, reprezintă scopul primordial al O.N.U.".
În veder ea realizării dezideratelor propuse, O.N.U. a avut în vedere mai multe direcții
de acțiune.
O primă direcție a constituit -o crearea și dezvoltarea cadrului de manifestare a
drepturilor omului și a respectului față de valoarea ființei umane în statele memb re ale
organizației. În acest sens trebuie amintit faptul că în cadrul larg al promovării drepturilor
omului, O.N.U. are ca obiectiv declarat stabilirea de drepturi suplimentare și instituirea de
aranjamente speciale, atât pentru persoanele aparținând mino rităților cât și pentru minorități
percepute ca grupuri.
Acordarea de drepturi speciale s -a bucurat și se bucură în continuare de un acord
limitat din partea statelor.
O a doua direcție a fost aceea de promovare a principiului nediscriminării la toate
nivelurile societății umane.
În vederea realizării scopurilor propuse, a trebuit să se elaboreze instrumentele
internaționale care tratează problematica minorităților din perspectiva drepturilor omului și a
nediscriminării. Chiar dacă grupul țintă nu -l repr ezintă minoritățile naționale, O.N.U. a

elaborat o serie de texte care se referă la domeniile menționate mai sus. Trebuie precizat că
aceste documente nu au toate aceeași forță juridică. Astfel, unele documente de importanță
deosebită derivă din obligativi tatea statelor de a le respecta. Altele, neavând valoare
obligatorie de drept, au contribuit la formarea normelor cutumiare din care decurg obligații
generale.
Un exemplu de documente din prima categorie ca importanță sunt:
– Declarația Universală a Drep turilor Omului;
– Pactul internațional referitor la drepturile civile și politice;
– Protocoalele adiționale atașate Pactului Internațional menționat mai sus;
– Pactul internațional referitor la drepturile economice, sociale și culturale.
Categoriile d e documente care tratează problematica minorităților pot fi extinse și în
ceea ce privește abordarea acestei problematici la nivel regional, sunt:
1. Tratate și Convenții;
2. Declarații și Recomandări;
3. Studii și Rapoarte.
Referitor la prima categori e, este important de subliniat faptul că O.N.U., în procesul
de elaborare a acestui tip de documente, nu a vizat grupurile minoritare în particular, ci
protecția drepturilor fundamentale ale omului, considerându -se că încălcarea drepturilor
persoanelor apa rținând grupurilor minoritare reprezintă, în fapt, o încălkcare a drepturilor
omului unanim recunoscute și acceptate.
În acdrul acestei categorii se disting două tipuri de documente:
a) Texte generale cum ar fi Carta O.N.U. și Pactele internaționale refe ritoare la
drepturile omului, în care se consacră egalitatea tuturor oamenilor în fața legii și
nediscriminarea între aceștia;
b) Texte cu caracter special care au o sferă de acțiune mai restrânsă , fiind axate pe
diverse probleme cum ar fi:
– Convenția p entru reprimarea crimei de genocid (1948);
– Convenția asupra tuturor formelor de discriminare a femeilor (1979);
– Convenția referitoare la drepturile copilului ;
– Convenția referitoare la discriminarea în materie de muncă și profesie (1958);
– Conven ția privind lupta împotriva discriminării în doemniul învățământului;
– Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială.
Cea de -a doua mare actegorie de documente are, în general, drept finalitate un
document din prima categorie. Motivul principal pentru care se produce acest circuit logic

este legat de faptul că statele sunt mai deschise ideii de a aproba o declarație de principii și
mult mai reticente atunci când se pune problema acceptării obligativității ce decurge dintr -o
convenție internațională. În general, atunci când există divergențe între state este preferabil să
se găsească măcar câteva puncte comune ce pot constitui baza unor discuții viitoare.
În problematica aflată în discuție, respectiv cea a minoritățil or, au fost elaborate
numeroase documente din această a doua categorie (declarații), din care amintim mai jos
câteva:
a) Texte generale:
– Declarația Universală a Drepturilor Omului;
– Declarația asupra eliminării tuturor formelor de intoleranță și disc riminare bazate pe
religie sau convingere;
– Declarația asupra rasei și prejudiciilor rasiale;
– Declarația principiilor cooperării culturale internaționale;
– Declarația referitoare la drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnic e, religioase sau lingvistice.
Acest document este, practic, singurul care vizează în mod direct problema
minorităților, stabilind drepturile persoanelor aparținând acestei categorii precum și
obligațiile ce revin statelor pentru protejarea acestora.
În ceea ce privește modul de elaborare a unor documente din categoriil e mai sus
menționate, acestea pot fi elaborate în cadrul instituțional O.N.U. ce abordează problema
drepturilor omului.
Sistemul creat la nivelul O.N.U. reflectă două mari direcții de acți une. Pe de -o parte
sunt instrumentele și instituțiile care își au fundamentul în promovarea Cartei O.N.U. iar pe
de alta, organisme care monitorizează implementarea tratatelor internaționale privind
drepturile omului80.
În vederea promovării și protecției drepturilor omului, C.E.S. a înființat în 1964
Comisia pentru Drepturile Omului. Până la dizolvarea ei în 2006, a ceasta elabora liniile
politicii generale, studia problemele drepturilor omului și monitoriz a respectarea drepturilor
omului în lume, putând in vestiga diferite plângeri privind violarea drepturilor omului și
acționează atunci când există probe ce atestă violări pe scară largă ale acestora. În 2006, rolul
și atribuțiile Comisi ei au fost preluate de Consiliul pentru Drepturile Omului .

80 http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx

Consiliul es te o structură interguvernamentală cu responsabilități în consilidarea
promovării și protecției drepturilor omului la nivel global. Scopul principal al creării
Consiliului este soluționarea violării dreptului omului și elaborarea recomandărilor pe această
temă81. În cadrul Consiliului, înlocuind Subcomisia pentru Promovarea și Protecția
Drepturilor Omului, funcționează Comitetul Consultativ ca structură de reflecție și
consultanță pentru acțiunile adoptate de Consiliu.
Din perspectiva problematicii minorită ților, în cadrul Consiliului funcționează
Froumul asupra problemelor minorităților, înființat î n baza Rezoluției Consiliului 6/ 15 din 28
septembrie 2007. Acesta oferă cadrul pentru promovarea dialogului și cooperării în probleme
privind minoritățile națion ale, etnice, lingvistive și religioase, identificând și analizând bune
practici, oportunități și porvocări în ceea ce privește implementarea Declarației referitoare la
drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale sau etnice, religioase sau
lingvistice82.
De o importanță deosebită s -a bucurat constituirea Înaltului Comisariat pentru
Drepturile Omului. Atribuțiile acestei structuri sunt concentrate pe acordarea de consultanță,
expertiză și suport diferitelor mecanisme de monitorizare a respectări i drepturilor omului din
sistemul O.N.U83.
Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este un alt organ important creat
pentru a controla progresele realizate în aplicarea Convenției. Comitetul are un triplu rol:
– de a examina rapoartele periodice furnizate de către statele părți;
– de ajuca rolul de conciliator între statele părți;
– de a analiza, după epuizarea căilor de recurs interne, petițiile ce emană de la
persoane sau grupuri de persoane, în scopuri reparatorii84.
În afara instrumentelor cu caracter universal în materie de drepturile omului, elaborate
la nivelul O.N.U., există tendința elaborării de instrumente cu caracter regional, care enunță și
ele principiul nediscriminării, ca regulă generală. Existența unor astfel de instrumente este
strâns legată de cadrele instituționale regionale create.
În acest sens putem aminti:
– Convenția americană referitoare la drepturile omului, elaborată de către Organizația
Statelor Americane;

81 http://www2.ohchr.org/english/bodies/hrcouncil/
82 http://www2.ohchr.org/english/bodies/hrcouncil/minority/forum.htm
83 http://www.ohchr.org/EN/HRBodies/Pages/HumanRightsBodies.aspx
84 http://www2.ohchr.org/english/bodies/cerd/index.htm

– Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, elabor ată de către Organizația
Unității Africane;
– Convenția europeană a drepturilor omului, elaborată de către Consiliul Europei.
La 5 mai 1949 reprezentanții a 10 state – Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia Olanda și Suedia – au semnat înființarea Consiliului
Europei cu sediul la Strasbourg, organizație regională care își propunea, într -o Europă sfâșiatî
de ororile celui de -al doilea război mondial, realizarea unor obiective importante privind
calitatea vieții uman e, a progresului, a apărării drepturilor omului. Între principalele valori
proimovate de această organizație se numără și protecția drepturilor omului așa cum sunt ele
prevăzute în Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.
Respectând același mod de abordare a problematicii minorităților naționale ca și
O.N.U., Consiliul Europei înglobează instrumentele de protecție a minorităților într -un cadru
mai larg. Trebuie însă subliniate câteva aspecte deosebit de import ante legate de activitatea și
modul de abordare a problematicii minorităților la nivelul Consiliului Europei.
O primă observație este aceea că sintagma "minorități naționale" este uzitată frecvent
în cuprinsul instrumentelor acestui organism datorită însă și componenței acestuia, Consiliul
reprezentând o organizație pan europeană care cuprinde toate statele europene. Conform celor
arătate într -o secțiune precedentă, dacă la nivelul statelor Europei Occidentale vorbim mai
ales de minorități etnice, condițiil e istorice au făcut ca în Europa Centrală și de Est
terminologia folosită să se centreze pe minorități naționale.
O a doua observație constă în sublinierea complexității mecanismelor de protecție a
drepturilor omului la nivelul Consiliului Europei. Pornin d de la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, Consiliul și -a dezvoltat instituții specializate capabile să gestioneze
problematic specifică promovării și protejării drepturilor omului prin măsuri concrete. Din
această categorie fac parte Comisia Europe ană Împotriva Rasismului și Intoleranței – abilitată
să emită recomandări în domeniul de competență – și, poate cel mai important organism,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, structură prezentată anterior. A ceastă dezvoltare
instituțională a permis org anelor fundamentale ale Consiliului să se axeze mai ales pe
elaborareea de politici și programe destinate acțiunilor pozitive, proactive în domeniul
promovării drepturilor omului, fără însă a neglija aspectele normative care rămân în sarcina
structurilor p rimare ale Consiliului.
Revenind la problematica normativă, ca și în cazul O.N.U., exist ă mai multe categorii
de documente elaborate de către Consiliul Europei:

1. Tratate și Convenții;
2. Declarații și Recomandări
3. Studii și Rapoarte.
Din prima cat egorie se disting textele generale și cele specifice. Textele cu caracter
general sunt:
– Convenția Europeană pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților
Fundamentale;
– Protocoalele adiționale la Convenția sus amintită;
– Cata socială europe ană împreună cu Anexele și Protocoalele aferente;
– Codul european de securitate socială;
– Convenția europeană de securitate socială.
Dintre textele cu caracter specific putem aminti:
– Acordul european referitor la suprimarea vizelor pentru refugiați ;
– Acordul european cu privire la transferarea responsabilităților față de refugiați;
– Convenția europeană asupra statutului juridic al muncitorului imigrant;
– Convenția europeană pentru suprimarea terorismului.
Respectându -se logica prezentată în c adrul abordării O.N.U. cu privire la relația între
primele categorii de documente, din a doua categorie putem aminti:
– Declarația asupra drepturilor persoanelor aparținând minorităților naționale sau
etnice, religioase și lingvistice;
– Recomandările Ad unării Parlamentare a Consiliului Europei;
– Declarația de la Viena.
Cadrul instituțional în care au fost elaborate textele europene privind drepturile
omului și, implicit, ale minorităților naționale, a fost creat pe două niveluri. Un prim nivel în
care se adoptă declarații și recomandări, și facem referire aici la Adunarea Parlamentară, și un
al doilea nivel la nivelul căruia se încheie convenții și acorduri, reprezentat de Comitetul
Miniștrilor.
În atribuțiile Comitetului miniștrilor, organismul de de cizie ale Consiliului Europei,
intră examinarea, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din proprie inițiativă, a
măsurilor adecvate pentru realizarea scopului Consiliului, inclusiv încheierea de acorduri și
convenții și adoptarea de către guverne a un or politici comune referitoare la chestiuni
specifice85.

85 http://www.coe.int/t/cm/aboutCM_en.asp#P25_338

Legat de textele adoptate, în atribuțiile Adunării Parlamentare intră deliberarea și
formularea recomandărilor cu privire la orice chestiune legată de scopul Consiliului Europei,
care intră în compet ența acestuia. Ea poate, de asemenea, să delibereze și să facă recomandări
cu privire la orice chestiune care îi este supusă spre avizare de către Comitetul Miniștrilor86.
În cadrul Consiliului Europei, diferența între prima categorie de texte, respectiv
Tratate și Convenții, și cea de -a doua categorie, cea reprezentată de Declarații și
Recomandări, este aceeași ca și în cazul O.N.U., și anume: primele au un caracter consultativ,
iar din celelalte decurg efecte juridice ce trebuiesc respectate de către stat ele semnatare.
Documentul cel mai important din care decurg drepturi și obligații ce trebuie
respectate de către statele semnatare ale acestuia, este Convenția Cadru pentru protecția
minorităților naționale. Aceasta constitui primul instrument multilatera l juridic obligatoriu
consacrat protecției minorităților naționale în general. Obiectivul său este acela de a specifica
principiile juridice pe care statele se angajează să le respecte în vederea asigurării protecției
minorităților naționale. În acest mod, Consiliul Europei a răspuns Declarației de la Viena
pentru transformarea, în cea mai largă măsură posibilă, a angajamentelor politice adoptate de
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, în obligații juridice.
Legat de Convenția cadru, un alt document deosebit de important care, împreună cu
aceasta constituie cadrul procedural pentru protecția minorităților, este Carta Europeană a
Limbilor Regionale și Minoritare. Documentul sztabilește o serie de criterii care concură,
alături de prevederile Convenției la prezervarea limbilor minoritare în europa și la
promevarea și protejarea drepturilor culturale ale minorităților.

Tema 2: Politici ale Uniunii Europene privind gestionarea problematicii
minorităților

Atunci când vorbim despre protecția mi norităților la nivelul Uniunii Europene, analize
trebuie nuanțată și construită pornind de la o serie de specificități și clarificări conceptuale.
Pe de -o parte, trebuie spus că, odată cu aderarea statelor Europei Centrale și de Est,
problematica minorită ților s -a dinamizat, noul concept de minoritate națională reprezentând
o abordare necesară chiar dacă, în fond pentr u păstrarea unor aparențe diplomatice. În acest
sens, chiar dacă problematica minorităților includea cu preponderență aspecte sociale, de

86 http://assembly.coe.int/Main.asp?Link=/AboutUs/APCE_Procedure.htm

integrare în comunitate și pe piața muncii, dinamica extinderii Uniunii a făcut necesară
adoptarea unui acquis comunitar în problematica minorităților naționale.
Tocmai această evoluție a problematicii dar și faptul că, la nivel regional exista un
cadru pr ocedural bine fundamentat a făcut ca acest acquis să fie preluat de la Consiliul
Europei, dublat cu așa numitele Criterii Copenhaga.
O altă observație pe care trebuie să o facem aici este aceea că, exceptând unele
grupuri bine determinate de minorități li ngvistice în unele state, majoritatea covârșitoare a
statelor membre vechi ale Uniunii asimilează minoritățile fluxurilor de migrație, în principal
migrația economică, fie că aceasta provenea din foste colo nii – exemplul Franței, și al Ma rii
Britanii, sau migrația regională sau globală, în cazul statelor nordice sau al Germaniei.
Uniunea Europeană, prin presiunea pe care a exercitat -o și-o exercită pozitiv asupra
țărilor din Europa Centrală, membre sau candidate la aderare, joacă un rol important în
chestiu nea minorităților.
Mult mai completă a fost „Declarația Drepturilor Fundamentale ale Omului”, adoptată
de Consiliul European de la Luxembourg, în iunie 1991. În acest context, Comunitatea
înțelegea protecția minorităților prin afirmarea democrației, cu referință directă la țările din
Europa Centrală și de Est, eliberate de sub controlul regimurilor totalitare. De asemenea, se
sublinia în documentul menționat resp ectul Comunității față de identitatea culturală și a
drepturilor de care trebuiau să se bucure minoritățile ca grupuri distincte în interiorul unor
state suverane.
Cu toate acestea, cu excepția suportului pe care Parlamentul European l -a acordat
minorități lor lingvistice și culturale, protecția minorităților a fost absentă din agenda UE în
perioada imediat următoare intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht(1993).
Esența economică a construcției europene și insistența membrilor Uniunii pentru
afirm area ideii de unitate națională (suveranitate) explică într -o mare măsură această atitudine
a comunitarilor.
Pe măsură ce chestiunea drepturilor omului a fost integrată de Curtea de Justiție a
Uniunii în jurisprudența comunitară a crescut și interesul pent ru drepturile minorităților. Baza
legală se găsea chiar în Tratatul de la Maastricht, conform căruia (art.151 TUE , care înlocuia
art.128 din TCE) se specifica rolul Comunității în înflorirea culturii statelor membre, prin
respectarea diversității lor naț ionale și regionale.
Tratatul de la Amsterdam(semnat în 1997, intrat în vigoare în 1999) a amendat acest
articol precizând că respectul pentru diversitate națională și regională are în vedere
moștenirea culturală comună, astfel că Uniunea trebuia să respe cte și să promoveze

diversitatea culturală a statelor membre. În textul Tratatului de la Amsterdam a fost introdus
art.13(ex art.6 adin TCE) prin care Comunitatea era chemată să combată, în anumite condiții,
discriminarea pe criterii etnice, rasiale și re ligioase87.
Directiva Consiliului de Miniștri din 29 iunie 2000 se referea, de asemenea, la „
principiul egalității de tratament între persoanele de origine etnică și rasială diferită”88.
Problematica minorităților a fost inclusă indirect în Carta Dreptur ilor Fundamentale a
Uniunii Europene, astfel că art. 21 interzicea discriminarea pe baze etnice și pe baza
apartenenței la o minoritate națională, iar art.22 sublinia respectul diversității culturale,
religioase și lingvistice.
În plus, comunitarii au p us pe rol, începând cu 1993, un proces de negocieri bilaterale
și multilaterale, a cărui finalitate a fost și este „Pactul de Stabilitate pentru Europa Centrală și
de Sud -Est”89.
„Pactul de Stabilitate” face parte din „acțiunile comune” ale UE, menționat e la
articolul J3 din cel de -al II-lea pilon: Politica Externă și de Apărare Comună.
„Pactul” viza cu prioritate, țările din zona Europei Centrale pe cale să devină membre
ale Uniunii. Nu intra aici spațiul fostei Uniuni Sovietice, cu excepția statelor bal tice. După
criza din Kosovo, „Pactul de Stabilitate” a vizat și zone din fosta Yugoslavie.
„Pactul de stabilitate” trata chestiunea minorităților din perspectiva negocierilor
bilaterale, mizând pe un dialog susținut între statele în cauză și minoritățile de pe teritoriul
suveran al acestora. În această categorie au intrat negocierile dintre Ungaria și Slovacia,
România și Ungaria, România și Ucraina, finalizate cu semnarea unor tratate bilaterale, ce
făceau trimiteri clare la protejarea minorităților nați onale 90.
În altă ordine de idei, „Pactul de Stabilitate” a influențat țările candidate la UE să
privească chestiunea minorităților într -o perspectivă de securitate europeană, depășindu -se
astfel cadrul național mult mai restrâns.

87 Gaetano Pentassuglia , „The EU and The Protection of Minorities: The Case of eastern Europe ”, în European
Journal of International Law, No. 12 /1, 2001, p.6 -8.
88 Council Directive 2000 /43/EC.
89 Adrian Năstase, op.cit., p. 755 -760.
90 Kinga Gal, „ Bilateral Agreements in Central and Eastern Europe: A New Inter -State Framework for Minority
Protection, Flensburg, European Centre for Minority Issues ”, Working Paper 4, 1999, în Protection of
Minority Rights Through bilateral Treaties, Arie Bloed and P. Van Dijk (eds), The Hague, Klu wer, 1999.

Consiliul Cooperării Regio nale

Scurt istoric
În 2005 a fost demarat procesul de revizuire a activităților Pactul de Stabilitate pentru Europa
de Sud -Est PSESE datorită faptului că progresele statelor din regiune în relația cu UE și
NATO impuneau o nouă formă de cooperare între ace stea.
Pentru a se decide viitorul PSESE, ambasadorul finlandez Alpo Rusi a fost însărcinat să
coordoneze un Grup de Revizuire a activităților Pactului. Grupul a elaborat și prezentat, în
martie 2006, un raport care sintetiza viziunile tuturor statelor mem bre privind remodelarea
PSESE.
În aprilie 2006, Comisia Europeană, împreună cu Secretariatul PSESE au prezentat un Non –
paper care prevedea înființarea RCC pentru a continua activitățile PSESE.
La Masa Regională de la Belgrad (30 mai 2006), statele au hotăr âtredefinirea activităților
PSESE, prin transformarea acestuia în RCC.
La Masa Regională de la București (16 noiembrie 2006), statele au convenit schema
financiară a Secretariatului Regional al RCC și au aprobat strategia de eficientizare a
inițiativelor ș i grupurilor de acțiune ale PSESE.
Reuniunea informală a miniștrilor de externe din statele participante la SEECP (Rijeka, 8 -9
decembrie 2006), a decis înființarea Grupului de lucru privind aranjamentele instituționale
pentru RCC (Institutional Working Gro up – IWG) – format din reprezentanții statelor
SEECP, UNIMK/Kosovo, ai donatorilor și ai Secretariatului Pactului și co -prezidat de PiE
SEECP și Secretariatul PSESE. Obiectivele prioritare ale acestuia au constat în conturarea
structurii RCC și în elaborar ea documentelor pe baza cărora va funcționa. Au fost abordate
chestiuni precum: mandatul și procedura de nominalizare a Secretarului General al RCC,
sediul Secretariatului RCC, mandatul și structura RCC, relațiile dintre RCC și inițiativele și
grupurile de acțiune ale PSESE, relația RCC -SEECP, proceduri de luare a deciziilor și de
raportare a activității desfășurate.
Documentele Procedura de nominalizare a primului Secretar General al RCC șiProcedura
pentru stabilirea locației Secretariatului RCC, elaborate de IWG, au fost aprobate la
reuniunea miniștrilor afacerilor externe din statele participante la SEECP (Zagreb, 2 martie

2007). La aceeași dată a fost inițiat procesul depunerii candidaturilor pentru postul de
Secretar General (SG) al RCC și pentru găzdui rea Secretariatului RCC.
Masa Regională de la Zagreb (10 mai 2007) și Summit -ul SEECP (11 mai 2007) au marcat
încheierea etapei „conceptuale” a remodelării noului format de cooperare regională, prin
andosarea deciziilor cu privire la sediul Secretariatului RCC – Sarajevo și la desemnarea
Secretarului General în persoana lui Hido Biscevic .
Activitatea RCC se concentrează pe cinci arii prioritare:
 dezvoltare economică și socială,
 infrastructură,
 justiție și afaceri interne,
 cooperare în domeniul securității,
 formareacapitalului uman.
De asemenea, cooperării parlamentare i se acordă o atenție deosebită.
RCC favorizează accesul inițiativelor și grupurilor de acțiune din Europa de Sud -Est la
instrumentele și mecanismele de susținere politică, tehnică și financiar ă la nivel regional și
internațional.
RCC presupune un grad sporit de implicare a statelor din zonă, pe trei coordonate esențiale:
politic, financiar și personal.

Obiective
Obiectivele RCC constau în susținerea cooperării regionale în Europa de Sud -Est, într-un
cadru regionally -owned and led, care să faciliteze integrarea europeană și euro -atlantică a
statelor din regiune.
Coordonarea activităților Procesului de Cooperare din Europa de Sud -Est (SEECP) cu cele
ale RCC este esențială: SEECP deține rolul pol itic, RCC fiind brațul operațional al
acestuia. Datorită dimensiunii operaționale de care dispune, RCC are în mandat identificarea
oportunităților de cooperare între statele din zonă și promovarea de proiecte concrete în
beneficul statelor din regiune.
Documente fundamentale
 Declarația comună privind instituirea RCC, la care este atașat Statutul RCC;

 Acordul de sediu între statele participante la SEECP și țara -gazdă (Bosnia și
Herțegovina);
 Acord de sediu pentru Biroul de Legătură de la Bruxelles.
Compo nență
RCC funcționează pe baza unui parteneriat tripartit: state participante la SEECP (Albania,
Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Republica Macedonia, Muntenegru,
Republica Moldova, România, Serbia, Turcia și Slovenia), state donatoare (Au stria, Cehia,
Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Letonia, Norvegia, Polonia, Spania,
Suedia, SUA și Ungaria) și Comisia Europeană. UNMIK/Kosovo în conformitate cu
prevederile rezoluției 1244, este membru RCC cu drepturi și obligații depl ine.

Organisme principale/Mod de lucru
RCC beneficiază de două structuri:
 Secretariatul regional de la Sarajevo, condus de un Secretar general (SG) și compus
dintr -un corp al experților (responsabili pentru cele 5 arii de cooperare parlamentară și
dimen siunea parlamentară) și un departament administrativ.
Profilul SG: personalitate recunoscută și apreciată din regiune. Este numit de SEECP, pentru
un mandat de 3 ani, cu posibilitatea extinderii cu încă 2. Funcția este ocupată de Hido
Biscevic (fost secret ar de stat în Ministerul croat de Externe).
 Birou de Legătură la Bruxelles: este parte integrantă a Secretariatului RCC și se
supune autorității SG. Este compus din 7 angajați.
Foruri decizionale :
 Întâlnirea Anuală: asigură coordonarea strategică și dezvol tarea proceselor de
cooperare regională și aprobă Raportul Anual al Secretarului General și Programul Strategic
de Lucru al RCC. Se reunește la nivel de înalți funcționari, în statul care deține Președinția –
în-Exercițiu a SEECP. Reuniunea se desfășoară în aceeași zi cu reuniunea miniștrilor de
externe ai statelor participante la SEECP.
 Comitetul Director: compus din membrii RCC care contribuie la bugetul
Secretariatului RCC (cu suma minimă de 50.000 EURO), Comisia Europeană și Serviciul
European de Acțiune Externă. Se reunește de 4 ori pe an, la nivel de directori politici.

 Reuniunea Coordonatorilor Naționali: reunește coordonatorii naționali din statele din
regiune și are ca scop identificarea de proiecte regionale, precum și coordonarea politicilor
naționa le atât între ele cât și cu cele europene91.
Deciziile la nivelul RCC se iau prin consens.
Rezolvarea problemei minorităților naționale și etnice din Europa Centrală a câștigat
teren odată cu avansul integrării regionale. Afirmarea principiului subsidiari tății, afirmarea
rolului din ce în ce mai crescut al Comitetului Regiunilor și al Comunităților Locale și
Regionale din Europa Unită, a oferit noi posibilități de tratare a chestiunii minorităților în
dimensiunea europeană a securității.
Inițiativele Cong resului Puterilor Locale și Regionale ale Europei, sub patronajul
Consiliului Europei, au fost din ce în ce mai apreciate de statele din zona centrală și sud –
estică a continentului ( Proiectul de Declarație Federalism, Regionalism, Autonomie Locală și
Minor ități, Cividale del Friuli, 24 -26 octombrie 1996).
Chiar dacă viitorul stat european va fi unul federal, există încă temeri serioase,
exprimate mai ales de grupurile majoritare din statele central europene față de soluțiile
regionaliste și federaliste. Foarte multe state văd federalizarea ca un prim pas spre
dezintegrare iar federaliștii sunt asimilați unor secesioniști deghizați. Probabil, Europa
secolului XXI va trebui să aleagă între o societate europeană caracterizată de conflicte etnice
sau o comunitat e europeană bazată pe solidaritate, respect și democrație.

Având în vedere aceste aspecte, propunem analizarea, în cadrul acestei secțiuni a
evoluției problematicii migrației la nivelul Uniunii Europene, subliniind că, practic, măsurile
adoptate la nive l comunitar pentru regularizarea migrației și integrarea imigranților au un
fundament etnic și rasial astfel încât, în ceea ce privește minoritățile considerăm că aceste
evoluții și prevederi le sunt aplicabile. Nu se poate încheia această analiză fără a m ai sublinia
o dată caracterul de mozaic cultural al Uniunii, o Uniune a minorităților, la nivelul căreia,
practic, toate națiuniel pot fi considerate minoritare, una în raport cu conceptul de cetățean
european.
Având în vedere impactul, deseori negativ, pe care îl are imigrația asupra societății,
cel puțin în fazele de început – „preintegrare” – este evident faptul că trebuie adoptate măsuri
la diverse niveluri pentru a asigura un cadru social sănătos și securizat în care persoanele să

91 MAE, http://www.mae.ro/node/1472?page=2 , accesat 23.09.2013.

poată interacționa în limite rezonabile. Măsurile adoptate s -au materializat prin acțiuni și
politici concrete la nivelul statelor și al organizațiilor.
Evoluția fenomenului imigraționist a impus statelor elaborarea și implementarea unor
politici cuprinzătoare, care să permită identificarea elementelor specifice și a lipsurilor și să
asigure o coerență ridicată în soluționarea lor. În prezent majoritatea statelor au politici care
se adresează unor aspecte ale imigrației dar, din păcate, nu multe din acestea pot fi catalogate
ca fiind foarte cuprinzătoare92.
Experiența a peste 30 de ani de imigrație a cristalizat ideea conform căreia un proces
de integrare de succes implică trei elemente principale:
adoptarea imigranților de către societate,
adoptarea societății de către imigran ți și
adoptarea unor strategii adecvate de comunicare atât între imigranți și societate cât și
între ele și guverne sau reprezentanții autorităților publice, fie ele locale, regionale sau
naționale.
Mai ales în acest din urmă caz, este nevoie de a stabil i un set clar de reguli și mijloace de
comunicare pentru ca mesajul să fie transmis fără distorsiuni ideologice.
Necesitatea unei strategii constructive apare și în domeniul dezvoltării și
implementării unor procese efective de integrare socială, cu accen t particular pe integrarea
grupurilor minoritare. Statele nu pot dicta asupra integrării sau asupra unor relații comunitare
bune. Acest lucru se realizează prin cooperare cu opinia publică din poziția de a conduce și
nu a fi condus. În acest sens, trebuie asigurate condițiile necesare pentru ca imigranții și
majoritatea populației să înțeleagă că este în interesul propriu ca procesele de integrare să
decurgă cu succes. Astfel, managementul acestui proces trebuie să cuprindă măsuri de
educare a comunităților , de întărire a încrederii în aceste grupuri sociale și de eliminare a
cauzelor care au condus la marginalizarea grupurilor minoritare față de societate. Cu alte
cuvinte, imigrația este un fenomen inevitabil iar cel mai bun lucru pentru un stat este să -l
influențeze în direcția obținerii celor mai bune rezultate sociale și economice atât pentru
grupurile minoritare cât și pentru societatea de adopție. Astfel, integrarea apare ca o politică
de sine stătătoare al cărei management înseamnă crearea condițiilor pentru ca persoanele
aparținând grupurilor majoritare și minoritare să -și atingă scopurile în armonie socială.

92 Messina Anthony M, Thouez Colleen V. – „The Logics and Politics of a European Immigration Regime”, în
Messina Anthony M (editor ) – „West European immigration and immigrant policy in the new century”,
Greenwood Publishing Group, 2002, pag. 97 -123

În mod tradițional, migrația internațională apare ca o relație între indivizii care
migrează în căutarea unui loc de muncă și guvern care acțione ază ca „recepționer” pentru cel
ce dorește intrarea într -un stat și obținerea cetățeniei acestuia. Azi, acest lucru este privit mai
degrabă ca o „afacere” de nivel internațional care beneficiază de un buget vast, oferind sute
de mii de locuri de muncă în t oată lumea, managementul fiind asigurat de grupuri de indivizi
sau instituții care au fiecare un interes în derularea afacerii. Această percepție are consecințe
importante pentru state deoarece ridică problema eficacității mecanismelor regulatoare și a
politicilor cadru referitoare la relația imigranți -stat.
Abordarea strategică a imigrației necesită implicarea tuturor actorilor în domeniu, așa
cum am subliniat mai sus, iar implementarea politicilor privind imigrația trebuie să se facă de
o manieră transpar entă astfel încât toți participanții la acest proces să conștientizeze faptul că
au un rol pozitiv. În acest sens, toate inițiativele și deciziile adoptate trebuie să le fie
comunicate deschis și în cel mai scurt termen.
În esență, rolul de manager al ace stei problematici revine statului prin intermediul
guvernului. Cu toate acestea, acest rol trebuie exercitat în colaborare cu o paletă largă de
actori. La nivel general, această colaborare include imigranții și partenerii sociali – patronat,
angajatori, si ndicate sau organizații neguvernamentale ale imigranților. Acest dialog social
este premisa de bază pentru o strategie managerială efectivă a procesului de imigrație.
Motivul principal îl constituie faptul că, la nivelul pieței muncii, recrutarea și selecț ia
muncitorilor se află în mâna patronatului sau angajatorilor. Pentru un management eficient al
imigrației, se impune o „privatizare” a strategiei în care actorii principali ai pieței muncii să
fie încurajați să coopereze cu statul. Acest fapt obligă stat ul și patronatele să convină că,
mâna de lucru străină care intră în țară reprezintă un compromis între sarcina guvernului de a
restricționa fenomenul imigrației – ceea ce aduce prejudicii patronatelor – și interesul
acestora de a obține forță de muncă în condițiile unor costuri scăzute.
Una dintre dificultățile principale în elaborarea unei strategii viabile de management
al imigrației este necesitatea reconcilierii a două direcții conflictuale care influențează
așteptările și atitudinea publică. Prima dir ecție este evoluția economiei spre globalizare,
proces care leagă împreună economiile naționale într -o singură entitate în timp ce se
promovează o cultură uniformă pentru mase. A doua direcție este reacția adversă la
fenomenul globalizării și constă în cre șterea importanței acordate de persoane comunităților
locale. Acest proces este caracterizat prin naționalism și fragmentare93, și poate genera uneori

93 Portes Alejandro, Min Zhou – art. cit, pag. 74 -96

insecuritate socială ca urmare a șomajului și marginalizării piețelor de muncă precum și
datorită faptului că economiile locale sunt percepute a fi lipsite de forță în fața puterilor
globale. Astfel, unul din pericole este apariția unor ideologii negative față de imigranți
caracterizate prin percepția publică conform căreia valurile de imigrație sunt parte a u nui
schimb global care nu este controlat de state și în fața căruia comunitățile locale sunt lipsite
de apărare94.
Este sarcina guvernelor de a crea o atmosferă pozitivă în care, problemele legate de
politicile de imigrație să poată fi abordate de o manieră obiectivă încercându -se crearea unui
curent de opinie favorabil în detrimentul adoptării unuia subiectiv existent deja. Premisele
esențiale în dezvoltarea unor asemenea politici sunt consistența, claritatea și coerența în
asigurarea unei informări corecte a opiniei publice.
Este important ca societățile de inserție să realizeze faptul că imigranții trebuie
integrați și că este esențial să se evite discriminările împotriva lor. Cu toate acestea, imigranții
sunt discriminați adeseori în țările de destinație. La rândul ei, această discriminare
perpetuează ciclul de sărăcie și alienare și alimentează mișcările sociale printre imigranți,
creând un cerc vicios din care este dificil de ieșit. De asemenea, în multe cazuri, imigranții nu
pot exercita un control asup ra copiilor lor în aceeași măsură în care ar fi făcut -o în țările de
proveniență. Subminarea autorității familiei combinată cu sărăcia și prezența unui sentiment
de dezrădăcinare reprezintă un amestec periculos care duce la un comportament antisocial în
creștere95.

O serie de paradoxuri ilustrează evoluția politicilor privind imigrația în Europa96. În
primul rând, guvernele europene și, într -un înțeles mai larg, opinia publică sprijină politicile
concepute în scopul limitării fenomenului migraționist. Acest lucru este datorat așteptărilor
publice care sunt dificil de satisfăcut, iar calea prin care statele pot să convingă opinia
publică este una îngustă. Percepția față de imigranți este una negativă. Într -o mare măsură,
europenii se simt copleșiți de valul d e imigranți. Resentimentul a crescut în ultima jumătate
de secol amenințând însuși procesul de europenizare.
Cu toate acestea, schimbarea demografică în Europa ar putea crea o situație nouă,
după cum arată Comisia Europeană. Astfel, se așteaptă ca populaț ia totală a Uniunii

94 Castles Stephen – „The Factors that Make and Unmake Migration Policies”, în Portes Alejandro and DeWind
Josh (editors) – „Rethinking migration: new theoretical and empirical perspectives” Berghahn Books, 2007, pag.
29-62
95 Rifkin Jeremy – „Visul european. Despre cum, pe tăcute, Europa va pune în umbră „visul american””, Ed.
Polirom, 200 6, pag. 206 -222
96 Geddes Andrew – „The Politics of Migration and Immigration in Europe”, SAGE 2003, pag. 1 -29

Europene să atingă un nivel maxim în jurul anului 2022. Numai în următorii ani populația
europeană cu vârsta peste 65 de ani va crește cu 22%, în timp ce populația cu vârsta mai mare
de 80 de ani va crește mai rapid. Numărul de europeni cu vârsta între 55 și 64 de ani va crește
cu 20% iar în Franța, Luxemburg, Olanda și Irlanda acest număr va crește cu peste 40%. Mai
mult, conform Directoratului pentru Populație al O.N.U., proiecțiile asupra populației Uniunii
Europene arată o scădere cu 41 de milioane de locuitori până în 205097.
Având în vedere acest lucru, guvernele europene, îngrijorate, au inițiat un număr de
programe pentru a încuraja natalitatea. Au oferit importante reduceri de taxe pentru părinți,
concedii de maternitate plătite, îngrijire gratuită pentru copii, o reducere a ratei utilităților
pentru familiile mari și asistență financiară la cumpărarea locuinței pentru părinții tineri.
Totuși, aceste inițiative politice au avut prea puțin succes. Astfel, realitatea demografică pune
Europa în fața unei dileme. Singura soluție este să se deschidă porțile pentru milioane de noi
imigranți. În 2002, cercetătorii au ajuns la concluzia potrivit căreia Europa trebuie să admită
mai mult de un milion de imigranți pe an, ceea ce echivalează cu un spor de un copil pentru
fiecare femeie europeană98. Numai Germania ar trebui să primească 500.000 de imigranți în
fiecare an pentru următorii 25 de ani sau să dubleze rata natalității atât pentru a evita un
declin demografic brusc de la 83 de milioane d e cetățeni la mai puțin de 70 de milioane, asta
deoarece se așteaptă ca media de vârstă a populației să crească la 49 de ani în 2050. În aceste
condiții, contribuția imigranților în susținerea forței de muncă și a sistemului securității
sociale este crucia lă.
Al doilea paradox este legat de ambivalența polticilor de imigrație implementate în
ultimii 25 de ani la nivelul statelor și, de la mijlocul anilor ‟90, la nivelul Uniunii Europene99.
În timp ce încercau limitarea nivelului imigrației pentru a stabiliz a grupurile de străini
rezidenți, guvernele au adoptat măsuri în sprijinul reîntregirii familiale, ceea ce i -a încurajat
pe imigranți să se adapteze mai ușor în noua societate. Dar, în același timp, s -a neglijat
îmbunătățirea mecanismelor sociale de integ rare. Ca urmare, principalele consecințe au fost,
adoptarea unor politici restrictive privind imigrația incapabile să răspundă fluxurilor
migratorii și valurilor de azilanți și refugiați. Aceste politici s -au dovedit ineficiente pentru
grupurile minoritare și ca urmare a politizării problematicii imigrației, alimentată de adesea
de grupurile extremiste.

97 United Nations, Population Division – „Replacement Migration: Is It a Solution to Declining and Ageing
Population?”, New York: United Nations Po pulation Division, 200, pag.22
98 Bruni Frank – „Persistent Drop in Fertility Reshapes Europe ‟s Future” – în The New York Times, decembrie
2002
99 Geddes Andrew – op.cit

Al treilea paradox, care naște motive de îngrijorare în prezent, este rezultatul
incoerenței care a caracterizat politicile inițiale de imigrație atât la n ivelul majorității statelor
europene cât și la nivelul Comunităților europene. Obsesia reglementării fluxurilor migratorii
a dus la neglijarea consecințelor sociale ale imigrației, la neglijarea managementului
diversității100. Așa cum am arătat anterior, com plexitatea managementului diversității și al
promovării societății multiculturale, implică mai mult decât reglementarea fenomenului
migraționist. Am putea spune că acest lucru a dus la evenimentele nefericite din Londra în
iulie 2005. De asemenea, manageme ntul defectuos al diversității a fost ilustrat cât se poate de
clar în timpul tulburărilor sociale din Franța, în Noiembrie 2005, când Nicholas Sarkozy a
propus noi limitări ale fluxurilor migratorii, fără însă a face vreo referire la segregarea
spațială și condițiile dramatice de locuit îndurate de grupurile etnice din Franța101.
Una din concluziile care se desprind de aici este aceea că, în continuare, guvernele
europene rămân credincioase ideii că, politicile de imigrație trebuie să se axeze în primul
rând pe securizarea frontierelor, în dauna dimensiunii socio -economice a migrației102. Ca
rezultat imediat, această abordare a dus la ignorarea cauzelor esențiale ale aspectelor
securității societății în ansamblul ei: eșecul unei integrări efective a imigranți lor în societate.
Politicile naționale și comunitare din prezent sunt disfuncționale, în sensul că nu duc la
sporire a securității interne sau externe atâta timp cât adoptarea unei politici comunitare
coerente de securitate și apărare întârzie să fie adopt ată, iar diferențele ideologice dintre
„greii” europeni duc la existența unui sistem de securitate fragmentat și eterogen la nivelul
continentului, aceasta chiar dacă eforturile în sensul regularizării acestor aspecte nu lipsesc.
Mai mult, în implementare a acestor politici, autoritățile statelor membre au încurajat
în mod neintenționat, desigur, atitudini discriminatorii și au introdus măsuri care au condus la
limitarea drepturilor imigranților și descendenților acestora. În schimb, aceste trenduri au dus
la subminarea integrării și alimentarea dezordinii și chiar a terorismului103.
Percepția imigrației în Uniunea Europeană se bazează pe stereotipii opuse de cele mai
multe ori. Pe de -o parte politica europeană în domeniul imigrației este percepută ca fiind pr ea
restrictivă și construcția așa -numitei „Fortărețe a Europei” s -a dovedit nefastă pentru

100 Castles Stephen – art. cit., pag. 29 -62
101 Lakoff Aaron – „Not Wanted After the voyage: The Politics of Immigration in France and Canada”, Global
Research , September 5, 2008, disponibil la adresa web:
http://www.globalresearch.ca/PrintArticle.php?articleId=10071
102 Blendel Petra – „Immigration Policy in the European Union: Still bringing up the walls for
fortress Europe? ”, Migration Letters, Vol. 2 No. 1, April 2005, pag. 20 -31, disponibil și la adresa web:
http://www.migrationletters.com/200501/20050103_EU_Bendel.pdf
103 Castles Stephen – “Why migration policies fail?”, Ethnic and Racial Studies , Volume 27, Number 2, March
2004 , pp. 205 -227

imigranți104. Pe de altă parte, sunt autori care consideră această politică liberală și
permisivă105. Conform acestei viziuni, politica europeană în domeniul migrației a dus la
creșterea numărului de imigranți ceea ce, a provocat, la rândul ei, o creștere a amenințărilor la
adresa securității interne, identității naționale și coeziunii sociale. Tensiunile crescute datorate
influxului imigranți au determinat Organizația In ternațională pentru Migrație să
concluzioneze într -un raport publicat în anul 2002 că punctul de vedere dominant în Europa
este acela că „presiunea imigrației a atins niveluri intolerabile”106. De asemenea, raportul a
atenționat asupra faptului că europenii își simt identitatea amenințată de valul de străini. Cu
toate acestea, adevărul este undeva la mijloc. Practic, neliniștea față de imigranți vine mai
puțin din realitățile macro -economice, cât din modul în care ele au fost prezentate, pe de -o
parte și din modul în care se traduc pe teren, pe de altă parte. Neliniștea oamenilor provine,
deci, în același timp, din fenomenul inegalităților dinamice, căci eforturile necesare integrării
acestor persoane nu se impune în aceeași măsură pentru toți, și din tendința dezastruoasă de a
prefera „scandalului adevărului”, „politica iluziei”107.
Având în vedere cele prezentate, o analiză serioasă a aspectelor fundamentale ale
politicilor privind imigrația la nivel european nu poate fi realizată cu ignorarea a două
component e esențiale ale construcției europene: spațiul de libertate, securitate și justiție și
modelul social european.

Evoluția pe fond a problematicii imigrației precum și transferul competențelor de
reglementare a acesteia au cunoscut patru faze distincte, i ar o nouă fază, a cincea, este pe
punctul de a se contura.
Prima fază consumată între sfârșitul anilor ‟50 și începutul anilor ‟70, a reprezentat
perioada “romantică” a imigrației când, reconstrucția Europei postbelice a dus la o cerere
extreme de mare d e forță de muncă, principala caracteristică a migrației fiind programele de
muncitori sezonieri.
A doua fază, începută odată cu criza petrolului din 1973, a reprezentat perioada în
care politicile privind imigrația au fost elaborate și implementate excl usiv de către statele

104 Blendel Petra – art. cit.
105 Coleman David A. – „Mass Migration to Europe: De mographic Salvation, Essential Labour or Unwanted
Foreigners?” în Messina Anthony M. (editor) – „West European immigration and immigrant policy in the new
century”, Greenwood Publishing Group, 2002, pag. 47 -77
106 Nyberg -Sorenson Ninna; Van Hear Nicholas, En gberg -Pedersen Poul – „The Migration Development Nexus
Evidence and Policy Options”, International Migration Volume 40, Number 5, Special Issue 2 2002, pag. 49 -73,
disponibil la adresa web: http://www.ingentaconnect.com/content/bpl/imig/2002/00000040/00000 005/art00002
107 Fitoussi Jean Paul, Rosanvallon Pierre – „Noua epocă a inegalităților”, Institutul European, București, 1999,
pag. 57

membre. Adoptarea Acordului Schengen, la jumătatea anilor ‟80, a dus la coordonarea
politicilor guvernamentale la nivel interguvernamental108, acest moment reprezentând,
practic, primul pas spre „comunitarizarea” problematicii imigrație i, și constituind totodată
faza a treia a evoluției problematicii migrației .
Dezvoltarea modelului social european începută în 1989 prin semnarea Cartei
comunitare a drepturilor omului și consacrată prin Tratatele de la Maastricht și Amsterdam a
dus la re calibrarea politicii privind imigrația prin recunoașterea implicațiilor sociale ale
acestui fenomen asupra societății europene.
În ceea ce privește faza a cincea care a debutat odată cu încheierea decadei Lisabona
și adoptarea noului Tratat european, cons emnează o accentuare a aspectelor sociale ale
imigrației ca fenomen atât inevitabil cât și indispensabil.

Tema 3: Aspecte privind regimul m inorităților naționale din Europa Centrală și
de Est

Integrarea în UE este un proces complex, cu dimensiuni mult iple: politice, economice,
culturale, identitare, care nu se oprește odată cu aderarea unui stat. Finalizarea negocierilor,
îndeplinirea celor trei criterii stabilite, în 1993, de summit -ul de la Copenhaga a fost urmată,
în cazul statelor din Europa Centra lă, de o perioadă de adaptare efectivă la provocările Pieței
Unice Europene și, nu în ultimul rând, la exigențele guvernanței europene.
Procesul de integrare a acestor țări în Uniunea Europeană a fost însoțit de un demers
legislativ privind drepturile o mului și protecția minorităților naționale și etnice.
Compatibilizarea legislațiilor statelor central europene cu exigențele UE a fost remarcată de
Günther Verheugen, comisarul pentru extindere, în aprilie 2002, cu câteva luni înainte de
Consiliul Europea n de la Copenhaga ( decembrie 2002), forum care a celebrat realizarea
strategiei de extindere a UE spre zece state candidate109.
Aderarea celor 10 state, la 1 mai 2004, n -a însemnat numai integrarea a zece
economii, a zece democrații, a zece noi actori e uropeni ci și integrarea a numeroase
naționalisme. Dezbaterile identitare, a raporturilor între majorități și minorități în aceste state,
dialogul dintre instituțiile europene, naționale și instituțiile minorităților animate de voința de
autonomie, au cons tituit și constituie o problemă a securității europene.

108 Prisecaru Petre – op.cit., pag. 345
109 Günter Verheugen, „Entering the final stage ”, speech 02 /602 delivered at the Econom ist Conference, Vienna,
2002.

În acest studiu încercăm să prezentăm și să analizăm consecințele dialogului și
negocierii dintre UE și patru țări din Europa Centrală (Cehia, Slovacia, Polonia și Ungaria) în
chestiunea protecției m inorităților naționale și etnice și cuantificarea lor în politici naționale.
Lucrările occidentale asupra situației minorităților naționale și etnice din Cehia,
Slovacia, Polonia și Ungaria sunt, în general, apreciative la adresa instituțiilor
guvernamenta le din aceste țări.
De exemplu, Ungaria este prezentată ca un model. Statisticile oficiale ne arată că 3%
din cetățenii maghiari se consideră de altă etnie decât cea maghiară110 ceea ce face ca
problematica minorităților să nu aibă o greutate importantă în decizile politice ale acestui stat.
Este adevărat că statul maghiar a întreprins mai multe măsuri pentru protejarea minorităților
naționale, mai ales în cea ce privește autoguvernarea minorităților, ce nu trebuie înțeleasă în
sensul autonomiei teritoriale . Conceptul este doar unul de „autonomie culturală”.
În Polonia, deși potrivit legii din 2005 există mai multe minorități naționale și etnice,
numărul acestora nu depășește 3,26% din populația totală a țării care numără 38 230 000 de
locuitori 111. În aces t stat, silezienii ce numără în jur de 173 000 de locuitori, pot constitui o
problemă minoritară, mai ales că unii analiști consideră că numărul lor este mai mare decât în
statisticile oficiale.
În Cehia deși există un număr de 9,58% minorități, numărul f iecărei minorități în
parte este foarte mic, probabil că numai moravienii ce vorbesc limba cehă și romii pot cu
adevărat reprezenta o problemă în raporturile stat -majoritate -minorități.
Dintre aceste state, credem că Slovacia poate avea cu adevărat dific ultăți în raporturile
cu minoritățile naționale și etnice, având în vedere numărul important al comunității
maghiare, deși dialogul politic cu partidele maghiare a condus spre un echilibru și un dialog
pozitiv între majoritate și minoritate.
În toate cele patru state există, însă o problemă comună, integrarea populației rome, a
cărei număr este considerat a fi mult mai mare decât în recensămintele oficiale. Toate aceste
țări au introdus legislații speciale pentru romi, mergând de la ideea de protecție a ace stora la
suvenționarea unor programe menite să contribuie la integrarea lor socială și economică.
În Legea privind drepturile minorităților naționale din Republica Cehă, promulgată la
10 iulie 2001, minoritatea națională este o comunitate de cetățeni ai Republicii Cehia care
trăiesc pe teritoriul acestei țări și care diferă de ceilalți cetățeni prin originea lor etnică

110 Központi Statisztikai Hivatal(2002), Népszámlálás 2001, în http//www.nepsyamlalas 2001.hu.

111 Glówny urzad Statistyczny 2003.

comună, limbă, cultură și tradiții, prin scopul eforturilor comune de a prezerva și dezvolta
propria lor identitate, a propriei comunități dezvoltate de -a lungul istoriei 112.
În Ungaria, Legea 77/1993 a stabilit că statutul de minoritate se obține pe baza
vechimii, cel puțin 100 de ani pe teritoriul acestui stat. Potrivit acestei legi în Ungaria sunt
recunoscute următoarele minorități etni ce: bulgarii, țiganii, grecii, croații, polonezii,
germanii, armenii, rusinii, sârbii, slovacii și ucrainenii.
În proiectul de lege al minorităților naționale și etnice din Polonia, minoritatea
națională este definită ca un grup distinct de de majoritat ea poloneză, ce rezidează tradițional
pe teritoriul Poloniei și este minoritar în comparație cu restul cetățenilor; un astfel de grup
fiind caracterizat prin faptul că dorește să susțină cultura, tradițiile, limba și „conștiința sa
națională”113.
Condițio nările impuse de UE au influențat, fără îndoială, dialogul între stat și
minorități în diferite aspecte legate de apărarea identității acestora. Am putea vorbi astăzi
chiar de un model central european în acest sens, care poate fi punctul de pornire pentr u
politici comune europene.
Chiar dacă problematicile minorităților sunt asemănătoare în aceste state, sunt
diferențe marcate fie de ponderea minorităților într -o țară sau alta fie de rolul pe care îl joacă
„patriile -mamă” atât în dialogul cu statele de re zidență cât și în temperarea sau accentuarea
tendințelor autonomiste a grupurilor minoritare.

Republica Cehă
În 1993, Cehoslovacia s -a divizat și a dat naștere la două noi republici: Republica
Cehă și Republica Slovacă. Republica Cehă are o suprafață de 78 866 Kmp și numără 10 525
090 locuitori (2010 -potrivit Băncii Mondiale) din care 180 000 sunt slovaci, 150 000 -200
000 de romi, sub 100 000 de polonezi, în jur de 40 000 de germani, 10 000 de unguri (din
care numai 4000 recunosc aparteneța la această et nie), 5000 de ucraineni, sub 5000 de ruși a
căror număr a fluctuat în funcție de evenimentele istorice ( ocuparea nazistă, instaurarea
regimului comunist în Cehoslovacia, disoluția regimului socialist) și un număr mai mic de
bulgari, greci, etc114. Din punc t de vedere al procentajului pe care populațiile minoritare îl
ocupă din totalul populației, remarcăm faptul că Republica Cehă se situează in categoria
statelor cu minorități reprezentând sub 10% din populație, în aceeași categorie înscriindu -se

112 On Rights of Members of National Minorities and Amendment of some Acts , în
htp://www.minelres.lv /National legislation/Czech/Czech Minorities_English.htm
113 Politique linguistique à l‟egard des minorités nationales, Pologne, 2005.
114 Czech Republik, htp: //www.angelfire.com/journal/republica/czen.htm.

și Poloni a sau Slovenia, în timp ce în Slovacia și Ungaria minoritățile reprezentă între 10 –
20% din populație.
Drepturile minorităților naționale din Cehia sunt protejate de dreptul internațional, de
constituție și de legislația internă. 115
Conform legii privind m inoritățile naționale și etnice ( Minority Law ) intrată în
vigoare la 2 august 2001116, o minoritate națională este o comunitate de cetățeni ai
Republicii Cehe, care trăiesc pe actualul teritoriu al Republicii Cehe, având origine etnică
comună, împărtășind limbă, cultură și tradiții comune.
Deși ponderea minorităților este relativ scăzută, in toate cele patru state supuse
analizei, provocările la adresa statului gazdă sunt date de chestiunile care țin de concentrarea
teritorială a principalelor grupuri mino ritare, istoricul relațiilor inter -etnice, istoricul relațiilor
dintre statul mamă si cel de rezidență, legislația cu privire la respectarea drepturilor
minorităților sau agenda statului în regiune.
Așa cum se poate constata din statistica prezentată, slo vacii formează minoritatea cea
mai consistentă și cea care pune probabil cele mai mari probleme în raporturile stat –
majoritate -minoritate. Slovacii au venit în Boemia, în secolul al XVIII -lea, cu scopul de a
studia și au rămas în această regiune. Numărul l or a crescut după 1918, datorită afluxului de
forță de muncă dinspre zonele mai sărace ale Slovaciei spre regiunile industriale din Moravia
și Boemia, slovacii stabilindu -se, îndeosebi, în marile orașe. Disoluția pașnică a
Cehoslovaciei, în 1993, i -a găsit în aceste regiuni, dobândind statutul de minoritate națională.
Slovacii vorbesc o limbă asemănătoare majoritarilor, cea ce permite asimilarea facilă a
acestora de către cehi, în ciuda faptului că au școli și publicații subvenționate de statul ceh.
În cadrul unei campanii condusă de ministrul de Interne, în curs de desfășurare, s -a
realizat un studiu potrivit căruia, în Republica Cehă, care este adesea ținta atacurilor
extremiste de dreapta, trăiesc aproximativ 250.000 -300.000 de persoane de etnie rromă.
Conform unui sondaj efectuat de Institutul opiniei publice (STEM), pe un eșantion de 2.056
de cehi în septembrie și octombrie117, arată că cehii îi consideră pe rromii o comunitate ce
prezintă incapacitate de adaptare, distrug și poluează mediul înconjurăto r, sunt violenți, o
sursă reală de criminalitate. Potrivit STEM, rezultatele sugerează ca cehii "văd rromii în
calitate de străini, mai degrabă decât ca pe niște concetățeni".

115 Carolin Zwilling, Minority Protection and Languag e Policy in the Czech Republic , 2004,
http://www6.gencat.net/llengcat/noves/hm04tardor/docs/zwilling.pdf , accesat la 29.11.2011., ora 17:28.
116 Bernd RECHEL , Minorities righ ts in Central and Eastern Europe , Londra: Ed. Routledge, 2009, pp. 92 -99.
117 Ziarul România Liberă, Maria Cocuți, Cehii consideră minoritatea rromă o sursă de criminalitate , apărut la
10.X.2010, http://www.romanialibera.ro/actualitate/mapamond/cehii -considera -minoritatea -roma -o-sursa -de-
criminalitate -209226.html , accesat la 01.12.2011., ora: 17:39.

Bariere serioase se ridică și în calea ocupării legale a forței de muncă pentru populația
rromă. Pe lângă limitele impuse de nivelul relativ scăzut de educație și perfecționare, există și
puternice prejudecăți în ceea ce privește angajarea și tratamentul aplicat la locul de muncă
populației de etnie rromă. Majoritatea rromilor trăies c în locuințe insalubre, deseori în zone
sau așezări separate, plasate la periferia centrelor urbane, cu infrastructură minimă și în medii
care de multe ori le afectează sănătatea . Mai mult, aceștia susțin că personalul medical este
deseori insensibil fa ță de atitudinile și tradițiile lor culturale distincte.
Raporturile statului ceh cu minoritățile sale naționale au fost cuprinse, în Legea
Privind Minoritățile Naționale (Minority Low – 2 august 2001). Această lege a însușit multe
din normele internațion ale și europene în domeniu precum cele referitoare la libertatea de
exprimare a minorităților, dreptul de a -și folosi limba proprie, de a perpetua cultura și religia
proprie, învățământ în limba maternă etc118. În spiritul acestei legi a fost constituit și
Consiliul Minorităților Naționale, organ consultativ, subordonat guvernului, care are în
componența sa reprezentanți ale celor 12 minorități naționale: bulgari, croați, germani, greci,
maghiari, polonezi, rromi, rusi, ruteni, serbi, slovaci, ucrainieni. 119 Fiecare minoritate din
cadrul acestui Consiliu își poate alege trei reprezentanți, iar întâlnirile sunt conduse de un
membru al guvernului. Rolul său este de a media potențialele tensiuni dintre guvern și
grupurile minoritare, de a apăra și promova interese le minorităților.
Republica Cehă este semnatara Conventiei -Cadru pentru Protectia Minoritaților
Naționale(18 decembrie 1997), iar la 15 noiembrie 2006 este unul dintre statele semnatare
ale Cartei Limbilor Minoritare. Articolul 25 al Cartei garantează ed ucația în limba minorității
la nivel grădiniță și școlă secundară, dar asta doar în cazul în care minoritatea este suficient
de numeroasă încât numărul elevilor să fie suficienți pentru a creea o clasă de elevi120 (în
învățământul preșcolar -cel puțin 8 copii , învățământul primar -minim10, gimnziu -minim 12
elevi )121. Acest drept este pe deplin exercitat numai în cazul polonezilor.
Recens ământul ceh din 2001 arăta că aproximativ 10% din cetățeni se considerau
non-cehi. Dintre aceștia moravii constituiau cea mai la rgă parte, aproximativ 380 000, dar

118 On Rights of Members of National Minorities and Amendment of Some Acts , în
http://www.minelres.lv/National Legislation/Cyech/Cyech_Minorities_English.htm .
119 Ibidem.
120 Carolin Zwilling , Minority Protection and Language Policy in the Czech Republic , 2004,
http://www6.gencat.net/llengcat/noves/hm04tardor/docs/zwilling.pdf , accesat la 29.11.2011., ora 22:28.
121 U.S. English Foundation Research, Language Research http://www.usefoundation.org/view/171 , accesat la
29.11.2011, ora 23:56.

cum aceștia nu erau un grup lingvistic nu sunt considerați o minoritate națională în spiritul
legii din 2001122.
Un lucru rămâne sigur: Uniunea Europeana a jucat și va juca un rol semnificativ în
dezvoltarea și in imple mentarea politicilor de protecție a minorităților din Cehia; și, mai ales,
în integrarea comunităților rrome în societatea cehă.123

Slovacia
Slovacia este o republică mai mică și ca suprafață (48 845 kmp) și ca număr de
locuitori față de Cehia sau alte stat e central -europene. Ea numără 5,3 milioane de locuitori
din care 14,3 % se declară de altă etnie decât cea slovacă. Recensământul din 1991 a
înregistrat 11 minorități naționale. Minoritatea cu ponderea cea mai mare și cu impactul cel
mai consistent în rapo rturile cu statul și cu majoritatea slovacă o constituie maghiarii cu
10,6%. Ei sunt urmați la o distanță apreciabilă de romi (1,6%), ucraineni și ruteni (0,3 %)124.
Unele statistici maghiare și occidentale vorbesc de aproximativ 700 000 de maghiari
(13,2%) și aproximativ 350000 pâna la 520 000 de romi, aproximativ între 6,5 -9,7%125.
Raporturile statului slovac cu minoritățile a fost influențat, fără îndoială, de
demersurile acestei țări de aderare la NATO și integrare în UE. Un argument în acest sens
este trat atul semnat cu Ungaria, în 1995, ce a permis celor două state nu numai să adere la
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ci și să rezolve, în mare parte, chestiunea
minorității maghiare. Raporturile Slovaciei cu minoritatea maghiară au cunoscut după 1990,
atât perioade de tensiune cât și de coabitare.
Încă din 1998 Slovacia a ratificat Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale.
Astfel după o perioadă dominată mai mult de naționalismul specific unei țări noi, reliefat prin
lipsa unor le gi referitoare la minoritățile naționale, în 1998 și mai apoi în 1999 se ajunge la
maturitate politică.
Una dintre legile importante, cu privire la drepturile minorităților naționale, este legea
numărul 184/1999 care prevedea că în localitățile unde minori tatea respectivă este
reprezentată de cel puțin 20% din locuitori, se poate folosi limba maternă în dialogul cu

122 Peter Veermesch, op.cit., p. 11.
123 Bernd RECHEL, op. cit., pp. 92 -94.
124 Slovakia -Quick Facts,
htp//www.countryreports.org/country.as p?countryid=218&Name=Slovakia
125 Farimah Daftary, Gal Kinga,” The New Slovak Language:Internal and External Politics ?”,
WorkingPaper, No.8, European Centre for Minority Issues, 2000, în
htp//www.ci aonet.org/w ps/daf04/daf04.pdf

instituțiile locale. Totodată aceasta reglementează posibilitatea aleșilor locali de a utiliza
limba maternă în lucrările instituțiilor unde sun t aleși. În ceea ce privește inscripționarea
panourilor informative geografice sau a plăcuțelor cu numele de străzi, inscripționarea lor sau
nu în limba minorităților naționale este lăsată la latitudinea autorității locale, pe cand
informațiile importante din domeniul medical sau alte atenționări speciale trebuie să fie
accesibile atât în limba de stat cât și în limba minorităților.
Prin hotărârea de guvern numarul 292/1999 lua ființă Consiliul național pentru
minorități si grupuri etnice cu rol consultativ , de inițiativă și cooperare în cadrul guvernului
pentru minoritățile naționale. Totodată în cadrul guvernului activează și Departamentul
pentru dezvoltarea minorității în sectorul drepturilor omului, naționalității și a dezvoltării
regionale.
În 1998, coa liția guvernamentală condusă de Mikulas Dzurinda a inclus în rândurile
sale și unul din cele trei partide ale maghiarilor din Slovacia, Partidul Coaliției Maghiare,
maghiarii ocupând și postul de vicepremier responsabil cu drepturile omului și protecția
minorităților naționale. Rezultatul acestei coabitări a fost legea pentru folosirea limbilor
minorităților promulgată la 10 iulie 1999, act normativ în care se regăseau și observațiile
“Înaltului Comisar pentru Minoritățile Naționale al OSCE”126.
Este intere sant de comparat cazul minorității maghiare din Slovacia cu cea din
România, aceste două țări fiind cele care au în randul populației procentul cel mai însemnat
de cetățeni de etnie maghiară. Astfel dacă în România expresia politică a minortității
maghiare , Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, a guvernat împreună cu partidul
sau alianța câștigătoare a alegerilor în aproape toate guvernele formate de la căderea
regimului comunist până în prezent, în Slovacia partidul reprezentativ al minorității
magh iare, Partidul Coalitiției Maghiare, a fost la guvernare în două rânduri, ciclul 1998 -2002
și 2002 -2006.127 Se observă astfel o deschidere a societății civile și a mediului politic către
formațiunile politice ale grupurilor minoritare.
O apariție nouă pe sc ena politică slovacă este partidul Most -Híd (pod in maghiară și
slovacă), un partid hibrid alcătuit atât din maghiari cât și din slovaci. Acesta a reușit să
caștige electoratul maghiar dar și o parte a electoratului slovac, adunând peste 11 procente la
alegerile din 2010. Astfel a reușit să intre la guvernare, având un program politic bazat pe

126 Michael, J. Kopanic, “ The New Minority Language Law in Slovakia ”, în http://www.ce –
review.org/99/2/kopanic2.html
127 http://www.mkp.sk/eng/index.php?option=com_content&task=view&id=14&Itemid=40 1 pagină, accesat la
15.01.2011.

dreptate socială, drepturi pentru minorități și o mai bună utilizare a banului public128.Aceasă
construcție politică pare să fi găsit acel liant necesar pentru a apropi a comunitățile de
maghiari și slovaci, spre un viitor prosper pentru ambele grupuri.
Această formă de participare politică a fost sprijinită și încurajată de forumurile Uniunii
Europene, ceea ce justifică larga răspândire a sistemului129. Efectele be nefice ale acestei
politici sunt mai degrabă presupuse decât documentate, în foarte puține cazuri existând o
evaluare a participării partidelor minoritare la guvernare130.
Un moment de tensiune intre populația majoritară (cu precădere în rândul mediului
politic slovac)și minoritatea maghiară a fost creat de legea cu privire la dobandirea cetățeniei
maghiare de către etnicii din alte țări decât Ungaria. Dacă ar fi să facem o paralelă cu
România, unde această lege intrată în vigoare la 1 ianuarie 2011 nu a sta rnit mari valuri (și
datorită faptului ca UDMR se găsește la guvernare), în Slovacia, în același timp, Parlamentul
a promulgat o lege care prevede pierderea cetățeniei în cazul acceptării alteia. În Slovacia
această lege a fost privită ca o problemă de s ecuritate poate și pentru faptului că ar putea
naște pasiuni care trec de spectrul rațional. Astfel sudul Slovaciei ar fi putut deveni o regiune
populată mai mult de cetățeni maghiari decât de catre slovaci, îndreptățind sprijinul și
ajutorul pe care Unga ria l-ar fi dat. Totuși aceste sentimente par a fi absurde în situația
politică de astăzi, când ambele țări sunt membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene și
fac parte amândouă din spațiul de liberă circulație Schengen.

Polonia
Conform recensământu lui din 2002, 1,23 % din populația Poloniei se declara ca
aparținând minorităților naționale sau etnice din care 147 094 erau germani, 47 640 bielaruși,
27 172 ucraineni, 12 731 romi131 ș.a. Conform aceluiași recensământ, 97,8% au declarat că
acasă vorbesc limba poloneză.

128 Programul politic al Most -Híd http://www.most -hid.sk/content/programme -party -most -hid
129 James Hughes, Gwendolyn Sasse: „Monitoring the Monitors: EU Enlargement
Conditionality and Minority Protection in the CEECs”, în Journal on Ethnopolitics and
Minority Issues in Europe , 2003.
130 Vezi Monica Robotin, Levent Salat, (eds.): A New Balance: Democracy and Minorities in
Post-Communist Europe , Budapest: LGI, 2003; Zoltán Kántor, Nándor Bárdi: “The
Democratic Alliance of Hungarians in Romania (DAHR) in the Government of Romania
from 199 6 to 2000” , în Regio , 2003.
131 Republic of Poland -Ministry of Interior and Administrat ion, 2005.

Situația minorităților naționale din Polonia a cunoscut o îmbunătățire odată cu venirea
la putere a lui Lech Walessa și Tadeusz Mazowiecki, care declarau, la sfârșitul anilor‟80, că
minoritățile naționale trebuiau să se simtă în Polonia “a casă”132.
În 1989, a fost constituit și recunoscut un Comitet al Minorităților Etnice și
Naționale . Potrivit noii legi adoptate în același an, minoritățile puteau să -și constituie
organizații pe principii etnice. Legislația în domeniul educației din anii 19 91-1992 conținea,
de asemenea, prevederi privind organizarea de clase în limbile minorităților.
Drepturile privind egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, accesul egal la serviciile
publice, dreptul de a depune plângeri contra discriminărilor la un T ribunal Constituțional au
fost asigurate prin Constituția poloneză din 1997. Minoritățile se bucură, de asemenea, de
dreptul de a învăța, de a avea publicații și de a folosi limba maternă în administrație. Deși s -a
străduit să -și compatibilizeze legislația cu normele internaționale privind protecția
minorităților naționale, Polonia n -a adoptat o lege a minorităților naționale decât în 2005.
Proiectele legislative propuse, începând cu 1998, de Comitetul Minorităților Etnice și
Naționale au fost rând pe rân d respinse de parlamentele și guvernele poloneze din perioada
menționată.
Propunerile minorităților conțineau prevederi îndreptate contra discriminării și
asimilării. Ele mergeau în direcția instituirii unui Consiliu al Afacerilor Minorităților
Naționale , responsabil cu implementarea politicilor în domeniu, precum utililizarea crescândă
a limbii minoritare în sfera publică în zonele locuite de un grup minoritar consistent.
Guvernul a respins proiectul Comitetului Minorităților , în mai 2002, motivând că ac esta nu
răspunde unor probleme fundamentale precum specificarea criteriilor de aparteneță la o
minoritate națională sau etnică sau condițiile necesare pentru a fi activate prevederile de
protec ție a minorităților privind utilizarea limbii grupului minorita r.
Ca să arate preocuparea pentru protecția minorităților, guvernul polonez și -a
manifestat interesul pentru un program țintă destinat romilor. Acest program avea în vedere
conservarea identității romilor prin promovarea culturii acestora. Erau prevăzute, de
asemenea, măsuri de integrare socială, acces la educație și servicii medicale.
O lege a minorităților în Polonia ( The Regional Language, National and Ethnic
Minorities Act), a fost adoptată după aderarea acestei țări la Uniunea Europeană, în 2005. În
cadrul ei, minoritatea națională este definită drept un grup numeros care luptă pentru a -și
păstra limba, cultura și tradițiile. Pentru a fi o minoritate națională acel grup face parte de o

132 Peter Vermeersch, op.cit., p. 19.

anumită națiune -mamă, organizată întru -un stat propriu.133 Aceasta a recunoscut nouă
minorități naționale: bielorușii, cehii, lituanienii, germanii, armenii, rușii, slovacii, ucrainenii,
evreii și patru minorități etnice: karaiții, lemkoși, romii și tătarii. De asemenea, legea a
introdus și o categorie distinctă, cea de l imbă regională, kașuba, grupul kașub fiind calificat
de o comisie parlamentară ca fiind un grup lingvistic distinct.
Dezvoltarea complicată și anevoioasă a politicilor cu privire la minoritățile din
Polonia din ultimul deceniu, se datorează anumitor facto ri, respectiv134:moștenirea celui de -al
doilea Război Mondial și a comunismului; complexitatea actiunilor activiste ale minorităților
sau evaluarea strictă a UE în ceea ce privește progresul Poloniei în domeniul protecției
minorităților în perioada anterioar ă extinderii, precum și rolul altor actori internaționali.
Potrivit noii legi, membrii individuali ai minorităților au dreptul să -și scrie numele
propriu și prenumele conform ortografiei propriei limbi și să -l utilizeze ca atare în viața
publică și privată . La nivelul unităților adimnistrative locale, minoritățile au dreptul să -și
utilizeze limba maternă în oficiile publice și în denumirea localităților, dacă constituie 20%
din populația acelei unități, cu excepția denumirilor folosite de Germania Nazistă și Uniunea
Sovietică între 1933 -1945. Totodată, minoritățile se bucură de susținerea autorităților în cea
ce privește viața culturală, educațională, inclusiv prin intermediu unor subsidii. . O parte
importantă a legii face referire la înființarea unei Comi sie Comună a Guvernului și a
Minorităților Naționale și Etnice(subordonată prim -ministrului), desemnată să funcționeze ca
principal corp consultativ al guvernului pe probleme ale minorităților incluzând si
reprezentanți ai minorităților.
Sprijinul statului față de minorităti s -a realizat si indirect prin politicile privind
utilizarea limbilor minoritare in spațiul public, educație, gradul de descentralizare, sistemul
de partide sau sistemul electoral. Polonia a optat, în cazul minorităților, pentru neaplica rea
pragului electoral (de 5%), stimulând reprezentarea la nivel central. In alte state din regiune,
cum ar fi România sau Slovenia, există locuri rezervate în Parlament pentru minorități, dacă
formațiunile lor nu ating pragul electoral de 5%. Alte state din regiune au făcut un pas mult
mai mare, dezvoltând auto-guvernări minoritare, permițând astfel minorităților nu doar
participarea la luarea deciziilor, ci posibilitatea de control asupra vieții proprii (exemplu
Ungaria).

133 The Regional Language, National and Ethnic Minorities Act , Cap. 1, Art. 2, alin.1.
134 Bernd RECHEL, op. cit. , p. 168.

Ungaria
Ungaria are o popula ție de 10 008 73 de locuitori(potrivit unui raport al Bancii
Mondiale din 2010) din care 314 059 (3,04%) de locuitori aparțin minorităților naționale. În
cadrul acestora 190 046 sunt romi, 62 233 germani, 17 692 slovaci, 15 620 croați, 7995
români135 .
În literatura de referință privind drepturile minorităților, Ungaria a fost dată ca
exemplu pozitiv. Peter Vermeersch considera că în această țară, procesul legislativ al formării
grupurilor de interese pe baze etnice a început în ultima parte a anilor ‟80, p erioadă în care
statul maghiar a cunoscut și transformări politice și economice importante136.
Primele măsuri legislative au fost luate, în decembrie 1988 și ianuarie 1989, când a
fost adoptată legislația privind dreptul la asociere și reuniune. Acest demer s a continuat, în
octombrie 1989, prin adoptarea unui amendament la Constituția maghiară (Amendamentul
No. XXXI, 1989). Potrivit acestui amendament, minoritățile se bucurau de dreptul la cultură,
religie și posibilitatea utilizării limbii materne. De aseme nea, articolul 68 din Constituția din
1990, a subliniat faptul că minoritățile etice și naționale de pe teritoriul Ungariei erau parte
constitutivă a statului maghiar (paragraph 1). Se stipula, totodată, că minoritățile etnice și
naționale se bucurau de de dreptul de a fi reprezentate politic, de a forma corpuri naționale și
locale pentru autoguvernare (paragraph 4). Noua Constituție prevedea și introducerea unui
comisar parlamentar pentru drepturile minorităților etnice și naționale ( Art. 32 B, pargraph
2) precum și instituția Avocatului Poporului. Toate aceste schimbări legislative au condus, în
1993, la promulgarea unei Legi a Minorităților. Aceasta a adus completări cu privire la
drepturile minorităților, mai ales cele cu privire la alegerea reprezenta nților în Parlament și la
educația în limba maternă. Pe lângă cele 4 naționalități recunoscute înainte de 1993 precum
germanii, slovacii, românii și slavii de sud ( pentru a fi recunoscute ca naționalități grupurile
etnice trebuiau să aibă un număr de 1000 0 de membri), legea a recunoscut încă 9 etnii.
Criteriul recunoașterii se baza pe vechimea etniei pe teritoriul Ungariei, minimum 100 de ani.
Legea a făcut posibilă autoguvernările minoritare pe criterii culturale, minoritățile putând
utiliza simbolistica lor identitară alături de cea oficială.
Trebuie să precizăm că deși raportul stat -majoritate -minoritate în Ungaria nu are
aceeași complexitate ca în țările vecine acesteia, precum în România și Slovacia, ea rămâne
un etalon european pentru rezolvarea ches tiunii minorităților.

135 Közp onti Statisztikai Hivatal 2002.
136 Peter Vermeersch, op.cit., p.12.

Elementul de noutate adus de Ungaria este reprezentat de sistemul auto -guvernărilor
minorităților. Acest sistem prevede posibilitatea înființării acestora la două nivele ale
administrației locale: fie în cadrul organelor administraț iei locale, fie în organizații
independente pe lângă autoritățile locale. Rolul auto-guvernărilor este de reprezentare a
minorităților și de promovare a intereselor propriei comunități în relație cu autoritățile
publice.
Auto -governările pot lua unele dec izii la nivel local, cum ar fi înființarea de instituții
de învățământ sau mass media, afișarea de însemne și denumiri specifice comunității. De
asemenea, pot interveni în elaborarea materialelor pentru învățământ destinate minorităților.
Au un cuvânt de s pus în formularea legislației privind protecția monumentelor istorice, deci
au drept de veto în probleme de învățământ la nivel local, mass media, utilizarea colectivă a
limbii,137 etc
Una dintre problemele semnalate în ceea ce privește implementarea acestei politici
este faptul că, datorită sistemului de votare, formarea autoguvernărilor poate deveni o nișă
pentru o formă pervertită a procesului reprezentativ: cea de etno-business .
Spre deosebire de sistemul maghiar, în Croația, legislația prevede formarea d e consilii
ale minorităților, atât la nivel național, cât și local, municipal. La nivel local, aceste consilii
pot forma guvernăminte autonome, cu rol consultativ, acolo unde populația depășește 15%138.
Credem, însă, că exemplul Ungariei nu este cel mai conv ingător în problematica
minorităților. Izbucnirea unor conflicte interetnice pe teritoriul acestui stat este aproape
imposibilă, având în vedere numărul mic al minorităților etnice sau naționale.
Singura problemă o ridică minoritatea romă, care însă se buc ură de o lege specială, pe
care statul maghiar a adoptat -o la recomandarea Consiliului Europei și al Uniunii
Europene.139 În ultimii ani Fundația Soros și alte organizatii de profil au inițiat programe de
integrare socială a minorității rome, accesul lor la educație, cultură, servicii medicale și
sociale de calitate.
Încercările Ungariei de stabili un statut al maghiarilor de peste graniță, pe lângă faptul
că intră în contradicție cu legislația europeană și internațională ( vezi Comisia Europeană

137 Ferenc Eiler and Nóra Kovács : „Minority Self -Governments in Hungary” în Kinga Gál
(ed.): Minority Governance in Europe , Budapest: LGI, 2003.
138Monica Caluser , “Regimul drepturilor min orităților în Europa Centrală și de Est” in
Levente Salat (coord ), Politici de integrare a minorităților naționale din România. Aspecte
legale și instituționale într -o perspectivă comparată, CRDE, Cluj -Napoca,2008 , p.43
139 Peter Vermeersch, op.cit. , p.11.

pentru Dem ocrație și Drept -Veneția) poate fi sursă de conflict în țările vecine140 .
Recomandările Comisiei de la Veneția privind respectarea suveranității teritoriale a statelor și
a tratatelor încheiate este un avertisment pentru Ungaria.
„Patria -mamă” poate doar s ă ofere spriin cultural și educațional coetnicilor săi din
alte țări, fără a încălca drepturile suverane ale statelor de rezidență.

Concluzii
Politicile privind apărarea drepturilor omului și protecția minorităților naționale în
cele patru state central e uropene au fost influențate de politicile Uniunii Europene în domeniu
și ale celorlalte organizații europene precum Consiliul Europei și OSCE. Se poate observa că
aceste state au adoptat măsuri legislative privind protecția minorităților imediat după
semna rea Tratatului de la Maastricht(1992), măsuri și politici amplificate după depunerea
cererilor de aderare la UE.
Nu se poate cuantifica în ce măsură legislația de protecție a minorităților naționale și
etnice este rezultanta proceselor democratice din ac este țări demarat odată cu disoluția
regimurilor comuniste, dar cu siguranță criteriile de la Copenhaga, condiționările pe care
acestea le -au introdus cu privire la aderarea Ungariei, Poloniei, Slovaciei și Cehiei la UE și
monitorizarea lor de instituții le europene, îndeosebi de Comisia Europeană, au jucat un rol
determinant în politicile privind apărarea drepturilor minorităților.
Adoptarea unor legislații naționale în domeniul sus amintit a avut la bază, în multe
cazuri, principiul autonomiei culturale , necesar conservării identității minorităților, ceea ce a
făcut ca cele patru state să participe încă înainte de aderare la logica guvernaței multinivel din
Uniunea Europeană, a cărui pivot îl constituie principiul subsidiarității.
Putem concluziona în a cest caz că legislația privind minoritățile a avut efect și asupra
dezbaterilor privind procesul de decizie în UE și mai mult afirmarea unor instituții regionale
și locale în procesul decizional din aceste state este consecința dialogului eficient între
instituțiile guvernamentale și cele locale, între acestea și societatea civilă.

140 Kántor Zoltán, „ Legea statutului și Comisia de la Veneția: reflecții asupra protecției minorităților ”, în
http//www.provincia.ro/cikk_roman/c000354.html; Martin Brusis, “ The European Union and Interethnic
Power -sharing Arrangements in Accession Countries s”, în Journal on Ethnopolitics and Minority Issues, Issues
1/ 2003, p. 3.

O abordare comprehensivă a protecției minorităților trebuie să includă legislație,
instituții și politici specializate pentru a asigura atât protecția împotriva discriminării cât și
promovarea identității minorităților.
Nu există în acest moment un acquis comunitar privind protecția minorităților
naționale, o definiție general acceptată privind minoritățile, precum nu există politici comune
a statelor membre ( vechii și noii veni ți) privind această problematică.
Documentele UE în acest domeniu sunt influențate de cadrul normativ al Consiliului
Europei și a altor organizații internaționale. Ele conțin principii privind apărarea împotriva
discriminării și diferențelor pe criterii etnice, religioase sau lingvistice, dar numai statele
candidate au fost monitorizate în acest sens, ceea ce i -a făcut pe unii analiști să critice „ dublu
standard ” european în chestiunea minorităților.
Cu toate acestea condiționările impuse de UE au con tribuit în statele central europene
la respectul acestora față de legislația în domeniu, la un dialog permanent, coperare și
susținere reciprocă privind integrarea lor în structurile euroatlantice.
In final, credem că problema minorităților în UE, în ge neral și în cele patru state, în
particular, va continua să rămână pe agendele naționale și europene, iar orice exagerare fie în
direcția minimizării drepturilor minorităților sau în direcția accentuării autonomiei și izolării
acestora va conduce la tensiu ni, chiar dacă aceste state sunt membre ale UE și ale NATO.

Tema 4 : Minoritățile naționale în România

Istoria României este marcată de o permanentă interacțiune între civilizația autohtonă
și exponenții unor fluxuri igratorii timpurii și ulterior ai u nor popoare și civilizații care au
influențat într -o mare măsură evoluția societății, complexitatea comunităților. Fără a face
excepție față de alte state Central și Este Europene, societatea românească este o societate
multiculturală la nivelul căreia evo luțiile istorice de care aminteam au dus la existența și
recunoașterea în prezent a douăzeci de comunități ale minorităților naționale, fără a include
aici noile minorități reprezentate de grupuri etnice porvenite din China sau din statele arabe.
Studiul evoluției problematicii minorităților naționale din țara noastră relevă existența
a patru perioade distincte de abordare a acesteia, fiecare din aceste etape marcate de anumite
specificități și evoluții, influențate, la rândul lor de factorii politici și s ociali ai vremii.
În mod concret, problema minorităților a fost pentru prima oară ridicată la Congresul
de la Berlin din 1878, atunci când, printre alte prevederi și obligații s -au impus României
extinderea drepturilor confesionale la everi și musulmani, precum și acordarea cetățeniei
acestor categorii de populație. Perioada corespunde conștientizării, la nivelul continentului

nostru, a identității culturale și naționale, măsura impusă fiind de natură a garanta protejarea
specificului categoriilor sociale avute în vedere. Cu toate acestea, evident măsurile aveau în
vedere criteriile religioase care conduceau la existența unorspecificități importante în cadrul
comunităților, adesea caracterizate de intoleranță.

A doua perioadă corespunde perioadei interbel ice și își are originile în Tratatul de
pace de la Paris, 1919. România s -a angajat în primul război mondial pentru a dobândi
Transilvania, locuită în majoritate de români, așa arată și statisticile maghiare din 1910141.
Realizarea acestui deziderat de scoa tere a populației românești de sub suveranitatea
Austro -Ungariei implica și trecerea unor comunități maghiare, germane, evreiești etc. sub
autoritatea statului român. În cadrul Conferinței de pace de la Paris s -a ridicat problema
protecției minorităților n aționale, justificarea includerii în dezbatereatratatului de pace a
acestei probleme fiind aceea că "noile state formate sau reîntregite din răsăritul Europei au
multe minorități în cadrul lor datorită factorilor istorici și este normal ca ele să fie prote jate".
Conform Tratatelor de Pace din 1919 -1920, România trebuia să acorde egalitate tuturor
cetățenilor săi, indiferent de etnie sau de plasament geografic în noul său teritoriu. Mai mult
decât atât, statul român a semnat și tratatele de protecție a mino rităților (decembrie 1919),
deși anterior reprezentantul său I.I.C. Brătianu refuzase acest lucru, motivând încălcarea
principiului egalității suverane a statului. Așa se explică de ce România a ratificat tratatul
semnat în decembrie 1919, abia în toamna l ui 1921.
Prin tratatele semnate, România se angaja să acorde minorităților etnice drepturi
speciale printre care: dreptul de opțiune (art. 4, 5), dreptul de a uza liber de limba lor maternă
nu numai în relațiile private ci și în comerț, reuniunile publice, adunările culturale, presă și
publicații de orice fel, tribunale, școli primare (art. 8, 9), posibilitatea de a primi o parte din
buget (art. 10) și autonomia școlară și religioasă pentru comunitățile de secui și saxoni din
Transilvania (art. 11)142.
Confor m datelor statistice din 1919, structura etnică în Transilvania cuprindea 57,12%
români, 26,46% maghiari, 9,87% germani, 3,28% evrei și 3,27% alte naționalități143.
În afară de maghiari, toate celelalte minorități cunoscuseră situația de minoritar.
Chiar ș i germanii din Transilvania și Banat își construiseră identitatea, mai ales după 1867, ca

141 A se vedea Bolovan, Sorina and Ioan , Studies on the Historical Demography of Romania , Cluj -Napoca,
Center for Transylvanian Studies, The Romanian Cultural Foundation, Cluj -Napo ca, 1992, pp. 33 -45
142 A se vedea Tratatul de Pace între Puterile Aliate și Asociate, pe de o parte, și Austria, în Ioan Scurtu și Liviu
Boar, op. cit., pp. 169 -171.
143 Ibidem., p. 8

naționalitate diferită de majoritatea maghiară. Mai mult decât atât, reprezentanții acestor
minorități acceptaseră cu unele condiții integrarea în noul stat după 1918 . Problema în jurul
căreia se va centra chestiunea minorităților în Transilvania va fi cea maghiară. În timpul
dualismului maghiarii experimentaseră conceptul de națiune etnolingvistică, bazându -se pe
supremația politică și economică. Ruptura națională pro dusă în 1918 a generat o criză
identitară, exprimată sugestiv de episcopul Sándor Makkai în cartea sa, intitulată „Nem lehet”
(Nu se poate)144.
Procesul construcției noii identități la maghiarii din România a fost marcat de o
ruptură psihologică puternic res imțită de comunitate, și exprimată nu de puține ori prin
refuzul de integrare în noua arhitectură statală.
Reprezentanții acestei comunități nu precupețesc nici un efort pentru a trimite proteste
atât Conferinței de Pace, cât mai ales Societății Națiunilor . Elementele conducătoare
maghiare sunt, în același timp, în strânsă legătură cu guvernul de la Budapesta, care nutrea
sentimente de revanșă. Atitudinea guvernului ungar complică și mai mult situația în care se
găsea statul român, căruia „îi revenea sarcin a, ingrată și arzătoare, de a adapta instituțiile
vechiului stat român la situația nouă creată prin încorporarea de teritorii întinse”145.
Lipsa unei bune comunicări între autoritățile centrale și cele locale complică și mai
mult raporturile între stat și m inorități. Acestea denunță, în diferite petiții, politica școlară și
economică, considerată discriminatoare pentru situația lor, în ciuda faptului că România
dorește o modernizare atât a învățământului, cât și o mai judicioasă repartiție a proprietății.
Legea specială privind reforma agrară pentru Transilvania este mai defavorabilă
proprietarilor decât în Vechiul Regat146. Cum cea mai mare parte a pământului se găsea în
proprietatea aristocrației maghiare, comunitatea din care făcea parte aceasta se considera
nedreptățită, acuzând scopul național în care a fost făcută aceasta.
În anii „20 comunitatea maghiară a solicitat protecția internațională contra măsurilor
administrative luate de autoritățile române. La unele proteste s -a asociat și minoritatea
germană, care contesta aplicarea legilor și decretelor care nu respectau egalitatea de tratament
garantată de tratate. Numeroase plângeri au fost adresate Ligii Națiunilor, cel mai adesea prin
intermediul guvernului ungar, dar de asemenea și prin intermediul unor a sociații

144 Kiss, Csaba G. , Europa Centrală, Națiuni, Minorități , Pesti Szalon, Krite rion, 1993, p. 176.
145 Azcarate, Pablo de , op. cit., p. 34
146 Ibidem.

internaționale cu caracter confesional ca: Alianța Presbiteriană Generală din Scoția, Alianța
Universală a Bisericilor Unitariene Americane etc147.
Confruntările juridice care au avut loc în cadrul Societății Națiunilor, în presa
internațională, ma ghiară și română, au fost preluate și de dezbaterile de idei reflectate în
diferite istoriografii, atât în perioada la care facem referire, cât și pe tot parcursul secolului al
XX-lea.
A treia perioadă în evoluția problematicii minorităților naționale cor espunde
perioadei cuprinsă între 1947, instaurarea regimului comunist în România și durează până la
Revoluția din 1989. Această perioadă este marcată de o serie de evoluții externe cu impact
deosebit asupra situației minorităților naționale. Pe de -o parte, poltitica URSS de control al
statelor supuse influenței sale prevedea încurajarea minorităților în afirmarea propriei
identități în teritoriile statelor comuniste. Această orientare a constituit fundamentul înființării
în România a Regiunii Autonome Maghi are între anii 1951 -1959. Minoritățile de pe teritoriul
țării noastre proveneau din zone diverse reprezentând atât zona comunistă a Europei cât și
Europa Occidentală (germanii, italienii). Existența acestor grupuri de minorități au dus la
implementarea uno r politici discriminatorii față de grupurile minoritare, mulți membri ai
acestor comunității fiind forțeți să emigreze de -a lungul acestei perioade. Această evoluție s -a
resimțit cu precădere în cazul etnicilor germani și al evreilor.
În general perioada a fost una caracterizată de intoleranță, exacrebare a
antisemitismului și xenofobiei precum și a naționalismului extremist. De asemenea, măsurile
sociale și politice implementate de regimul comunist s -au răsfrânt și asupra comunităților
minoritare, fie că p roveneau din state comuniste sau nu. Astfel o serie de averi aparținând
bisericilor minoritare au fost confiscate și naționalizate, odată cu interzicerea unor culte
religioase. Minoritățile beneficiau de o semi -recunoaștere, sintagma consacrată fiind aceea de
naționalități conlocuitoare enumerarea lor limitându -se, în general la maghiari și germani,
restul fiind asimilat altor naționalități.
Cu toate acestea s -au consemnat și o serie de măsuri de sprijinire a afirmării identității
minoritare. Astfel, aceste "minorități conlocuitoare" beneficiau de reprezentare în Marea
Adunare NAțională, forul legislativ al țării, dar și de promovarea unor drepturi specifice cum
ar fi învățământul de stat în limba maternă sau editarea de cărți și ziare în limba maternă.
A pa tra perioadă, cea prezentă începe după în Decembrie 1989 și reprezintă o
renaștere și reevaluare a valorilor societății românești. Ea reprezintă, în fapt, o perioadă de

147 Mouton, Renee -Marie , op. cit., p. 19

tranziție marcată de frământări, evoluții și involuții, finalizate cu consolidarea mod elului
românesc de protecție a minorităților naționale.
Evoluțiile acestei perioade cunosc o serie de repere importante care au contribuit la
cristalizarea sistemului legislativ și instituțional privind protecția minorităților naționale în
România. Dispar iția regimului comunist nu a însemnat și ameliorarea relațiilor majoritate
minoritate. Dimpotrivă, sentimentele naționaliste s -au exacerbat iar mișcările extremiste au
dus la evenimente tragice care au culminat cu confruntările interetnice de la Târgu -Mure ș din
1990.
Cu toate acestea, procesul de tranziție a cuprins și domeniul minoroităților naționale,
recunoașterea Actului Final de la Helsinki și integrarea României în structurile Europene
constituind adevărate repere ale ameliorării problemei minorități lor naționale. Accederea
României în Consiliul Europei a constituit un punct esențial în redimensionarea politicilor
privind minorităților naționale. Deja aceste comunități beneficiau de reprezentare
parlamentară și sprijin din partea statului iar crearea Consiliului pentru Minoritățile Naționale
a formalizat o serie de mecanisme și instrumente destinate sprijinirii afirmării identității
comunităților minoritare, precum și o protecție sporită a drepturilor acestora.
Măsurile adoptate în această perioadă au avut în vedere sprijinirea și încurajarea
învățământului în limba maternă, sprijinirea drepturilor religioase și a celor culturale. Aceste
măsuri s -au concretizat atât la nivel legislativ prin adoptarea unei noi legi a învățământului și
abrogarea unor dis poziții restrictive privind regimul cu ltelor religioase, precum și prim
măsuri instituționale cum ar fi crearea unor structuri minirteriale pentru minorități în cadul
unor ministere importante cum ar fi cel al Educației și cel al Culturii.
Un alt pas înai nte l -a con stituit transformarea, în mart ie 1997, a Consiliului pentru
Minoritățile Naționale în Departamentul pentru Protecția Minorităților Naționale condus de
un ministru fără portofolui, subordonat direct Primului Ministru. Noua structrură coordona la
nivel național politicile privind minoritățile naționale și reprezenta structura de legătură între
Guvern, autoritatea executivă și Parl ament, autoritatea legislativă.
Odată cu numirea unui ministru delegat pentru minorități, problematica minorităților a
intrat într -o nouă fază a evoluției sale. Pe de -o parte, această măsură a consemnat cooptarea
minorităților naționale în structurile de decizie ale Executivului, iar pe de alta, a însemnat
formalizarea unor noi drepturi specifice, cum ar fi cel de folosir e a limbii materne în
administrația publică. De asemenea, procesul de retrocedare a averilor către bisericile și
cultele aparținând minortăților a fost accelerat prin crearea unor Comisii mixte Guvern –
societate civilă.

În plan normativ, adoptarea unei no i legi a învățământului și a unei noi legi a
administrației publice au dus, așa cum spuneam la formalizarea unor drepturi specifice
minorităților, în conformitate cu prevederile documentelor Consiliului Europei în materia
minorităților naționale.
Cristali zarea cadrului instituțional și legislativ privind protecția minorităților naționale
a avut loc la începutul anilor 2000, odată cu intensificarea eforturilor de accedere în Uniunea
Europeană. Necesitatea adoptării acquis -ului comunitar, reglementarea rapor turilor minoritate
maporitate, specificul unor aspecte concrete porivind regimul și situația minorităților au dus
la consolidarea unui cadru instituțional funcțional și a unui cadru juridic coerent în domeniul
minorităților naționale, aspecte care pot fi c onsoidearte a constitui un adevărta model de
gestionare a problematicii minorităților naționale.
În prezent, minoritățile naționale din România se bucură de exercițiul tuturor
drepturilor specifice așa cum sunt ele stipulate în documentele europene, sunt reprezentate la
toate nivelurile de decizie și beneficiază de sprijinul financiar al statului în afirmarea și
promovarea identității, a va lorilor și tradițiilor proprii.

Tema 5: Modelul românesc de gestionare a problematicii minorităților naționale

Cadrul legislativ

Legislația națională în vigoare în materia drepturilor omului și, implicit, în
problematica minorităților naționale, se fundamentează pe o serie de principii prevăzute de
Constituția României dintre care amintim cu precădere, reprezentare a parlamentară a
comunităților minorităților naționale și prioritatea prevederilor internaționale privind
drepturile omului, asupra legislației naționale.
Reprezentarea parlamentară a minorităților naționale este reglementată, la nivel
subsecvent prin leg ile electorale și legea p artidelor politice (Legea nr. 14/2003) care
reglementează ststutul organizațiilor cetățenilor aparținând minorităților naționale.
Cadrul general de manifestare a drepturilor specifice ale minorităților naționale este
asigurat de C onvenția cadru a Consiliului Europei privind Protecție minorităților naționale,
Convenție ratificată de țara noastră prin Legea nr. 33/1995.
Protecția și promovarea drepturilor specifice ale minorităților este reglementată prin
Legea nr. 215/2001 cu modif icările și completările ulterioare – folosirea limbii materne în

administrația publică -, Legea nr. 1/2011 a educației naționale – educația în limba maternă -,
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor – promovarea
drepturilor religioase -, și Legea nr. 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor
regionale sau minoritare care asigură cadrul normativ necesar manifestării drepturilor
culturale și lingvistice.
Un act normativ deosebit de important în ceea ce pr ivește armonizarea politicilor
naționale cu cele europene și protejează minoritățile naționale este legislația privind Organ
consultativ al Guvernului, fără personalitate juridică ș i are drept scop asigurarea
relațiilor cu organiza țiile legal constituite ale cet ățenilor apar ținând minorit ăților na ționale
prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare. Conform Ordonanței nr. 137/2000
republicată, se sancționează orice faptă de discriminare, directă sau indirectă care are ca
obiect încălcarea ex ercițiului drepturilor oricărei persoane – inclusiv aparținând minorităților
naționale – sau care aduc atingere demnității personale.

Cadrul instituțional

30. Cadrul instituțional din România în domeniul protecției minorităților naționale.

Cadrul inst ituțional din România în domeniul protecției minorităților naționale poate
fi considerat ca un sistem integrat, flexibil și complementar asigurând protecția efectivă a
persoanelor aparținând minorităților naționale.
El se fundamentează pe cinci piloni astfel:
Pilonul I – Guvernamental reprezentat de:
1. Departamentul pentru Relații Interetnice cu rol principal în elaborarea și supunerea
spre aprobare Guvernului strategii pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea
identității persoanelor aparținând minorit ăților naționale;
2. Agenția Națională pentru Romi – structură care a plică, coordoneaz ă, monitorizeaz ă
și evalueaz ă măsurile din domeniile sectoriale de interven ție social ă ;
3. Departamente specializate pentru minorități din cadrul ministerelor .
Pilonul I I – Consiliul Minorităților Naționale, o rgan consultativ al Guvernului, fără
personalitate juridică ș i are drept scop asigurarea relațiilor cu organiza țiile legal
constituite ale cet ățenilor apar ținând minorit ăților na ționale.

Pilonul III – Consiliul Națio nal pentru Combaterea Discriminării, a utoritate de stat
specializatã în combaterea discriminãrii, rasismului și intoleran ței acționând ca și
garant al respect ării și aplic ării principiului nediscrimin ării;
Pilonul IV – Avocatul Poporului – instituție care are ca socp apãrarea drepturilor și libertã ților
cetãțenilor împotriva abuzului sau ingerin țelor autoritã ților publice, ea având o
structură destinată drepturilor omului, egalității de șanse între bărbați și femei,
cultelor religioase și minorităților nați onale;
Pilonul V – Societatea civilă reprezentată de o rganiza ții neguvernament ale, mediul academic,
institute de cercetare, parteneri sociali, exper ți și activi ști în domeniul protec ției
drepturilor omului și al drepturilor persoanelor aparținând minorit ăților na ționaLE.