PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ [618583]

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

– DREPT –

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific,
Conferențiar univ.dr. Molnar Ioan

Absolvent: [anonimizat] 2018

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

– DREPT –

TEMA :
VIOLUL

Coordonator științific,
Conferențiar univ.dr. Molnar Ioan

Absolvent: [anonimizat] 2018

CUPRINS

Capitolul I. Considerații generale introductive
Secțiunea I. Viața și libertatea sexuală ca valori sociale. Necesitatea incriminării și
sancționării faptelor care aduc atingere libertății și integrității sexuale
1. Viața și libertatea sexuală ca valori sociale
2. Necesitatea incriminării și sancționării faptelor care aduc atingere libertății și integrității
sexuale
Secțiunea a II a. Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale prevăzute de Codul Penal
în vigoare. Aspecte generale comune
1. Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale prevăzute de Codul Penal în vigoare
2. Aspecte generale comune
Secțiunea a III a. Referințe istorice și de drept comparat
1. Referințe istorice
1.1. Perioada veche
1.2. Perioada României Moderne
1.2.1. Codul Penal din 1864
1.2.2. Codul Penal din 1936
1.2.3. Codul Penal din 1968
2. Elemente de drept comparat
2.1. Codul Penal Francez
2.2. Codul Penal Italian
2.3. Codul Penal German

2.4. Codul Penal Spaniol
2.5. Codul Penal al Republicii Moldova
Capitolul II. Conținutul juridic al infracțiunii de viol în variantă normativă tipică
Secțiunea I. Concept legal. Caracterizare
1. Concept legal.
2. Caracterizare
Secțiunea a II a. Condiții preexistente
1. Obiectul infracțiunii
1.1. Obiectul juridic
1.2. Obiectul material
2. Subiectul infracțiunii
2.1. Subiect activ nemijlocit. Participația
2.2. Subiect pasiv
Secțiunea a III a. Conținutul constitutiv
1. Latura obiectivă
1.1. Elementul material
1.2. Urmarea imediată și legătura de cauzalitate
2. Latura subiectivă
2.1. Forma de vinovăție
2.2. Mobilul și scopul
Capitolul III. Modalități normative asimilate și agravante
Secțiunea I. Varianta normativă asimilată prevăzută de art.218 alin.2 Cod Penal
Secțiunea a II a. Modalități normative agravate

1. Modalități agravate prevăzute de art.218 alin. 3 Cod Penal
1.1. Când victima se află în îngrijirea,ocrotirea,paza sau tratamentul făptuitorului
1.2. Când victima este rudă în linie directă, frate sau soră
1.3. Când victima este un minor
1.4. Când fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
1.5. Când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală
1.6. Când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună
2. Modalitate agravată prevăzută de art. 218 alin. 4 Cod Penal
Capitolul IV. Alte aspecte privind infracțiunea de viol
Secțiunea I. Formele infracțiunii
1. Actele preparatorii și tentativa
2. Consumarea și epuizarea infracțiunii
Secțiunea a II a. Sancțiuni. Aspecte procesuale specifice
1. Sancțiuni
1.1. Pedepse principale
1.2. Pedepse complementare
2. Aspecte procesuale specifice
2.1. Punerea în mișcare a acțiunii penale
2.2. Competența de urmărire și judecată
Secțiunea a III a. Explicații complementare
1. Aspecte criminologice
2. Aspecte medico-legale
Concluzii

1

Capitolul I. Considerații generale introductive
Secțiunea I. Viața și libertatea sexuală ca valori sociale. Necesitatea incriminării
și sancționării faptelor care aduc atingere libertății și integrității sexuale
Omul reprezintă suprema creație a lumii, protejarea acestuia prin norme juridice
reprezintă răspunsul, în primul rând, unui interes manifestat întotdeauna în drept față de
caracteristicile persoanei cu valori general-umane.
Apărarea persoanei reprezintă o caracteristică invariabilă, comună tuturor sistemelor
de drept.
Libertatea individuală cuprinde și libertatea sexuală, adică opțiunea persoanei,
indiferent de sex, de a lua decizii în domeniul vieții sexuale, fără îngriorarea că i s-ar putea
produce vreun rău. Legea asigură omului libertatea sexuală, dar necesită, totodată, ca această
libertate să nu fie exercitată în mod arbitrar. De aceea, constituie infracțiuni, prezentând
amenințare socială, nu numai faptele de violare a libertății sexuale, ci și faptele de exercitare a
acestei autonomii peste limitele admise. Întrucât toate aceste acțiuni se manifestă în legătură
cu viața sexuală, ele au fost incluse într-o arie distinctă de infracțiuni, în Capitolul al III-lea
din titlul consacrat de Codul Penal infracțiunilor contra persoanei, sub denumirea "Infracțiuni
contra libertății și integrității sexuale".
În aria libertăților individuale, ca însușiri de bază ale persoanei, asigurate, garantate și
protejate prin lege, se înscrie și libertatea sexuală a persoanei. Acesta este un atribut important
al personalității umane și o importantă valoare socială. Orice atingere adusă persoanei pune în
pericol și chiar lezează buna desfășurare a relațiilor sociale legate de acesta.
Viața sexuală reprezintă o arie importantă a vieții persoanei, iar manifestările acesteia,
adică raporturile sexuale în care oamenii intră în mod necesar, dau naștere unor relații în a
căror normală desfășurare sunt interesați, atăt persoana cât și societatea în care trăiește.
Viața sexuală a individului trebuie să se desfășoare în baza anumitor reguli, a căror
respectare asigură apărarea unor valori morale și juridice de o mare importanță,mai exact
libertatea și moralitatea vieții sexuale a persoanei. Libertatea sexuală reprezintă un aspect
important al libertății individului. Aceasta înseamnă dreptul absolut al persoanei, mai ales al

2
persoanei de sex feminin de a intreține raporturi sexuale numai după libera sa voință, precum
și deplina autonomie de alegere a partenerului de raport sexual.
Obligarea persoanei la acte sexuale, de orice fel, cât și realizarea actului sexual, de
orice natură, beneficiind de neputința acesteia de a se apăra sau de a-și exprima hotărârea,
constituie forma cea mai brutală încălcare a libertății și integrității sexuale. În afară de
aceasta, acțiunea poate atrage și alte repercursiuni de mare gravitate (dezaxare morală cu
implicații în viața de familie sau în colectivitate, o vătămare corporală, moartea sau
sinuciderea victimei). Violul deține locul principal printre infracțiunile referitoare la viața
sexuală, el desemnează cea mai gravă formă de încălcare a valorilor și relațiilor sociale a
căror apărare constituie scopul incriminării și pedepsirii infracțiunii privitoare la viața
sexuală. Ocrotirea acestor relații și valori trebuie să aibă loc, în primul rând, prin apărarea
libertății și a inviolabilității sexuale a individului.
1. Viața și libertatea sexuală ca valori sociale
Nimeni nu contestă că instinctul sexual există ca o condiție inseparabilă vieții, dar
conștiința care este proprie oamenilor, face ca acest instinct să nu se poată manifesta în forma
sa animalică, pur naturală. Instinctul controlat a reprezentat unul din modurile de detașare a
omului de regnul animal.1
La animale, care-și satisfac instinctul sexual în mod natural, nu există desfrâu, la om
însă, satisfacerea instinctului sexual tinde totdeauna spre desfătare și capătă uneori forme
dintre cele mai nejustificate2.
Represiunea infracțiunilor referitoare la viața sexuală este o necesitate, societatea
fiind preocupată de crearea cadrului de desfășurare firească a raporturilor sexuale.
Actele sexuale trebuie satisfăcute astfel încât să nu afecteze demnitatea umană și
simțul estetic.
Societatea a avut întotdeauna grijă față de individ, chiar dacă de-a lungul timpului
personalitatea umană nu a fost respectată întru totul, iar persoana fizică a fost deseori
batjocorită prin existența exploatării și asupririi omului de către om.

1 C. Bulai – Explicații …teoretice… , vol.III, op. cit., pag. 348-349
2 Rădulescu Sorin M, Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant, Editura Nemira, București, 1997,
p.12

3
Jurisprudența scrisă și nescrisă din toate timpurile a ocrotit individul acuzând pe cei
care atacau viața, integritatea corporală, sănătatea și onoarea omului, ultimul aspect fiind
predominant viața sexuală a individului.
Dacă pe ierarhia evoluției umane, primele faze au confirmat regula "dinte pentru
dinte", iar posterior, cel mai des aplicate fiind sancțiunile de natură corporală, istoria modernă
a dreptului român a garantat o lentă preocupare pentru reglementarea vieții intime a libertății
sexuale a individului în perioada de după război.
Un aport important la asigurarea apărării drepturilor și libertăților omului confirmate
de Constituție o aduce legea penală. Cadrul juridic destinat să ofere eficiență protejării acestor
drepturi și libertăți îl formează Titlul I din Partea Specială a Codului Penal.
Apărarea persoanei umane prin dispozițiile cuprinse în acest titlu privește pe om în
ansamblul atribuțiilor care caracterizează ființa umană (viața, integritatea corporală, libertatea,
inviolabilitatea sexuală) 3.
Ocrotirea persoanei și vieții acesteia, a constituit o preocupare constantă, comună
tuturor sistemelor de drept din orice orânduire socială, viața fiind ocrotită de jurisprudență
atât ca fenomen biologic, dar mai ales, ca proces social, ca valoare primară și completă a
oricărei societăți.
Pe oricare treaptă a dezvoltării sale, omul și-a apărat viața, individual sau în colectiv,
anarhic sau sub rigorile legii, prin toate mijloacele de care a dispus.4
Garantarea tuturor acestor drepturi și libertăți ale persoanei are loc, juridic, prin
mijloacele dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a
faptelor vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate. Legiuitorul Codului Penal a
înscris în articolul 1, printre valorile de maximă importanță, a căror apărare constituie scopul
legii penale, “persoana, drepturile și libertățile acesteia”, subliniind și în acest fel, caracterul
de valoare supremă a persoanei .5
Amenințarea socială pe care o prezintă infracțiunea de viol reprezintă, deci, în primul
rând, răul pe care-l produce direct persoanei aflate în cauză, considerate particular, adică din
punct de vedere al atributelor și intereselor ei. Astfel, pericolul social al acestei infracțiuni mai

3 G. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Drept penal, parte specială , Ed. Europa Nova, București, 1997, p. 90
4 G. Diaconescu, Drept penal, Partea specială , Ed. Lumina Lex, 2013, p. 146
5 C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, “ Drept penal român ”, Edit. PRESS Mihaela SRL, București, 1997, p.225

4
are o particularitate: consecințele grave pe nivel social. Executarea într-o ordine logică a
relațiilor sociale stă la temeiul existenței societății, a supraviețuirii acesteia. Normalitatea
acestor categorii de relații nu poate fi realizată în lipsa respectării unor atribute și drepturi
reprezentative ființei umane, printre acestea clasificându-se și libertatea. O altă latură de o
mare importanță a libertații persoanei o reprezintă libertatea sexuală. Încălcarea acestui aspect
constituie o stare de nesiguranță socială, un dezaxare ce anihilează normalitatea realizării
relațiilor inter-umane privitoare la viața sexuală și, prin aceasta, poate marca însăși existența
societății.
Afirmările violente, actele de homosexualitate sau de corupție sexuală nu țin de
natura umană, ci sunt consecința lipsei de educație pentru că omul nu poate fi privit numai sub
raport biologic, ci și ca ființă socială.
Premiza iubirii, ca sentiment moral-estetic constituie la oameni dovada sentimentului
onoarei, cinstei, propriei demnităti, a capacității de a întelege și de a prețui frumosul.
Dezvoltarea și îmbogățirea acestei atribuții este strâns legată de succesul luptei pentru
înlăturarea concepției privind inferioritatea femeii.6

2. Necesitatea incriminării și sancționării faptelor care aduc atingere libertății și
integrității sexuale
Acuzarea faptelor în ceea ce privește infracțiunea de viol se datorează nivelului ridicat
de pericol social pe care îl simbolizează atingerile aduse libertății sexuale și implicațiilor de
esență morală, socială, religioasă și juridică, specifice acestui tip de infracționalitate.
Infracțiunile încadrate în această grupă se particularizează prin valorile sociale pe care le
apără și anume libertatea sexuală, dar și asigurarea perpetuării speciei umane, în condiții de
sănătate biologică, socială și morală. Nu în ultimul rând, trebuie precizată importanța ocrotirii
minorilor împotriva oricăror tipuri de agresiune sexuală, cu atât mai mult cu cât consecințele
pe care asemenea fapte le pot avea asupra dezvoltării firești și sănătoase a acestora, pot fi
dintre cele mai grave. S-a dorit ca incriminările din acest capitol să fie în concordanță cu
conținutul Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu interesul națiunii în asigurarea
protecției minorilor contra infracțiunilor sexuale.
Prin incriminarea infracțiunilor referitoare la viața sexuală se ocrotesc și alte
semnificații sociale legate de persoanele care pot fi vătămate prin săvâșirea unor agresiuni

6 Fr. Engels – Originea familiei, a proprietății private și a statului, Ed. P.M.R., București, 1950, pag. 86

5
sexuale. Se apără deci și sănătatea fiziologică fără de care viața sexuală nu își poate împlini
finalitatea sa firească, iar reproducerea fondului biologic al societății nu ar fi realizabilă.
Forma tipică de încălcare a libertăților sexuale o constituie infracțiunea de viol7.
Scopul ocrotirii penale îl alcătuiesc relațiile sociale prin îndeplinirea normală și
sănătoasă a raporturilor sexuale, garantarea unui minim de moralitate și decență în utilitatea
acestora.
Infractorii sunt, de obicei, perverși sexuali, exhibiționiști de tip imoral, senili sau
alcoolici. Legea penală ocrotește relațiile sociale privind desfășurarea normală a actelor
sexuale, o ambianță de pregătire și dezvoltare a minorilor pentru o viață sexuală firească.
Alături de obiectul juridic, în toate cazurile, infracțiunile enunțate au și un obiect
material care este corpul persoanei asupra căreia se exercită actul sexual. El este expresia
materială a atingerii aduse libertății și inviolabilității sexuale a persoanei, a acelor valori etico-
sociale inseparabile de corpul persoanei8.

Secțiunea a II a. Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale prevăzute de Codul
Penal în vigoare. Aspecte generale comune
1. Infracțiunile contra libertății și integrității sexuale prevăzute de Codul Penal în
vigoare
În forma simplă menționată în alineatul 1 al art.218 Cod Penal, fapta constă în raportul
sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, realizat prin constrângerea acesteia, prin
punerea ei în neputința de a se apăra ori de a-și exprima dorința sau profitând de această
dispopziție. În forma asimilată descrisă la alin. al 2-lea, violul mai poate consta în orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală comise prin obligarea victimei, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare. Prin act
sexual se înțelege atât raportul sexual între o persoană de sex masculin și una de sex feminin,
cât și actele sexuale între persoane de același sex, care duc la obținerea satisfacției sexuale
prin utilizarea organelor sexuale.
Actul de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană, săvârșit
prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința ori
profitând de această stare reprezintă infracțiunea de agresiune sexuala. Elementul material al

7 Art.218 N.C.pen.
8 C.Barbu, op.cit., p.218

6
laturii obiective este format dintr-o acțiune care nu presupune existența unui act sexual
normal, anal sau oral și nici penetrare cu alte obiecte, ci orice alt act de natură sexuală care nu
presupune penetrare, și nici act oral; spre exemplu, atingeri indezirabile. Pentru existența
infracțiunii de agresiune sexuală, este indispensabil ca acțiunea ce reprezintă actul material al
laturii obiective să fie realizată într-una dintre modalitățile prevăzute de lege: prin
constrângere, prin punerea victimei în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința,
profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința.
Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor reprezintă o altă infracțiune contra libertății și
integrității sexuale prevăzută de Codul Penal în vigoare. Norma de distincție între viol și
agresiunea sexuală, sub latura elementului material, se regăsește și în cazul următoarelor două
infracțiuni – actul sexual cu un minor și respectiv coruperea sexuală de minori. Așadar, dacă
actul sexual presupune penetrare sau act sexual oral, vom fi în situația actului sexual cu un
minor, iar dacă este vorba de alte tipuri de acte de natură sexuală, fapta se va încadra ca și
corupere de minori.
Realizarea unui act de natură sexuală, altul decât cel regăsit în art. 220, împotriva unui
minor și obligarea minorului să suporte ori să execute un astfel de act se
încadrează,totodată,în capitolul infracțiunilor împotriva libertății și intergrității sexuale. Așa
cum am arătat, criteriul de diferențiere între viol și agresiunea sexuală sub aspectul
elementului material se regăsește și în cazul infracțiunilor de act sexual cu un minor și
coruperea sexuală de minori.
O altă infracțiune o reprezintă fapta persoanei majore de a-i invoca unui minor să se
întâlnească, cu obiectivul comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221,
inclusiv atunci când recomandarea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la distanță.
Incriminarea acestei fapte reprezintă o inovație în legea penală română. Elementul material al
laturii obiective este acțiunea de a propune unui minor o întâlnire în scopuri sexuale.9
Propunerea poate fi făcută în mod direct, indirect sau prin metode de comunicare la distanță,
legiuitorul pedepsind astfel racolarea minorilor inclusiv prin intermediul internetului. Pentru
existența infracțiunii nu este obligatoriu ca întâlnirea sau actele sexuale să se realizeze.

9 Potrivit art. 220 și 221 C.p. – raport sexual, act sexual oral sau anal, acte de penetrare vaginală sau anală cu
alte obiecte, orice alte acte de natură sexuală, săvârșirea unui act sexual în prezența minorului, determinarea
lui de a asista la comiterea unor acte cu caracter exhibiționist ori la spectacole sau reprezentații în cadrul
cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziția minorului de materiale cu caracter
pornografic.

7
Solicitarea legii este doar ca obiectivul întâlnirii sa fie comiterea unui act dintre cele
prevăzute la art. 220 sau 221. În situația în care comiterea actelor prevăzute de art. 220 sau
221 a avut loc, sunt aplicabile dispozițiile concursului de infracțiuni.
Hărțuirea sexuală reprezintă solicitarea în mod repetat de privilegii de natură sexuală
în domeniul unei relații de muncă sau al unei relații similare, dacă prin aceasta victima a fost
intimidată sau pusă într-o circumstanță umilitoare și se încadrează în capitolul infracțiunilor
împotriva libertății și integrității sexuale. Această infracțiune a cunoscut o nouă organizare,
prin crearea a două texte. Primul, care cuprinde hărțuirea propriu-zisă, realizată prin acte
repetate și care creează pentru victimă o situație intimidantă sau înjositoare, a fost inclus în
acest capitol. Textul ce face referire la faptele ce presupun hărțuirea sexuală prin exces de
autoritate a fost inclus în clasa infracțiunilor de serviciu. În acest fel se finalizează disputele
din doctrina și practica referitoare la caracterul de obicei al infracțiunii (caracter prezent în
cazul art. 223, dar absent în cazul art. 299 – folosirea abuzivă a funcției în scop sexual),
precum și lipsei de legături dintre textul care incriminează hărțuirea în legea actuală și alte
infracțiuni (șantajul, spre exemplu).
2. Aspecte generale comune
Obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei îl constituie
ansamblul r elațiilor sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt condiționate de
existența persoanei umane, având în vedere totalitatea atributelor sale (viața, integritatea
corporală, sănătatea și libertatea persoanei, libertatea vieții sexuale, demnitatea). Ocrotirea
acestei valori sociale este foarte importantă deoarece societatea și nici realizările acesteia, nu
pot fi concepute fără existența omului. În general, infracțiunile contra persoanei reprezintă un
grad generic ridicat de pericol social, determinat pe de o parte de importanța relațiilor sociale
ce constituie obiectul protecției penale și de urmările grave pe care le pot avea pentru
societate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte de faptul că infracțiunile contra
persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace sau procedee violente și cu o
frecvență mai ridicată, deseori, în raport cu alte categorii de infracțiuni.10
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele
esențiale ale persoanei (viața, integritatea corporală, libertatea etc.) și privite ca drepturi

10 G. Antoniu (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Ed. Universul Juridic, București,
2013, p. 11

8
absolute ale acesteia, opozabile tuturor, erga omnes.11 Prin aceste drepturi, care sunt
inseparabile de persoana omului, este garantată și se ocrotește personalitatea umană atât sub
aspect fizic, material împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori
integrității sale corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod
liber în societate cu respectarea atributelor personalității sale (libertatea de a acționa,
inviolabilitatea sexuală, a secretului etc.). c) Obiectul material al infracțiunilor contra
persoanei îl constituie de regulă corpul omenesc, asupra căruia acționează subiectul activ,
indiferent dacă acesta aparține unei persoane tinere sau în vârstă, se află sau nu în
plenitudinea facultăților fizice sau psihice; trebuie însă să fie întotdeauna vorba despre o
persoană în viață, iar această persoană să fie întotdeauna alta decât făptuitorul. La unele
infracțiuni obiectul material este reprezentat de alte bunuri: domiciliul sau bunurile distruse
(violarea de domiciliu – art. 224), sediul profesional (violarea sediului profesional – art. 225),
suportul de hârtie, magnetic or digital pe care se fixează, se înregistrează, se copiază datele
filmate, ascultate, înregistrate (violarea vieții private – art. 226). Următoarele infracțiuni din
acest titlu nu au obiect material: lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art.
203), împiedicarea ajutorului (art. 204), lipsirea de libertate în mod ilegal [art. 205 alin. (1) și
(2)], amenințarea (art. 206), șantajul (art. 207) în anumite condiții, supunerea la muncă forțată
sau obligatorie (art. 212), proxenetismul [art. 213 alin. (1)], exploatarea cerșetoriei [art. 214
alin. (1)], folosirea unui minor în scop de cerșetorie (art. 215), folosirea serviciilor unei
persoane exploatate (art. 216) în anumite condiții, coruperea sexuală a minorilor [art. 221 alin.
(3) și (4)], racolarea minorilor în scopuri sexuale (art. 223) și divulgarea secretului profesional
(art. 227).
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor contra persoanei poate fi de regulă
orice persoană care îndeplinește condițiile generale privind răspunderea penală. Există însă și
infracțiuni sau variante ale acestora, în cazul cărora legea cere ca subiectul activ să aibă o
anumită calitate (subiect activ circumstanțiat), acestea fiind următoarele: art. 197 (rele
tratamente aplicate minorului), art. 199 (violența în familie), art. 200 (uciderea ori vătămarea
nou-născutului), art. 210 alin. (2) (traficul de persoane), art. 211 alin. (2) (traficul de minori),
art. 214 alin. (2) (exploatarea cerșetoriei), art. 218 alin. (3) lit. a) și b) (violul), art. 220 alin.
(3) și (4) (actul sexual cu un minor), art. 221 alin. (2) lit. a) și b), alin. (3) și (4) (coruperea
sexuală a minorilor), art. 222 (racolarea minorilor în scopuri sexuale) și art. 227 (divulgarea

11 V. Dobrinoiu și colaboratorii, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic,
București, 2012, p. 8

9
secretului profesional). Infracțiunile din această categorie sunt susceptibile de participație
(pluralitate de subiecți activi), fie participație proprie, fie participație improprie. Participația
nu este posibilă în cazul infracțiunilor neintenționate ori sunt posibile numai anumite forme de
participație (de pildă, coautoratul nu este posibil decât în cazul infracțiunilor intenționate și
care nu se săvârșesc în persona propria).
Subiectul pasiv al infracțiunilor contra persoanei poate fi orice persoană fizică în viață.
Excepția de la această regulă o face infracțiunea de violare a sediului profesional (art. 225),
unde subiectul pasiv poate fi și o persoană juridică, precum și infracțiunile reglementate în
Capitolul IV – „Agresiuni asupra fătului” (art. 201 – întreruperea cursului sarcinii” și art. 202
– „Vătămarea fătului”, în cazul cărora subiectul pasiv este fătul. La următoarele infracțiuni
sau variante ale acestora, legea cere ca subiectul pasiv să fie circumstanțiat (calificat): art. 189
lit. g) (omorul calificat), art.191 alin. (2) și (3) (determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art.
197 (rele tratamente aplicate minorului), art. 199 (violența în familie), art.200 (uciderea sau
vătămarea nou-născutului de către mamă), art. 201 (întreruperea cursului sarcinii), art. 202
(vătămarea fătului), art. 203 (lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate), art. 204
(împiedicarea ajutorului), art. 211 (traficul de minori), art. 213 alin. (3) (proxenetismul), art.
214 (exploatarea cerșetoriei), art. 218 alin. (3) lit. a), b), c) (violul), art. 219 alin. (2) lit. a), b),
c) (agresiunea sexuală), art. 220 (actul sexual cu un minor), art. 221 (coruperea sexuală a
minorilor) și art. 222 (racolarea minorilor în scopuri sexuale). În toate cazurile, subiectul
pasiv este o persoană asupra căreia se exercită acțiunea sau inacțiunea subiectului activ și care
suferă consecințele acțiunii sau inacțiunii subiectului activ.
De regulă, locul și timpul săvârșirii unei infracțiuni contra persoanei nu influențează
existența infracțiunii, dar pot fi avute în vedere de către instanța de judecată, cu prilejul
individualizării pedepsei, în măsura în care aceste împrejurări au influențat pericolul concret
al faptei săvârșite. La unele infracțiuni locul și timpul infracțiunii sunt menționate explicit fie
în conținutul de bază, fie în conținutul calificat al infracțiunii, sub denumirea de elemente
circumstanțiale. Aceste elemente circumstanțiale, cu relevanță în ce privește locul și timpul
săvârșirii infracțiunii le întâlnim, de exemplu la infracțiunile prevăzute în art. 200 alin. (1) și
(2), art. 202 alin. (3) și (4), art. 224 alin. (2), art. 225 alin. (2).

10
Secțiunea a III a. Referințe istorice și de drept comparat
1. Referințe istorice
1.1. Perioada veche
Izvoarele dreptului în Evul Mediu au fost cutuma și legea scrisă. Cutuma (obiceiul
juridic) – ius valachicum – a constituit izvorul principal al dreptului unei orânduiri care a
existat mai multe secole. Chiar și atunci când au fost elaborate și aplicate legile scrise, cutuma
a avut un rol dominant, fiind invocată înaintea legii scrise. Legea scrisă (pravilă, lege, statut,
etc ) s-a realizat în cele trei țări române prin elaborări în interiorul lor, dar mai ales prin
traducerea și adaptarea unor legi străine.12
Pravilele din sec. al XVII-lea cuprind și dispoziții ce privesc dreptul penal.13
Sancțiunea se numește „certare”, iar infracțiunea „vină”. Pedepsele sunt multiple și aspre:
moartea, vărsare de plumb topit în gură, arderea de viu, înțeparea , spânzurătoarea, ocna,
amenda. Pravilele se ocupă în detaliu de infracțiuni cum ar fi: rebeliunea, ultragierea solilor,
calpuzănia (falsificare de monede), omorul, patricidul, otrăvirea, bigamia, adulterul, hotria
(proxenetismul), injuria.
În materia infracțiunilor privind viața sexuală, în sec. XVII-XVIII, pravilele
sancționează, de asemenea, răpirea fetelor sau femeilor. Aceasta era o infracțiune deosebit de
gravă, judecată de domn și pedepsită cu moartea, iar avuția răpitorului era dată femeii răpite.
În mod normal însă, culpa putea fi răscumpărată prin gloabă (amendă plătită de vinovat, care
reprezenta o sumă de bani sau animale). Obligarea unei văduve se pedepsea cu temnița.
Pentru realizarea infracțiunii se cerea mutarea persoanei răpite dintr-un loc în altul și
necinstirea ei prin agresivitate; dacă aceasta se făcea cu acordul femeii, răpitorul se pedepsea
după voia judecătorului. Fapta se considera mai gravă dacă fata răpită era „de boier mare”.
În codul scris de către Matei Basarab vina se numește „Sila sau violul”. Sila se
exercita atât împotriva femeii măritate sau văduve, cât și asupra fecioarei. Obligarea fetei era
sancționată prin pierderea unei jumătăți din bogăția făptuitorului, iar dacă era sărac trebuia
bătut și alungat din locul lui.

12 Dumitru V. Firoiu, în „Istoria statului și dreptului românesc”, vol. I, Ed. Argonaut, 1998, Cluj-Napoca, pag. 144.
13 „Carte românească de învățătură de la pravilele împărătești”, tipărită la Iași în 1646, sub domnia lui Vasile
Lupu, care este prima legiuire mirenească oficială învestită cu autoritate legală; și „Pravila cea mare sau
Îndreptarea legii”, tipărită la Târgoviște în 1652 din porunca lui Matei Basarab, care are aproape același
conținut ca și „Cartea Românească”.

11
Norma bisericească era și mai aspră: aceluia ce realiza o asemenea faptă i se tăia nasul.
Sancțiunile erau date de fețele bisericești și constau în distincte amenzi încasate în avantal
episcopilor. Dacă fata era bogată, pedeapsa se tranforma într-una și mai mare. Când
violatorul era tatăl fecioarei, pedeapsa era moartea acestuia.
Alte infracțiuni în această materie sunt: desfrânarea (curvia), sodomia, amestecarea de
sânge (incestul), preacurvia (adulterul).14
În a doua jumătate a sec. XVIII – începutul sec. XIX, incestul și adulterul sunt
considerate infracțiuni contra familiei. Desfrânarea a fost suprimată din dreptul penal.
Continuă să fie incriminate ca infracțiuni contra bunelor moravuri: răpirea de fecioară sau
femeie, stricarea fecioriei, violul, seducția, sodomia, hotria; însă toate pierd mult din
importanța care li s-a atribuit în perioada precedentă.15
Istoria completă a sexualitații umane a cunoscut o înșiruire de forme de manifestare a
instinctului sexual, tipuri ce nu au o fire unitară sau omogenă, ci posedă o largă variabilitate și
diversitate, în funcție de obiceiuri, moravuri, reguli scrise sau nescrise. Așadar, neexistând
doar o singură tipologie culturală a sexualitații umane, nu se pot condamna "abaterile" sau
formele de "devianță". De aceea, se spune că ceea ce într-o anumită societate poartă
calificarea de deviant, în alte societăți sau perioade istorice este definit ca un fenomen natural.
Mircea Eliade afirma că pentru omul contemporan sexualitatea nu înseamnă decât
acte fiziologice, în timp ce pentru omul culturilor vechi, aceasta reprezenta o solemnitate, un
sacrament. Cu privire la acest aspect, în mai multe credințe și religii tradiționale străvechi,
organul genital reprezenta o emblemă a puterii generatoare, ce nu avea un caracter erotic cum
întalnim astăzi în societățile civilizate.
Perioada Evului Mediu timpuriu, secolul al VI-lea și al XI-lea, se suprapune cu o
înrăutățire a sancțiunilor pentru viol. În această perioadă dobândește o mare înăsprire practica
"răpirilor", folosită de către cei care doreau să fie aibă alături aleasa"inimii lor". Răpirea era
asociată chiar la romani cu violul.
Opinia religioasă predominantă în Evul Mediu timpuriu judeca delictele sexuale,ea
dezaproba în același timp, dragostea încurcată cu senzualitatea.

14 V.Hanga ș.a., „Istoria dreptului românesc”, vol.I, Ed. Academiei , București, 1980,pag.441-442
15 V. Hanga ș.a., op. cit. vol. II, pag.323

12
În acestă epocă stăpânul ce-și viola sclava era constrâns să o dezrobească, pentru a-și
ispăși în felul acesta greșeala.16
Între secolele al X-lea și al XII-lea răpirea a început să fie asemuită, tot mai des, cu
violul, iar acesta cu violența și brutalizarea. Violul era abordat ca o infracțiune gravă
fortificată nu împotriva victimei, ci contra tatălui sau soțului acesteia.
Violatorul se bucura de dreptul de a se retrage într-o biserică, mănăstire pentru a
scăpa de violențele familiei victimei, dar fără a fi dispensat de sancțiuni religioase.
Dreptul canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea a adus ideea în plus că este
posibil ca femeia să violeze un bărbat.17
Proclamat încă din perioada anglo-saxonă (secolul al IX-lea) ca o crimă esențială
care atrage după sine pedepsirea la moarte a violatorului, violul devine în timpul nomazilor o
infracțiune sancționată cu pedepse exigente între castrare și scoaterea ochilor.
Violul era definit ca fiind "cunoașterea trupească a unei soții sau fecioare care este
majoră fără consimțământului ei sau a unei fecioare minore, cu sau fără consimțământul
său".Vârsta pentru exprimarea unui consimțământ valabil exprimat era stabilită la 12 ani,
vârsta minimă stabilită de dreptul canonic pentru căsătoria femeilor.18
Pe vremea lui Ștefan cel Mare : ”Velcare au velcine va îndrãzni a se năpusti asupra
tinerelor fete cu ștrumeleagul învârtoșat, predepsit va fi de lege prin tăierea scârbavnicului
mădular și aruncarea lui la retze“ (Lege moldoveneascã) – 1504 .
În Moldova, în perioada anilor 1650, a fost proclamat cel mai important cod,
respectiv „Pravila lui Vasile Lupu” sau „Carte Românească de Învățătură”, prima codificare
juridică cu caracter laic din istoria dreptului nostru.
Potrivit acestui act, violul era legalizat ca infracțiune sub titulatura de „sila
fecioarelor”. Subiect activ al infracțiunii de viol putea fi atât bărbatul cât și femeia. Victima
putea fi minorul, fata fecioară dar și femeia căsătorită sau văduvă.
Pe vremea domnitorului Nicolae Mavrocordat (inceputul secolului al XVIII-lea),
violul era pedepsit mult mai tranșant: “Celui ce va fi prins cu ștromeleagul invârtoșat
primprejurul părților fătătoare ale muierii i se va taia scârbavnicul madular, intru veșnica
lui nefolosință.”

16 Michel Rouche – Evul mediu și timpuriu în Apus, Istoria vieții privale, vol.II, traducere în limba română,
București 1994, Ed. Meridiane, pag. 198
17 J. A. Brudage – Law ,sex and christian society in Medieval Europe, Chicago ,University Of Press, 1987, pag.397
18 A. E. Simpson – Sexual under words of the Enlightenment, Ed. G.B. Rousseau and Roy Porter, Manchester
University Press,pag.184

13
1.2. Perioada României Moderne
După Mica Unire de la 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a introdus reformarea
statului român inclusiv în plan juridic. Astfel, în anul 1865, Principatele Române aveau
primul Cod Penal din istoria modernă a statului nostru. Istoricii afirmă că acel cod a fost unul
dintre cele mai moderne din Europa acelor timpuri, el fiind inspirat din codurile prusace și
franțuzești.
Infracțiunea de viol purta denumirea în acea perioadă de “atentat contra pudoarei” și
era sancționată în funcție de modul în care era realizată. În Codul Penal din timpul domniei lui
Cuza nu am găsit aspecte referitoare la posibilele eliminări ale pedepsei. Individualizarea
infracțiunii de viol din codul respectiv, în funcție de conjunctură sau victima infracțiunii,
merge până la pedepsirea individuală a violatorilor care aveau ascendent moral asupra
victimelor. “Dacă culpabilii sunt ascendenții persoanei asupra careia s'a comis siluirea, sau
dacă sunt dintr'acei cari au o autoritate asupra-i, dacă sunt institutorii sau servitorii săi, sau ai
persoanelor mai sus însemnate, dacă acești culpabili sunt funcționari ai unui cult, sau preoți
ori călugări, sau dacă culpabilul, ori-care ar fi, a fost ajutat în crima sa de către una sau mai
multe persoane, pedeapsa va fi pentru cazul prevăzut de art. 263 si 264, maximul recluziunei”.
1.2.1. Codul Penal din 1864
În Codul penal din 1864, infracțiunile contra vieții sexuale erau cuprinse în Titlul IV
intitulat „Crime și delicte în contra particularilor”, secțiunea V denumită „Atentate contra
bunelor moravuri”. Infracțiunile împotriva vieții sexuale erau încadrate de la art. 263-268 iar
infracțiunea de viol era numită „atentat contra pudorii cu violență” (art. 264), incluzând în
cuprinsul său atât acte sexuale normale realizate cu violență, acte de homosexualitate, precum
și acte de perversiune sexuală.
După Unirea din 1859 a Principatelor Române, în cadrul bogatei activități legislative
desfășurate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a elaborat și „Codul penal român”,
redactat în 1864 și pus în aplicare la 1 mai 1865, la întocmirea căruia s-a avut în vedere Codul
penal francez din 1810 și în oarecare măsură Codul penal prusian din 1851.19

19 D.V.Firoiu, „Istoria statului și dreptului românesc”, vol.II, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, pag. 49.

14
În Codul Penal de la 186520, infracțiunile privitoare la viața sexuală se regăseau în
titlul IV („Crime și delicte contra particularilor”), la Cap. I, secțiunea a V-a, intitulată
„Atentate în contra bunelor moravuri”.
Infracțiunea de viol era condamnată sub denumirea „Atentat contra pudoarei, cu
violență” în art. 264, modificat prin Legea din 17 februarie anul 1874. Textul prevedea
următorul conținut:
„Oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violență, în contra unui
individ bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximum închisorii. Dacă crima s-a comis în
contra persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniți, culpabilul se va pedepsi cu maximum
recluziunii”.
Conform art.8 pct.1 al codului (cu modificările aduse de Legea din 17 feb. 1874),
pedeapsa cu închisoarea era de 5 ani, iar conform art.7 pct.3, maximum recluziunii era de 10
ani.
Nu există îndoială asupra faptului că înțelesul noțiunii de „atentat contra pudoarei,cu
violență” este același cu cel pe care îl are noțiunea de viol, în concepția legiuitorului
contemporan. Acest fapt este confirmat de formularea art.265 al Codului de la 1864, unde,
referindu-se la atentatul contra pudoarei, legiuitorul de atunci folosește termenul de
„siluire”21.
Așadar, prin „atentat contra pudoarei” (ce avea două forme: cu sau fără violență,
reglementate în art.264 și 263) se înțelegea o siluire, o încălcare a libertății sexuale a
persoanei, realizată fie prin folosirea violenței (art.264) fie fără violență, însă profitând de
imaturitatea unei persoane.22
Astfel, erau incriminate și actele de homosexualitate și alte acte de perversiune sexuală
realizate cu violență sub aceeași denumire.
Subiectul activ este necircumstanțiat, acesta putând fi atât bărbatul, cât și femeia. Pe
de altă parte, subiectul pasiv al infracțiunii poate fi un „individ de sex bărbătesc sau
femeiesc”.

20 „Codul Penal din 1 Maiu 1965, cu modificările din 1874, 1882, 1893, 1854 și 1855”, Ed. Librăria Nouă,
București, 1908
21 art. 265: „Dacă culpabilii sunt ascendenții persoanei asupra căreia s-a comis siluirea sau dacă sunt dintre acei
cari au o autoritate asupră-i…”.
22 art. 263: „…asupra unui copil, de sex bărbătesc sau femeiesc, de vârstă mai mic de 14 ani.”

15
Analizând și celelalte articole care condamnă infracțiuni privind viața sexuală,
realizăm că prin atentat contra rușinii justițiarul de la acea vreme a considerat ca fiind o
siluire, o vătămare a libertății sexuale care se realizează fie fără violență, dar profitând de
imaturitatea unei persoane (art. 263 – „asupra persoanei unui copil, de sex bărbătesc sau
femeiesc de vârstă mai mic de 14 ani”), fie prin folosirea violenței (art. 264).
În concluzie, rezultă că în aria infracțiunii de atentat contra pudoarei realizat cu
violență se încadrează și fapta sancționată în prezent în art. 218 Cod Penal sub denumirea de
viol.
Atentatul contra rușinii, prin intermediul violenței, necesita un act sexual (consumat
sau rămas în faza tentativei), aspect ce avea un sens amplu, evident, căci conținea atât raportul
sexual (actul sexual normal), cât și acele acte de homosexualitate (masculină sau feminină) și
perversiunile sexuale comise cu violență. Așadar,se poate observa,că nu exista nicio
circumstanțiere referitoare la subiectul activ sau pasiv al infracțiunii: „oricine va comite…” ;
”…în contra unui individ de sex bărbătesc sau femeiesc…”, legiuitorul de la 1864 având păreri
mult mai largi cu privire la sfera de încadrare a libertății sexuale a individului, a cărei
încălcare presupunea să o pedepsească în mod unitar, nu fracționat (așa cum se întâmpla în
perioada în care viol nu era considerat decât un raport sexual neconsimțit comis de un bărbat
asupra unei femei). Fiecare aspect al libertății sexuale a persoanei își are semnificația sa, nu se
poate afirma că unul este mai important, toate aducându-și aportul la desfășurarea normală a
vieții sexuale a persoanei.
Cotropirea oricăruia din aceste aspecte conduce la realizarea unei dezarmonii, a unor
abateri, iar gravitatea șocului lor asupra vieții sexuale a persoanei nu poate fi comparată,
pentru a se crea o clasificare. Viața sexuală a individului este un tot unitar, iar tăria
consecințelor pe care le pot produce asupra-i atingerile aduse diverselor sale elemente, depind
de structura psihică și emoțională a persoanei respective, nu de ce aspect al vieții sexuale a
fost compromis.
Totodată, se poate observa că legiuitorul de la 1864 apăra viața sexuală a persoanei,
fără a face discriminare pe criterii de sex (cum s-a întâmplat mai târziu), așadar, atât femeile
cât și bărbații puteau fi subiect pasiv al infracțiunii de viol. Chiar dacă este dificil de imaginat
comiterea un viol comis prin folosirea de violențe fizice de către o persoană de sex feminin
asupra unueia de sex masculin, nu la fel se întâmplă, de exemplu, cu utilizarea constrângerii
morale.

16
1.2.2. Codul Penal din 1936
Într-o mai bună organizare, dar într-un mod mai complex și menținând încă
imprecizia în definirea infracțiunii de viol, Codul din anul 1936 incrimina această infracțiune
sub denumirea proprie de „viol”.
Astfel, în Titlul XI („Infracțiuni contra pudoarei și bunelor moravuri”), cap. I
(„Infracțiuni contra pudoarei”), art. 419 avea următorul conținut:
„Comite delictul de viol și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 2 la 5 ani
și interdicție corecțională de la 3 la 5 ani:
1. Bărbatul care, prin violență sau amenințare, constrânge o persoană de orice sex
să aibă cu el raport sexual.
2. Bărbatul care, profitând de starea de inconștiență a unei persoane de orice sex,
sau de neputința acesteia de a-și exprima voința ori de a se apăra, are cu ea raport sexual, în
afara căsătoriei, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare.
În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani ori dacă a rămas gravidă sau
i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa e închisoarea corecțională de la 5 la 10 ani și
interdicția corecțională de la 3 la 5 ani.”
În această reglementare, deși bărbatul reprezintă subiectul pasiv, nu este pedepsit
violul femeie–bărbat, excluzând femeia din aria subiectului activ. Probabil, justițiarul de la
1936 s-a inspirat din art. 232 Codul transilvănean și art. 125 Codul bucovinean care pedepsea
violul ca faptă realizată numai de către bărbat asupra femeii și din Codul Penal italian care nu
circumstanția nici subiectul activ, nici cel pasiv, la fel ca legiuitorul român din anul 1865.
Doar în modalitatea de la punctul numărul 1 femeia căsătorită era protejată de violul
comis de către soțul ei.
Astfel, putem observa că apare o modificare a liniei de gândire a legiuitorului, care nu
mai consideră ca subiect activ al violului doar persoana de sex masculin. Subiect pasiv poate
fi totodată „o persoană de orice sex”. Acest lucru înseamnă că și legiuitorul de la 1936 acuza
actele de homosexualitate comise prin obligare (explicită sau implicită), de data aceasta însă
numai actele de homosexualitate masculină.
Textul art. 419 sancționează atât violul propriu-zis, cât și actele de homosexualitate
masculină realizate prin violență, care intrau de fapt sub incidența art. 420 ce reglementează
„Delictul de violență contra pudoarei” și unde erau sancționate actele de inversiune sexuală.
Referitor la această incoerență, prof. Traian Pop arăta că: „Delictul de viol din art. 419 și
delictul de violență contra pudoarei sunt aproape identice, având identice aproape toate
elementele constitutive. Deosebirea este în ce privește elementul constitutiv central, actul în

17
sine, sau mai bine zis actul de executare. Căci pe când în art. 419 este vorba de raport sexual,
conjuncțiunea sexuală, pe atunci în art. 420 este vorba de un act de inversiune sexuală. Logic
ar fi fost, ca în prevederile art. 419 (viol) să fi intrat numai raportul sexual (prin organele
genitale) între bărbat și femeie, căci numai acest act sexual este normal, iar în prevederile art.
420 să fi intrat actele sexuale anormale, zise de inversiune sexuală sau de perversitate
sexuală”23.
Este clar că sensul noțiunii de raport sexual nu era numai cel prevăzut în literatura
juridică de după anul 1968 (actul sexual normal, ce constă în introducerea organului sexual
masculin în organul sexual feminin, act ce este definitoriu prin finalitatea sa:
reproducerea,perpetuarea speciei), ci conținea și actul sexual anal, actul sexual oral
(cunoscându-se faptul că bolile venerice pot fi transmise și pe această cale).
Prin dispozițiile art. 427 și 425 s-au prevăzut modalități grave de infracțiuni de viol, în
privința numărului părtașilor la o infracțiune și a raporturilor existente între făptuitor și
victimă.
Prin dispozițiile art. 426 se acuza violul a cărui urmare a fost moartea victimei și era
sancșionat cu munca silnică pe viață.
Referitor la circumstanțele de punere în mișcare și exercitare a acțiunii penale, Codul
din anul 1936 prevedea cerința plângerii prealabile atât pentru forma tipică a infracțiunii de
viol, cât și pentru unele modalități mai grave, cum ar fi cele ce fac referire la împrejurarea în
care fapta a fost săvârșită de un tutore, curator, învățător, educator, supraveghetor, medic
curant ori de către mai multe persoane împreună.
În ceea ce privește căsătoria făptuitorului cu victima ca o cauză de nepedepsire, de ea
se folosea doar autorul infracțiunii, nu și participanții. Așadar, conform art. 427: „Delictele de
viol, violență contra pudoarei și atentatul la pudoare fără violență nu se pedepsesc dacă, mai
înainte ca hotărârea penală să fi rămas definitivă, a intervenit căsătoria între autor și victimă”.

23 C.G. Rădescu, I.Ionescu Dolj, I.Gh.Periețeanu, V. Dongoroz s.a., „Codul Penal Carol al II-lea Adnotat”, vol. II,
parte specială, art. 184 – 442, Ed. Librăriei Socec & Co S.A., București, 1937, pag. 643

18
1.2.3. Codul Penal din 1968
Legiuitorul de la 196924 a folosit ca sursă de inspirație Codul Penal „Carol al II-lea”.
Astfel, până în anul 1996, în Titlul II („Infracțiuni contra persoanei”), cap. III („Infracțiuni
privitoare la viața sexuală”) a părții speciale a Codului Penal, art. 197 intitulat „Violul” avea
următorul cuprins:
„Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoarea de la
2 la 7 ani.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani dacă:
a) victima nu împlinise vârsta de 14 ani;
b) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;
c) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății
Pedeapsa este închisoare de la 7 la 15 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau
sinuciderea victimei.
Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
Faptele prevăzute în alin. 1 și 2 lit. a), c) și d) nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi
rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor și victimă. În caz de participație, în alte
condiții decât aceea prevăzută la lit. b), căsătoria dintre autor și victimă produce aceleași
efecte și față de participanți ”.
Codul penal din anul 1968 a suferit mai multe reformări. În materia analizată, au
apărut modificări prin Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14
noiembrie 1996.

24 Codul penal din 1969 a fost publicat în B. Of. nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968 și, conform art. 363, a intrat în
vigoare de la 1 ian. 1969; a fost republicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 apr. 1973 și apoi din nou republicat în M.
Of. nr. 65 din 16 apr. 1997

19
Reglementarea infracțiunii de viol rămâne aceeași; doar compunerea textului suferă
modificări: la alineatul al doilea se mențin doar ultimele trei circumstanțe agravante, în timp
ce acceea referitoare la victima sub vârsta de 14 ani este trecută ca prima prezumpție la
alineatul al treilea.
Pe de altă parte, s-au mărit sancțiunile: forma tipică din alineatul 1 se pedepsește acum
cu închisoare de la 3 la 10 ani, cele trei agravante din alineatul 2 cu închisoare de la 5 la 15
ani, violul victimei sub 14 ani cu închisoare de la 10 la 20 de ani, iar violul care a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
După această modificare, textul art. 197 Vechiul Cod Penal are următorul conținut:
„Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința, se pedepsește cu închisoarea de la
3 la 10 ani.
Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă:
a) fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună;
b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.
Pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 an, iar
dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de
la 15 la 25 de ani.
Acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.
Faptele prevăzute în alin. 1, 2 lit .b) și c) și alin. 3 teza I nu se pedepsesc dacă înainte ca
hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor și victimă. În caz de
participație, în alte condiții decât aceea prevăzută în alin. 2 lit. a), căsătoria dintre autor și
victimă produce aceleași efecte și față de participanți ”.

20
2. Elemente de drept comparat
Studiul comparativ al legiuirilor penale din mai multe țări accentuează existența unor
puncte comune în reglementarea infracțiunilor împotriva vieții sexuale în general și a
infracțiunilor de viol în special.
În general, toate legislațiile europene au funcționat după aceeași concepție de legiuire,
cu unele deosebiri de la o reglementare la o alta.
Judecata reglementării infracțiunilor ce fac referire la viața sexuală a fost preluată și de
legislația românească în toate cele trei coduri penale care au urmat în timp. Însă, nepedepsirea
violului comis de către femeie asupra bărbatului reprezenta în legislația românească, până la
ultimele scimbări, o poziție izolată.
În funcție de sistemul de reglementare însușit, statele europene care consideră violul ca
un raport sexual conceput prin violență în mod exclusiv de un bărbat asupra unei femei,
reglementează într-un alt capitol, atentatul contra pudoarei cu violență, unde subiecții nu sunt
circumstanțiați, astfel încât, prin această infracțiune, se acoperă ipoteza violului femeii asupra
bărbatului. Codurile care reglementează în acest fel sunt: Codul Penal al Suediei, Spaniei,
Elveției, Olandei, Portugaliei. Codul penal român însă, nu prevede și nu a prevăzut o astfel de
reglementare.
2.1. Codul Penal Francez
Infracțiunile referitoare la viața sexuală au fost incriminate o dată ce vechile principii
despre superioritatea bărbatului față de femeie, a stăpânului față de sclav, a părintelui față de
copil au început să dispară.
Într-o cercetare comparativă, legislația franceză ne oferă dovezile pentru incursiunea
lucrării de față. Astfel, cu ușurință se poate observa că o istorie, o reprezentare a evoluției
incriminării violului duce – volens nolens – la analiza a însăși istoriei violului.
Legiuitorul francez din anul 1978 unește într-o singură crimă violul și atentatul la
rușine, oferind definiția mult așteptată: „Orice act sexual de orice natură ar fi, impus altcuiva
prin violență, constrângere sau luare prin surprindere, constituie un viol”. Așadar, victima
poate fi atât bărbat cât și femeie; soția putea fi victima violului soțului. Completarea încă nu
este aprobată de Senat.

21
Cum nu se diferenția ce anume reprezintă termenul de act sexua, s-a revenit asupra
definiției: „Orice act de penetrare sexuală, de orice natură ar fi comis asupra altcuiva prin
violență, constrângere sau luare prin surprindere, constituie un viol.” (Legea din 23 dec.
1980).
Noul cod penal a fost votat în anul 1992. Violențele sexuale sunt condamnate în
capitolul „Atentat la violențe”; astfel, nu se mai face referire la rușine, ci doar la violență. Din
noul cod sunt eliminate cuvintele „pudoare”, „moravuri”, „ultraj”. „Atentatul la pudoare”
devine o „agresiune sexuală alta decât violul”(art. 222-27), sancționată cu 5 ani de închisoare
și 50.000 franci amendă; pudoarea a încetat a mai fi un imperativ clar al feminității.
Este incriminată „hărțuirea sexuală” (art. 222-23): „faptul de a hărțui pe cineva făcând
uz de ordine, de amenințări sau de constrângeri, în scopul de a obține unele favoruri sexuale,
de către o persoană ce abuzează de autoritatea oferită de funcție, este pedepsit cu un an
închisoare și 100.000 de franci amendă”. Pentru prima dată sunt condamnate „apelurile
telefonice rău intenționate” (art. 222-16), ca tipologie a agresiunii sexuale verbale.
Violul are este definit de Legea din anul 1980 și se pedepsește cu 15 ani de recluziune
criminală (art. 222-23).
Noul Cod Penal francez, intrat în vigoare la data de 1 mai 1994, în titlul II, numit
"Fapte care prefigurează persoana umană ", condamnă faptele îndreptate împotriva vieții
persoanei în Secțiunea a 3-a a Capitolului II, unde sunt incriminate agresiunile sexuale (violul,
art 222-23, alte agresiuni sexuale, art 222-27; obținerea prin abuz de satisfacții sexuale, art
222-23) și în Secțiunea 4-a este incriminat traficul de stupefiante. Violul, în modalitatea
tipică, este reglementat în art 222-23 astfel:
"Orice act de penetrare sexuală, de orice natură ar fi, săvârșit asupra persoanei altuia, prin
violență, constrângere, amenițtare sau surpriză reprezintă infracțiunea de viol".
Codul Penal francez prevede și șapte circumstanțe agravante. Acestea sunt:
(a) violul săvârșit asupra unui minor sub 15 ani;
(b) violul săvârșit asupra unei persoane vulnerabile din cauza vârstei, a bolii, a unei
infirmități sau din cauza unei deficiențe fizice sau psihice sau a stării de graviditate;

22
(c) violul comis de un ascendent legitim, natural sau adoptiv sau de o altă persoană având
autoritate asupra victimei;
(d) violul săvârșit de o persoană care abuzează de autoritatea pe care i-o conferă funcția sa;
(e) violul săvârșit prin amenințarea cu o armă sau prin folosirea armei;
(f) violul săvârșit de mai multe persoane acționând în calitate de autori sau complici (violul
colectiv);
(g) violul insoțit de tortură sau având ca urmare mutilarea, infirmitatea sau moartea
victimei..
După cum se poate vedea, nici în cazul violului și nici în cazul altor agresiuni sexuale,
justițiarul francez nu a făcut nicio diferență în ceea ce privește subiecții infracțiunii, aceștia
nefiind circumstanțiați, violul putând fi realizat de "către oricine" asupra "persoanei altuia",
fără vreo deosebire de sex.
Victima violului are la dispoziție o perioadă de zece ani pentru a depune plângere. În
caz contrar, intervine prescripția răspunderii penale. Dacă violul a fost realizat de un
ascendent sau de o persoană care are supremație asupra victimei când aceasta e minora, la
data comiterii faptei, termenul de zece ani începe să curgă de la data majoratului victimei.
Problema de a ști dacă o femeie poate viola un bărbat este controversată în doctrina
franceză. Controversa există numai în ceea ce privește posibilitatea femeii de a obține un
raport sexual prin constrângere, amenințare sau surpriză cu un bărbat, pentru că se consideră
că, în obținerea unui asemenea raport sexual, femeia nu comite "acte de penetrare", din
simplul motiv că "din punct de vedere anatomic nu este posibil acest lucru".25 Prin urmare,
bărbatul care constrânge o femeie la raport sexual săvârșește infracțiunea de viol, pe când
femeia care obligă la raport sexual un bărbat este vinovată de o altă agresiune sexuală decât
violul26.
Un aspect interesant este cel al posibilității considerării soției ca victimă a violului
comis chiar de către soțul ei. În doctrina și jurisprudența clasică franceză s-a punctat multă
vreme că soția nu poate fi violată de soțul ei, deci nu există viol în raporturile conjugale, prin
viol înțelegându-se, la acea vreme, numai coitul sexelor. Putea interveni răspunderea penală a

25 Michelle- Laure Rassat – "Droit penal special", Paris, 1995, pag 452
26 Michelle- Laure Rassat – "Droit penal special", Paris, 1995, pag 452

23
soțului în cazul în care soției îi erau impuse relații sexuale nefirești sau când părțile nu erau
căsătorite, conceptul fiind fie fosta soție, fie concubina sau logodnica, în sarcina acestora fără
a exista obligația legală de a întreține raport sexual, cum se considera că există în cazul
căsătoriei.
Reprezintă viol o înseminare artificială comisă prin constrângere. În această situație,
victima nu poate fi decât o femeie, autorul putând fi de orice sex.
2.2. Codul Penal Italian
În privința Codului Penal italian, această secțiune a fost abrogată de art.l al legii nr.66
din 15 februarie 1996, cu privire la normele împotriva violenței sexuale, care a inclus de
asemenea în delictele împotriva libertății personale delictele de violență sexuală (art.609 bis-
609 decies din codul penal). Așadar, în articolul 519 este prevăzut că cel care, prin violență și
amenințare, constrânge pe cineva să aibă un raport sexual, este sancționat cu închisoare de la
3 la 10 ani.
Cu aceeași pedeapsă este sancționat cel care are un raport sexual cu persoana care în
momentul faptei:
1) nu a împlinit 14 ani;
2) nu a împlinit 16 ani, când vinovatul îi este descendent sau tutore sau este o altă persoană
căruia minorul i-a fost încredințat din motive de ingrijire, educație, instruire, supraveghere sau
pază;
3) este bolnavă mental sau nu este în stare să-i reziste din cauza propriilor condiții de
inferioritate psihică sau fizică, chiar dacă aceasta este independenta de fapta vinovatului;
4) a fost înșelată deoarece vinovatul s-a substituit unei alte persoane.
Articolul 609 bis din Codul Penal italian prevede că cel care, prin violență sau
amenințare sau prin abuz de putere obligă pe cineva să întrețină acte sexuale este pedepsit cu
închisoare de la 5 la 10 ani (art.609 nonies).

24
La aceeași pedeapsă este supus cel care instigă pe cineva să întrețină sau să suporte
acte sexuale:
1) abuzând de condițiile de inferioritate fizică sau psihică a persoanei vătămate în momentul
faptei (art.609 quater, 609 sexies, 609 decies);
2) înșeland persoana vătămată deoarece vinovatul s-a substituit unei alte persoane.
În cazurile cu o gravitate mai mică, pedeapsa este diminuată în măsura în care nu
depășește doua treimi.
Acest articol a fost inserat de art.3 al legii nr.66 din 15 februarie 1996. Articolul 16 al
legii citate nr.66/1996 prevede totodată că imputatul pentru delictele prevăzute în acest articol
este supus, în urma expertizei, la verificări pentru recunoașterea patologiilor transmisibile
sexual atunci cand modalitățile faptei ar putea duce la presupunerea unui risc de transmitere a
acestor patologii.
În Codul Penal italian infracțiunile împotriva persoanei sunt prevăzute în Titlul VII,
Cartea a II-a. Acest titlu prevede, în capitolul I „Delictele contra vieții si integrității sau
sănătății”, în capitolul II, „Delictele contra onoarei”, iar în capitolul III sunt prevăzute
„Delictele contra libertății individuale". Libertatea este apărată penal sub aspect fizic, psihic,
al inviolabilități domiciliului și al secretului.

2.3. Codul Penal German
Codul Penal german prevede infracțiunile împotriva vieții în Capitolul XVI unde este
condamnată: uciderea unei persoane în condiții agravante (paragraful 211), uciderea unei
persoane în condiții neagravante (paragraful 212), uciderea unei persoane în condiții
atenuante (paragraful 213), omorul la cererea victimei (paragraful 216), pruncuciderea
(paragraful 217), întreruperea sarcinii (paragraful 218). În Capitolul XVII sunt
incriminate acțiunile contra integrității corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă,
deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă).
În Capitolul XIII sunt sancționate faptele contra libertății proprii. În Capitolul XIV
sunt condamnate faptele de insultă, calomnia, atingerea adusă memoriei unei persoane
decedate.

25
În Capitolul XV sunt sancționate faptele contra secretului vieții personale
și a secretului corespondenței.

2.4. Codul Penal Spaniol
Codul Penal spaniol prevede în Capitolul IV, Titlul IX, Infracțiuni contra libertăților
sexuale27. Articolul 178 arată că persoana care aduce atingere libertății sexuale altei persoane,
prin violență sau constrângere, va fi sancționată ca răspunzătoare de agresiune sexuală cu
pedeapsa închisorii de la 1 la 4 ani. În articolul 179 este prevăzut că atunci când agresiunea
sexuală reprezintă accesul carnal pe cale vaginală, anală sau bucală sau introducerea de
membre corporale sau alte obiecte pe una din primele două căi, persoana responsabilă va fi
pedepsită pentru viol cu pedeapsa închisorii de la 6 la 12 ani.
Comportamentele anterioare vor fi pedepsite cu pedeapsa închisorii de la 4 la 10 ani
pentru agresiunile prevăzute în articolul 178 și de la 12 la 15 ani pentru cele prevăzute în
articolul 179, când concură una din următoarele circumstanțe:
1. Când violența sau intimidarea exercitată îmbracă forme deosebit de degradante sau
umilitoare.
2. Când faptele sunt comise prin participarea a două sau mai multor persoane.
3. Când victima este deosebit de vulnerabilă, datorită vârstei, bolii sau situației și, în
orice caz, când aceasta este mai mică de 13 ani.
4. Când, pentru înfăptuirea delictului, persoana responsabilă s-a prevalat de o relație
de superioritate sau de rudenie, este ascendent, descendent sau frate natural sau prin adopție,
sau prin afinitate cu victima.
5. Când autorul face uz de obiecte periculoase, susceptibile de a provoca moartea sau
una din vătămările prevăzute în articolele 149 și 150 ale acestui Cod, fără a se aduce atinge
pedepsei care s-ar putea aplica pentru moartea sau vătămările cauzate.
În condițiile în care concură două sau mai multe din circumstanțele prezentate,
pedepsele prevăzute în acest articol se aplică în jumătatea lor superioară.

27 Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Al. Boroi, I. Pascu, Ioan Molnar, V. Lazar- Drept penal. Partea speciala,
Bucuresti, pag 91-92

26
2.5. Codul Penal al Republicii Moldova
Violul se încadrează în capitolul Capitolul IV al Codului Penal din Republica
Moldova,art. 171 și reprezintă conform acestuia raportul sexual realizat prin obligare fizică
sau psihică a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-și
exprima dorința și se sancționează cu închisoare de la 3 la 5 ani.
Violul:
a) săvârșit de către o persoană care anterior a săvârșit un viol prevăzut la alin.(1);
b) săvârșit cu bună-știință asupra unui minor;
b1) săvârșit cu bună-știință asupra unei femei gravide;
b2) săvârșit asupra unui membru de familie
c) săvârșit de două sau mai multe persoane;
d) – exclusă
e) însoțit de contaminarea intenționată cu o boală venerică;
f) săvârșit cu deosebită cruzime, precum și din motive sadice
g) – exclusă
se pedepsește cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Violul:
a) persoanei care se afla în grija, sub ocrotirea, protecția, la educarea sau
tratamentul făptuitorului;
b) unei persoane minore în vârstă de până la 14 ani;
c) însoțit de contaminarea intenționată cu maladia SIDA;
d) care a cauzat din imprudență o vătămare gravă a integrității corporale sau a
sănătății;
e) care a provocat din imprudență decesul victimei;
f) soldat cu alte urmări grave
se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani sau cu detențiune pe viață.
În Codurile penale europene, violul este caracterizat ca raportul sexual obținut prin
violență ori profitând de incapacitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima acordul, fără
a exista vreo determinare a subiecților în raport de sex. Este cazul codurilor penale francez,
belgian, italian, luxemburghez, rus, turc, norvegian. Deși se sancționează atât violul, cât și

27
atentatul contra pudorii, nici una dintre aceste infracțiuni nu prevede circumstanțieri ale
subiecților, activ sau pasiv28.

Capitolul II. Conținutul juridic al infracțiunii de viol în variantă normativă tipică
Secțiunea I. Concept legal. Caracterizare
1. Concept legal.
Violul reprezintă unul din actele de violență cu o mare gravitate socială. Deși
explicațiile sale juridice diferă în jurisdicțiile diferitelor state, toate postulează, ca și
caracteristică comună, constrângerea exercitată asupra victimei, lipsa consimțământului
acesteia referitor la actul sexual.
Deși varianta simplă a infracțiunii nu a fost modificată în esență, terminologia folosită
în text a fost aleasă astfel încât să răspundă și să înlăture discuțiile în contradictoriu apărute în
practică.
În forma tipică prevăzută în alineatul 1 al articolului 218 Cod Penal, fapta constă în
raportul sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, comis prin constrângerea acesteia,
prin punerea ei în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de
această stare. În forma asimilată descrisă în alin. al 2-lea, violul mai poate reprezenta orice
alte acte de penetrare vaginală sau anală comise prin obligarea victimei, prin punerea ei în
imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința sau profitând de această stare. Prin act
sexual se face referire atât la raportul sexual între o persoană de sex masculin și una de sex
feminin, cât și actele sexuale între persoane de același sex, care conduc la obținerea
satisfacției sexuale prin utilizarea organelor sexuale.
Obligarea persoanei de sex feminin la raport sexual, precum și comiterea raportului
sexual profitând de neputința acesteia de a se apăra sau de a-și exprima voința, constituie
forma cea mai brutală de încălcare a libertății ei sexuale și, de asemenea, jignirea cea mai
amplă ce i se poate aduce. În afară de aceasta, fapta poate atrage și alte repercusiuni de mare
gravitate (dezechilibru moral, cu implicații în viața de familie sau în societate, o vătămare
corporală, moartea sau sinuciderea victimei). Din această cauză, legiuitorul, condamnând
fapta sub titulatura „Violul” și sancționând-o sever, a poziționat-o la începutul secțiunii

28 V. Coclei – op.cit.,pag 43

28
consacrate infracțiunilor privitoare la viața sexuală pentru a sublinia și prin aceasta marea sa
gravitate.

2. Caracterizare
În general, definiția juridică a violului face referire la relația sexuală întreținută prin
constrângere fizică sau psihică.
Majoritatea specialiștilor sunt de acord în a considera că violul nu este atât o acțiune
cu mobil sexual, cât mai ales o formă de agresiune îndreptată împotriva altor persoane.29
Violul – arată A.Giddens – este un efect direct al legăturii făcute între sexualitate și
sentimentele de putere ori superioritate asupra altora,fiind un act de agresiune în care victimei
i se neagă dreptul la autodeterminare.30
Prin șocul puternic și îndelungat pe care îl are în ceea ce privește victima și prin
traumele pe care le realizează, violul este considerat de criminologi ca una dintre cele mai
grave infracțiuni.
Obligarea unei victime (care nu este femeie întodeauna) ,prin utilizarea violenței sau
amenințării, ori prin profitarea de imposibilitatea acesteia de a se apăra sau de a-și exprima
voința, pentru a întreține cu ea un raport sexual neconsimțit caracterizează în esență această
infracțiune.
Conceptul de obligare, ca element fundamental al violului, face referire la exercitarea
unor acțiuni violente asupra victimei (lovire,violență) utilizată de către autor pentru
înfrângerea rezistenței femeii agresate.
Definiția clasică a violului nu face diferență între persoana de sex feminin și cea de
sex masculin. Ca o inovație, subiectul pasiv al infracțiunii poate fi și bărbatul, care astfel va
obține statut de victimă în cazul infracțiunii de viol. Agresiunile fizice și sexuale în cadrul
familiei vor fi pedepsite atât în ceea ce privește femeia cât și în ceea ce privește bărbatul.
Este de menționat că în reglementarea din Noul Cod Penal noțiunea infracțiunii de
viol nu a suferit modificări: art.218 definește violul ca fiind „actul sexual, de orice natură, cu
o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de
imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința”.

29 E.R. Mahoney-Human sexuality,New York,M.C Graw Hill,Inc. 1983,pag 423
30 A. Giddens-Sociology, London Polity Press in sociation with Basil Blackwell 1989, pag .184

29
Secțiunea a II a. Condiții preexistente
1. Obiectul infracțiunii
1.1. Obiectul juridic
În cadrul juridic al infracțiunii de viol se diferențiază un obiect juridic special și un
obiect material.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care se referă la libertatea
sexuală, mai precis la libertatea oricărei persoane de a întreține relații sexuale după libera sa
voință. Însăși denumirea infracțiunii, aceea de viol sugerează noțiunea de constrângere, dat
fiind faptul că termenul viol provine din limba latină unde cuvântul „vis” înseamnă „a forța”.
Faptele menționate pe lângă lezarea unor valori sociale importante cum ar fi libertatea și
inviolabilitatea sexuală a persoanelor, aduc atingere și altor valori sociale cum ar fi viața,
integritatea corporală sau sănătatea victimei, valori care pot să constituie obiect juridic
secundar al infracțiunii sau libertatea morală, când fapta se comite prin amenințare.31
Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale sunt în primul rând, aspecte ale libertății
individuale și își găsesc semnificația în dreptul inalienabil al individului de a dispune în mod
liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de legile dreptului și a moralei.
Exercitarea acestui drept presupune existența unor relații sociale de respect
necondiționat față de aceste caracteristici esențiale ale persoanei.
Cercetarea obiectului juridic special evidențiază obiectul ocrotirii penale, ca și rău
social împotriva căruia se reacționează prin condamnarea și sancționarea faptei care îl
produce.
În ceea ce privește încadrarea juridică a infracțiunii este indubitabil de stabilit
valoarea socială la care a atentat făptuitorul. De exemplu, două fapte care se caracterizează
prin aceleași metode de concepere, pot fi încadrate diferit în urma definitivării obiectului de
atentare. Astfel, în cazul în care o persoană încearcă prin violență să dezbrace o altă persoană,
fără a duce intenția până la final, ne aflăm în prezența unei tentative de viol, în situația în care
scopul făptuitorului a fost de a-și satisface pofta sexuală. Dar, totodată,ne aflăm în prezența
unei infracțiuni de huliganism în cazul în care individul a dorit prin acțiunile sale să deranjeze
ordinea publică, prin faptele sale ce se deosebesc printr-un cinism și obrăznicie deosebită.

31 G.Antoniu și alții-Codul penal comentat și adnotat,parte specială, vol .I ,Ed.Stiițifică și Enciclopedică,
București. 1975, pag 207

30
În final, se consideră că la încadrarea juridică a oricărui tip de atentate ce includ
acțiuni cu caracter sexual este obligatoriu de concretizat valorile sociale ce urmau a fi
vătămate prin acțiunile ilegale a făptuitorului.

1.2. Obiectul material
Valorile sociale cărora li se aduce vătămare prin comiterea infracțiunii de viol sunt
inseparabil legate de însuși corpul persoanei, care în mod cert va fi atins prin manifestarea
fizică ce reprezintă latura obiectivă a infracțiunii de viol. Atât obligarea, cât și raportul sexual
se exercită asupra corpului persoanei, care devine din acest motiv obiectul material al
infracțiunii de viol. Atingerea adusă corpului persoanei reprezintă expresia materială a
atingerii aduse libertății și inviolabilității sexuale a acesteia, ca valori etico-sociale ocrotite
prin condamnarea faptei de viol.
Obiectul material al infracțiunii reprezintă corpul persoanei aflate în viață. Dacă actul
sexual se exercită asupra unui cadavru, fapta va fi încadrată în dispozițiile articolului 383 din
Codul penal care incriminează profanarea de cadavre.
Obiectul nemijlocit al infracțiunii sexuale este caracterizat de relațiile sociale a căror
existență și uzuală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății sexuale a persoanelor
împotriva actelor de violență ori de presiune psihică. Infracțiunile sexuale nu au numai un
obiect specific, ci se deosebesc de alte infracțiuni și prin caracteristicile lor obiective.

2. Subiectul infracțiunii
2.1. Subiect activ nemijlocit. Participația
În actuala reglementare, orice persoană (indiferent de sex), care, prin obligare sau
profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința, o supune unui
act sexual,poate fi subiect activ al infracțiunii de viol.
Rezultă astfel că prin noțiunea de subiect activ sau infractor se înțelege atât individul
care comite în mod nemijlocit o infracțiune, cât și cel care participă la executarea faptei, în
calitate de instigator și complice.
Infracțiunea de viol poate fi comisă atât de un bărbat, cât și de o femeie. Această
solicitare a legii cu privire la subiectul infracțiunii nu este rezultată în mod expres din text, dar
ea reprezintă, implicit, faptul că un raport sexual, adică un act sexual firesc, cu o persoană de

31
sex femenin, nu poate fi realizat decât de o persoană de sex masculin. Fiind vorba de un raport
sexual, bărbatului i se mai cere condiția ca să aibă aptitudinea fiziologică de a realiza acest
raport. Actele de constrângere exercitate de o persoană lipsită de aptitudinea fiziologică de a
realiza un raport sexual asupra unei persoane de sex femenin, pentru a o determina la acest
raport, nu constituie tentativă infracțiunii de viol, ci o infracțiune consumată contra persoanei
(lovire sau alte violențe, vătămare corporală, amenințare), deoarece, într-un asemenea caz,
nefiind posibilă realizarea raportului sexual, nici libertatea și nici inviolabilitatea sexuală a
persoanei nu poate fi în mod real încălcată.32
Poate fi autor al infracțiunii și minorul care răspunde penal precum și un bătrân dacă
are aptitudine pentru înfăptuirea raportului sexual necesar.33
Conform opiniei predominante referitor la violul marital se consideră că nu poate fi
făptaș al violului, bărbatul care întreține raporturi sexuale cu soția sa prin constrângere,
deoarece soțul se poate folosi de reglementările juridice existente în codul familiei, care
stabilesc exercitarea drepturilor conjugale.
Actele de constrângere, de violență, nefiind acceptate nici în cadrul căsătoriei vor
constitui însă, o altă infracțiune contra persoanei. In jurisprudența altor țări34, violul marital
este considerat posibil și atrage o sancțiune penală.
Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană, indiferent de sex. Participația
penală este realizabilă sub toate formele: coautorat, instigare și complicitate. În anumite
situații, pluralitatea subiectului activ va reprezenta o circumstanță agravantă (săvârșirea faptei
de două sau mai multe persoane împreună).
În cazul infracțiunii de viol, participația penală este posibilă sub aspectul provocării
sau a complicității. Făptuitor sau părtaș poate fi orice individ. Totodată, instigator sau
complice poate fi și bărbatul, cât și femeia fără aptitudine fiziologică de a întreține un raport
sexual.
În această situație, participantul poate fi orice persoană, fără a conta dacă persoana este
de sex bărbat sau femeie. Dacă persoanele participante au întreținut raporturi sexuale cu
victima acordându-și ajutor reciproc la realizarea fiecărui act sexual, infracțiunea comisă este
unică, neputându-se solicita răspunderea la complicitate.

32 Octavian Loghin Drept penal p.II, p. 164
33 C. Barbu- op.cit, pag 226
34 D.H.Russel-op.cit, pag 254

32
Acțiunile acuzaților de a fi avut, prin obligare, relații sexuale cu victima și de
asemenea de a-și fi dat pe rând,mutual, ajutor la comiterea fiecărui act sexual, constituie
infracțiune de viol și nu complicitate la acest tip de infracțiune.
Legea consideră această pluralitate de fapte ca o infracțiune unică.35
Referitor la coautorul în cazul infracțiunii de viol, în teorie există opinii
controversate. Potrivit părerii dominante, se consideră că infracțiunea se comite în persoana
proprie, iar coautoratul nu este posibil, nefiind concepută finalizarea simultană a violului de
mai multe persoane în același timp.
Lipsind această posibilitate, în mod normal nici actele de violență sau amenințare
săvârșite de un coinculpat chiar dacă au fost necesare pentru crearea condițiilor consumării
violului (de pildă, ținerea victimei) nu vor fi socotite ca acte de coautorat.36
Într-o altă opinie, violul fiind considerat o infracțiune complexă a cărei latură
obiectivă este compusă din două acte succesive divizibile în timp (constrângerea și raportul
sexual) se consideră că, persoana care ia parte la activitatea de constrângere asupra femeii în
vederea realizării de către autorul principal a raportului sexual este coautor.37
Jurisprudența confirmă opinia potrivit căreia la viol, participația se realizează numai
sub forma instigării sau complicității, coautorul fiind exclus datorită specificului acțiunii
incriminate.38

2.2. Subiect pasiv
În Codul Penal român subiectul pasiv al infracțiunii de viol este reprezentat prin
textul incriminator ca fiind o persoana de orice sex, conform modificărilor aduse prin Legea
nr.197 din 13.11.2000, publicată în Monitorul Oficial nr.568 din 15.11.2000.
Legea prevede actul sexual normal, actul sexual însemnând o relație sexuală
normală.
În vechiul Cod Penal aflat în vigoare până în anul 1969, în articolul 419, infracțiunea
de viol "raportul sexual cu o persoană de orice sex", includea și noțiunea de viol și relațiile
sexuale între persoane de același sex. Nu interesează în comiterea infracțiunii dacă victima
violată este o femeie căsătorită, văduvă, divorțată ori dacă a mai avut sau nu raporturi sexuale
cu bărbatul; chiar și o prostituată poate fi victima unui viol.

35 Tribunalul Suprem ,decizia 656/1981, În Arhiva de jurisprudență Minnisterului de Justiție
36 V .Dongoroz și alții,op cit, pag 350
37 L. Biro –Drept penal ,parte generală, Cluj 1971, pag 132, C. Butnic –Infracțiunea complexă,teza de doctorat,
pag 151
38 Tribunalul București decizia nr 1983/1981, in Arhiva de Jurisprudență a Ministerului de Justitie

33
Soția nu poate fi subiect pasiv deoarece existența căsătoriei presupune
consimțământul tacit al femeii în raporturile sexuale cu soțul ei.39 Unii autori nu împărtășesc
această părere deoarece nu contează dacă persoana de sex feminin este căsătorită sau nu cu
bărbatul cu care întreține raporturi sexuale prin constrângere.
Chiar dacă cu prilejul săvârșirii infracțiunii de viol s-ar executa acte de violență și
asupra altor persoane, bărbați sau femei care s-ar împotrivi la comiterea infracțiunii sau care
ar putea stânjenii pe infractor în executarea faptei, aceștia nu vor fi subiecți pasivi ai
infracțiunii de viol, ci a infracțiunii împotriva persoanei ale cărei victime au fost.

Secțiunea a III a. Conținutul constitutiv
1. Latura obiectivă
1.1. Elementul material
Elementul material reprezintă orice act sexual de orice natură (vaginală, anală sau
orală), precum și alte acte de penetrare vaginală sau anală cu o persoană. Deosebirea dintre
cele două tipuri de incriminare constă în circumstanțele folosirii sau nu de către făptuitor a
propriilor organe genitale. Așadar, în varianta de incriminare din alin. 1, făptuitorul comite
fapta folosindu-se de organele genitale proprii, pe când în varianta din alin. 2, făptuitorul
acționează (prin penetrare) asupra zonei vaginale sau anale a victimei cu diferite obiecte sau
alte părți ale corpului.
Prin raportul sexual ca element material al infracțiunii, legea înțelege conjuncția
sexelor în care organul sexual bărbătesc, pătrunde în organul sexual al femeii chiar dacă actul
nu a continuat până la finalizarea condițiilor care pot finaliza procreația.40
În conținutul acestei infracțiuni se va include, ca act material al laturii obiective: –
raportul sexual – în înțelesul pe care această sintagmă l-a cunoscut în mod tradițional în
dreptul nostru, acela de conjuncție a organului sexual masculin cu cel feminin sau ceea ce se
numește în limbaj comun, nejuridic, act sexual normal. Infracțiunile privitoare la viața
sexuală sunt infracțiuni comisive; ele se realizează – sub aspectul laturii obiective – prin
acțiuni, care constituie fie o încălcare a libertății în domeniul vieții sexuale, fie o folosire
abuzivă a acestei libertăți.41 Astfel, unele dintre aceste infracțiuni reprezintă un raport sexual

39 G.Nistoreanu și alții-Drept penal special ,Ed. Europa Nova,1997,pag 165
40 V .Dongoroz ,op cit ,pag 353-.G. Antoniu op. cit ,.pag .208
41 O., Loghin Drept penal partea specială , București 1994, p. 161

34
realizat prin obligare (violul), fără un consimțământ valabil (raportul sexual cu o minoră) sau
cu un comsimțământ obținut prin inducerea în eroare a victimei, cu ajutorul unor promisiuni
de căsătorie (seducția). Altele presupun relații sexuale între indivizi de același sex
(infracțiunea cu aceiași denumire), săvârșirea unor acte de perversiune sexuală (perversiunea
sexuală) sau un caracter obscen (corupția sexuală). În sfârșit, una dintre aceste infracțiuni –
incestul – presupune un raport sexual între rude în linie directă sau între frați și surori.
Cerința clară a elementului material presupune ca actul sexual să fie întreținut fără
consimțământul persoanei, adică prin constrângere (fizică sau morală), prin punerea victimei
în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima dorința sau profitând de această stare a
victimei. Nu contează dacă starea de imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința se
datorează acțiunii făptuitorului sau altor cauze (infirmitate, alienație mintală, stare de
oboseală, stare de intoxicație cu droguri ori alcool).
Pentru indicarea acțiunilor prin care se realizează elementul material al infracțiunilor
privitoare la viața sexuală, Codul penal folosește o terminologie adecvată, făcând distincție
între raport sexual, prin care desemnează actul sexual firesc între două persoane de sex opus,
relații sexuale, prin care desemnează actele sexuale nefirești între persoane de același sex, și
acte de perversiune sexuală, prin care desemnează actele nefirești în legătură cu viața sexuală
altele decât cele care constituie relații sexuale între persoane de același sex.42
Pentru existența violului nu are nici o relevanță dacă victima a fost deflorată, ori că
inculpatul nu a ejaculat, fiind suficientă intromisiunea organului sexual în cavitatea vaginală a
femeii împotriva voinței acesteia.43
Viabilitatea victimei la constrângerea exercitată asupra ei nu este esențială, această
rezistență prezentând importanță doar ca expresie a negației ei de a consimți la actul sexual.
Imposibilitatea de a se apăra a victimei se poate datora bolii, infirmității, hipnozei, beției, fără
să conteze cui se datorează această stare (victimei, autorului însuși ori altor cauze).
Imposibilitatea victimei de a-și exprima dorința se referă la acele cazuri în care victima
deși nu este obligată, nu are capacitatea necesară pentru a accepta actele sexuale, lipsindu-i
discernământul (minori, bolnavi psihic, persoane puse sub interdicție).
În cazul constrângerii morale, împotrivirea victimei la actul sexual este depășită prin
amenințarea cu producerea unui rău acesteia, soțului ei sau unei rude apropiate, lucru care nu

42 Macari M., Drept penal parte specială Chișinău 1997, p. 78
43 Trib. Județean Arad ,decizia penală 490/1979 în Repertoriul alfabetic de practică judiciară în mat. penală, pag
.404

35
poate fi evitat decât prin acceptarea raportului sexual. Aptitudinea amenințării de a constrânge
se va aprecia, de asemenea în fiecare situație, în raport cu rezistența psihică a victimei,
precum și în raport cu iminența pericolului la care aceasta s-a văzut expusă. Ca și în cazul
constrângerii fizice, nu este indispensabil ca victima să opună rezistență, expunându-se
producerii răului cu care a fost amenințată; dacă ea a ajuns la certitudinea că acest rău nu
poate fi evitat decât prin acceptarea întreținerii raportului sexual, cerința legii referitoare la
exercitarea constrângerii este concretizată și atunci când ea nu a opus nici o rezistență
făptuitorului. Și de această dată, este de ajuns ca raportul sexual să fi avut loc împotriva
dorinței victimei.
În cazul violului comis împotriva unei persoane prin amenințarea, revelarea unor
fapte și date compromițătoare, elementele reprezentative ale șantajului vor fi absorbite în
conținutul infracțiunii de viol, absorbția naturală având bază legală deoarece în infracțiunea
dezabsorbată se găsesc incluse implicit și trăsăturile infracțiunii absorbite determinate sau
determinabile.
Astfel caracterizat, violul include toate actele de penetrare, indiferent dacă au fost
comise de agresor asupra victimei sau dacă victima a fost constrânsă să facă acest lucru.

1.2. Urmarea imediată și legătura de cauzalitate
Urmarea imediată sau consecința este cea de a doua componentă a laturii obiective a
infracțiunii de viol și reprezintă starea contrară a celeia ce ar fi rezultat din îndeplinirea
normală a relațiilor sexuale și se exprimă într-o concretă vătămare a libertății și inviolabilității
sexuale a victimei.
Urmarea imediată a infracțiunii reprezintă atingerea adusă libertății sexuale a victimei.
Pe lângă starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică), infracțiunea poate
avea, uneori și anumite repercusiuni materiale, de exemplu o atingere adusă obiectului
material al infracțiunii care este corpul victimei: vătămarea gravă a integrității corporale și a
sănătății, o ilegitimă gravitate, o contaminare venerică și chiar moartea sau sinuciderea
victimei.
Producerea unui anumit rezultat nu reprezintă, însă, o solicitare obligatorie pe
existența infracțiunii de viol, dar ea provoacă potrivit dispozițiilor legale, o formă agravantă a
infracțiunii.

36
Între acțiunea inculpatului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de
cauzalitate. Această legatură reprezintă însăși materialitatea faptei. În situația în care
făptuitorul urmează să dea explicații pentru săvârșirea infracțiunii de viol în formele
agravante, va trebui să se determine existența legăturii de cauzalitate între acțiunea
făptuitorului și rezultatul dat.
In practica judiciară s-a apreciat că existența raportului de cauzalitate nu este
influențată de faptul că rezultatul acțiunii nu s-a produs imediat, ci după trecerea unui interval
de timp, chiar îndelungat.
De asemenea există raport de cauzalitate și în cazul în care același rezultat (de pildă
moartea sau sinuciderea victimei) s-ar fi produs datorită altei cauze. .44
Există raport de cauzalitate și în situația în care acțiunea a provocat moartea victimei-
unire cu alte împrejurări, preexistente sau survenite ulterior, care au favorizat producerea unor
urmări – de exemplu, starea de slăbiciune a organismului victimei datorită vârstei fragede ori a
unei boli; lipsa unui tratament medical adecvat; atitudinei neglijentă a victimei; o întârzere în
efectuarea intervenției chirurgicale, etc – dacă fără acea acțiune a făptuitorului nu s-ar fi
produs.45

2. Latura subiectivă
2.1. Forma de vinovăție
Fapta se comite cu intenție directă. Dacă violul se săvârșește în varianta că făptuitorul
profită de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, el trebuie să fi
cunoscut această stare de neputință a victimei și să fi profitat efectiv de ea. Eroarea asupra
stării victimei va înlătura existența infracțiunii.
În cazul agravantelor forma de vinovăție este praeterintenția, rezultatul mai grav,
vătămarea corporală, moartea, sinuciderea, fiind imputat făptuitorului cu tiltu de culpă.
Împrejurarea survenirii acestei urmări se răsfrânge și asupra participanților în măsura
în care au trebuit și au putut prevedea eventualitatea producerii lor – moartea sau sinuciderea
victimei.

44 Trib. Suprem, secția penală ,decizia nr. 97/1979,C.D. pag .392, Trib Suprem secția penală decizia nr.
141/1978 C.D. pag .397
45 Trib. Suprem, secția penală ,decizia nr. 2448/1983,C.D. pag .174, Trib Suprem secția penală decizia nr.
2219/1982 Revista Română de Drept nr .7/1984 pag .50 , Trib. Suprem sentința penală decizia nr. 490/1981
C.P pag .262 si alte decizii

37
Infracțiunea de viol se comite cu intenție directă; făptuitorul realizează săvârșirea
actului sexual împotriva voinței persoanei și că încalcă,astfel, libertatea și inviolabilitatea ei
sexuală, urmare a cărei producere o vrea. Intenția făptuitorului trebuie să existe în momentul
realizării constrângerii. Dacă făptuitorul a luat decizia de a întreține actul sexual cu victima
mai târziu și independent de obligarea pe care a exercitat-o asupra acesteia înainte, va exista
concurs între infracțiunea de viol și infracțiunea comisă prin exercitarea constrângerii (loviri
sau alte violențe, vătămare corporală), în afară de situația în care constrângerea exercitată
anterior asupra victimei a adus-o pe aceasta în stare de incapacitate de a se apăra sau de a-și
exprima dorința, stare de care a profitat făptuitorul pentru a întreține actul sexual. Dacă
făptuitorul a realizat actul sexual profitând de starea de incapabilitate a victimei de a se apăra
sau de a-și exprima voința, pentru existența infracțiunii de viol, este necesar ca acesta să fi
cunoscut, la momentul săvârșirii faptei, această stare a victimei. Greșeala făptuitorului
referitor la această împrejurare îi anulează vinovăția și, ca urmare, răspunderea penală.
Latura subiectiva a violului nu include vreun motiv sau scop special.46

2.2. Mobilul și scopul
Din conținutul integrant al infracțiunii de viol nu face parte ca element circumstanțial
atașat elementului subiectiv mobilul sau scopul, însă o cercetare psihologică a laturii obiective
este necesară.
Deși autorul poate fi motivat la comiterea violului de un anumit mobil (de exemplu
răzbunarea unui front pe fondul relațiilor dintre sexe, batjocorirea victimei, dintr-un
resentiment forțat pe același fond, impulsuri sexuale), acesta nu reprezintă un element
indispensabil pentru existența infracțiunii. Cu toate acestea, mobilul ajută la aprecierea
gradului de pericol social al faptei și sancțiunii.
Orice acțiune sau inacțiune regăsită în jurisprudența legii penale este precedată și
determinată de un imbold interior înspirând făptuitorului ideea de săvârșire a infracțiunii și de
punere în executare a acesteia. Impulsurile interne, bănuite că ar sta la baza infracțiunii de viol
sunt impulsuri sexuale. Nimeni nu reclamă existența acestor impulsuri, dar ele pot fi
împiedicate pentru a nu se ajunge la comiterea de infracțiuni, deoarece rațiunea înnobilează
ființa umană.

46 O. Loghin, T. Toader – op. cit, pag. 198

38
Cunoașterera mobilului care a impulsionat săvârsirea infracțiunii este necesară
întotdeauna, chiar atunci când mobilul nu figurează printre elementele constitutive ori
circumstanțiale ale infracțiunii, deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social al
faptei și a periculozității persoanei infractorului care constituie un criteriu de individualizare a
pedepsei. Scopul se deosebște de mobil, deci se află într-o strânsă legătură cu acesta.47
Scopul infracțiunii poate fi satisfacerea instinctelor sexuale prin săvârșirea
infracțiunii de viol. Multe din infracțiunile de viol sunt săvârșite de tineri, sunt în urma unor
acte de teribilism și în urma unor influențe "din afară" în cunoașterea vieții sexuale.48
Un rol foarte important în lămurire acestor aspecte îl are expertiza medico-legală și
în primul rând cea psihiatrică, deoarece nivelul de normalitate al stării medicale a
făptuitorului și de desfășurarea normală sau mai mult ori mai puțin deviantă a proceselor sale
psihice se realizează prin atitudini fizice, în manifestări externe cu rolul de a le pune în lumină
conținutul și direcția. În spatele oricărui comportament se află procesele psihice care se
concretizează în săvârșirea lui.
Astfel, în cele mai multe cazuri, din modul clar în care a fost efectuată acțiunea, din
împrejurările care au precedat-o, au însoțit-o sau care i-au urmat se poate constata nu numai
dacă făptuitorul a anticipat sau nu rezultatul faptei sale, dar și – în cazul afirmativ – dacă el l-a
urmărit și l-a îngăduit.

Capitolul III. Modalități normative asimilate și agravante
Secțiunea I. Varianta normativă asimilată prevăzută de art.218 alin.2 Cod Penal
Varianta normativă asimilată prevăzută de art.218 alin.2 Cod Penal arată faptul că
orice alte tipuri de acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. (1) se
sancționează.
În cazul repetării actului sexual cu același pretext, fără a se realiza alte acte de
obligare asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea tipică de viol – unitate
naturala – iar dacă s-au exercitat acte repetate de obligare vor fi aplicabile dispozițiile privind
infracțiunea continuată. Aceeași soluție se impune și atunci când actul sexual inițial s-a

47 Tudorel Toader "Drept Penal partea speciala" ed. All Beck 2004 p. 132
48 S.M.Rădulescu, op. Cit. pag. 451 V.Dobrinoiu, I.Molar, A.Boroi si alții, Drept penal, parte generală,Buc .1996
,Ed. Atlas Lex, pag .149-150

39
realizat prin constrângere fizică, iar actele sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin
constrângere morala.49

Secțiunea a II a. Modalități normative agravate
1. Modalități agravate prevăzute de art.218 alin. 3 Cod Penal
Infracțiunea de viol în formă tipică se săvârșește prin cele doua metode normative
descrise de lege: constrângerea, profitarea de starea în care se afla victima. Fiecare din aceste
modalități normative este pasibilă de variate modalități faptice.
Infracțiunea de viol se comite și în condiții agravante, și anume, în împrejurările
prevăzute de art. 218 Cod Penal.

1.1. Când victima se află în îngrijirea,ocrotirea,paza sau tratamentul făptuitorului
Ascendentul psihologic al făptuitorului asupra victimei, totodată și raporturile speciale
în care se află victima și făptuitorul, îi permit acestuia din urmă să comită fapta mult mai ușor
și în disprețul îndatoririlor legale pe care le are față de victimă.
Infracțiunea de viol în acest caz reprezintă o faptă mai gravă, deoarece este comisă
de o persoană care se află într-o situație specială în legătură cu victima, și anume, are o
calitate (părinte, tutore, profesor, medic curant, gardian) care îi dă oportunitatea să preseze
psihologic asupra victimei spre a o convinge la realizarea unui act sexual. Astfel de fapte
prezintă un pericol deosebit și pentru că sunt comise chiar de către cel care, în detrimentul
funcției, profesiei ori a altor calități, avea obligația de a îngriji, ocroti, educa, păzi sau trata
medical victima (de pildă, inculpatul a violat pe fiica din altă căsătorie a soției sale, cu care
locuia împreună și era îngrijită de ei50, ceea ce reprezintă o încălcare gravă a obligațiilor care
reveneau făptuitorului.
Funcția de tutore sau curator presupune îndatorirea de apărare a victimei. Au
asemenea obligație față de victimă persoanele care și-au însușit în fapt sarcina de a ocroti și
îngriji un minor.

49 O. Loghin, A. Filipas, op. cit., p. 161

50 Tudorel Toader "Drept Penal partea speciala" ed. All Beck 2004 p. 132

40
Educarea presupune sarcina făptuitorului de a realiza cu victima o munca educativă.
Au obligația de educare persoanele care, în virtutea funcției lor sau cu scopul reprezentativ
desfășoară o muncă educativă cu persoana ce va deveni victimă a infracțiunii de viol,de
exemplu învățătorii, profesorii, educatorii, institutorii, meșterii (la școlile profesionale),
profesorii angajați de particulari pentru educarea copiilor pentru meditații sau lecții (muzică,
pictură).
Paza victimei presupune obligația făptuitorului de a o păzi și supraveghea. Pot apărea
astfel de raporturi între funcționarii având funcții de serviciu conceptul de pază și
supravegherea persoanelor reținute sau arestate preventiv, acuzate sau internate în instituții de
reeducare.
Tratamentul victimei presupune aflarea acesteia în tratamentul făptuitorului, la spital
sau la domiciliu. Se află în astfel de raporturi medicii, antrenorii de medicină sportivă,
supraveghetorii, masorii, etc. deci persoanele din personalul medical care în virtutea profesiei
lor au în tratament medical astfel de persoane. Nu interesează izvorul raportului în temeiul
căruia făptuitorul avea față de victimă oricare dintre aceste obligații. Poate fi vorba de o
funcție, de o calitate de rudenie, de un contract de prestări servicii etc. De asemenea, nu
interesează durata perioadei de timp în care victima s-a aflat în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau tratamentul făptuitorului; este suficient ca ea să se fi aflat în una dintre aceste situații
în momentul săvârșirii faptei51.
Aceste acțiuni fiind comise de persoana care prin rolul său avea obligația de a îngriji,
ocroti, educa, păzi sau trata medical victima prezintă un pericol iminent din cauza încălcării
grave a obligațiilor care îi reveneau.

1.2. Când victima este rudă în linie directă, frate sau soră
Această situație se justifică prin însemnătatea relațiilor de încredere și politețe care
trebuie să existe între persoanele înrudite, dar și prin facilitatea cu care asemenea fapte se pot
realiza la adăpostul vieții private între rude. Această formă agravată a violului va absorbi și
incestul.
Astfel, agravanta ia în considerare aspectul special dintre făptuitor și victimă,
rezultând din circumstanță că fac parte din aceeași familie. Această agravantă are ca obiectiv
apărarea eficentă a persoanelor care cad victime violenței în familie, printre care se numără nu

51 O. Loghin, T. Toader – op. cit, pag. 202

41
numai femeile, ci și persoane de sex masculin, cu preponderență copiii, bătrânii și persoanele
cu handicap.
Delictul de incest nu poate fi reținut întotdeauna, deoarece în relația sexuală de orice
natură între homosexuali, nu mai există pericolul unei procreeri nefirești.52
În privința aprecierii soției ca subiect pasiv al infracțiunii de viol comis asupra ei de
către soț, în reglementarea anterioară existau păreri controversate. Într-o primă opinie53 se
consideră că bărbatul care-și constrângea soția la a întreține un raport sexual nu săvârșea
infracțiunea de viol, deci el nu putea fi considerat subiect activ al acestei infracțiuni și în
consecință, nici soția sa în calitate de subiect pasiv, ci eventual, al unei alte infracțiuni contra
persoanei, săvârșite cu acest prilej. Adepții acestei opinii iși argumentau punctul de vedere
pornind de la natura juridică a actului căsătoriei, pe care îl considerau un contract care
presupune consimțământul tacit al femeii în vederea intreținerii de raporturi sexuale cu soțul
său.
În cazul celei de-a doua opinii54 se contura un punct de vedere contrar. Deși, orice
căsnicie, în mod inevitabil, presupune existența raporturilor sexuale între soți, acestea trebuie
să se desfășoare în limitele normale, pe baza consimțământului reciproc, liber exprimat, în
afara oricărei constrângeri. În susținerea acestei opinii vine teza care afirma deplina egalitate
în drepturi a femeii cu bărbatul, principiu care trebuie aplicat și în sfera raporturilor conjugale,
fie ele de natură economica, socială sau sexuală.

1.3. Când victima este un minor
Circumstanța agravantă presupune că victima să aibă o vârstă fragedă și este motivată
de ușurința cu care asemenea fapte reprobabile se pot săvârși asupra minorilor, dar și de
gravitatea consecințelor pe care le poate avea asupra psihicului și dezvoltării ulterioare a
victimei.
Pentru retenția agravantei este necesar ca făptașul să fi cunoscut vârsta victimei sau să-
și fi putut da seama de aceasta.

52 Petre Dungan "Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006 p.230
53 V. Dongoroz; O. Loghin – op. cit.
54 V. Cioclei – op. cit; V. Dobrinoiu – Drept penal – partea speciala, Bucuresti, 2000, pag. 123

42
Dacă însă făptuitorul a avut numai îndolieli cu privire la vârsta victimei minore, acest
lucru nu împiedică aplicarea agravantei; astfel, cunoașterea nesigură a vârstei victimei
caracterizează pe plan subiectiv intenția indirectă, suficientă pentru existența agravantei55.
Dacă fapta de viol s-a săvârșit în condițiile mai multor agravante, discutăm despre o
singură agravantă, însă, la individualizarea pedepsei se va urmări și numărul agravantelor.
Circumstanța agravantă face referire la victima infracțiunii de viol, care trebuie să fie
o persoană sub vârsta de 18 ani. Periculozitatea sporită a faptei este dată de vârsta fragedă a
victimei; comiterea faptei asupra unei asemenea persoane reprezintă o mare premejdie pentru
dezvoltarea ei ulterioară fizică și psihică. La acest aspect se adaugă și pericolul social sporit al
făptuitorului care, fără să țină cont de vârsta victimei, comite asupra ei fapta, punându-i astfel
în pericol dezvoltarea ulterioară.
În societatea contemporană remarcăm creșterea violențelor sexuale față de copii.
Violul a început să devină din ce în ce mai mult o problemă care privește ambele sexe. El nu
mai este o problemă a femeii. Abuzul sexual asupra copiilor este o problemă care se impune
sensibilizării părinților56.
Tot mai mulți pedofili vin din rândul unor persoane aparent normale. Acești pedofili
sunt în mod special "turiști sexuali" proveniți din rândul străinilor care urmăresc să-și
satisfacă nevoile sexuale cu niște copii lipsiți de ajutor (cum sunt îndeosebi copii străzii) și
care călătoresc în anumite țări sub pretextul omului de afaceri care vine să investească într-o
acțiune de protecție a copiilor orfani sau a copiilor străzii. Rețeaua de pedofili nu se oprește
numai la acest tip de turism sexual, ci însumează o varietate de alte metode de încurajare a
acestei aberații sexuale: video, rețele informatice, literatura cifrată.
În Danemarca, un grup de pederaști a realizat un pamflet prin care susțineau că actul
sexual implicând un minor nu este un abuz, ci dimpotrivă o problemă de consimțământ și
iubire mutuală57.
Studiile care au fost efectuate în privința abuzului sexual asupra copiilor au pus în
evidență următoarele:
a) abuzul sexual, atât asupra fetelor cât și asupra băieților, s-a datorat, cu o majoritate
semnificativă, unor agresori de sex masculin;
b) deși multe abuzuri sexuale au loc în familie, majoritatea lor se produc în afara
familiei;

55V. Dongoroz – op.cit, pag 358
56 "Violul si abuzul sexual" , Sexualitatea nr.3/1996, pag 6
57 Sexualitatea – art.ant.cit

43
c) agresorii sexuali exteriori familiei fac parte din grupul social primar al victimei:
prieteni adulți, vecini, prieteni ai fraților, vânzători- persoane care au câștigat anterior
încrederea victimei.
d) abuzul sexual produs de străini este rar, datorită grijii pe care părinții o manifestă
față de copii lor.
e) majoritatea abuzurilor sexuale în afara familiei sunt accidentale și nerepetitive,
cele repetitive producându-se mai adesea în familie și ținute strict secret;
f) fetele sunt abuzate sexual la o vârstă mai timpurie decât băieții;
g) abuzul sexual are loc în toate categoriile de populație, el pare a fi totuși mai
frecvent în categoria de populație cu nivel socio-economic și educațional scăzut58.

1.4. Când fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
De această dată, obiectivul comiterii infracțiunii (producerea de materiale
pornografice) oferă caracter agravat faptei. Nu prezintă importanță dacă țelul a fost sau nu
atins, ci doar că a existat la momentul săvârșirii faptei.
În acest caz, fapta este comisă cu forma de vinovăție a intenției directe.

1.5. Când fapta a avut ca urmare vătămarea corporală
Agravanta este justificată de consecințele grave ale faptei. Pe lângă atingerea adusă
libertății sexuale a victimei, acestea dăunează și integrității corporale sau sănătății acesteia,
producându-se una din urmările prevăzute în art. 218 din C. penal. Fapta se comite cu
preterintenție, adică urmarea mai gravă este realizată din vina făptuitorului. Trebuie să existe
legătură de cauzalitate între fapta autorului și vătămarea gravă a victimei. Dacă lezarea gravă
a integrității corporale sau a sănătății victimei are loc cu intenție, se va reține un concurs de
infracțiuni.
Rezultatul produs – vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei –
sporește gravitatea violului, prin săvârșirea faptei fiind încălcate nu numai relațiile sociale
referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, ci și relațiile sociale referitoare
la dreptul persoanei, la integritate corporală și sănătate. Există – de pildă – această agravantă
dacă victima, spre a se salva, după ce a fost violată, a escaladat balconul voind să coboare la

58 idem

44
un etaj inferior, s-a dezechilibrat și a căzut, suferind leziuni ce au necesitat mai mult de 60 de
zile îngrijiri medicale.59
Existența agravantei este determinată, în primul rând, de stabilirea raportului de
cauzalitate dintre infracțiunea de viol și vătămarea corporală gravă produsă victimei. Așadar,
este necesar ca vătămarea corporală gravă să fie rezultatul violențelor exercitate asupra
victimei pentru a o obliga la raport sexual. Dacă această legătură cauzală nu există,
dispozițiile art. 218 C.P. nu sunt aplicabile. În acest caz, agravanta nu poate fi reținută – de
exemplu, în situația în care inculpatul care, încercând să săvârșească un viol, dar nereușind
din cauza opunerii victimei, i-a aplicat mai multe lovituri, producându-i o vătămare corporală
gravă. În această circumstanță, vătămarea corporală gravă nu este un rezultat al faptei de viol,
ci o consecință a unei activități ulterioare tentativei de viol. Așa fiind, răspunderea penală a
făptuitorului se va determina pentru tentativă de viol în formă tipică în concurs cu infracțiunea
de vătămare corporală gravă. Sub sancțiunea inexistenței acestei modalități agravante raportul
de cauzalitate dintre viol și moartea ori sinuciderea victimei trebuie să fie demonstrat, el nu
deduce din materialitatea faptelor, ci acest raport trebuie dovedit de anchetator, deoarece sub
aspectul laturii subiective, cerința esențială o reprezintă existența praeterintenției în
provocarea morții ori în determinarea sinuciderii. În cazul în care moartea ori determinarea
sinuciderii a fost realizată cu intenție, indiferent de modalitate, se vor aplica regulile
concursului de infracțiuni.

1.6. Când fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună
Pluralitatea de participanți oferă faptei o periculozitate majorată, indiferent de
calitatea acestora:coautori, instigatori sau complici. Este de ajuns ca doar unul dintre
făptuitori să fi întreținut actul sexual cu victima, în timp ce restul au acționat ca instigatori ori
complici simultani pentru ca această agravantă să poată fi reținută. Această agravantă
presupune o colaborare simultană a participanților la săvârșirea faptei.
Există viol agravat, chiar dacă fiecare inculpat s-a aflat, în timpul actului sexual, în
încăperi diferite, dacă au acționat împreună pentru intimidarea victimei și înfrângerea voinței
acesteia.60

59Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 1482/1985, în C.D., 1985, p. 306; Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr.
2422/1981, în Repertoriu de practica judiciara în materie penala pe anii 1981-1985, op. cit., p. 203 .
60 Trib. Municipiului Bucuresti, s. a II-a pen., decizia nr. 71/1981, Repertoriu de practica judiciara în materie
penala pe anii 1981-1985, de V. Papadopol, st. Danes, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988, p. 287.

45
Dacă toți părtașii au avut consecutiv acte sexuale cu victima, fiecare asistând și fiind
la rândul său ajutat de ceilalți, răspunderea lor penală se hohărăște pentru o singură infracțiune
de viol în formă agravantă, sub titlul de autori, nu și pentru complicitate la această infracțiune.
Pentru a exista această agravantă se cere o cooperare simultană la comiterea faptei;
această cerință nu este îndeplinită dacă complicele a ajutat numai la săvârșirea unor acțiuni
anterioare.61
În legătură cu instigatorii și complicii care nu au participat la executarea violului se
impune a se face dovada, că au cunoscut că delictul de viol se va săvârși de două sau mai
multe persoane, deoarece circumstanțele referitoare la faptă se resfrâng asupra participanților
numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.62
Dacă instigatorul sau complicele știe că determină sau ajută două sau mai multe
persoane să întrețină un act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același
sex, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la delictul de viol, cu reținerea acestei
agravante; dacă n-au cunoscut această împrejurare, vor răspunde pentru instigare sau
complicitate la infracțiunea de viol, modalitatea simplă prevăzută în art. 218 Cod penal; se
poate reține această agravantă și în situația în care fapta a rămas în faza tentativei.63
Rațiunea agravantei constă, în cazul violului, în aceea că pluralitatea făptuitorilor dă
acestora o mai mare încredere în reușita acțiunilor, îi face să acționeze cu mai multă
îndrăzneală, să înfrângă mai ușor rezistența victimei64. Nu este necesar ca toți făptuitorii să
aibă acte sexuale cu victima; este suficient ca actul sexual să fie realizat numai de unul dintre
ei, celălalt sau ceilalți făptuitori desfășurând activități simultane în calitate de complici
concomitenți. În consecință, agravanta nu este realizată dacă autorul – cel care a realizat actul
sexual – a fost ajutat de un complice numai la săvârșirea unor acțiuni anterioare65.
Împrejurarea că, în momentul săvârșirii violului, victima s-a aflat în stare de inconstiență, prin
urmare, în situația de a nu-și da seama de prezența a două sau mai multe persoane care să o
constrângă la act sexual, nu înlătură agravanta, deoarece aplicarea acesteia nu este
conditțonata de o asemenea împrejurare66.
În legătură cu sensul juridic al expresiei "săvârșirea împreună" au fost exprimate două opinii.
Astfel, într-o primă opinie67, se consideră că legiuitorul se referă la toate persoanele care coopereaza, în

61 Trib. Suprem, sect. pen., decizia nr. 5516/1971, în RRD nr. 6/1972, p. 159.
62 Petre Dungan "Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006 p.228
63 Petre Dungan " Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006 p.228
64 O. Loghin. T. Toader – Drept penal, partea speciala, Casa de editura si presa Sansa 2001, pag. 200
65 D. 5516/1971 a T.b., s.p., R.R.D. 6/1972, pag. 154
66 D. 11/1978 a T.b., s.p., R.R.D. 9/1978, pag. 64
67 C. Bulai – Manual de drept penal, partea generala, Editura All, Bucuresti, 1977, pag. 65

46
orice calitate (autori, complici, investigatori), la săvârșirea unei fapte penale, identificandu-se din acest
punct de vedere cu participația. Legiuitorul pare să fi avut în vedere nu un anumit mod de contribuție a
mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii, ci simplul fapt că infracțiunea a fost săvârșită de cel
puțin trei făptuitori.
În sens contrar s-a constatat "săvarșirea împreună" presupune o săvârșire în comun, o
conlucrare conjugată, dar simultană – nu și anterioară – la comiterea faptei. Numai conlucrarea
concomitentă a mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii, numai îmbinarea efectivă, concordanța
a unor activități multiple este de natură a spori, în mod obiectiv eficiența acțiunii ilicite și a anihila ori
slăbi posibiliățile de apărare ale victimei"68.
Ceea ce efectiv mărește forța de acțiune a făptuitorilor și anihilează ori micșorează
posibilitățile victimei de a se apăra este pluralitatea făptuitorilor și conlucrarea fizică a acestora, iar
nu existența unei coeziuni psihice dintre aceștia. Existența agravantei nu este condiționată de o
identitate de scop69.

2. Modalitate agravată prevăzută de art. 218 alin. 4 Cod Penal
Conform acestei agravante, acțiunea este mai gravă dacă s-a produs moartea victimei,
iar urmarea îi este imputată făptuitorului din culpă, el acționând cu preterintenție. Dacă
moartea victimei se realizează cu intenție, se va reține infracțiunea de viol, în concurs cu
infracțiunea de omor ori provocarea sau înlesnirea sinuciderii.
Aceste consecințe trebuie să fi fost provocate cu praeterintenție. Dacă moartea a fost
determinată cu intenție directă sau indirectă, de exemplu pentru a opri victima să țipe cerând
ajutor, va exista concurs de infracțiuni între infracțunile de viol și omor calificat. Pentru
existența agravantei este indispensabil ca, sub aspect obiectiv, moartea ori sinuciderea
victimei să fie urmarea violențelor exercitate asupra ei pentru a o obliga la raport sexual de
orice natură,iar sub aspect subiectiv moartea ori sinuciderea victimei, sa-i fie imputabilă
făptuitorului pe baza praeterintenției.
Pentru existența infracțiunii de viol este necesar să se hotărască legătura de
cauzalitate dintre fapta de viol și moartea sau sinuciderea. Când consecința este moartea
victimei trebuie să se constate că aceasta a fost determinată ca urmare a actelor de violență
exercitate asupra victimei în vederea constrângerii sale la act sexual. Când rezultatul este

68 Stefan Danes, V. Papadopol – Individualizarea juridica a pedepselor, Editura Stiintifica si Pedagogica,
Bucuresti, 1985, pag. 144
69 ibidem, pag. 144

47
sinuciderea victimei, trebuie să se hotărască dacă aceasta a fost provocată de suferințele fizice
sau morale legate de săvârșirea violului. În orice situație,aceste consecințe mai grave se pot
atribui făptuitorului numai dacă s-au datorat vinei acestuia (nu le-a prevăzut deși putea și
trebuia să le prevadă, ori prevăzându-le a sperat fără temei că nu se vor produce), deci dacă
titul de vinovăție cu care a acționat a fost praeterintenția. În prezumpția că autorul violului a
urmărit sau a acceptat comiterea rezultatului mai grav (moartea sau sinuciderea victimei), el
va răspunde pentru infracțiunea de viol în concurs cu aceea de omor (simplu sau calificat,
după caz) ori de provocare sau înlesnire a sinuciderii.
O chestiune importantă, soluționată în mod diferit de teoreticienii dreptului penal, cât
și de practica judecătorească, a fost ridicată de încadrarea juridică a tentativei de viol, care a
avut ca rezultat moartea sau sinuciderea victimei.
Astfel, după o opinie exprimată în literatura de specialitate70, dacă moartea sau
sinuciderea victimei este rezultatul unui viol rămas în faza tentativei, există tentativa
agravantă a violului, urmărind a se aplica dispozițiile generale referitoare la sancționarea
tentativei.
După o altă opinie71, dacă moartea sau sinuciderea victimei este rezultatul unei
tentative de viol, există concurs între tentativă la infracțiunea de viol în forma simplă și, după
caz, infracțiunea de omor sau infracțiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii.
Alți autori72, neîmpărtășind această din urmă opinie, observă în primul rând, că
infracțiunea de viol în formă agravată, prevăzută in art.218, alin.4 Cod Penal, fiind o unitate
infracțională creată prin voința legii- o infracțiune complexă, nu poate fi desfăcută în
componentele sale, astfel încât făptuitorul să răspundă pentru două fapte disticte aflate în
concurs. De asemenea, observă că, în cazul producerii morții victimei, făptuitorul poate fi
supus răspunderii penale pentru tentativa de viol și omor, deoarece omorul se săvârșește cu
intenție, iar făptuitorul, chiar prin ipoteze, numai în culpa față de acest rezultat. Situația este
aceeași și atunci când se produce sinuciderea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii
fiind tot o infracțiune intenționată.
În practica judiciară a fost exprimată opinia că atunci când se produce moartea sau
sinuciderea victimei nu are relevanță dacă rezultatul decurge dintr-o tentativă sau dintr-o faptă
consumata de viol, ci intreaga activitate infracțională, trebuie raportată la rezultatul final –
moartea sau sinuciderea victimei care constituie temeiul faptei săvârșite, astfel încât

70 V. Dongoroz si colectiv – op.cit, vol III, pag 361; C. Bulai – op.cit, pag. 174
71 T. Vasiliu – op.cit, vol I, pag 212
72 O.Loghin- "Cu privire la formele agravate praeteintentionate ale unor infractiuni", pag.63

48
făptuitorului urmează să i se aplice în toate cazurile sancțiunea prevăzută de lege pentru
infracțiunea în formă consumată73.
Acest punct de vedere nu poate fi aprobat deoarece este lipsit de o bază legala; dacă,
pe de o parte, legile penale generale au scopul de a completa normele penale speciale, iar, pe
de altă parte, dispozițiile art.218, alin. 4, Cod Penal, nu conțin nicio derogare de la această
normă, ori de câte ori o infracțiune a rămas în stadiul tentativei trebuie aplicate dispozițiile
generale ce fac referire la pedepsirea tentativei. Este adevărat că dispunerea dispozițiilor
generale referitoare la pedepsirea tentativei, în cazul violului agravat, duce la o sancțiune
aplicabilă făptuitorului mai slabă decât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
absorbită, ceea ce nu este acceptat. Pentru eliminarea acestui neajuns este însă utilă o
intervenție legislativă.
E posibilă o altă soluție. Astfel, legiuitorul poate să prevadă în cazul violului în
forma agravată, o derogare de la dispozițiile generale referitoare la sancționarea tentativei prin
precizarea făcută în text că infracțiunea în formă agravată există chiar dacă violul nu s-a
consumat. În felul acesta, sancțiunea prevăzută de lege, pentru violul în forma agravată ar
putea fi aplicată în mod legal și atunci când moartea sau sinuciderea victimei este rezultatul
tentativei de viol74.

Capitolul IV. Alte aspecte privind infracțiunea de viol
Secțiunea I. Formele infracțiunii
1. Actele preparatorii și tentativa
Actele preparatorii, atunci când sunt comise de altă persoană decât autorul, pot
reprezenta acte de complicitate precedentă, dacă s-a săvârșit cel puțin tentativa violului.
Aceasta este întotdeauna posibilă și este condamnată. Latura obiectivă a tentativei o
reprezintă, de regulă, actele de obligare fizică sau psihică asupra persoanei vătămate în
vederea întreținerii actului sexual. Violul este o infracțiune momentană, care se finalizează în
momentul efectuării actului sexual. Repetarea acestuia, în aceleași circumstanțe, conferă
infracțiunii de viol formă continuată.

73 Dec. 197/1980, Trib. Supr., RRD nr.9/1980, pag 66
74 O. Loghin, T. Toader – op.cit, pag.26

49
Tentativa se sancționează și nu poate avea decât forma neterminată (întreruptă). Se
consideră tentativă de viol, realizarea actelor de constrângere (violență fizică sau psihică),
punerea victimei în neputința de a se apăra ori de a-și exprima voința în vederea întreținerii
actului sexual, dar aceasta din urmă nu are loc din cauze independente de voința autorului.
Fapta se finalizează în momentul comiterii actului sexual, când se aduce atingere libertății
sexuale a victimei. Forma agravată a violului din alin. 4 (violul care a avut ca urmare moartea
victimei) nu este susceptibilă de comitere sub forma tentativei, deși chiar dacă actele de
executare a intenției de a viola victima au fost suspendate însă s-a produs rezultatul mai grav
(moartea victimei), pedeapsa este aceea prevăzută pentru forma consumată a infracțiunii.
Deși pot fi realizate toate formele imperfecte ale infracțiunii de viol, numai unele
sunt condamnate. Astfel, actele de pregătire realizate de autorul violului nu sunt sancționate
deoarece infracțiunea de viol presupune existența unui raport sexual, un act copulatoriu prin
obligarea victimei. Actele preparatorii nu sunt pedepsite de lege, dar ele pot avea diverse
forme precum:culegerea de informații asupra victimei, procurarea de substanțe narcotice
pentru imobilizarea victimei.
Infracțiunea de viol se finalizează în momentul în care, ca și consecință a acțiunii de
constrângere exercitată de făptuitor sau datorită aflării victimei în incapabilitate de a se apăra
sau a-și exprima voința, s-a produs actul sexual.
În cazul repetării actului sexual cu aceeași ocazie, fără a se exercita alte acte de
constrângere asupra victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea simplă de viol –
unitate naturala – iar dacă s-au exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile
dispozițiile privind infracțiunea continuată. Aceeași soluție se impune și atunci când actul
sexual inițial s-a realizat prin constrângere fizică, iar actele sexuale subsecvente s-au înfăptuit
prin constrângere morala.75
Mijlocul prin care se determină victima la raport sexual, constrângerea fizică cât și
cea morală trebuie să se exercite asupra victimei sau asupra unei persoane apropiate acesteia-
aceste constrângeri sunt considerate acte pregătitoare fără de care nu se poate concepe această
infracțiune. Atunci când prin simpla luare a hotărârii de către făptuitor de a avea raport sexual
cu o persoană, fără constrângere, hotărârea abandonată la manifestarea refuzului victimei nu
se poate invoca tentativa, întrucât nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale tentativei,
deci fapta nu poate avea semnificație juridică penală "fapta nu este prevăzută de legea
penală"76. Dacă are loc constrângerea, dar totuși raportul sexual produs prin această

75 O. Loghin, A. Filipas, op. cit., p. 161
76 Trib. Suprem,secția penală, decizia nr. 2083/1973 R.I., pag .441

50
constrângere fizică ori psihică nu se poate realiza din anumite cauze ce țin de făptuitor, ne
aflăm în cazul tentativei.
Tentativa infracțiunii se pedepsește. Există deci tentativă când făptuitorul a început
executarea actelor de constrângere dar datorită unor împrejurări independente de voința sa,
raportul sexual nu a avut loc.77
De asemenea, există tentativă când făptuitorul urmărind realizarea actului sexual,
pune victima în situația de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, sau când aceasta
aflându-se într-o asemenea stare săvârșește asupra lor acte de natură să conducă la realizarea
actului sexual.78
Fiind realizabilă doar tentativa imperfectă, limita superioară reprezntă oprirea sau
întreruperea acțiunii înainte de finalizarea raportului sexual independent de voința
făptuitorului-prin împotrivirea persoanei, prin strigătele acesteia, prin teama de a nu fi prins
de apariția unui martor. In astfel de situații nu există desistarea.
Infracțiunea de viol exercitată prin constrângere, fiind o infracțiune amplă, presupune
sub aspectul laturii obiective comiterea atât a unor acte de violență sau amenințări, cât și a
actului sexual, dacă acțiunea autorului este oprită din motive independente de încuviințarea
acestuia – după comiterea unor acte de constrângere, dar mai înainte de săvârșirea raportului
sexual în vederea căruia actele au fost comise – infracțiunea se consideră rămasă în stadiul
tentativei.
In speță, activitatea inculpatului întreruptă de intervenția altei persoane constând în
amenințarea victimei cu lovire ori în împingerea acesteia spre locul unde era prevazută
consumarea actului sexual și imobilizarea ei spre a i se înfrânge opunerea, are semnificația
săvârșirii unor acte de constrângere în sensul articolului 218 Cod Penal, ceea ce înseamnă că
inculpatul a săvârșit nu doar acte de pregătire a violului, ci tentativa de viol.79
Tentativa infracțiunii de viol și celelalte infracțiuni referitoare la libertatea și
integritatea vieții sexuale se pedepsește cu o sancțiune cuprinsă între jumatatea minimă și cea
maximă prevazută pentru fapta consumată.
Indiferent de circumstanțele în care se prezintă infracțiunea, sub forma tentativei sau
consumată, infracțiunea de viol este gravă și dăunătoare prin caracterul său ce reunește
condițiile principale ale unei infracțiuni, ci și pentru motivul că exprimă o anumită atitudine

77 Trib. Capitalei, Col. 1,decizia nr .251/1968 Revista Română de Drept nr..7/1968,pag. 184
78 O. Loghin,A. Filipaș – Drept penal român -partea specială , Casa de editură si presă Șansa srl Buc. 1992
79 Decizia nr. 48/1995, Revista Romană de Drept nr. 1/1969, pag. 158

51
de defăimare față de femeie, larg generalizată în societățile tradiționale și în cele
contemporane.

2. Consumarea și epuizarea infracțiunii
Infracțiunea de viol se consumă în momentul în care, ca urmare a acțiunii de
constrângere efectuată de făptuitor asupra victimei sau datorită aflării victimei în
imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, s-a consumat raportul sexual. In cazul
repetării actului sexual cu aceeași ocazie fără a se exercita alte acte de constrângere asupra
victimei, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea simplă de viol – unitate naturală,dar dacă
s-a exercitat acte repetate de constrângere vor fi aplicabile dispozițiile privind infracțiunea
continuată. Aceeași soluție se impune și atunci când raportul inițial s-a realizat prin
constrângere fizică, iar raporturile sexuale subsecvente s-au înfăptuit prin constrângere
morală.80
Diferența între un viol consumat și o tentativa de viol este greu de făcut în situațiile
în care numai incapacitatea fizică a făptuitorului oprește înfăptuirea ca atare al violului.
Violul finalizat implică, în majoritatea cazurilor, folosirea unor mijloace de
constrângere. Majoritatea jurisdicțiilor deosebesc două categorii de viol: viol simplu – unde
utilizarea violenței nu este suficient de clară, victima nefiind lovită, există un singur făptuitor,
iar între acesta și victimă există o relație anterioară și viol agravat în care violența este
dovedită în mod evident de maltratarea sau rănirea victimei, există mai mulți agresori și
victima nu a avut nicio relație antecedentă cu aceștia.
Deși sunt cele mai des întâlnite, violurile simple sunt mai puțin aduse la cunoștința
autorităților.

Secțiunea a II a. Sancțiuni. Aspecte procesuale specifice
1. Sancțiuni
1.1. Pedepse principale
În formă simplă, violul se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Pentru
modalitățile agravate prevăzute în art.218 alin. (3), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani,
astfel:

80 Trib. Mun .Buc .sect. 1 penală nr. 485/1989 în R.D .NR 5/1992 pag. 93

52
a. victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului;
b. victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c. victima nu a împlinit vârsta de 16 ani;
d. fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice;
e. fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f. fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună.
Pentru modalitatea agravată prevazută în art. 218 pedeapsa este închisoarea de la 7
la 18 de ani.
Orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise în condițiile alin. (1) art.218
Cod Penal se sancționează cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Tentativa la infracțiunile prevăzute în alin. (1)–(3) art.218 Cod Penal se pedepsește
1.2. Pedepse complementare
Infracțiunea de viol prevăzută de art.218 Cod Penal,atât în varianta simplă,cât și
modalitățile prevăzute în alin.2, alin.3 și alin.4 se sancționează și cu interzicerea exercitării
unor drepturi.

2. Aspecte procesuale specifice
2.1. Punerea în mișcare a acțiunii penale
Pentru fapta prevăzută în alineatele 1 și 2, acțiunea penală se pune în mișcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Lipsa plângerii prealabile ori retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală.
Prevederea condiției plângerii prealabile pentru punerea în mișcare și exercitarea
acțiunii penale nu indică pericolul social mai redus al infracțiunii (caz în care, de regulă,
infracțiunile se urmăresc la plângerea prealabilă a celor vătămați – un drept al lor), pentru că
gravitatea violului apare deasupra oricăror discuții; soluția legiuitorului a fost fără îndoială, de
ideea protejării intereselor personale ale celor supuse agresiunii sexuale, singura în măsură a
opta între altemativa de a-și expune publicității aspecte ale vieții intime ori de a se abține de la
cererea de pedepsire a făptuitorului81.
În literatura de specialitate s-a exprimat și opinia potrivit căreia aplicarea prevederii
prealabile în cazul violului nu-și găsește justificarea întrucat aceasta oferă doar o protecție
parțială și oarecum relativă a interesului victimei de a evita publicitatea inerentă procesului

81 Gh. Diaconescu – op. cit, pag. 290

53
penal și în plus, ea poate duce în practică la legitimarea unor tranzacții mercantile și
amorale82.

2.2. Competența de urmărire și judecată
Competența de soluționare a cauzei în primă instanță aparține judecătoriei. Dacă fapta
a avut ca urmare moartea victimei, competența de soluționare revine tribunalului, iar
urmărirea penală este efectuată de către procuror.
O alta problemă care a fost ridicată în doctrina și în practica judiciară este aceea a
admisibilității acordării daunelor morale victimelor acțiunii de viol.
Intr-o speță, instanța a considerat ca admisibilă cererea de acordare a daunelor morale
formulate de victima unui viol, ca o compensare a suferințelor psihice și fizice la care a fost
supusă prin fapta inculpatului. În fapt, victima a suferit o gravă vătămare a integrității
corporale, datorată violențelor exercitate asupra ei de făptuitor pentru a o determina la raport
sexual83.
Secțiunea a III a. Explicații complementare
1. Aspecte criminologice
Actul infracțional, ca atare, reprezintă expresia concretă a unui șir de acțiuni și
conduite, care contrastează puternic cu normele de viață existente în cadrul societății
“convenționale”. Ca produs nemijlocit al acestor acțiuni și conduite, infracțiunea implică o
mare varietate de cauze și condiții a căror complexitate împiedică a opera ierarhizarea și
evaluarea precisă a importanței fiecăreia în comiterea faptei penale. Cauzele și condițiile
favorizante favorizante infracțiunii se află într-o strânsă interdependență și corelație
reciprocă.84
Explicarea conduitei infractorului reprezintă problema esențială a criminologiei, ea
presupunând stabilirea motivului, reconstituirea sistemului factorilor determinanți în jurul ei,
precum și elucidarea procesului de creație al comportamentului criminal.

82 V.Cioclei – op. cit. p. 57-59
83 Culegere de jurisprudenta penala-1998, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucuresti, pag. 140
84 Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, Dan Banciu, Sorin M. Rădulesu, Vasile Teodorescu,
Editura, Lumina Lex. Bucurețti 2002, pp. 109-110.

54
Cea mai mare dificultate în refacerea sistemului factorilor determinanți ai
comportamentului criminal constă în scoaterea în evidență a cauzei. Tocmai cauza constituie
nucleul sistemului agenților determinanți aic onduitei criminale, a cărui cunoaștere este dată
de ordonarea factorilor în jurul cauzei. Problema este că există o mulțime de condiții absolut
necesare, adică fără de care nu se realizează efectul. Este dificil pentru că aceste condiții sunt
întotdeauna existente atunci când acționează cauza, astfel încât omul de știință trebuie să
discearnă între un set de factori mereu prezenți la realizarea efectului – comportamentul
criminal. Iată de ce studiile empirice sunt neputincioase în fața acestei probleme, fiind
necesară o completare a lor cu cercetări teoretice, capabile a intra cu rațiunea acolo unde
primele nu pot pătrunde deocamdată cu ochiul.
2. Aspecte medico-legale
Infracțiunea de viol se probează prin expertiza medico-legală85. Expertiza medico-
legală în infracțiunea de viol este complexă și cuprinde investigarea nivelelor de sex genetic,
anatomic, fiziologic și psihic.
Obiectivele expertizei medico-legale în infracțiunea de viol pot fi schematizate astfel:
– dacă s-a finalizat un raport sexual;
– existența urmelor de violență;
– dacă victima se afla în incapabilitatea fizică sau psihică de a-și exprima dorința sau de a se
apăra;
– dacă persoana acuzată este sau nu subiect activ al infracțiunii de viol.
Rezolvarea lor presupune următoarele faze:
– examenul victimei;
– examenul agresorului;
– examenul lenjeriei intime atât la agresor cât și la victimă;
– examenul la fața locului.

85 V. Belis – Medicina legala, Ed. Teora, 1992

55
Practica medico-legală cunoaște în principal violul al cărui subiect pasiv este femeia.
În acest caz sunt întâlnite două situații:
1. femeia nu a avut viață sexuală;
2. femeia a avut viață sexuală;
1. Femeia nu a avut viață sexuală
În acest caz, violul (cu introducerea penisului) duce la pierderea deplinătății anatomice
a himenului. Procesul poartă numele de deflorare. Pentru expertiză, însemnat este diagnosticul
de ruptură recentă. Acest diagnostic este posibil de realizat într-un interval de 7-10 zile de la
producerea actului sexual. După această perioadă de timp, semnele deflorării recente dispar,
iar himenul arată rupt, nu se mai reface.
În acest caz medicul etichetează ruptura ca fiind veche, neputându-se proba realitatea
unui raport sexual actual.
O situație distinctă este întâlnită în cazul himenelor dilatabile, care având o elasticitate
mai mare, oferă efectuarea raportului sexual fără a se rupe, caz în care femeia rămâne, din
punct de vedere anatomic, virgină.
Diagnosticul pozitiv al deflorării poate întampina și unele impedimente datorită marii
varietăți a formelor de himen și uneori absenței hemoragiei sau a durerilor, iar alteori unor
dificultăți de analizare și interpretare. În situația raportului sexual exercitat incomplet (coit
ante portas), rupturile neproducându-se, realitatea raportului sexual trebuie probată prin alte
metode. Astfel, într-o speță86 s-a decis că raportul sexual consumat, chiar dacă acesta este
anteportam exclude tentativa. În fapt, în urma unui asemenea raport sexual, victima a rămas
virgo-intactă. Din examinare medico-legală a rezultat însă că la momentul examinării zona
himenală avea o culoare roșiatic-închisă, dar între labiile mici au fost identificați
spermatozoizi, ceea ce a dus la concluzia consumării raportului sexual.
2. Femeia a avut viață sexuală
În cazul femeilor cu viață sexuală precedentă violului urgența examinării medico-
legale rezultă din indispensabilitatea găsirii spermatozoizilor în vagin, singurul element
obiectiv ce probează existența actului sexual. În această situație, există pericolul dispariției

86 Dreptul nr. 3/2000, pag. 133

56
probelor de violență ce demonstrează constrângerea. Este necesar ca victima să se prezinte la
scurt timp după raportul sexual spre examinare – maxim 24-36 de ore și să nu-și fi făcut
toaleta. În acest caz, se procedează la o recoltare a secreției vaginale pentru ca apoi respectiva
probă să fie tratată cu anumite substanțe și examinată la microscop pentru a se observa
spermatozoizii.
Examenul medico-legal trebuie făcut imediat și în cazul în care, în lipsa urmelor de
violență, se invocă imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima dorința.
Obligarea fizică se probează medico-legal în urma constatării prezenței pe corpul
victimei a unor urme de violență. Acestea se caută la nivelul fețelor anterioare ale coapselor,
pe gât, în jurul gurii, pe membrele superioare, pe sâni.
Starea de imposibilitate a victimei de a se apăra poate să apară în cazul în care aceasta
se găsește în convalescență după o boală gravă, în cazul vârstei înaintate sau a celei minore,
sau atunci când victima este singură într-o poziție nepotrivită de a se apăra. Tot ca o astfel de
stare este considerată provocarea unei stări de inconștiență asupra victimei prin tentativa de
ștrangulare. Totodată, starea de leșin privează victima de posibilitatea de a-și da
consimțământul în a intreține un act sexual.
Violul se poate săvârși și în timpul agoniei victimei. În starea de somn fiziologic
profund, violul este fezabil datorită confuziei de persoane pe care victima o poate face.
Deflorarea este însă imposibila în timpul somnului. Chiar și persoanele oligofrene pot cădea
victime ale violului, deoarece discernământul victimei în acest caz este complet concesionat,
în ceea ce privește actul sexual. De asemenea, și alte boli psihice, alături de tulburări de
conștiință pot permite realizarea violului.
Stări de inconștiență care duc la imposibilitatea oferirii acordului se mai pot obține cu
ajutorul narcoticelor sau al somniferelor. Somnul hipnotic poate tototdată să permită
săvârșirea violului, deoarece victima nu are opțiunea de a se apăra sau de a opune rezistență
atacatorului nici în acest caz.
Dese sunt cazurile în care violul se poate realiza sub influența alcoolului, el fiind
posibil nu numai atunci când victima se află într-o stare de beție profunda, care o lipsește de
opțiunea de apreciere critică a faptelor și posibilitatea de a se apăra. Starea de ebrietate ușoară
nu alterează posibilitatea de apărare, de a opune rezistență, deoarece nu alterează

57
discernământul și conștiința, după cum ebrietatea de nivel scăzut produce numai scăderea
capacității de opunere a rezistenței și de a aprecia situația, dar nu o face să dispară totalmente.
Este recomandabilă realizarea unei expertize medico-legale psihiatrice a agresorului,
care poate arăta afecțiuni psihice caracterizate printr-o dezinhibiție a pubiunilor sexuale.
Examenul lenjeriei intime este un examen de laborator, care evidențiază urmele
biologice.
Expertiza la fața locului se realizează după normele de tactică și tehnică criminalistică
și are drept țel identificarea și ridicarea urmelor biologice. Ele pot dovedi și opoziția victimei,
când violul s-a finalizat într-un spațiu închis (cameră).
Actul medical ce rezultă la finalul acestor examinări trebuie să aibă un caracter
descriptiv și nu interpretativ, să fie dat numai victimei sau reprezentantului legal al acesteia și
să răspundă la toate scopurile pe care organul de justiție le formulează. Un certificat în această
materie va conține în concluzie toate răspunsurile referitoare la astfel de cauze.
Este de reținut că un examen inițial incomplet poate compromite o expertiză în acest
domeniu.
În cazul unor asemenea fapte, medicul legist este obligat la păstrarea secretului
profesional și obligat a le semnala organelor în drept.
O femeie adultă nu poate fi violată de către un singur bărbat87 fiind capabila de a se
apăra și respectiv de a opune rezistență, putându-se ajuta și de mișcările bazinului. Acest caz
nu trebuie generalizat însă, pentru că fiecare viol se comite în condiții deosebite, iar
aprecierea ar trebui făcută în mod concret de la caz la caz.
Probațiunea este cea mai însemnată etapă din cadrul activității organelor juridice, ea
reprezentând calea de stabilire a realității faptelor duse spre rezolvare. Celelalte metode de
probă sunt: interogatoriul, mărturia, cercetarea la fața locului; expertiza este folosită în acele
cazuri în care, ori de câte ori organele judecătorești, pentru rezolvarea unor împrejurări de
fapt, privind atât cauzele penale cât și cauzele civile, consideră ca fiind absolut utile anumite

87 V. Belis-op. cit. p. 149

58
cunoștințe de specialitate. Și expertiza medico-legală a persoanei în cazul infracțiunii de viol
încearcă să răspundă acestor cerințe date de organele de cercetare penală.

Concluzii
Pentru a divulga subiectul mai amplu putem spune că în afara relațiilor sociale
referitoare la viața sexuală, care constituie obictul juridic principal al infracțiunilor pe care le
analizăm prin comiterea unora dintre aceste infracțiuni, pot fi vătămate și alte relații sociale;
astfel, în cazul, violului – de exemplu, dacă se folosește violența pentru obligarea victimei la
raport sexual, sunt vătămate și relații sociale care fac referire la integritatea corporală sau
sănătatea persoanei. Aceste relații sociale, ocrotite în principal prin acuzarea unor fapte
făcând parte din alte categorii de infracțiuni, pot fi vătămate și prin comiterea unora dintre
infracțiunile privitoare la viața sexuală a persoanei, constituie, astfel, obiectul lor juridic
secundar.
Ținând cont de însușirile lor obiective, infracțiunile sexuale pot fi exercitate numai
prin acțiuni active și trebuie să lezeze sau să creeze opțiunea reală de pricinuire a unor daune
intereselor sexuale ale persoanei. Toate infracțiunile sexuale au un caracter intenționat și se
comit în scopul satisfacerii dorințelor sexuale ale vinovatului sau ale altor persoane.
Întrucât activitatea materială prin care se săvârșesc infracțiunile privitoare la viața
sexuală se comit, de cele mai multe ori, direct asupra corpului unei persoane, corpul persoanei
împotriva căreia se comite fapta constituie, în acele situații, obiectul material al infracțiunii.
Există și infracțiuni privitoare la viața sexuală a persoanei care nu au un obiect material
(corupția sexuală).

59
BIBLIOGRAFIE
I.LEGISAȚIE INTERNAȚIONALĂ
1. Convenția Europeană a Drepturilor Omului-semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și
intrată în vigoare pe 3 septembrie 1953
2. E.R. Mahoney-Human sexuality,New York,M.C Graw Hill,Inc. 1983
3. J. A. Brudage – Law ,sex and christian society in Medieval Europe,
Chicago,University Of Press, 1987
4. A. E. Simpson – Sexual under words of the Enlightenment, Ed. G.B. Rousseau and
Roy Porter, Manchester University Press
5. Codul Penal Francez
6. Codul Penal Italian
7. Codul Penal German
8. Codul Penal Spaniol
9. Codul Penal al Republicii Moldova
II.LEGISLAȚIE INTERNĂ
1. Constituția României ;
2. Noul Cod Penal;
3. Codul Penal din 1864
4. Codul Penal din 1936
5. Codul Penal din 1968
6. Decizia Curții Constituționale nr. 211 din 1 noiembrie 2000 cu privire la
constituționalitatea prevederilor articolului 1, punctele 10 și 14 din Legea pentru
modificarea și completarea unor dispoziții din Codul Penal, publicată în Monitorul
Oficial nr. 568 din 15 noiembrie 2000
7. Culegere de jurisprudență penală și procesual penală a Trib. București, 1998, Regia
Autonomă Monitorul Oficial, București, 1999
8. Culegere de decizii a Tribunalului Suprem
III.TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII. STUDII
1. G. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, Drept penal, parte specială, Ed. Europa Nova, București,
1997
2. G. Diaconescu, Drept penal, Partea specială, Ed. Lumina Lex, 2013

60
3. C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, “Drept penal român”, Edit. PRESS Mihaela SRL,
București, 1997
4. Rădulescu Sorin M, Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant, Editura
Nemira, București, 1997
5. Fr. Engels – Originea familiei, a proprietății private și a statului, Ed. P.M.R.,
București, 1950
6. G. Antoniu (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Ed.
Universul Juridic, București, 2013
7. V. Dobrinoiu și colaboratorii, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed.
Universul Juridic, București, 2012
8. C.G. Rădescu, I.Ionescu Dolj, I.Gh.Periețeanu, V. Dongoroz s.a., „Codul Penal Carol
al II-lea Adnotat”, vol. II, parte specială, art. 184 – 442, Ed. Librăriei Socec & Co
S.A., București, 1937
9. Dumitru V. Firoiu, în „Istoria statului și dreptului românesc”, vol. I, Ed. Argonaut,
1998, Cluj-Napoca
10. V.Dobrinoiu, I.Molar, A.Boroi si alții, Drept penal, parte generală,Buc .1996 ,Ed.
Atlas Lex
11. O. Loghin, T. Toader, “Drept penal român- partea specială”, Edit. Șansa SRL,
București, 1994
12. A. Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura Național ,București, 1996
13. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, I. Pascu, V. Dobrinoiu, V. Lazăr – Drept penal –
Partea specială – ediție revăzută și adăugită cu dispozițiile Legii nr.140/1996, pentru
modificarea și completarea codului penal . Editura ALL Beck, București, 2002
14. V. Dongoroz și I. Oancea – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol.III,
partea specială, Editura Academiei Române, București, 1971
15. Alexandru Boroi- Drept penal-Partea specială conform noului Cod penal,ediția 2
revizuită și adăugită ,Editura C.H.BECK,Bucuresti 2014
16. Oancea, “ Tratat de drept penal, partea generală” , Editura All, București, 1994
17. O. Loghin, T. Toader – Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură și Presă
SANSA, București,2001
18. Augustin Ungureanu – Drept penal român, Partea generală, Editura Lumina Lex,
București, 1995
19. V. Belis – Medicină legală, Casa Editorială ODEON, București, 1999

61
20. G. Antoniu – Participația în practica judiciară, Partea generală, vol.I, Editura
Academiei, București, 1988
21. G. Antoniu – Tentativa, Editura Societății Tempus, București, 1995

IV. REVISTE DE DREPT
– Dreptul nr. 3/2000, nr. 3/2001
– Revista romana de drept nr. 6/1975
– Revista de drept penal nr. 3/2000

V. ARTICOLE DIN ZIARE
– Violul si abuzul sexual – Sexualitatea nr. 3/1996

VI. SURSE INTERNET

1. http://legeaz.net/noul-cod-penal/art-218
2. https://www.ujmag.ro/drept/drept-penal/drept-penal-partea-speciala-vol-i-2014/rasfoire/