O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură [618551]

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

1
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI
FACULTATEA DE LITERE
ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII FILOLOGICE

TEZĂ DE DOCTORAT

Coordonator de doctorat:
Prof. univ. dr. Doctorandă,
Marina MUREȘANU Irina IACOMI

Iași, 2020

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

2
UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI
FACULTATEA DE LITERE
ȘCOALA DOCTORALĂ DE STUDII FILOLOGICE

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia:
N.I. Popa și studiile de literatură comparată

Coordonator de doctorat:
Prof. Univ. Dr. Doctorandă,
Marina MUREȘANU Irina IACOMI

Iași, 2020

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

3

CUPRINS

CUPRINS …………………………………………… …………………………………………… …………………
INTRODUCERE …………………………………………… …………………………………………… ……………..
Cap. I. Un moment al relațiilor culturale franco-ro mâne: Școala Română de la Paris
I.1. Scurt istoric al relațiilor franco-române….. …………………………………………… ….
I.2.Limba și cultura franceză în învățământul român esc……………………………………
I.3. O colaborare aparte între două lumi universita re……………………………………….
I.4. Școala Română din Franța………………… …………………………………………… ………

Cap. A II-A. Profesorul N.I. Popa – mediator cultur al între Franța și România
II.1. Charles Drouhet și Nicolae Șerban, predecesor i ai lui N.I. Popa………………….
II.2. Contribuția lui N.I. Popa la dezvoltarea stud iilor de limbă franceză la Iași……..
II.3. N.I. Popa – omul de teatru (1946-1947)……. …………………………………………..
II.4. N.I. Popa –publicistul …………………. ……………………..

Cap. A III-A. N.I. Popa și comparatismul românesc
III.1. Literatura comparată – preliminarii teoretic e…………………………………………
III.2. Aspecte ale comparatismului românesc ……. …………………………………………… .
III.3. Contribuții ale lui N.I. Popa în comparatism ul românesc………………………….
3.1. Un umanism modern: literatura comparată ……….. …………………………………

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

4
3.2. Psihologii naționale și „literatură comparată” ……………………………………..
3.3. În jurul problemelor de metodologie a literatu rii comparate pe marginea unei
lucrări recente……………………………… …………………………………………… …..
3.4. Tendințe noi în critica franceză actuală ….. …………………………………………
„Noua critică” franceză și literatura comparată…. …………………………………
Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura c omparată…………………….
III.4. Particularități ale discursului critic la N. I. Popa – ironia…………………………….

Cap. A IV-A. N.I. Popa și studiile nervaliene
IV.1 Receptarea lui Nerval în România………….. …………………………………………… ..
IV.2. Contribuția lui N.I. Popa la exegeza nervalia nă………………………………………….

2.1. Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval… …………………………
2.2Les sources allemandes de deux Filles du Feu , Jemmy et Isis de Gérard de
Nerval ………………………………………………………………………………..
2.3. Les Filles du Feu de Gérard de Nerval – L'édition critique d'après des
documents nouveaux……………………………………………………………
2.4. Poeții în fața morții
2.5. Esența poeziei franceze
2.6. Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval
CONCLUZII …………………………………………… …………………………………………… ……………….
ANEXE …………………………………………… …………………………………………… ………………………..
BIBLIOGRAFIE ………………………………………….. …………………………………………… ……………

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

5

INTRODUCERE

Prezentul studiu își propune să pună în evidență pe rsonalitatea, activitatea, cercetările
și scrierile prin care profesorul și comparatistul ieșean Nicolae I. Popa a contribuit la schimbul
de idei dintre România și Franța, la început și mij loc de secol XX. Dacă în prima perioadă
menționată, acest schimb de idei era echilibrat, bi direcțional datorită apogeului la care
ajunsese francofonia în spațiul românesc, după 1948 , comunicarea interculturală este brutal
amputată de regimul comunist, însă grație unor inte lectuali precum N. I. Popa, francofonia va
continua să se manifeste ca o formă de rezistență p rin cultură.
Modelul francez și-a pus amprenta asupra devenirii culturale destul de tardive a
României, iar modul în care a evoluat învățământul românesc, care a promovat acest model
francez, a contribuit la consolidarea unui dialog f ranco-român în numeroase domenii.
Perseverent în inițiativele sale, profesorul N. I. Popa a contribuit la dezvoltarea studiilor
limbii franceze la Iași, nu doar în perioada interb elică, ci și după instaurarea regimului
comunist, continuând o tradiție fondată de Charles Drouhet și Nicolae Șerban.
Poate cel mai importat aspect pe care îl urmărește această teză este activitatea pe care a
desfășurat-o N.I. Popa în calitate de comparatist. Studiile sale de literatură comparată, prea
puțin cunoscute la ora actuală, vizează atât o teor etizare pertinentă a acestei discipline
universitare cu o evoluție fulminantă în secolul XX , cât și studii critice care aplică erudit
metoda comparatistă. Fost bursier al Școlii Române din Franța, N.I. Popa devine specialist în
istoria literaturii franceze, deci majoritatea exeg ezelor sale vizează operele unor scriitori
francezi dintre care se distinge detașat Gérard de Nerval, căruia N.I. Popa îi dedică studii ce
sunt considerate și astăzi de către nervalieni, rep ere în înțelegerea operelor romanticului
francez. Așadar, este necesară studierea activități i de comparatist a profesorului N.I. Popa,
pentru a evidenția care este contribuția sa în dezv oltarea literaturii comparate în spațiul
românesc, pe de o parte, și cât de importantă a fos t contribuția sa la domeniul studiilor
nervaliene, pe de alta.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

6
N.I. Popa s-a născut în apropierea Bârladului, la P uiești, în județul Vaslui, la 23
februarie 1897. Provenea dintr-o familie de învățăt ori, iar mediul intelectual în care se
formează dovedește eficiența, ambii copii ai famili ei impunându-și numele în cultura română,
fratele lui N.I. Popa fiind nimeni altul decât cons acratul dramaturg Victor Ion Popa. Se
remarcă timpuriu în mediul ieșean, devenind un stră lucit bursier al Liceului Internat „C.
Negruzzi”, între anii 1907-1915. Înainte de a obțin e licența la Facultatea de Litere a
Universității din Iași, între 1916-1918 participă l a Primul Război Mondial ca sublocotenent în
rezervă. S-a înrolat în armată ca voluntar, deși er a foarte tânăr, și a fost prezent pe fronturile
de la Mărăști și Oituz. Ulterior, și-a păstrat grad ul de locotenent la Marele Stat Major.
Apropierea de cultura franceză se produce încă din timpul studiilor de licență pe care
le finalizează în 1921, când obține diploma în filo logie modernă, cu specializarea franceză. Își
începe cariera didactică imediat, ca profesor supli nitor la Seminarul „Veniamin” din Iași,
unde, după doi ani, devine titular. Totodată, prin concurs, devine și titular al Liceului Militar
din Iași. Nu se mulțumește însă cu acest statut și reușește să obțină între 1924 și 1925 o bursă
la Paris, ca reprezentant al Universității din Iași la Școala Română din Franța, de a cărei
organizare și administrare se ocupa îndeaproape îns uși Nicolae Iorga. Se zbate să rămână alți
câțiva ani în Paris, pentru a-și finaliza cercetări le despre Nerval și pentru a acumula de la
sursă cât mai multă informație despre literatura fr anceză, subiect care îl va preocupa până la
sfârșitul carierei. Reușește ca între 1926 și 1931 să se mențină ca bursier al Ministerului de
Instrucție de la Paris, ca recomandat la Facultății de Litere de la Iași, tocmai pentru
specializarea în limba și literatura franceză. Urme ază cursuri la Sorbona, la Collège de
France, la École Normale Supérieure și École des Ha utes-Études, perioadă în care devine un
apropiat al profesorilor F. Baldesperger, Paul Haza rd, G. Cohen, Joseph Bédier. Deși susține
comunicări asupra lucrării sale de doctorat, dedica te operei lui Nerval, la cursurile lui F.
Baldensperger și Paul Hazard, deși realizează fără încetare și devotament absolut cercetări în
marile biblioteci pariziene, sub conducerea directă a acelorași reputați profesori, N.I. Popa
revine să-și susțină doctoratul în România, în 1935 , la București. Între 1931 și 1942,
comparatistul român a fost numit din nou profesor la Liceul Internat „C. Negruzzi” și la
Seminarul Pedagogic Universitar, însă, în paralel, desfășoară o neobosită activitate de
promovare a modelului cultural francez, printr-o pu blicistică impresionantă la „Însemnări
ieșene”, „Opinia”, „Minerva”, și prin variatele acț iuni organizate de Centrul universitar
francez „Luteția”.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

7
Meritele de cercetător al literaturii franceze, pre cum și acela de a fi contribuit
substanțial la promovarea acesteia în România, au d eterminat forurile de cultură franceze să-i
confere profesorului N.I. Popa decorația „Les Palme s Académiques”, în grad de „officier de
l’Academie”, în anul 1938.
Din 1942, N.I Poapa intră definitiv în mediul unive rsitar, fiinf chemat ca profesor
suplinitor la Facultatea de Litere și Filosofie, ca tedra de Franceză. Ulterior, va deveni titular și
șef al acesteia, unde va continua să activeze ca un neobosit mediator cultural între Franța și
România.
Astfel, istoria intelectuală dintre România și Fran ța își găsește în N.I. Popa un
important reprezentant, un agent de cultură a cărui contribuție trebuie cuantificată,
recunoscută și promovată, de vreme ce poate constit ui un model de intelectual cu o pregătire,
o erudiție și o personalitate greu de egalat.
Conform Dicționarului de Științe Istorice1 coordonat de André Burguière, orice
încercare de a defini istoria intelectuală este un demers riscant, din cauza specificului național
al denumirilor și rezistenței lor la traducerile di ntr-o limbă în alta. Roger Chartier atenționa
asupra a doi termeni vehiculați în spațiul america n, anume intellectual history și history of
ideas, despre care considera că încă nu s-au aclimatizat î n spațiul european. În Germania,
predomină Geistesgeschichte , în Italia este mai uzitat storia della filosofia decât storia
intellectuale. În Franța, denumirea istorie intelectuală (histoire intellectuelle) a fost precedată
de istorie a intelectualilor (histoire des intellectue ls):

„Apparue au début des années 1960 en France, l'his toire des intellectuels a connu
un fort développement jusqu'à la fin des années 198 0. La nécessité de promouvoir
une histoire intellectuelle à part entière découle ainsi de l'analyse de la rencontre
difficile entre histoire des intellectuels et histo ire culturelle en France, l'une se
révélant au contact de l'autre et réciproquement.”2

Încă de la începutul secolului XXI, s-a manifestat un interes crescând față de domeniul
foarte controversat al istoriei intelectuale, mai a les în spațiile francez și englez. Cele mai

1 Dictionnaire des sciences historiques (dir: André Burguière). „ Intellectuelle (Histoir e) ”, articol de Roger
Chartier, Paris, PUF, 1986, p. 372-377
2 Vincent Duclert , Les intellectuels, un problème pour l’histoire cu lturelle , Les Cahiers du Centre de Recherches
Historiques, 31/2003 ; URL : http://ccrh.revues.org /293 [archive] ; DOI : 10.4000/ccrh.293

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

8
importante reviste cu această tematică sunt Modern Intellectuel History (din 2004) și
Intellectual History Revie (din 2007), precum și Mil Neuf Cent , care folosește subtitlul
„Revistă de istorie intelectuală”. În Italia, exist ă o tradiție în istoria ideilor, reprezentată de
Franco Venturi, alături de o istorie a conceptelor, teoretizată la Cambridge de Reinhart
Kossleck. În SUA, un puternic curent de istorie int electuală este ilustrat prin lucrările lui
Dominick La Capra și ale discipolilor săi, la Unive rsitatea Cornell, aceștia marcând o nouă
distincție, între istoria intelectuală și cea socia lă sau socio-culturală. Ce presupune mai exact
istoria intelectuală? Considerăm relevantă următare a încercare de a o defini, ea aparținând lui
Jean-Claude Perrot:

„L’histoire intellectuelle telle que nous la compre nons ne se limite pas à l’histoire des idées,
même si celle-ci lui appartient de plein droit. Le développement des sciences humaines et
sociales […] a montré que toutes les activités et t outes les pratiques humaines sont
susceptibles d’une analyse qui met en évidence la p ensée, claire ou confuse, des acteurs
humains. Une institution, une pratique technique, l ’usage privilégié de tel objet matériel, un
type d’organisation ou de gestion peuvent ainsi met tre en évidence des attitudes mentales et
intellectuelles que nous n’entendons pas négliger. Ainsi comprise, l’histoire intellectuelle
échappe au reproche traditionnellement adressé à l’ histoire des idées, d’étudier des entités
abstraites qui se développeraient dans un vide hist orique.”3

În prezent, se impune realizarea unei ediții criti ce integrale sau care să includă măcar
cele mai importante studii ale lui N. I. Popa, prin care a contribuit la întărirea relațiilor dintre
culturile română și franceză, devenind o figură a i storiei intelectuale dintre cele două culturi.
Teza de față poate fi considerată o etapă premergăt oare necesară.
Necesitatea unei teze de doctorat despre Nicolae I . Popa este ușor explicabilă. Un om
de cultură, un intelectual de calibrul lui N.I. Pop a nu poate fi lăsat uitării în arhivele
bibliotecilor din propria țară, în vreme ce numale său încă rezonează elogios în conștiința
specialiștilor în problemele literaturii franceze.
Lucrarea este structurată în patru capitole și sub capitole, în care sunt urmărite gradual
evoluția relațiilor dintre spațiile român și france z, consolidarea acestei conexiuni prin
intermediul învățământului universitar, la care con tribuie în mod firesc însuși N.I. Popa, și

3 Perrot, Jean-Claude, Une histoire intellectuelle de l’économie politique (XVIIe-XVIIIe siècle) , Paris, Éditions de
l’EHESS, 1992

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

9
formarea spirituală și profesională a criticului în mediul francez, tocmai ca o urmare a
dezvoltării învățământului universitar româno-franc ez, la Școala Română din Franța.
Desigur, cea mai importantă parte a tezei umărește activitatea lui N.I. Popa în calitate
de critic literar, mai precis de comparatist. Efort urile sale de promovare a literaturii comparate
în România sunt prea puțin cunoscute, prea puțin ap reciate. Numele lui N.I. Popa își are firesc
locul lângă ale unor specialiști precum Tudor Vianu și Al. Dima, doi comparatiști ce sunt
recunoscuți ca susținători ai disciplinei în discuț ie. Această alăturare ar putea părea
îndrăzneață celor care nu au intrat în contact cu s tudiile critice ale lui N.I. Popa, fie ele
teoretice, fie de analiză pe diverse aspecte ale li teraturilor română, dar mai ales franceză. Însă
N.I. Popa merită să își revendice recunoașterea sta tutului de comparatist român de o rară
erudiție și intuiție, a cărui contribuție și valoar e mai ales în exegeza nervaliană rămâne
actuală, de necontestat.
Primul capitol este dedicat Școlii Române din Franța . Se urmărește contextul în care a
apărut, fiind o consecință fericită a unei colaboră ri internaționale franco-române cu tradiție. S-
a intenționat descrierea cadrului elitist de la Fon tenay-aux-Roses și a modului său de
funcționare, relevantă fiind, desigur, activitatea lui N.I. Popa din această perioadă și felul în
care s-a integrat în atmosfera intelectuală pe care Nicolae Iorga, întemeietorul școlii, dorise să
o impună.
Capitolul al doilea se axează pe o mai largă perio adă din viața și din activitatea lui N.I.
Popa, surprins ca figură intelectuală mediatoare în tre spațiile francez și român. Întors de la
Paris, comparatistul român își începe cariera de pr ofesor, întâi la cele mai de seamă licee din
Iași, apoi la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Problemele sistemului de educație din
România l-au preocupat încă din tinerețe, mai ales că, revenit după șapte ani de studiu în
Franța, era în măsură ca prin comparație să-i deduc ă deficiențele și să propună soluții
eficiente, care să-i accelereze evoluția spre stand ardele secolului XX. Eforturile lui N.I. Popa
de a stabili și prin studiile de limbă franceză o c olaborare între lumile universitare din Franța
și România, vin ca o continuare a bazelor puse în a ceeași direcție de către Charles Drouhet și
Nicolae Șerban, a căror activitate am expus-o succi nt.
Alte două subcapitole din a doua parte ilustrează activități pe care N.I. Popa, neobosit
mediator între Franța și România, le desfășoară cu aceeași rigurozitate ce îi caracterizează
studiile de literatură comparată și cariera de prof esor. Pentru aproximativ un an, N.I. Popa a

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

10
exercitat și funcția de director al Teatrului Națio nal din Iași. Era familiarizat cu lumea
teatrului, căci fratele său, Victor Ion Popa, fuses e om de scenă, activând pentru o scurtă
perioadă chiar la Iași. În plus, N.I. Popa urmărise îndeaproape reperoriul teatrului ieșean și îl
și comentase în cronici de teatru la publicațiile a utohtone. Este relevantă această nouă
ipostază a lui N.I. Popa întrucât ilustrează incred ibila sa forță de a promova modelul cultural
francez chiar și pe această cale, prin spectacolele din perioada directoratului său, cele mai
multe dintre ele fiind adaptări ale unor opere din literatura franceză.
Nu se putea ignora activitatea de publicist a lui N.I. Popa, domeniu în care s-a dovedit
a fi extrem de prolific, el activând sub forma a su te de articole în numeroase reviste de
cultură, de la „Viața românească”, la „Însemnări ie șene”, „Opinia”, „Minerva” sau
„Convorbiri literare”. Profesionalismul, erudiția ș i atitudinea demnă a profesorului și
comparatistului se păstrează și în conturarea profi lului de publicist. Perioada de la „Viața
românească” și modelul de „delicatețe” al lui Ibrăi leanu se vor imprima în ținuta publicistului
și criticului N.I. Popa. Acesta nota admirativ:
„În termenul «délicatesse» se cuprind note subtile ca sensibilitatea și
subtilitatea literară, rafinamentul gustului, conșt iința de scriitor, exigența,
onestitatea profesională, probitatea, complexitatea , atenția și scrupulul în fața
oricărei afirmații, discreția, abilitatea, tactul, simțul nuanțelor, respectul pentru
scriitori și opere, darul de a aprecia, de a îndrum a lucid și de a încuraja, eleganță
morală și finețea în exprimarea literară a judecăți lor de valoare formulate. Stilul
vorbit se îmbină cu o ținută demnă care permite jud ecăți categorice, dar fără a
jigni, fără răbufniri personale, nici polemici sau condamnări facile.”4

Așadar, pe lângă o pudoare morală și o ținută elega ntă a ideilor și scrisului, N.I. Popa
dă el însuși dovadă de toate aceste calități, înclu siv în publicistică.
Ultimele două capitole ale tezei se concentrează p e activitatea de critic literar a lui N.I.
Popa, atât ca teoretician al literaturii comparate, cât și ca nervalian. De-a lungul carierei sale,
criticul ieșean a participat la diverse conferințe, simpozioane de literatură comparată,
elaborând articole și studii care au rămas risipite , fără a avea șansa de a fi reunite în volum
până în 1981, când la Junimea apare o sinteză sub t itlul Studii de literatură comparată . Nu
după mult timp, la 21 iunie 1981, la Iași, N.I. Pop a se și stingea din viață.

4 Nicolae I. Popa, Studii de literatură comparată , p. 189

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

11
În capitolul al treilea al tezei sunt expuse cele mai importante idei din studiile teoretice
de literatură comparată, incluse în Studii de literatură comparată (1981), dar apărute între
1936 și 1971. Dintre acestea, am ales Un umanism modern: literatura comparată, Psihologii
naționale și „literatură comparată”, În jurul probl emelor de metodologie a literaturii
comparate pe marginea unei lucrări recente, Tendinț e noi în critica franceză actuală, „Noua
critică” franceză și literatura comparată, Psiholog ia „rezistențelor” franceze în literatura
comparată, întrucât constituie fundamentul teoretic al lui N.I . Popa, pe care îl va aplica în
studiile de analiză, și reflectă preocuparea criti cului ieșean pentru evoluția domeniului, pentru
înnoirea sa, în paralel cu interesul pentru consoli darea unei școli de literatură comparată în
spațiul românesc.
Ultima parte este consacrată receptării lui Gérard de Nerval în România și contribuției
lui N.I. Popa în critica nervaliană. Considerat ini țial un poet minor chiar și la începutul
secolului XX, Nerval va fi destul de târziu cunoscu t și apreciat în spațiul românesc, inclusiv în
cel universitar, la această schimbare de percepție contribuind substanțial și N.I. Popa, prin
studii precum Esența poeziei franceze, Le Sentiment de la mort ch ez Gérard de Nerval, Les
sources allemandes de deux Filles du Feu , Jemmy et Isis de Gérard de Nerval, Poeții în fața
morții sau ediția critică a Fiicelor Focului .

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

12

I. Un moment al relațiilor culturale franco-române: Șc oala Română
din Franța

I.1.Scurt istoric al relațiilor franco-române
La începutul perioadei interbelice, relațiile franc o-române erau deja consolidate după
ce, vreme de mai bine de un secol și jumătate, elit ele românești demaraseră o serie de
conexiuni ce vizau nu doar latura culturală, dar și pe cele socială și națională. Este cunoscut
faptul că ele încep să se intensifice cu precădere în secolul al XVIII-lea, la inițiativa
savanților, boierilor sau chiar a clericilor, pe to ate aceste planuri urmărindu-se stabilirea unor
raporturi cât mai eficiente cu omologii francezi. C lasele sociale privilegiate, boierii și
domnitorii, fanarioți sau pământeni, erau fini cuno scători ai limbii franceze și încercau să
implementeze elemente de limbă, cultură și civiliza ție franceză atât în Moldova, cât și în Țara
Românească. Un exemplu ilustrativ în acest sens poa te fi că franceza a devenit limbă oficială
în relațiile celor două provincii românești cu Rusi a, după tratatul de la Adrianopol (1829), în
perioada administrației militare a lui Pavel Kisele ff (1829-1834).
Tot în secolul al XIX-lea, influența franceză se ma nifesta mai ales sub forma unui
import ideologic generat de un număr tot mai mare d e tineri intelectuali români, veniți în
Franța la studii. Acești tineri care beneficiază ai ci de o educație în spirit francez, se vor
întoarce în țările lor animați de ideea de moderniz are și de idealuri precum independența și
unirea. Cea mai mare parte a intelectualilor implic ați în mișcările sociale ale Revoluției de la
1848, dintre care îi putem aminti pe Nicolae Bălces cu, Ion Brătianu, Constantin A. Rosetti,
urmaseră studii superioare la Paris, ceea ce imprim ă gândirii lor modelul revoluției franceze.
În Franța, jurnale precum La Reforme , Le National, Le Siècle, Le Journal des Débat, relatau
evoluția evenimentelor generate de revoluție în Pri ncipatele române. Odată cu înăbușirea
revoluției prin intervenția Rusiei și a Imperiului Otoman, acești intelectuali vor lua calea
exilului și către Franța, ceea ce conduce la conclu zia că francofonia română a avut și un
caracter patriotic.
Un moment decisiv în consolidarea relațiilor cultur ale franco-române îl reprezintă și
deschiderea politică franceză, inițiată de Napoleon al III-lea după Războiul Crimeei (1853-

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

13
1856), când influența Franței în Europa este unanim recunoscută, iar intervențiile sale
diplomatice sunt decisive în formarea statului româ n. Grație intervenției franceze, ultimii
exilați români au obținut dreptul de a reveni în ță rile lor, cu scopul de a pregăti alegerile din
1857. Din nou, Franța va sprijini Principatele româ ne în Conferința de pace de la Paris,
moment în care acestea primesc noi reglementări pri vitoare la situația lor internațională și la
organizarea internă. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza și unirea Moldovei cu Țara
Românească au fost de asemenea recunoscute de maril e puteri în Conferința de la Paris, din 6
septembrie 1859. Recunoștința românilor pentru susț inerea oferită de Franța, va reprezenta
fundamentul unei prietenii de durată.
Odată cu domnia lui Al. I. Cuza, începe un amplu pr oces de reforme care să asigure
coeziunea administrativă și modernizarea noului sta t. După o primă etapă, în care francofonia
și francofilia caracterizau doar o clasă privilegia tă, elita, studiul limbii franceze este susținut
printr-un nou sistem de învățământ public.
În perioada 1871-1914, situația politică a României devine destul de tensionată,
deoarece ea trebuie să aleagă un aliat dintre Rusia și Austro-Ungaria. Francofilia constituia
așadar un dezavantaj al tratatului pe care îl înche ie în cele din urmă cu Austro-Ungaria și
Germania, în 1883.
Până la Primul Război Mondial, raporturile cultural e franco-române se mențin și se
dezvoltă continuu. Este epoca în care Bucureștiul d evine „micul Paris”, când actorii francezi
se bucură de turnee glorioase în spațiul românesc, iar în literatură, modelele francez și german
se impun categoric și într-un mod spectaculos chiar , de vreme ce se reușește arderea unor
etape prin asimilarea unor modele care în occident avuseseră nevoie de un secol și jumătate
pentru a se propaga. Este vorba de clasicism, de ac hizițiile sociale și filosofice ale
Iluminismului și chiar de romantism. Animatorii șco lilor literare române, animați totodată de
idealul construcției unui stat unitar și modern, pr ogresist, rămân ancorați și în realitățile
românești, adoptând modelul francez dintr-o perspec tivă comparativă, ce include și referințe
germane, italiene sau engleze, scopul fiind dezvolt area unei culturi naționale moderne.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

14
În 1898, Pompiliu Eliade considera că influența fra nceză a suscitat „ecloziunea unor
germeni latenți ai spiritului național”5, o constatare care sugerează vocația mesianică a c ulturii
franceze în spațiul european.
În momentul declanșării Primului Război Mondial, cu ltura română atinsese un grad
major de maturitate, având o expresie specifică și începând să se impună în circuitul valorilor
europene.
După Primul Război Mondial, relațiile politice sunt mai numeroase și mai active ca
niciodată, ceea ce amplifică fracofilia deja bine a ncorată în spațiul românesc.
Perioada interbelică reprezintă pentru cultura româ nă un moment de apogeu al
devenirii sale istorice, în care cultura franceză a avut o influență decisivă, deci studiul
interacțiunilor culturale din acest interval este c u atât mai interesant. Centralizarea
administrativă și modernizarea prin sincronizarea c u occidentul sunt prioritare în toate
domeniile vieții sociale și culturale.

5 Eliade, Pompiliu, L’Influence française sur l’esprit public en Rouman ie. Les origines. Etude sur l’état de la
société roumaine à l’époque des règnes phanariotes , Ernest Leroux, Paris, 1898.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

15

I.2. Limba și cultura franceză în învățământul româ nesc

Prin ampla sa difuziune și prin universalismul său, cultura franceză a permis și altor
culturi naționale să se dezvolte. Ea propunea un i deal de progres umanist care fusese
promovat încă din Antichitate, de filosofii greci ș i latini, apoi de umaniștii Renașterii și de
filosofii Iluminismului.
Astfel, în Principatele Române, fraceza a început să fie studiată în Țara Românească
începând cu 1776, în timpul domniei lui Alexandu Ip silanti, un spirit cultivat și reformator.
De altfel, franceza și greaca vor rămâne prin excel ență până la jumătatea secolului al XIX-lea
limbi ale distincției culturale, atât în Moldova, c ât și în Țara Românească. Cel care le
stăpânea, avea un avantaj considerabil în a avansa într-o funcție publică. Școlile din Paris erau
considerate de către domnitori și boieri, drept cel e mai bune școli din lume și își angajau
secretari francezi. Totodată, își înscriau odraslel e la pensioane, unde se învăța în franceză, iar
studiile și le terminau cel mai adesea în Franța6. Tendința aceasta a persistat până spre
deceniul al patrulea din secolul al XIX-lea, în jur ul anului 1848, sute de tineri urmând studiile
la Paris. Ulterior, numărul lor a crescut constant. În timpul domniei lui Cuza, în Franța erau
înscriși apoximativ patru sute de studenți români ș i cinci sute de elevi în licee7.
După Unirea Principatelor de la 1859, sistemul de învățământ românesc evoluează
prin legile din 1864 și 1893. Ciclul primar, obliga toriu și gratuit, se făcea în limba română,
dar în școlile private se menține limba franceză.
După Primul Război Mondial, o serie de intelectual i francezi stabilesc legături cu
omologii lor români, doritori fiind să dezvolte ace st schimb cultural. Această colaborare
bilaterală, desfășurată la cel mai înalt nivel în s tat, constituie un element de noutate care a
consolidat tradiționala difuziune a limbii franceze .

6 Iorga, Nicolae, Istoria învățământului românesc , București, Editura didactică și Pedagogică, 1971, p. 134.
7 Berindei, Dan , ‹‹La France et le reveil spirituel moderne des Roumai ns››, Francophonie roumaine et
intégration européenne , Actes du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2004, Etudes réunies par Ramona
Bordei-Boca

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

16
În 1919, la inițiativa părții române, o delegație franceză alcătuită din profesori și înalți
funcționari ai Ministerului de Finanțe sosește la B ucurești. Două luni mai târziu, se semna un
acord: La Convention relative au recrutement, au statut et au traitement des professeurs
français en Roumanie, care a fost considerat drept actul de naștere al Mi siunii Universitare
Franceze, active în România pe durata întregii peri oade interbelice. Profesorul universitar
Charles Drouhet, autor al unei serii de manule de f ranceză pentru nivelul secundar, considera
că prietenia tradițională dintre cele două popoare devenise „idisolubilă” prin alianța lor de
după prima conflagrație mondială.
Și alți numeroși profesori universitari români au fost atrași și inspirați în activitatea lor
de modelul educativ francez, pe care îl recomandau. De pildă, Ovid Densusianu, fost elev în
Franța, considera că Franța, prin cultura ei, purta sufletul latin spre cea mai înaltă expresie
prin idealismul său și printr-un spirit al măsurii. Astfel, el le recomanda românilor să își
activeze conștiința latină după modelul francez.
Un alt exemplu relevant poate fi Cercul „Luteția” de la Iași. În perioada 1898-1909,
grupul regional al Alianței Franceze a oferit cursu ri de seară, gratuite cu ajutorul a diferiți
profesori, la Liceul Național. Se organizau deopotr ivă și conferințe susținute uneori la
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” de către invita ți francezi sau membri ai Alianței
Franceze. În 1921, șeful catedrei de franceză de la Universitatea „Al. I. Cuza”, profesorul
Nicoale Șerban, valorifică o idee a alianței și înf iințează Cercul „Luteția”, unde va susține
cursuri alături de O. Botez, J. Voiquin sau M. Sibi .
„Luteția” și biblioteca sa erau locul de întâlnire a elitei ieșene: N.I. Popa,
vicepreședintele în 1936, Adrian Marino –biblioteca r și secretar în anii ’40, Iorgu Iordan.
După plecarea lui Nicolae Șerban la București, Cerc ul „Luteția” va deveni un centru francez
coordonat de către lectori ai Misiunii Franceze din România. Se menține tiparul activităților
anterioare: cursuri de limbă franceză, biblioteca d e 6000 de volume, conferințele,
comunicările științifice, piesele de teatru. După r ăzboi, centrul francez a reprezentat un
refugiu moral pentru intelectuali. În 1945, cu ajut orul profesorului N.I. Popa, centrul a fost
resuscitat pentru începutul anului universitar, dar în 1948, regimul comunist a decis să
desființeze Institutul Francez de la București și t oate centrele din provincie. Din impunătoarea
bibliotecă a centrului nu au rămas decât 190 de vol ume, care vor fi păstrate în biroul lui N.I.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

17
Popa, pentru a fi la dispoziția celor 101 studenți de la secția de franceză a Universității „Al. I.
Cuza”8.
Adevărata organizare a învățământului primar și se cundar din România, se va face
abia după Primul Război Mondial, prin legea din 192 4, completată în 1928 prin legea care
privea învățământul privat. Autorul acestui proiect a fost Constantin Angelescu, un universitar
devotat, format în bună măsură în Franța. El propun ea o perioadă de doisprezece ani, ce
presupunea un ciclu primar de patru ani și un ciclu secundar de opt ani, perioadă în care
studiul limbii și a culturii franceze era obligator ie. În felul acesta, franceza avea prioritate față
de celelalte limbi străine. De asemenea, studiul cu lturii franceze îl secondează îndeaproape pe
cel al culturii române, contribuind la omogenizarea sistemului de învățământ românesc.
Misiunea Universitară Franceză își începuse activi tatea în 1919, după semnarea
Convenției relative a recrutării, statutului și tra tamentului profesorilor de franceză din
România, menționată deja mai sus. Până în 1924, ea a fost co ordonată de inspectorul Le Téo,
detașat de la Ministerul Instrucțiunii Publice, apo i de directorul de la IFHE9 și, din 1933, de
Alphonse Dupront.
În 1919, în România erau 24 de profesori francezi, iar în 1924, numărul lor se
dublează. Odată cu a doua conflagrație mondială, ma i rămân doar 18 dintre aceștia, ei
asigurând formarea a cinci mii de elevi, în douăspr ezece orașe românești. Alphonse Dupront a
insistat ca învățământul să continue chiar și după declanșarea ostilităților de către Germania,
ceea ce poate fi interpretat ca o formă de rezisten ță prin cultură.
Misiunea Universitară Franceză își va îndeplini obiectivele atât prin cursurile s ale, cât
și prin implicarea profesorilor săi în activități a diacente, precum animarea unor cercuri
franceze sau cursuri destinate unui public mai larg .
Începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-le a, Franța urmărise crearea unor
structuri guvernamentale care să propage cultura sa în întreaga lume. Pe acest fundal al
politicii franceze și pe baza unei solide conexiuni franco-române, în 1924 își începe

8 Mureșanu Ionescu, Marina, ‹‹L’Enseignement – voie privilégiée de la francophonie roumaine››, Francophonie
roumaine et intégration européenne , Actes du colloque international qui s’est tenu a Di jon, 2004 , Etudes réunies
par Ramona Bordei-Boca

9 André Godin , Une passion roumaine: histoire de l’Institut de H autes Etudes en Roumanie , 1924-1948, Paris,
L’Harmattan, 1998

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

18
activitatea L’Institut Français des Hautes Etudes en Roumanie. La vremea respectivă, mai
existau în Europa doar alte șase institute franceze , la Atena, Florența, Londra, Madrid,
Barcelona și Napoli. Cel de la București va perpetu a relațiile deja tradiționale dintre cele două
culturi latine. Punerea în practică a acestui proie ct, a fost înlesnită de legăturile de prietenie
dintre profesorii români francofili și omologii lor francezi. Ideea creării sale a fost susținută în
Franța de către Henri Focillon, acest demers fiind susținut considerabil și de profesori români
ca Nicolae Iorga, Gheorghe Țițeica, Emil Racoviță.
Menținând o colaborare continuă cu Misiunea Universitară Franceză , L’Institut
Français de Hautes Etudes va juca un rol esențial în relațiile dintre cele do uă culturi. Deși
cele două forme de organizare își păstrau fiecare i dentitatea, începând din 1925 ele vor fi
conduse de o singură persoană, directorul Institutu lui. Obiectivele acestuia se realizau printr-o
paletă largă de activități precum: încurajarea curs urilor de limbă franceză, finanțarea unor
biblioteci, conferințe, burse pentru studenții româ ni din Franța (printre care și Alexandru
Ciorănescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran), organizare a de manifestări artistice, apariții în
presă.
Prin toate aceste forme de activitate culturală, I nstitutul a vizat nu doar elitele
intelectuale ale vremii, prestigiul culturii france ze propagându-se în cercuri din ce în ce mai
largi.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

19

I.3. O colaborare aparte între două lumi universitare

După ce învățarea francezei a dobândit un rol atât de important în învățământul
secundar, același lucru se va manifesta și în cel u niversitar. Numeroși factori vor determina
această stare de fapt, precum tendința principalelo r instituții, Academia, universitățile, de a
colabora cu lumea universitară franceză prin divers e forme de schimb între profesori,
ceremonii universitare, organizarea de cursuri și c onferințe, echipe mixte de cercetare.
În cadrul Academiei Române, „Parlamentul cultural al unei națiuni”10 majoritatea
membrilor străini sunt savanți de origine străină. Un studiu11 asupra evoluției numărului
acestora arată că, dacă înainte de 1919, numărul me mbrilor francezi reprezenta 34,9% dintre
membrii străini, între 1919 și 1940, procentajul lo r sporea la 46,8%. În același timp, 53 din cei
241 de membri români deja admiși în epocă, își desă vârșiseră studiile în Franța, prin stagii de
specializare sau de doctorat. Și în mediile univers itare, românii dovedeau cât de mult îi
apreciau pe savanții francezi decernându-le titluri de doctori honoris causa . Ca și în
Academie, profesorii francezi ocupau primul loc în nominalizările profesorilor străini.
Miniștrii români ai Instrucției Publice și ai Cult elor, precum Constantin Angelescu12,
Petre P. Negulescu13 sau Nicolae Iorga14, au urmat ultima lor etapă de formare în Franța. Î n
urma mandatelor lui Angelescu, s-au votat legea înv ățământului primar (1924) și cea a
învățământului secundar (1928), care va for fi favo rabile implementării proiectului Misiunii
Universitare Franceze în România.
După cum am mai precizat, limba franceză fusese dej a introdusă în școlile românești și
studiată încă de la sfârșitul secolului al XVIII-le a și începutul secolului al XIX-lea, atât în
Moldova, cât și în Țara Românească. La Academia Mih ăileană de la Iași, un curs de literatură

10 Berindei, Dan , În mijlocul cetății , Bucarest, comunicare.ro, 2009
11 Medrea, Mirela, Les relations culturelles franco-roumaines dans l’e ntre-deux-guerres , Thèse pour obtenir le
grade de docteur de l’Université Paris-Sorbonne Par is, 2010, p. 50.
12 Constantin Angelescu (1869-1948) –medic și om poli tic, membru de onoare al Academiei Române (1943). A
fost fost de șase ori ministru al Ministerului Inst rucțiunii publice și Cultelor.
13 Petre P. Negulescu –filosof, titular al catedrei d e filosofie modernă din Iași, membru titular al Aca demiei
Române, cu specializări la Leipzig, Berlin și Paris , de două ori șef al Ministerului Instrucțiunii pub lice și
Cultelor.
14 Nicolae Iorga a fost minstru al Instrucțiunii pub lice și Cultelor între 1931 și 1932. Își dedică înt reaga activitate
pentru a menține o relație echilibrată între cele d ouă culturi.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

20
fraceză se desfășura în 1841, la inițiativa prințul ui Mihail Sturza, în timp ce la București,
primul curs similar fusese susținut din 1853 de căt re Ulysse de Marsillac.
În provinciile care se alătură României după Primu l Război Mondial, Bucovina și
Transilvania, înființarea catedrelor de franceză la universități este puțin diferită. Franceza se
suprapunea la Cernăuți unui substrat cultural austr iac, care rămâne încă activ, în vreme ce la
Cluj, ea devine prioritară față de de alte culturi s trăine.
Profesori precum Charles Drouhet și Basil Munteanu la București, Nicolae Șerban la
Iași, Yves Auger la Cluj sau Paul Henry la Cernăuți , se implică în organizarea unor
departamente de franceză în cadrul instituțiilor de învățământ. În același timp, lectori francezi
precum Jean-Joseph Charles și Francis Lebrun la Buc arest, J. Voilequin, Virgil Pinot, Beau de
Lomenie, Charles Singevin la Iași, Rousseau et Mich el Dard la Cernăuți, Henry Jacquier la
Cluj, contribuie la o eficientă derulare a seminari ilor.
Catedrele de franceză urmăreau un dublu obiectiv. P e lângă difuzarea limbii și
literaturii, a culturii franceze, se urmărea un alt aspect notabil, anume difuziunea culturii
române în mediul francez. Un exemplu potrivit ar fi din nou Charles Drouhet, care și-a
dedicat o mare parte din carieră studiului influenț elor dintre cele două culturi. El a publicat
articole atât în Franța, cât și în România, alături de alte studii de literatură comparată. Basil
Munteanu oferea și el un studiu complex publicului francez, anume Panorama de la
littérature roumaine contemporaine .
Profesorii catedrelor de franceză s-au implicat în organizarea de conferințe despre
literatura franceză în principalele orașe ale țării , mai ales în cercurile franco-române pe care le
creaseră profesorii Misiunii Franceze sau în centrele de conferințe destinate publicului larg,
pe care le întemeiaseră fundații culturale precum D alles, Fundația Regală sau la Ateneul
Român din București. În presa vremii, anunțurile pe ntru astfel de evenimente erau extrem de
numeroase.
Așa cum Nicolae Iorga înființează o Universitate p opulară la Vălenii de Munte,
Nicolae Șerban este cel care pune bazele unei Unive rsități latine la Piatra Neamț, care își
desfășoară cursurile de vară în 1933 și 1934, conti nuându-și apoi activitatea la Brașov, până
în 1939. Erau invitați anual profesori francezi ren umiți, precum Felix Gaiffe, titularul cursului
de literatură de la Sorbona, sau Henri Tronchon, pr ofesor la Facultatea de Litere din

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

21
Strasbourg. Cele mai importante cotidiene ale vremi i erau foarte atente la evoluția acestor
evenimente, propagându-le mesajul în rândul publicu lui din toată țara.
Însă dintre toți acești animatori culturali și me diatori între spațiile român și francez, în
mod evident s-a distins Nicolae Iorga15. Numeroasele sale volume publicate în franceză,
despre literatură, istorie, artă sau învățământul r omânesc, au făcut posibilă popularizarea
culturii române în rândurile savanților francezi. I orga organiza anul o serie de conferințe în
universitățile franceze cu scopul de a-și face țar a cunoscută. Dincolo de aspectele științifice
pe care le promova, el sublinia constant actualitat ea prieteniei dintre România și Franța.
Comunicările sale erau publicate ulterior în jurnal ul Neamul românesc , în vreme ce
numeroase alte cotidiene române și franceze16 marcau laudativ astfel de inițiative. În plus,
savantul român invita permanent specialiști francez i pentru a susține cursuri de vară la
Universitatea populară de la Vălenii de Munte, care se înființase tot din inițiativa sa. La rândul
său, primește în 1922 o invitație permanentă de a s usține conferințe la Sorbona, seria sa de
cursuri fiind inaugurată de către decanul Facultăți i de Litere a prestigioasei universități
pariziene.
Promovarea limbii și culturii franceze în România a fost simultan susținută și de către
alți profesori români, care avuseseră șansa de a st udia sau măcar de a călători în Franța, deci
studenții lor puteau beneficia nu doar de cunoștinț e academice, ci și de experiențele
nemijlocite pe care profesorii lor le avuseseră cu aspecte ale culturii franceze. Așadar, dincolo
de simpla transmitere a unei moșteniri culturale fr anceze și dincolo de studiul limbii acesteia,
învățământul românesc urmărea să ofere un contact d irect cu ideile și metodele de cercetare
franceze, pe care acești profesori le adoptau și le aplicau ulterior.
De la înființarea universităților românești moderne , intelectualii români au rămas
deschiși colaborărilor cu mediul academic francez. Ceea ce era normalitate pentru Iași și
București, s-a transmis și la universitățile de la Cernăuți și Cluj, fie prin detașarea unor
profesori din vechiul regat, fie prin prezența unor profesori francezi delegați prin acorduri
guvernamentale.

15 Nicolae Iorga (1871-1940), membru titular al Acade miei Române (1910). Din 1895 este profesor titular al
catedrei de istorie medievală, modernă și contempor ană, la Universitatea din București. Ocupă diverse funcții în
stat, fiind pe rând prim-ministru, secretar de stat . În Academie, a asigurat conducerea departamentulu i de istorie
între 1924 și 1927. Este creatorul Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914), al Institutului de Istorie
Universală (1937) și al Școlii române din Franța (1 921). Nicolae Iorga a dovedit o continuă preocupare pentru
susținerea schimburilor culturale româno-franceze.
16 Universul, Adevărul, Le Figaro

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

22

I.4. Școala Română din Franța

Franța a reușit să atragă studenții români ca nici o altă țară, iar în perioada interbelică
se reușește organizarea oficială unui cadru univers itar instituționalizat pentru aceștia, la Paris.
Ideea fondării unei școli românești în occident îi revine lui Vasile Pârvan. În 1914,
acesta propunea înființarea unei școli la Roma, sco pul fiind studiul aprofundat al preistoriei și
al Antichității. Izbucnește însă Primul Război Mond ial și această inițiativă va fi reluată în
1920 de către Nicolae Iorga, care face propunerea î n Camera Deputaților. El susține crearea a
două școli în străinătate, argumentul său fiind nec esitatea unei contraofensive la propaganda
ostilă la adresa României, centrele vizate de el fi ind la Roma și la Paris, orașe simbol ale
latinității și ale luptei pentru principiile comune de dreptate și umanitate.
Scopul principal pe care Iorga îl atribuia Școlii române din Franța era consolidarea
relațiilor franco-române și a legăturilor lor cultu rale. Proiectată din perspectivă europeană,
după modelul școlilor franceze de la Atena și Roma, această înstituție română de la Paris își
propunea să militeze pentru o politică pacifistă în tr-un mediu științific:

„Les relations culturelles seraient orientées de te lle sorte (…) qu’elles
deviendraient la base même de nos futures actions a vec les Alliées, dont l’œuvre,
bénéfique pour nous, est dominée par la conception latine de droit et d’humanité.
Ces relations auraient une stabilité qu’on ne peut exiger des relations
économiques.”17

Funcționarea celor două școli române, de la Paris și Roma, a fost reglementată prin
legea de la 13 augist 1920 și printr-un decret rega l din 22 octombrie 1920. Ele depindeau
administrativ și financiar de Minsterul Instrucțiun ii publice, dar, în realitate, se aflau sub
autoritatea lui Nicolae Iorga. Cei mai buni studenț i și cercătători din domeniile istorie, litere,
arte, erau selectați pentru a urma în Franța studii de specialitate, care încă nu erau posibile în

17 Nicolae Iorga, în Țurlea Petre, Școala română din Franța , Bucarest, Editura Academiei Române, 1994, p. 9,
apud Mendrea Mirela , Les relations culturelles franco-roumaines dans l´entre-deux-guerres , Paris, 2010.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

23
România. Acești membri ai Școlilor române de la Rom a și Paris trebuiau să primească în
prealabil recomandări din partea universităților di n care proveneau.
În vreme ce Vasile Pârvan primea misiunea de a con duce Școala română de la Roma,
Nicolae Iorga s-a ocupat personal de cea de la Pari s. Pentru Iorga, Franța nu e o doar sora
latină a țării sale, ci o percepe ca pe un model de idealuri, el considerând că România viza
aceleași obiective. În opera sa din 1918, Histoire des relations entre la France et les
Roumains, el aducea dovezi istorice pentru ilustra cât de vec hi și strânse au fost relațiile dintre
cele două popoare.
Scopul Școlii române din Franța era nu doar difuzi unea culturii și istoriei românilor în
occident, pentru a-i pune în valoare locul în conte xtul european, ci și îmbogățirea calitativă a
învățământului românesc prin formarea celor mai bun i studenți în instituțiile de elită
europene.
Sediul Școlii române din Italia a fost instalat ch iar în inima capitalei, în vreme ce în
Franța s-a ales o clădire la Fontenay-aux-Roses, o localitatea din proximitatea Parisului, loc
care va deveni un incontestabil centru cultural fra ncofon românesc în perioada interbelică.
Iorga însuși a ales sediul și s-a ocupat îndeaproap e de amenajarea sa. Imobilul a fost ulterior
cumpărat printr-o subvenție aprobată de Nicolae Tit ulescu, ministru al finanțelor în perioada
respectivă, restul fondurilor provenind ditr-o dona ție făcută de Aristide Blank.
Inaugurarea a avut loc la 1 iulie 1922. Au fost pr ezente figuri importante ale spațiului
cultural francez, precum Paul Appel, rectorul Unive rsității din Paris, Ferdinand Brunot,
Charles Diehl, Emanuel de Martonne, F. Brunel, Char les Bémont. Ca și în cazul Institutului
Francez de la București, aceste relații de prieteni e activă vor garanta reușita proiectului.
Regulamentul de funcționare a Școlii de la Paris a fost publicat în august 1921. Erau
stipulate aici exigențele științifice pe care benef iciarii trebuiau să le întrunească, precum și
normele de conduită individuală, socială și morală, pe care aceștia trebuiau să le respecte.
Membrii aveau obligația de a scrie memorii trimestr iale și anuale, pentru a-și justifica
activitatea. Lucrările lor urmau să să fie publicat e într-o revistă, Mélanges de l’Ecole
Roumaine en France18, în vreme ce operele artiștilor plastici sunt expuse la Paris și în

18 A fost publicată începând cu 1923 la editorul J. G ambier, originar din România și care a sprijinit co nstant
savanții români de la Paris. După moartea sa, revis ta a apărut în România, la editurile Cultura neamul ui
românesc, Lupta și Datina românească

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

24
România. Sculptorii și pictorii dispuneau de un ate lier chiar în incinta școlii. O altă îndatorire
a studenților era de a susține o conferință, în fun cție de specializarea lor, despre poporul
român. Această prevedere din regulament nu avea nea părat un caracter cultural, cât mai
degrabă unul politic, dar și patriotic.
În anul 1922, în Școala română din Franța se desch ide și o bibliotecă. Baza fondului
de carte au constituit-o donațiile lui Emile Chatel ain și Charles Bemont, foști profesori și
prieteni ai lui Nicolae Iorga, dar și ale editurilo r Datina Românească și Cultura Națională,
patronate de același Nicolae Iorga și Aristide Blan k. În 1930, biblioteca ajunsese să conțină în
jur de 3000 de volume, iar activitățile școlii de l a Fontanay-aux-Roses erau apreciate chiar și
de personalitățile cele mai implicate în prezervare a spiritului național, ca poetul Octavian
Goga sau filosoful germanofil Nae Ionescu.
Membrii Școlii române de la Paris frecventau cursu ri la Sorbona, l’Ecole des Chartes
sau Collège de France. Dintre profesorii francezi cu care ei au avut șansa să colaboreze, îi
amintim pe Paul Valery, Paul Hazard, Henri Focillon , Joseph Bédier, Fernand Baldensperger,
Etienne Le Roy, Jaques Zeiller, Eugene Albertini. N icolae Iorga ținea mult la caracterul de
excelență al acestei instituții, de aceea respingea categoric propunerea de a mări numărul de
studenți beneficiari de bursă în Franța.
Studenții instituției române de la Paris aveau ben eficii chiar și în timpul liber. Se
organizau adesea excursii cu un caracter cultural. Spre exemplu, în 1924, au plecat într-o
excursie la Barbizon, pe urmele lui Nicolae Grigore scu, iar cu alt prilej, să viziteze castelele
de pe valea Loirei. În astfel de activități, ei viz itau diferite regiuni ale Franței, cunoscându-le
astfel nemijlocit patrimoniul.
Este evident că această școală a beneficiat de renu mele celui care o administra,
prestigiul lui Iorga reflectându-se asupra sa, însă ea se face cunoscută și prin modul foarte
riguros prin care își alegea studenții. Profesorul N.I. Popa a fost reprezentantul recomandat de
Facultatea de Litere din Iași, în 1924 și 1925. G. Millet, istoric al artei bizantine, îi invită pe
Grigore Nandriș și pe Constantin Giurescu să analiz eze o serie de documente pe care le
descoperise la Muntele Athos, pe care li le încredi nțează spre publicare. Așadar, nume de
savanți consacrați, precum Basil Munteanu, Constant in Giurescu, Petre P. Panaitescu, au fost,
ca și comparatistul N.I. Popa, actrița Mania Antono va, artiștii pictori și sculptori Catul
Bogdan, Adina Moscu, Alexandru Ciucurencu, elevi ai acestei școli. În ceea ce-i privește pe

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

25
istorici, unii dintre ei au descoperit documente im ortante în arhivele franceze, iar cercetările
pe care le făceau ca activitate doctorală erau comp letate printr-o serie de articole pe care ei le
publicau în țară, în reviste precum Neamul Românesc sau La Revue historique du Sud-Est
européen.
Bursierii de la Școala română de la Fontenay-aux-Ro ses s-au implicat și în viața
socială a unei colonii românești de la Issy-les-Mou lineaux, ajutorul lor constând într-o serie
de cursuri de limbă și civilizație română, ce respe ctau programele oficiale. Cursurile se
desfășurau cu acordul generos al autorităților fran ceze, în școala primară a respectivei
localități de la periferia Parisului.
Așa cum își dorise creatorul său, Nicolae Iorga, Șc oala română din Franța începe să
joace un rol important în relațiile dintre cele dou ă culturi. Astfel, asociația Amis de la
Roumanie , creată în 1924, găsește la Fontenay informațiile care vor influența deciziile oficiale
franceze, favorabile României. În 1925, Constantin Giurescu și Petre P. Panaitescu
organizează la Paris o expoziție românească de artă . Alexandre și Getta Rally, autori ai unei
bibliografii franco-române, organizează conferințe prin care vor să combată o percepție
greșită despre țara lor, răspândită în rândurile pa rizienilor. În toamna lui 1938, Emil
Lăzărescu prezenta la Radio Paris Mondial un o rubr ică despre viața intelectuală din
România.
Așadar, în perioada interbelică, studenții români c ontinuau să fie atrași de
universitățile franceze, iar 70% dintre solicităril e pe care tinerii români le făceau în anii ’20
pentru a studia în străinătate, vizau spațiul franc ez. În statisticile franceze, locul doi în ierarhia
studenților veniți la studii la Paris, era ocupat d e români, iar în 1936 aceștia reprezentau cel
mai numeros grup național de studenți proveniți din țările Europei Centrale și de Est. O
consecință a faptului că numărul lor era în continu ă creștere, a fost și organizarea lor în
diferite ascociații la Paris, Strasbourg,Toulouse, Caen sau Lille. Aceste grupări studențești
exercitau o activitate de difuziune a culturii româ ne în special prin manifestări artistice. Spre
finalul anilor ’30, Germania va recupera considerab il din dezavantaj, mulți studenți optând
pentru universități din acest spațiu cultural.
În felul acesta se dezvoltă apreciabil învățământul superior românesc. Tinerii erau
încurajați să studieze în primă fază la universităț ile din țară, după care plecau în Franța pentru
a-și pregăti o teză de doctorat sau o specializare. Între 1919 și 1930, 93% dintre tezele

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

26
susținute în străinătate fuseseră concepute în Fran ța. Aceste rezultate sunt deopotrivă datorate
atracției tradiționale pe care spațiul francez a ex ercitat-o asupra studenților români, dar și
implicării celor două state în susținerea schimburi lor interculturale dintre ele.
În 1927, Școala română de la Paris primește din par tea rectorului de la Sorbona
recunoașterea oficială de instituție superioară de învățământ și, în consecință, studenții putând
beneficia acum de unele facilități. Izbucnirea celu i de-Al Doilea Război Mondial și condițiile
politice pe care le-a impus au influențat negativ d esfășurarea unei activități regulate în Școala
română de la Paris. Chiar dacă numărul de disciplin e crescuse, școala își va menține
activitatea doar formal.
Școala română de la Paris a reprezentat una dintre cele mai reușite inițiative române în
planul schimburilor culturale pe care le-a avut cu Franța. Tinerii care au fost selecționați
pentru a studia în cele mai bune școli pariziene, a u revenit în România și au activat în diferite
instituții de învățământ superior, devenind astfel agenți de difuziune a culturii franceze.
Este și cazul profesorului Nicolae I. Popa, fost st udent al Școlii române din Franța.
După studiile pe care le terminase la Iași, în 1921 , perioada franceză (1924-1931) a
reprezentat o experiență marcantă din punct de vede re cultural, aici având un dialog continuu
și fertil cu specialiști în literatura comparată, p recum Ferdinand Baldensperger sau Paul
Hazard, fapt ce i-a permis o elaborarea unei valoro ase teze de doctorat despre Fiicele
Focului, volumul de nuvele al romanticului francez Gérard de Nerval.
Ca pentru mulți alți intelectuali români, Școala Ro mână din Franța a reprezentat și
pentru N.I. Popa oportunitatea de a obține speciali zarea în istoria literaturii franceze prin acest
doctorat la Sorbona, de vreme ce în România i-ar fi fost imposibil să redacteze o astfel de
teză. În plus, această experiență îi permite compar atistului român să trăiască o altfel de viață și
să se maturizeze moral și intelectual. Perioada fra nceză îi permite contactul cu operele lui
Nerval și, îndrumat de profesorii Paul Hazard și Fe rinand Baldensperger, N.I. Popa redactează
importante studii de critică despre Fiicele Focului și despre sentimentul morții la Gérard de
Nerval. Este vorba despre Le Sentiment de la mort chez Gerard de Nerval (1925) și despre
ediția critică a volumului Les Filles du Feu , apărut la editura Champion din Paris, în 1931.
Critica occidentală a întâmpinat cu entuziasm și a apreciat lucrările lui N.I. Popa, fapt ce vine
ca o recunoaștere a erudiției sale laborioase. Însu și Fedinand Baldensperger consemna în
Revue de littérature comparée :

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

27
„Une telle permanence d’évasion, un souci secret d ’orphisme si persistant
animent les œuvres de Gérard de Nerval, que toute é tude un peu poussée doit
compter, à propos de ce fol delicieux, avec des séductions étrangères ; aussi le
tome II de l’édition critique des Filles du Feu, pr ocurée par M. N. I. Popa (Paris,
Champion, 1931), donne-t-elle d’abondantes satisfac tions à cet égard. Nos lecteurs
connaissent la soigneuse recherche à laquelle le co mmentateur avait, ici-même,
soumis avec succès Jemmy et Isis, deux de ces Fille s du Feu qui, malgré
l’inspiration si personnelle de leur auteur, n’étai ent pas sans devoir quelque peu
de leur flamme à des contacts parfois bien imprévus .”
Recunoașterea a venit și din partea altor critici ș i editori ai momentului, precum Pierre
Moreau, Henri Clouard, André Billy, Albert Béguin, Jean Richer, și se menține și în prezent
printre exegeții nervalieni din spațiul francez. N. I. Popa își va finaliza doctoratul la București,
sub coordonarea lui Charles Drouhet.
În prezent, acest edificiu cultural al primei jumăt ăți de secol XX, Școala română din
Franța, nu mai există. Declinul a început cu Al Doi lea Război Mondial și ocupația germană,
iar lovitura de grație a fost dată de politica româ nă izolaționistă de după război. Constantin C.
Giurescu mărturisea cu tristețe:
„Am fost în anii trecuți să revăd Școala de la Fon tenay; nu mai există
nimic, nici clădiri, nici grădină, nici vechea stra dă; în locul lor trece astăzi
o arteră de circulație și s-a ridicat un HLM, adică un bloc cu apartamente
cu chirii modeste, adică pentru cei cu venituri ase menea; localnicii pe care
i-am întrebat nu mai știau nici măcar de Rue des Ch ataigniers, necum de
Școală.”19
Se știe că biblioteca școlii a fost vândută după ce o vreme a fost adăpostită la
Ambasada României din Paris, iar o parte din ea a a juns în depozitele Bibliotecii Centrale de
Stat și la biblioteca Institutului „Nicolae Iorga” din București.
Eforturile remarcabile ale lui Nicolae Iorga au fos t recunoscute de întreaga elită
universitară franceză. S-au păstrat mai multe mărur ii ale profesorilor și studenților străini care
recunoșteau importanța Școlii Române în spațiul cul tural francez:

19 C. C. Giurescu, Amintiri , citat de Petre Țurlea în Școala Română din Franța ,Editura Academiei Române,
București , p. 94

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

28
„Cet homme visible de tous les points de l’horizon a vait formé l’Ecole roumaine
de Fontenay, institut de recherches et trait d’unio n entre deux élites, ou les
meilleurs de ses élèves venaient travailler sous no s maîtres.”20
Considerăm relevantă și mărturia lui Al. Ciorănescu , din prefața unui studiu publicat la
Paris:
„Faut-il ajouter que nous n'aurions pas mené a bonn e fin notre entreprise,
sans tant d'encouragements et de bons conseils? C'e st un devoir pour nous, mais
un agréable devoir, d'adresser nos remerciements le s plus respectueux a M.
Nicolas Iorga, ancien président du Conseil de Bucar est, qui fut pendant de longues
années notre guide spirituel, et qui a soutenu nos efforts de la manière la plus
efficace. M. Paul Hazard, a qui nous savons tout ce que nous devons, et M.
Baldensperger nous ont découvert avec une autorité incomparable les voies et les
méthodes de la littérature comparée. (…) C'est av ec joie que nous nous
reconnaissons tout ce que nous leur devons, en leur renouvelant ici l'expression de
notre gratitude.”21

Prin legea învățământului din 1948, instituțiile de cultură străine din România sunt
închise, iar școlile române din străinătate sunt, d e asemenea, suprimate. Interzicând orice
formă de cooperare cu occidentul, această nouă poli tică conducea și la dispariția celei mai
importante instituții române francofone, care a avu t un rol semnificativ în formarea elitei
culturale românești. Câțiva foști membri ai săi, su sținuți de alți oameni de cultură români
stabiliți în Occident, au înființat un Centru Român de cercetări la Paris, al cărui președinte de
onoare va fi, până în 1986, Mircea Eliade.

20 Henri Focillon, ‹‹Hommage a un patriote roumain››, in Nicolae Iorga, l’homme et l’œuvre , București, 1972, p.
22.

21 Ciorănescu, Alexandru, Aristote en France. Des origines a la fin du XVIIIe siecle (tome I-II), Les Editions des
Presses Modernes, au Palais Royal, Paris, 1939, p. 6

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

29

II. Profesorul N.I. Popa – mediator cultural între Fran ța și România

II.1. Charles Drouhet și Nicolae Șerban, predecesor i ai lui N.I. Popa
După cum s-a arătat și în capitolul precedent, stud iul limbii și culturii franceze au
reprezentat o constantă în învățământul românesc, î ncă de la începuturile destul de tardive ale
acestuia, contribuind considerabil în planul relați ilor franco-române.
Iașul a reprezentat încă din secolul al XIX-lea un nucleu important al francofoniei
românești. Aici existau o comunitate franceză alcăt uită în principal din profesori membri ai
Misiunii Universitare Franceze, care predau la Lice ul Național sau la Liceul Internat
„Negruzzi”, un consulat, pensioane cu predare în li mba franceză, precum cel al congregației
catolice Notre-Dame de Sion. În plus, existau un t eatru, biblioteci și librării ce promovau
cărți în limba franceză.
În prima parte a secolului XX, perioada de apogeu a francofoniei românești, numărul
profesorilor de franceză crește considerabil la Iaș i, însă o contribuție marcantă în domeniul
relațiilor culturale româno-franceze, au avut-o tre i intelectuali de elită, comparatiști totodată,
anume Charles Drouhet (1879-1940), Nicolae Șerban ( 1886-1966) și, desigur, Nicolae I. Popa
(1897-1982)22.
Charles Drouhet , critic și istoric literar, comparatist și profeso r universitar, provenea
dintr-o familie de intelectuali de origine franceză , tatăl său, profesor, fiind de asemenea un
agent activ al promovării învățământului în limba franceză în România23. După studii la
Bârlad și la Facultatea de Litere de la București, Charles Drouhet obține și doctoratul la
Sorbona, tot în domeniul Literelor. Aceste studii î i vor marca decisiv activitatea ulterioară:

22 Mureșanu, Marina, Histoire de l’histoire littéraire française à l’Uni versité de Iași , Historia Universitatis
Iassiensis III / 2012
23 Pierre Drouhet, Précis de versification spécialement rédigé pour le s cours de langue française dans les lycées,
apud Mureșanu Ionescu, Marina, „L’Enseignement – vo ie privilégiée de la francophonie roumaine”,
Francophonie roumaine et intégration européenne , Actes du colloque international qui s’est tenu a Di jon, 2004 ,
Etudes réunies par Ramona Bordei-Boca

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

30
„Charles Drouhet și-a orientat cercetările de criti că și istorie literară sub semnul școlii
franceze, al așa numitei „școli Gustave Lanson” de la Sorbona. Spiritul său lucid, scrupulos
și ordonat de profesor de vocație, și-a găsit în ca noanele cam rigide ale acestei metode de
fapte, norme temeinice de disciplină științifică.”24
Și despre studiile doctorale, N.I. Popa vorbește în termeni elogioși, el însuși
finalizându-și doctoratul sub tutela lui Drouhet: „ Tezele de doctorat în Litere de la Sorbona
sunt contribuții istorice, aduceri de fapte noi (do cumente de arhive, scrisori sau manuscrise
inedite, isvoare necunoscute), capabile să arunce o lumină nouă asupra unui scriitor, a unei
opere sau a unei perioade literare. O teză franceză lucrată în secolul al XX-lea, nu mai poate fi
o demonstrație , în sensul tezei din limbajul logicii medievale. Charles Drouhet ne va denunța
cu tărie acest caracter neistoric și neștiințific d in opera lui Pompiliu Eliade, De l’influence
française sur l’esprit public en Roumanie (Paris, Leroux, 1899).”25 Tezele de doctorat le-a
scris sub îndrumarea directă a lui G. Lanson, timp de cinci ani. Subiectul lor erau operele unui
discipol al lui Malherbe, poetul François Mainard, deci se axa pe literatura franceză a
secolului al XVII-lea:

„Lucrarea care a pus în lumină toate calitățile de istoric literar ale lui Charles
Drouhet, a fost teza sa principală26. Reconstituirea biografiei poetului și analiza
operei lui cereau ingeniozitate, metodă și perseve rență în descoperirea de
documente noi, simț critic și prudență în interpret area lor, cunoștințe tehnice și
gust în judecarea operelor literare. Aceste calităț i, el le avea. Școala franceză, așa
de potrivită temperamentului său, i le-a dezvoltat și perfecționat.27

Charles Drouhet își începe cariera universitară la Iași, imediat după revenirea din
Franța, la catedra de limbă franceză a Facultății d e Litere, iar ulterior va ocupa funcția de
profesor de limbă și literatură franceză la Univers itatea din București. Elaborează singur sau
prin colaborări, numeroase manuale de limbă fraceză pentru învățământul secundar. În cariera
didactică aplică toată metoda și disciplina științi fică a Sorbonei. Iorgu Iordan, fost elev al său,
explica în Însemnări ieșene, cum cursurile lui Charles Drouhet erau concepute pe cicluri și
reluate la anumite perioade, perfecționate metodic, evitând să repete de la an la an informația
dată studenților săi. A tratat toate epocile litera turii franceze, de la cea medievală și până la
curentele de sfârșit de secol XIX, „împrospătate cu o întinsă și laborioasă informație

24 Popa, Nicolae, Activitatea literară a lui Charles Drouhet , Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1949, p .3
25 Popa, Nicolae, Activitatea literară a lui Charles Drouhet , Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1949, p .3
26 Teză susținută în 1909
27 Popa, Nicolae, Activitatea literară a lui Charles Drouhet , Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1949, p .5

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

31
bibliografică la zi, și înviorate de meditații pers onale pe marginea textelor. Aceste cursuri se
caracterizează printr-o notă analitică, descriptivă și explicativă, ce convenea structurii lor
monografice. ”28 Format în același mediu academic și spiritual fra ncez ca și Charles Drouhet,
N.I. Popa semnalează în același context prezența în prea mică măsură a unor vederi sintetice,
„la care i-ar fi dat dreptul îndelungata sa uncenic ie în istoria literaturii franceze”, abordarea
prea didactică. În ciuda acestui fapt, meritele lui Charles Drouhet sunt recunoscute, N.I. Popa
susținându-l în unele inițiative, spre exemplu atun ci când acesta atacase Programele analitice
de limbă franceză din 1932 , în elaborarea celor noi ținându-se cont de propun erile ambilor
profesori ieșeni. Despre cursurile lui Charles Drou het, N.I. Popa mai nota:

„Structura lor monografică și înfățișarea poate di dactică le-a cantonat , din
nefericire, în lumea studenților, ca rețete de exam ene, deși atât informația lor
bogată, cât și partea de reflecții personale ar fi putut fi apreciate de cei mai
pretențioși oameni instruiți. Cu toate criticile ce li s-au adus, provocate și
solicitate adesea chiar de prof. Drouhet, -manualel e sale, și mai ales cele din ciclul
superior, au avut darul de a pune la loc de cinste exercițiul tipic francez al
explicărilor de texte, cheie a învățământului umani st. Prin aceasta, manualele sale
au contribuit mult la formarea gustului literar al multor generații.”29

În paralel cu această carieră universitară, didacti că, desfășoară o intensă activitate
publicistică, în reviste atât din România, cât și d in Franța, precum și una de critic și istoric
literar, fiind un precursor al comparatismului din spațiul românesc. Influențat de școala
comparatistă franceză în care se formase (Ferdinand Baldensperger, Paul Hasard, Paul van
Tighem), studiile sale se concentrează pe opere lit erare franceze și române, abordate într-o
manieră pozitivistă, adică urmărind faptele istoric e, geneza și structura textelor și acordând un
rol important factorilor sociali și psihologici car e au condus la anumite fenomene literare.
Altfel spus, în exprimarea lui N.I. Popa, Charles D rouhet „a avut și marea cumințenie de a-și
vedea limpede orizontul limitat al cercetărilor”. E l a înțeles că în vastul domeniul al literaturii
comparate, va trebui să ia „probleme de cadru mai r estrâns, tratate însă până la epuizare.”
Este interesant de urmărit cum aplicațiile comparat iste ale lui Charles Drouhet sunt
interpretate extrem de analitic de succesorul său, N.I. Popa, tocmai pentru că este la rândul
său un specialist și discipol meticulos al școlii c omparatiste franceze.

28 Ibidem, p. 6
29 Ibidem, p. 13

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

32
În cuvântarea pe care a susținut-o cu prilejul come morării lui Charles Drouhet în 1940,
la Iași, N.I. Popa includea sintetic aspectele esen țiale ale personalității și activității acestuia30.
Sunt câteva pagini de elogiu critic, care respiră o admirație sinceră față de un excelent
profesor, un spirit lucid, obiectiv, prea apropiat de realitate pentru a fi poet, dar înzestrat cu o
sensibilitate literară bogată și nuanțată, pe care reușea să o transpună în expresii impersonale:

„Charles Drouhet a murit așa cum trăise: muncind ne întrerupt, mânat de nevoia
imperioasă de a-și păstra, în plină suferință, necl intită demnitatea de om și de
profesor. Chiar înfățișarea sa fizică, rece și dist antă, precum și politețea lui
occidentală, respirau nevoia de a se închide parcă într-o atitudine ce interzicea
orice intimitate. De fapt, era omul prieteniei stat ornice, frânat doar de pudoarea
manifestărilor familiare. Boala care-l lovise de ma i mulți ani, îl amenința în
rațiunea sa de a exista ca om, cercetător și ca pro fesor. Iată de ce s-a îndârjit să
dureze, muncind și păstrându-și grupul de discipoli fideli în juru-i. Continua a citi
tot ce-i putea împrospăta cursurile, comentariile ș i seminariile. Urmărea cu mare
atenție lucrările elevilor săi, arătând în corespon dență, întâlniri și discuții, un
spirit de mare profesor apusean. Se informa scrupul os la susținerile de teze trecute
sub direcția sa și se bucura sincer de reușita celo r pe care îi formase și îi ajutase
să se formeze, preocupat totdeauna de continuitatea disciplinei istorice pe care o
reprezenta. Fixat însă definitiv în spiritul istori ei literare sorbonarde, și la acel al
literaturii comparate, de esență tot franceză, -Cha rles Drouhet a rămas rece la
orice tendință de transformare a metodelor sale. Te ntativele estetice, așa de
puternice în ultima decadă, i se păreau prea subiec tive și impresioniste. Cele
filosofice, agresive în cercurile istoriografiei li terare germane, -nesigure și cu
rezultate condamnate de la început. Era prea France z pentru a accepta ușor riscul
unor experiențe spirituale, sau provizoriul unor po ziții de așteptare. De altfel,
preocupările sale cantonate strict între cărți, stu dii și învățământ, n-au depășit
niciodată cadrele specialității. O extremă rezervă i-a impus să nu se lase niciodată
târât în vreun proces cultural sau politic al vremi i.”31

Activitatea sa culturală de mediator între Franța ș i România, a fost recunoscută de cele
două țări prin numeroase distincții.
Nicolae Șerban32, prin activitatea și preocupările sale, poate și c onsiderat un succesor
al lui Charles Drouhet. Și-a consolidat studiile în cepute în țară, la școli importante din
Germania, Italia, Franța, finalizând la Paris o tez ă de doctorat cu titlul Leopardi et la France ,

30 Activitatea literară a lui Charles Drouhet , Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1949
31 Popa, Nicolae I., Activitatea literară a lui Charles Drouhet , Iași, Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1949,
p.13-14
32 Mureșanu, Marina, Histoire de l’histoire littéraire française à l’Uni versité de Iași , Historia Universitatis
Iassiensis III / 2012

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

33
apărută la aceeași editură consacrată la care va pu blica și N.I. Popa, Champion. Critica vremii
a întâmpinat pozitiv apariția studiului, considerân d că aduce o viziune nouă asupra operei lui
Leopardi.
Deși la întoarcerea în țară obține un modest post d e profesor de italiană la Bârlad,
Nicolae Șerban păstrează vie relația pe care o avus ese cu spațiul francez, unde revine pentru
cercetare în perioada vacanțelor. Transferul lui Ch arles Drouhet la București, care îl succeda
pe Pompiliu Eliade la Facultatea de Litere, îi ofer ă în 1918 prilejul de a pătrunde în mediul
universitar ieșean, fiind angajat ca profesor supli nitor la Catedra de limbă și literatură
franceză a Facultății de Litere. Prin varietatea d idactică și prin inițiativele sale, Nicolae
Șerban își depășește predecesorul. Un prim exemplu poate fi seria de cursuri de vară pe care
le inițiază în 1934 la Piatra Neamț și apoi la Braș ov. Ele durau două luni și se axau pe
învățarea limbii și literaturii franceze. Ulterior, proiectul se dezvoltă și se înființează în 1936
Universitatea Liberă Latină din Brașov, care adaugă ca obiecte de studii și alte limbi romanice
–italiana, spaniola, româna, dar și o secție de lim bă latină. Au beneficiat de aceste cursuri
peste 2000 de cursanți, români și francezi. Experin ța acestora nu s-a redus doar la cursuri, ci,
așa cum se procedase și în cadrul Școlii Române de la Paris, Nicolae Șerban a mizat mult, în
consolidarea cunoștințelor studenților săi, și pe c ontactul lingvistic și cultural direct, în mediul
său autentic. Drept urmare, demarează un program de călătorii de studii în Europa, dar mai
ales în Franța.
O altă inițiativă de succes a lui Nicolae Șerban, a l cărei scop era să completeze
demersul său didactic și să vină în sprijinul tiner ilor și marelui public, a fost Cercul de studii
franco-române „Luteția”. Înființat la Iași în 1921, el avea misiune dublă, de a promova cultura
franceză în spațiul românesc, mai ales ieșean, și p e cea română să o înfățișeze publicului
francez. Demersul acesta face din Nicolae Șerban un animator cultural, iar Cercul de studii
„Luteția” un loc care atrăgea întreaga elita intele ctuală ieșeană.
Propagarea culturilor franceză și română se realiza prin nenumărate conferințe la care
erau invitate figuri proeminente ale intelectualită ții franceze, precum și seri culturale ce se
organizau la Facultatea de Litere. Tematica prelege rilor din cadrul cercului era variată și,
desigur, nu lipseau nici excursiile de studiu sau r ealizarea unor volume de traduceri ale
operelor unor scriitori români. Dintre evenimentele organizate la Iași, amintim o conferință
despre „Idealul artistic francez”, susținută în 192 1 de profesorul Julien Luchaire, directorul

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

34
general al învățământului francez în străinătate și un prieten recunoscut al românilor; în luna
decembrie a aceluiași an, Jean Grimond ține o confe rință despre „Noile tendințe ale literaturii
franceze de după război”. În 1922, cu prilejul tric entenarului nașterii lui Moliere, președintele
„Luteției”, dr. George Bogdan, susține o conferință înaintea spectacolului omagial „Avarul”.
Acesta reușise înaintea lui Nicolae Șerban, să înfi ițeze după război, în 1919, un cerc româno-
francez, „Ronsard”, ce promova continuarea dialogul ui cultural dintre cele două părți. Era
relativ facilă organizarea de conferințe în perioad a respectivă. Deplasarea era rapidă și deloc
costisitoare, membrii comitetului de organizare inv itând personalități care trăiau în România
și iubeau Franța, de cele mai multe ori profesori f rancezi care predau la universități din
România, scopul director fiind schimburile intelect uale, atât de profitabile pentru ambele țări.
Cu un titlu omonim, „Luteția” va edita din 1922 și revistă lunară pe care realizatorii ei
o doreau „un organ de prietenie” franco-română. Dur ata apariției sale a fost relativ scurtă, din
cauza lipsei fondurilor. Prețul abonamentului era a proape simbolic, iar numărul cititorilor prea
redus pentru a susține continuarea publicării sale. Mai mult, demersul publicării acestei
reviste conduce la un deficit de 200.000 de lei, pe care profesorul Șerban a trebuit să îl
acopere personal de vreme ce statul nu a acordat ni cio subvenție. Dintre cele mai importante
numere ale revistei, le menționăm pe cele apărute î n Franța, în 1925. Erau numere aniversare,
a căror tematică era înfăptuirea României Mari sau relațiile franco-române. Articolele incluse
erau scrise de figuri importante ale intelectualită ții vremii, franceze și române deopotrivă:
generalul Berthelot, Emannuel de Martonne, Ion Pill at, Mihail Sadoveanu.
Tot prin Cercul „Luteția”, Nicolae Șerban a încerca t să atenueze problema unui număr
în scădere al publicațiilor în limba franceză, însă contextul era dificil din cauza instalării crizei
financiare. O soluție de compromis a fost redactare a și promovarea unor broșuri de învățarea
limbii franceze. Ele erau utile elevilor și marelui public, prețul fiind, din nou, unul modic.
Relațiile de prietenie ce se consolidaseră între pă rțile română și franaceză, s-au
manifestat și la constituirea bibliotecii Cercului „Luteția”. În 1921, ea cuprindea în jur de 200
de volume, însă ca răspuns la apelul lui Nicolae Șe rban către directorii instituțiilor de
învățământ din România și din străinătate, către to ți colaboratorii, numărul acestora crește
semnificativ, într-un mod chiar nesperat. Au răspun s provocării și reviste franceze precum Le
Progres Civique, Revue Militaire, Ecole et la v ie, care au oferit în plus și abonamente gratuite,

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

35
revistele sosind la Iași cu regularitate. Activitat ea Cercului „Luteția” s-a încheiat în 1939,
când el a fuzionat cu Centrul universitar româno-fr ancez din București.
În paralel cu „Luteția”, Nicolae Șerban înființase în 1929 un alt cerc româno-francez,
„Jules Michelet” și o revistă de studii franceze, „ Gallia”. Ceea ce era inedit la această
publicație, ar fi că, alături de articolele privito are la cultura franceză, includea și problematica
literaturii comparate, o disciplină ce cunoștea o d ezvoltare rapidă în epocă. Așadar, „Gallia”
reprezintă un moment important în evoluția comparat ismului românesc și, totodată, aducea o
perspectivă proprie asupra relațiilor franco-române . Publicau profesori a Facultății de Litere
din România și din Franța, studenți deopotrivă, art icolele vizând istoria, arta și cultura
românească, literatura franceză, poezii originale, învățământul francez în România, traduceri
din franceză și din română în franceză, recenzii, c oncursuri de traduceri în franceză ale unor
texte de scriitori români, rapoarte despre activita tea cercului „Jules Michelet”.
Cărțile publicate de Nicolae Șerban pot fi clasific are după direcțiile principale ale
activității sale de cercetător literar, animtor cul tural și profesor. Desigur, ele sunt
complementare și nu pot fi explicate decât raportân du-se unele la altele. Manualele de limbă
franceză și gramaticile pe care le elaborase Nicola e Șerban, erau realizate într-un stil modern
pentru epoca respectivă, ceea ce a contribuit la re ceptarea lor favorabilă de către specialiștii
vremii. Dintre tiltluri, amintim: Histoire de la litterature francaise, le XVII-eme siecle33, Curs
de literatură franceză34, Grammaire française supérieure à l'utilisation d' illustres exemples
étrangers35. În plus, Nicolae Șerban realizează patru manuale de franceză destinate cursului
inferior din ciclul secundar, pe care le gândește î n funcție de metoda pe care o considera
eficientă în studiul francezei în spațiul românesc:

„După părerea mea, franceza nu ar trebui predată î n același fel ca și engleza,
chineza sau limba arabă, românilor. Ar trebui să fi e o manieră românească de
predare, căci noi avem în limba noastră un număr ma re de cuvinte de proveniență
latină, ca și cuvintele franțuzești, și, în plus, a vem un număr imens de cuvinte
împrumutate direct din franceză. Aceeași asemănare există și la nivel sintactic, în
crearea expresiilor și a figurilor de stil. De ce s ă nu profităm de aceste
circumstanțe favorabile și să facilităm astfel învă țarea limbii franceze?”36

33 Iași, „Luteția”, 1936
34 Iași, Tătărași, 1931
35 Iași, „Luteția”, 1937
36 Șerban, Nicolae, Mémoire sur mes études et mes travaux, București, „Curentul”, 1940

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

36
Inovația manualelor lui N. Șerban consta în studiul francezei pe texte ce conțineau
cuvinte în fraceză care sunt similare corespondente lor din română. Fiind redusă dificultatea de
înțelegere a textului, beneficiarii se concentrau p e aspectele de pronunție și gramatică, iar
treptat, creșteau și provocările lexicale.
Putem caracteriza activitatea lui Nicolae Șerban în dezvoltarea studiilor de limbă
franceză, ca fiind foarte prolifică, el publicând d eopotrivă și manuale destinate elevilor din
cursul superior de liceu, intenția sa fiind să prez inte literatura franceză într-o formă cât mai
vie și mai clară. 37 Și în publicistică s-a dovedit receptiv la problem ele actualității, articolele
sale apărând în „Viața nouă”, ”Evenimentul”, „Român ia viitoare”, „Convorbiri literare”,
„Opinia”, „Timpul”, „Universul”.
Cea mai importantă contribuție în domeniul literatu rii comparate, de factură pozitivistă
–specifică epocii sale, a fost lucrarea dedicată lu i Leopardi. Leopardi et la France, Essai de
littérature comparée , este o lucrare structurată în două părți ce urmăr eau să demonstreze
influența literaturii franceze asupra gândirii lui Leopardi și difuziunea operei acestuia în
Franța. Acestui studiu, receptat favorabil de crit ica vremii, i se adaugă două monografii
dedicate lui Pierre Loti, una dintre ele premiată d e Academia Franceză, precum și Alfred de
Vigny et Frédéric II. Étude de l'influence littérai re 38, Les Comedies de Corneille, Étude
historique et littéraire39, Racine en Roumanie40. Ceea ce conferă valoare studiilor lui Nicolae
Șerban ar fi studiul unor vaste bibliografii, inter pretări raportate la fenomenele literare ale
epocii și la ansamblul cultural al epocii, claritat ea stilului și analiza succintă.
În 1944, Nicolae Șerban reușește să se transfere la Universitatea din București, pe
postul care se eliberase după moartea lui Charles D rouhet. Ca și acesta, Nicolae Șerban a fost
un veritabil animator al prieteniei româno-franceze , format în spiritul modelului francez pe
care l-a promovat ulterior cu o energie debordantă.
Un excelent studiu dedicat celor doi intelectuali c are au activat în mediul universitar
ieșean, a fost realizat de către Maria-Elena Coman, într-o teză de doctorat coordonată de
profesorul Marina Mureșanu, recunoscut exeget nerva lian și autor al mai multor articole

37 Auteurs français à l'usage des étudiants de V-eme, Auteurs français à l'usage des étudiants de VI-eme, Auteurs
français à l'usage des étudiants de VII-eme, Auteur s français à l'usage des étudiants de VIII-eme, Yassy,
„Luteția”, 1937
38 Șerban, Nicolae, Alfred de Vigny et Frederic II. Etude d’influence l itteraire, Paris, Champion, 1920
39 Șerban, Nicolae, Les Comedies de Corneille, Étude historique et littéraire, Iași, „Luteția”, 1923
40 Șerban, Nicolae , Racine en Roumanie , București, 1940

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

37
despre învățământul academic ieșean. Cercetarea se numește Dezvoltarea studiilor franceze
la Universitatea din Iași în perioada dintre cele d ouă războaie mondiale: Charles Drouhet și
Nicolae Șerban și își găsește continuarea firească în acest demers dedicat lui N.I. Popa.
Ca o concluzie, cei doi intelectuali prezentați suc cint mai sus, contribuie considerabil
la cristalizarea unui model francez în mediul acade mic românesc, pe care îl va promova prin
toate formele sale de activitate și profesorul Nico lae I. Popa.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

38

II.2. Contribuția lui N.I. Popa la dezvoltarea stud iilor de limbă
franceză la Iași
Cunoscut sau recunoscut destul de des drept fratele lui Victor Ion Popa, important
scriitor și om de teatru în cultura română, profeso rul universitar doctor docent Nicolae I. Popa
s-a născut la 25 februarie 1897, lângă Bârlad, într -o familie de învățători. Școala primară a
urmat-o la Călmățui-Tecuci, iar legătura sa cu Iașu l începe încă din adolescență, când și-a
făcut studiile medii la Liceul Internat, în perioad a 1907-1915. Se remarcă aici prin rezultatele
deosebite, fiind și bursier. După absolvire, odată cu intrarea României în Primul Război
Mondial, se înrolează voluntar în armată și partici pă la campaniile de la Mărășești și Oituz, ca
sublocotenent de rezervă. Se remarcă și în acest co ntext, fiind decorat.
Își continuă studiile la Iași, absolvind cu „magna cum laude” Facultatea de Litere,
secția română-franceză, în 1921. Față de orașul în care va profesa toată viața, N.I. Popa
mărturisea cu franchețe că are un fel de datorie mo rală : „legat cum sunt pentru totdeauna de
Iașul cel mult oropsit, Facultatea poate să se bizu ie pe un element de tradiție culturală ieșeană,
care ține să-și servească orașul în care s-a format ”. Sau: „legat strâns de Iași, prin trecut,
carieră și familie, văd deja cu plăcere momentul câ nd îmi voi relua lucrul, mai ales că am
catedra de la Liceul Internat, acolo unde m-am form at eu însumi. Simt bine că nimic nu m-ar
putea scoate din orașul acela de școală, unde am cr escut și eu.”41
Urmează o perioadă decisivă pentru formația viitoru lui comparatist, anii petrecuți la
Paris, ca bursier al Școlii Române din Franța și bu rsier al Ministerului Educației Naționale,
între anii 1924 și 1931. Ajunsese aici grație unei recomandări din partea Facultății de Litere
din Iași, având astfel susținerea continuă a unui g rup elitist de intelectuali ieșeni, grup din care
făceau parte Traian Bratu, I.M. Marinescu, Ion Petr ovici, Nicolae Șerban, Petre Andrei și
Orest Tafrali. După cum am arătat și într-un capito l anterior, perioada franceză i-a oferit șansa
de a urma cursuri la Sorbona, la Collège de France și la École Normale Supérieure,
pregătindu-și astfel teza de doctorat sub îndrumare a unor nume majore ale comparatismului
francez din epocă, Ferdinand Baldensperger, Paul Ha zard, Gustave Cohen și Fortunat

41 Anexa 3. Scrisori către Traian Bratu

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

39
Strowski. Tema abordată era Le sentiment de la mort dans le lyrisme français de dix huit cent
cinquante a dix huit cent soixante dix . Despre seriozitatea și implicarea lui N.I. Popa î n
cercetarea de la Paris, din perioada pregătirii doc toratului, s-au aflat detalii inedite din
conversația sa epistolară cu Traian Bratu42, fost decan al Facultății de Litere din Iași:

„Amândoi ( Hazard și Baldensperger) mi-au admis înt ru totul spiritul în
care înțeleg să lucrez. Caracterul de documentare r iguros științifică, alături de
acela larg filosofic, pe care vreau să le imprim te zei, mi-au adus îndemnuri și
încurajări foarte prețioase din partea ambilor dire ctori de teză. Va fi o cercetare
documentară, de formare genetică a ideii morții, ur mărită paralel în curentele
mari filosofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor lirici
dintre 1850 și 1870, epocă bogată în idei și caract erizată printr-o întrepătrundere
interesantă de filosofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în
fața cărora spiritualismul romantic, înconjurat de neoplatonism, reprezintă o slabă
reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie co mparate, lucrarea aceasta va
urmări aducerea de date psihologice asupra epocii ș i personalităților, rezultând
din felul cum reacționează față de ideea morții. «V ous avez là un très beau sujet de
thèse» mi-a spus Baldensperger. «Allez-y» mi-a spus celălalt, «vous êtes sur une
très bonne piste». ”43
Din aceleași texte, figura „delicatului om” care a fost profesorul ieșean pare animată
de neobosită stăruiță de a-și îndepli scopul, anume specializarea în istoria literaturii franceze
prin acest doctorat la Sorbona.
„Voi face orice sforțări și orice sacrificii vor tr ebui, de un an trăiesc altă
viață (…), mi-am completat cu ceva ființa morală și intelectuală”. 44

Mediul francez îl transfigurează, iar tânărul bursi er consideră că un doctorat în
România, pe tema aleasă de el, ar fi imposibilă și, în plus, „o formulă comodă de compromis
moral”: „moralmente mi-i imposibil și, științificeș te, pentru specialitatea mea, absurd.”45
Frapantă este determinarea doctorandului, care în România putea finaliza un doctorat
cât se poate de comod prin nivelul pregătirii la ca re deja ajunsese și prin relațiile pe care le
avea. Însă această stăruință de a ființa în mediul spiritual francez, care îl ajută în mod evident
să evolueze, și dorința de a cerceta sub călăuzirea unor îndrumători științifici temeinic

42 Mănucă, Dan – Pildele unui doctorat ratat în Anuar de lingvistică și istorie literară , tom. 34-38 (1994-1998),
p. 65-76
43 Ibidem
44 Ibidem
45 Ibidem

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

40
specializați în domeniul său de interes, îl anticip ează pe exigentul profesor universitar care va
fi N.I. Popa. Din nou, cuvintele sale sunt elocvent e: „încrederea în puterea mea de muncă, în
conștiinciozitatea și în gândul meu cinstit, mă fac să vorbesc direct, fără înconjur.”
Deși era ferm convins de valoarea demersului său do ctoral și se implicase total în
finalizarea acestuia, piedicile au fost numeroase ș i, în cele din urmă, N.I. Popa își va finaliza
doctoratul în România. Reușise să învingă tentațiil e culturale ale Parisului, concentrându-se
exclusiv pe cercetarea sa: „trebuie o adevărată lup tă organizată contra tentațiilor Parisului:
conferințe, teatre, vizite la muzee, relații intere sante. Toate alcătuiesc cercul de interes
general, care nu poate scăpa unui intelectual de fo rmație. Curiozitatea mea firească, care m-a
condus la subiectul așa de întins al tezei principa le, mă face să lupt greu cu izolarea în cadrul
unei lucrări. Totuși, trebuie. Teza aceasta singură cere o cultură enciclopedică, îmbrățișând un
capitol vast de istoria ideilor”. Munca asiduă, org anizată și perseverența, îi aduc după doi ani
satisfacția meritată:

„Expozeele asupra tezei, pe care le-am făcut la cur sul de literatură
comparată la Sorbona și la Collège de France, au av ut darul să împrăștie ultimele
îndoieli pe care și profesorii mei și eu le mai ave am asupra construcției planului.
Redactarea limpezește și pune totul în ordine. Cred că am ajuns la acea
«saturație» de subiectul meu, de care vorbesc roman cierii și care îmi înlesnește
dominarea câmpului întins al tezei. Și ideologia fr anceză din acești douăzeci de
ani înseamnă un material imens, în care nu e prea u șor de pus ordine.”46

După ce în 1925 devenise cunoscut în mediul academi c francez prin studiul Le
Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval (Editura Gamber, Paris), nu va reuși totuși să
depună la Paris decât teza secundară și va fi nevoi t să revină în țară pentru a susține doctoratul
cu Charles Drouhet, în 1935, la Universitatea din B ucurești. Este vorba despre sinteza și ediția
critică privitoare la Les Filles du Feu , a lui Gérard de Nerval. Decizia susținerii doctor atului
în România îi aparținuse lui Nicolae Iorga, cel car e coordona activitățile Școlii Române din
Franța, și peste al cărui cuvânt nu se putea trece. Evident, în așa context, relațiile dintre

46 Mănucă, Dan – Pildele unui doctorat ratat în Anuar de lingvistică și istorie literară , tom. 34-38 (1994-1998),
p. 65-76

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

41
intransigentul istoric Iorga și tânărul N.I. Popa, s-au deteriorat considerabil, după cum reiese
din corespondența tânărului cercetăror cu profesoru l Traian Bratu47:

„Condițiile acestea morale, mai ales, îmi repungă c u desăvârșire. Același motiv m-a
făcut să nu mai am nici o relație cu fostul meu pro fesor de specialitate: voia să fiu un
acreditat și nu un element de formație (venit acum la Paris, m-a rugat să viu să-l văd, i-am
vorbit despre teza începută, care i-a părut «foarte complicată», deși «foarte interesantă». Cu
ce curaj cere d. Iorga să ne trecem doctoratul în ț ară? Cu cine să lucrez teza?”48
Respectul față de pregătirea și metoda profesorilor francezi, atribute de care se va
strădui să dea el însuși mai târziu dovadă, par să lipsească în portretul pe care i-l conturează
foarte acid lui Iorga: „Dl. Iorga ține cursuri la S orbona: vag, nepus la punct, ieftin în
afirmație, neștiințific, face o impresie supărătoar e alături de profesorii Sorbonei, conștiincioși,
scrupuloși și sobri. Trăim aici cultul profesorului înțeles astfel și când un asemenea ideal îmi
poartă gândurile înainte, puteți să vă mirați de ex cesul de cult al competinții, pe care-l
afirmam încă de anul trecut?” Modelul acesta al pro fesorului francez va fi integral preluat de
N.I. Popa, devine idealul său și mărturiile foștilo r săi studenți, doctoranzi sau colegi
universitari, dovedesc desăvârșirea sa în domeniul didactic. Contactul cu mediul academic
francez îi permite să surprindă lucid multe din tar ele învățământului românesc, mult mai
târziu dezvoltat, pe care va încerca să le evite ul terior în propria carieră didactică: „aplicarea
mai sistematică a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor –lucruri foarte
puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația spiritului de metodă, a
gustului, a logicii gândirii și a expunerii discipl inate. În învățământul francez, fac minuni și
dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate, în schimb, limba și literatura franceză le dă o
posibilitate largă de a atinge toate problemele edu cației.”
Deși nu a reușit să își termine doctoratul în Franț a, anii petrecuți acolo, ca bursier la
Școlii Române, sunt, în mod evident și mărturisit, decisivi pentru formarea personalității
complexe a profesorului N.I. Popa: „Am preferat să merg pe drumul cel mai lung în carieră și
n-o regret deloc. Streinătatea mi-a deschis căi noi și m-a întărit în crezul de viață pe care îl
aveam deja din țară. Mi-a exagerat poate simțul cri tic, care mă reținea și mai înainte, dar mi-a
dat o încredere în sforțarea sinceră și dezinteresa tă spre mai bine și mi-a lărgit orizonturile.”
Considerăm relevante aceste mărturisiri epistolare ale lui N.I. Popa, deoarece ele cuprind

47 Text integral în Anexa 2.
48 Ibidem

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

42
informații deosebit de interesante nu doar despre c el care le scria, ci și despre Școala Română
din Franța și despre cum se putea forma un intelect ual român în perioada interbelică. Vom
include așadar integral aceste texte în Anexa 2.
Revenit în țară, N.I. Popa este numit în 1931 profe sor de franceză la Liceul Internat
„Costache Negruzzi”, pe care el însuși îl absolvise în 1916, ca șef de promoție, și la Seminarul
Pedagogic Universitar. Așa cum se remarcase ca stud ent, fostul bursier al Școlii Române din
Franța s-a remarcat și în cariera didactică drept u n intelectual desăvârșit și distins, cu o cultură
umanistă foarte temeinică. La Universitate, activit atea sa începe prin a fi invitatul lui Nicolae
Șerban, ținând cursuri libere pentru studenți. Din 1942, el va obține postul de profesor
suplinitor la Catedra de Franceză a Facultății de L itere și Filosofie, catedră în cadrul căreia va
deveni apoi titular (1946) și pe care în cele din u rmă o va conduce până la pensionare (1969).
Toate articlolele care tratează și cariera didactic ă a lui N.I. Popa, schițează același
profil al profesorului model. Indiferent dacă text ele aparțin unor foști studenți sau unor colegi
de catedră, ele exprimă admirația și recunoștința p entru distincția rară și eleganța de care
știuse să dea dovadă profesorul în relațiile cu oam enii.
Ceea ce îi impresiona încă de la început pe studenț ii săi era abordarea holistică pe care
N.I. Popa înțelegea să o aplice actului său educati v, adică acordând un interes viu oricărui
cursant, ca individualitate proprie, pe care în pri mul rând o trata cu afablitate în orice
circumstanță. Urmărea să dezvolte personalitatea st udentului încurajându-l să își elaboreze
propriile opinii, judecăți de valoare, apoi să și l e exprime. În plus, nu se axa doar pe
cunoștințele de specialitate, ceea ce i-ar fi fost în mod evident mult mai comod. După cum s-a
arătat mai sus, N.I. Popa a disprețuit această como ditate, dovedind el însuși până la sfârșitul
vieții o extraordinară capacitate de muncă, țelul s ău fiind să lărgească orizontul cultural al
celor pe care îi forma, conform principiului că un adevărat intelectual nu poate fi imaginat în
afara unei formații complexe. Așadar, colaborarea c u profesorul N.I. Popa era
„o inițiere multiplă, nu numai în domeniul literelo r franceze, ci și în tot ce
reprezintă subtextul lor complex, intercondiționare a lor atât cu teatrul, muzica și
artele plastice, cu gândirea filosofică și socială, cât și cu alte mari literaturi.
Cursul de literatură franceză a constituit practic, de-a lungul anilor, și o eficace
introducere în literatura comparată –dacă nu chiar în ceea ce Etiemble numește o
literatură cu adevărat generală. Fapt este că expun erile profesorului N.I. Popa de
literatură și civilizație franceză, impuneau adesea studenților completarea unor

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

43
goluri pe care ei le descopereau cu destulă stupoar e și care le apăreau lor înșile
ca fiind aproape neverosimile.”49
Să ne amintim că în vremea studiilor la Paris, el s urprinse lucid și apreciase enorm
stilul în care acolo se studiau limba și literatura franceză și că își exprimase nerăbdarea de a
reveni la catedră pentru a aplica aceleași metode. În ianuarie 1925, el îi scria profesorului
Traian Bratu: „Mă gândesc la chestia aplicării mai sistematice a compoziției și a explicațiilor
de text în predarea literaturilor – lucruri foarte puțin f olosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna
întâia pentru educația spiritului de metodă, a gust ului, a logicei gândirii și a expunerii
disciplinate. În învățământul francez, fac minuni ș i, dacă alte obiecte au metode cu totul
înapoiate (clasicismul greco-latin predat în chip n enorocit; se cere totul mnemotehnic, se dau
teme din anul al II-lea la latină; nici o preocupar e de educație sau lărgire de orizont), în
schimb, limba și literatura franceză le dă o posibi litate largă de a atinge toate problemele
educației. În sfârșit, îmi dau toate silințele să f olosesc în cât mai multe direcții timpul petrecut
aici, pentru a răspunde cum trebuie încrederii ce m i s-a acordat și pentru a avea răsplata
morală și bucuria supremă de a da, neprecupețit, ex periența adunată elevilor mei.”50 Și după
cum dovedesc mărturiile celor care au avut șansa să îl cunoască, profesorul N.I. Popa și-a
ținut promisiunea, folosind orice experiență din ca re putea prelua ceva, pentru îmbunătățirea
activității de la catedră. Considerăm grăitoare în acest sens percepția discipolului său, Val.
Panaitescu:

„Mai presus de orice, cursurile d-sale au constitui t incomparabile lecții de
introducere în arta lecturii –un îndreptar sigur pe ntru acea muncă pe care nu
trebuie și nu poate, în fond, s-o preia vreodată un profesor de literatură asupra sa:
munca directă cu textul, întâlnirea incitantă cu au torii și comentatorii lor. Astfel,
pentru unii, cursurile acestea au însemnat o trezir e, la timp, dintr-o juvenilă
încredere în propriile talente și o adevărată retri mitere «la școală». Principala
artă a profesorului a fost aceea de a-și familiariz a studenții, treptat, dar constant,
cu metodele de cercetare; numai o măiestrie și o la rghețe de spirit ca a domniei
sale puteau descoperi încurajator «calități» până ș i în cele mai modeste lucrări de
seminar ale debutanților. De la primele contacte, s tudenții căpătau convingerea că
aveau în fața lor o personalitate științifică de o formație superioară. Profesorul îi
stimula propunându-le și ajutându-i apoi să soluțio neze cu eleganță variate
probleme de estetică și critică literară. El se dis tingea printr-un interes cu totul

49 Panaitescu, Val., Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani , în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară , Tomul
XXVI, 1977-1978, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”, p. 243
50 B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/34

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

44
excepțional pentru informarea la zi, în primul rând în domeniul tehnicilor de
analiză. Pe de altă parte, specialistul greu de clă tinat apărea întotdeauna ca însăși
încarnarea înaltului simț al datoriei, al seriozită ții și al abnegației. Profesorul N.I.
Popa se impunea printr-un spirit critic deosebit de ascuțit: vorbăria ne-la-obiect
nu reușea să-l inducă în eroare -și cu atât mai puț in pretențiile unor «atotștiutori».
Seriozitatea sa autentică, dar plină de omenie, l-a făcut, în schimb, foarte
înțelegător și l-a apropiat de toți cei care, potri vit sincerei sale convingeri, meritau
să fie încurajați.” 51

Reiese fără echivoc și din acestă descriere că, pe ntru toată lumea, colaboratori sau cei
mai tineri studenți, profesorul N.I. Popa era un mo del de vocație și conștiință profesională, cu
în înalt simț de răspundere față de misiunea pe car e de timpuriu și-o asumase.
Concomitent cu activitatea didactică, în mediul un iversitar și nu numai, N.I. Popa s-a
dovedit capabil să desfășoare o activitate rodnică și pe alte planuri. A fost șef al Catedrei de
Limbă și Literatură Franceză până în 1969, iar într e 1950 și 1957, când aceasta s-a desființat,
a fost șeful Catedrei de română din Facultatea de F ilologie. Și ca deținător al acestui statut, el
s-a remarcat ca un adevărat om de cultură, acționân d în orice circumstanță cu diplomație,
calm, obiectivitate, impunându-se repede și definit iv în ochii tuturor. Fostul decan al
Facultății de Litere, profesorul Gavril Istrate, îș i amintea:

„Ca șef de catedră a dat dovadă de același excepți onal simt al datoriei, a
închegat un colectiv disciplinat în mijlocul căruia a fost, totdeauna, nu numai
prezența cea mai activă, ci și un excelent model. S -a preocupat de formarea și
creșterea cadrelor tinere, pe plan didactic și știi nțific, prin lecții deschise, prin
punerea la dispoziție până și a bibliotecii proprii , prin îndrumări permanente etc.
Unii dintre elevii săi onorează, ori au onorat, cat edre universitare ori dețin posturi
de răspundere în domeniul umanistic.”52

După 1957, N.I. Popa reorganizează învățământul ieș ean de studii franceze,
conducând la cristalizarea unui grup de discipoli ș i profesori valoroși, formând o școală în
domeniu. Amintim dintre aceștia pe Adrian Marino, V al. Panaitescu, Marina Mureșanu-
Ionescu, Irina Mavrodin, Dan Hăulică, Ioan Constant inescu:

51 Panaitescu, Val., Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani , în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară , Tomul
XXVI, 1977-1978, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”, p. 244

52 Istrate, Gavril, Profesorul. O mare conștiință , în în Anuar de lingvistică și istorie literară , tom. 34-38 (1994-
1998), p. 46

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

45

„În pregătirea, îndrumarea și perfecționarea unor c adre care lucrează în
domeniul literaturii franceze sau române, în învăță mântul mediu, în cel superior
sau în cercetare, în numeroase centre culturale din țară, profesorul N.I. Popa și-a
câștigat merite cu totul remarcabile. Foștii săi st udenți nu pot să uite cu câtă
fireacă amabilitate și cu câtă căldură le-a întins întotdeauna o mână prietenească.
În pregătirea unor concursuri, în diferite forme de specializare, – și cu deosebire
în activitatea legată de susținerea doctoratelor – el s-a aflat mereu și firesc lângă
dânșii, bucuros de succesele lor ca de ale sale pro prii.” 53

La adresa lui N.I. Popa, nu au existat totuși doar aprecieri unanime. În perioada
comunistă, profesorul ieșean a rezistat, ca toți in telectualii autentici ai vremii, unei campanii
de intimidare, de denigrare și de înlăturare din po zițiile pe care le ocupa. Spre exemplu, în
1957, într-o epocă în care proletcultismul era la a pogeu, lui N.I. Popa i s-a reproșat că
strecoară în cursurile sale idei necorespunzătoare, neconforme cu epoca sa, că este tributar
mentalității burgheze și stavilă în calea progresul ui, că este un reacționar. În consecință, a fost
înlăturat din comisia superioară de diplome, din ca drul Ministerului Învățământului, iar un
manual de franceză, pentru care N.I. Popa coordonas e o echipă de specialiști, fusese blocat și
retras din școli. Detractorii săi nu s-au oprit aic i, ci într-o ședință de partid s-a pus problema
înlăturării sale din Universitate, însă conflictul a fost momentan temperat la intervenția
decanului Facultății de Filologie. Conform mărturii lor, de-a lungul carierei, au mai existat
astfel de episoade de denigrare a profesorului N.I. Popa:

„Într-o bună zi am fost invitat la rectorat spre a mi se transmite o depoziție
venită de mai sus, potrivită căreia urma să convoc, într-o ședință specială, toate
cadrele didactice din facultate și să «înfierez» ac olo activitatea și atitudinea
câtorva profesori, printre care se găsea, se înțele ge, și N.I. Popa. Am refuzat,
categoric să fac treaba aceasta, motivând că o asem enea ședință ar putea avea
urmări cu totul nedorite și am cerut îngăduința de a-mi alege, singur, metoda de
abordare a problemei. Am stat de vorbă, între patru ochi, cu fiecare dintre cadrele
respective, atrăgându-le atenția asupra «păcatelor» puse pe seama lor. Efectul a
fost cu totul pozitiv; oamenii n-au mai fost urmări ți sub aspectul respectiv, iar ei,
la rândul lor, s-au încredințat că se pot găsi, și printre cei de «sus», oameni de
înțeles.”54

53 Panaitescu, Val., Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani , în Anuar de Lingvistică și Istorie Literară , Tomul
XXVI, 1977-1978, Iași, Universitatea „Al. I. Cuza”, p. 244

54 Istrate, Gavril, Profesorul. O mare conștiință , în în Anuar de lingvistică și istorie literară , tom. 34-38 (1994-
1998), p. 50

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

46

Simultan cu activitățile multiple din Universitate, N.I. Popa a devenit unul dintre cei
mai activi membri ai Cercului universitar francez „ Luteția”, pe care-l înființase Nicolae
Șerban. În felul acesta, el continuă misiunea prede cesorilor săi care militatu pentru apropierea
pe cale culturală dintre Franța și România. Continu ă seria de cursuri de limbă franceză și
organizarea de conferințe la care invita personalit ăți franceze care ne vizitau țara sau pe care
le cunoștea cu prilejul diferitelor activități cult urale la care neobosit participa, sau lectori
francezi pe care i-a avut Universitatea ieșeană și care, la rândul lor, apreciaseră noblețea
spirituală și competența profesorului N.I. Popa.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

47

II.3. N.I. Popa – omul de teatru (1946-1947)
De lumea teatrului, N.I. Popa fusese intim legat în primul rând prin relația strânsă pe
care o avusese cu fratele său, cunoscutul dramaturg Victor Ion Popa. Anul în care profesorul
ieșean a acceptat să preia și conducerea primului t eatru din țară, coincidea în mod dramatic cu
cel al morții premature a fratelui său, cel care în 1918 fusese actor pe scena Naționalului
ieșean. Apropierea de teatru precede așadar funcția provizorie de după a doua conflagrație
mondială, iar ea este evidentă și după zecile de ar ticole și cronici dedicate acestei ramuri
artistice.
Un astfel de text, în care avem șansa să observăm manifestându-se și latura ironică a
lui N.I. Popa, din care transpare și viziunea sa de spre teatru și, mai ales, despre formele sale
de manifestare și receprare în contextul cultural românesc ieșean, este o cronica Teatrul și
Viața . Cu prilejul spectacolului Comediei Franceze55. Rar, din ansamblul unui întreg text, se
aude vocea lui N.I. Popa cu atâta desconsiderare fa ță de superficialitate și snobism. Din acest
punct de vedere, el amintește de un studiu mult mai amplu și mai complex, Snobi și snobism .
Afabilitatea pe care toată lumea i-o recunoaște lui N.I. Popa, calitatea aceasta morală
pe care o regăsim în toate portretizările făcute de apropiații săi, abia se întrezărește între
rândurile sarcastice ale celor cinci pagini în care își mustră necruțător concitadinii și le oferă,
încă o dată, exemplul unui om de cultură deplin, ca re stăpânește perfect vastul material al
literaturii și e capabil de consecvență în plan spi ritual, sinteze și spirit critic. În paginile
acestei cronici, N.I. Popa se manifestă în toate ip ostazele care l-au consacrat: profesorul,
comparatistul, dar mai ales mediatorul cultural din tre spațiile francez și român, între care
întrevede aici, cu învederată dezamăgire, o discrep anță pe care o pune pe seama modernizării
și a comodității spirituale.
Pe scurt, textul este o reacție acidă și pertinent ă la modul în care publicul ieșean,
produs al unui parteneriat intercultural franco-rom ân de cel puțin două secole, nu a știut să
recepteze și să reacționeze la două spectacole în l imba franceză, cu care o trupă a Comediei
Franceze din Paris cutreierase, încântase și cuceri se Europa. N.I. Popa identifică și condamnă

55 Anexa 4

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

48
cauzele unei atitudini dezonorante, cronica dobândi nd valențe instructive, moralizatoare și, în
final, chiar vizionare.
În deschiderea cronicii, fostul bursier al Școlii R omâne din Franța, care aproape un
deceniu fusese în contact cu teatrul francez de la Paris, considera că e necesar să decreteze
aproape didactic, lămuritor:
„Teatrul este divertisment și artificiu. (…) Teat rul nu este și nu trebuie să fie o
icoană autentică a vieții; mai presus de orice, el este artă, procedare tehnică și
artificiu. Personajele reduse la tipuri și simbolur i, o acțiune care să le lumineze,
un limbaj plăcut și sugestiv, o dicție expresivă, u n decor stilizat, lumină artificială
și ireală de rampă, -iată ce creiază atmosfera de a rtă.”56

Această definiție sintetică a lumii scenei, dată î ncă din 1936, anticipa persoana
capabilă să resusciteze din ruinele postbelice, pes te un deceniu, Teatrul Național ieșean,
precum și obiectivele unui statut temporar, dar asu mat de N.I. Popa cu responsabilitatea de
care a dat dovadă în toate domeniile în care activa se.
Autorul găsește în continuare prilejul să-și iniție ze cititorul, pe același ton încă neutru
și didactic, în terminologia și domeniul literaturi i comparate, pe care o consideră conexă cu
receptarea teatrului. Este relevant pasajul deoarec e sintetizează în câteva rânduri esențialul
unei discipline care evolua vertiginos în perioada respectivă, într-un limbaj tipic stilului
publicistic:
„Foarte adesea însă, pentru diferite motive, sala nu se lasă târâtă în acest joc al
iluziei colective: ea rezistă sau chiar refuză. Cu atât mai interesante sunt
asemenea atitudini față de piese străine, aparținân d altei epoci, unei culturi
deosebite și practicând alte valori de artă. Acesta -i interesul literaturii comparate,
disciplină istorică, care urmărește geneza și filia ția ideilor, temelor, a
sentimentelor și formelor literare, dintr-o țară în alta. Domeniul este însă cu mult
mai greu de abordat decât ar crede-o unii erudiți, dispuși să reducă tot acest
delicat proces de influență, asimilare și răstălmăc ire dintre două mentalități, –
adesea radical deosebite, -la un simplu și comod jo c de fișe. În realitate, orice fapt
de domeniul acesta cere a fi analizat, înțeles și i nterpretat pe planuri multiple:
social, politic, moral, psihologic și artistic. O p roblemă de literatură comparată,
fie ea relativă la călătorii, traduceri, tipuri lit erare, izvoare influențe primite sau
exercitate, presupune confruntarea atentă a două sp irite, ambele în necurmată
transformare. Atât factorul literar care influențea ză, cât și terenul primitor sunt în

56 Popa, Nicolae I., Teatrul și Viața . Cu prilejul spectacolului Comediei Franceze, extras din revista „Însemnări
ieșene”, Anul I, No.8 ; Institutul de Arte Grafice „Brawo”, 1936, p. 3.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

49
permanentă evoluție, fapt care îngreuiază enorm doz area și interpretarea
inteligentă a fenomenului de influență literară.”57
Acest preambul teoretic precede un manifest satiric , publicul teatral ieșean fiind
necruțător sancționat pentru rezerva sa, mască a sn obismului. N.I. Popa semnalează o realitate
care în timp se va radicaliza: suntem „tot mai stră ini de orice umanități, -facem din faptul
divers , singura noastră preocupare. Pierdem din ce în ce mai mult sensul și gustul lucrurilor
spiritului. Georges Duhamel avea dreptate când stăr uia recent asupra dureroasei măsuri în
care ne facem sclavii infromației comode și rapide de ziar, radio și cinema, lipsindu-ne de
încordarea fecundă și răscolitoare a lecturii perso nale și active.” Deși scrie într-o perioadă de
la începuturile dezvoltării tehnologiei, N.I. Popa anticipează o problemă a societății moderne,
anume confortul intelectual, comoditatea care duce la pierderea interesului față de analiza
psihologică, idei sau probleme intelectuale.
Așadar, când a preluat conducerea Teatrului ieșean, N.I. Popa era familiarizat atât cu
trupa acestuia, cât și cu publicul său, pe care înc erca să i-l educe. Înainte de aceasta, făcuse
parte și din comitetul de lectură vreme de câțiva a ni, redactând, cu grija care îl caracteriza în
orice, programele de sală, în care se prezentau aut orul, textul dramatic și dificultățile
întâmpinate la punerea în scenă.
Deși a deținut doar un an statutul de director al instituției ieșene, rezultatele au fost
remarcabile și memorabile, nu doar pentru că aceast ă perioadă a coincis cu una de lejeritate
admisă încă de un regim politic ce curând se va rad icaliza, ci mai ales s-au datorat spiritului
disciplinat și competent al lui N.I. Popa. Îl înloc uia în funcție pe Andrei Oțelea, care fusese
transferat la Universitatea din București. Starea i nstituției era deplorabilă, anii războiului
făcându-se încă simțiți. Problemele administrative erau numeroase: plata salariilor, încălzirea
sălilor pe timp de iarnă, refacerea mobilierului, r eparațiile de după bombardamente, însă
„distinsul cărturar” care devenise director dovedi surpinzătoare capacități pentru a le depăși,
capacități pe care puțini le-au întrăzărit în omul de bibliotecă N.I. Popa.
Ca manager, el impune personalului din subordinea s a o serie de calități de care el
însuși dădea dovadă și pe care le cerea și studenți lor săi, precum disciplina și rigoarea. În
numele demnității teatrului, el sancționează întârz ierile, neglijența și dezordinea, recurgând în

57 Ibidem, p.4

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

50
caz necesar la avertismente sau amenzi, mai ales at unci când se creau situații primejdioase
pentru viața actorilor:
„Abia venit la direcția Teatrului Național, constat mari scăderi în ce privește
starea de curățenie, (…) disciplina și simțul dat oriei, când primele virtuți ale unui
regim democratic sunt tocmai munca ordonată și disc iplina strictă, care cer un
devotament total. Sunt ferm hotărât să le readuc cu orice preț la Teatrul
Național.”58
Desăvârșit cunoscător al artei teatrale, directorul este prezent la toate spectacolele,
observându-și actorii și constatând că unii dintre ei își permit „libertăți neartistice”, fapt ce nu
putea fi nelgijat: „voi recurge la sancțiuni în faț a delictelor contra bunului gust.”59 Pe de altă
parte, N.I. Popa apreciază exemplele pozitive din r ândul angajaților săi, motivându-i să-și
mențină deosebitul zel și râvna de care dădeau dova dă „în mijlocul lipsurilor de tot felul.”
În scurtul său mandat directorial la Naționalul ieș ean, N.I. Popa s-a remarcat printr-o
serie de decizii inspirate, care au avut un impact pozitiv în evoluția acestei instituții, din care
vom menționa doar câteva.
Preocupat de bunăstarea oamenilor pe care îi avea î n subordine, înființează în martie
1947 „Fondul State Dragomir pentru ajutorarea colectivului teatral în viața sa economică sub
toate aspectele”. Din păcate, acesta va fi desființ at în vara aceluiași an, odată cu intrarea în
vigoare a unei noi legi a teatrelor.
Din dorința explicit exprimată de a forma un public avizat pentru teatru, directorul-
profesor obișnuia ca la premiere să facă o prezenta re a piesei ce urma să fie jucată pentru
prima dată. De asemenea, devenise un obicei să disc ute cu elevii și studenții săi, în pauzele
din spectacole, despre piesele jucate și interpreți i lor60.
Acelorași elevi și studenți le facilitează accesul la cultură prin reduceri la biletele
spectacolelor. Deopotrivă cu încercarea de a atrage publicul tânăr în teatru, se asigurau
aceleași beneficii pentru muncitorii din fabrici, a ceiași care la Cercul „Luteția” aveau parte de
cursuri gratuite de limbă franceză.

58 Fondul Teatrului Național, Dosar 1, Arhivele Statu lui din Iași pentru 1946, fila 24; cf. Sorina Bălăn escu, N.I.
Popa – Director al Teatrului Național din Iași
59 Fondul Teatrului Național, Dosar 2, Arhivele Statu lui din Iași pentru 1946, fila 16; cf. Sorina Bălăn escu, N.I.
Popa – Director al Teatrului Național din Iași
60 Val Panaitescu, Profesorul N.I. Popa la 80 de ani, în Anuar de lingvistică și istorie literară, tomul XXVI
(1977-1978, p.210)

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

51
Intenția de a disciplina personalul, de a impune pu nctualitatea și ținuta demnă, se
extinde și asupra publicului:
„Vom începe spectacolele precis, vom condamna apoi intrările în sală și vom
urmări sistematic îndepărtarea unor triste deprinde ri tolerate de cinematografe:
fumatul, zgomotul. Teatrul este un templu de artă ș i se cere respectat.”61
Demersul inițiatorului reușește să se mențină și du pă înlocuirea acestuia, timp de alte
câteva stagiuni.
De vreme ce era un lucru obișnuit ca marii actori c are se formau la Iași să migreze la
București în cele din urmă, rămânând astfel locuri libere, N.I. Popa organizează concursuri de
bursieri, pentru ca acestea să fie ocupate de către tineri actori talentați. În timpul mandatului
său, au devenit actori George Macovei, Puiu Simione scu, Vera Olănescu.
Un demers admirabil al profesorului N.I. Popa a fos t memoriul pe care l-a înmânat
personal, la București, senatorului Mihail Sadovean u și primului ministru Petre Groza. Era
însoțit de doi actori, Mărioara Davidoglu și Consta ntin Protopopescu, iar cerințele le-au fost
toate aprobate. În contextul în care situația mater ială a actorilor și ale corpului tehnic devenise
critică, salariile acestora s-au dublat, aproape eg alându-le pe ale actorilor din București.
Urma, de asemenea, ca Teatrul să beneficieze la tim p de combustibilul necesar încălzirii și
funcționării în regim normal.
Dintre spectacolele organizate în perioada director atului lui N.I. Popa, amintim
Otrava , după Zola, Părinții teribili , de Jean Cocteau, Catiheții de la Humulești ; Tache, Ianche
și Cadâr , de Victor Ion Popa, Steaua fără nume , de Mihail Sebastian, sau piese după
Shakespeare, Moliere, Schiller, G.B. Shaw, Giraudou x, Gaston Baty, Jean Luchaire. Era încă
o perioadă de normalitate culturală, de dinaintea p roletcultismului. Oamenii politici și presa
încă păstrau aparențele unei curtoazii antebelice. De la București se cerea, discret încă, și
montarea unei piese rusești, însă directorul se esc hivează pretextând lipsa traducerilor și
refuză din principiu piesele care stau
„sub semnul și cu predominarea problematicii social e; experiența a dovedit eșecul
spectacolelor de acest fel și ca artă și ca sens so cial. A subordona un Teatru
Național unui program de esență politică înseamnă a devia linia artistică și a-i
scoborî prestigiul.”62

61 „Opinia”, 10 octombrie 1946;
62 „Opinia”, 10 octombrie 1946

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

52
N.I. Popa va rămâne fidel convingerilor sale și va încerca să mențină teatrul în
rosturile sale firești, departe de politizare. A re nunțat și la intenția de a include în program
piese noi americane și franțuzești, deoarece sumele solicitate de autori depășeau posibilitățile
teatrului.
Imediat după schimbarea din funcție a lui N.I. Popa , stagiunea 1947-1948 se va
deschide cu o piesă sovietică, Chestiunea sovietică , de K. Simionov, însă cea din 1946-1947,
prin strădania lui N.I. Popa, a păstrat prestigiul teatrului ieșean printr-un repertoriu echilibrat,
ce îmbina clasicul cu modernul, și promova valorile literaturii universale, decența și bunul-
gust.
La un deceniu de la încheierea directoratului său, profesorul N.I. Popa a fost invitat să
elaboreze un text pentru volumul omagial al Teatrul ui Național din Iași – 140 de ani de la
primul spectacol în limba română . Și-a intitulat articolul Din experiența unei direcții la
Teatrul Național din Iași și, cu modestie, își exprima regretul că nu a reuș tit să realizeze mai
mult, cu toate că bilanțul i se părea pozitiv ținân d cont de condițiile epocii respective.
Mulțumirea sa era că reușise, ca și înaintașul Andr ei Oțelea, să păstreze neștirbit prestigiul
teatrului ieșean, oferind spectatorilor un repertor iu echilibrat între clasic și modern, românesc
și bazat pe marea literatură universală, mai ales f rancez. Așadar, despre N.I. Popa se poate
adăuga, pe lângă faptul că a fost incontestabil un mare comparatist, un profesor autentic, și că
a fost un vrednic om de teatru.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

53

II.4. N.I. Popa – Publicistul
Spațiul cultural ieșean este unul cu tradiție în do meniul publicisticii, de la apariția
„Daciei literare”, „României literare” și a „Convor birilor literare” în secolul al XIX-lea, unde
semnau odinioară Kogălniceanu, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, Alecsandri. Tradiția s-a
continuat la Iași și în secolul XX printr-o nouă re vistă, „Viața românească”, care va rezista
până în ianuarie 1930, când cei mai mulți dintre re dactori și colaboratori părăsesc Iașul în
favoarea capitalei.
Activitatea de la „Viața românească” îl va influenț a cu certitudine pe N.I. Popa,
întrucât aici îl întâlnește pe Ibrăileanu, care con siderăm că îi devine un model în multiple
direcții, anume ca om, gazetar, critic sau profesor . Într-un articol din 1971, publicat în
„Convorbiri literare”, N.I. Popa își exprima deschi s admirația față de mentorul de la „Viața
românească” – un om complex care știuse să grupeze în jurul revistei sale pe cei mai de seamă
scriitori din țară și din toate școlile literare, d ovedindu-și autoritatea morală, prestigiul și
calitatea de om de litere.
Este relevantă trăsătura pe care N.I. Popa o consid eră esențială atunci când îi schițează
portretul celui ce orchestra activitatea de la „Via ța românească”. Este voba despre delicatețe,
o calitate care se manifestă la Ibrăileanu nu doar în actul critic din publicistică sau studii
literare, ci în orice activitate a sa. Ni se pare e vident că această trăsătură îl definește total și p e
N.I. Popa, de asemenea în mutiplele planuri ale car ierei sale și, mai ales, ca om:

„În termenul «délicatesse» se cuprind note subtile ca sensibilitatea și subtilitatea
literară, rafinamentul gustului, conștiința de scri itor, exigența, onestitatea
profesională, probitatea, complexitatea, atenția și scrupulul în fața oricărei
afirmații, discreția, abilitatea, tactul, simțul nu anțelor, respectul pentru scriitori și
opere, darul de a aprecia, de a îndruma lucid și de a încuraja, eleganță morală și
finețea în exprimarea literară a judecăților de val oare formulate. Stilul vorbit se
îmbină cu o ținută demnă care permite judecăți cate gorice, dar fără a jigni, fără
răbufniri personale, nici polemici sau condamnări f acile. Criticul nu este un
arbitru de formulări fără drept de apel. O pudoare morală de ținută elegantă,
aplicarea consecventă a unui crez literar, sprijini t pe o idee înaltă despre natura

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

54
inefabilă și deschisă a operei literare, definește atitudinea exemplară a unor critici
ca Ibrăileanu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Vlad imir Streinu. ”63
Parcurgând mărturiile contemporanilor lui N.I. Popa , a celor care i-au fost apropiați,
colegi de catedră, critici, foști studeți, prieteni , citindu-i studiile critice sau observându-i
numărul imprsionant de articole, în portretul anter ior, inspirat de personalitatea lui Ibrăileanu,
îl recunoaștem indubitabil pe N.I. Popa, care pare că-și realizeză cu minuțiozitate un
autoportret involuntar.
Dacă fragmentul anterior creionează un model de cri tic aproape ideal, din următorul
reiese cu certitudine ceea ce N.I. Popa a evitat să devină în propria carieră, în studii literare
sau simple articole din presa vremii:

„Criticul delicat nu-și varsă toxinele în judecăți literare. Acestea sunt dictate de o
ideologie literară fermă și consecventă, aplicată obiectiv. Saint-Beuve și-a
contrazis în condiții supărătoare multe dintre apr ecierile despre contemporani,
adesea greșite și acestea, prin paginile intitulate sugestiv «Mes poisons», pagini de
execuții sumare, nedelicate prin tonul lor prea per sonal și vindicativ. Volumul Les
critiques littéraires, publicat de Bernard Pivot în colecția Le procès des juges
(1968), prezintă o antologie de texte care ilustrea ză cu nume mari din literatura
franceză, erori grave de perspectivă, alături de sc riitori cu intuiție sigură în
judecăți.” 64

Experiența din redacția de la „Viața românească” și influența lui Ibrăileanu, asociate
unei personalități exemplare, au rol formator asupr a tânărului N.I. Popa. Ibrăileanu, care
devine incontestabil un exemplu pentru comparatistu l ieșean, percepea delicatețea și blândețea
ca pe niște atitudini de etică socială. El nota în Privind viața :
„Delicatețea este calitatea supremă și cea mai rară a sufletului omenesc. Ea
presupune pe toate celelalte: inteligența, bunătate a, altruismul, generozitatea,
discreția, mărinimia ș.c.l. Un om lipsit de o singu ră calitate a spiritului nu mai are
delicatețea completă. Atunci ea este cu lacune și c u eclipse.” 65
Atunci când Ibrăileanu predă conducerea revistei lu i Mihai Ralea și lui George
Călinescu și începe să fie editată în capitală, la Iași, din inițiativa unui grup de intelectuali,
universitari, profesori, scriitori, s-a încercat re suscitarea acestui organ de cultură în

63 N.I. Popa, Delicatețea, trăsătură dominantă a personalității l ui G. Ibrăileanu , „Convorbiri literare”, 5 mai
1971; și în Studii de literatură comparată , Junimea, Iași, 1981, p. 189
64 Ibidem, p.190
65 Ibrăileanu, Garabet, Privind viața, Adela , Minerva, 1987

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

55
„Minerva”, „revistă de sinteză culturală”, de a căr ei editare se ocupa Societatea de Filosofie și
Științe Sociale. Din păcate, proiectul eșuează.
În 1936, se coagulează din nou un grup de foști col aboratori de la „Viața românească”
și „Minerva”, acesta izbutind să se reorganizeze pe ntru a edita o nouă publicație de cultură,
„Însemnări ieșene”, în ale cărei pagini își vor pub lica ideile intelectualii ieșeni, inclusiv N.I.
Popa. După ce revenise de la Paris, unde se dedicas e studiilor nervaliene, tânărul bursier al
Școlii Române din Franța se va integra fără problem e în redacția de la „Viața românească”,
iar când aceasta s-a mutat la București, s-a aflat printre cei ce promovaseră „Minerva” și,
ulterior, „Însemnările ieșene”. Vreme de patru ani, cât a ființat cea din urmă, și-a asumat rolul
de neobosit redactor. În paralel însă, N.I. Popa d esfășoară o intensă activitate publicistică și la
„Opinia”, unde articolele profesorului se mențineau în sfera culturii și a educației. „Opinia”
era o gazetă pe care N.I. Popa o alesese pentru că se situa pe o poziție politică de echilibru, de
centru, ușor conservatoare, dar care milita pentru o societate democratică. Așadar, la „Opinia”
era o atmosferă în acord cu personalitatea și convi ngerile profesorului ieșean.
„Opinia” era locul de întâlnire al intelectualilor respectabili din orice generație,
precum Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Ionel T eodoreanu, aceștia promovând
discuțiile libere, echilibrate, fără accente pătima șe, cu scopul de a promova valori culturale și
literare. Un fapt interesant este că aceștia promo vau și un curent de opinie ieșenist, iar N.I.
Popa, printre alții, era un susținător convins. În această perioadă activa în cadrul unor societăți
pe care le și organiza în bună măsură, „Arhiva”, Ce rcul Franco-Român „Luteția” și „Prietenii
Iașilor”. Desigur că orice acțiune culturală ce se demara prin intermediul lor era comentată în
„Opinia”.
Începuse să scrie la „Opinia” din 1934 și va conti nua să o facă până spre sfârșitul lui
1935, când devine prea preocupat de susținerea doct oratului său, la București. În acest
interval, textele sale apăreau pe prima pagină, cee a ce însemna că i se acorda o imprtanță pe
care, evident, și-o merita. Manifestând încă din ti nerețe o seriozitate pentru care atât de mulți
l-au prețuit, N.I. Popa pornea cel mai adesea de la prezentarea manifestărilor pe care cele trei
societăți le organizau și prin care profesorul înce rca să apropie publicul ieșean de cultura
franceză, pe care o cunoscuse îndeaproape în anii p etrecuți la Paris. Păreau articole
ocazionale, însă N.I. Popa dovedește în ele nu doar un extraordinar talent publicistic, ci își
dezvăluie și celelalte preocupări intelectuale, căc i plecând de la anunțarea unei conferințe sau

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

56
a unui spectacol de teatru, sfârșește prin a expune diverse aspecte ale literaturii, mai ales
franceze, sau teoretizează literatura comparată ori alte mișcări intelectuale europene ale epocii
respective, oferind mereu un spectacol de erudiție și transmițând o informație mereu actuală,
corectă, amplă, ce incita la dezbatere. De cele mai multe ori, textele lui N.I. Popa depășeau
limitele unui text menit să apară într-o gazetă și se nășteau din dorința profesorului de a educa
publicul ieșean.
Indiferent că vorbește despre Victor Hugo, Benjami n Constant sau oricare alt aspect al
literaturii franceze, articolele lui N.I. Popa sunt dense în informație, în observații de finețe.
Competența omului de litere transpare la orice argu ment, pasiunea pentru subiectele alese
fiind totuși temperată printr-un stil elegant și ob iectiv.
O altă tematică a publicisticii lui N.I. Popa refl ectă preocupările sale de profesor care
încă nu pătrunsese în mediul universitar, ci activa la Liceul Internat, unde era și titular, și la
Liceul Militar. Prin articolele sale urmărea să sur pindă realitatea școlilor românești din epoca
interbelică. Propria experiență de dascăl îl ajuta în acest demers, mai ales că anii petrecuți în
Franța îi permiteau să facă și o comparație cu alt sistem de învățământ. Pornind de la acest
model francez, N.I. Popa promova imaginea unui lice u modern, bazat pe un „regim de
libertate inteligentă”, cu o programă în acord cu t endințele vremii și care să servească atât
intereselor elevilor, cât și societății pentru care se pregăteau. Deopotrivă, isistă asupra
necesității unor modele pentru tineri:

„Să-i dăm tineretului oameni de admirat și modele d e urmat. Să-l creștem la
școala sforțării încordate, aceasta e linia aspră a vieții de azi și avem datoria să-l
pregătim pentru ea.”66

Deși imaginea lui în general era a unui om de un c alm imperturbabil, temperat, în
publicistică N.I. Popa are și momente în care se la să prins de jocul polemicilor, atunci când
sunt în discuție probleme ce țin de educație, de re alitatea școlilor românești. Desigur că
pasiunea sa față de subiectul acesta nu răpește el eganța discursului și, aducând argumente de
bun-simț pe care le manevrează convingător, profeso rul demontează afirmațiile oponetului
într-o manieră deloc agresivă, sub masca surâsului. N.I. Popa rămâne același teoretician și
critic literar delicat chiar și în polemicile în ca re se angajase de-a lungul activității în presa

66 N.I. Popa, Dureroase confirmări, în „Opinia”, XXX, 1934, nr. 8102

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

57
ieșeană. El nu discuta cu sau despre persoana adver sarilor, care îi contestau ideile sau
activitatea, ci probleme generale, mai ales de ordi n social, literar, estetic.
Discursul lui N.I. Popa din textele publicistice m enține așadar un aspect obiectiv și
științific, uneori ironic, dar fără a deveni veheme nt. N.I. Popa nu își jignește adversarii, ci, din
contră, calmul, delicatețea, demnitatea sunt trăsăt urile stilului său, pe care și le asumă
conștient și care țin de o etică profesională de la care nu se va abate.
Mai mult decât studiile erudite de literatură, act ivitatea publicistică atât de amplă, dar
abandonată, ne lasă să întrezărim mai bine, dincolo de vasta cultură, și personalitatea
profesorului N.I. Popa, iar insuficienta cunoaștere a acestor texte ne conduce la concluzia că
este necesară reunirea și editarea lor într-un volu m.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

58

III. N.I. Popa și comparatismul românesc
III.1 Literatura comparată. Preliminarii teoretice
Considerată drept disciplină universitară apărută a bia în secolul al XIX-lea, literatura
comparată se încadrează în sectorul literelor moder ne, scopul său fiind studiul literaturilor în
toată diversitatea raporturilor lor. Istoria mondia lă a comparatismului stă sub semnul
controversei generate în general de precizarea și d efinirea obiectului de studiu și a metodelor
prin care ea investiga fenomenul literar.
Secolul al XVIII-lea, o perioadă puternic marcată d e ideile de egalitate între oameni și
popoare, fixează premisele conceptelor de literatur ă comparată și universală, chiar dacă
metoda comparativă era folosită încă de la începutu rile culturii europene. Majoritatea
teoriticienilor acceptă că ideea de literatură comp arată și universală a fost exprimată direct,
explicit, în secolul al XVIII-lea. În jurul anului 1830, termenul de „literatură comparată” este
tot mai frecvent folosit de către autori precum Vil lemain, Quinet, Ampère, care se concentrau
pe studii de literatură internațională. În aceeași perioadă apar și primele studii despre filiațiile
unor scriitori precum Goethe, Byron sau Mickiewicz.
Conceptul literatură comparată este unul încă destul de controversat și a fost in ițial
criticat de către cercetători, însă, în cele din ur mă, a continuat să fie folosit în ciuda lipsei sale
de precizie. Ca disciplină, literatura comparată a reușit să impună noi domenii de cunoaștere,
precum estetica receptării, traductologia sau stili stica comparată67. Definirea ei rămâne un
desiderat de vreme ce ea are încă un statut ambiguu în cercetarea literară, chiar dacă utilitatea
comparațiilor literare s-a dovedit incontestabilă d upă mai bine de două mii de ani de literatură.
Această utilitate s-a demonstrat fie pentru a se an aliza condițiile în care au apărut operele
literare, în cercetarea lor propriu-zisă, fie atunc i când s-a încercat o încadrare a capodoperelor
într-un cadru universal al valorilor.
De asemenea, conceptul de istorie literară a apărut în cadrul comparatist. Quintilian,
primul său teoritician, analizează istoria literatu rii latine prin raportare la cea greacă.

67 Etiemble, Comparaison n'est pas raison, La crise de la litter ature comparee , Gallimard, 1963, p. 89

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

59
Ar fi dificil să se realizeze istoria literaturii u nui popor, fără să fie raportată la
literatura altui popor sau a unei națiuni. În Principiile de estetică ale lui George Călinescu,
regăsim aceeași perspectivă. Cel mai cunoscut criti c român decreta acolo că unul dintre cele
mai necesare atribute ale unui critic literar, ar f i o sistematică și vastă cunoaștere a literaturii
universale. Explicația sa ar fi că nu există mai mu lte literaturi, ci doar variante naționale ale
aceluiași spirit cosmic, iar specializarea într-o s ingură literatură ar fi în mod categoric o
greșeală. Un critic redus la o singură specializare ar avea rezultate prea puțin satisfăcătoare
sau cercetarea sa ar putea conduce chiar la false d escoperiri. Concluzia lui Călinescu este
așadar că nu poți studia fenomenul literar fără să fii un comparatist68.
În aceeași perioadă, René Wellek și Austin Warren subliniau utilitatea și caracterul
indispensabil al cercetărilor comparatiste în reali zarea unei istorii naționale a literaturii, care
nu se reduce la caracteristici lingvistice și geogr afice. Literatura comparată ar putea stabili
modul în care fiecare literatură națională poate fi n încadrată în tradiția europeană. Pornind de
la această premisă, literatura universală și cele n aționale se presupun reciproc.
În primul său manual de literatură comparată din 1 951, Marius-Fraçois Guyard
considera că, de fapt, literatura comparată este o știință și o percepe drept istoria relațiilor
literare internaționale69.
Pornind de la premisa că „omul este același oriund e”70, Etiemble arăta că un studiu
comparatist va analiza întotdeauna texte naționale și internaționale, atât în căutarea
diferențelor, cât și a elementelor comune.
În epoca modernă, obiectul de studiu al literaturi i comparate rămâne studiul
raporturilor literare internaționale, cu necesara p erspectivă supranaționalistă, iar metoda de
studiu principală este comparația sau metoda compar ativă. Este inevitabilă o încercare de
sistematizare a acestei comparații, cel puțin din p erspectivă diacronică. Astfel, ea a fost văzută
ca genetică și tipologică (Peter V. Zima), asociativă și disjunctivă , asociativă și disjunctivă ,
binară și multiplă , pură (Adrian Marino) –adică nu necesită explicații cauz ale, datorate

68 Călinescu, George, Tehnica criticii și a istoriei literare , în Principii de estetică , EL, București, 1968, p. 83

69 „La littérature comparée n'est pas une comparaison . Celle-ci n'est qu'une des méthodes d'une science mal
nommée, qu'on définirait plus exactement: l'histoir e des relations littéraires internationales.” Mariu s-François
Guyard, La littérature comparée , Que sais-je?, p. 5
70 Etiemble, Essais de littérature (vraiment) générale , p.10

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

60
comunității de origine sau influențelor, deci care stabilește trăsături comune și coincidențe
(spre exemplu, paralelisme est-vest).
Obiectul comparației genetice îl reprezintă studiu l similitudinilor produse prin contact,
adică prin influențare directă sau indirectă, în vr eme ce comparația tipologică investighează
asemănările posibile fără existența vreunui fel de contact, dar care s-au obținut drept
consecință a unor condiții analoge fie de producere , fie de receptare. Tipurile acestea de
comparație caracterizează comparatismul tradițional . Cercetările analogiilor tematice și
structurale constituie baza comparatismului, iar st udiile de contact și cele de analogie se
completează reciproc, ceea ce face ca demersurile d e literatură comparată să conțină aspecte
deopotrivă genetice și tipologice, mai ales când es te vorba de fenomene care s-au manifestat
în aceeași epocă.
Literatura comparată ocupă un loc considerabil în cercetările literare de la început și
mijloc de secol XX, Franța fiind punctul său de dif uziune în întreaga lume. Domeniul de
studiu al disciplinei se va lărgi de la relațiile d intre textele literare pe care le cercetează sub
aspectele de analogie și similitudine, coincidență și sincronism, corespondență și confluență,
până la relațiile literaturii cu alte domenii artis tice sau de cunoaștere. Așadar, literatura
comparată este o știință relativ nouă, ce își găseș te metode și un domeniu de cercetare stabil la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Prima revistă de li teratură comparară, care va include o serie de
studii pertinente în domeniu, apărea în 1887 și era coordonată de criticul literar Max Koch.
Titlul său era Zeitschrift für vergleichende Literaturgeschichte (Revistă de istorie a literatură
a literaturii comparate ), însă ea este publicată doar până în 1910, cu un scurt interval (în
1903) în care apare în limba engleză, Journal of Comparative Literature . Autoritatea în
domeniu va deveni Revue de littérature comparée, revistă a cărei publicare începe din 1921,
la Paris, și continuă până astăzi.
Tot în Franța sfârșitului de secol XIX, sub influe nța școlii istoric-literare lansoniene,
se forma prima generație de comparatiști, ai cărei protagoniști erau Ferdinand Baldensperger,
J. M. Carrée, Paul Hazard și Paul Van Tighem. Aceșt ia devin rapid repere internaționale în
domeniu și contribuie prin strudii strălucite la pr estigiul acestei noi discipline.
Așadar, într-un secol în care se întemeiază și se dezvoltă alert istoria literară, se
desprinde și ramura literaturii comparate, sub imbo ldul filologiei comparate, al folclorului
comparat, al germanisticii cu metodă comparată.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

61
Spre sfârșitul secolului, metodele de cercetare se perfecționează, iar câmpul de
cercetare se lărgește constant, apărând primele bib liografii ce cumulau numeroasele titluri ale
cercetărilor dedicate literaturii comparate. O cont ribuție semnificativă o aduceau
universitățile, în învâțământul superior înființând u-se tot mai multe catedre și organizându-se
din ce în ce mai multe conferințe în țări precum Fr anța, Elveția sau Italia. Revista franceză de
literatură comparată a marcat deopotrivă și numărul crescând de teze universitare în domeniul
literaturii comparate.
În mod firesc, s-a înregistrat o stagnare în perio ada ultimului război mondial și în
primii ani postbelici, însă după 1950, mișcarea și- a reluat ritmul printr-o considerabilă
contribuție americană, al cărei produs a fost și re vista Comparative literature . Centrele
universitare de la Harward, Wisconsin, North Caroli na ofereau importante studii teoretice și
aplicative, la care se adăugau și cercetările engle zești, de la Oxford, Londra sau Cambridge.
Interesul pentru literatura comparată se manifestă simultan și în Germania, unde se
face remarcată activitatea profesorului Kurt Wais. Dar dacă în spațiul german deja se poate
vorbi de o tradiție în cercetările comparatiste, tr ebuie semnalat interesul pentru acest domeniu
în Japonia, Polonia sau Ungaria, ca și în spațiul r us.
În România, interesul pentru literatura comparată a fost stimulat de influența școlii
franceze, el manifestându-se în revistele epocii. A stfel, încă din perioada interbelică, în
Însemnări ieșene profesorul N.I. Popa publica primele articole de p rezentare și comentare a
disciplinei. Totodată, el se ocupă de realizarea și publicarea în aceeași revistă a unor traduceri
ale studiilor lui Ferdinand Baldensperger sau Paul Van Tighem. Mai târziu, aportul lui Tudor
Vianu și al lui Al. Dima vor conduce la evoluția co mparatismului românesc, prin volume care
se mențin și astăzi ca niște repere de autoritate î n domeniu.
Cu un rol deosebit în evoluția disciplinei în disc uție, au fost congresele, primele fiind
organizate la Tübingen (1950), Chapel Hill (1958), Utrecht (1961), Budapesta (1962) sau
Freibourg (1964). Desigur, numărul lor a sporit con siderabil în deceniile următoare,
dezbaterile fiind intense în privința domeniului, m etodelor și rezultatelor literaturii comparate.
În interiorul acestei discipline în evoluție, s-au distins direcții precum cea de factură
istoristă și relativ pozitivistă (în Franța), cu in fluență crociană (în Italia), cu tendințe

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

62
metafizice (în Germania), cu accente structuraliste (în America) sau cu baze materialist-
istorice (în statele socialiste).
Dacă în secolul trecut existau polemici și diverge nțe pornind de la domeniul și
activitatea literurii comparate, în prezent ea s-a transformat într-o disciplină instituționalizată,
academică, universitară.
Așadar, literatura comparată e o știință cu un tre cut nu foarte îndepărtat, dar a cărei
necesitate s-a justificat prin istoria literaturilo r naționale. Fenomenele literare naționale nu pot
fi explicate doar prin factorii lor interni, fiind necesară integrarea lor între fenomenele
celorlalte națiuni, cu care sunt în interrelaționar e.
Totodată, literatura comparată a fost înțeleasă și promovată ca o formă de manifestare
a umanismului contemporan, care avea ca finalitate lărgirea universului științific și filosofic
universal, la care conlucrau valorile spirituale al e diferitelor națiuni.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

63

III.2. Aspecte ale comparatismului românesc
După cum am mai arătat, literatura comparată s-a de zvoltat în mediul academic, iar
comparatiștii români au încercat prin studiile lor să stabilească valoarea și locul literaturii
române în cadrul literaturii universale.
Prima conferință românească de literatură comparat ă a avut loc în 1967, în plină
perioadă de trasformări în planul general al critic ii, deci și în sfera literaturii comparate, iar
comunicările participanților s-au publicat într-un volum colectiv, cu titlul Studii de literatură
comparată71.
Era inclus aici și un articlol în care N.I. Popa fă cea o radiografie sincronică și
diacronică a comparatismului românesc, în formele s ub care se manifestase până atunci.
Utilizând drept criteru principal tipul de metodă c omparatistă folosită, N.I. Popa identifica în
Comparatismul românesc72, mai multe tipuri de comparatiști români.
O primă categorie, de la începutul secolului XX, in cludea comparatiști care au adus
contribuții legate de influențe în istoria ideilor, fiind nominalizați Nicolae Iorga, , Eugen
Lovinescu, Basil Munteanu, Ovid Densusianu și Georg e Călinescu. Mai numeroși vor fi cei
din a doua categorie, aici integrându-se cei ce au realizat studii comparatiste despre literatura
română, în care insistau asupra conceptelor de influență și sursă, după modelul pozitivismului
francez, fără să valorifice însă rolul receptorului , particularitățile naționale ale creațiilor
literare sau valoarea lor estetică. Dintre cei mai importanți care se încadrează în această
categorie, amintim pe același Nicoale Iorga, pe P.P . Panaitescu, I.M. Rașcu, Ramiro Ortiz,
Cezar Papacostea. O a treia clasă de comparatiști, îi viza pe cei care realizaseră studii asupra
unor scriitori străini: N.I. Popa, Al. Ciorănescu, Al. Philipide, Al. Dima, Paul Zarifopol, T.
Vianu, Romul Munteano, M. Ralea, Zoe Dumitrescu-Buș ulenga și alții. O altă serie de
comparatiști se specializaseră în monografii și în curente literare sau traduceri. Însă cele mai
ambițioase și necesare sinteze erau cursurile unive rsitare și istoriile literare generale, care

71 Studii de literatură comparată , Editura Academiei, 1968
72 Nicolae I. Popa, Comparatismul românesc , Anuar de lingvistică, Editura Academiei, 1971, p. 171-178

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

64
implicau o percepție precisă și personală asupra li teraturii comparate, precum și o constantă
practică, bine documentată, de analiză a operelor l iterare și lucru cu ideile estetice. Printre
reprezentanți, Tudor Vianu, B. Munteano, Ovidiu Drî mba, Charles Drouhet, N. Șerban.
Ultimele două tipuri de studii comparatiste analiza u creațiile folclorice românești și modul în
care ele se integrau în literatura universală (Mose s Gaster, Gr. Tocilescu, Al. Dima, D.
Caracostea, Petru Caraman) și volumele filosofice c u implicații literare (Mihail
Dragomirescu, G. Ibrăileanu, Liviu Rusu, Edgar Papu , B. Munteano, Al. Ciorănescu).
O contribuție importantă în evoluția comparatismul ui românesc au avut-o o serie de
publicații periodice, precum: „Revista de filologie romanică și germanică”, „Studii de istorie
și teorie literară”, „Anuar de lingvistică și teori e literară”, „Secolul XX”. Ele au menținut un
climat favorabil pentru studiile de literatură comp arată, care intră într-o nouă fază grație lui
Tudor Vianu și Alexandru Dima, a căror activitate m erită analizată, pentru a putea ilustra
contribuția pe care N.I. Popa a adus-o, încă din pe rioada interbelică, în evoluția
comparatismului românesc.
Tudor Vianu și-a publicat după Al Doilea Război Mo ndial studiile de literatură
comparată și universală, în acest domeniu, precum ș i în estetică și stilistică, fiind considerat
un fondator, deoarece în spațiul românesc comparati smul tindea să se rezume la determinarea
influențelor străine asupra culturii și literaturii române.
În 1948, el introduce literatura universală, care a fost mereu în centrul atenției sale, ca
materie de învățământ la Universitatea din Bucureșt i. Ulterior, în 1955, la Congresul de istorie
literară de la Budapesta, Vianu susține o comunicar e ce aducea o viziune mult mai
aprofundată și mai problematică, cu titlul Literatură universală și literatură națională. Modul
în care percepea conceptul de literatură universală era în acord cu tendința vremii, nu ca sumă
a literaturilor naționale, sens la care se revine ș i astăzi tot mai des, ci ca un concept care
include operele și faptele
„care au dobândit o importanță universală în cultur a lumii și pe cele care, în
calitate de emițători, de transmițători sau de rece ptori de influențe, au jucat un rol
în constituirea curentelor universale în literatură . Criteriul de recunoaștere și
identificare a universalității se aplică operelor r eprezentative la timpul lor, celor
ce și-au prelungit importanța și s-au menținut în c onștiința de cultură a oamenilor
de azi.”73

73 Tudor Vianu, Editura pentru Literatură și Artă, Bu curești, 1956

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

65
Un alt aspect notabil subliniat de savantul român, ar fi că istoria literară națională
operează pe „secțiuni verticale”, adică privind fap tele izolate, în timp ce literatura universală,
pe „secțiuni transversale”. Se observă aici că fapt ele pe care Vianu le prezintă în ampla sa
operă drept aspecte de literatură universală, sunt în cele mai multe cazuri și fapte de literatură
comparată. Literatura universală este un spațiu făr ă frontiere de manifestare pentru literatura
comparată, în care Tudor Vianu identifica invarian ții literari și de cultură, constante și
permanențe literare. Așadar, postulând în deceniul al șaselea principiul de literatură
universală, Vianu promova în practică metoda litera turii comparate.
O altă figură reper pentru comparatismul românesc este Al. Dima, succesor al lui
Tudor Vianu.
Specializat între 1936 și 1939 în estetica artelor , estetică și etnografie la universitățile
din Berlin și München, Al. Dima își va susține doct oratul cam în aceeași perioadă cu N.I.
Popa, în 1938, la București. Tema tezei sale era Conceptul de artă populară. Ulterior, ca și
N.I. Popa, a devenit profesor la Universitatea din Iași, pe disciplina de estetică filosofică,
teoria literaturii, literatură universală și compar ată. Pleacă la București în 1967 și devine
succesorul lui Tudor Vianu la catedra de literatură universală și comparată. Rămăsese cu
nostalgia Iașului, despre care spunea: „Iașul e par adisul meu pierdut.”74
Preocupat inițial de estetică și sociologie, Al. D ima ajunge să teoretizeze literatura
comparată. Pornește de la studii despre specificul național pe care îl corelează cu valorile
europene și universale. Astfel, despre literatura r omână consideră că, raportată la contextul
european și universal, este originală printr-un „cl asicism realist”, ipoteză pe care o
argumentează în Conceputul de literatură universală și comparată (1967), Aspecte naționale
ale curentelor literare internaționale (1973).
Studiul care l-a impus definitiv pe Al. Dima în do meniul literaturii comparate este
Principii de literatură comparată , din 1968. Una dintre direcțiile pe care le imprim a în acest
volum, era înlocuirea investigațiilor dedicate izvo arelor, cu cele centrate pe „înrudirile
spirituale” care în comparatism se folosesc în prez ent sub conceptul de „paralelisme”.
„Literaturii comparate îi revin alături de literat ura universală, misiuni de
seamă, cu două obiective esențiale: redactarea unui tablou general al raporturilor
generale dintre literaturi ca expresie a unor conce pții umaniste de larg orizont
istoric, închegând o imagine unitară a spiritului c reator în domeniul artei literare

74 Dan Mănucă, Un universitar de excepție: Al. Dima , p. 3

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

66
și, concomitent, statornicirea prin comparație, ca metodă esențială, a originalității
fiecărei literaturi în parte.”75
Despre relația dintre umanism și literatură compar ată va elabora și N.I. Popa un studiu
amplu, de cel puțin aceeași valoare cu cele realiza te de Al. Dima. Din păcate, N.I. Popa nu a
fost la fel de durabil receptat precum cei doi comp aratiști aici invocați, ceea ce considerăm că
este injust într-o oarecare măsură față de cercetăt orul lui Nerval.
Un comparatist care ajunge să se impună chiar la n ivel internațional este Adrian
Marino, a cărui apropiere de domeniul literaturii c omparate se face sub influența lui N.I.
Popa. Ieșean de origine, Marino își începe studiile la Universitatea din Iași, unde devine un
protejat al lui N.I Popa:
„Singurul profesor universitar, în sensul obișnuit al cuvântului, despre care
păstrez amintiri frumoase și recunoscătoare a fost N.I. Popa, profesor de franceză,
cu studii de doctorat ratate (regret că trebuie s-o menționez) la Sorbona. Pregătea
un „doctorat de stat”, cu o teză despre Le sentimen t de la mort chez les
romantiques français. I-a fost refuzată sub motivul că are „multe scântei, dar nu
suficiente să facă lumină”. N.I Popa avea reflexul citatelor intrate în sânge și le
reproducea chiar și pe cele ce-i erau defavorabile. A publicat, totuși, o bună ediție
critică din «Les Filles du Feu» de Gérard de Nerval , specialitatea sa, cu care și-a
trecut doctoratul în țară.
A fost inițiatorul meu în „literatură comparată”, la nivelul de atunci (J. M.
Carré, F. Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru prima dată). Îmi
împrumuta multe cărți, îmi dădea o atenție aproape paternă. M-a introdus ca
bibliotecar la Centrul Francez din Iași, condus de un lector Charles Singevin, venit
din Polonia, suficient, mie profund antipatic. A îm pins devotamentul până acolo
încât, după „comprimarea” mea de la București, m-a recomandat Facultății de
Litere, la catedra de franceză, unde am fost elimin at din nou, foarte repede. Ceea
ce i-a atras reproșuri și sarcasme colegiale, între alții, din partea marelui savant
Dan Simionescu, autor de extrase obscure. O amintir e luminoasă, pozitivă și, dacă
mă gândesc bine azi, aproape neverosimilă pentru me diul universitar ieșean. N.I.
Popa intuise un interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea –un simplu
stundent –pentru studiile „comparatiste” și s-a pur tat cu mine admirabil. Regret
că viața m-a despărțit de el, ca și de alții.”76

Plecat la București, este remarcat de George Căline scu, scrie la „Jurnalul literar”, pe
care acesta îl coordona, și îi este asistent între 1945-1947. Începe o teză de doctorat despre

75 Al. Dima, Conceputul de literatură universală și comparată, Editura Republicii Socialiste România,
București, 1967, p. 36
76 Adrian Marino, Viața unui om singur, Editura Polirom, 2010

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

67
Macedonski și se afirmă ca foiletonist și eseist iu bitor de valori clasice. Fiind însă acuzat de
acțiuni clandestine în contul Tineretului Național Țărănist, este deportat în Bărăgan și pentru
un deceniu va fi deținut politic. Călinescu îl resp inge la întoarcere și fostul disicipol îl
reneagă, devenind un erudit anticălinescian, milita nt anti-tradiționalist, anticlasic, preocupat
de comparatism și universalizarea literaturii. Debu tează cu două volume despre viața și opera
lui Macedonski, în 1966 și 1967, prilej cu care își impune direcția propriului militantism
modern, raționalist, iluminist-universalist. Devine un propovăduitor al criticii de ideii și
publică Introducere în critica literară (1968), Modern, modernism, modernitate , (1971),
Dicționar de idei literare (A-G) (1973), Critica ideilor literare (1974), Hermeneutica ideii de
literatură (1987). Impresionantă este însă Biografia ideii de literatură , în șase volume,
apărute între 1991 și 2000.
Între 1977 și 1983 este membru al conducerii Inter national Comparative Literature
Association, devine laureat Herder, este colaborato r la numeroase reviste și volume mondiale
de anvergură. În domeniul literaturii comparate, pu blică studii teoretice precum Etiemble ou
Le comparatisme militant (1981) și Comparatisme et théorie de la littérature (1988), în care
își exprima opțiunea pentru un comparatism universa list, după modelul R. Wellek și R.
Etiemble.
Despre literatura comparată, Adrian Marino scria:
„Denumirea generică de literatură comparată grupea ză un întreg ansamblu
de investigații istorico-literare, care nu și-au de finit cu precizie, cel puțin
deocamdată, nici obiectul, nici metoda cu adevătat specifică și unitară. Echivocul
stăruie chiar în noțiunea de bază, căreia Saint-Beu ve i-a dat forma definitivă
actuală. Sub titlul de «littérature comparée» se în țelege (sau ar trebui să se
înțeleagă) studiul sau istoria comparativă a litera turilor. Domeniu imens,
irealizabil în totalitate, în care s-au revărsat în straturi succesive trei genuri de
preocupări, nici până astăzi sudate într-o discipli nă ferm constituită.”77

În primul rând, Marino se referea la literatura com parată confundată cu metoda în
sine, cu un mecanism tradițional, clasic, folosit î ncă din antichitate sub forma „comparațiilor”
și „paralelelor” literare. Numai criticul inferior nu compară, consideră el. „Firescul,
spontaneitatea și universalitatea metodei, constitu ie o realitate absolut evidentă.” 78

77 Marino, Adrian, Dintr-un dicționar de idei literare , Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, p. 126
78 Ibidem, p.126

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

68

În al doilea rând, literatura comparată –așa cum o înțelege Adrian Marino –pornește
de la mentalitatea secolului al XVIII-lea, care tem perează excesele gustului național și afirmă
ideea patriei spirituale comune. Scriitorul se proc lamă „cetățean al lumii”, literaturile
europene capătă conștiința interdependenței, unităț ii și universalității lor. Și în prezent,
cercetările de literatură comparată sunt concepute și profesate tot dintr-un punct de vedere
supranațional, constată Adrian Marino.
În al treilea rând, Adrian Marino se referă la lite ratură comparată ca fenomen apărut și
evoluat în mediul universitar francez, ca urmare a activității unor critici și profesori de
prestigiu, călători, poligloți, buni cunoscători ai literaturilor străine, această tradiție
academico-universitră, tot mai consolidată, continu ând până în prezent.
Referitor la evoluția literaturii comparate inclusi v în spațiul românesc, Marino, după
cum procedează adesea, amintește iarăși de N.I. Pop a alături de Tudor Vianu:

„Dominată în mai toate pozițiile-cheie (catedre, co ngrese, reviste) de pozitivism,
istorism și factologie uscată, literatura comparată a devenit în ultimele decenii o
disciplină științifică strict specializată, aproape ermetică, sustrasă contactului și
comentariului critic, viu și direct al literaturii. De același spirit se vor contamina,
firește, și primele contacte românești cu noua meto dă, stabilite de Charles Drouhet
și G. Bogdan-Duică, prin 1924-1926. Ulterior, B. Mu nteanu va deveni un adevărat
teoretician, de circulație internațională. Preocupă ri comparatiste va revela un
timp și N.I. Popa, apoi, cu tărie, Tudor Vianu. Ult erior, ideea pare să fi căzut în
unele mâini exclusiv profesorale, la un nivel oarec um diletant, din ce în ce mai
coborât, în curs de redresare.”79

În 1997, alături de alți comparatiști români de ma rcă, precum Paul Cornea, Marina
Mureșanu Ionescu, Corin Braga, Mircea Martin, Irina Mavrodin, fondează Asociația de
Literatură Comparată din România, care din 2001 se va numi Asociația de Literatură Generală
și Comparată din România, ce ființează încă.
Un alt comparatist de marcă al spațiului ieșean, d iscipol al lui N.I. Popa și membru
fondator al Asociației de Literatură Comparată din România, este și profesorul Facultății de

79 Ibidem, p.128

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

69
Litere din Iași, Marina Mureșanu80. Studiile sale despre opera lui Nerval, i-au asigu rat, ca și
lui N.I. Popa, un loc de referință în exegeza nerva liană. Teza sa de doctorat s-a aflat inițial sub
coordonarea lui N.I. Popa, însă a fost finalizată l a București. Ulterior, Marina Mureșanu a
devenit membră în Uniunea Scriitorilor din România, Société d’Histoire Littéraire de la
France, l’Association Gérard de Nerval, Asociația d e Literatură Generală și Comparată din
România, Asociația Internațională de Semiotică Chev alier dans L’Ordre des „Palmes
Académique”. Dintre cele mai importante volume ale sale, amintim Eminescu și intertextul
romantic , care a obținut premiul „Lucian Blaga” al Academie i Române, La Littérature –un
modèle triadique , Literatura –un discurs mediat , Pour une sémiotique du naratif. Une lecture
de Nerval .
O foarte pătrunzătoare și exactă radiografie a com paratismului modern realizează
Marina Mureșanu în deschiderea volumului Eminescu și intertextul romantic , apărut la
Junimea, în 2004, unde semnala evoluția domeniului, creșterea exigențelor sale de rigoare:
Ce devine astăzi comparatismul? Ce și cât cuprinde aria lui de investigare?
Fără a face „un état de question”, este necesar să ne amintim că literatura
comparată are o istorie destul de frământată, domin ată în principal de
confruntarea a două tendințe contrare ce pot fi lua te în considerare diacronic, ca
etape, dar și sincronic: pe de o parte, istorismul pozitivist preocupat exclusiv de
«raporturile de fapte» (influențe, surse, «soarta» unui scriitor într-un spațiu
lingvistic, vogă, succes, intermediari, traduceri, călătorii și alți factori
vehiculanți), pe de altă parte, critica de orientar e estetică și teoretică
concentrându-și atenția asupra textului și structur ii literare. Comparatismul se
află azi într-o altă etapă. Asumându-și, dar depăși nd, în același timp, istorismul
clasic, el are tendința să reunească într-o mișcar e sintetică abordările factuale și
formale. După ce s-a confruntat cu celelalte ramuri ale științei literare, literatura
comparată, «în criză», a trebuit să-și regândească și să-și reformuleze
coordonatele metodologice și obiectivele urmărite. A mai profitat, de asemenea, și
de coliziunea inevitabilă cu alte două tendințe ce i-au traversat drumurile: estetica
receptării și intertextualitatea. ”81

Comparatista subliniază în continuare între compar atism și domeniul intertextualității
există indubitabil zone de incidență, deoarece inte rtextualitatea este în corelație parțială cel
puțin cu sursologia și studiul influențelor. Influe nța sau oricare alt tip de reacție față de un text
(de imitare sau de refuz) declanșează de cele mai m ulte ori implicații structurale, presupunând
prezența unui text în altul.

80 Anexa 11
81 Mureșanu, Marina, Eminescu și intertextul romantic, Editura Junimea, 2004, p. 9-10

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

70

„Citatele, aluziile literare, apropierile, temele ș i motivele comune mai multor texte
care fac obiectul demersului tradițional se pot num i intertextualitate implicită sau
explicită. Teoreticienii intertextualității insistă , ceea ce comparatiștii nu fac
întotdeauna, asupra impactului structural al textel or angrenate în jocul
intertextual, asupra activității de asimilare și tr ansformare a unui text prin altul
(altele). Lectura însăși este un act de intertextua litate –citit, textul este ptoiectat
instantaneu într-un sistem de referințe culturale, al individului și al epocii. Dar
cum gradul de cultură variază de la un individ la a ltul, textul citit va fi mai mult
sau mai puțin bogat, rețeauna în care îl înglobează mai mult sau mai puțin vastă,
în funcție de cititor.”82

Amintind de sentința lui George Călinescu, care era convins că „nu e cu putință să nu fii
comparatist când studiezi un fenomen literar”, Mari na Mureșanu consideră că din confruntările
cu celelalte discipline critice, literatura compara tă s-a îmbogățit, a ieșit dotată cu un aparat criti c
mai riguros, intrând într-un circuit al interdiscip linarității. Definiția lui Cl. Pichois și A.-M.
Rousseau (1976), pe care o invoca și N.I. Popa, imp lica deja aceste premise: „Literatura
comparată: descriere analitică, comparație metodică și diferențială, interpretare sintetică a
fenomenelor literare interlingvistice sau intercult urale prin istorie, critică și filosofie, pentru a
înțelege mai bine literatura ca funcție specifică a spiritului uman. ”83
În plus, autoarea studiului semnalează un alt aspe ct din evoluția comparatismului,
anume conexiunea cu istoria mentalităților și socio logia literară, care era iminentă de vreme ce
o operă nu poate fi ruptă de mediul socio-cultural care a generat-o. „Influența” devine un
termen insuficient, iar comparatistul modern încear că să explice „concordanțele istorice și
tipologice prin evidențierea fenomenelor de poligeneză , împingând analiza până la structurile
imaginarului.”84
Cu aceeși lejeritate și erudiție ca și N.I. Popa, Marina Mureșanu surprinde într-un tablou
sinoptic tendințele de transformare din domeniul co mparatismului, de la cauze la efecte,
concluzionând că profitul comparatismului este mai ales o lărgire de perspective, literatura
devenind în același timp „componentă/ consecință/ purtătoare/ vestitoare a unei anumite

82 Mureșanu, Marina, Eminescu și intertextul romantic, Editura Junimea, 2004, p. 10-11

83 Cl. Pichois, A.-M. Rousseau, La littérature comparée , Armand Colin, 1976, p. 176, cf. Mureșanu, Marina,
Eminescu și intertextul romantic, Editura Junimea, 2004, p. 11
84 Duțu Alexandru, Literatura comparată și istoria mentalităților , Univer, 1982, cf. Mureșanu, Marina, Eminescu
și intertextul romantic, Editura Junimea, 2004, p. 12

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

71
culturi/ ideologii/ mentalități/ conștiințe.”85 În plus, ea ridică o serie de întrebări în privinț a
tipologiilor de influențe, semnalând necesitatea un ui studiu sistematic al lor, care să surprindă
marea lor varietate și oferă descrie sintetic stadi ul comparatismului modern:
„În urma reevaluării multora dintre conceptele oper atorii ale
comparatismului, s-a ajuns la (sau se tinde spre) c onstituirea unei hermeneutici, a
unei estetici și a unei poetici comparatiste, expre sie a propensiunii studiilor
comparatiste spre teorie. «Tehnicile și circuitele» poeticianului comparatist sunt:
lectura simultană, inducție-deducție, analiză-sinte ză, întreg-parte, tipologie, model
și structură, descriere și morfologie, analogie și similaritate, paralela, comparația.
Comparația este considerată răspunzătoare de unele echivocuri și ambiguități
care au planat uneori asupra literaturii comparate, din cauza confuziei care s-a
făcut între noțiunea și tehnica comparației și teor ia și practica comparatistă în
ansamblul său.”86

85 Ibidem, p.12
86 Ibidem, p.16

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

72

III.3. Contribuția lui N.I. Popa în comparatismul r omânesc

De numele lui N.I. Popa se leagă o îndelungată acti vitate filologică și culturală în Iași,
activitate pe care a început-o în Franța, ca bursie r al Școlii române din Franța, în plină
perioadă interbelică. Discipol al comparatiștilor d e la Sorbona, al profesorilor Fernand
Bladensperger, Paul Hazard, Gustave Cohen, el își î ncepe cariera critică și universitară cu
studiile și o ediție critică dedicate lui Gérard de Nerval, scriitor asupra căruia va reveni
constant cu o competență științifică remarcabilă, f apt ce va conduce la recunoașterea lui N.I.
Popa drept unul dintre nervalienii de referință. St udiile sale constituie un reper în exegeza
nervaliană deoarece trasează direcțiile ulterioarel or cercetări literare.
Caracterizat printr-o metodă critică riguroasă, st il elevat, cunoașterea noilor tendințe
ale vremii, cu o vocație a asocierii ideilor, prin erudiție și conștiință critică, N.I. Popa se
impune între precursorii comparatismului românesc d in secolul XX, alături de Al. Dima,
Tudor Vianu, George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Charles Drouhet, N. Șerban.
Activitatea de critic a lui N.I. Popa se derulează atât în prima, cât și în a doua jumătate
a secolului XX, când pe fundalul mai mai larg al cr iticii românești se produceau deja mutații
sub influență occidentală, când perspectivele postb elice le depășeau pe cele din perioada
interbelică. Mai ales discursul critic al anilor ’6 0 evoluează, criticii români fiind nevoiți să
importe teoriile, metodele și sistemele la modă din acea acea vreme.
O parte dintre acești critici le-au asimilat firesc , dar fără fanatism, precum N.I. Popa.
Elementele de noutate au fost problematizate și int egrate în sistemul propriu de metode
necesare actului critic al literaturii. Considerăm relevante în acest sens următoarele lămuriri
ale lui Eugen Simion:

„O veritabilă revoluție s-a produs în gândirea crit ică postbelică prin contactul cu
noile discipline: lingvistica, psihanaliza, sociolo gia și noile curente filozofice. A
progresat critica literară în acest răstimp? Termen ul de progres este echivoc în
literatură. Talentul nu progresează, progresează id eile, se schimbă modul de a
gândi, se modifică, în fine, instrumentele analizei . Progresul depinde de acest
complex de factori și, fiind vorba despre critica l iterară, progresul depinde de

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

73
gustul și talentul criticului. O metodă nu-i bună î n sine, o metodă critică are
valoarea celui care o aplică. ”87
În postbelic, perioadă de avânt și în literatura c omparată, actul critic se lărgește, critica
literară comprimând două componente care îi vor da consistență în promovarea adevărului
estetic: modelul interbelic, care miza pe adecvarea la operă și la contextul ei, cu metodele și
disciplinele europene moderne.
Ca produs al interacțiunilor dintre literatură și societate, limbaj, cititori, în domeniul
criticii literare au existat în permanență ideologi i care s-au manifestat prin curente critice.
Terry Eagleton88 demonstra că la originea diverselor perspective cr itice stau anumite tipuri de
climat social-istoric și de aceea ele traduc ezităr ile ființei umane, care fie fuge de Istorie (în
formalism, structuralism, New Criticism), fie aleg e să o înfrunte, în încercarea de a o schimba
(în marxism, feminism).
Principalele mutații din critica secolului XX cond uc spre disipline variate, precum
psihologia, lingvistica, antropologia, filosofia. C ritica încerca să-și adapteze discursul pe
inovațiile formelor de literatură, întrucât ea vine ca o ariergardă a acesteia, fiind obligată să se
adapteze cu instrumente cât mai adecvate pentru a s onda eficient fenomenele literare. Dintre
principalele direcții de cercetare în critică amint im formalismul, structuralismul și
poststructuralismul, teoriile receptării sau abordă rile psihanalitice, pe care N.I. Popa le
cercetează, le invocă în studiile sale și chiar le aplică metodele în studiile aplicative.
Formalismul a apărut ca o urmare a mișcării formal e din Rusia și s-a dezvoltat între
anii ’20-’30 ai secolului XX, fiind considerat punc tul de plecare al tuturor teoriilor critice
ulterioare, mai ales al structuralismului, pe care N.I. Popa îl cunoaște îndeaproape și folosește
în studiilea sale. Pe scurt, formalismul propune tr ecerea în plan secund a conținutului operei
literare și studiul detaliat al formei acesteia. Nu analizau forma ca expresie a unui conținut, ci
acesta devenea pretext pentru crearea unui edificiu formal. Creștea importanța elemntului
lingvistic, întrucât limbajul poetic este o abatere de la normele comunicării obișnuite. De
aceea, analiza modului în care limbajul artistic de vine artistic constituie sfera de interes a
formaliștilor. Sintetic, abordările formaliste vor urmări: identificarea temei, a unui procedeu
structurant (ironie, paradox, ambiguitate, tensiune semantică) sau a figurilor de stil;
prezentarea perspectivelor narative, a tipurilor de conflict și a categoriilor de personaje;

87 Eugen Simion, Sfidarea retoricii. Jurnal german , București, Editura Cartea românească, 2009, p. 25 0
88 Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere, Editura Polirom, 2008

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

74
urmărirea modului în care elementele componente con struiesc imaginea unui text unitar și
coerent .
O mișcare similară, care se axa pe aspectele forma le ale textului, se dezvolta în
perioada de debut a lui N.I. Popa, adică în anii ’3 5 -’50. Este vorba despre Noua Critică, New
Criticism, care se dezvoltă cu precădere în spațiul universita r american și îi are ca
reprezentanți printre alții pe I.A. Richards, Clean th Brooks, Northrop Frye, William Empson,
T.S. Eliot. Pentru această școală critică, universu l poetic devine un univers sensibil, care
salvează ființa de caracterul meschin al realității . Terry Eagleton sintetiza în același volum:
,,A citi poezie însemna pentru New Criticism a nu t e angaja în nici un fel și față de nimic;
poezia te învață numai «dezinteresul», o respingere perfect imparțială, senină, speculativă față
de orice caz particular.”89
Un alt curent critic pe care N.I. Popa îl invocă î n nenumărate rânduri este
structuralismul. El a apărut ca o mișcare culturală axată pe identificarea raporturilor dintre
limbaj, cultură, societate. La originea sa stau stu diile de lingvististică structurală ale lui
Ferdinand de Saussure, precum și principiile formal ismului. Principala diferență dintre
formalism și structuralism ar fi de treptata îndepă rtare de text pe care o propune cel de-al
doilea. Structuralismul era interesat mai degrabă de modul în care un text se încadrează într-o
structură mai amplă, în vreme ce abordarea formalis tă valorifica doar spațiul textului.
Totodată, structuralimul era fundamentat pe princip iul că literatura, ca formă de manifestare a
culturii, este parte a unui sistem de semne, explic ându-se astfel legătura cu semiotica.
Mișcarea a început în Franța în anii ’50, cînd Clau de Lévi-Strauss s-a folosit de
concepțiile lui Saussure pentru a interpreta mituri le. După modelul morfemelor , identificate în
analiza lingvistică, cunoscutul antropolog lansează conceptul de mitem , unitate constitutivă a
mitului. Chiar dacă el va depăși structuralismul, m ulte dintre textele sale fiind manifeste ale
post-structuralismului, Roland Barthes analiza în a ceeași manieră manifestările mitice în
lumea contemporană, în volumul Mitologii (1957).
Pentru înțelegerea esenței structuralismului, este relevant urmăorul pasaj din Gérard
Genette:
,,Ideea structuralistă înseamnă aici să privim lite ratura în evoluția ei globală,
realizînd decupaje sincronice cu diferite etape și comparînd tablourile între ele.
Evoluția literară apare în acest caz în toată bogăț ia sa, care ține de faptul că

89 Terry Eagleton, Teoria literară. O introducere , Editura Polirom, 2008, p. 69

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

75
sistemul subzistă modificîndu-se fără încetare. […] Să notăm prezența sau absența
– izolat – a unei forme sau a unei teme literare ca re nu înseamnă nimic atît timp cît
studiul sincronic nu a arătat care este funcția ces tui element în sistem. Un element
poate să se mențină schimbîndu-și funcția sau, dimp otrivă, să dispară lăsîndu-și
funcția altuia. […] Istoria literară înțeleasă astf el devine istoria unui sistem.
Rezultă că semnificativă este evoluția funcțiilor ș i nu aceea a elementelor, iar
cunoașterea relațiilor sincronice precede în mod ne cesar pe aceea a
procedeelor.”90
Optica formalistă este astfel depășită; unde Tomașe vski era interesat de evoluția
procedeelor, Genette pune accent pe sistemele din c are acestea fac parte.
Tendințele din critica secolului XX, mai ales cele din a doua jumătate, influențau
inevitabil și domeniul literaturii comparate, iar c ercetările și contribuțiile lui N.I. Popa din
întreaga carieră se bazează pe o cercetare exhausti vă, la zi, a curentelor și teoriilor din critica
europeană și nu numai.
Se observă aceastră trăsătură și în volumul Studii de literatură comparată, din 1981,
care reunește o parte cele mai importante cercetări ale lui N.I. Popa din domeniul literaturii
comparate și al literaturii franceze, preluate din importante reviste de specialitate din țară sau
străinătate. Ele tratează problemele de metodologie a literaturii comparate, tendințele noii
critici franceze, psihologiile naționale și relații le lor cu literatura comparată, dar se axează și
pe aplicarea lor mai ales pe aspecte ale literaturi i franceze.
Volumul cuprinde două părți. Prima este alocată su portului teoretic al literaturii
comparate, integrat în orizontul larg al tendințelo r europene ale vremii și cuprinde:
 Psihologii naționale și „literatură comparată”
 Un umanism modern: literatura comparată
 Tendințe noi în critica franceză actuală
 În jurul problemelor de metodologie a literaturii c omparate pe marginea unei lucrări
recente
 „Noua critică” franceză și literatura comparată
 Snobi și snobism
 Actualitatea spiritului critic și condițiile lui
 Esența poeziei franceze.

90 Gérard Genette, apud Gérard Gengembre, Marile curente ale criticii literare , Editura Institutul European, Iași,
1996, p. 39

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

76
Studiile din partea a doua au un caracter aplicativ și monografic, aplecându-se asupra
unor personalități precum Eminescu, Voltaire, Madam e de Staël, fie asupra trăsăturilor
literaturii franceze:
 „Lettres philosophique” de Voltaire și Revoluția fr anceză
 200 de ani de la nașterea Domanei de Staël
 Eminescu și romantismul francez
 Delicatețea, trăsătură dominantă a personalității l ui G. Ibrăileanu
 Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura c omparată
 Poeții în fața morții
 Esența poeziei franceze
Dincolo de activitatea continuă asupra operei lui Nerval, prin modernitatea lor, studiile
și articolele critice ale lui N. I. Popa nu și-au p ierdut valoarea și actualitatea, oferind în
continuare o perspectivă demnă de a fi luată în sea mă asupra literaturii comparate.
N.I. Popa înțelegea literatura comparată în relație cu geografia literară și psihologiile
naționale,aceasta deschizând o nouă perspectivă asu pra fenomenului estetic, iar cercetarea
literară considera că trebuie să aibă ca punct de p lecare „o idee filosofică despre om, despre
creație și despre semnificația acesteia”. Astfel, p erspectiva lui N.I. Popa asupra
comparatismului se axează pe o formă de umanism mod ern.
Într-un articol din 1937, surprindem sistemul de gâ ndire limpede al criticului ieșean,
care punea dezinvolt în relație literatura generală și cea comparată, un domeniu care se afla
încă în plin proces de devenire:

„Ce este literatura generală? Este oare studiul psi hologic, estetic, al literaturii
considerate ca formă de artă, al condițiunilor ei d e dezvoltare,etc? Nu: cu acestea
rămânem în istoria literară. Este oare istoria univ ersală a literaturilor, așa cum au
încercat să o scrie foarte mulți compilatori, alătu rând istoriile diverselor literaturi
din lume? Nu: asemenea colecții nu oferă decât o se rie de istorii literare naționale
puse cap la cap. Este, în fine, o istorie internați onală a literaturii Europei,
bunăoară, împărțită pe epoci, pe curente, pe genuri , și nu pe națiuni, așa încât să
poată înfățișa un tablou unic al acestui vast ansam blu de fapte și de opere?
Intreprinderea ar fi imensă; numai o echipă de cerc etători ar putea-o încerca,
presupunând că toți ar fi însuflețiți în aceeași mă sură de un spirit cu adevărat
internațional și înarmați cu o pregătire suficientă . Eu am încercat măcar schița

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

77
acestui mare tablou, scriind, acum 12 ani, un Préci s d’histoire littéraire de
l’Europe depuis la Renaissance, care a fost tradus în limbile suedeză, engleză,
spaniolă, sârbească, dar a cărui ediție franceză es te pentru moment epuizată.
Însă literatura generală nu-i reprezentată numai de prin aceste sinteze largi. Acest
termen indică mai ales o categorie de lucrări mai l imitate și mai amănunțite. Se
înțeleg sub acest nume toate cercetările care au ca obiect grupuri de fapte comune
mai multor literaturi în aceeași epocă. Așa ar fi: petrarchismul, filosofismul din
«epoca luminilor», romantismul, realismul, simbolis mul etc. Un asemenea studiu
presupune cunoscute literaturile naționale care int ră în joc, pentru operele și
faptele pe care le procură în cutare perioadă, în s prijinul tendinței cercetate. El se
întemeiază deci în primul rând, pe texte împrumutat e de la unele literaturi, texte
analoage prin ideea sau sentimentul pe care îl expr imă și prin forma de artă pe
care o reprezintă. Aceste opere, aceste texte depin d adesea unele de altele printr-
un joc de raporturi și influențe, pe care literatur a comparată, așa cum se practică
în chip obișnuit, are drept rol să le scoară la ive ală și să le analizeze. Concluziile
literaturii comparate formează a doua temelie a lit eraturii generale. Dar aceasta
din urmă merge mai departe: aceste raporturi partic ulare, pe care literatura
comparată le-a pus în lumină, ea le grupează într-u n sistem de relații
internaționale, care exprimă ceea ce-i esențial în mișcarea sau curentul pe care-l
studiem. Ea nu contestă deci utilitatea nici a isto riilor literare naționale, nici a
literaturii comparate; ea nu încearcă să le înlocui ască; ea le completează și le
depășește.”91

Problematica abordată de N.I. Popa era în acord cu cercetările timpului său, dar
rămâne totuși și de actualitate. Toate studiile sal e conțin analize subtile ce impresionează prin
multitudinea ideilor, o erudiție ce pledează pentru umanism, în vreme ce metoda sa de
abordare a operei literare impune perceperea aceste ia, în mod simultan, ca structură și ca artă.
Ca toți comparatiștii epocii sale, și N.I. Popa est e preocupat de două probleme
esențiale, anume aceea a influențelor pe care le suportă opera, influențe ce o fac să ap ară ca un
mozaic, iar pe de altă parte se urmărește soarta pe care o are opera, adică influența pe care
ajunge să o exercite la rândul său asupra altor ope re literare.
Cele două aspecte implică chestiuni de intertextual itate, „de curioasă regăsire de sine a
unui poet în expresia altuia”, și de estetică a re ceptării, prin studii de difuziune și influență,
construite pe o sociologie literară a circulației o perelor în timp și spațiu92.

91 Nicolae I. Popa, O formă a istoriei literare internaționale: literat ura generală , Institutul de Arte Grafice
BRAWO, Iași, 1937, p.8-9
92 Marina Ionescu-Mureșanu, N.I. Popa, Analele Științ ifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iași, Tom XXVIII,
Secțiunea III, 1982, p.104

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

78
Trebuie subliniat că, dincolo de perspectiva istori că fundamentală în literatura
comparată, la N.I. Popa este foarte importantă rămâ ne „opera în sine”, „ființa operei literare
ca structură și artă”. În felul acesta, N.I. Popa s e modern prin disponibilitatea sa în receptarea
noilor tendințe formaliste sau, mai târziu, din cri tica franceză. El își formează o vizune care le
însumează evitând totuși excesele:

„Aș numi estetică literară comparată această disci plină modernă, în care se
întâlnesc deopotrivă istorismul secolului al XIX-le a, biologismul spiritului, așa
cum l-a înțeles veacul nostru, precum și revendicăr ile de autonomizare ale unui
Frumos fără țintă decât el însuși.”93

În ansamblul lor, studiile teoretice și cele aplica tive ale lui N.I. Popa propun în final un
critic predispus unei tendințe de unificare. Formaț ia sa inițială în școala comparatistă
franceză, obiectivă, bazată pe o solidă cercetare g enerală, predispusă spre istorism, s-a dovedit
o bază fertilă pentru noile critici postbelice. La N.I. Popa, între istoria literară clasică și
formele moderne de critică nu este o ruptură, ci o formă de continuitate.
Prin activitatea sa de comparatist, de cercetător l iterar, N.I. Popa propune teme
inovatoare, care merită investigate într-o manieră aprofundată, alături de realizările sale în
calitate de mediator între cultura română și cea fr anceză.

93 Nicolae I. Popa, Un umanism modern, literatura comparată, p.32

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

79

3.1. Un umanism modern: literatura comparată

Acest studiu din 1937 expune principiile literatur ii comparate dintr-o perspectivă pe
care N.I. Popa o menține de-a lungul întregii sale cariere critice, anume din perspectiva
umanismului, a circulației ideilor și originalități i lor. Fenomenul literar înțeles ca fenomen
estetic este valorificat de literatura comparată ca re reprezintă una din cele mai autentice forme
de umanism, întrucât contribuie la „lărgirea și adâ ncirea spiritualității”94. Dovedind încă o
dată o cunoaștere profundă a literaturii europene ș i a culturilor universale, N.I. Popa își începe
demersul cu o constatare, afirmând categoric că uma nismul și umanitățile sunt din nou „la
modă”95, condamnând totodată și faptul că nu sunt privite din perspectiva corectă, ci li se
deplânge decadența ori se inventează „umanitățile m oderne”. Așadar, demersul lui N.I. Popa
nu este singular în epocă, în jurul problemei umani smului organizându-se în Congresul
Internațional de istorie literară de la Zürich, în 1940, iar intelectuali de marcă a secolului
XX, precum Paul Valéry, G. Duhamel, Thomas Mann, J. Huizinga, și-au expus viziunile într-
un volum de referință, Vers un nouvel humanisme (Paris, 1937).
Ideea centrală a studiului, ce transpare încă din titlu, ar fi că umanismul doar și-a
schimbat conținuturile și țintele, de vreme ce idei le despre om și cultură s-au reînnoit
constant, iar umanismul implicit în literatura comp arată variază în cuprins, metodă, expresie și
norme de la țară la țară, de la un autor la altul. În sprijinul acestei concepții se adaugă un
motto din Afinitățile elective ale lui Goethe:

„Să lăsăm fiecăruia libertatea de-a stărui în ceea ce-l atrage, îi face plăcere sau i
se pare folositor; dar studiul esențial al umanităț ii este omul”, ceea ce ar însemna
că la atâtea forme de artă, corespund tot atâtea fo rme de umanism modern ce
urmăresc aceeași problemă a unui om unitar și echil ibrat: „Într-o epocă în care
rosturile omului par uitate în folosul unui etatism acaparator, când omul își pierde
noblețea și se vede redus la o cifră, să înțelegem de ce această nouă disciplină a
literaturii comparate, profund umanistă, trebuie în conjurată cu toată atenția.” 96

94 Un umanism modern: literatura comparată, în Studii de literatură comparată , p. 30
95 Un umanism modern: literatura comparată, în Studii de literatură comparată , p. 30
96 Ibidem, p.30

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

80
Schițând în cele șapte părți ale studiului o extre m de detaliată situație a tendințelor de
înțelegere a operelor artistice, N.I. Popa avertize ază că perspectiva literaturii comparate, una
dintre cele mai autentice forme de umanism, e cea m ai legitimă. În contextul crizei spiritului,
denunțate cu atâta virulență de toți moraliștii vr emii, creația artistică și literară internațională
își păstrează toată semnificația. Ea afirmă dreptul fenomenului literar în istoria spiritului și
justifică cercetarea de istorie literară. Operele c onstituie forme de cultură vrednice de truda
unui cercetător, de o descriere și de o interpretar e axate deopotrivă pe o preocupare estetică și
spirit filosofic. Istoria faptelor literare nu se p oate lipsi de o filosofie proprie. Așadar, la baza
oricărei cercetări literare, trebuie să stea o idee filosofică despre om, despre creație și despre
semnificația acesteia, încadrate într-o serie de plăsmuiri ale spiritului.
Literatura comparată vine să deschidă o nouă perspe ctivă asupra fenomenului estetic.
Ea este o formă dintre cele mai autentice de umanis m, în sensul cel mai nobil al cuvântului.
Metoda pe care se bazează literatura comparată nu poate face abstracție de contextul
social, de cadrul istoric, de formele de gândire al e epocii. Pentru N.I. Popa, ideea de durată
istorică stârnește un interes deosebit, deoarece „i storia este parcă o categorie de judecată, o
formă de gândire și un cadru permanent în care vin să se așeze faptele. Martoră este estetica
pură, silită să recurgă și ea la esența noastră ist orică. Ultimul stadiu al literaturii comparate
ilustrează nevoia spiritului modern de explicații i storico-biologice în creațiile intelectuale, fie
literare, artistice, filosofice sau forme de cultur ă. Căci noua disciplină înjghebată în sens strict
și înarmată cu metode științifice numai la începutu l veacului nostru, prin însăși natura ei larg
înțelegătoare, s-a mlădiat mereu la ultimele cerinț e ale spiritului, a evoluat și s-a adaptat
impunându-și punctul de vedere în toate ramurile de cercetări istorice, condamnându-și
singură excesele și naivitățile inevitabile de la î nceputurile oricărei ramuri științifice noi.
Paginile bibliografice din Revue de littérature comparée ilustrează, prin bogăția
preocupărilor lor, câmpul foarte modern îmbrățișat de această disciplină istorico-estetică.”97
Perspectiva istorică presupune selecția valorilor s au redescoperirea lor, un proces de
reactualizare generat de evoluția literaturilor eur opene. Literatura nu poate fi desprinsă din
contextul său spațio-temporal. Ea trăiește într-un spațiu și într-un timp ce nu pot fi trecute cu
vederea.

97 Idem, p.35

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

81
N.I. Popa își propune așadar să definească literat ura, să identifice prin raportare la alte
literaturi noutatea sa și să propună un demers prin care să descopere arta scriitorului, esența
artei sale, ceea ce este unicat, dar și stratul de influențe, afinități, izvoare, căci o operă literar ă
nu se creează ex nihilo , ea se încheagă din diferite izvoare, clare și lin iștitoare la unii scriitori,
obscure și bizare la alții: „opera literară apare c a un mozaic unde experiența personală, temele
și motivele poetice, reminiscențele livrești, dăinu ind în forme subterane, sunt puse în mișcare
de dinamismul propriu al scriitorului, după termenu l cam vag al marelui comparatist F.
Baldensperger. Nu se poate concepe azi o biografie a operei literare fără ajutorul literaturii
comparate, iscoditoare să afle biografia intelectua lă a scriitorului, tot ceea ce germanii numesc
das Werden , devenirea operei. ” Așadar, fondul de sentimente din copilărie, dorințele care au
răscolit adolescentul, frânate dureros de cenzură (Freud), lecturile, viața sentimentală,
călătoriile și lumea lor de senzații, relațiile, cu îndemnurile și sugestiile lor, prestigiul și
influența altor modele literare naționale sau străi ne – iată tot atâtea capitole de cercetat în
materialul care va duce la creație. În această priv ință, literatura comparată, pregătită încă din
secolul al XVIII-lea de teoria climatelor și a medi ilor (Vico, Montesquieu, Diderot, Herder),
de la ideea de relativitate a gustului, intuită de aceeași epocă, alături de descoperirea
folclorului (Herder) și de teoria creației, a făcut să înainteze mult înțelegerea mecanismului
creației literare.
Viziunea comparatistului român asupra operei litera re se formează pe baza unei culturi
literare extrem de vaste și pe analiza cercetărilor timpului în domeniile esteticii și influențelor
literare, pe care le consideră excesive în minuția și concluziile lor adesea prea categorice. N.I.
Popa consideră că un comparatist trebuie, în primul rând, să cunoască în manieră exhaustivă
tema abordată, să manifeste flexibilitate critică ș i să înțeleagă mecanismul de creație a operei
literare. El trebuie să aibă capacitatea de a recre a opera literară, să fie înzestrat cu intuiție,
luciditate și să fie capabil de incursiuni sistemat ice în literaturile străine, simultan însă
trebuind să fie și artist:

„Lui îi revine sarcina delicată de-a descoperi legi le creației de artă ale
scriitorului, așa cum se desfac din folosirea și ad aptarea acestor serii de izvoare,
formulă strict individuală, toată în nuanțe. Actul de re-creare mintală a operei
pornește mai ales de la intuiție, de unde a pornit și conceptul de creație. Dar firul
genetic lămuritor cere incursii întinse între liter aturile străine, recompunând însăși
ambianța întelectuală din care, după îndelungă gest ație, a prins a se înfiripa opera
literară. Trebuie reconstituită toată lumea de senz ații, de bucurii, dureri și

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

82
speranțe în care se scaldă viața scriitorului, comp lex de virtualități din care acesta
alege și interpretează pentru a crea.
Evident, operația este delicată, supusă la mari er ori și antrenează la
afirmații și construcții grăbite. Mai ales când, pă șind dincolo de urmărirea
izvoarelor, trecem la reconstituirea formulării, la creație propriu-zisă, unde
cuprinsul conștient și cel inconștient se îmbracă î n vorbe, limbaj unic, specific
scriitorului.
Bineînțeles, descoperirea tuturor izvoarelor livre ști ale unui scriitor nu duce
la nimic, dacă istoricul nu e capabil de intuiție p sihologică, de reconstrucție și de
trăire alături de autor, substituindu-se lui printr -un fel de endosmoză spirituală.
Intuiția directă, revelația întregului cuprins de g ânduri și a artei rămâne apanajul
istoricilor-artiști, capabili să străbată nemijloci t inima operei.”98

Un aspect asupra căruia N.I. Popa revine constant în studiile sale de literatură
comparată și pe care îl tratează minuțios este prin urmare și cel al influențelor, despre care
spune că nici nu pot fi concepute fără aparatura er udit-critică a literaturii comparate. Alături
de influențe, paralelismele și analogiile sunt inev itabile în orice demers de determinare a
contribuției reale a unui scriitor căruia i se ana lizează opera. Prin urmare, comparatistul are
misiunea de a studia riguros, pe baza erudiției sal e și a bibliografiilor, pe cât se poate de
obiectiv circulația temelor, motivelor, ideilor, to tul fiind „regândit, retrăit și retranspus
personal” într-un produs critic original, ce însume ază o analiză estetică, psihologică, filosofică
și care oferă globală asupra operei și specificului său național, în același timp integrând-o în
literatura universală. Acest amplu demers este are ca scop principal „descoperirea unui fond
comun de umanitate”, cu valoare de model. „Cum să u rmărim ecoul și influența literară a
personalității unui scriitor, a tehnicii, a subiect elor, a ideilor, sentimentelor sau cadrelor
propuse de el, -fără statisici complete și precise, bibliografii ample de ediții, traduceri, studii,
imitații, articole de presă, mărturii și interpretă ri, încadrate și tălmăcite prin atmosfera vremii
din țară și din țările străine? Tot acest bagaj de fișe cosmopolite, din care se compune orice
bibliografie ce se pretinde completă, trebuie regân dit, retrăit și transpus personal, pășind de la
faza de simple materiale, la acea de fapte discutat e critic, interpretare, dozate și îmbrăcate în
viață autentică.”99 Comparatismul lui N.I. Popa nu exclude deci istori a ideilor, studiile
tematice, critica comparată, cunoașterea limbilor s trăine, în special a celor europene, prin
urmare metode creatoare care să evidențieze ceea ce e cu adevărat umanist în operele literare,
ceea ce este durabil artistic și valoric.

98 Ibidem, p.36
99 Ibidem, p. 38

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

83
Profunda cunoaștere a literaturilor și a evoluției literaturii comparate, N.I. Popa
realizează o radiografie sincronică și diacronică a tendințelor din școlile comparatiste.
Francezii și școala comparatistă pariziană au rămas pe linia carteziană a faptelor, fixate de G.
Lanson și Ferdinand Baldensperger, Paul Hazard. Not a estetică se impune tot mai mult.
Germanii au alunecat pe planul mistico-filosofic. S impla analogie de fenomene, lipsită de
cauzalitate, în afară de filiație și geneză, apare mai seducătoare unor spirite dominate încă e o
panideia, disprețuitoare de fapte. Italienii, domin ați de spiritul școlii crociene, căutau o
apropiere între comparatism și estetica intuitivă, în timp ce slavii păreau atrași de mistica
creațiilor colective, folclor. Englezii și american ii au adoptat modelul și metodele franceze.
Această diversitate de spirit nu contravine ideii c ă literatura comparată este o disciplină
profund umanistă.
Ideea de umanism și umanitate , arată N.I. Popa, a suferit în mod firesc o evoluț ie, o
lărgire de sens, după cum reiese din multitudinea s tudiilor, conferințelor organizate pe această
temă. El apreciază viziunea Elenei Văcărescu, pentr u care umanismul însemna o disciplină
psihologică și morală, o restaurație a omului inter ior în fața celui cosmic, revenirea la o
concepție mai modestă a fericirii. Concluzia lui N. I. Popa ar fi că:

„Astăzi nu mai putem vorbi decât de un umanism tot alitar, îmbrățișând trecutul și
tradiția istorică, strâns aplicate problemelor actu ale, în vederea omului de mâine și
a spiritualității lui. Alături de umanismul greco-l atin, cultivat mai ales în Renaștere
și de clasicism, a prins a se dezvolta un umanism c reștin și artistic, înfățișat de
abatele Henri Bremond în magistrala Histoire littér aire du sentiment religieux en
France. Cine ar mai opune astăzi pe clasici moderni lor, dacă literaturile moderne
și-au câștigat drepturi la acest titlu de onoare, p rin bogatul lor cuprins de
umanitate? Ce documente definitive despre problema omului în operele lui
Shakespeare, Cervantes, Montaigne, Pascal, Molière, Racine, Goethe sau Balzac!
Cum să nu recunoaștem contribuția largă a limbilor și a literaturilor la formarea
individuală și colectivă a spiritelor? Nu-i mijlocu l cel mai natural și cel mai sigur
pentru a pătrunde în sufletul popoarelor și a sluji la apropierea lor?”100

Această judecată finală a lui N.I. Popa este admira bilă prin prisma valorilor pe care le
presupune și este o sinteză a tuturor viziunilor ex puse, comparate. Pentru el, umanismul nu
este doar un cult al frumosului și al poeziei, ca l a premergători. I se adaugă alte calități, fiind
„contrariul fanatismului”, un spirit, o dispoziție intelectuală însetată de dreptate, libertate și

100 Idem, p. 43

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

84
toleranță; o îndoială asupra căutării adevărului. C omparatistul ieșean milita pentru înțelegeri
intelectuale reciproce în vederea descoperirii unui fond de umanitate comun, în care să se
topească toate umanismele vechi și noi, în cadrul u nei elite restrânse, o elită capabilă să
înțeleagă conflictele spirituale din care se ivesc influențele literare.
Trebuie subliniat că pentru N.I. Popa, literatura comparată, prin domeniul și spiritul
său, lucrează activ la această circulație de idei, sentimente, atitudini de viață și forme de artă:

„Interesul ei tot mai apăsat pentru individualități și pentru ideologia
relativă la om și destinul lui; calitatea ei de-a r ăscoli viața psihologică din trecut,
punând spiritele la o adevărată școală de sensibili tate literară variată, de gust, de
cosmopolitism inteligent practicat, de relativitate istorică, simț critic și
obiectivitate, -iată ce face literatura comparată o formă vie de umanism.” 101

Ca o concluzie, umanismul, inclusiv literatura com parată, variază în cuprins, metodă,
expresie și norme de la țară la țară, de la un scri itor la altul. Francezii stagneză în planul
istoric cauzal, germanii persistă în speculația ide ologică, englezii într-un literary criticism,
lipsit de riscurile aventurii ideologice, iar itali enii merg îndrăzneț la marile construcții
sintetice, în care vederea largă e însoțită de prob lema formelor estetice, implicate în însăși
expresia literară. Însă oricât de diverse ar fi for mele de literatură comparată, observă N.I.
Popa, toate sunt forme de umanism modern, întrucât urmăresc aceeași problemă a unui om
unitar și echilibrat:

„Într-o epocă în care rosturile omului par uitate î n folosul unui etatism
acaparator; când omul își pierde noblețea și se ved e redus la o cifră, să înțelegem
de ce această nouă disciplină, profund umanistă, tr ebuie înconjurată cu toată
atenția.” 102
Iată așadar o perspectivă pe deplin actuală asupra literaturii comparate, chiar și după
aproape o sută de ani de la elaborarea sa.

101 Idem, p.43
102 Idem, p. 49

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

85

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

86

3.2. Psihologii naționale și „literatură comparată”

Ca și izvoarele, influențele, rezistențele, proble ma psihologiilor naționale este
recurentă în studiile lui N.I. Popa. Studiul în dis cuție a apărut în „Însemnări ieșene” în 1936 și
are un preambul în care deplânge, pe de o parte, eș ecul încercărilor de a construi o federație a
Statelor-Unite ale Europei, cu scop pacifist. Mai m ult, acest incipit este și premonitoriu,
întrucât prevestește a doua mare conflagrație mondi ală, intuindu-i corect cauzele și caracterul
inevitabil:
„Poparele Europei și cele din alte continente, zăgă zuite mai agresiv ca oricând în
sfera lor de interese, par a se pregăti pentru o no uă încleștare, înainte ca
amintirea halucinantă a celei din 1914 să se fi sti ns cu totul…Oamenii își dezvăluie
ființa intimă în împrejurări grele, când li se cer reacții rapide. Toată zgura
sufletului se vede atunci răscolită și proiectată î nainte, ca armă de apărare;
instinctele slobozite lucrează în voie… și aceast a după sute de ani de ideologie
pacifistă, de cunoaștere reciprocă a popoarelor! ” 103

În acest context al exaltărilor sistematice și al e rorilor științifice, N.I. Popa consideră
că este necesar a lămuri conceptul de psihologie na țională, iar articolul devine un manifest
pentru conoașterea obiectivă a popoarelor și apropi erea dintre ele.
Problema psihologiilor naționale nu este nouă, stu diile ce i-au fost dedicate fiind
numeroase, adesea contradictorii, însă este cu cert itudine un aspect esențial al literaturii
comparate. Se bazează pe un material bogat, de mult e ori subiectiv, ce solicită cercetătorului
intuiție, vastă experiență cosmopolită și capacitat e de adaptare. Astfel, între documentele ce se
adună numeroase „în suflete, în arhive, în bibliote ci”, sunt scrisorile, memoriile, însemnările
de călătorie, eseurile, tipurile etinice transpuse ca tipuri literare, faptele istorice, evocările
nostalgice de atmosfere, apologiile și pamfletele. Toate pot constitui materiale pentru
psihologia unui popor, chiar dacă gradul lor de rel evanță diferă întrucât, și deși conțin pagini
de viață autentică și constituie adesea strădania u nor spirite mlădioase de a înțelege o altă
mentalitate, de a o desluși și de a o traduce în va lori proprii, ele nu se pot debarasa de multe
ori de prejudecăți și de clișee de judecată, de anu mite prisme deformate ce conduc involuntar
spre anumite viziuni și anumite reacții:

103 Nicolae I. Popa, Psihologii naționale și „literatură comparată” în Studii de literatură comparată, Editura
Junimea, Iași, 1981, p. 23

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

87
„Așa Voltaire, în Lettres philosophiques, era prea francez pentru a-și asimila fără
erori formele de gândire ale Angliei. M-me de Staël comite greșeli mari în
reportajul așa de ascuțit și de viu din De l’Allema gne; de dragul analogiei cu
Franța și dintr-un fel de neputință de a face corp cu tradițiile spiritualității
germane, ea sacrifică nuanța și elementul național ireductibil.” 104

Șirul exemplelor continuă, ca de obicei, ceea ce do vedește încă o dată că N.I. Popa se
baza în orice demers critic pe o cunoaștere temeini că, sincronică și diacronică, a feomenelor
de cultură europene.
Dificultatea atât de deasă de a pătrunde în suflet ul unui popor, N.I. Popa o pune pe
seama unei comodități intelectuale care conduce la erori în acest domeniu subtil.

„Purtăm în noi forme de judecată inconștiente, făcu te din prejudecăți
îndărătnice, din reminiscențe livrești, din presti giul mitic și din legenda unor
oameni –sau poate în fine din mirajul unor speranțe noi. Realităților vii, înfipte sub
ochii noștri, le substituim visul nostru lăuntric. În orice caz, este un compromis
între ele. Romanticii o spuneau adesea, ca un laitm otiv literar: realizarea
dorințelor nu egalează niciodată feericul vis treaz , plăsmuit mai dinainte; de aici și
rămânerea multora în pragul acțiunii, amânând, cât mai mult, amărăciunea
deziluziilor totdeauna probabile.”105

Odată invocați romanticii, N.I. Popa nu pierde pril ejul de a-l aminti pe Nerval, care
devine însă un etalon în metoda de înțelegere a psi hologiilor naționale, căci a cunoaște un
popor străin înseamnă a te identifica cu el, a-i pă trunde și împrumuta sufletul milenar,
obiceiurile, reacțiile elementare, iar Nerval face asta în Voyage en Orient sau în Lorely .
Neobosit observator al sferei culturale a vremii, nu doar a trecutului, N.I. Popa
constata că exista o modă a portretelor de țări, a portretelor psihologice de tipuri naționale ce
s-au impus ca gen literar. Criticul român le numeșt e „experiențe comparatiste”, însă atrage
atenția că ele trebuie să depășească sadiul de simp le însemnări de călătorie și că portretele
psihologice naționale ar trebui „lucrate după date tehnice precise, cu planuri istorice în
adâncime și chiar cu cifre, înmănunchiate într-un c adru de idei generale”106.

104 Ibidem, p. 25
105 În Studii de literatură comparată , Junimea, Iași, 1981, p. 26
106 Ibidem, p.27

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

88
Ca repere pentru o receptare corectă a psihologiil or naționale, N.I. Popa propune
lucrări de H. Pernot, Lucien Romier, Henri Beluard, Paul Morand, G. Rodriguez, Curtius, Leo
Ferrero, André Maurois, întrucât din aceste sinteze psihologiile naționale se desfac organic,
dintr-un sol, dintr-un ansamblu de condiții geograf ice, istorice, economice și culturale, toate
ilustrând o cunoaștere obiectivă a țărilor asupra c ărora s-au concentrat.
În plus, N.I. Popa avertizează în privința defectu lui unor astfel de lucrări ce își propun
să studieze psihologia comparată a popoarelor.

„Se simte că aceste lucrări poartă doar urma unei c unoașteri livrești, a omului de
cabinet, grăbit să deducă și să construiască, deriv ând nuanțe sufletești dintr-un fel
de proces matematic, așa cum lucrează compozitorul în căutare de acorduri
armonice sau pictorul, preocupat să determine rapor turi de culori, deduse din
legile fizicii. Le lipsește experiența vie și direc tă a psihologicului, mare călător,
pentru care peisajul, casele, alimentația, cărțile și viața familiară fac parte din
sufletul obiectiv.” 107

Acestea constituie niște planuri de judecată care n u lipsesc la marii călători, cu o largă
experiență cosmopolită, din ale căror opere nu lips ește nota inteligent comparatistă.
În continuare, demersul criticului ieșean semnalea ză apariția unor cercetări, în special
din Franța, care realizau portretele psihologice al e popoarelor francez, german, englez, italian
sau ale poparelor balcanice. El constata că cercetă rile s-au realizat pe planuri multiple,
îmbinându-le pe cel adânc istoric, cu cel politic, social, moral, cultural și condamnă teoria
raselor care în Germania se manifesta tot mai agres iv. Psihologia națională este, de fapt,
psihologia unei culturi proprii, capabile să asigur e autoritate și să unifice. Ea reprezintă
întreaga expresie a sufletului unui popor, așa cum reiese din formele sale de civilizație, din
istorie. N.I. Popa își provoacă cititorul să vadă m ai departe de aceste psihologii naționale și să
preîntâmpine criza istorică a unui nou război mondi al născut dintr-o ideologie ce se baza și pe
teoria raselor: „Urmărind cu gelozie specificul naț ional, popoarele europene oare nu se
condamnă singure, renunțând la reînnoiri fecunde?” 108

107 Ibidem, p.28
108 Ibidem, p. 29

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

89
Finalul articolului ce previne asupra unei crispări naționale generalizate a epocii,
aduce în prim-plan umanismul căruia N.I. Popa îi de dicase un întreg studiu, printr-un citat din
1914, a cărui valoare etică este actuală încă:
„Les Universiés françaises, elle, continuent de pen ser que la civilisation est
l’oeuvre, non pas d’un peuple unique, mais de tous les peuples; que la richesse
intellectuelle et morale de l’umanité est crée par la naturelle variété et
l’indépendence nécessaire de tous les génies nation aux.”109

109 Ibidem, p. 29

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

90

3.4. În jurul problemelor de metodologie a literaturii c omparate
pe marginea unei lucrări recente110

Un studiu revelator pentru felul în care N.I. Popa definește și înțelege să practice
literatura comparată este și cel în discuție, elabo rat în 1968. Scris în perioada maturității sale
profesionale, el vine ca o continuare a ideilor di n tinerețe, ca o evoluție firească. Pretextul
acestui demers l-a reprezentat lucrarea Literatura comparată111 a lui Cl. Pichois și A.M.
Rousseau, apărut la Paris în 1967. Cei doi, profeso ri la două universități din Bâle și Aix-en-
Provence, au coordonat acest volum ce ilustra o for mă de colaborare internațională, în
încercarea de a reuni diferite concepții privitoare la obiectul și metodologia literaturii
comparate, într-o epocă în care această disciplină șiințifică devenise tot mai actuală pe plan
mondial. Ideile studiilor celui de-al V-lea Congres al Asociației Internaționale de literatură
comparată, ce avusese loc la Belgrad, erau așadar r eunite în acest volum, iar N.I. Popa își
propunea să confrunte tendințele nou afirmate în șt iința mondială cu propria viziune asupra
literaturii comparate și stadiul disciplinei în com paratismul românesc. Din maniera în care
abordează aceste tendințe și observându-le pe cele pe care le susține, putem să-l încadrăm și
pe N.I. Popa într-o anumită tipologie de comparatiș ti.
Încă de la început, el ține să sublinieze că disci plina literaturii comparate este una cu
tradiție în spațiul românesc, originea sa fiind de filieră franceză. Evident, el însuși a contribuit
la importul de idei în acest spațiul românesc și a contribuit substanțial la înrădăcinarea lor în
mediul universitar, mai ales ieșean, dar și prin al te canale de comunicare culturală:

„Toți cercetătorii noștri s-au condus mai ales dup ă îndrumările de istoriografie
literară franceză și germană ale veacului trecut sa u după școala franceză formată
în jurul marii publicații Revue de littérature comp arée, de la Paris, întemeiată de
F. Baldensperger și P. Hazard în 1921, condusă apoi de Jean Marie Carré și M.
Bataillon.”

110 Anuar de Lingvistică și Istorie Literară, T. 19, p175-184, Iași, 1968. În Studii de literatură comparată ,
Junimea, Iași, 1981, p.81-97
111 Cl. Pichois, A.M. Rousseau, La Littérature comparée , Paris, A. Colin, 1967

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

91
Totodată, pe plan internațional, contribuția intele ctualilor români în evoluția
disciplinei aduce în discuție numlele lui B. Muntea no, fost profesor la Universitatea din
București și secretar al Revue de littérature comparée. El a fost recunoscut drept teoretician al
literaturii comparate odată cu lucrarea Constantes dialectiques en littérature et histoire
(Didier, 1968). În spațiul spaniol, Al. Ciorănescu publica în 1964 Principios de literatura
comparada .
Tabloul general al mișcării comparatiste contempor ane lui N.I. Popa cunoștea diverse
tendințe. Tezele cu teme comparatiste ale lui Pompi liu Eliade, N.I. Apostolescu, N. Șerban,
Al. Ciorănescu, Dorothea Cristescu au fost susținut e la Sorbona, iar lucrările din acest
domeniu publicate odinioară de B.P. Hașdeu în folcl or comparat, de Nicolae Iorga, Ch.
Drouhet, D. Russo, N. Cartojan, Ramiro Ortiz, D. Po povici, Eugen Lovinescu, P.P.
Panaitescu, N.N. Condeescu, L. Rusu, P. Caraman, G. Călinescu, Al. Dima, I. C. Chițimia
erau dominate de problema izvoarelor și a influențe lor, după expresia franceză, de filiația și
geneza operelor literare, stabilite istoric. Ca un moment ulterior acestei generații, Tudor Vianu
și elevii săi urmăreau în special istoricul temelor și al motivelor și situarea literaturii
românești, cu specificul ei național, în cadrul lit eraturii universale.
Format în spațiul francez de către comparatiștii d e la Universitatea Sorbona, N.I. Popa
nu poate decât să salute entuziast traducerea în ro mână a Literaturii comparate a lui Paul van
Tighem, ediție realizată și prefațată de Al. Dima în 1966, în ciuda faputului că școala
franceză era tot mai criticată pentru tendința sa p ozitivistă, reducționistă la literaturile
europene și condusă de studiul izvoarelor și influe nțelor.Ulterior, fapt care se va observa și în
studiile lui N.I. Popa, concepția comparatistă fran ceză s-a lărgit prin ideea de interferențe
literare, adică prin raporturile reciproce dintre p opoare și locul acordat condițiilor social
-politice în receptarea influențelor.
De asemenea N.I. Popa consideră că în spațiul român esc a avut o influență decisivă
școala comparatistă americană, condusă de René Well ek, autorul volumelor Theory of
Literature și New Criticism . Așadar, dincolo de izvoare, influențe, istoricul temelor și al
motivelor literare, dincolo de raportul literatură națională – literatură universală, comparatiștii
români încep să aibă în vedere schimburile internaț ionale de idei, atitudini, sentimente,
curente și stiluri, chiar o stilistică și o metrică comparată, bazate pe principiile structuraliste.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

92
Și în Franța, metoda europeană își recunoaște limit ele prin René Étiemble, care în
Comparaison n’est pas raison. La Crise de la litté rature comparée atrage atenția că studiu
literaturilor europene nu este suficient, ci trebui e extins asupra celor din Asia, din China și din
Japonia, din America de Sud, întrucât literaturile acestea chiar au precedat Europa în unele
idei, tendințe sau moduri de expresie.
Un aspect demn de luat în seamă ar fi că pentru N. I. Popa interesul demersului
comparatist nu se poate limita doar la factorul emi țător, ci el considera că:

„studiul trebuie să adâncească în particular contri buția factorului receptor în
asimilarea organică a influenței, transpusă în crea ții originale și naționale.
Problema privește deopotrivă circulația internațion ală a curentelor și a stilurilor,
a temelor și a motivelor care apar adaptate și dife rențiate de la țară la țară,
potrivit situației locale specifice. Scopul princip al al literaturii comparate este
doar o mai bună înțelegere istorică și estetică a l iteraturilor naționale, considerate
prin comparație în individualitatea lor particulară .”112

În această perioadă de căutări, de criză a literat urii comparate, numărul studiilor, al
conferințelor și congreselor internaționale este în continuă creștere. N.I. Popa a fost prezent și
activ în acest dialog internațional dintre Est și V est, dialog ce urmărea același orizont
mondial de cercetare, pe baza social-politică a inf luențelor literare, operele fiind privite ca
structuri unitare și vrednice de o analiză pe baze psihologice, lingvistice, stilistice și
prozodice, metodele aplicate fiind ale structuralis mului american. Cunoscând tot ce are
caracter de noutate în domeniu, îi este ușor să apr ecieze volumul care i-a folosit drept pretext
pentru analiza stadiului disciplinei căreia i-a ded icat întreaga carieră. La Littérature comparée
de Cl. Pichois și A.M. Rousseau i se pare foarte bi ne documentată și critică, o sinteză
originală care oferă o imagine justă asupra studiil or comparatiste.
Discursul critic al lui N.I. Popa se construiește pe secvențele volumului în discuție:
nașterea și dezvoltarea literaturii comparate, schi mburile literare internaționale, soarta literară,
succesul, influența și izvoarele, literatura univer sală și filosofia literaturii. În privința celor
două din urmă, N.I. Popa recunoaște că aderă la con cepția românească a timpului său, emisă
de Al. Dima în volumul Conceptul de literatură universală și comparată (1967):

112 În Studii de literatură comparată , Junimea, Iași, 1981, p. 83.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

93
„În literatura comparată se studiază desigur arta l iterară specifică, prin
problemele științifice particulare ale creației, li mbă, sintaxă, stil și prozodie privite
comparatist, urmărind unitatea dialectică dintre co nținut și mijloacele de expresie.
Dar filosofia literaturii comparate propriu-zisă tr ebuie să meargă mai departe, la
esența operei literare, la o estetică a creației, a ducând astfel o contribuție
specifică la estetica generală.”113

Dacă peste capitolul Istoria ideilor trece destul de repede, întrucât revine la viziune a
lui Paul van Tighem, care credea că literatura comp arată trebuie golită de orice valoare
estetică și să primească o valoare istorică, o vizi une ce fusese deja contrazisă de școala
americană structuralistă și de Étiemble, N.I. Popa se manifestă un interes deosebit capitolului
Structuralismul literar . El este un critic care nu doar receptiv la inovaț ia domeniul în care
activeză, ci și predispus să o îmbrățișeze, conștie nt fiind de contribuția necesară în domeniul
lingvisticii, psihologiei, sociologiei, în estetica traducerilor. Pentru comparatiști, structura
operei literare devine obiect de studiu:
„Astfel se vor compara opere pe care nu le leagă ni ci o cauzalitate directă, dar
care posedă o comunitate de structură și de funcție . Găsim aici ideea analogiilor și
a paralelismelor teoretizate de Al. Dima. O analiză gramaticală și stilistică
(frecvența cuvintelor și a expresiilor) completează metoda printr-o vedere
interioară.” 114
Dacă în privința traducerilor, N.I. Popa se declar ă în acord cu Cl. Pichois și A.M.
Rousseau, el nu le va accepta totuși cele două defi niții ale literaturii comparate, pe care
aceștia, spirite sistematice, le încearcă. Prima di ntre ele: „Literatura comparată este arta
metodică, prin cercetarea legăturilor de analogie, de înrudire și de influență, de a apropia
literatura de celelalte domenii ale expresiei sau a le cunoștinței, sau faptele și textele literare
între ele, distante sau nu în timp și spațiu, cu co ndiția ca ele să aparțină mai multor limbi sau
mai multor culturi, chiar dacă ele fac parte dintr- o aceeași tradiție, pentru a le descrie, a le
înțelege și a le gusta mai bine.” A doua definiție care îi atrage atenția lui N.I. Popa este:
„Literatura comparată: descriere analitică, compara ție metodică și diferențiată, interpretare
sintetică a fenomenelor literare interlingvistice ș i interculturale, prin istorie, critică și filosofi e,
pentru a înțelege mai bine literatura ca funcție sp ecifică a spiritului uman.” Ceea ce le
reproșează comparatistul român colegilor francezi a r fi că nici una dintre definiții nu indică
rolul literaturii comparate în înțelegerea literatu rilor naționale, deși acest aspect îi preocupase
și îl abordaseră în alte studii precedente.

113 Ibidem, p. 89.
114 Ibidem

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

94
N.I. Popa urmărește lucid, organizat și metodic st udiul lui Claude Pichois și A.M.
Rousseau, discutând în paralel cu aceștia problemel e literaturii comparate ca disciplină
științifică, metodele, obiectivele și perspectivele sale. Este capabil să judece, să confirme sau
să respingă nuanțele moderne ale acestei discipline umaniste și recomandă acest volum drept
un reper pentru comparatismul românesc, lansat de T udur Vianu într-o anumită direcție, dar
aflat cumva la confluența dintre Est și Vest, și ca re încă încerca să își găsească un făgaș al
său.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

95

3.4. Tendințe noi în critica franceză actuală115
Apărut într-o epocă în care critica literară în ge neral, deci și cea comparatistă erau sub
semnul inovației, acest studiu cu un conținut extre m de dens și-a luat numele de la o întrunire
organizată în 1966 în Franța și intitulată Les tendances actuelles de la critique . Participaseră
nume mari ale criticii franceze, anume Gérard Genet te, Jean Ricadou, Jean Pierre Richard,
Jean Tortel, George Poulet.
N.I. Popa parcurge retrospectiv fazele criticii fr aceze din secolul XX, de la etapa
criticii universitare pozitiviste, de esență tainia nă și lansoniană, spre anii ’50, când apare deja
o nouă optică în cercetare, de la analizele de text pe baze stilistice și lingvistice, literatura
comparată, până la curente literare și la sinteze mai largi. Reprezentativă consideră a fi pentru
această perioadă lucrarea lui Pierre Moreau, La critique littéraire en France (A.Colin, 1963).
În „noua critică”, N.I. Popa consideră ca moment de reper articolul Quelques aspects
nouveaux de la critique littéraire en France, semnat de Jean-Pierre Richard. Universitar și
promotor al „noii critici”, el promoveză aspecte al e criticii precum: „întoarcerea la text”, „spre
adâncimi”, „materii, forme, carne”, „spre conștiinț ă”, „o critică a totalității”, „spre concret,
spre origine”, „opera și proiectul ei”, „literatură și ființă”.
Ulterior, „noii critici” i se alătură nume de marc ă, precum Jean Paulhan, Maurice
Blanchot, Jean Pommier, Charles Mauron, Jean Starob inski, Roland Barthes și J.P. Sartre. O
serie de reviste, mai ales de avangardă, ca „Les Te mps Modernes”, „Critique”, „Tel-Quel”,
„Lettres françaises”, s-au raliat demersului de tra nsformare radicală a criticii literare,
îmbogățită cu noi concepții privitoare la esența op erei literare și la sensul subiectiv și creator
al criticii de interpretare, inspirate din filosofi ile epocii. Toate viziunile lor converg însă într-o
direcție, anume primatul operei privită ca obiectiv principal al criticii, refuzul istoriei literare
biografice, pe baze pozitiviste, adâncirea „lumii i maginare” a scriitorilor pe temeiuri
psihologice și psihanalitice și cercetarea structur alistă a experiențelor și creațiilor lor. Se
adaugă și aspecte care țin de istoria ideilor. Actu l critic devine tot mai complex așadar, critica
urmând ca, din relația autor-operă, să definească p ersonalitatea autorului studiind multilateral
opera. Apoi, „noua critică” văzută și ca o formă de fenomenologie „în căutarea unității”, fiind

115 În volumul Metodologia istoriei și criticii literare , București, Ed. Academiei, 1969 și în Studii de literatură
comparată , Editura Junimea, Iași, 1982

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

96
în legătură cu științele umane, colaborând cu psiha naliza și sociologia temelor. Pentru Serge
Doubrovski, profesor la Universitatea din New York, critica devine filosofie și e situată
dincolo de științele umane, fiind o formă de „psiha naliză existențială”.
În galeria acestor nume mari de critici din deceni ul al șaptelea al secolului trecut, pe
care N.I. Popa îi prezintă succint și cărora le exp une atât de sintetic și firesc ideile esențiale ce
revoluționeză domeniul criticii franceze, el ține s ă sublinieze că există și contribuție
românească, deloc de neglijat, prin Tudor Vianu, Mi hai Ralea, Adrian Marino.
De fapt, spune N.I. Popa, originile „noii critici” sunt destul de îndepărtate și diverse,
nu doar de origine franceză, ci și străină, univers itare sau pornite de la scriitori. „Noua critică”
este produsul unei colaborări internaționale de cât eva decenii. Analizându-i sursele și evoluția
pas cu pas, N.I. Popa concluzionează că opoziția di ntre cele „două critici” ale lui Roland
Barthes, cea universitară, erudită, și cea nouă, cr eatoare, este falsă. El propune o atenuare a
acestei opoziții. Reînnoirea criticii este necesar ă, ea trebuind a fi privită și ca un proces de
creație, în care criticul trebuie să dea dovadă de intuiție, talent, de capacitate de a formula
critic adevărurile operei. Este firesc, spune el, c ă această nouă critică franceză se îndreaptă
spre o nouă estetică literară, în care converg date lingvistice, filosofice, fără a înlătura însă
complet datele istorice, așa cum cereau alți critic i și scriitori. N.I. Popa adoptă viziunea lui G.
Poulet, considerând că nu se poate face critică val abilă fără istoria ideilor, a sentimentelor, a
imaginației, a conștiinței. În privința istoriei li terare, el solicită o revizuire a metodelor, altfel
utilitatea ei fiind discutabilă.
O altă concluzie a lui N.I. Popa ar fi legată de p oezie. Ea este cea mai câștigată,
conchide comparatistul ieșean, după această reformă a criticii noi, ca mijloc de analiză
interioară și expresie. Se crează un dialog între p oeți, filosofi, critici și stilisticieni, produsul
fiind o poetică modernă, cu mijloace noi de sondaj în fenomenul poetic.

„Critica psihanalitică și psihocritică a lui Bachel ard și Mauron, cea tematică,
critica formalistă practicată de lingviștii structu raliști ca Roman Jakobson sau
Riffaterre, de Roland Barthes și Jean Rousset, crit ica existențialistă, numită
„critica totală”, a lui Serge Doubrovski –toate au înmulțit căile de acces în lumea
poeziei, prin cercetarea lumii interioare și a limb ajelor poeților.”116

116 Idem, p. 79

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

97
Atitudinea lui N.I. Popa este una salutară, entuzi astă. „Noua retorică” impusă de
tendințele novatoare, spune el, se constituie ca un fenomen viu în însăși creația literară.
Structurile, imaginile, metaforele și simbolurile s unt impuse de noul conținut al lumii
lăuntrice a scriitorilor. Așadar, critica stilistic ă câștigă o importanță tot mai mare în „noua
critică” prin aplicare încă prundentă a metodelor s tructuraliste, mai cu seamă în poezie. N.I.
Popa pledează pentru o colaborare între metodele tr adiționale, de esență istorică, cu cele noi,
impregnate de valori filosofice și „cu perspective de adâncire a fenomenului literar prin
contribuția lingvisticii, a psihologiei, a psihanal izei, a sociologiei, cu atât mai mult cu cât și
literatura comparată era în plin proces de transfor mare, căci studiul izvoarelor și al
influențelor, deci analiza extrinsecă a operelor, f ăcea loc analizei intrinseci: „dincolo de faptul
de necontestat al influenței, se stăruie asupra cre ației originale, prin studii de tematică,
paralelisme și interferențe, stilistică și versific ație comparată, urmărind caracterele noi și
naționale realizate.”
Așadar, între tradiționalism și modern, N.I. Popa promovează echilibrul, îmbinarea
celor două tendințe din critică, fiindcă găsește în că suficiente legături între ele, ca dezvoltarea
istorică, obiective și metode care se continuă și c resc organic, fără a se elimina total. Drept
urmare, comparatistul ieșean îndeamnă spre o cunoaș tere temeinică, adâncită, a disciplinelor
și metodelor lingvistice și filosofice, doar aparen t contradictorii, pasul următor fiind
adaptararea și aplicarea lor.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

98

3.5. „Noua critică” franceză și literatura comparată117
Din nou un studiu de maturitate, „Noua critică” franceză și literatura comparată din
1970 vine ca o prelungire a cercetării elaborate cu un an mai devreme, Tendințe noi în critica
franceză actuală . Predilecția lui N.I. Popa pentru spațiul cultural francez și, în consecință,
pentru fenomenele critice implicite, se manifestă d in nou, criticul român depășind stadiul de
definire a literaturii comparate și de aplicare a m etodelor comparatiste în studii practice, el
fiind interesat de toate tendințele criticii modern e. Deschis permanent spre inovație, N.I. Popa
manifestă și totuși și unele reticențe atunci când metodele critice ale structuralismului sunt
ultramoderne, el fiind adeptul echilibrului și al c ercetării.
După cum reiese și din titlu, studiul propune obse rvarea relației dintre critica literară
franceză, aparent nouă, căci este doar un cumul de inițiative manifestate de marile școli de
critică literară, și literatura comparată. Relația aceasta fusese clar ilustată încă din studiul
precedent, într-o încercare de definiție:
„Prin critica literară, ca și prin termenul englez criticism, se înțelege ansamblul
activităților ce urmăresc analiza complexă a operel or, pe baza unei concepții
estetice, cu concursul unor discipline ca lingvisti ca, stilistica și literatura
comparată, vizând încadrarea creațiilor în istoria literară națională și universală.
Cu un cuvânt, critica literară colaborează strâns c u istoria literară, îi aduce
contribuții prețioase, adesea hotărâtoare, în înțel egerea, interpretarea și
valorificarea scriitorilor și a curentelor literare .”118
De dimensiuni destul de ample, „Noua critică” franceză și literatura comparată
constituie un nou periplu prin în critica modernă, descriind cu claritate osmoza dintre estetică,
critică și istoria literară, pe de o parte, și met odele comparatiste cu eficiența și originalitatea
lor, îmbogățite de îndrumările noii critici, precum și repercusiunile lor în alte țări decât Franța.
Rămâne așadar indisolubilă relația cu literatura co mparată, metoda comparatistă neputând fi
abandonată:

117 În volumul Probleme de literatură comparată și sociologie lite rară, București, Ed. Academiei, 1970; în
Studii de literatură comparată , Editura Junimea, Iași, 1981,p. 97
118 Tendințe noi în critica franceză actuală , în Studii de literatură comparată , Junimea, Iași, 1981, p.65

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

99
„Ce perspective se deschid literaturii comparate pr in „noua critică” franceză?
Literatura comparată își păstrează metoda documenta ră istorică, erudiția chiar,
necesară pentru cunoașterea în adâncime a istoriei sociale, a istoriei ideilor și a
biografiei operelor literare, dar studiază acum pri oritate operele, considerate ca
realizări estetice.”119
O problemă a „noii critici” pe care o sesisează ș i o semnalează N.I. Popa în acest
studiu este absența unei terminologii literare unit are, cea în uz fiind depășită și insuficientă
pentru mare dezvoltare a disciplinelor literare. Di cționarele, enciclopediile literare de autori,
opere, personaje, idei, cele de poetică, în număr c rescând pe plan mondial, toate propuneau
adevărate monografii terminologice, însă se punea p roblema unui limbaj critic universal. Ca
o soluție, N.I. Popa întrevede și contribuția lui Adrian Marino, discipolul său, anume
Dicționarul de idei literare , complementar unui dicționar internațional de term eni literari, pe
care Asociația internațională de literatură compara tă îl elaborase în acea perioadă.
Întregul demers din acest studiu conține considera ții despre măsura în care literatura
comparată, înnoită de inițiativele „noii critici” f ranceze, poate ajuta la dezvoltarea unei
estetici generale, a unei filosofii a literaturii s au a teoriei literaturii, privind condițiile actulu i
literar și semnificația lui.
N.I. Popa considera că „este evident că literatura comparată, ea însăși, prin cadrul
universal în care își duce cercetările, asigură un teren larg de experiență asupra creației
estetice, prezentând atâtea elemente comune între d iferitele literaturi, dar mai ales atâtea
diferențieri, după popoare, cadru social-istoric, t radiții naționale și populare, temperamente de
scriitori. Nu se poate scrie un tratat de estetică literară fără un apel continuu la datele
literaturii comparate, în toate direcțiile: filosof ie estetică și comparată, istorie comparată a
ideilor, literatură și arte comparate.” Din nou est e invocat Adrian Marino, a cărui Introducere
în critica literară consideră că aduce argumente în acest sens, precum și Teoria literară a lui
Wellek și Warren.
Concluzia studiului lui N.I. Popa ar fi că „noua c ritică” nu și-ar atinge obiectivele
decât prin literatura comparată, căci numai metoda comparativă poate descifra funcția
catalizatoare a influențelor străine și intimitatea procesului creator.

119 Nicolae I. Popa, „Noua critică” franceză și literatura comparată, în Studii de literatură comparată, Junimea,
1981, p. 97

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

100
„Noua critică”, explică N.I. Popa, ne-a pus în faț a operelor, ca obiectiv central al
studiului literar, urmărit cu metode moderne. Ea a încercat o serie de sondaje ingenioase în
operațiile preliminarii creației și în însăși elabo rarea operelor. Fără a ajunge la formulare de
legi, ea a înlesnit descoperirea unor constante pri vitoare la raportul dintre izvoare și operă, la
narura ei unică, la procesul lucid de elaborare, la însăși tehnica scrisului, chiar când la bază
trebuie luate în considerație forme subterane de vi ață inconștientă, de resortul psihanalizei și
al psihocriticii. Literatura comparată este chemată astfel să pună la îndemână „un vast
material psihologic și estetic, care se cere interp retat și valorificat de estetica generală.”
N.I. Popa dă dovadă și prin acest studiu de acribi e, competență și capacitate de sinteză,
demontând un subiect atât de complex pentru a-l ex plica într-un stil atât dezinvolt. Deschis
spre modernitate, el întrevede posibilitatea de a a plica noua critică și în literatura comparată,
aspirând spre o critică totală într-o epocă în care unii comparatiști încă mai aveau rezerve de
ordin principial și metodic.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

101

3.6. Psihologia „rezistențelor” franceze
în literatura comparată120

Comparatismul lui N.I. Popa nu se rezumă doar la sinteze, principii, metode, la
teoretizări în general, ci încă de la începutul car ierei sale el a aplicat acest sistem critic, pe
care și l-a perfecționat constant, pe exemple concr ete din literartură, mai precis pe literatura
franceză și pe cea română, pe care le cunoaște în p rofunzime.
Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura c omparată este unul dintre cele mai
ample și mai reușite studii de literatură comparată ale lui N.I. Popa. După cum reiese și din
titlu, din nou criticul român se dedică în cel mai serios mod unui demers dedicat spiritului
francez, pe care încearcă să îl definească, căruia încearcă să îi scoată în evidență unicitatea,
formele de rezistență, identitatea, stilul, deci ca racterul specific. Cercetarea este structurată în
cinci părți. Prima este dedicată delimitărilor conc eptuale și explicării, ierarhizări rezistențelor
franceze din perspectivă istorică; a doua, Factorii rezistențelor franceze , și Tradițiile franceze
și categoriile de „rezistențe” . Ultimele două capitole sunt Estetica și etica „rezistențelor”
franceze și Fenomenul francez . Împreună formează o sinteză exemplar construită, doctă,
actuală, un punct de vedere încă nedepășit în compa ratismul european.
Despre miracolul, despre spiritul francez, critic prin excelență, N.I. Popa a vorbit în
nenumărate rânduri și ajunge la el pornind de la li teratura franceză, pe care o cunoaște în
detaliu de la origine și până în prezentul său. Fen omenul francez, structura sa spirituală, este
așadar definit de criticul român făcând apel la o v astă erudiție, la o cultură și o civilizație
recunoscute în timp pentru inedita tinerețe a valor ilor, un specific care a rezistat tuturor
formelor de avangardă și care a avut forța de a dev eni model pentru întreaga Europă. Studiul
devine astfel o sinteză inedită, originală, impresi onantă prin lărgimea informației.
N.I. Popa consideră că spiritul critic francez est e înclinat spre măsură, natural și
simplitate, el respingând goana după ultimele mode, snobismul, adică un import de idei, teme,
forme străine capabile să corupă gustul public. Re zistențele din literatura comparată au sensul

120 Editura „Însemnări ieșene”, Iași, 1938. Preluat și în Studii de literatură comparată , Editura Junimea, Iași,
1981, p. 198-287

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

102
larg „a tot ce intervine pentru a refuza, modifica, a atenua elementele de influență dintre două
literaturi.” Sunt împotriviri și reacții, mai dârze sau mai slabe, sistematice sau întâmplătoare,
opuse unor inițiative de pătrundere și de cucerire literară. În încercarea de a defini aceste
rezistențe, N.I. Popa devine aproape metaforic:
„Rezistența însumează capacitatea pozitivă de a re acționa personal și critic față
de noutățile surprinzătoare, pentru a nu accepta și asimila decât operele care
corespund unor nevoi lăuntrice și unor deprinderi. Într-o atmosferă de tradiții
vechi, intrate în sânge, rezistențele par mai curân d niște puteri ancestrale,
dezlănțuite automatic în apărarea unei spiritualită ți.”121
Factorii care conduc la neînțelegerea sau refuzul influențelor în literatură, deci la
rezistențe, sunt multipli. Cel mai important, teore tizat de însuși Voltaire sau Albert Thibaudet,
ar fi gustul. El poate fi înțeles ca un ritm propri u de percepere, un mod de a reacționa, ca un
ansamblu de atitudini sau un stil de viață. Dar gus tul nu lucrează singur, ci i se asociază
tradițiile, fie literare, fie naționale, prejudecăț ile, canoanele estetice, superstițiile, până și
moda zilnică. În consecință, consideră N.I. Popa, e xistă trei mari categorii de rezistențe: în
primul rând, simple refuzuri de primeniri intelect uale, care conduc la „vlăguirea inspirației
poetice, la anchilozarea ideologiei și la învechire a formei literare”; o altă categorie de
rezistențe, active de această dată, sunt adoptările de elemente străine, cu interpretări, adaosuri
și deformări estetice; în fine, rezistențele-replic i, care constituie doar un „ferment” pentru
afirmarea geniului și originalității național, sub influența unor sugestii străine: „Spiritul
francez deține secretul acestor reînălțări vertigin oase, tocmai în momenul în care totul era
considerat pierdut.”
Celor trei tipuri de rezistențe, N.I. Popa le asoc iază trei etape din literatura franceză,
care s-a revigorat astfel cu teme, idei și forme li terare străine. Însă „miracolul francez este
tocmai capacitatea de a trage folos din prilejurile de reînnoire literară, fie sub un impuls
imediat, fie mai târziu, fie ca o reluare îndepărta tă a unei experiențe abia schițate cândva.
Spiritul francez este analitic și disociativ, pune preț pe îndoială, elan, entuziasm, lirism, critica
și ironia interzicând superficialitatea, iar lucidi tatea învinge întotdeauna ideea ridicolului sau a
gratuității naive a unor speculații”. Spiritului fr ancez îi sunt tipice rațiunea și raționalismul,
cartezianismul și obiectivitatea, „gustul de ordine , precizia și claritatea în gândire și în limbă;

121 Nicolae I. Popa, Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura co mparată, în Studii de literatură
comparată, p. 200

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

103
de aici iarăși nevoia de libertate a personalității omenești și a dreptului de discuție și de
critică.”
Descurajând adeziunile la literaturile străine, N.I . Popa apreciază mai ales replicile-
creatoare, dar și celelalte forme de rezistențe, el e fiind cele care dovedesc spiritualitatea unei
vremi și exprimă vigoarea geniului național.
Partea a doua a studiului teoretizează o nouă serie de factori ai „rezistențelor”
franceze, activi în acest conflict spiritual: facto rii influenți (personalități opere, idei,
sentimente, tipuri, atitudini sau forme de artă); f actori intermediari (călători, traduceri,
fermenți de cosmopolitism, critici de inițiativă); factorul primitor (compus din anumite
dispoziții intelectuale și sufletești, îndrumate fi e spre o cercetare liberă și înțelegătoare, fie
spre o acceptare ușoară sau răsfrângere agresiv-naț ională).
Este evident că, format în prima parte a secolului XX în școala de literatură comparată
de la Paris, N.I. Popa acordă, cel puțin în această etapă a carierei sale, o mare importanță
influențelor din literatură, influențe care provoac ă reacții, „rezistențe”. Cele două concepte îl
implică și pe al treilea, căruia N.I. Popa i-a dedi cat un studiu aparte. Este vorba despre
„snobism”, în „Snobi și snobism”, din 1939, care in clude pagini antologice.
„Rezistențele” sunt urmate de modă, de modernisme, dar mai ales de apariția snobului
și a snobismului. N.I. Popa vede așadar în snob o e xpresie a modei, a unei excesive
avangarde. Spiritul francez, consideră el, condamnă și sancționează moda, snobismul, falsele
experiențe, mediocritatea agresivă. Spiritul france z se apără prin „rezistențe”, fiind deschis
doar noutății autentice și refractar tendințelor pe care gustul publicului și istoria literară le
resping. Foarte imporatantă în acest proces de apăr are culturală este și tradiția. Rolul său este
fundamental întrucât ea are valoare de model. I se asociază scriitorii, reacția lor în fața vieții
și a destinului social.
N.I. Popa oferă exemplul „rezistenței” franceze fa ță de romantismul german vreme
de aproape o sută de ani, prilej potrivit și pentru a-l invoca și pe Gérard de Nerval. Spiritul
francez, cartezian și obiectiv, nu putea adopta fir esc lumea plăsmuirilor poetice pe care o
înfățișau Novalis sau Hölderlin. Abia odată cu poez ia modernă, când visul, fantasticul și
inconștientul devin elemente de cunoaștere intimă, idealismul german avea să fie acceptat. O
nouă estetică și o nouă expresie poetică aduceau o nouă idee despre om și universul sensibil,

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

104
despre relația dintre aceștia. „Rezervele, ezităril e și deformările introduse de scriitori în
receptarea și interpretarea noutăților literare str ăine, traduc drama interioară a unor spirite
șovăielnice între tradiție și exotism.”122
Un alt factor al „rezistențelor” franceze din liter atură sunt și criticii, cărora N.I. Popa le
dedică o secțiune aparte, împreună cu presa. El chi ar realizează aici o clasificare a lor, nu
lipsită de ironie. Criticul român consideră că brea sla sa are un rol hotărâtor în această
confruntare spirituală dintre vechi și nou, fiind o formă de „frână” a spiritului critic,
opunându-se liberului acces al noutăților străine. „Nu fără motiv, spune el, francezii, poporul
cel mai lucid și mai ascuțit, au creat critica lite rară și s-au menținut totdeauna pe primul plan
în acest domeniu. Iar genul are în Franța un rol so cial de prim ordin, alături de literatură.”123

122 În Studii de literatură comparată , p. 213
123 Idem, p.222

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

105

3.7. Eminescu și romantismul francez

Deși în studiile sale majore, care l-au consacrat definitiv în rândurile nervalienilor, N.I.
Popa s-a concentrat asupra literaturii franceze, în Eminescu și romantismul francez sau în
numeroase articole, revine cu aceeași analiză rigur oasă și asupra literaturii române, scriind
despre Rebreanu, Topîrceanu, Octavian Goga, Ibrăile anu, Coșbuc, Ilarie Voronca, Costache
Negruzzi, Ionel Teodoreanu, Mihai Codreanu, Otilia Cazimir, Alecu Russo sau Sadoveanu.
Cum era și firesc, cele mai multe pagini i le dedic ă totuși lui Eminescu, în acest studiu destul
de amplu sau prin numeroase referințe din alte cerc etări.
Scris în limba română, Eminescu și romantismul francez a apărut în 1955, în Anuarul
de Lingvistică și Istorie Literară al Academiei Rom âne. Dincolo de perspectiva interpretării
lui Eminescu, studiul atrage întrucât stabilește o relație între poetul român și Nerval, idee care
va fi valorificată prin lucrări majore de către cer cetătoarea Marina Mureșanu.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

106

III.4. Particularități ale discursului critic la N. I. Popa – ironia

Prin raportare la o definiție tradițională, ironia este un tip de discurs prin care se spune
contrariul a ceea ce vrea să se înțeleagă. Ironia s e manifestă chiar și în discursul criticilor
literari și nu este foarte diferită de cea care car acterizează limbajul artistic al scriitorilor. O
vom regăsi așadar, nu de puține ori, și în textele lui N.I. Popa, căci evoluția discursului critic
în secolul XX, spre post-modernism, conduce spre o personalizare a sa, deci către naturalețe,
fantezie. Ironia devine prin urmare normalitate în discursul criticilor și teoreticienilor
literaturii, iar felul în care ea va fi folosită în discursul critic nu va fi diferit de cel al poețil or
sau al scriitorilor în proză.
În spațiul criticii literare românești, această ati tudine literară prin excelență, ironia, s-a
manifestat încă de la la începuturile sale, în seco lul al XIX-lea, la Titu Maiorescu. Acesta își
desființa adversarii prin judecăți tăioase, prin ex agerări, prin nuanțe parodice, ironice,
sarcastice, de genul: „Departe duce pe om beția de cuvinte”. Discursul critic se dinaminza
astfel, iar cititorul se implică mai mult în jocul de subînțelesuri al criticului, devenindu-i
complice. În secolul XX, când critica literară înce tează să mai fie o activitate periferică,
derivată pentru a se descoperi sensurile depline al e literaturii, textele critice devin și ele o
expresie a gustului artistic, unde criticii își ma nifestă propriul stil și propria personalitate.
N.I. Popa, bursierul Școlii Române din Franța și pa sionat exeget al romanticului
Nerval, a rămas în amintirea contemporanilor pentru tactul său, politețea sa și infinita răbdare
pe care o investea în orice dialog, dând oricui șan sa să se exprime, chiar dacă expunea un
punct de vedere care nu era valid. Fin intelectual, cunoscător redutabil al culturii franceze,
N.I. Popa teoretizează nu o dată ironia, iar în num eroase rânduri chiar o și utilizează
admirabil, spre surpriza și încântarea lectorului s ău, pe care l-a obișnuit cu o tonalitate gravă,
afabilă.
Pentru N.I.Popa, ironia este în primul rând o trăsă tură a spiritului analitic francez, deci
o formă de rezistență, precum entuziasmul, lirismul , îndoiala și critica. Ironia nu poate
coexista cu superficilitatea. Este o formă de refuz și amintește de anticorpii pe care

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

107
organismele îi secretă pentru a-și asigura supravie țuirea, este o formă de rezistență, concept
fundamental pentru N.I. Popa .
„L’étude des résistances124, attribut des nations humanistes, conduit à une
apologie de l’influence, telle que l’a formulée And ré Gide lui-même : une influence
en profondeur, active et capable d’exciter les dons créateurs, au lieu de les jeter
dans l’ombre. Et les résistances françaises, vérita bles nécessites esthétiques, ce
sont avérées fécondes toutes les fois qu’elles ont poussé à la réplique créatrice.
Critique, ironie, moments d’attente et de travail l atent, préparent l’accès à de
nouvelles voies. Elles ne sont pas hostiles. Ce son t donc des résistances qui
construisent, par réaction, un univers poétique com pensateur. Elles remplissent
par la une fonction biologique d’équilibre.”125
În ciuda stilului său caracteristic detașat, un bu n exemplu în care N.I. Popa își
dezlănțuie ironia necruțătoare este studiul Snobi și snobism , din 1939. Este așadar un text
critic din tinerețe, dar care se află în acord term inologic cu Les résistances françaises en
littérature comparée :
„Spiritul critic francez, înclinat spre măsură, nat ural și simplicitate, nu putea privi
cu simpatie acest viciu social care amenință să def ormeze mințile și să corupă
gustul public prin goana oarbă după ultimele mode. Spiritul francez înțelege să
reziste în fața a tot ce nu-i place sau nu înțelege . De la Rabelais, Molière, La
Fontaine, la Bruyère, Montesquieu, Voltaire și până la Augier și Courteline,
moraliștii francezi au împuns cu ironiile lor pe to ți acești prozeliți ai snobismului.”
126
Ei sunt pedepsiți pentru viciul lor, prin ridicolul în care plutesc, solemni și adesea
grotești.
Asemeni ironiștilor francezi, N.I. Popa nu își repr imă antipatia față de snob, deși îi
recunoaște și o oarecare utilitate, ci îi contureaz ă un portret nunațat, în manieră ironică. Ca
efect, criticul se amuză, iar cititorul de asemenea :

„Să-i lăsăm adevăratului snob mândria unei situații excepționale de risc
intelectual. Dar iată că numele său este repede uit at în folosul imitatorilor –snobi,
care, la rândul lor, nu încetează de a gusta bucuri a amară a victimelor sacrificate
pe altarul unor forme de artă înaintată, deși ei nu sunt decât la remorcă… Vai de
snobul care vine târziu! Nu se mai poate clasa decâ t printre snobii de clasa a II-a,

124 N.I. Popa, Les „résistances” françaises en littérature comparé e, 1937 : „ Les résistances sont l’écho d’un
dialogue pathétique entre les vivants et les ombres de ceux qui ne sont plus.”, p.97
125 N.I. Popa, Les „résistances” françaises en littérature comparé e, 1937
126 Snobi și snobism , în Studii de literatură comparată , Editura Junimea, Iași, 1981, p. 51

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

108
în așa-numiții snobinets sau aspiranții-snobi –după termenii lui Charles Oulmont.
Dar să nu le contestăm rolul social. Acest snobism de clasă a II-a servește
întotdeauna să răspândească operele reputate ca gre le și să familiarizeze
deocamdată artificial gustul vremii cu climatul ope relor străine. Cum altfel să ne
explicăm imensa difuziune a unui scriitor nu tocmai ușor ca Paul Valery, dacă nu
prin snobism? Fapt este că acest fenomen de contagi une ajută în progresul
gustului literar.” 127
Sau:
„Un snob se duce la un spectacol rar și scump nu pe ntru a vedea și a auzi, ci
pentru a se face văzut și auzit de ceilalți. La ce i-ar servi participarea la un recital
de pian, pe care nu-i deloc pregătit să-l guste, da că nu la satisfacția ascunsă de a
fi din numărul cunoscătorilor, totdeauna puțin nume roși și care nu se dau îndărăt
în fața arcanelor muzicii?”128
Exemplele de pasaje în care N.I. Popa recurge la i ronie pot continua, sunt multiple
mai ales în publicistica sa, mai ales în textele cu caracter polemic.
Faptul că N.I. recurge și la această categorie est etică, ironia, în expunerile sale critice,
devenindu-i astfel particularitate de stil, conside răm că îi atestă și pe acest plan modernitatea,
actualitatea și valoarea de critic literar.

127 Snobi și snobism , în Studii de literatură comparată , Editura Junimea, Iași, 1981, p. 51
128 Snobi și snobism , în Studii de literatură comparată , Editura Junimea, Iași, 1981, p. 51

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

109

IV. N.I. Popa și studiile nervaliene

IV.1. Receptarea lui Nerval în România
Chiar dacă multă vreme Gerard de Nerval a fost cons iderat un „romantic minor”, în
prezent, viața și opera sa cunosc una dintre cele m ai vaste bibliografii din literatura franceză.
Criticii și istoricii literari au încercat să desco pere resorturile profunde ale unei opere care, sub
cea mai derutantă diversitate, ascunde o logică uni tară129.
În spațiul românesc, Nerval a fost descoperit destu l de tardiv, rămânând încă puțin
cunoscut prin comparație cu alți scriitori francezi din aceeași epocă, precum Victor Hugo,
Lamartine sau Baudelaire.
În perioada interbelică, odată cu apariția și evol uția mișcării artistice suprarealiste,
mesajul poetic revoluționar al lui Nerval este repu s în circulație, acesta militând pentru
libertatea absolută a Artei. Chiar și în mediile un iversitare, Nerval a fost ignorat. Charles
Drouhet, ajuns profesor de literatură franceză la U niversitatea din București, nici nu îl
amintește în cursul său, deși el a coordonat cel pu țin formal teza complementară de doctorat a
lui N.I. Popa, despre Fiicele Focului . Cursul său era consacrat lui Hugo, Lamartine, Mus set și
Vigny.
În 1931, Ion Marin Sadoveanu susține o conferință d espre romantismul francez, în
cadrul unui colocviu pe care îl organizase Fundația Regală Carol I. El încerca să demonstreze
că întreaga generație romantică din Franța nu fuses e influențată de misticismul din Faust.

„Faust restait en dehors de l'intelligence et de la sensibilité françaises. Ces
romantiques français, adorateurs d'un Moyen Age pla stique et coloré, étaient en
état de recevoir dans leurs moules une superstition classique, tout en étant
incapables d'en recevoir une médiévale. La forme mu sicale, incertaine et floue, de

129 Mureșanu Ionescu, Marina, Nicolas Popa et les études sur Nerval , Analele Științifice ale Universității „Al. I.
Cuza” din Iași, Tomul XXV, 1979, p. 1

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

110
Faust, ainsi que tout le côté mystique et métaphysi que de Goethe, restaient
étrangers à la compréhension française.”130
Însă Ion Marin Sadoveanu l-a omis tocmai pe Nerval, cel care făcuse traducerea în
proză a primului Faust, traducere care îl va face c unoscut pe Goethe în Franța.
Treptat însă, numele, personalitatea și opera lui N erval devin din ce în ce mai
cunoscute în mediul universitar românesc. Au contri buit la lărgirea acestei percepții, atât
circulația tot mai intensă a volumelor cu operele c omplete ale scriitorului francez, apărute la
editura Champion, în Paris, cât mai ales studiile c ritice remarcabile ale comparatistului
Nicolae I. Popa.
Un exemplu ilustrativ de schimbare a receptării ope rei lui Nerval, de la dispreț la
recunoaștere fără echivoc, se poate observa în afir mațiile poligrafului Nicolae Iorga. În 1920,
vorbind despre Heine, Iorga îl califica pe Nerval d eloc amabil, notând: „Voir les louanges du
bizarre Gérard de Nerval pour ses poésies.”131 Peste opt ani se va arăta mai binevoitor în
studiul Voyageurs français dans l'Orient européen132, unde amintește și de producția literară
nervaliană consacrată călătoriilor : „En fait de li ttérature de voyages, il faut dire que les pages
fantastiques de Gérard de Nerval ne représentent qu 'une réalité totalement déformée par une
rare imagination.”133 Dispar așadar iluziile ironice de odinioară, luând u-le locul un elogiu
entuziast, generat de volumul Voyage en Orient :
„On a totalement oublié le Voyage en Orient de Gérard de Nerval, dont le talent
littéraire réussit à mêler dans une forme originale des observations exactes
pouvant servir à l'historien, et plusieurs intrigue s romantiques.”134
Reiese de aici că Nicolae Iorga, creatorul Școlii R omâne din Franța, atinge stadiul
recunoașterii absolute a valorii operei lui Gérard d e Nerval.
Poate cel mai cunoscut critic român, George Căline scu, îi dedica lui Nerval două
pagini în Curs de poezie135. Apreciativ, el cita primul catren din El Desdichado și arăta că

130 I. M. Sadoveanu, Romantismul francez , în : Romantismul european , București, Fundația Regală Carol I, 1931,
apud Wattremez, Michel, La réception de Gérard de Nerval en Roumanie (1855- 1943) , l'Institut National des
Langues et Civilisation Orientales, Paris, 1986
131 Ibidem
132 N. IORGA, Les voyageurs français dans l’Orient européen , Conférences faites en Sorbonne, Paris, Boivin et
Gamber, 1928, p. 127
133 N. IORGA, Les voyageurs français dans l’Orient européen , Conférences faites en Sorbonne, Paris, Boivin et
Gamber, 1928, p. 127
134 Iorga, Nicolae, Entre la Turquie moderne et les Empires chrétiens d e récupération , Revue historique du Sud-
est européen, Bucarest, 1938, p. 69, apud Wattremez , Michel, La réception de Gérard de Nerval en Roumanie
(1855-1943) , l'Institut National des Langues et Civilisation O rientales, Paris, 1986

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

111
acesta era un exemplu perfect de biografie transcen dentă, interpretată nu ca un cumul de
amintiri istorice, ci drept un simbol al unui desti n abscons.
Între universitari, cel mai mare aport în promovar ea scrierilor nervaliene l-a avut
profesorul ieșean N.I. Popa care, după cum am mai a rătat, fascinat de opera lui G. de Nerval
și îndrumat de nume mari ale comparatismului france z interbelic, publică un important studiu
critic pentru nuvelele Les Filles du Feu (1931) și un altul privitor la sentimentul morții î n
opera romanticului francez – Le Sentiment de la mort chez Gerard de Nerval (1925), ce
apăruse în revista Școlii Române din Franța, Mélanges de l'Ecole roumaine en France , revistă
în care se publicau studiile tuturor studenților ro mâni de la Paris.

135 Călinescu, George, , Curs de poezie , Adevarul literar si artistic, 1938, no 913, p. 6; no 914, p. 5, apud ibidem

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

112

IV.2. Contribuția lui N.I. Popa la exegeza nervalia nă

N.I. Popa debutează și se impune în sfera criticii literare încă de foarte tânăr, la Paris,
asociindu-și numele cu cel al lui Gérard de Nerval, care la început de secol XX încă era privit
cu reticență atât de critici, cât și de public.
Studiile și articolele pe care N.I. Popa i le-a co nsacrat integral sau parțial lui Nerval s-
au remarcat printr-o valoare științifică și l-au im pus definitiv în rândul nervalienilor. În
ordinea publicării lor, acestea sunt:
1. Literatura romantică franceză în educație (La litterature romantique francaise dans
l'education )136
2. Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval137
3. Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „ Jemmy” et „Isis” de Gerard de
Nerval138
4. Gérard de Nerval , Les Filles du Feu, Nouvelles. Edition critique d'apres des
documents nouveaux. Thèse complémentaire pour le do ctorat es lettre présentée à la
Faculté des Lettres de l'Université de Paris par Ni colas I. Popa, Tome I, II, Honore
Champion, Paris, 1931
5. Un romantique pur: Gerard de Nerval , Conférence tenue à l'Université de
Cernăuți139
6. Poeții în fața morții (Les poetes devant la mort )140
7. Esența poeziei franceze (L'essence de la poesie francaise )141
8. Un bilanț al romantismului francez (Un bilan du romantisme francais )142
9. Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval143

136 Bulletin du Séminaire Pédagogique de Iași, 1922
137 Mélanges de l'Ecole Roumaine en France, Gamber, Pa ris, 1925
138 Revue de Littérature comparée, 1930
139 Compte rendu dans „Opinia”, 23 mars, 1933
140 „Însemnări ieșene”, An II, nr. 12, 1937
141 „Ethos”, An I, nr. 2-3, 1944
142 „Ethos”, janvier, 1944
143 Actes du XII-e Congres International de linguisti que et de philologie romane, Bucarest, 1971

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

113
Desigur că trimiterile la Nerval și opera sa sunt m ult mai numeroase. Bibliografia lui
N.I. Popa este una impresionantă, cuprinde peste 70 0 de titluri, mai ales de articole ce au
apărut în presa ieșeană și în publicațiile de cultu ră de-a lungul timpului. Era firesc ca, în
studiile sale teoretice, N.I. Popa să recurgă la ex emple din opera scriitorului pe care îl
cercetase cel mai îndeaproape.
Cel puțin în perioada interbelică, N.I. Popa a fos t cel mai de seamă nervalian român,
iar prin cunoașterea profundă a culturilor franceză și română, a reușit să formeze o nouă
generație de comparatiști și exegeți nervalieni, di n care îi amintim pe Adrian Marino, Dan
Hăulică și mai ales pe Marina Mureșanu Ionescu, aut oarea unor studii remarcabile despre
Nerval. Recunoașterea sa nu a întârziat nici pe pla n internațional, numele lui N.I. Popa fiind
invocat de regulă la orice reeditare a operelor lui Nerval, întrucât ediția critică pe care a
realizat-o în 1931, la Editura Champion, însuma inc lusiv variante ale operelor, note
explicative și, desigur, sudiul critic, încă actual . Așadar, dintre referințele critice
internaționale cele mai notabile ce privesc activit atea de exeget nervalian a lui N.I. Popa,
amintim:
 Thieme, H., Bibliographie de la litterature française de 1800 à 1930 , Tome II, Paris,
Droz, 1933, p. 402-403
 Analyses d’ouvrages: Nerval, Gérard de, Les Filles du feu, edité par N. Popa , R.L.C.,
XV, nr. 1, janv.-mars, 1935, p. 338
 Baldensperger, F., Chronique. Bibliographie , R.L.C., XV, avril-juin, 1935, p. 338; XV,
juillet-sept., 1935, p.537, 549
 Clouard, Henri, Une thèse importante , „Le Jour”, 15 juil. 1935
 Billy, André, Une édition critique de Filles du Feu, „ L’œuvre”, 16juil., 1935
 Henriot, Émile, Filles du Feu, „Le Temps”, 6 août 1 935
 Van Tighem, Paul, Filles du Feu , „Revue de synthèse historique” decembre 1938
 Béguin, Albert; Richer, Jean, Oeuvres de Nerval, P aris, Collection de la Pleiade,
1956
 Body, Jaques, Gérard de Nerval et les chansons populaires, în Société française de
littérature comparée. Actes de sixième Congrès nati onal. Rennes, 23-25 mai 1963.
Paris, Didier, 1965, p.173-182
 Illouz, Jean-Nicolas, Gérard de Nerval, Les Filles du feu, Édition sous l a direction de
Jean-Nicolas Illouz, avec la collaboration de Jean- Luc Steinmetz, Classiques Jaunes,

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

114
Littératures francophones, Classiques Garnier, Pari s, 2018, p.148, 157, 164, 235,
388, 400, 575
 Edițiile Pléiade dedicate lui Nerval144
În multe dintre aceste referințe, i se recunoaște l ui N.I. Popa meritul de a fi surprins
printre primii resorturile intime ale operei lui Ne rval, până atunci superficial abordat, invocat
doar sub eticheta unui „romantic minor”. Prin ediți a critică elaborată la Editura Champion, în
1931, și prin toate celelalte studii dedicate lui N erval, N.I. Popa oferă un exemplu de abordare
a operei nervaliene, în căurarea sensurilor sale mu ltiple, e esenței sale.
Exegeza nervaliană devine impresionantă de la jumat atea secolului XX, bibliografia
lui Nerval fiind chiar una dintre cele mai vaste di n literatura franceză, deci este firesc să existe
direcții mutiple de interpretare, adesea contradict orii. Într-un pătrunzător articol dedicat lui
N.I. Popa și studiilor sale nervaliene, cam singuru l de această factură, din păcate, Marina
Mureșanu, distingea cu luciditate câteva dintre ace ste direcții, ce pot reprezenta totodată și
tipuri posibile de lectură a operei lui Nerval. Așa dar, fie că abordarea operei lui Nerval se face
pe bază intuitivă, fie riguros științifică și pe ce rcetarea minuțioasă a tuturor manuscriselor ori,
mai nou, din perspectiva mai modernă a psihanalizei sau a structuralismului, toate aceste
puncte de vedere își au originea în studiile lui N. I. Popa145.
Cercetările lui N.I. Popa sunt concepute cu scopul precis de a depăși critica
momentului său asupra lui Nerval, de a-l demistific a, după cum spunea cercetătoarea mai sus
amintită, în acest sens comparatistul român folosin d o pluralitate de metode, de-a lungul
timpului actualizate, moderne, el având curajul pun ctului de vedere și fermitate în exprimarea
unor opinii și judecăți de valoare prin care dă dov adă de clarviziune și pătrundere în sensurile
adânci ale operei lui Nerval.
În studiile lui N.I. Popa, Nerval este perceput ca un romantic care păstrează în scriitură
rigoarea și claritatea clasicismului. Încă din 1922 , când încă nu plecase la studii Franța și nu
fusese sub influența profesorilor comparatiști de l a Sorbona, într-un articol146 din „Buletinul
Seminarului Pedagogic” N.I. Popa își exprimă convin gerea că în studiul romantismului

144 Anexele 9 și 10
145 Marina Ionescu-Mureșanu, N.I. Popa et les études sur Nerval , Analele științifice ale Universității ,,Al. I.
Cuza” din Iași, Secțiunea III, Literatură, Tomul XX V, 1979, p. 110

146 La Littérature romantique française dans l’éducatio n

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

115
francez, Nerval merită un loc de prim-plan, valoare a operei sale poetice fiind similară celei lui
Baudelaire sau Rimbaud.
Ideea aceasta se reia de-a lungul timpului mai ales în Le Sentiment de la mort chez
Gérard de Nerval, Esența poeziei franceze, Poeții î n fața morții, Eminescu și romantismul
francez, unde tendința lui N.I. Popa este una de contextuali zare. El îl încadrează mereu pe
Nerval alături de Baudelaire, Poe, Novalis, Dante, Valéry, Rimbaud, Rilke, după diversitatea
criteriilor pe care le aplică în interpretare.
După laborioase cercetări dedicate lui Nerval, N.I. Popa ajunge la convingerea că
romanticul francez „este poate singurul poet capabi l să întrunească în opera sa arta clasică,
viața unui romantic și îndrăznelile unui poet moder n.”147
Așadar, prin studiile sale ce îmbină armonios punct e de vedere comparatiste, istorice,
stilistice sau psihanalitice, N.I. Popa este un des chizător de drumuri în critica nervaliană, în
realizarea acestora dovedindu-se modern și actual p rin metodele utilizate și prin îndrăzneala
opiniilor legate de locul pe care ar trebui să îl o cupe în literatura franceză și universală opera
lui Nerval.

147 Un romantique pur: Gérard de Nerval , Conferință la Universitatea din Cernăuți, apărută în „Opinia”, 23
martie, 1933

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

116

2.1. Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval148
Interesul lui N.I. Popa pentru literatura franceză, în general, și pentru literatura
franceză, în special, a reprezentat o constantă de- a lungul întregii sale cariere și în rândul
preocupărilor sale. Studiul în discuție149 reprezintă debutul profesorului ieșean în exegeza lui
Nerval, așadar un prim moment nervalian, într-o per ioadă în care numele acestui scriitor
francez începea să fie tot mai des invocat.
În 1925, la nici 30 de ani, tânărul cercetător N.I . Popa își pregătea teza de doctorat și
publica în Mélanges de l’École Roumaine en France acest studiu consistent, premergător
volumului critic asupra operei lui Nerval, ce urma să apară peste alți șapte ani la Editura
Champion din Paris. A fost un debut realizat în sti lul clasic al Sorbonei, un proiect încurajat
de Ferdinand Baldensperger, unul extrem de promițăt or, fiind citat de către toți nervalienii cu
autoritate din epocă și invocat până în prezent. In clusiv Henri Clouard, autor al unei foarte
cunoscute istorii a literaturii franceze, cita ca p e o lucrare de referință acest demers critic
reușit al românului N.I. Popa.
Sugestia de a se concentra asupra acestei teme, se ntimentul morții în opera lui Nerval,
poet himeric și practicant al fantasticului magic, îi fusese dată lui N.I. Popa de către Paul
Hazard. Relevant pentru obiectivele lui N.I. Popa î n realizarea acestui studiu, este un fragment
dintr-o scrisoare adresată profesorului și protect orului său de la Iași, Traian Bratu:

„Sub conducerea acelorași profesori, d-nii Hazard ș i Baldensperger, am urmat
cercetările în vederea tezei principale: Le sentime nt de la mort dans le lyrisme
franșais de 1850 à 1870. Amândoi mi-au admis întru totul spiritul în care inteleg
să lucrez și caracterul de documentare riguros știi nțific, alături de acel larg-
filozofic, pe care vreau să le imprim tezei, mi-au adus îndemnuri și încurajări
foarte prețioase, din partea ambilor directori de t eză. Va fi o cercetare
documentată, de formare genetică a ideii morții, ur mărită paralel în curentele
mari filozofice, religioase, morale și în reacțiile personale ale scriitorilor dintre
1850 și 1870, epocă bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătrundere
interesantă de filozofie pozitivistă, de întoarcere la religiile păgâne, la budism, în
fața cărora spiritul romantic, încurajat de neoplat onism, reprezintă o slabă

148 Popa, Nicolas I., Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval , Paris, éd. Gamber, 1925
149 Anexa 6

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

117
reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie co mparate, lucrarea aceasta va
urmări aducerea de date psihologice asupra epocii ș i personalităților, rezultând
din felul cum reacționează față de ideea morții. „V ous avez la un tres bon sujet de
thèse”, mi-a spus prof. Baldensperger. „Allez-y”, m i-a spus celălalt, „vous êtes sur
une très bonne piste”150.
Tema morții, intrată în literatură odată cu primele preocupări ale omului asupra
destinului său, îl captivează pe criticul român car e își propune nu doar să indentifice sursele
acestul sentiment în opera lui Nerval, ci și felul în care scriitorul francez le adoptă, le
prelucrează și le personalizează.
N.I. Popa considera că pentru a estima valoarea un ui poet, este suficient să îi cercetezi
viziunea asupra iubirii, naturii, divinității și, d esigur, asupra morții. Dintre aceste patru
coordonate, perspectiva asupra morții e cea mai rel evantă, poate chiar suficientă, oferind
elemente suficiente pentru a contura portretul psih ologic și valoarea literară a unui scriitor.
Dincolo de factorii care conduc la cristalizarea sa , ea implică automat și o concepție asupra
vieții și a sensului său, împreună oferind o imagin e asupra gradului de complexitate a
personalității scriitorului.
N.I. Popa recunoaște că ideea morții nu are la Ner val aceeași amploare ca în opera
unor poeți precum Baudelaire, Villon sau Leopardi, însă își propune să o cerceteze pentru a
elucida enigma lui Nerval, un demers pe care îl înc ercau mai mulți critici ai vremii, de a căror
activitate N.I. Popa ține cont și la care se raport ează în manieră foarte lucidă. El subliniază
însă că Nerval nu este atât de ușor de descifrat, c ă mecanismul de producere a creației sale
literare transcende simpla biografie și influențele romantismului german, fiind o reală
provocare să explici o operă în care viața și visul , realul și irealul se întrepătrund și aproape se
confundă.
Stabilind încă din primele pagini ale studiului că este primejdios a se încerca reperarea
unei formule ce să explice geniul nervalian, N.I. Popa își delimitează sfera cercetării în
special asupra elementelor literare împrumutate:

„Ce lieux commun, lyrique, le thème de la mort, pr end chez Gérard de Nerval les proportions
d’un problème largement philosophique, alimenté de riches sources religieuses et mystiques ;
considérant ce thème comme une véritable pierre de touche, nous avons l’espoir que son étude

150 Anexa 3

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

118
seraitsusceptible de fournir des données intéressan tes, concernant la psychologie du
poète.”151
Însă cum am precizat déjà, N.I. Popa nu se limiteaz ă doar la identificarea unor surse
tematice și la clasificarea lor, propunându-și și e fectuând un demers analitic, prin care
studiază ordinea și felul în care impresiile și inf luențele străine au devenit stări proprii de
sensibilitate în interiorul un spirit deja predispu s spre mister și ireal.
Studiul este structurat în patru părți, divizate î n subcapitole ale căror titluri anticipează
o analiză laborioasă, minuțioasă și reflectă o prof undă cunoaștere a literaturii universale, nu
doar a celei franceze :
I. Origines du sentiment de la mort
II. Expression du sentiment de la mort
III. Crise finale
IV. La mort –thème lyrique
În prima parte, N.I. Popa analizează din perspectiv a temei propuse, procesul prin care
Nerval asimilează progresiv elemente livrești, cul turale, personale și sociale, elemente care
rămân în stare latentă în acest suflet anxios și ob sedat de mister, alături de experiențele
acumulate de-a lungul întregii sale vieți și care î i vor genera mai apoi opera.
În partea secundă, comparatistul se concentrează pe studiul expresiei sentimentului
morții la Nerval și analizează temele, motivele, im aginile care exprimă atracția scriitorului
francez pentru morbid, avansând apoi spre fazele cr izei finale, din jurul anului 1950:
retrospecția până la anii copilăriei, abolirea spaț iului și a timpului, soluția unei salvări prin
creștinism și tendințele sinucigașe generate de o a tracție impetuoasă pentru morbid.
În ceea ce privește nivelul expresiei în textele lu i Nerval, N.I. Popa conchide că este
un scriitor clasic prin excelență, care îi anunță t otuși pe simboliști: „un poète déjà épris du
mystère des vers, de leur musicalité suggestive et du trouble obscur qui s'en dégage. Cette
seconde manière annonce les symbolistes, avec lesqu els Gérard a plus d'un point commun.”152
Nerval are cultura unui parnasian, însă expresia îi este ezoterică, absconsă, precum a
simboliștilor. Nerval trăiește această idee a morți i și reușește în îmbogățească sfera

151 Popa, Nicolas I., Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval , Paris, éd. Gamber, 1925, p. 35
152 Popa, Nicolas I., Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval , Paris, éd. Gamber, 1925, p. 170

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

119
morbidului din literatura franceză, lărgind-o și dâ ndu-i și forme noi de expresie, mai
puternice și mai sugestive. În felul acesta, susțin e N.I. Popa, Nerval este atât prin conținut,
cât și prin formă, cu un pas înaintea scriitorilor din epoca sa.
Un aspect inovator prezent în acest studiu și care merită subliniat este intuirea de către
N.I. Popa a unei posibile analogii între operele lu i Nerval și a lui Eminescu. Ea va fi reluată și
în studiul Eminescu și romantismul francez153, iar mai târziu i se va consacra o cercetare
minuțioasă de către un alt nevalian și discipol al lui N.I. Popa, Marina Mureșanu Ionescu, în
studii multiple, printre care și volumul Eminescu și Nerval: un intertexte possible154.
Într-o periodă în care tendința era de a se realiza biografia operelor, valoarea acestui
studiu de debut al lui N.I. Popa, derivă din fapul că, prin cercetare minuțioasă, depășește mitul
ce plana asupra scriitorului francez și trasează co respondențe precise între opera sa și originile
ei. O parte din ideile din acest studiu vor fi rel uate și dezvoltate într-un eseu pe care N.I. Popa
îl va scrie la Iași tot din perspectivă comparatist ă, unul mult mai general, Poeții în fața
morții155.
Le Sentiment de la mort chez Gérard de Nerval rămâne un moment decisiv în cariera
lui N.I.Popa, întrucât l-a consacrat ca nervalian ș i comparatist.

153 Popa, N. I., Studii de literatură comparată , Junimea, Iași, 1981, p. 189

154 Mureșanu Ionescu, Marina, Eminescu et Nerval: un intertexte possible , Institutul European, Iași, 2008
155 Popa, N. I., Poeții în fața morții , Institutul de arte grafice „Brawo”, Iași, 1937

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

120

2.2. Les sources allemandes de deux Filles du Feu , Jemmy et Isis de
Gérard de Nerval156
Acest al doilea studiu major consacrat lui Nerval î l va impune definitiv pe N.I. Popa în
rândul nervalienilor, fiind invocat în orice biblio grafie a cercetărilor actuale. A fost publicat în
1930, în cunoscuta Revue de littérature comparée și readuce în atenția cititorilor relația dintre
Nerval și influențele germane, analizând două nuvel e din Les Filles du Feu , mai precis Jemmy
și Isis. Originalitatea sa derivă din felul în care este a bordată problema imitației în literatură,
de unde începe ea și până unde este permisă.
După faimoasa sa traducere a lui Faust (1828) și Poésies allemandes (1830), în 1843,
Gérard de Nerval publica în revista La Sylphide157 nuvela intitulată Jemmy O'Dougherty . Îi va
suprima câteva pagini și, în noua variantă, o va p ublica apoi în volumul Les Filles du Feu din
1854, cu un titlu redus la Jemmy .
Pentru prima oară apărea și mențiunea „Imité de l'a llemand ”.
Textul prezintă o un episod de viață tipic american ă, Nerval aderând prin scrierea sa la
o tendință a publicului acelei epoci, public care m anifesta o predilecție pentru această temă.
Nuvela spune într-un ritm alert și cu umor, poveste a a doi europeni, coloniști în America:
Jacques Toffel (Christophorus Boerenher), un tânăr german care întâlnește la o sărbătoare
campestră pe Jemmy O'Dougherty, o frumoasă irlande ză pe care o și ia de soție. Fericirea lor
durează până când Jemmy, ca urmare a unei imprudenț e, este răpită de indieni. După cinci ani
de captivitate, ea reușește să câștige încrederea tribului și mai ales dragostea căpeteniei
acestuia. Înfruntând tot felul de pericole, evadeaz ă pentru a se reîntoarce la soțul său pe care
în găsește recăsătorit. Jemmy revine alături de ind ieni, se mărită cu șeful de trib, consolarea sa
fiind că va reuși le schimbe stilul de viață.
După cum obișnuia să lucreze de fiecare dată când elabora un studiu, și pentru Les
sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Jemmy” et „Isis” de Gérard de Nerval, N.I.
Popa dedică o îndelungă perioadă de cercetare în bi bliotecile pariziene, de la Strasbourg și

156 Etude publié dans la Revue de littérature comparée , 1930
157 La Sylphide , 1843, 4e série, t. VII, p. 245-250 et 261-266.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

121
chiar Zurich, unde descoperă că sursa nuvelei Jemmy este un roman german, scris de Charles
Sealsfield. Acesta aborda tema exotismului american , însă era puțin cunoscut în Franța.
Constatarea lui N.I. Popa, după o analiză minuțioas ă, este că textul lui Nerval păstrează în
linii mari varianta originală, regăsind asemănări l a nivelul personajelor, topografelor și al
acțiunilor: ,,Il n'invente rien; il se contente de suivre pas à pas la ligne du récit allemand.”158
Însă demersul criticului ieșean nu se oprește aici și, într-o manieră inovatoare pentru timpul
său, continună să sondeze dincolo de influențe, în căutarea elementelor de originalitate
nervaliană, care se manifestă la nivelul stilului ș i al compoziției, în construcția frazei, prin
umor sau ironie. Astfel, comparând originalul și va rianta franceză, N.I. Popa are meritul de a
sesiza limitele influenței germane și mărcile origi nalității lui Nerval:

,, L'originalité de l'imitateur, dans un cas comme celui-là, consiste précisément
dans la choix sûr de son modèle et dans la soupless e à s'assimiler l'esprit du texte
emprunté.”159

Exotismul american nu îl atrage pe Nerval în mod d eosebit și nu se manifestă decât în
Jemmy , însă cel oriental, cu misterele sale religioase, l-a interesat constant, inclusiv în Isis, o
altă nuvelă cu surse germane, anume un articol al a rheologului Carl-August Böttiger.
Prin comparație cu Jemmy , Isis are un caracter diferit întrucât, pornindu-se de l a un
text științific, gradul de originalitate este mult mai mare, fapt pe care N.I. Popa îl
demonstrează refăcând demersul de creație al autoru lui, etapă cu etapă.
Constant, și în acest realizarea acestui studiu, N. I. Popa dă dovadă de aceeași
seriozitate, rigoare și precizie în cercetare, după cum reiese și din pasajul următor, ca urmare a
corespondenței pe care o întreținea cu Benedetto Cr oce:

„Pour contrôler Gérard de Nerval dans ses multiple s démarches, il faut
s'astreindre à le suivre partout où l'avait porté s a curiosité intarissable: il faut
s'improviser tour à tour historien, archéologue, th éologien. M. Benedetto Croce,
malgré ses innombrables occupations, n'a pas hésité à faire de recherches a la
Bibliothèque royale de Naples, et, dans une lettre très précise, dont nous sommes
très heureux de pouvoir le remercier très vivement, nous a communiqué les

158 Popa, Nicolas, Les sources allemandes de deux Filles du Feu , Jemmy et Isis de Gérard de Nerval, ,,Revue de
littérature comparée'', 1930, p. 11
159 Ibidem, p. 17

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

122
résultats suivants: La fête qui ressuscitait la vie de Pompéi et que Nerval évoquait
avec émotion, n'a eu jamais lieu. Le manuscrit du savant allemand, relatant
l'histoire du culte d'Isis, est inconnu à la Biblio thèque de Naples. Enfin, le marquis
Gargallo n'a jamais occupé la charge de directeur d e cette bibliothèque, que lui
attribue son ami français. Les précieuses référence s bibliographique que M.
Benedetto Croce, en véritable grand savant, ajoutai t à sa lettre, nous ont permis de
confirmer et de renforcer ses affirmations.”160
Așadar, premiza acestui studiu era întrebarea dacă textele germane au constituit o
influență reală asupra lui Nerval. Concluzia bine a rgumentată a lui N.I. Popa este că nu,
Christophorus Bärenhäuer , de Sealsfield, și Die Isis-Vesper, de Böttiger, fiind doar niște
împrumuturi de circumstanță, ce nu se repetă în via ța literară a lui Nerval.
Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Je mmy” et „Isis” de Gérard de
Nerval este un exemplu reușit de studiu intertextual, ca re îl înfățișează de Nerval în postură
de cititor și neobosit cercetător de manuscrise161, iar pe N.I. Popa îl impune definitiv în rândul
criticilor nervalieni.
Pornind de la Les sources allemandes de deux „Filles du Feu”, „Je mmy” et „Isis” de
Gérard de Nerval , în 1957, Ch. Dédéyan publica o lucrare mult mai minuțioasă, dar cu
aceeași tematică, Gérard de Nerval et l'Allemagne.

160 Popa, Nicolas , Le s sources allemandes de deux Filles du Feu , Jemmy et Isis de Gérard de Nerval , 1930, p.
19

161 Mureșanu Ionescu, Marina, Nicolas Popa et les études sur Nerval , Analele științifice ale Universității ,,Al. I.
Cuza” din Iași, Secțiunea III, Literatură, Tomul XX V, 1979, p. 111

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

123

2.3. Les Filles du Feu de Gérard de Nerval – L'édition critique d'après
des documents nouveaux

Ediția critică Les Filles du Feu , de Gérard de Nerval, a apărut la Paris, la Librai rie
Ancienne Honoré Champion, în 1931162. Ea a reprezentat teza complementară de doctorat, pe
care N.I. Popa a prezentat-o la Facultatea de Liter e a Universității din Paris. Este o cercetare
complexă, grație căreia N.I. Popa va deveni un nerv alian de referință, iar edițiile ulterioare ale
operei lui Nerval, se vor raporta invariabil la ace asta.
Pentru un astfel de demers major, N.I. Popa procede ază în stilul său specific, pentru
care era atât de apreciat, adică printr-un amplu pr oces de documentare, de cercetare
minuțioasă în variate domenii, studiind arhive ale Bibliotecii Naționale din Franța, la
biblioteca de la Sorbona sau la Arhivele Naționale. Simultan, după cum s-a arătat și în
capitolul anterior, întreținea o neobosită corespon dență cu bibliotecile din Strasbourg și
Zurich, încercând să determine originile nuvelei Jemmy . Astfel, ediția critică reprezintă
apogeul firesc al unei cercetări de câțiva ani, asu pra operei lui Nerval, „le poète du
souvenir”163.
Din tendința de a oferi un studiu exhaustiv, N.I. P opa include în volum și o parte
consistentă de variante, note și alte lămuriri, car e reflectă o profundă cunoaștere a domeniului
său de cercetare. Valorificând orice detaliu, el ex aminează edițiile originale, precum și
manuscrise inedite, având astfel competența necesar ă pentru a determina ce poate fi
considerat drept formă finală în Les Filles du Feu și care texte reprezintă doar variante sau
simple exerciții, încercări eșuate de redactare. Me ritul acesta îi este explicit recunoscut și în
1960, când la Editura Pléiade apărea o nouă ediție completă a operelor lui Nerval, îngrijită de
A. Béguin și J. Richer164, care precizau:

162 Anexa 8
163 Nerval, Gérard de, Les Filles du Feu , Nouvelles, Edition critique d'après documents nou veaux par Nicolas I.
Popa, Tome II, Paris, Librairie ancienne Honoré Cha mpion, 1931, p. 123
164 Anexa 9

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

124
„Pour Les Filles du Feu, nous avions l'avantage d'a voir pour devancier Nicolas
Popa, dont l'édition commentée est impeccable. Nous avons adopté son texte et
établi l'appareil critique en recourant sans cesse à ses notes, qu'il ne nous a guère
été donné de corriger que sur un ou deux points min imes.”165

Nerval se va bucura și de o a doua ediție Pléiade a operelor complete, în trei volume,
Gallimard, 1984,1989 și 1993166. Reeditarea se realiza sub conducerea lui Jean Gui llaume și
Claude Pichois și reprezintă un moment important pe ntru exegeza nervaliană, ea însemnând o
formă de consacrare, de confirmare a valorii recent recunoscute a romanticului francez. Se
explică această recunoaștere prin faptul că foarte rar unui scriitor i se întâmplă să beneficieze
și de o a doua ediție Pléiade. Deosebirea dintre ce le două ediții Pléiade a operelor lui Nerval,
constă, pe de o parte, în structurarea lor după ge nuri și în ordine cronologică, iar pe de altă
parte în eliminarea variantelor din a doua ediție, variante pe care N.I. Popa le adunase cu grijă
în varianta sa din 1931. Decizia aceasta a coordona torilor a condus se pare la controverse și
nemulțumiri în rândul specialiștilor.
Oricum, ediția îngrijită de N.I. Popa a fost apreci ată de ambele perechi de coordonatori
Pléiade și este citată în continuare ca un reper in discutabil în exegeza nervaliană.
N.I. Popa oferă o dublă perspectivă asupra tenebro sului scriitor francez. În primul
rând, se concentrează asupra omului Nerval, un rătă citor care nu-și găsește liniștea, „véritable
oiseau migrateur, à la recherche perpétuelle de nou veaux climats”, asupra foiletonistului care
scria Angélique sau adapta grăbit Jemmy . Însă interesul cercetătorului îl vizează mai ales
veritabilul Nerval, „le mystique de la vie sentimen tale, le voyant, poète de la vie souterraine
de l'âme, grave et ardent”167 .
După cum anticipau și celelalte două studii premergătoare ac estuia, N.I. Popa a intuit
modalitatea de a sonda profunzimile operei lui Nerv al, organizându-i aparentul haos și
descoperind o logică unitară într-o diversitate abs olută168. Consecința este întrevăzută de un
apropiat discipol al lui N.I. Popa, nervalian la râ ndul său, profesorul Marina Mureșanu

165 Nerval, Gérard, Œuvres complètes , Edition Pleiade, 1960, p.121

166 Anexa 10
167 Nerval, Gérard de, Les Filles du Feu , Nouvelles, Edition critique d'après documents nou veaux par Nicolas I.
Popa, Tome II, Paris, Librairie ancienne Honoré Cha mpion, 1931, p. 123
168 Mureșanu Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval , Analele Științifice ale Universității „Al.
I. Cuza” din Iași, Tomul XXV, 1979

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

125
Ionescu: demitizarea lui Nerval, un proces început încă din 1925. În articolul sinteză Nicolas
I. Popa et les études sur Nerval, aceasta arăta că:

„Nicolas I. Popa soulignait déjà le danger de forme r un mythe autour du nom de
Nerval, un mythe unilateralisant qui fasse de lui u n facile et agréable conteur, en
laissant en ombre tous les autres aspects de ses œu vres et ignorant justement celles
qui sont les plus riches de sens. Toutes les études que N.I. Popa a consacrées au
poète traduisent la conviction qu'il est nécessaire de détruire ce mythe, afin
d'aborder l'ouvre nervalienne sous un angle vraimen t scientifique, capable de
l'éclairer dans toute sa complexité et sa polyvalen ce, de nous rapprocher le plus
possible de son essence.”169

Ipotezele valorificate în acest studiu critic sunt aprofundări ale celor din studiile
anterioare, N.I. Popa urmărind resorturile subtile ale universului nervalian, care oscilează între
somn și trezie, între amintire și mit.
Anticipând psihocritica, N.I. Popa intuiește o mito logie personală la Nerval, prin
deplasarea sistematică a faptelor reale către vis și ficțiune, printr-un proces conștient sau
subliminal de deformare sau de interpretare a real ității.
Nu doar din acest studiu critic reiese interesul lu i N.I. Popa pentru domeniul
psihocriticii. Spre exemplu, în eseul Psihiatrie și istorie literară. Starea actuală a pr oblemei,
scris la Paris sub îndrumarea lui Paul Hazard, el urmărea problema geniului și a nebuniei,
după cum fusese pusă în diferite monografii medical e. Constata că maniera lor era însă una
simplistă și N.I. Popa nu le consideră contribuții temeinice în explicarea scriitorilor și ale
operelor lor.

„Psihiatria modernă și psihanaliza freudiană, remar ca N.I. Popa, au lărgit
câmpul acestor lucrări fără vreun folos pentru isto ria literară, cu tot belșugul de
cercetări medicale. ” În continuare, el arăta prin exemple de aplicație a unor
bibliografii medicale internaționale pe aspecte din literatura franceză,
inconvenientul lor de a fi prea sistematice în expl icațiile lor materialiste: „Dacă
sunt unele prețioase prin faptele pe care le produc , la altele explicațiile deduse se
opresc pe scurt, în pragul misterului.” Mai mult, N .I.Popa reperează și o altă
categorie de studii de psihocritică, ce depășesc li nia unei interpretări firești și care
încearcă să forțeze înțelegerea tehnicii operei lit erare, ducând la erori grave. O

169 Idem

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

126
consecință ar fi o demarcație prea comodă între nor mal și patologie, adică „se
asimilează cu destulă ușurință tulburările strict p atologice cu fenomene analoage
din geneza operei literare, uitându-se că, în timp ce psihopatul suferă
«automatismul psihologic»,este dominat și copleșit de el, incapabil de a-l domina
și de a-l conduce, artistul stăpânește fluxul de im agini și cuvinte, îl triază și
construiește cu elementele lui. Opera nu este un pr odus al bolii, cum s-a afirmat,
ea este smulsă bolii de către artist, într-o încleș tare care atinge sublimul. Altfel,
cum s-ar mai explica atâtea opere literare clare și lucide, deși compuse de scriitori
atinși de diverse tulburări patologice? Cazul multo r poeți moderni, care nu ezită în
fața celor mai primejdioase experiențe literare, cu riscul echilibrului lor, ilustrează
până la evidență această teză ce nu trebuie privită ca o simplă pledoarie pentru
poeți.”
Desigur, este și cazul lui Nerval.
Însă dimensiunea asupra căreia se axează N.I. Popa în studiul critic al ediției operei lui
Nerval, este cea artistică, el încercând să definea scă o estetică specifică lui Nerval, pe care
ajunge să o considere divergentă, produs al unor te ndințe contradictorii.
Tot ca un element de noutate, N.I. Popa a fost prim ul care a explorat opera lui Nerval
din perspectiva folcloristului, o linie de cerceta re pe care o va continua abia în 1970 Paul
Bénichou în Nerval et la chanson folklorique170.
N.I. Popa își începe studiul critic cu un motto din Nerval, un fragment din Paradoxe et
Verité , pe care îl va folosi și în Esența poeziei franceze , în 1944: „Je ne demande pas à Dieu
de rien changer aux événements, mais de changer rel ativement aux choses; de me laisser le
pouvoir de créer autour de moi un univers qui m’app artienne, de diriger mon rêve éternel au
lieu de le subir. Alors il est vrai, je serais Dieu .” În contextul respectiv, N .I. Popa arăta că
sub influența romantismului german, poezia franceză renaște. El îl invocă nu o dată pe
Novalis, promotor al unui idealism magic, care făce a din poet plăsmuitorul unui univers
propriu. Acesta scria că „simțul poetic are o înrud ire strânsă cu simțul profetic, cu simțul
religios, cu delirul în general”. Comparatistul rom ân subliniază și cu acest prilej că singurul
care a reușit să se ridice la nivelul lui Novalis î n spațiul francez este, desigur, Nerval, cel care
chiar și într-o proză rigidă precum nuvela, este po etic: „Avec Gérard de Nerval, nous
plongeons en pleine poésie.”171

170 Mureșanu Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval , Analele Științifice ale Universității „Al.
I. Cuza” din Iași, Tomul XXV, 1979, p.112

171 Nerval, Gérard de, Les Filles du Feu , II, Paris, 1931, p. 3

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

127
Structura ediției critice include nouă părți și urm ătoarele aspecte:
 Lendemain de la crise
 Les Nouvelles
 Le Folkloriste
 L'Initié
 Le Poète des amours perdues
 Le Feuilletoniste et le poète de la nostalgie
 Les Filles du Feu
 L'Art des Filles du Feu
 La Fortune du volume. Édition. Jugements

Lendemain de la crise – prima parte a studiului critic pentru Les Filles du Feu, anunță
perspectivele de cercetare ale lui N.I. Popa asupra acestor nuvele. El își propune să renunțe la
specificul studiilor elaborate până la el, să renun țe la etichetare și catalogare în favoarea unei
unghiului psihologic, de analiză profundă a operei lui Nerval: „Il nous faut aller vers
l’intérieur, creuser jusqu’au seuil de l’inconscien t, d’où jaillissent, irrésistibles et vibrantes,
ses plus fortes créations.”
Halucinația lui Nerval este înțeleasă ca formă supe rioară de viață și sursă de artă
pentru acest poet pur, dominat de sensibilitate și de lumea sa interioară, o trăsătură care se
manifestă în mod cert și în Les Filles du Feu, un ansamblu de texte atât de diferite, elaborate
între 1839 și 1853, unele publicate încă de dinaint e să apară în volum:

„C’est bien une terre vierge que cette zone qui s’ étend au seuil de l’inconscient.
Le magnifique et redoutable privilège des dieux qui ont ouvert ces mondes interdits
l’accable de tout son poids: comme Villon, Poe, Bau delaire, il est porte-parole
d’une experience supra-terrestre. Vie intérieure et vie extérieure ne font qu’un ,
fondues dans le creuset de l’art”172

Așadar, în Lendemain de la crise, N.I. Popa descrie geneza volumului Les Filles du
Feu. Încă din perioada internării prelungite la doctor ul Blanche, apariția volumului era

172 Nerval, Gérard de, Les Filles du Feu , II, Paris, 1931, p. 4

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

128
proiectată de Nerval pentru sfârșitul anului 1853 ș i era gândită ca o formă de reabilitare
artistică. Sylvie se publicase din luna august și reprezenta piesa c entrală, alături de Cântece și
legende din Valois . N.I. Popa le apreciază acestor două texte farmecu l nostalgic, un punct
comun cu Angélique, care de asemenea fusese deja oferită cititorilor, d ar sub formă de
foileton în cotidianul „National”. Isis, Corilla și Jemmy completau volumul și îi aduceau note
exotice și, pentru prima oară, lăsau să transpară s uferințele autorului în dragoste. Pe baza
corespondenței scriitorului, N.I. Popa descoperă di ficultățile pe care Nerval le întâmpină în
elaborarea volumului, care era considerat de editor încă prea subțire. Soluția o reprezentase o
nuvelă, Le Fort de Bitche, ulterior denumită Émilie , care însă a fost înlocuită cu Octavie . În
plus, după cum reiese tot din corespondența invocat ă de N.I. Popa, Nerval a căutat să își
plaseze volumul sub patronajul unei personalități î n vogă, de aceea își dedică introducerea lui
Alexandre Dumas, ca formă de răzbunare copilărească și răspuns la epitaful pe care i-l
dedicase prematur popularul romancier, la 10 decemb rie 1853.
Tot în acest capitol al studiului critic, N.I. Popa explică titlul Les Filles du Feu ca pe o
încercare a da unitate unor texte ce stăteau sub se mnul amintirii cu altele, străine de
experiența sa personală, ca Jemmy sau Émilie, a căror sursă era imitația:

„Il fond le tout dans le titre, brûlant et tourmen té comme une flamme: Les Filles
du Feu. Le pauvre Gérard a dû exulter de bonheur en prononçant ces mots qui
traduisent avec une belle force la fièvre et le dél ir qui l’agitaient. Spiritualisées
par le recul, ce cortège de figures féminines tradu isent et illustrent son existence
dévorante.”173

Les Nuvelles –este partea a doua a studiului lui N.I. Popa. Dac ă secțiunea precedentă
urmărea enunțarea unor obiective de cercetare moder ne, ce țin de psihocritică, și se axa
introductiv pe fapte de istorie literară, prezentân d geneza volumului, această a doua parte
urmărește lămurirea, de ordinul teoriei literare, a subtitlului dat de Nerval, „Nouvelles”.
N.I. Popa avertizează că acest subtitlu nu este dec ât un artificiu de care nu trebuie să se
lase sedus cititorul, deoarece este o etichetă inco nsistentă, pe care Nerval o folosește el însuși
fără convingere, că volumul scapă tendințelor de cl asificare. Specia nuvelei nu îl putea
interesa pe un liric precum Nerval, consideră N.I. Popa, însă acceptă această încadrare

173 Ibidem, p. 5

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

129
deoarece în epocă, genul acesta era popular prin Mé rimée, Nodier, A. de Musset. Dintre toate
textele incluse în volum, N.I. Popa consideră că do ar Jemmy, o simplă imitație a unui text
german, merită încadrarea în specia literară a nuve lei, prea austeră, prea seacă și nepotrivită
lui Nerval.
Le Folkloriste – reprezintă a treia parte a studiului critic ded icat unui izvor de
inspirație nervaliană, folclorul, care este totodat ă și unul dintre elementele de noutate pe care
N.I. Popa le aduce în exegeza nervaliană. El atrage atenția asupra unui fenomen, anume că
folclorul a fost introdus târziu ca sursă în litera tura franceză. Pe lângă Villon, Charles
d’Orleans, poezia franceză și-a păstrat rigoarea și severitatea prozodiei savante până la
scriitori ca Montaigne, Molière și J.-J. Rousseau, care au intuit resursele poetice ale
folclorului. Romantismul german avea să aducă însă reabilitarea unor valori poetice decăzute
precum legendele Evului Mediu și cavalerismul, form ele de culoare locală autentică, interesul
pentru folclor.
N.I. Popa ni-l prezintă pe Nerval interesându-se de problema folclorului în Franța, el
publicând chiar pe această temă la 1842 în „Sylphid e”: Les Vieilles ballades françaises, într-o
perioadă în care, sub influență germană, acest dome niu intra în sfera de interes a scriitorilor
francezi. N.I. Popa subliniază că pentru Nerval fol clorul nu ține de experiența personală, e
doar o formă de curiozitate artistică, întrucât îl atrage limbajul simplu, natural, frust,
deopotrivă cu fuziunea dintre poezie și muzică, leg ate indisolubil în creațiile populare. Poetul
are curajul de a apăra libertatea poetică și prozod ică a folclorului într-o perioadă când se
puneau bazele unei versificații savante, parnasiene . El susținea că atunci când își scria
versurile, acestea îi parveneau sub formă de muzică . Fiind un poet funciarmente muzical, se
apropie de Novalis și Hoffmann, publicând chiar o p ovestire muzicală fantastică, La Sonate
du diable .
În plus, N.I. Popa constata că începând din 1850, operele cu caracter intim ale lui
Nerval conțin abundente notații muzicale și strofe populare în forma lor veche, nealterată de
alți poeți, formă pe care vrea să o resusciteze. El ementele incluse în Angélique și Les Filles
du Feu , dintr-un aflux de nostalgie, au fost abuziv loca lizate in Valois, susține el, și provin
dintr-un fond comun, de origini obscure, care alime nta toate provinciile. Toate aceste ipoteze
sunt susținute de N.I. Popa cu numeroase referințe, note de subsol în care își oferă în detaliu
sursele, articole, piese de corespondență.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

130
Nerval folcloristul trebuie văzut ca un poet care, ghidat de intuiție, se află în căutare de
armonii artistice –consideră N.I. Popa:
„Quelle est la place de Nerval comme initiateur dan s ce mouvement folkloriste
français? Sans avoir été le premier en date, il fig ure à l’avant-garde et ses pages
de folklore sont des plus rassurantes, parce que d’ un artiste comprenant le respect
dû à l’art. A la tête d’un courant que tout favoris ait, Gérard sauve, par son recueil
d’une fidélité rigoureuse, des vestiges d’un art tr aditionnel, fournissant en même
temps qu’une base solide pour les continuateurs, de s principes sérieux et des
méthodes de travail. Son article de 1842 marque l’e ssor du véritable mouvement
folkloriste.”174
Mai mult, ca element de originalitate a lui Nerval prin raportare la folclor, ar fi –
observă N.I. Popa, „son rêve musical”. Modern, crit icul român folosește aici elemente de
psihocritică: „La musique, forme de sensibilité pro che de l’inconscient, fond dans ses ondes le
goût du fantastique, l’atmosfère de légende et les rêves métaphysique du poète. Cette alliance
initime de la poésie et de la musique, baigne toute l’oeuvre de Gérard.”175
L’Initié este a patra parte a studiului critic atașat de N.I . Popa ediției Champion a
operelor lui Nerval, aceasta axându-se pe semnifica țiile nuvelei Isis. Analiza criticului
depășește latura istorică a operei, mergând spre in fluențele romantismului german și cum au
fost asimilate de către Nerval. Influențele lui Nov alis în opera lui Nerval sunt des invocate de
N.I. Popa, mai ales în Esența poeziei franceze și Poeții în fața morții . Prin contagiune cu
Novalis, Nerval câștigă niște atribute, fiind pitag orician și orfic, manifestând o predilecție
pentru vis și fantastic, în detrimentul vieții real e.
N.I. Popa amintește că printre romanticii francezi, aceste trăsături erau destul de rare,
iar atracția pe care Nerval o resimte față de ezote rismul religios, care transpare din Isis,
adaugă profilului său artistic o notă de complexita te.
N.I. Popa urmărește, ca și în Les sources allemandes de deux Filles du Feu , Jemmy et
Isis de Gérard de Nerval , gradul de originalitate al nuvelei Isis, refăcându-i pas cu pas
procesul de creație, pornind de la articolul Die Isis-Vesper, nach einem Herculanischen al
arheologului Carl-August Böttiger. Demonstrează ast fel în acest capitol că Nerval a
minimalizat paginile documentare prin exercitarea p ropriului geniu.

174 Ibidem, p. 22
175 Ibidem, p.23

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

131
Isis este nuvela în care Nerval își manifestă pregnant i nteresul pentru spațiul oriental și
misterele sale religioase. În aceste religii, obser vă N.I. Popa, el nu caută adevărul, ci doar să-și
confirme intuițiile, ceea ce îl face pe romanticul francez să se numere printre primii din
literatura franceză care conferă operei sale farmec ul subtil al vechilor mistere, al
pitagoricienilor, al neoplatonicienilor și al gândi rii lor ermetice, care, credea el, putea
conduce la unitatea tuturor religiilor.
Încă o dată, dincolo de cercetarea minuțioasă a bib liotecilor în căutarea unor dovezi
pierdute, N.I. Popa dovedește o cultură vastă, enci clopedică, extinsă și în sfera istoriei și
mitologiilor.
Le Poète des amours perdues este al cincilea capitol al studiului critic și se
concentrează, după cum anunță și titlul pe cultul f ervent al lui Nerval pentru femeie, un cult
bazat pe devotament și contemplare extatică, pe o i ubire tumultoasă și totuși plină de rezerve.
Figurile feminine adorate de Nerval sunt pasagere, dispar și îi lasă acestuia gustul amar al
deziluziei. În consecință, spune N.I. Popa, „cette suite d’épreuves amoureuses, réduites au
jeu d’une imagination dévorant ses propres fictions et les ranimant toujours sous d’autres
formes, culmine plus trad en un seul et grand amour adressé à une image idéale, fantôme
entervu à l’orée de la vie, paré de tous les presti ges du rêve intérieur et élevé sur le plan du
mythe.”176 Femeia este un pretext pentru vis și sursă a nost algiei.
Les Filles du Feu oferă imaginea unei vieți duble, sesizează N.I. Pop a. În primul rând,
este Nerval omul exterior, pasionat de călătorii, î n căutare continuă de locuri exotice,
foiletonistul care scria Angelique și scriitorul care se inspira grăbit să redacteze Jemmy . Însă
adevăratul Nerval, constată criticul, este misticul vieții sentimentale, vizionarul, poetul
profunzimilor sufletești, grav și intens:
„Sous des apparences souriantes, ce grand livre de macération spirituelle est une
oeuvre de douleur: voyons en lui l’histoire navrant e et courageuse du coeur du
poète avec ses ressorts intimes, ses grands espoirs , ses luttes héroïques et ses
misères. Avec Aurélia et Pandora, nous franchirons les portes de la folie. Les
lettres de 1854 marquent une oscillation perpétue lle du calme lucide au délir
caractérisé.”177
Pe baza analizei comparatiste, psihanalitice, lingv istice, estetice, N.I. Popa contestă
rolul minor atribuit lui Nerval în literatura franc eză și îl readuce astfel pe acest poet pur în

176 Ibidem, p. 35
177 Ibidem, p. 124

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

132
atenția criticilor și a publicului, considerându-i opera densă, febrilă, morbidă uneori, încărcată
de emoții violente, de un mister inepuizabil.
Marina Mureșanu, nervalian consacrat și discipol al lui N.I. Popa, care i-a promovat
acestuia neîncetat activitatea critică pe care i-o cunoaște în detaliu, nota în unul dintre
volumele sale despre ediția din 1931 a operelor lui Nerval:

„Une place à part doit être accordée à la contribut ion en matière
d’exégèse nervalienne du professeur roumain Nicolae I. Popa. La valeur de sa
recherche réside dans le fait qu’elle réunit en une polyvalence qui n’est pas
hétérogénéité, toutes les directions mentionnées ci -dessus. Quand au travail sur les
manuscrits et les variantes en vue d’établir une ve rsion définitive des textes, son
édition des Filles du Feu, publiée en 1931 aux édit ions Champion, accompagnée
d’un second volume comprenant une très précieuse ét ude critique, reste un point
de référence indispensable dont aucune édition ulte rieure n’a pu passer. Dans ses
autres articles, études et conférences, ses observa tions pénétrantes s’organisent
autour des problèmes cle de l’oeuvre nervalienne. S a recherche fait preuve d’un
esprit de synthèse, d’une perspicacité et d’une rar e force d’anticipation –les
approches de type comparatiste, psychanalytique, st ilistique ou linguistique
trouvent toutes leurs racines dans les études de N. I. Popa sur Nerval qui sont un
exemple convaincant et efficace de lecture pluriel le faisant appel à une vision
unifiante, fondée sur la convergence des points de vue; les acquis de la recherche
nervalienne actuelle en ont confirmé la valabilité. ”178
N.I. Popa abordează volumul de nuvele Les Filles du Feu din perspective multiple,
lucru care se poate observa încă din cuprinsul și s tructura studiului critic, criticul urmărindu-l
de la contextul genezei sale, de la influențe, izvo are, tematică, spre structură, estetică și până
la receptarea critică influențată de sinuciderea au torului. Ulterior, aceste perspective de
analiză literară se vor lărgi, critica lui N.I. Pop a depășind tradiționalul și incluzând și chestiuni
moderne de lingvistică și stilistică literară.

178 Mureșanu Ionescu, Marina, Pour une sémiotique du naratif. Une lecture de Nerv al, Junimea, Iași, 2007, p. 44

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

133

2.4. Poeții în fața morții
Apărut într-o perioadă în care instrumentele critic ii încă nu se lărgiseră și cercetările se
axau pe biografia operei, pe relația dintre operă ș i originile ei, Poeții în fața morții este un text
critic elaborat în limba română, în care N.I Popa surprinde, nu în mod exclusiv, un aspect
fundamental al universului artistic nervalian, tema morții. Inițial a apărut în „Însemnări
ieșene”, în 1937, dar este inclus și în singurul vo lum care reunește aspecte ale cercetării lui
N.I. Popa, anume Studii de literatură comparată din 1981. Ideile aici expuse se erau incluse
parțial și în studiul din 1925, Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval, unde N. I. Popa
urmărea patru aspecte: originile sentimentului morț ii, expresia acestui sentiment, criza finală
și moartea ca temă a lirismului la romanticul franc ez.
Dincolo de dimensiunile lingvistică, stilistică și poetică, N.I. Popa este preocupat în
acest articol de un subiect la modă în epoca sa, tr agicul morții pe care, bănuiește el, cel mai
acut nu îl pot resimți decât firile sensibile ale p oeților:
„Spiritul metafizic, podoabă ce stă bine unui poet, este în fond incomod. Universul,
Dumnezeu, Moartea, Destinul, iată teme patetice în sine, dar în care poeții pot
turna tot preaplinul lor sufletesc, interpretând, r econstituind sau deformând
estetic, după legi de armonii interioare, strict in dividuale.”179

Poeții în fața morții este un nou prilej pentru comparatistul ieșean să își demonstreze
impresionanta erudiție, oferind totodată cititorulu i său o lectură pasionantă și provocatoare,
întrucât propriul său stil devine pe alocuri poetic . Pornind de la constatarea că tema morții
incită analize pluridisciplinare, N.I. Popa ne iniț iază și în percepția filosofică a acestui
sentiment:
„Legate strâns de ideile despre viață, despre timp și memorie, împletite cu religiile
și știința vremii, aceste tanatologii sunt produsul filosofiei bergsoniene, mânând
spre elanul vital, al vitalismului care exaltă clipa, durata și devenirea, și, în fine,
al fenomenologismului lui Heidegger. Formula acestu ia, Sein zum Tode, așează
viața omenească sub semnul morții, țintă necesară s pre care se proiectează toată
existența noastră. Problema morții ocupă azi un loc central în cunoașterea
personalității, reduse de Marcel Proust la «o succe siune de momente autonome» în
plină devenire. Ea pare a lămuri marile chestiuni d e interpretare a existenței,

179 Nicolae I. Popa, Poeții în fața morții , Extras din revista „Însemnări ieșene”, Institutu l de Arte Grafice
BRAWO, 1937, p. 3

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

134
privite ca o destrămare continuă, curgere năvalnică spre moarte. Așa a văzut-o
Heidegger, după Sfântul Augustin, Pascal, Dostoievs ki și Kierkegaard.”180

În plus, ca și în Esența poeziei franceze , N.I. Popa este dispus să riște și iese din
tiparul percepției clasice asupra unor poeți cărora , argumentat, le pune la îndoială statutul
cucerit în literatura franceză și valoarea estetică .
Respinge așadar trei aspecte pe care pe consideră clișee literare ce contravin
autenticității sentimentelor poeților în fața morți i, anume: moartea ca motiv liric, „moartea
poetului” la romatici sau evocările celor ce au căz ut pradă morții. Sunt forme de literatură
care, spune N.I. Popa, sunt cerute doar de gustul e pocii doritoare de senzații tari. Literatura
macabră a lui Hugo nu are forța de a trece cititoru lui, prin cuvinte simple și potrivite cu natura
cuprinsului, neliniștea, fiorii, spaima sau însenin area cu care Baudelaire, spre exemplu,
privește ascest ultim act al existenței omului: „va fi necesar prestigiul spititualismului lui
Baudelaire, pentru ca viziunile atroce din La Charogne să capete adâncime și înțeles idealist:
lipsit de suflet și conștiință, atribute ale nobleț ei omenești, trupul nu-i decât lut.” Iar forța
textelor poetice de la Baudelaire are aceeași inten sitate la Nerval.
Ceea ce dă valoare textelor poetice care abordează tema morții este „experiența
morții”, pregătită mai dinainte de poeți, începând cu moartea celorlalți și trăită cu spaimă, cu
resemnare sau eroic, acceptată pasiv-conformist, ia r la Nerval, spune N.I. Popa, această
experiență este una autentică. Mai mult, îl încadre ază pe poetul romantic într-o serie de
scriitori cărora le recunoaște aceeași virtute poet ică. Este vorba despre Villon, Anna de
Noailles, Novalis, A.E. Poe, Paul Valery, Baudelair e, Rimbaud, Leopardi, Shelley, Leconte de
Lisle. Observăm că N.I. Popa nu se mai limitează la spațiul francez, analiza și intuiția sa
vizează literatura europeană sau chiar și alte sfer e ale artelor, prin invocarea lui Van Gogh.
Reacțiile în fața morții, deduce N.I. Popa, sunt d ictate poeților de o serie de factori
precum baza lor organică, temperamentul, condițiile de viață. Acestora li se adaugă factorul
cultural, care implică religiile, filosofiile, pres tigiul modelelor literare și viața socială, ele
impunând niște reprezentări ale morții și, în conse cință, o conduită a morții.

180 Nicolae I. Popa, Poeții în fața morții , Extras din revista „Însemnări ieșene”, Institutu l de Arte Grafice
BRAWO, 1937, p. 4

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

135
Cum poate fi receptată moartea depinde de factorul care se manifestă mai pregnant.
Uneori calmul asigurat de religios și filosofic „se frâng în fața părpastiei neantului” și
biologicul reapare în noi, brutal și inestetic. Pen tru mistici, moartea e doar o poartă deschisă
spre o nouă lume, iar viața e doar o serie de trept e de inițiere.
„Experiența mistică, strădania eroică spre renunțar e de sine, nimicire și
desăvârșire indică moartea a ceea ce e muritor în n oi, urmată de o intrare
triumfală a spiritului în veșnicie. Extazele mistic e, așa cum le găsim în literatură la
Sf. Jean de la Croix, la Ernest Hello sau Amiel, su nt anticipări ale morții gustate
cu un fel de bucurie de a distruge, înfrângând astf el legile biologice.”181
Mai mult, N.I. Popa amintește și de situațiile în c are eliberarea de factorul dominant
religios, conduce la căutări febrile de răspunsuri în misterele religioase, orfism sau alte
discipline mistice, situație similară și pentru spi ritele inițial tributare unui raționalismul
științific.
Fin cunoscător al literaturii franceze, N.I. Popa constată că acești poeți, mai mult decât
alți muritori, sunt persecutați de ideea permanențe i, adică au o legătură mai pronunțată cu
trecutul și tradiția. Ei își exprimă cu pathos nevo ia de dura cumva individual, de a nu fi uitați,
de a rămâne în memoria colectivă, aceasta fiind o f ormă de supraviețuire.
„Și mai ales, își leagă înfrigurat ființa pieritoar e de tot ce e menit să dureze în
natură: soare, nori, frunze și flori primesc tot be lșugul de afecțiune păgână cu care
poetul privește în urmă, în preajma unui salt gândi t sau trăit de atâtea ori înainte,
într-o impaciență impregnată de tragism. Durerea nu privește atât perspectiva
mormântului, cât mai ales nostalgia bucuriilor pără site. Poate de aceea fiecare
poet ține să-și fixeze literar climatul unde va dor mi după moarte, străjuit de copaci
dragi, de vuietul mării sau calmul odihnitor al unu i cimitir de la țară, alături de
strămoși. La Terre et les Morts, formula lansată de Maurice Barrès, nu-i simplă
literatură: e o disciplină.”182

N.I. Popa nu rezonează la poezia calmă a lui Lamar tine, care i se pare impersonală și
nu de domeniul istoriei sensibilității, ci preferă, după cum se exprimă în mod explicit, poeții
precum Nerval, Baudelaire, Poe, Novalis, Hölderlin, „poeți predestinați, cărora li se refuză
bucuriile pământești și speranța altei lumi mai bun e. Aceștia răscolesc trudnic și dureros
sufletul și căile de urmat, condamnați la eterodoxi e cu fiecare gând nou și nonconformist,
lipsiți de mângâierea speranței cu fiecare privire mai lucidă la biata natură omenească.

181 Poeții în fața morții în Studii de literatură comparată , p. 290
182 Ibidem, p.291

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

136
Chinuiți de visuri ce nu se pot înfăptui, «alungați din exil în exil», ei se văd lipsiți de un lăcaș
sigur, după expresia lui Maurice de Guérin. Viața aspră li se rupe de realitate și îi silește să se
refugieze în vis unde, amăgiți de propriile lor plă smuiri, sfârșesc prin exclamația amară a lui
Novalis, repetată mai târziu de Léon-Paul Fargue: « Am visat așa de mult, că nu mai sunt de
aici.»”183
Așadar, Nerval este un poet-halucinant, care face poezie dintr-un mod de cunoaștere
intuitivă, din vis și din năluciri, forme de moarte , vrednice de niște analiști ai sufletului
omenesc.
Evaziunile sale tumultoase, ca și cele ale altor c âțiva poeți ce trăiesc moartea cu aceeși
intensitate, nu se mulțumesc cu refugiul, „ele răsc olesc, în experiențe și scufundări, într-o
lume lăuntrică de haos”, adevărate coborâri în infe rn – după cum însuși Nerval le numea.
Romanticul francez valorifică legenda lui Orfeu, ca re vrea să și-o găsească pe Euridice pe
tărâmul morțior, și face din moarte „un act capital , revelator și transfigurat de nimb.”
N.I. Popa găsește mai apoi curios faptul că Nerval , un romantic, deci un individualist
îndârjit, are tendința de a se abandona cu voluptat e, cu bucurie supremă, în cosmos, învăluit
de ritmul vieții universale. Topirea trupului în co smos este imaginată cu bucurie supremă,
spune N.I. Popa, care este antitetică procesului de descompunere exploatat de catolici, ceea ce
se explică printr-o poetizare și transfigurare a vi eții organice.
Cunoașterea în profunzime a literaturii europene î l conduce pe N.I. Popa la
convingerea că mai mult poeții anglo-germani ajung la stadiul de armonie cosmică, întrucât
sunt dominați de mister și de sentimentul infinitul ui, „își simt ființa continuată și desăvârșită
în univers”. Cei francezi sunt mai ancorați în orga nic și tradiție, într-un „panteism social”,
motiv pentru care poeți ca Nerval sunt doar niște e xcepții modelate de influența
romantismului german.
Și aici, N.I. Popa atinge problema „rezistențelor” din literatura franceză, cazul lui
Nerval fiind de „rezistență”-replică. Criticul rom ân este de părere că în privința schimburilor
intelectuale, scriitorii francezi n-au împrumutat d in panteismul german și oriental, din
filosofiile și modelele de gândire ale străinătății decât elemente nu prea îndrăznețe, pe care și
le-au adaptat, „tocindu-le pentru a face monedă cur entă.”

183 Ibidem, p. 292

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

137
Spre finalul studiului, N.I. Popa ajunge la proble ma sinuciderilor, acte eminamente
sociale. Le identifică originea în deficiențe organ ice sau morale, în psihoze, sau, ca în cazul
lui Nerval, într-o „adevărată curiozitate a lumii i nvizibile” spre care poetul tinde neîncetat.
Poeții în fața morții este un studiu de literatură comparată care urmăre ște așadar
elemente de psihologie individuală și colectivă, po rnind de la atitudinea literară a poeților față
de moarte. Se are în vedere de către N.I. Popa aspe ctul influențelor literare străine în istoria
sensibilității, a modelor și formelor literare, iar concluzia sa la finalul acestui studiu
comparatist este că doar imitația nu este suficient ă în creația literară, întrucât
„geniul personal, viziunea și tehnica proprie singu re pot da viață independentă
unor reacții în fața marilor probleme. Cred că în n ici o altă direcție de preocupări
nu se poate trece mai puțin la categorii și serii c a în expresia sentimentului
morții.”184
Poezia este o reacție a poeților în fața morții. S peranța lor autentică de a învinge
moartea este viața operei, singura capabilă să prel ungească viața dincolo de mormânt prin
amintirea în generațiile viitoare. E un mod de a ex plica cugetarea lui François Porché –„ La
Poésie est une lutte contre la Mort.”, spune N.I. P opa. „Gândurile poeților despre moarte, felul
în care au murit și acel în care s-au realizat în t imp, fac parte de-a dreptul din personalitatea
lor.” Poeziile lor nu trebuie reduse la valoarea un or documente psihologice, ci trebuie să li se
urmărească adâncimea sentimentului, acuitatea viziu nii (de evocare, de profeție, de nălucire),
precum și nivelul realizării artistice a textului, care influențează, desigur, ecoul acestor
scriitori în timp și măsura în care, la rândul lor ajung să formeze un „stil în fața morții”185.

184 Ibidem, p. 294
185 Ibidem, p. 297

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

138

2.5. Esența poeziei franceze186
Elaborat în română după ce deja se afirmase la Pari s și în țară cu cercetările sale
asupra operei lui Nerval, Esența poeziei franceze este un studiu de sinteză în realizarea căruia
N.I. Popa dovedește din nou că literatura franceză îi este pe deplin cunoscută de la origini
până în prezent și că o tratează cu aceeași acribie constructivă și pasională, cu aceeași vocație
pentru structura critică, trăsături ce caracteriază orice demers al său.
Își recunoaște încă de la început intenția ca, prin analize minuțioase și laborioase, să
intuiască esența poeziei franceze, însă, insinuând că esența poeziei ar fi refuzată înțelegerii și
ține de domeniul misterului, N.I. Popa sfârșește pr in a avertiza că demersul său poate să
reprezinte măcar o inițiere în domeniul literaturii franceze. Introducerea acestui studiu este
unul din locurile în care stilul criticului ieșean, relaxat și ludic, ușor ironic, intră în contrast c u
seriozitatea demersului, amintind de Snobi și snobism sau de publicistică.
Într-adevăr, Esența poeziei franceze este, deopotrivă pentru profani și cunoscători, un
studiu inițiatic, care schimbă percepția beneficiar ului actului critic despre poezia uneia dintre
cele mai valoroase literaturi din lume.
Analiza lucidă a lui N.I. Popa tinde spre universul său metaforic, în teritoriile ermetice,
simbolice. Deși este un studiu de tinerețe, scris î n anii ’40 ai secolului trecut, N.I. Popa
practică aici o critică îndrăzneață, care depășește limitele școlii pozitiviste în care se formase,
și îl anunță pe comparatistul care întâmpina cu ent uziasm inovațiile și beneficiile „noii critici”
din a doua jumătate a veacului.
El nu este doar un cunoscător al universului poetic francez, ci este un interpret într-o
literatură în care se inițiase cu pasiune încă din tinerețe, când cercetase opera nervaliană.
Poezia presupune mister, inefabil și puritate. „Poe zia și muzica sunt avangada sensibilității”187
susține aproape poetic N.I. Popa. Sunt niște atribu te ce contravin cumva tradiției în care s-a
elaborat inițial poezia franceză, căci „francezul n u strălucește prin sensibilitate lirică. El este
prea logic și rațional, spre a se lăsa târât în lum ea misterului și a transcendențelor.” Francezul

186 Revista „Ethos”, nr. 2-3, 1944 și în Studii de literatură comparată , Junimea, Iași, 1981, 298-319
187 Esența poeziei franceze, p. 300 în Studii de literatură comparată

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

139
tradițional este sceptic și refuză poezia și excesu l de sentimentalitate, căci rațiunea refuză
extazul, evadarea în necunoscut, misterul. „Trebuie să recunoaștem, completează N.I. Popa,
că viziunile poetice ale francezilor sunt aproape î ntotdeauna frânate de rațiune. Imaginația lor
este timidă și comodă. Nu le place riscul. Saltul î n necunoscut nu-i atrage cu nimic. Nu sunt
acestea limitele geniului latin, demonstrativ, reto ric și înclinat spre didacticism?” Ulterior,
această „frână” pusă de rațiune și fenomenul care s e va petrece cu poezia franceză în epoca
modernă, ar fi catalogat de N.I. Popa ca o formă de „rezistență”-replică.
Următorul pasaj din Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura c omparată este
foarte relevant în acest sens și demostrează în plu s și o continuitate ideatică la N.I. Popa, între
studii elaborate la distanță de câteva decenii:
„Forma de rezistență creatoare tipică unor momente fericite din istoria spiritului
francez, este desigur replica națională. La ce bun să critice, să filtreze și să
acomodeze, până la deformare, idei și forme străine , când spiritul francez este
perfect în stare să egaleze opere străine, dacă nu să le întreacă? Într-adevăr,
wagnerismul francez devenise un fel de estetică lit erară pentru poeții simboliști și
era idolatrizat, ca într-o capelă mistică, la Revue wagnérienne (1886); dar înainte
ca muzicantul german să fie accesibil unui public m ai larg, se ridică muzica tipic
franceză și modernă totodată a lui Debussy. În acee ași epocă, François de Curel
scrie teatru de idei, ca ripostă teatrului ibsen ian, ajuns un fel de cult mistic
european, la Maison de l’Oeuvre. Filosofia inconști entului, pornită de la
Schopenhauer, Hartmann și Spencer, în ultimul pătra r al veacului al XIX-lea, se
vede subliniată și adâncită de intuițiile lui Bergs on, de școala neo-spiritualistă și
de psihologia patologică franceză. În fine, rupând- o cu scientismul tiranic din a
doua jumătate a veacului și refăcând pe proprie soc oteală, temerarele experiențe
literare ale unui poeți ca Shelley, Novalis, Hölder lin, Mörike, simboliștii francezi
înlocuiesc cu îndrăzneală lumea exterioară prin pro iecția propriilor lor plăsmuiri;
visul și domeniul inconștientului le vor alimenta o perele; poezia pură liberează
fantezia, iar unii merg până la o adevărată poezie a cunoașterii.”188
Încă o dată, asistăm la un spectacol de erudiție di n partea lui N.I. Popa, prin fervoarea
demonstrației, prin lărgimea informației, prin capa citatea de analiză și sinteză pe sfere diferite
ale culturii, ale artei, din spații și epoci difer ite.
Este foarte important felul în care percepe N.I. Po pa poezia, pentru a înțelege cumva și
pasiunea permanentă, de-a lungul carierei, pentru o perele lui Nerval. Astfel, poezia în general,
ca fenomen artistic, este o creație a unei lumi ide ale, care operează la diverse etaje ale vieții
afective. Ea presupune o încadrare a realului (poezie de atmosferă), o reprezentare a realului

188 Psihologia „rezistențelor” franceze în literatura c omparată, p. 209, în Studii de literatură comparată ,
Junimea, Iași, 1981

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

140
(poezie descriptivă), o evaziune din real –înfăptuită prin toate mijloacele oferite de imagi nația
poetică, precum singurătatea, natura, contemplația estetică, Dumnezeu, trecutul, fantasticul,
visul, exotismul sau chiar familiarizarea cu gândul morții; în plus, poezia este și un
complement al realului (prin poezia fantezistă, vis total, plăsmuire pură , când realitatea
poetică este opusă realului și în poate înlocui). Î n fine, poezia se comportă ca un excitant
avectiv și intelectual .
Prin această clasificare despre care N.I. Popa prec izeză că a preluat-o de la André
Maurois și a adaptat-o, criticul ieșean ilustrează două epoci diferite ale poeziei franceze: cea
tradițională, bazată pe o veche concepție de poezie , cu teme de respectat și canoane estetice de
urmat, aici se încadrându-se textele descriptive ș i de atmosferă. În cea de a doua categorie
intră totuși poezia nouă, care se axează pe ultimel e patru categorii, și care caracterizează și
opera lui Nerval. O astfel de poezie generează o lu me de vis, climat unde
„ne scufundăm pentru a uita și pentru a cunoaște; lume de fantezie și de vis, mai
adevărată și mai bună decât cea reală și culminând cu mituri; descoperire de
semnificații ascunse, de sensuri misterioase, de si mboluri și de mituri, în care stă
cheia unor explicații totale.”189
Noua poezie este un mijloc ocult de cunoaștere a un ei supranaturi. N.I. Popa îndeamnă
să ascultăm astfel de poeți:
„Scriitori ca Novalis, Hölderlin, Edgar Poe, Gerard de Nerval, Baudelaire,
Rimbaud, Mallarmé, Apollinaire, Rilke sau Valéry au sondat temeinic misterul
poetic și l-au strâns aproape. Ideile lor reprezint ă începutul unei poezii noi, unde
lumea poeziei se desparte complet de cea a prozei. De aici înainte, optica și soarta
lor, sensul activității lor, elementele constiutive , mai ales limbajul liric, totul le
separă. Poezia este ireductibilă la explicațiile în proză. Este poezie tocmai ce nu
poate fi exprimat în proză. Ea exprimă inefabilul, puritatea și chintesența,
absolutul.”190
Sub influența romantismului german, poezia franceză renaște. N.I. Popa îl invocă nu o
dată pe Novalis, promotor al unui idealism magic, c are făcea din poet plăsmuitorul unui
univers propriu. Acesta scria că „simțul poetic are o înrudire strânsă cu simțul profetic, cu
simțul religios, cu delirul în general”.
Comparatistul român subliniază și cu acest prilej c ă singurul care a reușit să se ridice
la nivelul lui Novalis în spațiul francez este, des igur, Nerval –care într-un text din 1844 îi

189 Idem, p.301
190 Idem, p. 302

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

141
cerea lui Dumnezeu puterea să-și creeze în jurul lu i o lume răsărită din visul lui și să-și
conducă singur visul etern, în loc să-l sufere.
Poezia ține de atmosferă, de climat straniu și sug estiv care acapareză lucrurile. În
Franța se pusese accentul pe realizarea prozodică ș i pe canoane care încorsetau poezia, care se
motivau prin disciplină artistică și la „bucuria gr eutății învinse”.
N.I. Popa este preocupat de sursa originalității p oeziei franceze, iar concluzia sa este
că originalitatea nu provine neapărat din teme și m otive, cât din coloratura pe care i-o dau
neliniștea, dualismul tragic al corpului cu sufletu l pur, lupta lăuntrică. Despre dualismul
tragic, criticul ieșean consideră că este o notă ti pic franceză, de sorginte catolică. Constă într-
un amestec de senzualim (o prelungire a Renașterii și a păgânismului) și sete de puritate.
O altă notă specifică poeziei franceze este și sen sibilitatea catolică. N.I. Popa nota în
acest sens că:
„Sensibilitatea catolică rămâne la temelia întregii poezii franceze: spiritualism
ridicat, tortură a remușcărilor la Villon sau Verla ine, nevoie de salvare sau
purificare la Baudelaire, extaz mistic la Péguy sau Paul Claudel. Sub formele cele
mai neașteptate, sub diferitele deformații estetice , neliniștea catolică, poezie a
extazului, poezie religioasă, poezie a spiritului ș i a destrămării noastre, reapare
mereu la poeți, ca o nevoie de permanență și de dur ată.”191

În continuare, N.I. Popa caută răspuns la întrebar ea dacă există un stil poetic francez,
care să însumeze creația lirică a atâtor poeți, în să răspunsul ar fi că există stiluri poetice. Însă
în ciuda unei diversități maxime și a reînnoirilor încercate de la generație la generație, tradiția
poeziei franceze se păstrează, tendința spre o expr esie poetică cât mai pură rezistă și se
realizează printr-un acord între expresia poetică ș i o nouă viziune asupra lumii.
După cum autorul anunța în primele rânduri, Esența poeziei franceze se transformă
într-un periplu inedit și edificator prin cultura ș i mai ales prin literatura franceză, încă de la
originile sale. Deși nu foare vast, acest studiu co ncentrează, într-adevăr, esența poeziei
franceze, lecturarea sa fiind o provocare și un câș tig chiar și pentru cunocători ai domeniului.
În încheiere, N.I. Popa constată că s-a creat „un mit al poeziei moderne”, care apare
ca o formă de activitate superioară a spiritului și ține totodată de metafizică, mistică, de

191 Idem, p.311

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

142
iluminația interioară. În Franța actuală, poezia es te de un mare prestigiu, îmbibată fiind „cu tot
ce e mai bun în sufletul francez”.
„Este meritul poeților francezi că au creat acestă poezie modernă, care avea să se
răspândească în toată Europa, ca un nou mod de a în fățișa viața, omul, arta. Două sute de ani
după gloria clasicismului, Franța exporta un stil p oetic nou”192 , însă, conchide N.I. Popa,
esența poeziei franceze s-a realizat înainte de mod erni și de poezia pură, odată cu Ronsard,
Racine, Hugo și, desigur, Nerval.

192 Idem, p. 318

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

143

2.6. Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de
Nerval193

Studiul în discuție a fost conceput în 1971, ca un preambul pentru o cercetare mai
amplă, care nu a mai fost publicată, L’Art de Gérard de Nerval, și oferă cel mai bine lui N.I.
Popa imaginea de critic bine ancorat în modernitate a curentelor timpului său. A fost prezentat
la a XII-a ediție a Congresului internațional de li ngvistică și filologie romană, de la București.
Într-un context în care stilistica și poetica încă nu erau constituite definitiv ca
discipline științifice, cu metode și principii bine delimitate, N.I. Popa își propunea abordarea
prin metode critice noi a operei lui Nerval :
„Je m’attache à discuter et de préciser ici ma méth ode de recherche dans un domain encore
soumis à des débats contradictoires concernant la s tylistique et la poétique, disciplines à
l’ordre du jour surtout depuis la pénétration du st ructuralisme dans la linguistigue et dans des
secteurs voisins comme la critique et l’histoire li ttéraires, la littérature comparée.”194

N.I. Popa se declară convins că poetica și stilisti ca, din perspectivă lingvistică, sunt la
fel de importante precum critica și istoria literar ă. Structuralismul, cu ideea sa de bază a unei
opere literare ca unitate organică dintre conținut și formă, stabilise o punte de legătură între
domenii care până atunci păreau distincte. În acest sens, N.I. Popa recunoaște valoarea
cercetărilor din plan internațional, pe care, ca de obicei, le studiase îndeaproape:
Bibliographie crituque de la nouvelle stylistique , de Helmult Hatzfeld; Teoria literaturii
concepută de R. Wellek și Austin Warren; studiile l ui Leo Spitzer, Roman Jakobson.
Totodată, apreciază în plan românesc contribuția lu i Tudo Vianu.
Ideea centrală a studiului dedicat lui Nerval ar fi că „noua critică” franceză schimbase
optica asupra acestui „romantic pur”, mai ales după 1955. Era receptat acum ca un precursor
al simbolismului și al suprarealismului, ale căror manifeste îl invocau, devenise creator de
„poezie pură”. Exegezele erau tot mai numeroase, e rudite, originale, și vizau atât sonetele, cât
și proza, nuvelele din Les Filles du Feu și poemul în proză Aurélia . Criticii căutau sursele lor,

193Nicolae I. Popa, Problèmes de stylistique et de poétique dans l'art de Gérard de Nerval, Actele celui de-al
XII-lea Congres Internațional de Lingvistică și Fil ologie romanică, II, Editura Academiei Române, 1971
194 Idem, p. 670

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

144
biografice sau livrești, ce trimiteau spre mitologi e, religii oculte, ezoterice, spre modelul
feminin etern sau lumea visului.
Majoritatea studiilor nervaliene lăsau neabordat as pectul creației poetice, iar N.I. Popa
recunoaște că tehnicile literaturii comparate, axat e pe studiul izvoarelor și influențelor, se
dovedeau ineficiente în explicarea procesului de el aborare artistică a poetului Nerval:
„Des nervaliennés ont beau jeu à decouvrir la polyv alence de cette poésie où
chaqun croit trouver un autre Nerval, toujours nouv eau et toujours vrai, tant son
oeuvre est riche en possibilités d’interprétations. Ainsi, P. Audiat reconstitue la
«psychogenèse» d’Aurelia, comme aboutissement de to ute son oeuvre (1925). A.
Lebois s’attache à «élucider» Les Chimères (1957). L.H. Sebilloutte, à en
decouvrir «le secret» (1940). O. Nadal établit les rapports entre «poétique et
poésie des Chimères». Plus récement, Jean Richer, l e meilleur nervalien actuel,
confront «expérience et création» chez Nerval, son monde mental et sa création
artistique, d’après des documents nouveaux.”195

Mai mult, pe lângă numărul mare de studii monografi ce, comparatistul ieșean semnala
că două mari ediții din Franța ale operelor lui Ner val, îl profilează pe poetul romantic în
ipostaze diferite. Este vorba despre ediția Pléiade , coordonată de A. Béguin și Jean Richer,
care valorificau chiar ediția lui N.I. Popa, din 19 31, și cea de la editura Classiques Garnier,
oferită de H. Lemaître.
Totuși, în ciuda marelui interes de care se bucura opera lui Nerval de două decenii, nu
exista încă un studiu care să-l interpreteze din pe rspectivă poetică și stilistică, iar N.I. Popa
considera că acest demers era necesar cu atât mai m ult cu cât Nerval însuși era conștient de
natura sa poetică și de noutatea stilului său, „se considerant lui-même poète, il s’arroge «le
mérite de l’expression”.
Comparatistul ieșean semnalează că el însuși surpri nsese în ediția Champion din 1931
una din trăsăturile esențiale din Les Chimères , Les Filles du Feu și Aurélia , anume luciditatea
nu doar ca temă a operei, în contrast cu delirul, c i și la nivel de expresie literară. Nerval este
sensibil la nuanțele fiecărui cuvânt, la fiecare tu rnură de frază.
Un aspect interesant al studiului în discuție este convingerea lui N.I. Popa că „noua
critică”, prin metodele structuraliste, prin import anța pe care o acordă stilisticii, nivelului
lingvistic, (fonetic, gramatical și semantic), nu va reuși să explice pe deplin o operă poetică

195 Idem, p.671

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

145
originală ca a lui Nerval. Este nevoie, susține el, de un plan complementar, de o interpretare
estetică, bazată în bună măsură pe intuiția poetică a exegetului. Demersul este unul riscant,
avertizează N.I. Popa, întrucât actul de interpreta re este unul subiectiv și conduce în final la
viziuni foarte diferite.
La baza stilisticii estetice, N.I. Popa consideră c ă trebuie să stea studiul lingvistic al
operei, acesta având chiar un rol esențial. Trebuie avute în vedere statistici ale cuvintelor
folosite, frecvența folosirii termenilor (realizată comparativ), identificarea termenilor-cheie
relevanți pentru viziunea poetului asupra lumii, na tura epitetelor și funcția lor estetică, natura,
originea și rolul comparațiilor, metaforelor, simbo lurilor și miturilor, sintaxa poetică. Toate
aceste elemente lingvistice, concluzioneză N.I. Pop a, pot reprezenta obiectul unui demers
stilistic și poetic.
La nivelul limbajului, al vocabularului mai precis, N.I. Popa consideră că vasta cultură
umanistă a romanticului pur își aduce contribuția. Nerval călătorul de vocație și culegătorul de
folclor, cunosctărorul romanticilor germani, iniția tul în misterele orfice este un desăvârșit
cunoscător al limbii franceze care îi va constitui baza în plăsmuirea operei poetice: „son étude
linguistique révèle les valeurs nouvelles qu’il co nfère aux mots par le contexte et par le
prestige du style, dans une véritable «Alchimie du Verbe»”196
De asemenea, o altă propunere originală a lui N.I. Popa este studiul structurii
limbajului nervalian prin raportare la cele trei pl anuri ale ficțiunii, care se întrepătrund după o
logică personală: cel real, cel al visului și cel m itic.
Limbajul lui Nerval, mai subliniază N.I. Popa, este un amestec de elemente ale
secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea, „alliance de génie et du goût”. Își revendică formația de
la Diderot, Rousseau și Senancour. În vocabularul s ău include termeni din câmpul lexical al
terorii și exoticului, care dau note de culoare lo cală. Folosește cu suplețe un registru de
termeni care se repetă destul de des, pentru a peis aje vaporoase din Watteau, peisaje onirice,
de coșmar sau viziuni tulburătoare, obsesii.
Cuvintele-cheie predominante ilustrează orientarea poetului spre un fantastic al terorii,
al perspectivei morții, al izbăvirii și răscumpărăr ii. Dintre aceștia amintim „le souvenir”, „la
nostalgie”, „le rêve”, „le regret”, „l’amour enfant in”.

196 Idem, 673

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

146
În ceea ce privește cromatica peisajelor „états-d’â me” care predeomină mai ales în Les
Chimères , N.I. Popa observa o preponderență a contrastelor alb-negru, iar alegerea de titluri
semnificative, susține el, dă un caracter savant ș i lucid operei poetice a lui Nerval.
N.I. Popa concluzionează în acest studiu modern că experiența poetică a lui Gérard de
Nerval poate reprezenta un fecund obiect de cerceta re prin metodele stilisticii lingvistice și
poetice, însă, pentru a i se înțelege opera în sens unitar, stilistica –atentă mai ales la
mecanismele operei, trebuie să colaboreze îndeaproa pe cu critica. Așadar, între critică literară
și structuralism nu e o relație de opoziție, ci una de completare, de colaborare.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

147

CONCLUZII

Deși aparent e simplu, să scrii despre N.I. Popa nu este un demers deloc ușor. A judeca
realizările unui om de o asemenea erudiție, omnipre zent în spațiul său cultural, în continuă
autodepășire și perfecționare, nu poate fi un demer s facil. Odată cu descoperirea valorii sale
reale, perspectiva nu poate fi decât una admirativă , iar cercetarea devine inevitabil un elogiu
și tinde spre un studiu monografic.
În România, despre N.I. Popa s-a scris prea puțin. Profesorul ieșean a fost promovat
mai ales de colegi de catedră, de foști studenți, d e discipoli. Dintre aceștia, în special Marina
Mureșanu, profesor la Universitatea din Iași, compa ratist și nervalian recunoscut, i-a dedicat
articole ce-i vizează cariera de profesor și, mai a les, opera critică. Mai mult, în 1997, cu
ocazia centenarului N.I. Popa, i-a rezervat o secți une de comunicări și articole în cadrul
Colocviului Internațional Journéés de la francophonie , un eveniment cu o tradiție de peste 25
de ani în spațiul cultural ieșean.
În continuare, numele lui comparatistului N.I. Popa nu este cunoscut la justa sa
valoare. În epocă, eforturile sale de a aplica lite ratura comparată în spațiul românesc, le
preced și apoi coexistă cu cele ale lui Tudor Vianu și Al. Dima. Este drept că, spre deosebire
de cei doi, studiile sale sunt disparate, abia în 1 981au fost adunate într-un volum care necesită
în prezent o reeditare. Ele nu întrunesc criteriile unui sistem teoretic unitar, însă valoarea lor
este incontestabilă, rămân actuale și de aceea ar t rebui promovate.
Pentru N.I. Popa, comparatismul a fost simultan voc ație și profesie. În anii ’30, când
revine de la Paris, în România nu exista o școală d e literatură comparată sau măcar un grup
academic, așa cum se formase deja în Franța. Litera tura comparată devine pentru N.I. Popa un
efort individual și profesorul se transformă în aut odidact, studiind discipline conexe cu
literatura comparată, estetică, istorie literară, t eorie literară, sociologie, pe măsură ce aceasta
evolua.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

148
Comparatismul românesc s-a consolidat așadar prin e forturi individuale, nu de grup,
iar cazul lui N.I. Popa este cel mai bun exemplu. A bia în 1970 s-a înființat Comitetul Național
Român de Literatură Comparată (CNRLC), la inițiativ a Academiei Române, dar gruparea nu
ființează decât pentru scurtă vreme. După cum chiar N.I. Popa relata, CNRLC era alcătuit
„din comparatiști cu experiență sau tineri, din rep rezentanți ai catedrelor de literatură
comparată și universală, ai catedrelor de limbi str ăine și din decanii facultăților cu profil
literar.” Conducerea comitetului era asigurată de I on Zamfirescu și de Al. Phillippide. Se
urmărea constituirea unui grup de specialiști și co ntextualizarea internațională a unor
particularități naționale ale comparatismului.
Locul lui N.I. Popa în comparatismul românesc este deopotrivă istoric, deoarece și-a
creat propriul traseu în acest domeniu, dar și par adigmatic, ceea ce însemnă că a impus niște
concepte cu valoare teoretică. În acest sens, cel m ai relevant exemplu este studiul dedicat
„rezistențelor” franceze.
Așadar, cât privește contribuția sa științifică la comparatismul românesc, dar nu
numai, acesta are un caracter exemplar deoarece N.I . Popa are capacitatea de a analiza
fenomenele literare depășindu-și formația inițială, pozitivistă, și abordându-le din perspectiva
unor sisteme teoretice de conceptualizare și valori zare nu neapărat proprii, dar diverse, în
acord cu evoluția literaturii comparate și a discip linelor de graniță. În jurul anilor ’70,
comparatismul internațional se bucură de o populari tate crescândă, o parte dintre dezbateri,
teorii, concepte fiind traduse și în România. Apar și reacțiile comparatiștilor români, printre
care și N.I. Popa, ce publică Tendințe noi în critica franceză actuală (1969) și „Noua critică”
franceză și literatura comparată (1971), Comparatis mul românesc (1971) sau În jurul
problemelor de metodologie a literaturii comparate pe marginea unei lucrări recente(1967).
Chiar dacă aceste studii oferă doar o radiografie s incronică a comparatismului epocii, însă una
minuțioasă și corect intuită, contribuția lui N.I. Popa trebuie evaluată și din perspectiva
studiilor aplicate pe forme de literatură. La N.I. Popa se remarcă o evoluție continuă, o nevoie
de a explica poezia cu mijloace ale „noii critici”. În 1944, când publica Esența poeziei
franceze, critica sa era deja una modernă, depășind limitele pozitivismului, impresionismului.
Mai mult, în 1971, el vine cu o nouă perspectivă as upra lui Nerval, în Problèmes de stylistique
et de poètique dans l’art de Gérard de Nerval.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

149
Nicolae I. Popa a fost un spirit mobil, continuă ag itație, capabil să înțeleagă inovațiile
și să le coreleze cu valorile clasice. Mereu în cău tare de adevăruri fundamentale și de idei noi,
el asimilează ideile vestului, ce agitau mai ales F ranța în domeniul literaturii, filosofiei sau în
cel social.
Caracterizat printr-o metodă critică riguroasă, sti l elevat, cunoașterea noilor tendințe
ale vremii, cu o vocație a asocierii ideilor, prin erudiție și conștiință critică, N.I. Popa se
impune între precursorii comparatismului românesc d in secolul XX, alături de Al. Dima,
Tudor Vianu, George Călinescu, Garabet Ibrăileanu, Charles Drouhet, N. Șerban.
N.I. Popa își mai aduce o contribuție la comparatis mul românesc și prin discipolii pe
care și-i formează. Dintre aceștia, cei mai importa nți sunt Marina Mureșanu și Adrian Marino,
a cărui mărurisire din Viața unui om singur, capitolul Descoperirea cărților, este revelatoare:
„Singurul profesor universitar, în sensul obișnuit al cuvântului, despre care păstrez amintiri
frumoase și recunoscătoare a fost N.I. Popa, profes or de franceză, cu studii de doctorat ratate
(regret că trebuie s-o menționez) la Sorbona. Pregă tea un doctorat de stat, cu o teză despre Le
sentiment de la mort chez les romantiques français . I-a fost refuzată sub motivul că are „multe
scântei, dar nu suficiente să facă lumină”. (…) N .I. Popa avea reflexul citatelor intrate în sânge
și le reproducea chiar și pe cele ce-i erau defavor abile. A publicat, totuși, o bună ediție critică
din Les Filles du Feu de Gérard de Nerval, specialitatea sa, cu care și- a trecut doctoratul în
țară.
A fost inițiatorul meu în literatură comparată, la nivelul de atunci (J. M. Carré, F.
Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru pri ma dată). Îmi împrumuta multe cărți, îmi
dădea o atenție aproape paternă. M-a introdus ca bi bliotecar la Centrul Francez din Iași,
condus de un lector Charles Singevin, venit din Pol onia, suficient, mie profund antipatic. A
împins devotamentul până acolo încât, după comprimarea mea de la București, m-a
recomandat Facultății de Litere, la catedra de fran ceză, unde am fost eliminat din nou, foarte
repede. Ceea ce i-a atras reproșuri și sarcasme col egiale, între alții, din partea marelui savant
Dan Simionescu, autor de extrase obscure. O amintir e luminoasă, pozitivă și, dacă mă
gândesc bine azi, aproape neverosimilă pentru mediu l universitar ieșean. N.I. Popa intuise un
interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea –un simplu stundent –pentru studiile
comparatiste și s-a purtat cu mine admirabil. Regre t că viața m-a despărțit de el, ca și de alții.”

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

150
Studiile dedicate exclusiv sau parțial lui Nerval, fac din N.I. Popa un deschizător de
drumuri în multiplele direcții de interpretare a ro manticului francez. Cercetările lui sunt
concepute cu scopul precis de a depăși critica mome ntului său asupra lui Nerval, de a-l
demistifica, în acest sens comparatistul român folo sind o pluralitate de metode, de-a lungul
timpului actualizate, moderne, el având curajul pun ctului de vedere și fermitate în exprimarea
unor opinii și judecăți de valoare prin care dă dov adă de clarviziune și pătrundere în sensurile
adânci ale operei lui Nerval.
N.I. Popa a știut să abordeze numeroase aspecte al e operei nervaliene reunind puncte
de vedere comparatiste, istorice, stilistice și chi ar psihanalitice, deci cercetările și contribuțiile
sale se bazează pe o informare exhaustivă, la zi cu tendințele din critica epocii sale.
În toate ipostazele sale, omul, profesorul, critic ul comparatist, omul de teatru sau
publicistul, N.I. Popa afișase o ținută obiectivă ș i demnă, câștigând respectul și admirația
tuturor.
Lui N.I. Popa trebuie să-i fie făcută cunoscută ac tivitatea plurivalentă tocmai pentru că
el reprezintă un model, un tip de intelectual desăv ârșit, complet, un umanist tot mai rar întâlnit
în societatea modernă și postmodernă.
În prezent, se impune realizarea unei ediții critic e integrale sau care să includă măcar
cele mai importante studii ale lui N. I. Popa, prin care a contribuit la întărirea relațiilor dintre
culturile română și franceză, devenind o figură a i storiei intelectuale dintre cele două culturi.
Teza de față poate fi considerată o etapă premergăt oare binevenită.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

151
ANEXE
Anexa 1 – Școala Română de la Paris197

197 Imagini extrase din articolul Școala Română din Franța (Fontenay-aux-Roses, Revista Boabe de grâu,
Biblioteca Academiei din București)

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

152

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

153

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

154

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

155

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

156

Anexa 2 – Prefața scrisă de Paul Valéry pentru romanul Viața la țară , în traducere
franceză

„Un simple regard sur l'Europe du jour montre aussi tôt que la balance du commerce
des esprits est loin d'être favorable à l'accroisse ment du capital intellectuel. Les échanges se
raréfient. Leurs mouvements naturels sont contrarie s. Des difficultés et des obstacles de plus
d'un genre paralysent la production et la consommat ion de l'ordre spirituel, et un remarquable
parallélisme s'observe entre l'état précaire et dép lorable de cette économie immatérielle, et le
malaise, les troubles l'instabilité qui règnent dan s l'économie proprement dite.
Tout ce qui tend a restituer la plénitude de la vi e des pensées et a nous permettre de
ne plus désespérer du développement de la conscienc e européenne doit donc être signalé et
encouragé. Je signale donc, et le fais de grand cœu r, l'entreprise de l'Ecole roumaine en
France qui se propose de publier, à coté d'une coll ection d'ouvrage d'histoire, une série de
traductions d'œuvres littéraires de prose ou de poé sie.
Le public français se doit de faire accueil a cette entreprise dont le premier acte est la
publication du présent volume, traduction du roman Mathieu Damian de Duiliu Zamfirescu. Il
ne serait que juste la nation du monde où nos Lettr es sont, je pense, le mieux connues, où
notre langue demeure la langue préféré de toutes l es personnes instruites, reçoive chez nous
quand elle nous offre les meilleures ouvrages de se s écrivains, toutes les marques possibles
d'attention et de sympathie. Je le souhaite d'autan t plus vivement que je voudrais voir la
France, dans l'état actuel des choses de l'esprit a uquel j'ai fait allusion, prendre a cœur de se
faire refuge central de la liberté des idées et le sanctuaire où le culte de la forme se préserve et
se célèbre.
L'initiative nouvelle de l'École roumaine en France offre au publique français
l'occasion de développer, dans l'ordre de la littér ature, la connaissance de la Roumanie, dont
l'histoire et les arts populaires commencent à être bien étudiés chez nous.
L'heureux succès des conférences roumaines de la c haire Michel Eminesco, au Centre
d'Etudes Méditerranéennes de Nice, m'a démontré l'i ntérêt croissant qui s'attache à cet

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

157
enrichissement intellectuel que nous offre une nati on amie. Je m'en voudrais de ne pas
invoquer, en terminant ce bref «Avis au lecteur», l es noms des personnes illustres qui se sont
employées à faire naitre ou à faire grandir le comm erce spirituel dont les publications de
l'École roumaine en France sont les excellents inst ruments d'échange: M. le Professeur Iorga,
ancien Président du Conseil et Mlle Helene Vacaresc o, poète et grande Européenne.
Paul Valery,
De l'Académie Française”

Publications de l'École Roumaine en France, Série l ittéraire,
Mathieu Damian (La vie à la campagne) . Roman par Duiliu Zamfirescu, traduit par G.
Bengesco
Préface par Paul Valery (de l'Académie Française)
Les Éditions des Presses Modernes, Paris, 1939, p. VII-VIII

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

158

Anexa 3 – Scrisorile lui Nicolae I. Popa către prof esorul Traian Bratu

Mult stimate domnule profesor,

E mult de când nu v-am mai scris, deși adesea am s imțit nevoia să vă cer sfatul și
cuvântul experienții și al simțului realității. În urma propunerii dumneavoastră de anul trecut,
la care eu nu puteam răspunde altfel, rămăsesem cu o impresie de apăsare, de vină: mi s-a
părut că vă contrariasem.
Anul care a trecut a adus o cunoaștere mai precisă a nevoilor și posibilităților mele și
m-a făcut să nu regret deloc răspunsul de anul trec ut. Îmi mai trebuie încă mult timp pentru
specialitatea mea și tocmai asupra chestiunei acest eia voiam să vă cer sfatul.
Mi s-a pus problema următoare: față de posibilitate a problematică de a mai rămânea în
Franța vreo doi ani, după expirarea stagiului de la Școală (toamna 1925), ce e mai cuminte să
fac anul acesta: să adun material pentru teză, mărg inindu-mă într-un cadru îngust, sau să mă
ocup mai curând de problemele generale ale speciali tății, să fac ceea ce desigur nu voi putea
face în țară? Deocamdată caut să împac amândouă nev oile, deși cred că e greu de reușit În
chip serios. Este însă chestia de posibilitatea mat erială de a rămâne cel puțin vreo doi ani după
acesta, de învins greutăți materiale ca tipăritul t ezelor (vreo 7000 frs. francezi), pentru a duce
la bun sfârșit doctoratul aici.
În măsura în care doctoratul depinde de mine, voi f ace orice sforțări și orice sacrificii
vor trebui. Este vorba însă de concursul de împreju rări la care e bine să mă gândesc,
prevăzând toate. Și vă rog să-mi spuneți deschis ce credeți de eventualitatea ca, față de
greutățile diverse materiale, după ședere de încă u n an, cu începere de la toamnă, să-mi trec
doctoratul în țară, la București (Ia lași, mi-i mor almente imposibil și, științificește, pentru
specialitatea mea, absurd).
Față de subiectul întins luat și față de cerințele tezelor de doctorat la Sorbona, mi-ar
mai trebui încă mult timp și, repet ceea ce propun mai sus, este un „pis-aller", pentru cazul în

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

159
care nu pot învinge greutățile întâmpinate. Anul ac esta mi-am organizat lucrul și mai bine,
împreună cu soția mea, urmăm aceleași câteva cursur i alese, ale profesorilor cu care lucrăm,
d-nii Hazard și Baldensperger -lucrăm mai mult la B iblioteca Națională, la École des Hautes
Études, Collège de France.
Școala Română, dacă e drept că mi-a dat posibilitat ea de a veni aici, mi-a risipit în
schimb multă vreme, fără nici un rost, prin organiz area ei în vânt, neținând seama de realități.
Este o împrejurare fericită că tinerii grupați acum aici, la Școală, sunt un mănunchi de
elemente bune, dar atmosfera alcătuită de aparatul administrativ, de tradițiile care înlocuiesc
regulamentul – este perfect românească și umilitoar e. Sunt tare multe de spus și locul nu-mi
îngăduie. Oricum, abstracție de aceste neplăceri, p e care le uit în preocupările permanente, mă
simt fericit că de un an trăiesc altă viață, că mi- am completat cu ceva ființa morală și
intelectuală.
Domnul Iorga ține cursuri la Sorbona: vag, nepus la punct, ieftin în afirmație,
neștiințific, face o impresie supărătoare alături d e profesorii Sorbonei, conștiincioși,
scrupuloși și sobri. Trăim aici în cultul profesora tului, înțeles altfel, și când un asemenea ideal
îmi poartă gândurile înainte, puteți să vă mirați d e excesul de cult al competinții, pe care îl
afirmam încă de anul trecut?
Universitatea franceză e lipsită de Seminarul germa n, laborator de metode. În schimb,
profesorii sunt așa de mult și așa de larg la dispo ziția studenților, încât înlocuiesc lipasa aceea
serioasă.
Mă mai ocup, alături de partea științifică, și de a ceea pedagogică. Mă gândesc la
chestia aplicării mai sistematice a compoziției și a explicațiilor de text în predarea literaturilor
– lucruri foarte puțin folosite la noi, deși ar fi mijloace de mâna întâia pentru educația
spiritului de metodă, a gustului, a logicei gândiri i și a expunerii disciplinate. În învățământul
francez, fac minuni și, dacă alte obiecte au metode cu totul înapoiate (clasicismul greco-latin
predat în chip nenorocit; se cere totul mnemonotehn ic, se dau teme din anul al II-lea la latină;
nici o preocupare de educație sau lărgire de orizon t), în schimb, limba și literatura franceză le
dă o posibilitate largă de a atinge toate problemel e educației. În sfârșit, îmi dau toate silințele
să folosesc în cât mai multe direcții timpul petrec ut aici, pentru a răspunde cum trebuie
încrederii ce mi s-a acordat și pentru a avea răspl ata morală și bucuria supremă de a da,
neprecupețit, experiența adunată elevilor mei.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

160
Soția mea vă trimite respectuase salutări, iar din parte-mi primiți, vă rog, încredințarea
celui mai adânc respect și a întregului meu devotam ent.

15 ianuarie1925 N. Popa
5, rue Boucicaut
Fontenay-aux-Roses/Seine
(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/34)

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

161
1 aprilie 1925

Stimate domnule profesor,
Colegul și prietenul meu Rașcu, venit de curând la Paris, mi-a transmis gândurile
dumneavoastră de bine și urările care mă însoțesc ș i mă încurajează nespus de mult. Vă
mulțumesc din suflet și vă cer voie să vă arăt în d ouă cuvinte situația mea și perspectiva pe
care îndrăznesc să o întrevăd.
În toamnă, termin stagiul de la Școala Română, car e, prin organizarea ei, este o
admirabilă mașină de risipit fără sens a vremii. Cu drumurile zilnice la Fontenay –Paris și
întors, cu masa de seară luată obligator la Școală, cu lucrarea pentru „Mélanges”, se pierd
vreo 4-5 ore de lucru efectiv zilnic și vreo 4-6 lu ni din an consacrat studiului din buletin. Vă
cruț enumerarea detaliilor din organizare, care duc la o tensiune nervoasă foarte puțin
favorabilă studiilor. Vă închipuiți cât se poate lu cra în chip efectiv în condițiile acestea. Dl
Iorga nici nu bănuiește lucrurile: „prietenii” îl i nformează greșit, pentru „a nu-l supăra”, iar
cei care vor să îi spună adevărul îi devin dușmani.
Cu toate sfortările mele, cred că distanța e mare între planurile mele și realizarea de
până acum. Paralel cu lucrul universitar, am lucrat mai ales în biblioteci. Articolul pentru
„Mélanges”, despre Sentimentul morții la Gérard de Nerval , va apărea anul acesta. Nu l-am
dat anul trecut pentru că, din cauza lungimii, treb uia fragmentat.
Sub conducerea acelorași profesori, d-nii Hazard și Baldensperger, am urmat
cercetările în vederea tezei principale : Le sentiment de la mort dans le lyrisme franșais de
1850 à 1870 . Amândoi mi-au admis întru totul spiritul în care inteleg să lucrez și caracterul de
documentare riguros științific, alături de acel lar g-filozofic, pe care vreau să le imprim tezei,
mi-au adus îndemnuri și încurajări foarte prețioase , din partea ambilor directori de teză. Va fi
o cercetare documentată, de formare genetică a idei i morții, urmărită paralel în curentele mari
filozofice, religioase, morale și în reacțiile pers onale ale scriitorilor dintre 1850 și 1870, epocă
bogată în idei și caracterizată printr-o întrepătru ndere interesantă de filozofie pozitivistă, de
întoarcere la religiile păgâne, la budism, în fața cărora spiritul romantic, încurajat de
neoplatonism, reprezintă o slabă reacțiune. Studiu de literatură și de psihologie comparate,
lucrarea aceasta va urmări aducerea de date psiholo gice asupra epocii și personalităților,

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

162
rezultând din felul cum reacționează față de ideea morții. „Vous avez la un tres bon sujet de
thèse”, mi-a spus prof. Baldensperger. „Allez-y”, m i-a spus celălalt, „vous êtes sur une très
bonne piste”.
Este clar însă că am nevoie de vreo trei ani de șed ere la Paris, după expirarea
termenului de la Școala Română. Voi face orice sacr ificiu pentru aceasta.
Față de spusele d-lui profesor Marinescu, care a vo rbit socrului meu și prietenului
Rașcu de o bursă, pe care Facultatea de Litere ar a vea-o la dispoziție și care Domnia sa arăta
că mi-ar putea da mie, cu începere de la toamnă, în drăznesc să aduc chestia pe tărâmul acesta
și să vă cer sprijinul care mi-a fost totdeauna atâ t de efectiv și de încurajator.
Nu știu precis ce este bursa de care a vorbit dl Ma rinescu. Dacă ar exista intr-adevăr,
aș îndrăzni și mai ușor să cer să mi se acorde încr ederea și onoarea care mi s-a mai arătat. Iar
dacă nu e nimic făcut până acum, vreau să va rog să -mi indicați modalitatea oficială prin care
se poate solicita o asemenea favoare. O bursă pe tr ei ani mi-ar deschide o perspectivă largă și
m-ar duce până la capăt. Altminteri, materialmente mă voi vedea silit să adopt formula
comodă de compromis intelectual: doctoratul de lite ratură franceză în țară. Ar fi păcat de
sacrifiul de până acum și ar însemna închiderea de orice perspectivă pentru mine.
Legat cum sunt pentru totdeauna de Iașul cel mult o ropsit, Facultatea poate să se
bizuie pe un element de tradiție culturală ieșeană, care ține să-și servească orașul care l-a
format. Vă rog să-mi iertați tonul direct neobișnui t, dar simt că de reușita aceasta atârnă totul.
Valoarea materială a bursei nu e tot ce mă face s-o solicit: titlul de bursier mă leagă
mai strâns de facultate, ridică piedicile care s-ar ivi la acordarea valutei și eventual la
acordarea concediului.
În rezumat, doresc să vă rog ca, împreună cu d-nii profesori Marinescu, Găvănescul,
Petrovici, Șerban, Andrei, Tafrali și ceilalți care mă cunosc, să binevoiți a arăta consiliului
facultății situația în care mă aflu: am început luc rări pe care profesorii le aprobă și le
apreciază (voi produce certificate la sfârșitul anu lui, în vederea aceasta). Am nevoie de vreo
trei ani la Paris, cu începere de la toamnă, pentru continuarea acestor lucrări, pentru a putea
trece doctoratul de stat la Sorbona. Specialitatea mea nu se poate face în țară nicăieri; ea cere
atmosfera franceză, biblioteci franceze. Dacă onor consiliu al facultății continuă a-mi acorda

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

163
încrederea cu care m-a onorat până acum, îmi va înc redința bursa aceea, care va fi liberă, sau
va cere una ministerului, în caz că prima ar fi dej a ocupată.
Cum vedeți, expun lucrurile simplist; e drept că nu le cunosc de aproape. Uitam să
spui dacă bursa se acordă numai prin concurs, vin î n țară și mă prezint. Pentru a-mi cruța însă
o cheltuială enormă și având în vedere stadiul în c are mă aflu cu pregătirea de specialitate,
socot că Facultatea va putea delibera și hotărî dir ect. Timpul avut în întregime liber la Paris va
însemna o muncă îndoită decât cea produsă fiind la Fontenay. Încrederea în puterea mea de
muncă, în conștiinciozitatea mea și în gândul meu c instit mă fac să vă vorbesc direct, fără
înconjur. Comunicați, vă rog, socrului meu ceea ce credeți că mă privește.
Vă mulțumesc din suflet pentru eminentul înlocuitor ce ați recomandat pentru
Fontenay: d. Rașcu.
Primiți, vă rog, o dată cu încredințarea celui mai desăvârșit respect și a întregului meu
devotament.

N. Pop a
5, rue Boucicaut
Fontenay-aux-Roses/Seine
(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/35)

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

164

Paris, 10 mai 1925

Mult stimate domnule Bratu,
Am primit scrisoarea d-voastră și din relațiile dat e de socrul meu am aflat date
complete asupra demersului pornit din inițiativa d- voastră, pe lângă Minister, în chestia bursei
solicitate de mine.
Vă mulțumesc din adâncul sunetului pentru această n ouă dovadă de adevărat interes pe
care mi-1 purtați și, chiar dacă cererea rămâne făr ă răsunet, vă rog să credeți că pentru
moralul meu ea înseamnă mult. Mă simt dator să vă d au o sumă de explicații suplimentare,
provocat un amănunt pe care mi-l comunică socrul me u: ministerul a primit cu simpatie
cererea și a decanatul pe cât timp se cere „ajutoru l”, căci burse nu mai sunt în buget, nici nu se
mai pot crea altele. Dacă ar fi vorba de un an, min isterul ar fi dispus să intervie pe lângă dl
Iorga, ca să-mi prelungească stagiul la școală cu u n an. Cred că din scrisoarea anterioară ați
dedus prea bine condițiile de lucru pe care mi le c reează Școala, pentru a nu vă mira că la
propunerea prea binevoitoare a ministerului exclam: Nu! Sunt multe motive oficiale și
personale. Oficiale: regulamentul Școlii oprește or ice prelungire de stagiu peste doi ani; de
altfel, înlocuitorul meu, d. Rașcu, a și fost numit . Situația mea, de membru al Școlii, departe
a-mi fi o favoare, ar fi o grea sarcină, piedică se rioasă în condițiile mele de lucru. Apoi, eu
am nevoie vreo 3-4 ani încă de lucru aici, așa că a sta n-ar soluționa nimic.
În fine, cunosc opiniile d-lui Iorga în chestia ac easta, știu perfect cum ar privi o
asemenea cerere și nu voiesc să-l supăr cu nimic. C red că atitudinea mea independentă de aici
l-a supărat destul.
Mai puternice decât acestea sunt motivele personal e, pe care vi le comunic, cu
rugămintea de a uza de ele cu toată discreția pe ca re o presupune o susceptibilitate ca aceea a
d-lui Iorga, care nu mi-ar ierta-o o viață întreagă . Dacă decanatul are de răspuns ministerului
la propunerea mai sus, trebuie să răspundă motivat și vă rog să dați toate motivele acestea,
care socotiți că pot fi eficace, fără a forma o eve ntuală armă ce s-ar întoarce împotriva mea.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

165
Organizarea Școlii ne risipește vremea, fără nici o înțelegere a șederii noastre aici.
Pierdem 4-5 ore zilnic fără rost, avem obligații, a proape nici o înlesnire. Ceea ce e mai
dureros și mai umilitor, direcția Școlii are indisc reția de a întreține ideea că noi suntem
acreditații „d-lui profesor” și nu recomandații une i facultăți, numiți de minister. De altfel,
modalitatea însăși a numirii vă arată principiul „p ersonal” pe care se întemeiază Școala.
Condițiile acestea morale mai ales îmi repugnă cu d esăvârșire. Același motiv m-a făcut să nu
mai am nici o relație cu fostul meu profesor de spe cialitate: voia să fiu un acreditat și nu un
element în formație (venit acum la Paris, însă, m-a rugat să vin să-l văd, i-am vorbit de teza
începută, care î s-a părut „foarte complicată”, deș i „foarte interesantă”. Cu ce curaj cere d.
Iorga să ne trecem doctoratul în țară? Cu cine să l ucrez teza?).
Toate aceste motive mă fac să refuz în chip politi cos oferta de intervenție a
ministerului. Rămân la cererea pentru bursă. Dacă n u se poate găsi cu nici un chip, mă voi
mulțumi cu acordarea schimbului pentru minte și soț ie, alături de care voi face toate
sacrificiile pentru a-mi înlesni viața aici.
Nu vreau ca ideea acestei intervenții să ajungă la d. Iorga. Cred că nu mă iubește prea
mult: sunt ieșean, „mândru, independent, izolat”, a dică nu țin să mă șterg în fața Domniei
sale. Mai am nenorocirea să vreau un doctorat la Pa ris și asta sfârșește prin a-l supăra. I se
pare o crimă contra prestigiului țării. Vă rog, dec i, comunicați decanatului punctul meu de
vedere, pentru a-l comunica ministerului.
O mică adăugire și vă rog din suflet să nu mi-o lua ți în nume de rău: în vara lui 1920,
se anunțase o bursă pentru franceză; consiliul a tr ansformat-o în bursă pentru istoria antică și a
dat-o unui coleg care, gospodărit, a uitat de știin ță. În anul 1923, eu am redeschis chestia ei și
consiliul mi-a dat dreptate, reamintind ministerulu i bursa și propunându-mă. Am aflat anul
acesta că bursa s-a dat tot pentru istorie antică u nui coleg, care însă nu vine deloc.
Poate mă înșel eu, dar mi se pare că este o lume de candidați la doctorat care sunt
dispuși să scape ușor cu formula ieftină a unui doc torat în țară și pe care streinătarea îi
intimidează cu perspectiva anilor de lucru. Nu-i pă cat atunci ca bursa să rămână pe hârtie,
literă moartă, în timp ce alții, care riscă oricât pentru contractul cu streinătatea, să întâmpine
piedici așa neînțelegătoare ca mentalitatea d-lui I orga? Este îndrăzneț ceea ce vă spun, dar
luați-o ca o simplă constatare. Din parte-mi, am un singur crez, peste care mi-i cu neputință să
trec. Asta m-a și făcut să nu pot accepta propunere a dv., așa de măgulitoare, de anul trecut.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

166
Fără a aștepta soluționarea curândă a chestiei burs ei, vă mulțumesc încă o dată din
suflet pentru noua dovadă de încredere ce-mi arătaț i. Sper ca raportul facultății să-mi
servească la prelungirea schimbului.
Primiți, vă rog, domnule Bratu, asigurarea viei mel e recunoștințe și a celei mai
desăvârșite stime ce vă port.
N. Popa
5, rue Boucicaut
Fonten ay-aux-Roses/Seine
(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/36)

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

167
Paris, 9 septembrie 1927

Mult stimate domnule Bratu,

E mult de când nu v-am mai scris și nu știu cum să mă justific. Momentele libere sunt
rare, e drept, mai ales că lucrările mă zoresc din ce în ce și nu le întrevăd sfârșitul. Perioada
aceasta, în care lucrările intră în formă definitiv ă, e cea mai importantă și nu lasă răgaz.
Trebuie continuitate de preocupări și de lucru. Ast a ne-a făcut să părăsim programul variat din
anii precedenți și să ne preocupăm în special de te zele de doctorat. Trebuie o adevărată luptă
organizată contra tentațiilor Parisului: conferințe , teatre, vizite la muzee, orașe, relații
interesante. Toate alcătuiesc cercul de interes gen eral, care nu poate scăpa unui intelectual în
formație. Curiozitatea mea firească, care m-a condu s la subiectul așa de întins al tezei
principale, mă face să lupt greu cu izolarea în cad rul unei lucrărări. Totuși trebuie. Teza
aceasta singură cere o cultură enciclopedică, îmbră țișând un capitol vast de istoria ideilor.
În raportul înaintat decanatului asupra stadiului lucrărilor mele de doctorat am precizat
spiritul tezelor și felul in care profesorii-direct ori de teze le privesc. Expozeele asupra tezei,
pe care le-am făcut la cursul de literatură compara tă de la Sorbona și la College de France, au
avut darul să împrăștie ultimele indoieli pe care ș i profesorii mei și eu le mai aveam asupra
construcției planului. Redactarea limpezește și pun e totul în ordine. Cred că am ajuns la acea
„saturație” de subiectul meu de care vorbesc romanc ierii și care îmi înlesnește dominarea
câmpului întins al tezei. Și ideologia franceză din acești douăzeci de ani înseamnă un material
imens, în care nu-i prea ușor de pus ordine. Faptul însă că teza aceasta atinge atâtea domenii
mă face să nu mă plâng de timpul pe care mi-l cere. Pentru formația mea de specialitate, cât și
pentru cultura generală, înseamnă mult, o minunată școală. Nici un moment nu pierd din
vedere întrebuințarea pe care voi da-o acestei cult uri. De aceea, lucrez mai mult extensiv,
pregătindu-mă pentru învățământul de la noi.
Aș fi voit să prelungesc încă perioada de acumulare , dar timpul nu mi-o îngăduie. Și
apoi simțeam de mult nevoia de a fixa in scris. Cum prietenul Ralea mi-a deschis coloanele
„Vietii românești”, cred că voi da probele literare de care m-am lovit. Masa enormă pe care o
reprezintă documentele unei teze de 400-500 de pagi ni intimidează la început. Trebuie timpul
material pentru redactare, la care se adaugă suplim entele pentru informație ivite în drum. Am

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

168
trecut de mult peste momentele de ezitare. Lucrul m erge deja mai ușor. Grăbesc cât pot și sper
să isprăvesc anul acesta, mai ales teza secundară, ediția critică din Les Filles du feu de Gérard
de Nerval îmi va lua vreme mai puțină. Asta m-a și făcut să cer consiliului Facultății să
binevoiască a solicita pentru mine o prelungire cu încă un an a bursei.
O dată cu reînnoirea celor mai vii mulțumiri pentru inițiativa pe care ați avut-o acum
doi ani, când ați solicitat bursa pentru mine și ca re mi-a îngăduit să duc tezele așa de departe,
îndrăznesc să vă adresez respectuoasa rugăminte de a sprijini, în măsura În care vă este
posibil, cererea aceasta în consiliu.
Am preferat să merg pe drumul cel mai lung în carie ră și n-o regret deloc. Streinătatea
mi-a deschis căi noi și m-a întărit în crezul de vi ață pe care îl aveam deja din țară. Mi-a
exagerat poate simțul critic, care mă susținea și m ai înainte, dar mi-a dat încrederea în
sforțarea sinceră și dezinteresată spre mai bine și mi-a lărgit orizonturile. Simt însă nevoia
instinctivă de a explica tot ceea ce am adunat și „ clasa” îmi lipsește. Sper că entuziasmul nu
mă va părăsi la întoarcere.
Am facut relații foarte prețioase aici. Pot spune c ă am prins rădăcini. Dar, în afară de
condițiile de lucru, de profesori și de atmosfera i ntelectuală franceză, un strein nu se poate
niciodată apropia prea mult de societatea franceză. Suntem mai mult „en marge de la société
francaise”. Cerc închis, în care se pătrunde greu, ar oferi probabil mult interes, dar acest spirit
închis intră probabil în psihologia franceză.
În privința aceasta, mi-am propus ca înainte de a p leca din Franța, să stau puțin în
Anglia sau Germania, pentru a-mi lărgi experiența „ streinătății”, încercare prin care e de dorit
să treacă toți. Este o ocazie de verificare și de p unere la punct. Văd cu mare plăcere că ieșenii
vin tot mai numeroși și psihologia ieșeană, cam înc hisă, are nevoie mare de controlul valorilor
streine. E curios de văzut că dintr-o serie de 20 d e agregati francezi în Litere, n-au rămas în
Franța anul trecut decât 4-5. Toți ceilalți au luat drumul streinătății, ca „lectori” în facultăți,
pentru a-și complecta ,,1'expérience étrangère” în 2-3 ani. Admirabilă tendință de care Franța
avea mare nevoie.
Legat strâns de Iași, prin trecut, carieră și famil ie, văd deja cu plăcere momentul când
îmi voi relua lucrul, mai ales că am catedra la Lic eul Internat, acolo unde m-am format eu

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

169
însumi. Simt bine că nimic nu m-ar putea scoate din orașul acela de școală, unde am crescut și
eu.
Trecerea prin Paris a d-lui Sibi ne-a adus ceva din Iași, ne-a făcut o plăcere nespusă.
Soția mea redactează la teză și zorește alături de mine. Își amintește totdeauna cu duioșie de
orele d-voastră, din care și-a făcut o icoană de pr ofesor înțelegător.
Vedem zilnic la Biblioteca Națională pe dl Pinot, l ectorul de la Iași, grăbit să termine
teza, ar dori să rămână la Paris pentru iarnă. Bibl ioteca Universității din lași datorește de
câțiva ani Librăriei Champion vreo 7000 frs, pe car e editorul îi reclamă în zadar. Am fost
rugat să fac demersuri. O dată cu reînnoirea viilor mele mulțumiri pentru prețiosul concurs pe
care mi l-ați dat totdeauna, primiți, vă rog, de la noi amândoi, asigurarea celei mai desăvârșite
recunoștințe.
N. Popa
2 0, rue des Écoles (5e)

P. S. Vă rog călduros să faceți ca intervenția pent ru bursă să se producă cât mai
repede. Mi se scrie de la București că trebuie până la sfârșitul lunii septembrie.

(B.C.U. „Mihai Eminescu”, Iași, Fond Traian Bratu, 367/37)

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

170
Anexa 4 – N. I. Popa, Teatrul și Viața. Cu prilejul spectacolului Comedie i Franceze
(fragment)

(…)
Ilustra trupă a Comediei Franceze, înarmată cu rep ertoriu clasic, a încercat să treacă un
examen în fața publicului ieșean din 1936 și n-a re ușit decât la limită… Să nu ne înșelăm însă
asupra adevăratului înțeles al acestui melancolic r ezultat. Tradiția dramatică franceză este un
fapt cultural consacrat; ea face parte din patrimon iul universal al oricărui intelectual și
constituie o adevărată școală de formarea a oamenil or. Reușita îndoielnică a spectacolului
francez la Iași, nu atinge întru nimic prestigiul l ui Molière sau pe cel al trupei care îi
reprezintă tradiția… Însă ea nu dă oarecare indic ii de scoborâre a gustului și a spiritualității
ieșene?
Când se va scrie istoria relațiilor culturale fra co-române din sec. Al XX-lea, trecerea
Comediei Franceze prin Iași va fi socotită ca o pia tră de încercare și un jalon. „Comparatistul”
se va pierde în conjecturi, pentru a explica acel s urprinzător ecou într’o țară de cultură
franceză și într-un oraș de legendară tradiție spir ituală.
Va porni apoi în fine analize psihologice, întemei ate pe înăsprirea în nevoi materiale a
sufletului ieșean, altădată generos și mai larg înț elegător.
Mai iscoditor și mai malițios, istoricul nostru va cerceta în mărturiile vremii, dacă acea
tradiție culturală ieșeană nu-i cumva o pioasă lege ndă, întreținută cu gelozie de câțiva iubitori
fanatici ai trecutului.
În fine, perseverentul răscolitor de documente va ajunge la o ipoteză și mai reală, când
va diagnostica retrospectiv, în Iașul din 1936, o p ierdere a mlădierii spirituale, preludiu
dureros de îmbătrânire. Orgoliul excesiv, o oarecar e suficiență și un fel de izolare încremenită
și ostilă vieții care zvâcnește în juru-i, iată tră sături care vor justifica acea formulă medicală.
Iar hârtiile din arhive îi vor justifica până la ev idență că, în acea vreme, bătrânul Iași, redus la
amara situație de „rudă săracă”, trebuia să se mulț umească cu o viață mediocră, frecventând
rar spectacole de gust îndoielnic, evitând Teatrul, dintr’un rest de snobism, și cetind puțin, –
mai puțin încă în limbi străine, „Contingentarea” d e tristă memorie, destinată mătăsurilor și
parfumurilor, nu se aplica în mod efectiv decât căr ților și revistelor, care își înceracau șansele

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

171
pe meleagurile acestea. Voiajurile în străinătate n u și le mai permiteau decât angrosiștii,
oamenii politici cu vază și firile mai eroice, capa bile să-și riște independența în „voiajuri
colective”.
Într-un moment de revenire a încrederii în destinel e spiritualității moldovene, -să ne
privim lucid, până la cruzime, – să renunțăm la cul tul superstițios în care ne învăluim ființa,
înălțată la rangul de mit, -și să ne scuturăm vigur os de praful care amenință să ne acopere.”

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

172
Anexa 5 – Adrian Marino, Viața unui om singur, capitolul Descoperirea cărților

„Singurul profesor universitar, în sensul obișnuit al cuvântului, despre care păstrez
amintiri frumoase și recunoscătoare a fost N.I. Pop a, profesor de franceză, cu studii de
doctorat ratate (regret că trebuie s-o menționez) l a Sorbona. Pregătea un „doctorat de stat”, cu
o teză despre Le sentiment de la mort chez les romantiques frança is. I-a fost refuzată sub
motivul că are „multe scântei, dar nu suficiente să facă lumină”. M-a surprins însă neplăcut
reactualizarea acestui episod, de către un istoric literar ieșean, sub titlul Pildele unui doctorat
ratat (C.L., 7,8, 1998) , numai din orgoliul publicării unor „documente ine dite”, de altfel, fără
importanță. N.I Popa avea reflexul citatelor intrat e în sânge și le reproducea chiar și pe cele
ce-i erau defavorabile. A publicat, totuși, o bună ediție critică din Les Filles du Feu de Gérard
de Nerval, specialitatea sa, cu care și-a trecut do ctoratul în țară.
A fost inițiatorul meu în „literatură comparată”, la nivelul de atunci (J. M. Carré, F.
Baldensperger, P. Hazard, de care auzeam pentru pri ma dată). Îmi împrumuta multe cărți, îmi
dădea o atenție aproape paternă. M-a introdus ca bi bliotecar la Centrul Francez din Iași,
condus de un lector Charles Singevin, venit din Pol onia, suficient, mie profund antipatic. A
împins devotamentul până acolo încât, după „comprim area” mea de la București, m-a
recomandat Facultății de Litere, la catedra de fran ceză, unde am fost eliminat din nou, foarte
repede. Ceea ce i-a atras reproșuri și sarcasme col egiale, între alții, din partea marelui savant
Dan Simionescu, autor de extrase obscure. O amintir e luminoasă, pozitivă și, dacă mă
gândesc bine azi, aproape neverosimilă pentru mediu l universitar ieșean. N.I. Popa intuise un
interes real, pe atunci foarte rar, din partea mea –un simplu stundent –pentru studiile
„comparatiste” și s-a purtat cu mine admirabil. Reg ret că viața m-a despărțit de el, ca și de
alții.”

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

173
Anexa 6. Autograf N.I. Popa

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

174
Semnătura lui N.I. Popa

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

175
Anexa 7. Profesorul N.I. Popa la 80 de ani

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

176
Anexa 8.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

177
Anexa 9. Prima ediție Pléiade, coordonată de Albert Béguin și Jean Richer, care preiau
variantele notele de la ediția Champion, realizată de N.I. Popa în 1931

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

178

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

179
Anexa 10. A doua ediție Péliade dedicate operei lu i Nerval, realizată tot pe baza ediției
critice a lui N.I. Popa

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

180

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

181

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

182

Anexa 11. Autograf oferit de N.I. Popa comparatis tei Marina Mureșanu, cea care i-a
promovat constant activitatea plurivalentă, inclusi v prin coordonarea acestei teze de
doctorat

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

183

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Actes. Journées de la Francophonie, IIIème édition, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza” Iași, 1997
2. Bălănescu, Sorina, N.I. Popa –Director al Teatrului Național din Iași , în Anuar de
lingvistică și istorie literară , tom. 34-38 (1994-1998), p. 51-55
3. Berindei, Dan, „La France et le réveil spirituel mo derne des Roumains” ,
Francophonie roumaine et intégration européenne , Actes du colloque international
qui s’est tenu à Dijon, 2004, Études réunies par Ra mona Bordei-Boca.
4. Bevir, Mark, The logic of the history of ideas , Cambridge University Press, 2002
5. Boia, Lucian, Les Pièges de l’histoire. L’élite intellectuelle ro umaine (1930-1950),
Les Belles Lettres, Paris, 2013
6. Breazu, Ion, Școala Română din Franța (Fontenay-aux-Roses) , în „Boabe de
grâu” , Anul I, nr. 6, 1930
7. Boudon, Raymond, L’ideologie ou l’origine des idées reçues , «Idées-forces»,
Fayard
8. Călinescu, George, Tehnica criticii și a istoriei literare , în Principii de estetică , EL,
București, 1968
9. Călinescu, George, Curs de poezie , Adevărul literar și artistic, 1938, nr. 913, p. 6 ;
nr. 914
10. Ciorănescu, Alexandru, Aristote en France. Des origines à la fin du XVIIIe siècle
(tome I-II), Les Éditions des Presses Modernes, au Palais Royal, Paris, 1939
11. Coman, Maria-Elena, Dezvoltarea studiilor de limbă franceză la Universi tatea din
Iași în perioada dintre cele două războaie mondiale . Charles Drouhet și Nicolae
Șerban , Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015
12. Combre, Dominique, Poétiques francophones , Hachette Superior, Paris, 1995.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

184
13. Cornea, Paul, La littérature comparée dans la deuxième moit ie du XXème siècle.
Points de repères , în Tendances actuelles de la littérature comparée dans le Sud-
est de l'Europe, Séminaire de littérature comparée et d’histoire des idées, National
Hellenic Reserch Foundation, 2007
14. Călinescu, George, Principii de estetică
15. Claudon, Francis; Haddad-Wotling, Karen, Précis de littérature comparée ,
Armand Colin, Paris, 2008
16. La littérature comparée en Europe Orientale , Conférence de Budapest, 1962,
Akademia Kiado, Budapest, 1963
17. Dedeyan, Charles, Gérard de Nerval et l’Allemagne : Deuxième partie, Société
d’Édition d’Enseignement Superior, Paris, 1957
18. Dima, Alexandru, Principii de literatură comparată, Editura pentru Literatură,
București, 1969
19. Dima, Alexandru, Conceptul de literatură universală și comparată , Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1967
20. Charles Drouhet, articol în Dicționarul general al literaturii române, Ed. Univers
Enciclopedic, vol II C / D, 2004, pp. 758-759.
21. Charles Drouhet articol în volumul Culture et francophonie. Dictionnaires
des relations franco-romaine s, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-
Napoca, 2003, pp. 85-86.
22. Dumas, Felicia, Dumas, Olivier, Iași et Moldavie dans les relations franco-
roumains , Histoire chronologique du XIVe au XXIe siècle, In stitutul European,
Iași, 2006.
23. Duțu, Alexandru , Literatura comparată și istoria mentalităților , Editura Univers,
București, 1982
24. Eliade, Pompiliu, L’Influence française sur l’esprit public en Rouman ie. Les
origines , Ernest Leroux, Paris, 1898 ; trad. de Aurelia Dum itrașcu, București,
Editura Humanitas
25. Étiemble, René, Comparaison n'est pas raison, La crise de la litter ature comparée,
Gallimard, Paris, 1963
26. Étiemble, René, Essais de littérature (vraiment) générale, Gallimar d, Paris, 1975

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

185
27. Études de littérature comparée, Editura Academiei, 1968
28. Gengembre, Gérard, Marile curente ale criticii literare , Editura Institutul
European, Iași, 1996
29. Godin, André, Une passion roumaine. Histoire de l’Institute Franç ais de Hautes
Études en Roumanie (1924-1948), Paris, L’Harmattan, 1998.
30. Illouz, Jean-Nicolas, Gérard de Nerval, Les Filles du feu, Édition sous l a direction
de Jean-Nicolas Illouz, avec la collaboration de Je an-Luc Steinmetz, Classiques
Jaunes, Littératures francophones, Classiques Garni er, Paris, 2018
31. Illouz, Jean-Nicolas, Nerval, le rêveur en prose. Imaginaire et écriture , Presses
Universitaires de France, 1997
32. Iorga, Nicolae, Histoire des Roumains et de leur civilisation , Henry Paulin, Paris,
1920.
33. Iorga, Nicolae, Les voyageurs français dans l’Orient européen , Conférences faites
en Sorbonne, Paris, Boivin et Gamber, 1928
34. Istrate, Gavril, Profesorul. O mare conștiință , în în Anuar de lingvistică și istorie
literară , tom. 34-38 (1994-1998), p. 45-50.
35. Kelley, Donald R., Renaissance Humanism, Boston, Tw ayne Publishers
36. Lefter, Ion Bogdan, Anii ’60-’90. Critica literară, Editura Paralela ’45, Pitești,
2002
37. Marino, Adrian, Comparatism și teoria literaturii, Polirom, Iași, 1998
38. Marino, Adrian, Dintr-un dicționar de idei literare , Editura Argonaut, Cluj-
Napoca, 2010
39. Mănucă, Dan, Pildele unui doctorat ratat în Anuar de lingvistică și istorie literară ,
tom. 34-38 (1994-1998), p. 65-76.
40. Medrea, Mirela, Les relations culturelles franco-roumaines dans l’e ntre-deux-
guerres , Thèse pour obtenir le grade de docteur de l’Unive rsité Paris-Sorbonne,
Paris, 2010.
41. Mureșanu Ionescu, Marina, Les(s) modèle(s) français et allemand dans la cultu re
roumaine , in Litterae –magistra vitae. Heinrich Stiehler zum 70. Geburstag, Carola
Heinrich/Thede Kahl (Hg) coord., Frank & Time Verla g fur wissenschaftliche
Literatur, Berlin, 2018, ISBN 978-3-7329-0464-8, pp . 305-322.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

186
42. Mureșanu Ionescu, Marina, Les études nervaliennes aujourd’hui, în Actes.
Journées de la Francophonie, IIIème édition, Editura Universității „Alexandru
Ioan Cuza” Iași, 1997
43. Mureșanu Ionescu, Marina, „L’Enseignement – voie privilégiée de la
francophonie roumaine” , Francophonie roumaine et intégration européenne , Actes
du colloque international qui s’est tenu à Dijon, 2 004, Études réunies par Ramona
Bordei-Boca.
44. Mureșanu-Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval , Analele
Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” dinIași , Tomul XXV, 1979
45. Mureșanu-Ionescu, Marina, Eminescu et Nerval – Un intertexte possible , Institutul
European, Iași, 2008
46. Mureșanu-Ionescu, Marina, Nicolas I. Popa et les études sur Nerval , Analele
Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” din Iaș i, Tomul XXV, 1979
47. Mureșanu-Ionescu, Marina, Nerval en Roumanie , Œuvres et critiques XIII, 1
(1988), Gunter Marr – SEDES Paris, No spécial Réception de la littérature
française en Roumanie
48. Mureșanu Ionescu, Marina , Eminescu și intertextul romantic , Junimea, Iași, 2004
49. Mureșanu, Marina, Histoire de l’histoire littéraire française à l’Uni versité de Iași ,
Historia Universitatis Iassiensis III / 2012
50. Munteanu, Romul, Metamorfozele criticii europene moderne, Editura Univers,
1988
51. Năstasă, Irina, Emil Cioran și Școala română de la Fontenay-aux-Ros es. Mărturii
documentare , Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, no XLIX/2010, p.
235-243.
52. Popa N.[icolae] I ., articol în Dicționarul general al literaturii române , Academia
Română, Editura Univers Enciclopedic, vol V, Bucure ști, 2006, pp. 329-330
53. Nerval, Gérard, Les Filles du Feu. Nouvelles , Édition critique d´après documents
nouveaux par Nicolas I. Popa , Tome 1-2, Paris, Libraire ancienne Honoré
Champion.
54. Nerval, Gérard, Fiicele Focului , Editura Univers, București, 1974
55. Panaitescu, Val., Profesorul Nicolae I. Popa la 80 de ani , în Anuar de Lingvistică
și Istorie Literară, Tomul XXVI, 1977-1978, Iași, U niversitatea „Al. I. Cuza”

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

187
56. Pandrea, Petre, Școala Română din Franța, Editura Academiei Române, București,
1994.
57. Popa, I. Nicolae, Studii de literatură comparată , Editura Junimea, Iași, 1982
58. Popa, I. Nicolae, Un umanism modern : literatura comparată , Institutul de Arte
Grafice BRAVO, Iași, 1937
59. Popa. I. Nicolae, Memoriu de titluri și lucrări , Iași, 1937.
60. Popa, I. Nicolae, Le sentiment de la mort chez Gérard de Nerval , Gamber Editeur,
Paris, 1925
61. Popa, I. Nicolae, În jurul problemelor de metodologie a literaturii c omparate pe
marginea unei lucrări recente , Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Iași, 1968
62. Simion, Eugen, Sfidarea retoricii. Jurnal german , București, Editura Cartea
românească, 2009
63. Simion, Eugen, Comparatismul azi , București, 2000
64. Tucan, Dumitru , Introducere în studiile literare , Editura Institutul European, Iași,
2007
65. Ursa, Mihaela, Identitate și excentricitate, Comparatismul românes c între specific
local și globalizare , Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013
66. Van Tighem, Paul, Literatura comparată , Editura pentru Literatură Universală,
București, 1966; traducere și prefață de Al. Dima.
67. Vasile, Aurelia, „Nicolae Iorga – fondateur de l’Ec ole roumaine de Paris”,
Francophonie roumaine et intégration européenne , Actes du colloque international
qui s’est tenu à Dijon, 2004 , Etudes réunies par Ramona Bordei-Boca.
68. Velea, Stan, Universaliști și comparatiști români contemporani – profiluri, Editura
Medro, 1996
69. Vianu Tudor, Antichiatatea și Renașterea , în Studii de literatură universală și
comparată, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 19 60
70. Vodă-Căpușan, Maria, Marina Mureșanu Ionescu, Liviu Malița (coord.), Culture
et francophonie. Dictionnaire des relations franco- roumaines , Cluj-Napoca,
Editura Fundației pentru Studii Europene, 2003.
71. Voia, Vasile, Aspecte ale comparatismului românesc , Editura Dacia, Colecția
„Universitaria”, 2002

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

188
72. Dictionnaire des sciences historiques (dir: André Burguière). „ Intellectuelle
(Histoire) ”, articol de Roger Chartier, Paris, PUF , 1986, p. 372-377
73. Vincent Duclert , Les intellectuels, un problème pour l’histoire cu lturelle , Les
Cahiers du Centre de Recherches Historiques, 31/200 3;
URL: http://ccrh.revues.org/293 [archive] ; DOI : 1 0.4000/ccrh.293
74. Wattremez, Michel, La réception de Gérard de Nerval en Roumanie (1855- 1943) ,
l'Institut National des Langues et Civilisation Ori entales, Paris, 1986
75. Zamfirescu, Duiliu, Mathieu Damian (La vie a la campagne) , traduit par G.
Bengesco, Préface par Paul Valery (de l'Académie Fr ançaise), Les Éditions des
Presses Modernes, Paris, 1939, p. VII-VIII
76. La francophonie dans les Balkans. Les voix des fem mes, sous la direction
d’Efstratia Oktapoda-Lu et Vassiliki Lalagianni, Ed itions Publisud, Paris, 2008.
77. Francophonie et multiculturalisme dans les Balkans, sous la direction d’Efstratia
Oktapoda-Lu, Edition Publisud, Paris, 2006.
78. ACTES, Journées de la Francophonie, IIIème édition, 12-15 mars 1997, Textes
réunis par Marina Mureșanu Ionescu, Editura Univers ității „Al. Ioan Cuza” Iași
79. Anuar de lingvistică și istorie literară, Tom XXXIV -XXXV, Academia Română,
Filiala Iași, 1994-1998

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

189

BIBLIOGRAFIE N.I. POPA

I. STUDII ȘI ARTICOLE ALE LUI N. I. POPA
A. Volume
1. Gérard de Nerval. Les filles du feu. Nouvelles. Édition critique d’apres des
documentes nouveaux. Tome 1-2, Paris, Libraire anci enne Honore Champion; 1.
414p.; 2. 254 p.;
2. Memoriu de titluri și lucrări, Iași, Brawo, 1937, 34 p.;
3. ,,Rezistențele’’ franceze în literatura compartă, Iași, Brawo, 1938, 99p;
4. Studii de literatură comparată, Editura Junimea, 1981;

B. Prefețe, volume editate
1. Patruzeci de ani ai Liceului Internat ,,Costache Ne gruzzi’’ din Iași, Iași, Brawo, 1937,
XII, 442p;
2. Prefață la Vasile Alecsandri, Poezii , Ed. Îngrijită, adnotată și comentată de G.C.
Nicolescu, București, 1954, vol. I, p. 5-54;
3. Prefață la Costache Negruzzi, Păcatele tinereților și alte scrieri, Ediție îngrijită, note și
glosar de Liviu Leonte, București, 1959, p. III-XXX V.
4. Cuvânt înainte, Alain Fournier, romancier al aventu rii interioare, la Alain Fournier,
Cărarea pierdută, București, Editura pentru literatură, 1965, p. 5-24 ;
5. Scrisori către G. Ibrăileanu – Ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăz ărescu,
Dan Mănucă și Al. Teodorecu. Cu o prefață de Al. Di ma și N.I. Popa, București,
Editura pentru literatură, 1966, p. V-XII;
6. Cuvânt înainte, Alain Fournier, romancier al aventu rii interioare, la Alain Fournier,
Cărarea pierdută, București, Editura pentru literatură, 1967, p. 5-22 ;
7. Scrisori către G. Ibrăileanu – Ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, Vioric a
Botez, I. Lăzărescu și Al. Teodorecu. Cu o prefață de N. I. Popa, vol. 2, București,
Minerva, 1971, p. V-XIII.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

190
8. Prefață la Victor Ion Popa, Ghicește-mi în cafea, Nuvele și povestiri, Ediție îngrijită și
tabel cronologic de Cornel Simionescu, București, M inerva, 1972, p. V-XXXV;
9. Scrisori către G. Ibrăileanu – Ediție îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, Vioric a
Botez, I. Lăzărescu și Al. Teodorecu. Cu o prefață de N. I. Popa, vol. 2, București,
Minerva, 1973, p. V-XI.

C. Traduceri
1. Blandensperger, Ferdinand, Starea actuală a studiilor comparate , ,,Însemnări ieșene’’,
II, nr. 22, 15 noiembrie 1937, p. 564-571;
2. Van Tieghem, Paul, O formă a istoriei literare internaționale: literat ura generală,
,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 23, 1 dec. 1937, p. 6 43-651;
3. Singevin, Charles, Ordinea burgheză în secolul al XVIII-lea și literat ura sa,
,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.7, 1 iulie 1939, p. 98 -110;
4. Disse Robert, Aspecte din gândirea franceză contemporană , ,,Ethos’’, IV, nr. 1-2, ian-
iun., 1947, p.3-21.
5. Wallet, Georges, Poezia lui Stephan Mallarme (125 de ani de la naștere), ,,Iașul
literar’’, nr. 3, mart. 1967, p. 47-51.

D. Interviuri, răspunsuri la anchete
1. Polemici zadarnice… Răspuns unui anonim… bine c unoscut, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8113,
8 mai 1934, p. 1, 2;
2. ,,Lumea’’ întreabă… ,,Ce gen de piese preferați?’ ’, ,,Lumea’’, XVIII, nr. 5285, 7 dec.
1935, p. 2, 3.
3. Ivașcu, G., Răspuns la ancheta ,,Ce credeți despre noua junime? ’’, ,,Iașul’’, VI, seria
II, nr. 24, apr. 1938, p.2;
4. Erina, Constantin, Convorbire cu d. Profesor N. I. Popa în chestia aco rdului cultural
franco-român, ,,Luptătorul’’, XI, nr. 286, 8 apr. 1939, p.2,3;
5. Scripcă Mircea, Anchetele noastre. Viața lui Eminescu sau Creangă p oate fi adusă pe
scenă sau transpusă pe ecrane? ,,Prutul’’, IV, nr. 894, 1 oct. 1942, p. 1,2;
6. Ștefănescu Anton, Salvați Teatrul Național din Iași! De vorbă cu prof . Neculai Popa,
,,Prutul’’, II, nr. 381, 15 mai 1947, p. 2;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

191
7. Cercetarea academică și actualitatea literară. Ancheta ,,Cronicii’’, ,,Cronica’’, III, nr.
28, 13 iul. 1968, p. 1,3;
8. Reporter, Profesorul N. I. Popa la 80 de ani, ,,Dialog’’, VIII, nr. 57, febr. Mart. 1977,
p.4.
9. Ionescu, Marina, Cu N.I. Popa despre ,,Rigoarea unei munci stăruito are’’, ,,Cronica’’,
XII, nr. 9, 4 mart. 1977, p.3

E. Literatură comparată (studii, articole, note, comun icări)

1. Le Sentiment de la Mort chez Gerard de Nerval, ,, Melanges de l’Ecole Roumaine en
France’’, Paris, Gamber, 1926, p. 27-171;
2. Les Sources allemandes de deux ,,Filles du Feu’’, d e Gerard de Nerval: ,,Jemmy’’ et
,,Isis’’, ,, Revue de litterature comparee, iulie-august, 1930, 35 p;
3. Spirit critic, gust, ,,rezistențe’’, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 1, 1 ian. 1936, p. 16- 17;
4. Psihologii naționale și ,,literatură comparată’’, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 13-14, 15
iul. 1936, p. 15-21;
5. Adevărata funcție a literaturii. O experiență franc eză, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 21, 1
noiembrie 1936, p. 329-340;
6. Un umanism modern: literatura comparată, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 17-18, sept.
1937, p. 247-266;
7. Ferdinand Blandensperger, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 22, 15 noiembrie 1937 , p. 561-
563;
8. Paul Van Tieghem, ,,Însemnări ieșene’’, nr. 23, 1 dec. 1937, p. 640-6 42.
9. Psihologia ,,rezistențelor’’ franceze în literatura comparată, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr.
24, 15 dec. 1937, p. 827-838;
10. Factorii ,,rezistențelor franceze’’, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 1, ian. 1938, p. 87- 110;
11. Tradițiile franceze și categoriile de ,,rezistențe’ ’, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr.2, 1 febr.
1938, p. 231-254;
12. Fenomenul francez, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 3, 1 mart. 1938, p. 478-484;
13. Estetica și critica ,,rezistențelor’’franceze, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 3, mart. 1938,
p. 458- 477;
14. ,,Lettres philosophiques’’ de Voltaire și Revoluția franceză, ,,Însemnări ieșene’’, V,
nr. 6, 1 iun. 1940, p. 495-522;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

192
15. Activitatea literară a lui Charles Drouhuet, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 sept. 1940,
p. 520-531;
16. Un bilanț al romantismului francez, ,,Ethos’’, I, nr.1, ian. 1944, p. 331-354;
17. Valorificarea omului în literatura franceză, ,,Ethos’’, I, nr. 4, 1944, p. 331-354;
18. Asupra influenței ruse în literatura română, ,,Flacăra Iașului’’, XI, nr. 2260, 26 noi.
1953, p. 2;
19. Înrâurirea literaturii ruse asupra literaturii româ nești în secolul al XIX-lea, ,, Iașul
nou’’, V, nr. 3-4, dec. 1953, p. 236-249;
20. Aspecte particulare ale simbolismului românesc, în Studii de literatură comparată,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bu curești, 1968;
21. Conceptul de literatură universală, ,,Secolul 20’’, II, nov. 1962, p. 106-113;
22. Originalitatea romantismului românesc, Anuar de lingvistică și istorie literară, XV,
1964, p. 21-32;
23. Eminescu și romantismul francez, Anuar de lingvistică și istorie literară, XVI, 1965 , p.
35-50;
24. Alecsandri în cultura universală, ,,Secolul 20’’, nr.9, sept. 1965, p.12-15;
25. La legende des origines roumaines de Ronsard, în Lumieres de la Pleiade, Paris,
1966;
26. O indicație revelatoare în literatura comparată, ,,Iașul literar’’, XVII, nr.1, ian. 1966,
p.60-62;
27. Spre încadrarea literaturii naționale în literatura universală, ,,Revista de teorie și
istorie literară’’, XV, nr. 1, 1966, p. 18-20;
28. Un dialog de literatură comparată, al V-lea Congres al Asociației Internaționale de
literatură comparată de la Belgrad, ,,Cronica’’, II, nr. 41, 14 oct. 1967, p.1-10;
29. În jurul problemelor de metodologie a literaturii c omparate. Pe marginea unei lucrări
recente/ La litterature comparee de Cl. Pichois și A. M. Rousseau , Paris, A. Colin,
1967/, Anuar de lingvistică și de istorie literară, XIX, 1968, p. 175-184;
30. Tendințe noi în critica franceză actuală, în Metodologia istoriei și criticii literare.
Studii , București, Editura Academiei R..S. România, 1969, p. 91-103;
31. Literatura română în perspectiva universalității, ,,Convorbiri literare’’, I, nr.4, august
1970, p. 27-30.

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

193
32. ,,Noua critică franceză și literatura comparată’’, în Probleme de literatură comparată și
sociologie literară, București, Societatea de științe filologice din R.S . România, 1970,
417-430;
33. Comparatismul românesc, Anuar de lingvistică și de istorie literară, XXII, 1971, p.
171-178;
34. Aspecte specific naționale ale simbolismului, ,,Revista de teorie și istorie literară’’,
XXI, nr. 1, ian. Martie 1972, p. 55-60;
35. La poetique devant la litterature comparee. Comunicare la colocviul de poetică și
stilistică, Sinaia, 1974;
36. Le probleme de la valeur en critique comparee, ,,Sinthesis’’, I, 1974, nr. 1, p. 101-108;
37. Între poeți și critici, ,,Gând românesc’’, decembrie 1935;
38. Miguel Unamuno sau tragicul spaniol, ,, Însemnări ieșene’’, 1936;
39. Romantism, în Dicționarul limbii române, București, Editura Academiei R.S.
România, 1969, p. 25- 28;

F. Literatură română, literatură universală, artă, cul tură (studii, articole, note
și comunicări)
1. Criza spiritului, Extras din ,,Buletinul Seminarului Pedagogic’’, Uni versitatea din
Iași, 1932;
2. O conferință franceză la Iași ( Georges Rousseau, Victor Hugo, magicien du rythme) ,
,,Opinia’’, XXX, nr. 8040, 8 februarie 1943, p.1,2;
3. Umanitățile moderne, ,,Meșeceul’’, martie, 1934;
4. Romanul și viața, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8063, 7 martie 1934, p. 1, 2;
5. Teatrul și Viața, ,,Însemnări ieșene’’, aprilie 1935;
6. Actualitatea lui Victor Hugo, ,, Atheneum’’, mai 1935;
7. Despre ,,stil’’ în viață, ,,Însemnări ieșene’’, 15 septembrie 1936;
8. Un scriitor francez, Jules Romanins , ,,Lumea’’, XVII, nr. 4801, mai 1934, p. 2, 3;
9. Între Orient și Occident, ,,Opinia’’, XXXI, nr. 8351, 15 februarie 1935, p. 1 , 2;
10. Miguel de Unamuno și noul spirit spaniol. Cu prilej ul conferinței d-lui prof. Univ. I.
Iordan, ,,Opinia’’, XXXI, nr. 8353, 17 februarie 1935, p. 1, 2;
11. Semicentenarul lui Victor Hugo, ,,Lumea’’, XVIII, nr. 5117, 23 mai 1935, p. 2;
12. Între poeți și critici. Pe marginea unei polemici, ,,Gând românesc’’, III, dec. 1935, p.
560-567;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

194
13. Conferințe franceze la Iași, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 2, 15 ian. 1936, p. 64 ;
14. Liviu Rebreanu, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 4, 15 februarie 1936, p. 46-48;
15. Albert Thibaudet, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr.9, 1 mai 1936, p. 437-4 38;
16. ,,Convorbiri literare’’ sau ,,Convorbiri politice’’ ?, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 10, 15
mai 1936, p. 585-586;
17. Literatură și cenzură, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 19, 1 oct. 1936, p. 25 4;
18. În jurul poeziei române noi (Ilarie Voronca), ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 19, 1 oct.
1936, p. 256-258;
19. Negustorii de cultură, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 20, 15 oct. 1936, p. 3 00-301;
20. Poezia ca mijloc de spiritualizare a vieții, ,,Însemnări ieșene’’, I, nr. 24, 15 dec. 1936,
p. 559-562;
21. Psihologia mitului, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 1, 1 ian. 1937, p. 23 -27;
22. ,,Conversiunea’’ d-lui Teodoreanu la romanul realis t, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 1, 1
ian. 1937, p. 42-47;
23. Sala pașilor pierduți, ,,Însemnări ieșene’’, nr. 1, 1 ian. 1937, p.42-47;
24. George Topîrceanu, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 10, 15 mai 1937, p. 8 21-823;
25. Poeții în fața morții (George Topârceanu), ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 12, 15 iun.
1937, 1044-1054;
26. Dictatură și estetică, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 15-16, 15 august 1937 , p. 216-218;
27. Calea ferată sau automobilul, ,,Însemnări ieșene’’, II, nr. 17-18, 15 sept. 1937, p. 317-
319;
28. Cultura franceză la Iași, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 5, 1 mai 1938, p. 34 3-345;
29. Octavian Goga, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 6, 1 iun. 1938, p. 5 19-520;
30. Franța și criza spiritului la noi, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 7, 1 iulie 1938, p. 167-
168;
31. Despre Noua Junime, ,,România’’, 8 iulie 1938;
32. Spunerea versurilor, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 1 august 1938, p. 338;
33. Lipsa de gust literar, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 1 august 1938, p. 339;
34. Lecturi și filme, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 1 august 1938, p. 349;
35. Parisul, climat spiritual, ,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 10, 1 oct. 1938, p. 141-146;
36. Dinamism și umanism, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p.340 -341;
37. Variante sau opere noi? ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p. 343-344;
38. Voci franceze, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p. 34 4-345;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

195
39. Erudiție și gust, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.2, 1 febr. 1939, p.351 -352;
40. Despre formarea gustului, ,,Viața școlarului. Cultură, educație’’;
41. ,,Legenda’’ scriitorilor, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 5, 1 mai 1939, p.252- 258;
42. Bovarysm, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 5, 1 mai 1939, p.370- 371;
43. Snobi și snobism, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr.7, 1 iul. 1939, p. 111 -125;
44. Noblețea omului, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 8, 1 august 1939, p.3 23;
45. Pictorul Al. Popovici, ,,Însemnări ieșene’’, nr. 9, 1 sept. 1939, p. 485-4 86;
46. O scrisoare a d-lui Lovinescu, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 12, 1 dec. 1939, p.47 9-480;
47. ,,Nunta Zamfirei’’, ,,Însemnări ieșene’’, IV, nr. 12, 1 dec. 1939, p.48 6-487;
48. Versificația lui Topârceanu, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ian. 1940, p. 162 ;
49. Revizuiri literare, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ianuarie 1940, p. 161;
50. Ritm moldovenesc, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ianuarie 1940, p. 164;
51. Tocirea cuvintelor, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 1, 1 ianuarie 1949, p. 167;
52. Viață vegetativă, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 4, 1 aprilie 1940, p. 161;
53. Scriitori despre scriitori, ,,Însemnări ieșene’’,V, nr. 6, 1 iunie 1940, p. 55 5-556;
54. Polemici, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.2, 1 febr. 1940, p. 381 -382;
55. Istoria culturii, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 6, 1 iunie 1940, p. 55 4;
56. În jurul genurilor, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.7, 1iulie 1940, p. 139- 145;
57. Nu-i uităm (I. I. Mironescu și Eugen Lovinescu), ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.8, 1
august 1940, p. 314-315;
58. Literatura și războiul, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr.8, 1 august 1940, p. 31 6;
59. Traduceri din românește, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 8, 1 august 1940, p. 3 21-322;
60. Biblioteci, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 8, 1 august 1940, p. 3 22-323;
61. Despre fericire, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 8, 1 august 1940, p. 3 23;
62. Ce cauți în librărie?, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 septembrie 1940, p. 556;
63. Femeia alarmistă în secolul al XIII-lea, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 sept. 1940, p.
561;
64. Pentru cei care se cred critici, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 9, 1 sept. 1940, p. 56 3;
65. Modelele literare ale d-lui Ionel Teodoreanu, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 11, 1 noi.
1940, p. 310-311;
66. A citi și a reciti, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 11, 1 noi. 1940, p. 31 4;
67. Pentru literatura de evaziune, ,,Însemnări ieșene’’, V, nr. 11, 1 noi. 1940, p. 31 3;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

196
68. Actualități culturale, ,,Prutul’’, III, nr. 629, 28 noi. 1940, p. 1,2; nr . 630, 29 noi.
1940, p. 1,2;
69. Cazul Kiriacoff, ,,Moldova’’, 22 decembrie 1941;
70. Întoarcerea Franței la poezie, ,,Ethos’’, I, nr.1, 1944, 139;
71. Esența poeziei franceze, ,,Ethos’’, I, nr. 2-3, 1944, p. p. 243-259;
72. Soluții, din criză. Poezia europeană astăzi, ,, Ethos’’, I, nr. 2-3, 1944, 311-313;
73. Actualitatea omului, ,, Ethos’’, II, nr.3-4, 1945, p. 294-295;
74. Un romantic social: Romain Rolland, ,, Ethos’’, II, nr. 3-4, 1945, p. 296-297;
75. Paul Valery, o imagine a Franței, Ethos’’, II, nr. 3-4, 1945, p. 296-297;
76. Măiestria artistică în opera lui Alecu Russo, Revista Universității ,,Al.I. Cuza’’ și a
Institutului Politehnic Iași, I, nr. 1-2, 1954, p. 367-394;
77. Iașul cultural. Societatea de științe istorice, fil ologice și folclor ,,Luptăm’’, I, nr. 2, 6
noi. 1949, p.1,2;
78. Contribuția lui Bălcescu la dezvoltarea limbii și l iteraturii române, Comunicare,
Academia R.S. România, 1954;
79. Un mare călător în închipuire: Jules Vernes, Flacăr a Iașului, nr.2667, 24 mart. 1955,
p. 2;
80. G. Topîrceanu, Iașul literar, IX, nr. 5, mai 1957, p. 39-81;
81. Mihai Codreanu la ,,Însemnări ieșene’’, Iașul liter ar, IX, nr. 11, noi. 1957, p. 68-71;
82. Lumea poetică a Otiliei Cazimir, Iașul literar, IX, nr. 1, 1958, p. 127-137;
83. Ideile literare ale lui Costache Negruzzi, Iașul li terar, IX, nr. 9-10, sept-oct. 1958, p.
127-137;
84. Mihail Sadoveanu la ,,Însemnări ieșene’’, Iașul lit erar, XI, nr.11, noi. 1960, p.36-39;
85. Otilia Cazimir și peisajul literar românesc, Iașul literar, XV, nr. 2, 1964, p. 46-48;
86. Eminescu și Iașul, Iașul literar, XV, nr.5, mai 1964, p. 15-18;
87. Omul de știință și profesorul. Omagiu prof. Al. Dim a cu prilejul împlinirii a 60 de ani,
Anuar de lingvistică și istorie literară, XVI, 1965 , p. 5-15;
88. Creator de școală (Al. Dima), Gazeta Literară, XV, nr. 26, 25 iun. 1964, p. 13-18;
89. Ibrăileanu și ,,Viața românească’’, Iașul literar, XVII, nr. 3, mart. 1966, p. 24-34;
90. Ibrăileanu evocat de N. I. Popa, ,,Cronica, I, nr.6, 19. mart. 1966, p. 9;
91. Costache Negruzzi în Istoria literaturii române, vol. 2, București, Editura Academiei
R. S. România, 1968, p. 380-399;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

197
92. O preocupare modernă: Dicționarul literar, România literară, II, nr. 14, 3 apr. 1969,
p.20;
93. Actualitatea spiritului critic și condițiile lui, Convorbiri literare, I, nr. 1, mai 1970, p.
7-10;
94. Realitate și transfigurare (V. I. Popa), ,,Cronica’’, VII, nr. 7, 18 febr. 1972, p. 1,9;

G. Probleme de educație și de învățământ
1. Literatura romantică franceză în educație , ,,Buletinul Seminarului Pedagogic’’ din
Iași, 1922, p. 30-44;
2. Psihologia lecturilor adolescenței, în ,,Viața românească’’, mai 1935;
3. Umanisme și rasism (Jean Eduard Spenle, Deux conceptions de l’education:
Humanisme et Racisme), ,,Însemnări ieșene’’, nr. 21, 1 noi. 1936, p. 355-3 56;
H. Probleme teatrale, muzicale
1. Teatrul clasic francez la Iași. Pentru ,,Andromaca’ ’, ,,Opinia’’, XXXI, 14 apr. 1935,
p.1,2;
2. Comedia franceză, ,,Lumea’’, XIX, nr. 5362, 9 mart. 1936, p. 4;
3. Teatrul și viața. Cu prilejul spectacolului Comedie i franceze, ,,Însemnări ieșene’’, I,
nr.8, 15 apr. 1936, p. 347-354;
4. Spectacole populare la Teatrul Național, ,,Prutul’’, IV, nr. 795, 19 iun. 1942, p.3;
5. Dramaturgia românească în ultimul deceniu (1947-195 7), Flacăra Iașului, XIII, nr.
3537, 28 dec. 1957, p.2;
6. Memorie și sentimente (Teatrul Național), ,,Cronica’’, VI, nr. 52, 25 dec. 1971, p.5;

II. REFERINȚE CRITICE

A. STUDII CRITICE
1. Istrate, Gavril – Profesorul. O mare conștiință, Anuar de ligvistică și istorie
literară, Tom XXXIV-XXXV . 1994-1995;
2. Blănescu, Sorina – N. I. Popa – director al Teatrului Național din Iaș i, Anuar de
ligvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV . 19 94-1995;
3. Zăstroiu, Remus – Portretul unui necunoscut. N. I. Popa, publicist, Anuar de
ligvistică și istorie literară, Tom XXXIV-XXXV . 19 94-1995;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

198
4. Mănucă, Dan – Pildele unui doctorat ratat, Anuar de ligvistică și istorie literară,
Tom XXXIV-XXXV . 1994-1995;–

B. ÎN VOLUME

1. Zamfirescu, Ion – Comparatismul în România, în Studii de literatură comparată,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bu curești, 1968;
2. Bălu, Ion – Viața lui George Călinescu, Editura Cartea Românească;
3. Popa N.[icolae] I ., articol în Dicționarul general al literaturii române , Academia Română,
Editura Univers Enciclopedic, vol V, București, 200 6, pp. 329-330

C. ÎN PERIODICE

1. Botez, Octav, Popa N. I., Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, Paris,
Gamber, V, XIX, nr. 4, apr. 1927, p. 133-135;
2. Le sentiment de la mort chez Gerard de Nerval, recenzii în Notre litterature etudiee
dans les textes, Paris, Collin, 1927, ,,Le Figaro’’, juin, 1927, ,,Les Nouvelles litterai res’’,
juin, 1927, ,,La vie’’, juillet, R.L.C., juillet, 1 927;
3. Cozma, N, Tablou de foștii și actualii profesori ai Seminarul ui pedagogic universitar,
Iași, Buletinul Sem. Ped. Univ. Iași, nr. 8, 1930-1932, p . 217;
4. Stars, Maxime de, Le Laounais feudal, Tome IV, Paris, Champion, 1931, p. 456-457;
5. Thieme, H., Bibliographie de la litterature francaise de 1800-1 930, Tome II, Paris,
Droz, 1933, p. 402,-403;
5. Silviu, Pentru Iașul cultural. Constituirea Asociației foșt ilor elevi ai Liceului Internat,
,,Opinia’’, XXXIX, nr. 7840, 15 iun. 1993;
6. Silviu, Agapa și vizita ,,Asociației foștilor elevi’’ (ai L iceului Internat), ,,Opinia’’,
XXIX, nr. 7847, 23 iun. 1933, p.2;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

199
7. Serghe, Em., Ieșenism , ,,Lumea’’, XVII, 4725, 15 febr. 1934, p. 2;
8. Em. S(erghie), Dl. Popa polemizează cu noi, ca să audă dl. Iorgu I ordan, ,,Lumea’’,
XVII, nr. 4728, 18 febr. 1934, p. 1-2;
9. D. M., În jurul romantismului. Conferința d-lui N. I. Popa la Universitatea din
Cernăuți, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8077, 23 mart. 1934, p. 2;
10. L.H., Educația în școală. Păcate neobservate. Un cuvânt p entru d. Prof. N. Popa,
,,Opinia’’, XXX, nr. 8115, 10 mai 1934, p. 1,2;
11. Veisa, Em., Un răspuns d-lui N. Popa, profesor secundar. Chesti uni de literatură și
psichiatrie, ,,Opinia’’, XXX, nr. 8225, 19 sept. 1944, p. 1, 2;
12. Analyses d’oeuvrages: Nerval, Gerard de, Les Filles du feu, edites par N. Popa,
,,Revue de litterature comparee’’, XV, nr. 1, janv.-m ars, 1935, p. 338;
13. Ce poate N. Popa nu poate norodul, ,,Lumea’’, XVIII, nr. 5060, 16 mart. 1935, p. 2;
14. Bladesperger, F., Chronique. Bibliographie, ,,Revue de litterature comparee’’, XV,
avril-juin, 1935, p. 338;
15. Clouard, Henri, Une these importante, ,,Le Jour’’, 15 juil., 1935;
16. Billy, Andre, Une edition critique de,,Filles du Feu’’, ,,L’Oeuvre’’, 16 juil., 1935<
17. Henriot, Emile, Filles du Feu, ,,Le Temps’’, 6 aout 1935;
18. Panfil, Vera, Despre funcția adevărată a literaturii (Despre arti colul lui N.I. Popa,
Adevărata funcție a literaturii), Însemnări ieșene, I, nr 24, 15 dec. 1936, p. 541-543;
19. Un auditor, După conferința d-lui N.I. Popa. Ce este o operă mo dernă?, ,,Opinia’’,
XXXIII, nr. 8947, 31 ian. 1937, p.5;
20. Săcăleanu, C., Conferințele pentru muncitori ( N.I. Popa , Rolul social al literaturii) ,
,,Însemnări ieșene’’, III, nr. 8, 15 mai 1938, p. 3 40-341;
21. Van Tieghem, Paul, Filles du Feu, ,,Revue de synthese historique’’, decembre 1938;
22. Marino, Adrian, Rezistențele franceze în literatura comparată, ,,Revista Fundațiilor’’,
XI, nr. 1, ian. 1944;

O figură a istoriei intelectuale dintre Franța și R omânia: N.I. Popa și studiile de literatură
comparată

200
23. Comarnescu, Petre, Un bilanț al romantismului francez, ,,Revista Fundațiilor’’, XI, nr.
6, iunie 1944;
24. Noul director al Teatrului Național Iași, ,,Moldova liberă’’, III, nr. 603, 25 sept. 1946,
p. 1, nr. 616, 10 oct. 1946, p. 1-2;