Având în vedere această realitate incontestabilă respectiv cea a [618379]

INTRODUCERE
Având în vedere această realitate incontestabilă respectiv cea a
fenomenului evazionist, precum și interesul sporit față de acest fenomen a cărui
evoluție este foarte rapidă și de dimensiuni ridicate am ales pentru studiu această
lucrare de licență.
În lucrarea de față am abordat interdependențele dintre evaziunea fiscală
și instituțiile implicate în eradicarea ei, abordând fenomenul în complexitatea sa,
ca de la cauză la efect. Am acordat atenție deosebită implicațiilor de ordin
economic, social și posibilității de prevenire și combatere a evaziunii fiscale,
astfel încât aceasta să descurajeze rapid fenomenul evazionist; să contribuie într-
o mai mare măsură la realizarea veniturilor bugetului de stat și să conducă la
asigurarea unei stabilități macroeconomice și a unui mediu de afaceri favorabil.
Așa cum se observă în zilele noastre, fenomenul de evaziune fiscală din
România este unul omniprezent, care încearcă să domine economia națională.
Acesta deține o pondere însemnată în economia subterană a României, ceea ce
înseamnă că dacă ar fi luate măsurile cuvenite multe fonduri ar putea fi
recuperate și îndreptate către bugetul statului, contribuind astfel la încercarea de
revenire a economiei naționale din criza în care se află acum.
Pentru combaterea evaziunii fiscale nu este necesar numai impunerea
unor sancțiuni drastice, ci ar trebui realizat un control fiscal mai eficient, mai
corect și mai transparent, un sistem legislativ viabil și poate, în primul rând, o
educație fiscală a cetățenilor.
Legislația în vigoare nu este pe deplin clară și nici suficientă existând
destul de multe lacune. La elaborarea actelor normative nu s-a ținut seama că
suntem în tranziție spre economia de piață și controlul financiar și fiscal nu este
un simplu act administrativ, ci o necesitate obiectivă.
1

CAPITOLUL I
SISTEMUL FISCAL
1.1. Definirea sistemului fiscal
Sistemul fiscal, alături de alte sisteme (monetar, de credit, financiar),
urmărește realizarea obiectivelor politico-economice și sociale ale statului.
Atunci când sistemul fiscal devine o frână în realizarea acestor obiective de
ordin economic și social, societatea reacționează pentru schimbarea lui și
impune ceea ce se cheamă reformă fiscală.
Există cel puțin două abordări ale conceptului de sistem fiscal:
– o primă abordare privește sistemul fiscal ca fiind totalitatea
impozitelor ce se prelevă într-un stat;
– o altă abordare pune accentul pe elemente definitorii ale
sistemului fiscal și relația dintre elementele ce compun acest sistem.
Conform primei abordări, unii autori arată că sistemul fiscal reprezintă
totalitatea impozitelor și taxelor provenite de ia persoane fizice și juridice,
impozite și taxe ce alimentează bugetele publice1.
O altă abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii
ale sistemului în general și interpretează sistemul fiscal prin prisma relațiilor
dintre elementele care îl formează, astfel: ”sistemul fiscal cuprinde un ansamblu
de concepte, principii, metode, procese, cu privire la o mulțime de elemente
(materie impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care
apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care
sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor
sistemului”2
Sistemul fiscal este, așadar, un sistem complex, incluzând în
structura sa următoarele trei componente3:
1 Condor I., Drept financiar, Editura Regia autonomă Monitorul Oficial, București, 1994, p.1222 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în știința finanțelor , Editura Codecs, București, 1998, p.22;3 Vintilă Georgeta, Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale , Ediția a II-a, Editura Economică, București, 2006.
2

totalitatea impozitelor, taxelor și a altor venituri fiscale pe care statul,
prin organele sale specializate, le percepe în baza unor reglementări
legislative cu caracter fiscal;
mecanismul fiscal, care cuprinde metodele, tehnicile și instrumentele
fiscale prin utilizarea cărora se asigură dimensionarea, așezarea și
perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate
bugetului general consolidat;
aparatul fiscal, fără de care sistemul fiscal ar rămâne inert, el constituind
motorul de punere în mișcare a mecanismului fiscal.
Orice sistem fiscal prezintă următoarele caracteristici:
– exclusivitatea aplicării impozitelor și taxelor;
– autonomia tehnică de aplicare a impozitelor și taxelor.
Suveranitatea fiscală presupune faptul că fiecare stat suveran are libertatea
deplină a alegerii sistemului fiscal, definirea impozitelor care-1 compun,
stabilirea contribuabililor, definirea masei impozabile, dimensionarea cotelor
de impunere, fixarea termenelor de plată, acordarea de facilități fiscale,
sancționarea abaterilor de la prevederile legii fiscale, soluționarea litigiilor dintre
administrația fiscală și contribuabili.
1.2. Componentele sistemului fiscal
Impozitul
Rezultat al sintetizării multitudinii de concepții și abordări ale impozitelor
în teoria și practica fiscală, impozitului i-a fost dată următoarea definiție4: „o
formă de prelevare obligatorie (silită) la dispoziția statului, fără contraprestație
directă și cu titlu nerestituibil, a unei părți din veniturile sau averile persoanelor
fizice și juridice, în vederea formării resurselor bănești destinate acoperirii unor
necesități publice”.
Impozitul reprezintă plata bănească, obligatorie, generală, definitivă și
nereciprocă, efectuată de persoane fizice și juridice în favoarea bugetului de stat
4 Talpoș I., Enache C., Fiscalitate aplicată, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001, p.25-26.
3

în cuantumul și la termenele precis stabilite de lege, rară obligația din partea
statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat. Plata impozitului
are caracter obligatoriu, pentru toate persoanele fizice și juridice care realizează
venit dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere. Dreptul de a
institui impozite îl are statul, care îl exercită, de regulă, prin organele puterii
centrale (Parlamentul), iar uneori și prin organele administrației de stat locale
(ale departamentelor, districtelor, municipiilor, orașelor și comunelor).
Sursa din care se plătește impozitul este diferită în funcție de forma pe
care o îmbracă venitul realizat de persoanele fizice sau juridice. Pentru
muncitori și funcționari sursa impozitului o constituie salariul, pentru agenții
economici – profitul, pentru proprietarii funciari – renta, pentru deținătorii de
hârtii de valoare – venitul produs de acestea care îmbracă forma dividendului sau
a dobânzii. Sumele încasate la bugetul de stat cu titlul de impozit au caracter
definitiv și nerambursabil. Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă, în
general, suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică, pentru un serviciu
prestat plătitorului de către stat sau instituțiile sale. Noțiunea de taxă provine din
limba greacă de la cuvântul "taxis" sau din limba franceză de la cuvântul "taxe"
cu înțelesul de fixare impozit. Nu se poate pune semnul egalității între costul
serviciului efectuat de către stat sau instituțiile sale în favoarea persoanelor
fizice și juridice și suma percepută cu titlul de taxă. De regulă, taxa conține pe
lângă costul serviciului prestat și unele elemente de impozit.Rolul cel mai
important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, în sensul că impozitele
constituie mijlocul principal de procurare a resurselor bănești necesare acoperirii
cheltuielilor publice.
Elementele impozitului , întâlnite în teoria și practica financiară, sunt
următoarele:
Subiectul impozitului sau plătitorul este persoana fizică sau juridică
obligată prin lege la plata acestuia. In cazul impozitului pe salarii,
subiect al impozitului este orice persoană fizică care realizează un
venit sub forma de salariu, în cazul impozitului pe profit subiectul
4

(plătitorul) este agentul economic etc. în practica financiară
subiectul impozitului mai este numit și contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suportă
efectiv impozitul. De regulă, persoana care plătește impozitul este
aceea care îl și suportă5.
Obiectul impozitului este reprezentat de materia supusă impunerii.
In calitate de obiect al impozitului pot apărea, după caz, venitul,
averea iar uneori și cheltuielile. Venitul și averea apar în calitatea
de obiect al impunerii în cazul impozitelor directe.
Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul: din
venit sau din avere. Veniturile ca sursă a impozitului pot îmbrăca
mai multe forme: salariu, profit, dividende etc. Averea poate apare
fie sub forma de capital (în cazul acțiunilor emise de societățile de
capital) fie sub formă de bunuri (mobile și imobile)6.
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea de măsură în
care se exprimă obiectul impozabil. La impozitul pe salarii unitatea
de impunere este unitatea monetară, la impozitul pe clădiri – metrul
pătrat de suprafață utilă, la impozitul funciar – hectarul etc.
Cota impozitului este reprezentată de impozitul aferent unei unități
de impunere. Cota impozitului poate fi fixă,sau procentuală.Asieta
(modul de așezare a impozitului) reprezintă măsurile care se iau de
organele fiscale pentru stabilirea fiecărui subiect impozabil, a
mărimii obiectului impozabil și a cuantumului impozitului datorat
statului.
Termenul de plată și modalitatea de plată – indică data la care sau
intervalul de timp în interiorul căruia subiectul impozitului trebuie
5 În conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală(O.G. nr. 92/2003, republicată în Monitorul Oficial
al României, partea I, nr. 513/31.07.2007) plătitor al obligației fiscale este debitorul sau persoana care în numele
debitorului, are obligația de a plăti sau de a reține și de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuții, amenzi și
alte sume datorate bugetului general consolidat. Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii
secundare, plătitor de obligații fiscale este persoana juridică, cu excepția impozitului pe venitul din salarii, pentru
care plata impozitului se face, de către sediile secundare ale persoanei juridice.6 Șeulean Victoria, Fiscalitate, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007, p.23
5

să-și achite obligația față de bugetul statului.Neachitarea
impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine și
obligația contribuabilului de a plăti și majorările de întârziere.
Așezarea impozitului înseamnă stabilirea obiectului impozabil,
determinarea cuantumului impozitului și perceperea sau încasarea impozitului.
Evaluarea:
a) metoda evaluării indirecte sau pe bază de prezumție;
b) metoda evaluării directe sau pe bază de probe.
Evaluarea indirectă a materiei impozabile se poate realiza prin trei
variante și anume:
Evaluarea pe baza indiciilor (semnelor) exterioare ale obiectului
impozabil este specifică impozitelor de tip real, permițând stabilirea doar
cu aproximație a valorii obiectului impozabil.
Evaluarea forfetară, constă în aceea că organele fiscale, cu acordul
subiectului impozabil, atribuie o anumită valoare obiectului impozabil,
rară ca vreuna din părți să aibă pretenția că aceasta a fost determinată cu
exactitate.
Evaluarea administrativă, constă în aceea că organele fiscale stabilesc
valoarea materiei impozabile pe baza elementelor (datelor) de care
dispun.
Evaluarea directă a materiei impozabile, se poate realiza, la rândul ei,
prin două variante: evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane și evaluarea
pe baza declarației contribuabilului (plătitorului de impozit).
A doua operație în cadrul operațiunii de așezare a impozitului o
constituie stabilirea cuantumului impozitului datorat de subiectul impozabil.
După modul de stabilire a impozitului datorat:
Impozitele de repartiție sau de contigentare s-au practicat în perioada
feudalismului și în primele stadii de dezvoltare ale capitalismului și se
caracterizează prin- aceea că statul stabilea suma globală a impozitelor ce
trebuie încasate de pe întreg teritoriul țării.
6

Impozitele de cotitate se stabilesc prin aplicarea unor cote procentuale pe.
fiecare obiect impozabil în parte.
Clasificarea impozitelor:
a) După principalele trăsături de fond și de formă, impozitele se împart,
în impozite directe și impozite indirecte.
Impozitele directe, se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice
și/sau juridice, în funcție de veniturile și/sau averea acestora și pe baza cotelor
de impozit prevăzute de lege.In funcție de criteriile care stau la baza așezării lor,
impozitele directe se pot grupa în impozite reale și impozite personale.
Impozitele reale se caracterizează prin aceea că se stabilesc în
legătură cu anumite obiecte materiale (de exemplu pământul,
clădirile.
Impozitele personale țin cont, în primul rând, de situația personală a
subiectului impozabil, motiv pentru care se mai numesc și impozite
subiective.
Impozitele indirecte se așază asupra vânzării bunurilor (de consum, de lux
etc.) și serviciilor (de transport, hoteliere, spectacole etc.
b) După obiectul impunerii deosebim impozite pe venit, impozite pe
avere și impozite pe cheltuieli. Dacă impozitele pe venit și impozitele pe avere
vizează existența acestora, impozitele pe cheltuieli vizează tocmai cheltuirea
veniturilor și a averilor.
c) După scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se grupează în
impozite cu caracter fiscal și impozite cu caracter de ordine . în această
categorie se includ: impozitele pe venit, taxele de consumație ș.a.
d) După frecvența cu care se încasează la bugetul statului, impozitele pot
fi permanente, când se încasează periodic (de regulă anual) la bugetul statului și
incidentale sau întâmplătoare, când se instituie și se încasează o singură dată.
e) Un alt criteriu de clasificare împarte impozitele în impozite analitice
și impozite sintetice. Impozitul analitic este un impozit așezat asupra elementelor
unui patrimoniu sau asupra unei operații izolate. Impozitul sintetic este așezat
7

asupra unui ansamblu de operațiuni sau de venituri și constă în impunerea
acestui ansamblu de operațiuni sau de venituri o singură dată.
f) Impozitele pot fi grupate și în impozite specifice și impozite advalorem.
Impozitele numite specifice sunt calculate multiplicând o cantitate, un volum, o
suprafață de materie impozabilă cu o sumă dată. Impozitele advalorem sunt
calculate prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii materiei impozabile.
g) După instituția care le administrează, în statele de tip federal întâlnim:
impozite federale, impozite ale statelor (provinciilor) membre ale federației și
impozite locale, iar în statele de tip unitar deosebim: impozite ale administrației
centrale de stat și impozite ale colectivităților locale.
Taxele vamale
Taxele vamale se percep asupra importului, exportului și tranzitului de
mărfuri. Cele mai frecvente sunt taxele vamale de import, pe care statul le
încasează la intrarea în țară a unor mărfuri cumpărate de pe piața externă. Taxele
vamale de export sunt mai puțin frecvente, pentru că statele sunt interesate să
încurajeze exportul pentru a realiza încasări în valută. Când totuși se întâlnesc
acestea afectează materiile prime, pentru a determina prelucrarea lor în țară și
semifabricatele sau produsele finite cu pondera cea mai mare la export.
Taxele vamale de tranzit se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul
comerțului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terțe țări. Aceste taxe
se întâlnesc în cazuri foarte rare.Prin urmare, taxele vamale care se aplică, de
regulă, sunt cele de import. Ele se percep asupra valorii mărfurilor importate, în
momentul când mărfurile trec frontiera țării importatoare. Taxa vamală de
import se achită de către importator. Această taxă are rolul unui impozit de
egalizare, pentru că are drept consecință apropierea nivelului prețului mărfii
importate de nivelul prețului mărfii indigene; această apropiere înlătură
concurența neloială a importurilor.Nivelul taxelor vamale de import este
determinat, în general, de raportul cerere-ofertă din țara importatoare și de
conținutul politicii economice pe care aceasta o promovează.
8

În funcție de modul cum sunt stabilite, taxele vamale îmbracă două forme
de bază și anume: taxe specifice, atunci când se stabilesc în sumă fixă pe
unitatea de măsură și taxe ad-valorem, atunci când se stabilesc în funcție de
valoarea mărfurilor importate. Uneori se poate aplica o combinație a acestor
două forme și se vorbește de taxe compuse.
Nivelul taxelor vamale percepute de un stat diferă în funcție de natura
mărfurilor care fac obiectul impunerii, respectiv materii prime, semifabricate sau
produse finite, produse agroalimentare sau industriale. De regulă, produsele
finite sunt supuse la taxe vamale mai mari decât semifabricatele și materiile
prime, atunci când importatorul dorește să-și protejeze industria națională de
concurența străină.
Nivelul taxelor vamale depinde și de natura relațiilor comerciale existente
între statul importator și statul exportator. Între acestea pot exista convenții prin
care își acordă reciproc anumite avantaje vamale. În lipsa acestora, statul
importator aplică regimul vamal general stabilit pentru țările cu care nu are
încheiate asemenea convenții. Ca urmare, tarifele vamale, respectiv tabelele în
care se înscriu taxele vamale, pot fi convenționale, având cote ce se aplică în
relațiile cu țările cu care sunt încheiate asemenea acorduri și autonome care
cuprind cote mai ridicate aplicabile țărilor cu care nu au încheiate acorduri de
acest gen.
Taxele de înregistrare și de timbru
Taxele sunt plați efectuate de persoane fizice și juridice pentru serviciile
prestate acestora de către instituțiile de drept public. Taxele întrunesc o serie de
atribute specifice impozitelor și anume: obligativitatea, nerambursabilitatea și
dreptul de urmărire în caz de neplată. Spre deosebire de impozite, ele presupun
însă existența unei contraprestații. După natura lor taxele pot fi: taxe
judecătorești, încasate de instanțele jurîsdicționale pentru acțiunile introduse de
persoanele fizice și juridice spre judecare; taxe de notariat, pentru eliberarea,
certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, copii sau traduceri de către
notariate; taxe consulare, pentru eliberarea de certificate de origine, acordarea
9

de vize de către consulate; taxe de administrație, pentru eliberări de permise,
autorizații, legitimații de către organele administrației de stat.După obiectul
operațiunii care se efectuează și urmează a fi taxată, taxele pot fi: taxe de timbru
și taxe de înregistrare.
Taxele de timbru se percep la efectuarea de către instituțiile publice a
unor operații cum sunt: autentificarea de acte, eliberarea unor documente (cărți
de identitate, pașapoarte, permise de conducere auto etc), legalizări de acte etc.
Taxele de timbru poartă această denumire pentru că încasarea lor se face prin
aplicarea de timbre fiscale mobile.
Taxele de înregistrare se percep la vânzări de imobile, constituirea de
societăți și la majorarea capitalului acestora, la fuzionări, dizolvări și partajări de
societăți, cedări de fonduri de comerț, de clientelă etc.Legislațiile financiare ale
unor țări mai deosebesc o categorie intermediară între impozite și taxe, denumită
contribuție.
Sunt considerate contribuții sumele percepute de anumite instituții de
drept public pentru avantajele reale sau presupuse de care se bucură o persoană
fizică sau juridică din partea acestora7.
1.3. Teorii asupra sistemelor fiscale ideale
Teorii asupra sistemelor fiscale ideale8
În rândurile următoare se prezintă teoriile privitoare la realizarea/existența
unui sistem fiscal ideal, teorii care au fost dezvoltate de autori recunoscuți de-a
lungul timpului și care înglobează elemente specifice ideilor remarcabile din
anumite perioade în care au fost conturate.
Pornind de la aceasta, se poate pune întrebarea, în aceeași măsură, dacă
literatura dedicată fiscalității ideale poate să ofere soluții în determinarea
practică a politicii fiscale. De asemenea, cum poate, vreun aspect al politicii
publice, cu toate constrângerile sale politice și problemele de ordin
7 Corduneanu Carmen, Sistemul fiscal în știința finanțelor , Editura Codecs, București, 1998, p.828 www.contabilul.ro/…/Teorii-asupra-sistemelor-fiscale-ideale.html
10

administrativ, chiar și să spere să fie optim? Și, mai ales, cum poate ceva, atât de
nepopular, precum este impozitarea, să fie descrisă în asemenea termeni?
Astfel, în cele de urmează , se va face referire la cele trei teorii normative
ale fiscalității sau impozitării care dezvăluie ceea ce putem numi un sistem fiscal
bun. În anii 1970, a existat o dezvoltare rapidă, o abordare a problemelor fiscale,
cunoscută ca teoria impozitării optime (OT), bazată pe presupuneri normative
diferite și care a furnizat o direcție diferită de ceea ce a fost numit până atunci
„impozitare echitabilă“ (ET), teoria predominantă a anilor 1950-1960.
Mai recent, o reformulare a abordării „schimbului fiscal“ (FE) a furnizat
un alt punct de vedere competitiv din perspectiva căruia se poate lua în
considerare sistemul fiscal și reformarea sa.
Din moment ce toate cele trei abordări influențează discuțiile asupra
politicii fiscale, este important să înțelegem cum cele trei tradiții se diferențiază
și care dintre ipoteze este responsabilă pentru părerile conflictuale ale
economiștilor care pornesc de la aceste puncte de vedere în analizele lor.
În același timp, este esenț ial să realizăm că fiecare dintre aceste abordări
are o bază analitică și filosofică bine dezvoltată, care nu poate fi cu ușurință
respinsă sau catalogată ca deficitară.
În ceea ce privește impozitarea echitabilă („Equitable Taxation“), teoria
derivă în primul rând din opera lui Simons Hendry (1938), care a dezvoltat-o ca
parte a cadrului extins al politicii economice. Simons este un adept al
liberalismului clasic, punând accent pe libertatea individuală ca valoare
primordială, urmată de egalitate.
Programul său economic susținea instituții și politici care să minimizeze
interferențele politicului în viața economică.
Sectorul public avea un rol important, printre alte funcții fiind aceea de a
furniza servicii pe care sectorul privat nu le putea furniza în mod efectiv și de a
crea egalități prin redistribuire.
Din moment ce impozitarea beneficiului nu era practicată, trebuia
dezvoltată o cale de impozitare care să respecte principiile mai sus enunțate,
11

astfel încât Simons a formulat conceptul de „venit/profit corespunzător“ și de
„bază fiscală corespunzătoare“. Această teorie abordează ambele laturi ale
bugetului, venituri și cheltuieli publice.
Impozitele sunt așezate în concordanță cu capacitatea de plată, care este
măsurată fără referire la teoria utilităț ii.
Prin propunerea sa, Simons se arăta a fi împotriva analizei utilității.
Mai recent, anumiți autori susținători ai aceleiași teorii au concluzionat că
cea mai potrivită măsură a capacității de plată este exprimată prin intermediul
cheltuielilor pentru consum. Impozitarea echitabilă face o diferențiere
importantă între echitatea orizontală (tratamentul egal al contribuabililor care au
aceeași capacitate de plată) și echitatea verticală (impozitarea diferită a celor din
categorii economice diferite). Însă impozitarea echitabilă nu include alte
obiective, precum eficiența în analiză.
Pe de altă parte, drumul impozită rii optime („Optimal Taxation“) poate fi
trasat pe baza doctrinei sacrificiului, propusă în prima etapă de către scriitorii
clasici. J.S. Mill a argumentat că justețea impozitării e dată de faptul că fiecare
contribuabil suportă un sacrificiu egal (în Principles, 1871). Economia modernă
a bunăstării a interpretat sacrificiul ca pe o pierdere de utilitate și susține
egalizarea utilităților marginale ca regulă potrivită pentru a minimiza sacrificiul
agregat cauzat de impozitare. Mai recent, Frank Ramsey (1927), James Mirrless
(1971), Peter Diamond (1971), printre alții, au cercetat de asemenea ideea că
sistemul fiscal ar trebui să implice cel mai mic sacrificiu, dar definesc sacrificiul
mai extins, ca pe o reducere a bunăstării sociale, decât o simplă pierdere în
utilitatea individuală.
Funcția bunăstării sociale utilizată de susțină torii acestei teorii este de
natura utilitariană, depinzând de utilitățile ordinale ale individului. Aceasta
permite includerea explicită a normelor echității verticale în analiză, norme care
pot include criteriul echității verticale standard, precum și, de exemplu, criteriul
„maximin“ al lui John Rawls (1971) (maximizarea bunăstării cel puțin a
12

individului bogat). Normele echității orizontale pot fi integrate în analiză drept
constrângeri pentru alegerea instrumentelor fiscale.
În maximizarea funcției bunăstă rii sociale, teoreticienii fac câteva
presupuneri importante în legătură cu natura economiei care constrânge alegerea
sistemului fiscal.
Astfel, în primul rând, ei stabilesc piețe concurențiale aflate î n starea de
echilibru general, piețe care includ atât producția, cât și consumul. Accentul
asupra echilibrului general face ca această teorie să devină interesantă și destul
de sofisticată din punct de vedere matematic.
În al doilea rând, structura economiei în cauză nu permite utilizarea
impozitării globale, care ar lăsa preț urile relative neafectate. În al treilea rând,
guvernul se presupune a fi un factor exogen pentru economie, cu excepția
sensului restrictiv, anume acela că obligațiile fiscale sunt influențate de
răspunsurile agenților privați la o anumită structură a sistemului fiscal.
Astfel, analiza impozitării optime decurge dintr-o optimizare a funcției
bunăstării sociale, deoarece, prin includerea obiectivelor de eficiență și a celor
de echitate în aceeași funcție de bunăstare, face ca pierderile nerecuperabile,
care rezultă din urmărirea unui obiectiv de echitate, să devină parte explicită a
unui sistem fiscal. La un nivel mai puțin formal, ideea că structurarea
impozitelor trebuie să minimizeze pierderile nerecuperabile în cazul unor
obiective de distribuire determinate va duce la presupunerea că e mai bine să se
impoziteze consumul decât venitul pentru a evita distorsiunile cauzate de
alocarea intertemporală a resurselor și preferința pentru taxările globale, în ideea
evitării substituirilor induse între activități care sunt taxate la diferite rate.
Stiglitz și Boskin, în 1977, au demonstrat și susț inut optimalitatea
deducerilor fiscale în cazul cheltuielilor medicale. Existența acestor deduceri în
cazul analizei impozitării optime presupune principul taxării indivizilor potrivit
caracteristicilor care sunt cele mai apropiate argumentelor pro funcției bunăstării
sociale. În teorie, fiecare tranzacție distinctă trebuie impozitată separat, la rate
13

diferite care țin cont de efectele relevante directe și indirecte asupra eficienței și
distribuirii.
Dar, așa cum se menționează și î n Raportul Meade, asemenea discriminări
nu sunt fezabile în practică. „Tot ce poate fi sperat este luarea în calcul a câtorva
dintre cele mai evidente și mai probabile efecte directe și indirecte“. Politicile
fiscale care sunt optime pentru guvern la un anumit moment în timp nu sunt, în
general, optime la un moment ulterior. Astfel, într-un context dinamic, o politică
eficientă implică atât capitalul, cât și munca, în concordanță cu elasticitatea
ofertei lor și cu ceilalți factori relevanți.
Totuși, odată ce politica a fost anunțată și aplicată într-o anumită
perioadă, este eficient pentru guvern, pentru perspectiva perioadei ce va urma, să
impoziteze numai capitalul. Inconsistența, din punct de vedere temporal, a
acestor măsuri de politică fiscală este indezirabilă, deoarece o istorie
caracterizată de promisiuni deșarte va distruge credința investitorilor privați în
deciziile guvernamentale.
Abordarea schimbului fiscal („Fiscal Exchange“) își are originile în teoria
schimbului voluntar a lui Knut Wicksell (1896) și în operele contemporane ale
lui James Buchanan (1976-1980). Problema centrală a literaturii era cum să
organizezi instituții guvernamentale sensibile la electorat și în același timp să te
asiguri că procesul electoral nu va conduce la exploatări din partea grupurilor de
interese organizate.
În lucrarea lor din 1980, Geoffrey Brennan și James Buchanan au adresat
o întrebare: „Ar trebui ca puterea de a impozita a guvernului să fie limitată și ce
formă ar trebui să ia această limitare?“. Din moment ce problema centrală în
această versiune a teoriei, dezbătută în lucrarea „The power to tax“, se referă la
posibilitatea adoptării unui comportament răuvoitor din partea guvernului, cei
doi își încep acțiunea prin constituirea unei imagini conform căreia statul este un
Leviatan care își propune să maximizeze puterea, fondurile, activele, bunurile pe
care le poate primi de la cetățeni.
14

Astfel, ei adoptă o abordare minimax a structurii instituțiilor sociale în
scopul limitării unei posibile autorități guvernamentale excesive. În lucrarea mai
sus amintită autorii se focalizează asupra constrângerilor constituționale care să
limiteze atitudinea de Leviatan a guvernului. În acest sens, structura sistemului
fiscal este o chestiune constituțională, iar reformele fiscale sunt probleme ce țin
de adunările constituționale sau ale altor grupuri de plătitori de impozite, dar
nicidecum o problemă ce ține de guvernul însuși.
În abordarea Brennan-Buchanan a analizei schimbului fiscal, problema
este să se aleagă bazele fiscale și ratele de impozitare care limitează Leviatanul
la un nivel dezirabil al veniturilor fiscale totale, susținând, de asemenea, abolirea
impozitării capitalurilor și impozitarea veniturilor câștigate din muncă sau a
consumului, care sunt mai elastice și permit contribuabililor să scape mai ușor.
Limitările constituț ionale asupra naturii bazelor de impozitare pe care
Leviatanul le poate exploata sunt, de asemenea, folositoare în asigurarea faptului
că nivelul și tipurile de servicii publice furnizate sunt în concordanță cu
dorințele/preferințele electoratului. Dacă este posibil să se stabilească baza de
impozitare, care este complementară cu anumite bunuri publice, va fi un motiv
pentru Leviatan să-și cheltuiască o mare parte a forțelor pentru a asigura binele
comun.
În esență, cele trei abordări, impozitarea echitabilă, impozitarea optimă ș i
teoria schimbului fiscal, au implicații diferite pentru structura sistemului fiscal
sau reformele fiscale. Toatele cele trei teorii tradiționale au fost utilizate ca
puncte de plecare în căutarea unui sistem fiscal ideal. Abordarea referitoare la
impozitarea echitabilă a exercitat cel mai pronunțat impact asupra sistemelor
fiscale actuale din SUA, Suedia, Irlanda.
În ceea ce privește influența teoriei echității impozitării asupra politicii
fiscale, anumiți autori cred cu fermitate că echitatea orizontală presupune o
singură bază de impozitare și susțin abolirea tuturor taxelor și impozitelor care
nu sunt legate de venit, cu excepția impozitelor pe proprietăți și acciza pe
produsele petroliere. Această idee însă nu a fost aplicată niciodată.
15

Impozitarea optimă a exercitat un impact mai puț in vizibil asupra politicii
fiscale din ultimele decenii. Ideile care susțin această teorie sunt vizibile în
Raportul Made (1978), ai cărui autori recomandă un impozit pe venit cu o bază
de impozitare definită global.
Influența „schimbului fiscal“ asupra politicii fiscale a fost mai puțin
vizibilă decât celelalte două orientări la un loc. Impactul imediat al acestei
analize poate decurge din sprijinul intelectual, ceea ce a furnizat schimbări ale
limitelor constituționale ale puterii de a impozita la nivel local sau statal în SUA.
În ceea ce urmează , sunt prezentate implicațiile pe care fiecare dintre
aceste trei teorii le are asupra structurii sistemului fiscal. Astfel, tabelul de mai
jos va arăta care sunt diferențele în ceea ce privește principalele elemente ale
sistemului fiscal.
Tabelul 1: Sistemul fiscal d in perspectiva celor trei abordări
Sursa: www.contabilul.ro/…/Teorii-asupra-sistemelor-fiscale-ideale.html
Astfel, potrivit tabelu lui, unele dintre concepții preferă bazele de
impozitare globală, altele, bazele de impozitare multiple. Diferențe există și în
16

ceea ce privește prevederile speciale. În timp ce impozitarea echitabilă se
declară împotriva acestora, teoria schimbului fiscal le utilizează ca strategie
pentru limitarea puterii statului. În cadrul impozitării optime, în funcție de
obiectivele guvernului, se poate apela la diverse deduceri, credite fiscale în
construirea unui sistem fiscal bun conform acestei abordări.
Părerile sunt din nou împărțite, dacă se raportează la ratele/cotele de
impozitare preferate de fiecare dintre aceste trei teorii. Inevitabil, apar unele
probleme în implementarea regulilor specifice fiecăreia din cele trei abordări și
acestea vor fi prezentate succint în tabelul următor:
Tabelul 2: Probleme de implementare
Sursa: www.contabilul.ro/…/Teorii-asupra-sistemelor-fiscale-ideale.html
Astfel, teoreticienii impozitării echitabile s-au ocupat î n cea mai mare
parte de problemele ce apar în cuantificarea venitului global, în stabilirea ca
bază de impozitare a venitului nominal sau real și nu numai a acestora. Analiza
impozitării optime aduce în discuție probleme legate de studierea impactului
fiscalității asupra echilibrului economic.
Autorii ideilor schimbului fiscal și-au canalizat atenția asupra laturii
constituționale, iar problemele de implementare decurg din această perspectivă.
Este de recunoscut faptul că aceste trei orientări conțin idei valide, însă nu
sunt capabile să răspundă tuturor întrebărilor care se ridică într-un astfel de
context. În realizarea unei fundații pentru teoria impozitării echitabile, unii
autori au căutat căi care să neutralizeze interferențele politicului în economie,
susținând că introducerea bazei de impozitare globale va îndeplini acest scop.
Implicațiile acestui tip de bază de impozitare ș i echitatea orizontală pot fi
ușor evidențiate printr-un exemplu.
17

Astfel, presupunând că nu există decât două baze de impozitare, B1 și B2,
reprezentând diferite componente ale venitului, precum câștiguri din salarii și
din capitaluri, și, presupunând în continuare că se utilizează o impozitare
proporțională, la o rată „t“, iar fiecare bază de impozitare poate include o
singură excepție, „e“, tratamentul egal al celor egali, ar cere ca e1/B1 = e2/B2,
în care impozitul total plătit pentru fiecare bază ar fi ti = ti și Ti = ti*(Bi – si),
pentru i = 1,2.
Doar dacă aceste condiții sunt satisfă cute, contribuabilii cu venit global
egal obținut din cele două surse în diferite proporții nu vor avea obligații fiscale
egale.
Desigur că în discuț ia despre impozitarea optimă s-ar putea porni de la
cele patru „maxime“ ale lui Adam Smith, referitoare la egalitate, siguranță,
comoditate și economie în colectare. Un alt studiu însă, propune alte trei criterii,
și anume:
•nevoia ca impozitele să fie corecte (printre altele, corectitudinea se referă
la lucruri diferite/tratament diferit pentru persoane diferite);
•nevoia de a minimiza costurile administrative;
•nevoia de a minimiza efectele de inhibare.
Abordarea literaturii impozitării optime se îndreaptă că tre a utiliza analiza
economică pentru a combina aceste criterii într-unul singur, iar acest lucru se
poate realiza prin apelul la conceptul de utilitate individuală și bunăstare socială
și nu la conceptul de „venit“, din mai multe motive, și anume:
•fie datorită faptului că oamenii răspund adesea unei majorări a
impozitelor muncind mai mult, pentru a-și reduce minusul din veniturile
lor de după impozitare – iar această muncă în plus presupune un cost
pentru aceste persoane, cost care ar trebui adăugat reducerii venitului real
de după impozitare ca să se ajungă la acel cost total al majorării
impozitelor;
•fie datorită faptului că, în considerarea inegalităț ii crescute, venitul real de
după impozitare ar putea fi perceput greșit, adică, dacă toate persoanele
18

primesc același salariu pe oră, dar unii muncesc mai multe ore decat alții,
vor fi inegalități în termeni de venit.
Dar argumentul referitor la echitate pentru impozitarea veniturilor mai
mari în proporție mai mare decât a celor mai mici va fi destul de nesemnificativ,
căci până la urmă, oricine ar putea alege să lucreze mai multe ore, fie datorită
faptului că atunci când impozitele sunt aplicate bunurilor de consum, prețurile se
pot modifica, iar consumatorii ar putea răspunde la acest fapt prin modificarea
stilului de a consuma, iar asta ar duce la o modificare a importanței bunurilor în
calculul indicelui prețurilor de consum care transformă veniturile nominale în
venituri reale.
În esență, toate impozitele și taxele afectează comportamentul persoanelor
într-un anume mod, deoarece este imposibil pentru un individ să plătească
impozite mai mari fără să își reducă consumul, să își majoreze venitul, să își
reducă economiile sau să apeleze la împrumuturi suplimentare.
Din prisma aceasta, decidenții politici trebuie să urmeze o bună strategie
atunci când modifică elemente ale sistemului fiscal într-un sens sau altul. Din
motivul acesta, este nevoie de raționamente mai mult de ordin tehnic, decât de
ordin electoral. Din această cauză este nevoie de un sistem fiscal sustenabil, de
„mișcări“ pe termen lung, și nu de pe o zi pe alta, așa cum se întamplă „uneori“
în țara noastră.9
9 www.contabilul.ro/…/Teorii-asupra-sistemelor-fiscale-ideale.html
19

CAPITOLUL II
POLITICA FISCALĂ
2.1. Conceptul de politică fiscală
Conceptul de politică fiscală este prezentat adesea cu nuanțe diferite,
accentuându-se, de regulă, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite
promovat de un stat. De fapt, politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un
mixaj între modalitățile de procurare a resurselor la dispoziția statului și cele
privind destinațiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea funcțiilor și
sarcinilor ce-i revin10.
Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor prin care se realizează
modelarea structurală a sistemului fiscal, asigurarea funcționării acestuia în
scopul obținerii finaltăților dorite de către decidentul public, în economie.
Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului,
care cuprinde, atât ansamblul reglementarilor privind stabilirea și perceperea
impozitelor și taxelor și concretizând opțiunile statului în materie de impozit și
taxe, cât și deciziile privind cheltuielile publice ce se finanțează. Dar,
componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară,
respectiv cu politica prețurilor și cu cea a ocuparii forței de muncă etc., pentru a
se integra în politica generală.
Politica europeană în domeniul impozitării are două mari componente:
impozitarea directă – care este responsabilitatea statelor membre și impozitarea
indirectă, ce afecteaza libera circulație a bunurilor și serviciilor.
Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală și
dubla impozitare, iar politica europeană in domeniu are ca scop să se asigure că
pe piața internă concurența nu este distorsionată de diferențe între sistemele și
ratele de impozitare indirectă. În plus, au fost luate măsuri pentru a preveni
10 Iulian Văcărel și colectiv, “Finanțe publice”, Editura Didactică și Pedagogică, Ediția a IV-a, București, 2003
20

efectele negative ale competiției în domeniul impozitării, ce pot apărea în cazul
transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii Europene.
2.1.1. Dimensiunea spațială a politicii fiscale
Nivele fiscale de referință :
-Cadrul local și național;
-Cadul internațional.
Cadrul local, dreptul de a institui impozite este limitat, deoarece prin
presiunea fiscală se urmărește evitarea concentrării populației în unele zone pe
motive fiscale. Politica fiscală urmărește dimpotrivă, atenuarea diferențelor
economico-sociale dintre diferitele zone. Teoria fiscală modernă consideră că
trebuie asigurată ehitatea orizontală înte colectivități, iar dreptul de a institui
impozite de către administrațiile publice să fie limitat.
Cadrul național vizează:
•Costul administrării impozitelor;
•Opțiunea guvernelor fiecărei țări de a alege criteriile de impunere,
tehniciile impunerii;
•Redistribuirile de impozite între diferitele nivele ale administrației
publice, fără a crea distorsiuni între diferitele nivele ale acestora și fără a
știrbi gradul de autonomie financiară a acestora.
Cadrul internațional:
•Interdependența dintre presiunile fiscale naționale
•Apariția dublei impuneri juridice
-evitarea dublei impuneri juridice internaționale se bazează pe
decizii fiscale
-existența paradisurilor fiscale, ca factor preponderent exogen, care
determină decizii pentru măsuri de evitare și descurajare a
evaziunii fiscale internaționale.
•Deciziile fiscale structurale de armonizare a politicilor fiscale sunt supuse
unor restricții generate de diferențele existente între țări
21

•Tendința de integrare – politica fiscală este influențată de condițiile ce
trebuie îndeplinite pentru a fi acceptate în uniunile respective.
2.1.2. Teorii contemporane privind fisca litatea
Rolul acestora în determinarea opțiunilor de politică fiscală Teoria
economică și practica politică au impus, în timp, două mari abordări fiscale,
strâns legate de concepțiile privitoare la rolul statului în economie. Acele teorii
economice și doctrine politice care se axează pe stimularea liberei inițiative, cu
menținerea unui rol redus al statului în economie sunt, în mod clar, adeptele unei
fiscalități reduse, considerând că orice formă suplimentară de impunere
înseamnă, de fapt, reducerea capacității private de decizie pentru investiție și
consum, decizie considerată a fi, din start, mult mai eficientă decât cea a statului
„nivelator”. Aceste teorii a fost dezvoltate, în perioada postbelică, de adepții
neoclasicismului economic, curent reprezentat, în special, de profesorul Milton
Friedman, și a devenit parte a doctrinei politice, în special, pentru partidele
conservatoare din lumea anglo- saxonă.
În viziunea neoclasică impozitul este perceput, mai degrabă, ca o variabilă
financiară decât ca o variabilă instrumentală. Spre deosebire de keynesiști, care
sunt preocupați de găsirea unei rate a presiunii fiscale susceptibile să permită
realizarea obiectivelor macroeconomice (cum ar fi, de exemplu, utilizarea
deplină a forței de muncă), neoclasicii se preocupă mai ales de determinarea
modalităților optime de finanțare a cheltuielilor publice, adică de obținerea unei
structuri fiscale optime. Problema constă în găsirea acelui impozit care să
perturbe, cât mai puțin posibil, mecanismele pieței. Numai în asemenea condiții,
se afirmă, impozitul poate fi utilizat ca o variabilă de politică economică.
Obținerea impozitului optimal i-a condus pe neoclasici la elaborarea
teoriei „superiorității impozitului direct asupra impozitului indirect”. Un impozit
direct pe venit este, în mod colectiv, preferabil unui impozit indirect pe
cheltuieli. În plus, acest impozit direct trebuie să fie cât mai progresiv, pentru a
22

fi just din punct de vedere social. Dacă, dimpotrivă, statul utilizează cu
precădere impozitul pe cheltuieli, atunci trebuie avut în vedere faptul că acesta
este generator de„distorsiuni fiscale”, datorită fenomenului de translație pe care
îl ocazionează și care este de natură să perturbe echilibrul pieței.
Toate aceste critici erau justificate, numai că nu atingeau adevărata
problemă de fond: nu teoria fiscală care pornea de la necesitatea reducerii rolului
statului în economie era de natură să producă aceste dezechilibre, ci aplicarea ei,
parțială, numai asupra nivelului fiscalității fără o abordare dură, chiar dureroasă,
a nivelului cheltuielilor publice.
În ceea ce privește taxa pe valoarea adaugată există un acord între statele
membre de a o fixa la minim 15%. Evident sunt și exceptii de la această regulă,
existând bunuri exceptate de TVA sau cărora li se aplică un TVA mai scăzut. În
general bunurile și serviciile ce beneficiază de aceste excepții nu sunt în
concurență directă cu bunuri și servicii similar din celelalte state membre, cum
ar fi prețurile meniurilor din restaurante.
Diferențele în nivelurile accizelor practicate de statele membre pot
distorsiona foarte ușor concurența, de aceea se supun unor reglementări comune.
Cu toate acestea, intervin anumite diferențe culturale (decizia unei țări de a
acciza sau nu băuturile alcoolice cum ar fi vinul și berea) și diferențele
economice – spre exemplu, unei țări care se bucură de un sector al finanțelor
publice sănătos nu i se poate impune să aplice diverse impozite doar de dragul
impozitării.
În domeniul impozitării companiilor, UE are două obiective majore: să
evite competiția neloială în domeniul impozitării și să asigure libera circulație a
capitalurilor. Regulile Uniunii impiedică statele membre să folosească sistemul
impozitelor pentru a influența deciziile de investiții în detrimentul altor state
membre. Mai mult, UE urmărește stabilirea unei baze de impozitare comune
pentru toate companiile din UE, adică același tip de tranzacție să se supună unui
23

singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul statelor membre să stabilească
nivelul ratei impozitării11.
În acelasi timp, politica fiscală are și scopuri specifice, între care, în
opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere și acelea de a contribui la
atenuarea oscilațiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza
menținerea unei economii progresive, care să asigure un grad ridicat de ocupare
a forței de muncă.
În viziune modernă, se consideră că politica fiscală presupune folosirea
conștientă a veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pentru a influența viața
economică și socială. În mod deosebit, conținutul său face imperativă utilizarea
ansamblului de instrumente și procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul
și structura prelevărilor obligatorii; operațiile, activitățile și veniturile
impozabile; regimul exonerarilor și reducerilor de impozite sau cel al
subvenționarilor, conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat
între sfere de activitate, ramuri economice, entități administrativ-teritoriale,
persoane fizice și juridice.
Politica fiscală își poate pune amprenta, influențând asupra derulării
proceselor economico-financiare și implicit asupra evoluției întregii societăți.
Dar, la rândul său, ea este condiționată de mediul economic, printr-o serie de
factori, dintre care se remarcă: starea economiei, raporturile dintre sectorul
public și cel privat, nivelul veniturilor cetățenilor etc.
În sinteză, politica fiscală se reprezintă prin totalitatea metodelor,
mijloacelor, formelor, instrumentelor și instituțiilor folosite de stat pentru
procurarea resurselor financiare fiscale și utilizarea lor în finanțarea de acțiuni
publice, inclusiv pentru influențarea vieții economice și sociale. Ea abordează,
în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelevărilor fiscale), cât și pe cea a
cheltuielilor publice, care adesea joacă rolul determinant în cadrul politicii
financiare a statului.
11 Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, București 2006
24

Apariția și consacrarea noțiunii de fiscalitate, până la accepțiunea sa
actuală, se înscrie organic în evoluția societății omenești, fiind legatș indisolubil
de crearea și funcționarea statului, de la formele incipiente până la instituțiile și
organismele de tip statal moderne, cu funcții și sarcini multiple și complexe.
Sub aspectul originii sale în plan lingvistic, se poate admite că fiscalitatea
își are rădăcinile în cuvântul fiscus din limba latin ă, cu circulație în imperiul
roman timpuriu, care avea înț elesul de – paner (coș) folosit pentru colectarea
veniturilor ce formau cămara Principelui și acopereau cheltuielile sale,
coexistând o vreme cu tezaurul aflat la dispoziția Senatului. Subordonarea
Senatului de către Împărat a condus însă și la contopirea celor două entități prin
înglobarea resurselor tezaurului (public) cu cele ale fiscului și implicit a
destinațiilor date acestor resurse financiare publice, denumite generic resurse
fiscale, pentru finanțarea cheltuielilor publice.
În contextul conturării sale ca fenomen socio-economic, tipic organizarii
de tip statal a societății omenești, noțiunea de fiscalitate a vizat derularea
proceselor de prelevare obligatorie de resurse bănești la dispoziția statului, în
corelație cu cele de alocare / utilizare a acestor resurse pentru satisfacerea
nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi economice în
forma banească între stat și supusii săi. Este însă de admis că, în concordanță cu
întelesul atribuit inițial fiscului, accepțiunea dată cel mai adesea conceptului de
fiscalitate s-a grefat, mai ales, pe semnificașia proceselor de prelevare a unor
părți din veniturile sau averile persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului.
Aceasta abordare nu face trimiteri explicite și la procesele de alocare / utilizare a
resurselor respective, concretizate prin finanțarea de cheltuieli publice pe seama
cărora se oferă gratuit utilități publice în beneficiul societății, respectiv al
cetățenilor, organizațiilor, întreprinderilor etc., deși ele constituie elementul
indispensabil manifestării fiscalității.
25

2.1.3. Principiile unui sistem fiscal optimal
O problemă importantă care se află astăzi în atenția multor economiști și
factori de decizie este aceea a optimizării sistemului fiscal. Introducerea sau
modificarea unui impozit constituie o problemă căreia trebuie să i se acorde o
importanță majoră datorită consecințelor generate, de aceasta, pe multiple
planuri: economic și financiar, social și nu în ultimul rând politic.
Pentru a răspunde anumitor cerințe de calitate și performanță, sistemele fiscale
moderne, trebuie să fie organizate și să funcționeze pe baza unor principii
unanim acceptate. Dintre acestea se detașează principiul echității și cel al
eficienței, a căror contrapunere face, de cele mai multe ori, obiectul disputelor
legate de fiscalitate, fiecare impozit căutând să împace mai mult sau mai puțin,
aceste două exigențe. Considerat de Adam Smith ca principiu definitoriu pentru
un bun sistem fiscal, principiul echității fiscale este cerut nu numai din
considerente de ordin filozofic, respectiv asigurarea unei dreptăți sociale în
materie de impozite, dar și din considerente de ordin practic, știut fiind faptul că
un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistență din partea
contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de
sustragere de la plată a obligațiilor fiscale. Mai mult decât atât, acumularea în
timp a nemulțumirilor populației poate contribui la căderea de la putere a
factorilor politici, care nu își conturează politica fiscală pe criterii de echitate.
Teoretic, noțiunea de echitate fiscală este ușor de înțeles și de explicat,
aceasta presupunând îndeplinirea cumulativă unor condiții, cum ar fi:
– stabilirea unui minim neimpozabil în funcție de natura venitului
ce cade sub incidența impozitului, precum și stabilirea unor scutiri și
reduceri de impozite care să permită satisfacerea cerințelor decente de
viață;
– aplicarea generală a impozitelor și taxelor, astfel încât acestea să
afecteze toate categoriile sociale care realizează venituri din aceeași sursă
sau care posedă același gen de avere;
26

– stabilirea sarcinii fiscale în funcție de puterea de contribuție,
acesta presupunând diferențierea sarcini fiscale de la un subiect impozabil
la altul, atât în funcție de cuantumul și natura materiei impozabile cât și
de situația personală a acestora;
– la aceeași putere de contribuție sarcina fiscală să fie aceeași pentru
toate persoanele fizice, indiferent de categoria socială căreia îi aparțin,
respectiv toate persoanele juridice, indiferent de forma juridică în care
sunt organizate și funcționează.
Având în vedere cele de mai sus, tot mai mulți economiști, în special
adepți ai neokeynesismului, consideră că un sistem fiscal modern trebuie să
urmărească atât echitatea orizontală, respectiv tratament fiscal identic pentru cei
care sunt în esență egali din punct de vedere a capacității de plată, cât și
echitatea pe verticală, respectiv tratament fiscal diferit pentru persoanele
diferite, urmărindu-se o „redistribuire a veniturilor între membrii societății, în
scopul diminuării sau înlăturării inegalităților generate de mecanismul pieței”.
Dacă, în ceea ce privește asigurarea echității pe orizontală, aceasta este,
în general, bine acceptată și apreciată, în privința echității verticale apar
controverse legate de modalitățile posibile de realizare a redistribuirii
veniturilor, redistribuire considerată de unii arbitrară.
În România egalitatea fiscală este consfințită prin Constituție, astfel
„sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale”.
Modelarea sistemului fiscal, în vederea obținerii unei eficiențe maxime a
încasării impozitelor, presupune o analiza temeinică a cuantumului veniturilor ce
se pot obține, în paralel cu nivelul cheltuielilor efectuate pentru încasarea
acestora. Conform principiului eficienței încasării impozitelor (sau al
randamentului) impozitele trebuie percepute cu minim de cheltuieli și prin
obținerea unui volum cât mai mare de venituri la bugetul statului.
Maximizarea veniturilor încasate din impozite trebuie privită din două
puncte de vedere, pe de o parte, din punct de vedere al nivelului de impozitare
până la care există un grad de suportabilitate din partea populației și, pe de altă
27

parte, din punct de vedere al gradului în care se încasează impozitele cuvenite
bugetului de stat. Trebuie avut în vedere faptul că, în cazul unei impozitări mai
„ușoare”, se obține un grad mai mare de încasare (gradul de conformare
voluntară a contribuabililor – plata integrală , benevolă și la termen- este mai
ridicat), ceea ce face ca veniturile obținute de stat sa fie mult mai mari, în unele
cazuri, față de cele obținute în situația unei fiscalități „ apăsătoare”, în care
gradul de încasare este mult mai mic, și care conduce, de regulă, la creșterea
cheltuielilor cu încasarea impozitelor (crește numărul persoanelor care riscă în
sustragerea de la plata impozitelor impunându-se, deci, atât o mărire a aparatului
fiscal cât și o intensificare a acțiunilor de control).
În general, se consideră că un impozit cu o arie largă de cuprindere și cu
cote scăzute are un randament mai ridicat decât un impozit cu o arie restrânsă și
cu cote ridicate.
Eficiența încasării impozitelor este condiționată de o serie de factori,
printre care foarte importanți, mai ales în condițiile țării noastre, consider a fi
următorii:
– stabilitatea legislației, emiterea de acte normative și norme de
aplicare a acestora clare, care să nu creeze confuzii în interpretare. În
acest sens, A. Smith considera că „ un mic grad de nesiguranță este un
defect mai mare decât un considerabil grad de nedreptate”;
– pregătirea profesională, capacitatea intelectuală și morală a
personalului care-și desfășoară activitatea în cadrul diverselor structuri
organizatorice ale organelor fiscale;
– aplicarea unui tratament fiscal echitabil tuturor contribuabililor;
– reducerea la strictul necesar a cheltuielilor guvernamentale
neproductive și neeconomicoase;
– o analiză mult mai temeinică asupra acordării unor facilități
fiscale, astfel încât să se atingă obiectivele urmărite prin acestea și nu doar
să contribuie la reducerea drastică a veniturilor bugetare, așa cum s-a
întâmplat, de multe ori, în ultimii 15 ani;
28

– descurajarea evaziunii fiscale și lichidarea economii subterane.
Având în vedere diversele tipuri de impozite, se poate face aprecierea că
impozitele percepute prin metoda stopajului la sursă generează cele mai mici
costuri cu încasarea și descoperirea cazurilor de evaziune fiscală.
La extrema opusa se situează accizele, aceste impozite fiind generatoare
de cele mai mari cheltuieli cu încasarea lor și în special cu descoperirea
cazurilor de evaziune fiscală. În cazul acestor impozite tentația de sustragere,
chiar in condiții de risc maxim, de la plata obligațiilor fiscale, prin diferite
forme, este foarte mare, datorită veniturilor uriașe ce se pot obține prin eludarea
legii, venituri generate de cotele de impunere foarte ridicate și de modalitatea de
calcul, în cascadă, a acestora.
Literatura de specialitate a impus și alte principii, care se adaugă celor
expuse anterior, principii ce trebuie îndeplinite de un sistem fiscal modern, și
anume:
• Principiul stabilității – reflectând maxima fiscală potrivit căreia ”un
impozit bun este un impozit vechi”, respectarea acestui principiu constituie, nu
numai, o cerință pentru asigurarea eficienței încasării impozitelor dar și pentru a
permite contribuabililor luarea deciziilor de investiții în condiții de certitudine,
din punct de vedere al legislației fiscale.
În privința stabilității legislației fiscale, se poate aprecia că orice reformă
fiscală trebuie să pregătească facilitățile de tranziție, gradualismul fiind adesea
de preferat unei bulversări brutale a modurilor de impunere, modificările foarte
frecvente ale legislației constituind o reală sursă de ineficacitate. Din păcate, se
pare că acest lucru este cu greu înțeles de guvernanții noștri. Stabilitatea
impozitului mai este apreciată, în literatura de specialitate, și prin prisma
randamentului constant al acestuia în toate fazele ciclului economic, foarte mulți
autori de prestigiu considerând stabil acel impozit al cărui „randament rămâne
constant de-a lungul întregului ciclu economic”.
• Principiul flexibilității , parțial în contradicție cu principiul stabilității,
este foarte important în condițiile în care fiscalitatea este utilizată ca mijloc de
29

politică conjuncturală, impozitul, a cărui bază de impozitare este sensibilă la
evoluția activității economice, putând să joace, astfel, un rolul de stabilizator
economic automat.
• Principiul simplicității , devenit prioritar în țările care au trecut la
reformarea sistemelor fiscale în ultimii ani, are în vedere faptul că un impozit
este mai ușor de administrat, mai ușor de înțeles și deci susceptibil de a fi mai
ușor acceptat de contribuabili cu cât acesta este mai simplu, fără să conțină prea
multe excepții de la regula generală.
• Principiul certitudinii se referă la faptul că orice contribuabil trebuie să
știe, dinainte, termenele, modalitățile și cuantumul obligațiilor sale fiscale, în
felul acesta acționându-se pe linia creșterii încasărilor bugetare.
• Principiul comodității se referă la faptul că impozitele trebuie să fie
percepute la termenele și după o procedură cât mai convenabilă pentru
contribuabili. În acest sens, impozitele percepute prin metoda stopajului la sursa
sunt de preferat.
• Principiul neutralității cere ca impozitele să fie selecționate, legiferate
și aplicate în așa fel încât să reducă la minim influența acestora asupra deciziilor
economice. Din optica statului, aceasta neutralitate nu trebuie radicalizată,
impozitele urmând a fi folosite pentru corectarea ineficienței diverșilor agenți
economici și, în general, pentru atingerea unor obiective economice, sociale, etc.
În funcție de modul în care sunt respectate aceste principii, atunci când se
construiește sau se modelează un sistem fiscal, se va obține ca rezultat un sistem
fiscal mai mult sau mai puțin eficient, mai mult sau mai puțin echitabil, mai mult
sau mai puțin optimal. Având în vedere că echitatea fiscală este mai mult o
trăsătură normativă și că veniturile guvernamentale și cheltuielile afectează
economia și societatea în același timp, obținerea unui caracter optim a sistemului
fiscal este destul de dificil de realizat.
Analizele referitoare la fiscalitate au căutat, în timp, să furnizeze sfaturi
potrivite despre cum poate fi îmbunătățit nivelul de echitate la un nivel de
eficiență dat sau cum poate fi micșorat costul bunăstării la un nivel dat de
30

echitate. Determinarea unui optim real rămâne, încă, o problemă nerezolvată. Se
pare că echilibrul între echitate și eficiență, în cadrul unui sistem guvernamental,
trebuie rezolvat prin interacțiune politică. În realitate, într-un sistem coercitiv,
cum este cel fiscal, structura finanțelor guvernamentale ce va rezulta nu va fi
nici eficientă, nici echitabilă, din punctul de vedere al tuturor cetățenilor.
2.2. Politica fiscală în România
România se află pe poziția a patra în lume și pe primul loc în Uniunea
Europeană în funcție de numărul taxelor pe care o companie trebuie să le
plătească într-un an, cu 96 de impozite, nivel de peste două ori mai mare decât
cel din alte state europene, precum Polonia sau Slovacia, potrivit raportului
"Paying Taxes 2008", realizat de compania de consultanță și audit
PricewaterhouseCoopers (PwC) și Banca Mondială, care a analizat 178 de țări.
În ultimii ani Romania a înregistrat o reducere remarcabilă a inflației –
de la peste 14 procente în 2004, la sub 5 procente la sfârsitul lui 2007. Din
păcate, recent, aceasta evoluție a fost întreruptă brusc, astfel încât în octombrie
inflația măsurată an la an a atins aproape 7 procente, ca urmare a creșterii
accentuate a prețurilor poduselor alimentare și serviciilor. Se remarcș astfel
contributia factorilor externi – cum ar fi creșterea prețurilor alimentelor pe
piețele internaționale – dar fără îndoială că și factorii interni – precum cererea
supraîncalzită și costurile în creștere ale forței de muncă – au rolul lor, așa cum
se observă din cuantificarea inflației de bază. Pentru sfîrșitul anului, BNR
estimează o inflație mult deasupra intervalului țintă de 3-5 procente.
Creșterea inflației trebuie combătută vehement. Întreaga economie
beneficiază de un nivel scăzut și stabil al inflației, în special pensionarii și
salariații cu venituri modeste, aceștia fiind cei mai vulnerabili la creșterea
prețurilor. BNR a lansat deja o primă linie de atac, prin creșterea ratelor
dobânzilor la sfârșitul lui octombrie. Dar politica dobânzilor nu poate merge
prea departe. Deoarece operațiunile privind contul de capital sunt total
31

liberalizate, fluxurile de capital reacționează rapid la creșterea diferențialului
între ratele dobânzilor interne și cele externe.
Un răspuns eficient presupune acțiuni coordonate pe ambele planuri,
monetar și fiscal. În particular, în România, politica fiscală joacă un rol foarte
important, deoarece controlează în mod direct circa 40 de procente din
cheltuielile întregii economii. Daca BNR este lăsată să lupte singură împotriva
inflației, vor rezulta rate ale dobânzilor mult mai mari, care vor afecta ponderea
investițiilor în PIB și astfel perspectivele de creștere. De aceea, politicile
adecvate de reacție ale BNR, care pot include noi creșteri ale ratelor dobânzilor,
trebuie să fie sprijinite de o politică fiscală restrictivă, precum și de o politică
salarială în sectorul public prudența, ambele cu scopul de a reduce inflația și de
a promova creșterea economică.
În România ultimilor ani, politicile monetare și fiscale nu au intrat în
conflict. Ca urmare, atat inflația cât și ratele dobânzilor pe termen lung au fost
reduse, în timp ce formarea de capital ca pondere în PIB a crescut. Menținerea
acestui mediu economic favorabil este cheia unei creșteri economice robuste, de
lungă durată, care va conduce astfel la convergența veniturilor către nivelurile
Europei de Vest.
Însă, politicle fiscale și monetare ar putea acționa una împotriva
celeilalte. Concret, având în vedere trendul ascendent al expectațiilor
inflaționiste, pe 31 octombrie BNR a decis creșterea ratelor dobânzilor cu 0.5
puncte procentuale și nu este exclusă o nouă majorare. Această decizie este în
concordanță cu regimul de țintire a inflației al BNR. Pe de altă parte, se
anticipeaza o relaxare a politicii fiscale. Pe lângă creșterea pensiilor de peste 40
de procente în perioada noiembrie 2007 – ianuarie 2008 și a salariului minim de
aproximativ 30 de procente, se estimează si o adâncire semnificativă a
deficitului bugetului general consolidat pentru 2008 la 2.7 procente din PIB.
În condițiile în care ratele reale ale dobânzilor cresc, ne așteptăm la o
reducere a investițiilor reale. Chiar dacă pe termen scurt economia ar continua sa
crească puternic, efectele reducerii investițiilor se vor resimți prin diminuarea
32

creșterii economice în viitor. Intrările de capital rezultate din creșterea
diferențialului dobânzilor se vor reflecta în aprecierea leului. Aprecierea va
sprijini procesul de dezinflație, dar va conduce la adâncirea deficitului de cont
curent ca urmare a diminuarii exporturilor. Diferențialul ratelor dobânzilor va
stimula preferința pentru împrumuturi în valută, iar băncile vor onora această
preferință, deoarece au acces la finanțări externe. Creșterea ponderii activelor
bancare în valută peste nivelul actual de 50 procente, fără o acoperirea adecvată
a riscului valutar al imprumutatilor, va face ca băncile să fie mai vulnerabile la
fluctuațiile cursului valutar.
Creșterea economică a României este estimată la peste 6 procente în
perioada 2007-2008, în timp ce șomajul a scăzut deja la 4-5 procente, unele
domenii confruntându-se chiar cu deficit de forța de muncă calificată. Salariile
din sectorul public au fost majorate de peste 3 ori în ultimii 5 ani. În aceste
condiții, politicile expansioniste în domeniul fiscal și al veniturilor vor
impulsiona cererea, iar banca centrală, care întâmpină deja dificultăți în
reducerea inflației, va trebui să anihileze și acest stimul sumplimentar. Astfel,
Ministerul Economiei și Finanțelor ar trebui să economisească modestul surplus
bugetar înregistrat la sfârșitul lui octombrie și să prevină repetarea exploziei
cheltuielilor bugetare de la sfârșitul anului fiscal 2006. Premizele unei politici
fiscale prudente în 2008 ar fi realizarea un deficit bugetar mai mic în 2007 și o
creștere a salariilor în sectorul public în concordanță cu inflația estimată și cu
creșterea de productivitate.
33

CAPITOLUL III
EVAZIUNEA FISCALĂ ÎN ROMÂNIA
3.1. Conceptul de evaziune fiscală
În aspect general, mijloacele folosite pentru sustragerea de la obligațiile
fiscale se prezintă sub formă variate și multiple, însă ele pot fi împărțite în două
categorii :
1.procedee și mijloace ilicite;
2.utilizarea imperfecțiunilor legislației.
În literatura de specialitate se încearcă găsi rea unei definiții care ar
cuprinde toată complexitatea fenomenului de evaziune fiscală cum ar fi :
 evaziunea fiscală reprezintă totalitatea procedeelor licite și ilicite cu
ajutorul cărora cei interesați sustrag total sau parțial averea lor de la
obligațiunile prevăzute de legislația fiscală – reprezintă sensul larg al
noțiunii ;
 sub un alt aspect mai îngust (se referă la ocolirea pe cale legală a
prevederelor fiscale) – evaziunea fiscală ar reprezenta sustragerea
intenționată de la executarea obligației fiscale, comisă nu prin
încălcarea directă a normei fiscale concrete, ci prin evitarea
intenționată, prin ocolirea acesteea prin intermediul unor acțiuni și
acte simulate și numai aparent reale;
 o altă definiție (de asemenea incompletă ) – evaziunea fiscală
reprezintă sustragera de la plata obligațiilor fiscale prin transmiterea
unor date eronate privind sursele și veniturile impozabile ;
 evaziunea fiscală ar fi sustragerea prin orice mijloace ,în întregime
sau în parte, de la plata impozitelor și taxelor datorate bugetului de
stat și bugetelor unităților administrativ-teritoraile de către
contribuabilii persoane fizice și juridice ;
34

 și în sfîrșit, evaziunea fiscală reprezintă acțiunile bine orientate ale
contribuabilului, care-i permit să evite sau să reducă într-o măsură
sau alta plățile sale obligatorii la buget (impozitele și taxele).
Făcînd o concluzie a celor relatate, putem menționa că noțiunea de
evaziune fiscală poate purta diferite sensuri după conținut.
Una dintre cele mai delicate chestiuni legate de evaziunea fiscală se referă
la delimitarea între evaziunea fiscală legală (licită) și evaziunea fiscală ilegală
(ilicită). Deși o asemenea delimitare pare superfluă, deoarece, odată ce este
incriminată, orice evaziune fiscală înseamnă înfrângerea legii, deci este ilicită,
din punct de vedere teoretic se poate argumenta o asemenea distincție.
Astfel, evaziunea fiscală legală ar trebui considerată ca fiind acea
evaziune fiscală care reușește să evite plata obligațiilor bugetare (în totalitate sau
în parte) exploatând anumite „portițe” ale legii. Evitarea plății obligațiilor
bugetare prin exploatarea acestor „portițe” conduce la reducerea prelevărilor
către stat, dar, în același timp, nu constituie o înfrângere a legii: aceasta
înseamnă că avem de-a face cu o evaziune fiscală dar care a apărut nu prin
încălcarea legii, ci prin respectarea legi12. Se pare că evaziunea fiscală legală
(care, deci, nu este incriminantă) se datorează conjuncției dintre o competență
(competența contribuabilului de a alege soluția cea mai avantajoasă din lege) și
o incompetență (incompetența legiuitorului căruia i-au scăpat „portițele”
menționate mai sus). Situația în care se poate dovedi că legiuitorul a „proiectat”
portițele de evaziune fiscală în baza textului legii la presiunea unor grupuri de
interese economice (lobby) și în detrimentul interesului statului nu trece,
automat, în categoria evaziunii fiscale ilegale, deoarece contribuabilul a folosit
12 Probabil că s-ar putea vorbi, aici, despre o încălcare a legii de către…legiuitor care, din incompetență sau din
interes, a lăsat „portițele” respective de sustragere de la plata obligațiilor bugetare generice. Problema
răspunderii legiuitorului însuși pentru existența evaziunii fiscale legale nu este, încă, suficient dezbătută de către
juriști și economiști din cauza faptul că este aproape imposibil de dovedit culpa legiuitorului (acesta se poate
apăra susținând că a fost…incompetent). Totuși, ca posibilitate, judecarea unei asemenea situații s-ar putea baza
pe modul de judecare a răspunderii ministeriale în speța neglijenței în serviciu: un legiuitor care, din
incompetență, a lăsat asemenea „portițe” care au generat evaziunea fiscală legală, poate fi acuzat de neglijență în
serviciu (rămâne de fundamentat conceptul de neglijență în serviciu în cazul unui legiuitor care este ales și nu
numit, adică nu are un contract de management).
35

un text legal pe care nu l-a încălcat, dar poate conduce la alte calificări, de
exemplu la calificarea unei fapte de corupție "corupție"13. Așadar, deși evaziunea
fiscală legală nu este incriminată în mod direct, dacă ea este efectul unui act de
corupție produs la nivelul legiuitorului, atunci această din urmă faptă este
incriminată. Corupția poate sta, ca urmare, la baza creării condițiilor legislative
pentru existența evaziunii fiscale legale.
În ceea ce privește evaziunea fiscală ilegală, aici lucrurile sunt evidente:
orice încălcare a normei fiscale, de natură să aducă prejudicii intereselor
financiare ale statului trebuie calificată ca reprezentând evaziune fiscală ilegală.
Sintetizând toate cele de mai de sus, considerăm că se pot spune următoarele
despre conceptul de evaziune fiscală:
a) evaziunea fiscală legală este o evaziune fiscală care vizează nu
efectivitatea prejudicierii intereselor financiare ale statului ci, mai
degrabă, vizează potențialitatea unei asemenea prejudicieri. Într-adevăr,
dacă evaziunea fiscală se produce fără încălcarea legii, rezultă, în mod
logic, că programarea veniturilor bugetare nu a luat în calcul veniturile
bugetare care ar putea să nu fie încasate ca urmare a prevederilor legii
fiscale. Așa stând lucrurile, rezultă că interesele financiare ale statului nu
au fost, în realitate, prejudiciate14. Cu alte cuvinte, considerăm că
evaziunea fiscală legală nu există, în sensul propriu al termenului. Se
propune, în acest context, ca așa-numita evaziune fiscală legală să fie
considerată ca reprezentând subevaluarea sau subîncasarea veniturilor
bugetare posibile. Ca urmare, speciile de evaziune fiscală legală sunt
două:
13 Să menționăm că susținerea, în mod transparent, a intereselor unui grup economic, prin promovarea unor acte
normative favorabile acestuia, nu constituie, per se, o infracțiune. Dacă, însă, această promovare se face în mod
netransparent, atunci cazul este de natura corupției.14 De exemplu, ce se poate spune despre situația în care veniturile bugetare programate (planificate) nu sunt
realizate nu ca urmare a evaziunii fiscale ci ca urmare a incapacității administrației fiscale de a încasa obligațiile
bugetare? Avem, aici, o prejudiciere a intereselor financiare ale statului? După părerea noastră, da, adică se poate
vorbi despre o evaziune fiscală produsă chiar de administrația fiscală, deși nu există vreo încălcare directă a legii
(există, totuși, o neglijență în serviciu, așa cum am văzut că ar trebui considerată și incompetența legiuitorului cu
privire la legea fiscală).
36

a) subevaluarea veniturilor bugetare de către legiuitor, prin lăsarea unor
„portițe” de sifonare a unor posibile venituri publice, adică prin
incompetență sau neglijență în serviciu (atunci când nu se poate dovedi
corupția);
b) subîncasarea veniturilor bugetare de către administratorul fiscal, prin
incompetență sau neglijență în serviciu (de asemenea, atunci când nu se
poate dovedi corupția).
Pe baza celor de mai sus, așa-numita evaziune fiscală legală pare a fi o
contradicție în termeni: pe de o parte, conceptul de evaziune fiscală trimite la
înfrângerea legii, deci la o situație de nelegalitate iar, pe de altă part e, evaziunea
fiscală poate fi legală. În orice caz, rezultă cu claritate faptul că, dacă evaziunea
fiscală legală este comisă în mod voluntar (deliberat), atunci ne aflăm în fața
unei sustrageri de venituri publice (nu contează în interesul cui, contează doar că
sustragerea s-a făcut în detrimentul intereselor financiare ale statului), deci ne
aflăm în fața evaziunii fiscale așa cum este ea definită de legea 87/1994, iar dacă
evaziunea fiscală este comisă în mod involuntar, atunci nu ne aflăm în fața unei
evaziuni fiscale, în sensul legii 87/1994 ci în fața altor infracțiuni (de neglijență
în serviciu, de exemplu). În această situație, după părerea noastră, conceptul de
evaziune fiscală legală este un concept care nu are denotat (nu are corespondent
în nici o împrejurare reală), deci el reprezintă o construcție semantică artificială
la care ar trebui să se renunțe;
b) evaziunea fiscală ilegală este singura specie de evaziune fiscală propriu-
zisă, deoarece ea se face cu înfrângerea legii fiscale. În acest sens,
sintagma „evaziune fiscală ilegală” reprezintă un pleonasm, deoarece
evaziunea fiscală este ilegală prin definiție.
În concluzie, conform tuturor celor argumentate mai sus, există o singură
specie de evaziune fiscală (acea evaziune fiscală numită, în mod pleonastic,
evaziune fiscală ilegală), iar evaziunea fiscală legală nu există (sintagma
constituind o contradicție logică la nivelul termenilor).
37

Identificare cazurilor de evaziune fiscală a condus și la aplicarea unor
sancțiuni, sub forma majorărilor de întârziere, a amenzilor contravenționale și a
confiscărilor.
Principalii indicatori sintetici referitori la evaziunea fiscală pe anul 2008
sunt prezentați în tabelul următor:
Tabelul 3 – Indicatorii sintetici ai evaziunii fiscale
* in indicatorul „confiscari” nu este cuprinsa c/valoarea marfurilor indisponibilizate, care fac obiectul unor
sesizari penale, respectiv, tigarete, alcool si bauturi alcoolice precum si a celor care, conform prevederilor
legale, sunt supuse procedurilor de distrugere.
** valoarea prejudiciilor se refera strict la rezultatele actiunilor initiate de Garda Financiara, neincluzand
prejudiciile aferente constatarilor efectuate de institutie la sesizarea ori din dispozitia organelor de cercetare
penala.
3.2. Formele evaziunii fiscale
Dupã modul cum se procedează în activitatea de evitare a reglementărilor
fiscale se face diferențierea între evaziunea fiscală legală și evaziunea fiscală
ilicită.
a) Evaziunea fiscală legală reprezintă acțiunea contribuabilului de a
ocoli legea, recurgând la o combinație neprevazută a acesteia. Această formă de
evaziune nu este posibilă decât atunci când legea este lacunară sau prezintă
inadvertențe. Evaziunea fiscală legală se realizează atunci când o anumită parte
din veniturile sau averea unor persoane sau categorii sociale, este sustrasă de la
38

impozitare datorită modului în care legislația fiscală dispune stabilirea
obiectivului impozabil.
Contribuabilii găsesc anumite mijloace, și exploatând insuficiențele
legislației le eludeazã în mod legal, sustrăgându-se în totalitate sau în parte plății
impozitelor, tocmai datorită unei insuficiențe a legislației. În acest fel
contribuabilii rămân în limita drepturilor lor, fără putința de a li se imputa ceva,
iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislație clară, precisă.
Cele mai frecvente cazuri de evaziune în care se uzează de interpretarea
favorabilă a legislației fiscale, în practica țărilor cu economie de piață, sunt:
•constituirea de fonduri de amortizare sau de rezervă, în cuantum
mai mare decât cel ce se justifică din punct de vedere economic,
micșorând astfel veniturile impozabile;
•practica unor societăți comerciale de a investi o parte din profitul
realizat în achiziții de mașini și echipamente tehnice pentru care
statul acordă reduceri ale impozitului pe venit, măsură care este
menită să stimuleze acumularea;
•asocierile de familie, precum și societățile oculte dintre soția și
copiii întreprinzătorului și acesta; rezultatul unei asemenea manevre
este impunerea separată a acestora, repartizarea separată a venitulor
pe fiecare asociat ducând la micșorarea sarcinilor ficale;
•venitul total al membrilor familiei poate fi împărțit în mod egal
între aceștia, indiferent de contribuția fiecăruia la realizarea lui, pe
această cale obținându-se o diminuare a cuantumului impozitului pe
venit, care este datorat statului;
•constituirea unor depozite de păstrare și administrare de către
părinte (tutore) a unor fonduri în favoarea copilului minor. În acest
caz deși venitul aferent depozitului este supus impunerii, impozitul
plătit este mai mic în comparație cu ceea ce s-ar datora pe venitul
astfel redivizat;
39

•folosirea în anumite limite, a prevederilor legale cu privire a
donațiilor filantropice, indiferent dacă acestea au avut loc sau nu,
duce la sustragerea unei părți din veniturile realizate de la
impunere;
•un contribuabil are posibilitatea să opteze pentru impozitul pe
venitul persoanelor fizice, fie pe sistemul de impunere aplicabil
veniturilor realizate de corporație. Optând pentru cel de al doilea
regim fiscal, contribuabilul realizează o importantă sustragere din
venitul impozabil deoarece sistemul de impunere al corporațiilor
cuprinde numeroase facilități care duc la o substanțială reducere a
sarcinilor fiscale;
•luarea în considerare a unor facilități legale cu privire la excluderea
din masa impozabilă a cheltuielilor cu munca vie, cu pregătirea
profesională și practica în productie, a sumelor plătite pentru
contracte de cercetare ce au ca obiect programe prioritare de interes
național;
•scăderea din venitul impozabil a cheltuielilor de protocol, reclamă
sau publicitate, indiferent dacă au fost făcute sau nu;
•interpretarea favorabilă a dispozițiilor legale care prevăd importante
facilități pentru contribuțiile la sprijinirea activităților sociale,
culturale, științifice și sportive.
Legea 12/1991 privind impozitul pe profit (M.O. nr.25 din 31.01.1991)
reglementează cheltuielile care se scad din veniturile încasate în vederea
diminuării profitului. Această listă a fost modificată în anexa 1, la Hotărârea
guvernului nr. 804 din 30.11.1991.
Interpretarea favorabilă a acestor dispoziții ce acordă scutiri de impozit pe
diferite perioade de la inființarea societății în funcție de profil a dus la înființarea
unui număr deosebit de mare de societăți cu profil comercial în scopul evaziunii
fiscale.
40

b) Evaziunea fiscală ilicită , spre deosebire de cea legală, se săvârșește
prin călcarea flagrantă a legii, profitându-se de modul specific în care se face
impunerea. În acest caz contribuabilul violează prescripția legală cu scopul de a
se sustrage de la plata impozitelor, taxelor și contribuțiilor cuvenite statului.
Evaziunea fiscală este frauduloasă când contribuabilul, obligat să
furnizeze date în sprijinul declarației în baza căreia urmează a i se stabili cota
impozitului, recurge la disimularea obiectului impozabil, la subevaluarea
cuantumului materiei impozabile sau la folosirea altor căi de sustragere de la
plata impozitului.
În general este greu să se determine toate formele de evaziune de acest
gen, ele fiind practic nelimitate. În activitatea fiscală există însă forme care se
regăsesc mai frecvent:
– întocmirea de declarații false;
– întocmirea de documente de plăți fictive;
– alcătuirea de registre contabile nereale;
– nedeclararea materiei impozabile;
– declararea de venituri impozabile inferioare celor reale;
– executarea de registre de evidențe duble, un exemplar real și altul fictiv;
– diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri
prin înregistrarea în cheltuielile unității a unor cheltuieli neefectuate în
realitate;
– vânzările fãcute fără factură, precum și emiterea de facturi fără vânzare
efectivă, care ascund operațiunile reale supuse impozitării;
– falsificarea bilanțului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o
convenție între patron și contabilul șef, ei fiind astfel ținuți să răspundă
solidar pentru fapta comisă.
Micșorarea încasărilor bugetare din impozite, datorită evaziunii fiscale,
este în mai multe state o problemă acută și frecventă, mărimea acestora nefiind
deloc neglijabilă.
41

3.3. Evaziunea fiscală între cauze și efecte
A) Cauzele evaziunii fiscale
În prezent, în condițiile economiei de piață, trecerea tot mai mult de la
proprietatea de stat la proprietatea privată condiționează creșterea și
diversificarea numărului de agenți economici, adică a potențialilor contribuabili.
Faptul menționat și dezvoltarea rapidă a diferitor relații cu caracter economic
face dificilă cuprinderea acestora în limetele legislației fiscale și creează vaste
posibilități de evaziune fiscală.
În general, cauzele evaziunii fiscale sunt multiple. Putem numi unele din
ele, ținînd cont de importanță și frecvența apariției:
1.sarcinele fiscale exagerate , adică o povară fiscală peste măsură,
inechitabilă și instabilă (în special pentru unele categorii de contribuabili ) –
aceste cauze pot crea motive morale de evaziune fiscală a contribuabilului,
care tratează faptele menționate ca o exprimare a reprimării (dominării) din
partea statului, considerîndu-se, în același timp, în drept de a se împotrivi și
astfel se formează opinia generală că „a fura de la visterie nu se consideră
furt”.
2.factori de ordin economic:
coraportul dintre cota impozitului și măsurile de răspundere –
contribuabilul compară consecințele economice ale achitării
impozitului și aplicării măsurilor de răspundere pentru neachitare,
respectiv, cu cât cota impozitului este mai mare și măsurile de
răspundere mai mici, cu atît efectul economic al evaziunii fiscale
este mai mare;
starea economică a contribuabilului – cu cât starea economică a
contribuabilului este mai grea, cu atât tentația la evaziune fiscală
este mai mare (în unele cazuri executarea de către contribuabil a
tuturor obligațiilor fiscale poate agrava situația economică a
acestuia pînă la nivelul critic și evaziunea fiscală poate deveni
42

unica șansă de supraviețuire), iar pericolul aplicării măsurilor de
răspundere îl afectează mai puțin decît în cazul contribuabilului
care se dezvoltă dinamic și aplicarea unor asemenea măsuri îl poate
lipsi de perspective evidente;
 descreștere (criză) economică – se înrăutățește starea materială atît
a contribuabilului, cît și a consumatorilor de mărfuri, de lucrări și
servicii, micșorîndu-se astfel posibilitatea de a transfera impozitul
prin intermediul majorării prețurilor de livrare ;
2.insufuciența măsurilor de propagandă a respectării legislației fiscale (cu
caracter permanent) și ca rezultat – insuficiența educației fiscale a
contribuabililor care constituie o parte componentă a educației civice;
3.imperfecțiunea legislației fiscale sub aspectul caracterului incomplet (unele
rapoprturi aferente fiscalității rămîn în afara reglementărilor normative),
impreciziilor și ambiguităților – toate acestea creând un „climat destul de
favorabil” pentru contribuabilii care urmăresc scopuri evazioniste;
4.lipsa unui control fiscal bine organizat ce ar include mijloace și metode
performante și un personal suficient numeric, bine instruit și corect în
acțiuni (excesul de zel al autorităților fiscale, adică exagerări în procesul
exercitării funcțiilor, de asemenea creează premise pentru evaziunea fiscală
), etc.
5.diversitatea categoriilor de conrtibuabili reieșind din procedura impunerii
care, la răndul ei, este determinată de domeniul și specificul activității
contribuabilului (de exemplu salariații dispun de posibilități reduse de
evaziune /eludare a fiscului), deoarece impunerea lor este asigurată de un
terț prin reținerea la sursă, în schimb persoanele ce desfășoară activitate de
întreprinzător beneficiază de un volum considerabil de posibilități de
evaziune fiscală prin intermediul modului de evidență, a sistemului de
deduceri, de facilități, de treceri în cont, de restituiri, etc.);
6.putem menționa chiar și cauze de ordin politic – asemenea cauze ale
evaziunii fiscale țin de funcția de reglare a impozitelor, adică statul prin
43

intermediul fiscalității promovează un anumit gen de politică economică
sau socială, iar contribuabilii împotriva cărora este îndreptată asemenea
politică opun o anumită rezistență, inclusiv prin intermediul evaziunii
fiscale.
Evaziunea fiscală evident este foarte dăunătoare atît statului (societății),
lipsindu-l de veniturile necesare îndeplinirii sarcinelor și atribuțiilor, cît și
contribuabilului, deoarece în realitate totalul impozitelor se distribuie pe o masă
de venituri mai mică, creîndu-se distorsiuni în povara fiscală (adică în
impunerea echitabilă și egală a acelorași categorii de contribuabili).
Metodele de evaziune fiscală se schimbă cu o rapiditate uimitoare, și
metodele de control și investigare trebuie să evolueze cu aceeași intensitate.
B) Efectele evaziunii fiscale
Conform unor opinii, împărtășite de speci aliști în domeniul fiscalității,
fenomenul evaziunii fiscale provoacă mai multe tipuri de efecte, observîndu-se
o paralelă între funcțiile impozitelor și tipurile de efecte ale evaziunii fiscale.
Așadar, pot fi nominalizate următoarele efecte ale evaziunii fiscale :
efecte cu caracter economic ;
efecte cu caracter social;
efecte asupre formării veniturilor statului;
efecte cu caracter politic.
Efecte cu caracter economic. Este bine știut că într-o economie de piață,
impozitele reprezintă una din sursele importante de constituire a veniturilor
bugetului și, în același timp, o pîrghie destul de eficientă prin intermediul căreia
statul poate stimula dezvoltarea și desfășurarea activității economice (inclusiv
poate orienta și modela compartimentul investițional al agenților economici). La
rîndul său, un buget care dispune de venituri suficiente devine un mijloc eficient
în asigurarea echilibrului general economic, precum și un mijloc de corectare a
conjuncturii economice (promovarea de măsuri cu efecte inflaționiste – cum ar
44

fi majorarea cheltuielelor publice pentru stimularea investițiilor și crearea noilor
locuri de muncă, sau a măsurilor cu efect deflaționist – de exemplu, cele privind
reducerea impozitelor).
Efecte cu caracter social. Evaziunea fiscală reprezintă o faptă gravă,
deoarece implică micșorarea fondurilor ce constituie venituri ale bugetului, și
statul nu-și poate îndeplini corespunzător sarcinele ce-i revin în domeniile
social-economic și social-cultural (acordarea de subvenții, compensații și
indemnizații, facilități fiscale). Pe de altă parte, direct sau indirect,
contribuabilul care a săvîrșit evaziunea, mai devereme sau mai tîrziu, va avea și
el de suferit.
Așadar, insuficiența în rezultatul evaziunii fiscale a mijloacelor bugetare
necesare pentru promovarea unor programe guvernamentale de interes general
sau local (privind sprijinul unor categorii sociale defavorizate, privind acordarea
avantajelor fiscale și a ajutorului financiar direct altor categorii care au nevoie
de sprijinul financiar al statului ), poate avea ca efect consecințe sociale destul
de grave cum ar fi diminuarea standardului de viață al categoriilor sociale care
sînt private de ajutorul statului, diminuarea standardelor privind gradul de
educație și sănătate a populație, sau chiar poate cauza acțiuni de protest și grave
tulburări și din partea populației.
Efecte asupra formării veniturilor statului. După cum a fost menționat
anterior, existența fenomenului de evaziune fiscală în mod obligatoriu duce la
diminuarea volumului veniturilor statului și, în rezultatul lipsei acute de fonduri
financiare pentru îndeplinirea sarcinelor puse, statul nu are o altă cale decît să
aplice unica măsură eficientă și cu efect imediat – majorarea cotelor impozitelor
și taxelor existente sau chiar instituirea unor noi impozite și taxe. Această
măsură duce la creșterea presiunii (poverii) fiscale și, ca urmare firească, o
creștere a rezistenței (opunerii) la impozitare și, evident, a fenomenului de
evaziune fiscală. Adică se crează un „cerc vicios” ,din care se poate ieși doar
dacă se reduce semnificativ fenomenul evaziunii fiscale, iar în consecință se va
reduce volumul de venituri ce se sustrag de la buget. Odată ce se produce
45

aceasta, se mărește volumul veniturilor la buget, necesitățile statului și societății
sunt satisfăcute și chiar se poate opta pentru reducerea cotelor de impunere.
Efecte cu caracter politic. Orice campanie electorală care are loc, în mod
obligatoriu va pune ca sarcină lupta cu corupția, cu economia tenebră, asigurarea
principiului supremației legii. Ținînd cont de faptul că aceeași contribuabili
(persoanele juridice sunt formate tot de cetățeni) sunt în același timp și alegători,
este foarte ușor de dedus care vor fi rezultatele alegerilor pentru formațiunile
politice care au fost la guvernare și n-au întreprins nimic esențial pentru
înlăturarea fenomenelor negative care afectează echitatea contribuabililor. Altfel
spus, ponderea majorată a fenomenului evaziunii fiscale poate avea o influență
esențială asupra evoluției sistemului politic.
3.4. Modalități de realizare a evaziunii fiscale (exemplu referitor la T.V.A.)
Taxa pe valoarea adăugată se spune că este unul din impozitele mai puțin
predispuse a fi obiectul evaziunii fiscale. Se are în vedere, când se face această
afirmație, că T.V.A., fiind înscrisă obligatoriu în documentul care atestă
transferul proprietății unui bun, prezintă posibilitatea controlului încrucișat în
vederea stabilirii realității operațiunii impozabile (la vânzător și la cumpărător).
Cu toate acestea, chiar în țările cu sisteme fiscale solide, evazioniștii nu
pierd din vedere nici acest impozit. Este vorba, de exemplu, de “instituția” taxi-
ului. “Taxi” este un “mandatar” a cărui unică funcție este de a fi înscris la
Registrul Comerțului pentru a emite, sub acoperirea antetului său, facturi de
vânzare fictive. Altfel spus, el conduce o firmă de fațadă, însărcinată să emită
documente comerciale corespunzătoare operațiunilor fictive desfãșurate de firme
reale și în aparență, ireproșabile în ceea ce privește activitatea desfãșurată. Prin
aceste facturi se permite societăților comerciale beneficiare (reale) să obțină
rambursări de T.V.A..
46

Cu atât sunt mai mari posibilitățile de evaziune fiscală, în materie de
T.V.A. la noi, unde sistemul fiscal fragil este dublat de un aparat fiscal nu
tocmai performant.
Cel care își propune să verifice dacă agentul economic a stabilit o sumă
corectă privind T.V.A. pe care el trebuie să o suporte pentru activitatea unei
anumite perioade, nu are decât să calculeze valoarea adaugată prin însumarea
elementelor componente și să-i aplice cota de T.V.A. Deoarece T.V.A. calculată
ca diferență între taxa aferentă ieșirilor (facturărilor) și cea corespunzătoare
intrărilor (cumpărărilor) nu este taxa aferentă valorii adăugate pentru producția
realizată într-o anumită perioadă, trebuie mai întâi fãcute unele corecții atât la
T.V.A. colectat, cât și a celei deductibile pentru a exista comparabilitate între
cele două metode de calcul. Condițiile se referă la:
•scăderea din T.V.A. deductibilă a taxei aferente cumpărărilor de
active imobilizate;
•influențarea T.V.A. deductibile cu taxa aferentă diferențelor dintre
soldul final și cel inițial al stocurilor; se scade taxa aferentă soldurilor
finale și se adaugă cea aferentă soldurilor inițiale;
•influențarea T.V.A. colectată cu taxa aferentă diferenței dintre
soldul final al ieșirilor și cea aferentă soldului inițial al ieșirilor; se adaugă
taxa aferentă soldului final și se scade cea aferentă soldului inițial.
Exemplu:
IntrãriValoare adãugatãIeșiri
Sold inițial400 100
Cumpãrãri10005001600 vânzãri din care:
-1800 producție
-(200) din sold
Sold final100 300 sold final
T.V.A. deductibilã = 1000×19%+400×19% −100×19% = 285
T.V.A. colectatã = 1600×19%+300×19% −100×19% = 342
T.V.A. de platã = T.V.A. colectatã − T.V.A. deductibilã = 57
47

Folosind metoda de determinare a T.V.A. pe baza aplicării cotei de
impozitare asupra valorii adăugate obținută prin însumarea elementelor
componente ale acesteia se poate verifica dacă agentul economic în cauză a
efectuat vreo evaziune fiscală prin:
•înscrierea în registrul de cumpărări a unor facturi fictive pentru a
majora T.V.A. deductibilă și a micșora sau elimina datoria agentului
economic față de bugetul de stat privind acest impozit;
•neînscrierea în registrul de vânzări a unor facturi emise de agentul
economic sau neîntocmirea unor documente legale privind vânzările
agentului economic.
Verificarea concordanței taxei datorate pentru activitatea desfãșurată de
un agent economic, stabilită prin cele două metode se poate face pe diferite
perioade de timp, mergând de la o lună la un an de zile.
În cazul unui agent economic care are și activitate de export este necesară
o corecție suplimentară a taxei calculate pentru a exista o comparabilitate cu
taxa calculată pe baza de valoare adăugată. De asemenea, verificarea este
îngreunată în cazul agenților economici care lucrează cu mai multe cote,
deoarece ajustările se complică.
CAPITOLUL IV
48

PREVENIREA ȘI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ÎN ROMÂNIA
4.1. Inspecția fiscală
Inspecția fiscală este acțiunea privind verificarea bazelor de impozitare, a
corectitudinii și exactității îndeplinirii, conform legii, a obligațiilor fiscale de
către contribuabil și a stărilor de fapt aferente.
Inspecția fiscală se exercită la toate persoanele, indiferent de forma lor
juridică, care au obligații de stabilire, reținere și plată a impozitelor și taxelor.
Formele de inspecție fiscală sunt:
a) inspecția fiscală de ansamblu , care reprezintă activitatea de verificare
a tuturor categoriilor de impozite ale unui contribuabil pentru o perioadă de timp
determinată;
b) inspecția fiscală parțială care reprezintă activitatea de verificare a unui
impozit, sau a mai multor impozite, pentru o perioadă de timp determinată;
c) inspecția fiscală tematică care reprezintă activitatea de verificare
având ca obiect anumite categorii de activități, operațiuni sau documente.
Inspecția fiscală se poate extinde asupra tuturor raporturilor relevante
pentru impozitare, chiar dacă acestea nu au legătură cu persoana supusă
inspecției fiscale.
În realizarea atribuțiilor, inspecția fiscală poate aplica următoarele
proceduri de control:
a) controlul inopinat , care constă în activitatea de verificare faptică și
documentară, în principal, ca urmare a unei sesizări cu privire la existența unor
fapte de încălcare a legislației fiscale, fără anunțarea în prealabil a
contribuabilului;
b) controlul încrucișat , care constă în verificarea documentelor și
operațiunilor impozabile ale contribuabilului, în corelație cu cele deținute de alte
persoane; controlul încrucișat poate fi și inopinat.
49

La finalizarea controlului inopinat sau încrucișat se încheie proces-
verbal.
În realizarea atribuțiilor, inspecția fiscală poate aplica următoarele
metode de control :
a) controlul prin sondaj, care constă în activitatea de verificare selectivă a
documentelor și operațiunilor semnificative, în care sunt reflectate modul de
calcul, de evidențiere și de plată a obligațiilor fiscale datorate bugetului general
consolidat;
b) controlul electronic, care constă în activitatea de verificare a
contabilității și a surselor acesteia, prelucrate în mediu electronic, utilizând
metode de analiză, evaluare și testare asistate de instrumente informatice
specializate.
Inspecția fiscală se efectuează în interiorul termenului de prescripție a
dreptului de a stabili impozitul respectiv.
La contribuabilii mari perioada supusă inspecției fiscale trebuie să
succeadă perioadei supusă anterior inspecției.
La celelalte categorii de contribuabili, inspecția fiscală se poate extinde
asupra ultimilor 3 ani fiscali pentru care există obligația depunerii declarațiilor
fiscale. Inspecția fiscală se poate extinde pe perioada de prescripție a dreptului
de a stabili impozite dacă:
a) există suspiciunea unei diminuă ri a impozitului;
b) nu au fost depuse declarații fiscale.
Inspecția fiscală se efectuează de că tre organul fiscal competent, stabilit
potrivit prezentei legi. Organul fiscal competent poate delega competența
privind efectuarea inspecției fiscale și altor organe fiscale.
Selectarea contribuabililor ce urmează a fi supuși inspecției fiscale este
efectuată de către organul fiscal competent. Contribuabilul nu poate să emită
pretenții cu privire la procedura de selectare folosită.
50

Înaintea desfășurării unei inspecț ii fiscale, contribuabilul are dreptul să fie
înștiințat în legătură cu acțiunea care urmează să se desfasoare, prin transmiterea
unui aviz de inspecție fiscală.
Avizul de inspecție fiscală va cuprinde menț iuni privind:
a)temeiul juridic al inspecț iei fiscale;
b)data probabilă de începere a inspecției fiscale;
c)impozitele și perioadele impozabile ce urmează a fi supuse
inspecției fiscale;
d)posibilitatea de a solicita amânarea datei de începere a inspecț iei
fiscale.
Amânarea datei de î ncepere a inspecției fiscale se poate solicita, o singură
dată, pentru motive justificate.
La începerea inspecț iei fiscale, inspectorul are obligația să prezinte
contribuabilului legitimația de inspecție și ordinul de serviciu. Începerea
inspecției fiscale trebuie consemnată într-un înscris prin indicarea datei și a orei.
Inspecția fiscală se desfășoară, în principiu, în spaț iile de lucru ale
contribuabilului. Contribuabilul trebuie să pună la dispoziție un spațiu adecvat
precum și logistica necesară desfășurării inspecției.
Dacă nu există un spaț iu de lucru adecvat pentru derularea inspecției
fiscale, atunci activitatea de inspecție se va putea desfășura la sediul organului
fiscal sau în orice alt loc stabilit de comun acord cu contribuabilul. Cu acordul
scris al contribuabilului, persoană fizică, organul fiscal este îndreptățit să
desfășoare inspecția fiscală și la domiciliul sau reședința persoanei fizice.
Indiferent de locul unde se desfășoară inspecția, organul fiscal, are dreptul
să inspecteze locul în care se desfășoară activitatea, în prezența contribuabilului
sau a unei persoane desemnată de acesta.
Inspecția fiscală se desfășoară în timpul orelor de lucru obișnuite.
Inspecția fiscală se poate desfășura și în afara orelor de lucru obiș nuite, cu
acordul scris al contribuabilului și cu aprobarea conducătorului organului fiscal.
51

Inspectorul fiscal trebuie să examineze toate stările de fapt ș i raporturile juridice
care sunt relevante pentru impozitare.
Inspecția fiscală trebuie efectuată în așa fel încât să afecteze câ t mai puțin
activitatea curentă a contribuabililor și să utilizeze cu eficiență timpul afectat
inspecției fiscale.
Rezultatele inspec ției fiscale vor fi consemnate într-un raport scris în care
se vor prezenta constatările rezultate în urma inspecției, din punct de vedere
faptic cât și juridic precum și modificările bazei de impozitare. Atunci când nu
se produc modificări ale bazei de impozitare este suficient a se comunica în scris
acest fapt contribuabilului.
În situatia în care pentru o stare de fapt se află în derulare o procedură de
contestație sau există o cerere de informare obligatorie aceasta trebuie cuprinsă
în mod corespunzător în raport.
Raportul întocmit de inspectorii fiscali cu ocazia activității de inspecție
fiscală nu constituie act de impunere, nu poate fi atacat potrivit procedurii
prevăzute de lege, de către contribuabil, și servește întocmirii deciziei de
impunere.
Dacă la evaluarea raportului urmează să se modifice constatările
inspecției în defavoarea contribuabilului, atunci înainte de emiterea deciziilor de
impunere, acestuia trebuie să i se ofere ocazia de a-și exprima punctul de vedere.
Folosirea constatărilor în urma inspecț iei fiscale: Constatările făcute pe o
anumită perioadă de inspecție, pot fi folosite și pentru alte perioade fiscale ale
contribuabilului.
4.2. Organe cu atribuții în identificarea și combaterea evaziunii fiscale
Lipsa unui control bine organizat și dotat cu un personal priceput și corect
poate conduce la forme de mare amploare ale evaziunii fiscale. Pentru
organizarea și funcționarea controlului financiar și Gărzii Financiare, la 22
52

martie 1991 s-a adoptat legea nr.30, publicată în M.O. al României nr.64 din 27
martie 1991.
În conformitate cu art.1 din legea 30/1991, “Ministerul Finanțelor, în
numele statului efectuează aparatul specializat controlulului și administrării
mijloacelor financiare ale organelor centrale și locale, ale administrației de stat,
precum și ale instituțiilor de stat și verifică respectarea reglementãrilor financiar-
contabile în activitatea desfãșurată de către regii autonome, societăți comerciale
și alți agenți economici în legătură cu îndeplinirea obligațiilor acestora față de
stat”.
Cel de al doilea aliniat al aceluiași articol menționează că “aparatul
specializat al Ministerului Finanțelor acționează operativ pentru prevenirea și
combaterea fraudelor, contravențiilor și infracțiunilor la regimul fiscal, vamal și
de prețuri, luând măsurile prevăzute de lege”.
În art.4 se precizează că “controlul financiar al statului se organizează și
funcționează în Ministerul Finanțelor și se realizează prin Direcția Generală a
Controlului Financiar de Stat și Garda Financiară”.
Prin lege, atribuțiile ce revin Direcției Generale a Controlului Financiar
de Stat și unităților subordonate acesteia sunt:
•controlează administrarea și utilizarea fondurilor acordate de la
buget pentru cheltuielile de funcționare și întreținere a organelor centrale
și locale ale administrației de stat și unităților finanțate de la buget;
•controlează utilizarea fondurilor acordate de către stat pentru realizarea de
investiții de interes general, subvenționarea unor activități și produse și
pentru alte destinații prevăzute de lege;
•verifică folosirea mijloacelor și a fondurilor din dotare și respectarea
reglementărilor financiar-contabile în activitatea regiilor autonome și a
societăților comerciale cu capital de stat;
•verifică exactitatea și realitatea înregistrărilor în evidențele prevăzute de
lege și de actele de constituire a societăților comerciale și a celorlalți
53

agenți economici, urmărind stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la
termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de stat;
•îndeplinește și alte atribuții de control stabilite potrivit legii în sarcina
Ministerului Finanțelor.
De asemenea, sunt reglementate și atribuțiile Gărzii Financiare :
•aplicarea și executarea legilor fiscale și a reglementărilor vamale,
urmărind împiedicarea oricărei sustrageri sau eschivări de la plata
impozitelor și taxelor;
•respectarea normelor de comerț, urmărind să împiedice activitățile de
contrabandă și orice procedee interzise de lege;
•să verifice existența și autenticitatea documentelor justificative, pe timpul
tranportului, precum și în locurile de desfãșurare a unor activități de
producție, prestări de servicii, acte și fapte de comerț, când există indicii
de sustragere de la îndeplinirea obligațiilor fiscale sau de realizare a unor
procedee interzise de lege;
•să verifice registrele sau orice alte documente din care rezultă
îndeplinirea obligațiilor fiscale;
•să constate contravenții și să aplice sancțiunile corespunzătoare;
•să sesizeze organele de urmărire penală în legatură cu infracțiunile
constatate cu ocazia exercitării atribuțiilor de serviciu.
În urma constatărilor rezultate din controlul financiar, Ministerul
Finanțelor are dreptul în conformitate cu dispozițiile art.7 din legea nr. 30/1991
să dispună:
a)luarea de măsuri în vederea înlăturării și prevenirii neregulilor constatate
în activitatea financiar-contabilã a administrațiilor centrale și locale,
precum și a regiilor autonome;
b)corectarea și completarea bilanțurilor contabile și vărsarea la buget a
impozitelor și a altor venituri legal datorate statului;
c)aplicarea de măsuri pentru respectarea prevederilor legale în domeniul
prețurilor și tarifelor;
54

d)suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementărilor financiar-
contabile și fiscale.
Nerespectarea, neducerea la îndeplinirea la termen a dispozițiilor date prin
actul de control încheiat de organul financiar-fiscal constituie în sistemul legii
nr. 87/1994 contravenție și se sancționează ca atare.
4.3. Metode de combatere a evaziunii fiscale în România
Perioadele de tranziție în orice stat generează modificarea cadrului legal
existent, care se consideră suport obligatoriu pentru dezvoltarea societății,
conform strategiei preconizate.
Particularitățile fenomenului infracțional caracteristic etapei actuale
impune modificarea cadrului legislativ în vederea ajustării mecanismului legal
de profilaxie și contractare a delictelor la normele internaționale din domeniu.
Problemele organelor de drept privind aplicarea cadrului legislativ trebuie
examinate prin prisma a două aspecte generale:
Aplicarea corectă și consecventă sub toate aspectele a legislației
existente;
Modificarea legislației ,avînd ca suport legislația și practica judiciară
a altor state, în primul rînd, a celor cu principii și concepții comune
de dezvoltare, bazîndu-se în acest scop pe prognozele posibile a
declanșării fenomenelor infracționale.
Trecerea patrimoniului public în posesia unei categorii de cetățeni este
caracteristică trecerii la statul de drept, determinînd în același timp și o
schimbare în situația cetățeanului. Astfel, la calitatea de proprietar, producător și
beneficiar i s-a atribuit calitatea de contribuabil la suportarea cheltuielelor
publice și a cea de beneficiar direct sau indirect, al aceleiași cheltuieli în măsura
în care statul îi asigură protecție socială, servicii, siguranță socială, respectarea
drepturilor fundamentale.
55

Sigur că dacă gradul de conversiune a contribuției pe care cetățeanul o
aduce la bugetul cheltuielelor publice, depinde de faptul cum acesta o va trata:
ca o povară, un bir sau ca o necesitate de participare la gestionarea democrației.
Indiferent însă de această percepere a existat, există și va exista tendința
contribuabililor de a diminua orice contribuție sau de a se sustrage integral de la
plata acesteia.
Prin desfășurarea ilegală a activității de întreprinzător se înțelege :
1.Practicarea activității economice fără înregistrare legală;
2.Eschivarea celor înregistrați legal de la prezentarea documentelor și
datelor ce atestă obligațiunile fiscale față de buget;
3.Tăinuirea veniturilor reale de la impozitare a celor înregistrați legal;
4.Neachitarea impozitelor deja stabilite.
Reieșind din cele expuse mai sus, combaterea acestor tendințe implică
necesitatea:
Legiferării sistemului de impozitare (toate titlurile Codului Fiscal,
Legea bugetului de stat);
Organizării și dotării aparatului fiscal (Legea privind bazele
Sistemului Fiscal și Legea cu privire la Serviciul Fiscal de stat);
Sancționării tendințelor infracționale ,atît pe cale administrativă, cît
și pe cale penală.
Măsurile ce se impun a fi luate trebuie coordonate astfel încît să se
realizeze reducerea drastică a evaziunii fiscale și nu să se ajungă la mutarea
locului de producere a evaziunii dintr-un sector de activitate în altul, sau de la un
regim de impozitare la altul.
În consecință, se impune a fi luate o serie de măsuri care să ducă la
întărirea controlului fiscal și, implicit, la reducerea drastică a evaziunii fiscale,
precum :
asigurarea unor forțe adecvate penru control, intensificarea controalelor
fizice, regîndirea priorotăților de control. În acest sens, o atenție deosebită
ar trebui acordată pregătirii și perfecționării profesionale a inspectoratelor de
56

control fiscal, precum și așezării pe baze moderne a activității de selectare a
contribuabililor.
îmbunătățirea eficienței controalelor prin aplicarea experienței dobîndite în
decursul desfășurării acțiunilor de control. O metodă care ar putea fi utilizată
este sintetizarea cunoștințelor, a problemelor și a soluțiilor adoptate în cursul
acțiunilor de control și elaborarea unor manuale de control fiscale destinate
inspectorilor.
alocarea unor noi resurse, financiare și umane, destinate controlului, precum
și orientarea celor existente spre acele zone care reprezintă un risc ridicat
de producere a evaziunii fiscale. Asigurarea unui buget propriu de venituri și
cheltuieli pentru administrația fiscală , poate creea premisele creșterii
calității și randamentului controlului fiscal. De asemenea, extinderea
utilizării metodei analizei de risc ar asigura o alocare mai judicioasă a
resurselor și orientarea inspectorilor spre controlul acestor contribuabili care
prezintă un risc ridicat de evaziune fiscală.
introducerea unui sistem computerizat de control. Informatizarea întregului
proces de administrare fiscală ar avea ca rezultat crearea unor baze de date
complete, corecte și permanent actualizate, care să cuprindă toți
contribuabilii și toate obligațiile fiscale ale acestora. Existența unor astfel de
baze de date ar asigura condițiile pentru realizarea unui control masiv, pe
documente, pentru toți contribuabilii și pentru selectarea, în vederea
desfășurării controlului pe teren, numai a contribuabililor care prezintă un
risc ridicat.
perfecționarea schimbului de informații asupr a tehnicilor de control.
Întărirea colaborării cu organele de control fiscal din cadrul altor
administrații fiscale naționale constituie o modalitate de perfecționare a
tehnicilor de control fiscal.
identificarea modalităților prin care au fost eludate obligațiile fiscale către
bugetul statului. Centralizarea constatărilor cuprinse în actele de control pot
furniza informații consistente referitoare la modalitățile de eludare a
57

obligațiilor fiscale. Apoi, aceste informații pot fi grupate în funcție de
impozitele la care se referă sau în funcție de domeniul de activitate în care au
fost întîlnite și pot constitui capitole din ghiduri de control puse la dispoziția
inspectorilor;
identificarea și înlăturarea defectelor și slăbiciunilor din legislația în
vigoare.
Pe baza constatărilor efectuate de organele de control, precum și pe baza
informațiilor deținute de celelalte funcții ale administrării pot fi administrate
deficiențele apărute ca urmare a aplicării legislației și pot fi formulate
propuneri de îmbunătățire a acesteia;
elaborarea unor acte normative în baza cărora să se poată accede la
conturile bancare prin intermediul cărora s-au efectuat decontările pentru
livrările ilegale. Crearea cadrului legal care să permită administrației fiscale
să obțină informații privind conturile bancare ale contribuabililor și
tranzacțiile efectuate de aceștia prin bănci, constituie un instrument foarte
valoros pentru organele de control fiscal, pentru obținerea tuturor
informațiilor necesare în vederea stabilirii corecte a obligațiilor fiscale ale
contribuabililor și pentru reducerea evaziunii fiscale.
identificarea căilor prin care piața ilegală (neagră) este aprovizionată și
crearea unui sistem de prevenire a fraudei. Colaborarea între toate instituțiile
statului, implicate în lupta împotriva crimei organizate, fraudei și evaziunii
fiscale ar putea să asigure crearea unei baze de date care să conțină toate
modalitățile prin care se realizează frauda fiscală, iar pe baza acestor
informații s-ar putea elabora acte normative și proceduri aplicabile pentru
prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
utilizarea acordurilor cu terțe țări pentru a obține informații care să ajute la
combaterea contrabandei și a falsei declarări a importurilor.
58

CONCLUZII
Evaziunea fiscală a devenit un fenomen omniprezent în plan economic și
social. Amploarea pe care a luat-o evaziunea fiscală este îngrijorătoare deoarece
în lipsa măsurilor de combatere se pare că atentează deja la stabilitatea
economiei naționale.
În plan economic o situație echilibrată a bugetului de stat ar conduce la
echilibrarea macroeconomicã și la asigurarea condițiilor unei dezvoltări
economice.
Pentru combaterea evaziunii fiscale nu este necesar să se impună niște
sancțiuni drastice, ci ar trebui realizat un control fiscal eficient, un sistem
legislativ viabil și poate în primul rând o educație fiscală a cetățenilor.
Legile fiscale trebuie să fie simple, clare, precise și relativ stabile, să se
facă o deosebire între cazurile când legile sunt încălcate cu intenție de fraudă sau
când sunt încălcate din culpă, din neglijență, sau din cauze independente de
voința contribuabilului. Este necesar să se reorganizeze controlul și verificările
fiscale, să se elaboreze de către B.N.R. norme clare cu privire la condițiile ce
trebuie îndeplinite și documentele ce trebuie prezentate de persoanele fizice.
Țara noastră a avut unul dintre cele mai bune coduri de procedură fiscală,
dar care a fost abrogat de regimul de dictatură instaurat după cel de al doilea
Război Mondial.
59

BIBLIOGRAFIE:
Bostan, I. – „Controlul fiscal”, Editura Polirom, București, 2003
Clocotici D.,
Gheorghiu Gh.- „Evaziunea fiscală. Probleme juridice ale răspunderii
contravenționale și penale”, Editura Lumina Lex,
Constanța, 2001
Cristof Ruhl,
Dăianu D.- „Tranziția economică în România – trecut, prezent și
viitor”, Editura Tribuna Economică, București, 2000
Hoanță N. – „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică,
București, 2003
Matei Gh. – „Finanțe publice, ediția a II-a”, Editura Universitatea,
Craiova, 2005
Marinescu I.,
Brezeanu P.- „Finanțe publice și fiscalitate”, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2004
Moșteanu T., Dinu
S.- „Reforma sistemului fiscal dinRomânia”, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2004
Popa Ș.,
Drăgan Gh.- „Spălarea banilor și finanțarea terorismului”, Editura
Expert, 2005
Safta D., Safta M.,
Mrejeru Th.,
Florescu P și
colectivul- „Evaziunea fiscală”, Editura Tribuna Economică,
București, 2000
Șaguna D.,
Tutungiu M.E.- „Evaziunea fiscală”, Editura Oscar Print, București, 2002
Șaguna Dan Drosu – „Drept fiscal și financiar”, Editura Oscar Print, București,
2002
Ungureanu M.A. – „Finanțe publice”, Editura Conphzs, Râmnicu Vâlcea,
2006
Văcărel I. Și
colectivul- „Finanțe publice, ediția a IV-a”, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2006
Vizitiu Gh. – Evaziunea fiscală”, Editura Lumina Lex, București, 2001
*** – Legea nr. 241 din 15.07.2005 privind prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul
60

Oficial nr. 672/27.07.2005
*** – Legea nr. 161 din 19.04.2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenței în exercitarea demintăților publice,
a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și
sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr.
279/21.04.2003
*** – Legea nr. 571/22.12.2003 privind Codul Fiscal, publicată
în Monitorul Oficial nr. 972/23.12.2003, cu completările și
modificările ulterioare
*** – Ordonanța Guvernului nr. 70/28.08.1997 privind
controlul fiscal, publicată în Monitorul Oficial nr.
227/30.08.1997
*** – Ordonanța Guvernului nr. 92/24.12.2003 privind Codul
de Procedură Fiscală, republicată în Monitorul Oficial nr.
863/26.09.2005
*** – Hotărârea Guvernului nr. 745/03.07.2003 privind
organizarea și funcționarea Autorității Naționale de
Control, publicată în Monitorul Oficial nr. 496/09.07.2003
*** – Hotărârea Guvernului nr. 1538/18.12.2003 pentru
organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, publicată în
Monitorul Oficial nr. 12/08.01.2004
*** – Hotărârea Guvernului nr. 1574/18.12.2003 privind
organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice
și a Agenției Naționale de Administrație Fiscală, publicată
în Monitorul Oficial nr. 2/05.01.2004
*** – Carta drepturilor și obligațiilor contribuabililor pe timpul
desfășurării controlului fiscal, Ordinul Ministrului
Finanțelor nr. 1486/03.12.1998
*** – Ordinul ministrului Finanțelor Publice nr.
1753/09.12.2003 pentru aprobarea Codului etic al
inspectorului de control fiscal, publicat în Monitorul
Oficial nr. 929/23.12.2003
*** – Hotărârea Guvernului nr. 1574 din 18.12.2003 privind
61

organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice
și a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, publicată
în Monitorul Oficial nr. 2/05.01.2004
62