ADRIAN BOANTĂ, LUCREȚIA DOGARU, NICOLAE PLOEȘTE ANU [618343]

ADRIAN BOANTĂ, LUCREȚIA DOGARU, NICOLAE PLOEȘTE ANU
AURELIA GIDRO

ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC

Curs IFR

2012

1 ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI ROMÂNESC

CUPRINS

INTRODUCERE 3
Descrierea cursului 3
Obiectivele 3
Formatul și tipul activităților implicate de curs 3
TEMA 1 STATUL ȘI DREPTUL GETO -DAC 6
Organele cent rale ale statului 6
Organele locale ale statului 7
Autoevaluare 7
Bibliografie 7
TEMA 2 STATUL ȘI DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ 8
Organele centrale ale statului 9
Organele locale ale statului 10
Test de autoevaluare 13
Bibliografie 13
TEM A 3 FORME DE ORGANIZARE STATALĂ DUPĂ
RETRAGEREA AURELIANĂ
Retragerea aureliană și consecințele asupra organizării
statale 14
Obștea sătească, principala formă de organizare statală 15
Constituirea vechiului drept românesc 16
Test de autoevalua re. Bibliografie 20
TEMA 4 FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI 20
Constituirea statelor centralizate românești 21
Organizarea politico -statală în perioada feudalismului
dezvoltat 22
Test de autoevaluare 29
Bibliografie 29
TEMA 5 STATUL ȘI D REPTUL ÎN PERIOADA
REGIMULUI FANARIOT 30
Organizarea statală în perioada regimului fanariot 30
Dreptul în perioada regimului fanariot 32
Test de autoevaluare 44
Bibliografie 45

2
TEMA 6
STATUL ȘI DREPTUL ÎN EPOCA MODERNĂ
Statul și Dreptul î n perioada 1821 -1848
Românii la 1848
Perioada 1859 -1900
Transilvania în perioada 1849 -1918

3
INTRODUCERE

Disciplina își propune să abordeze cele două instituții: statul și dreptul prin
prisma istoriei, prezentând cele două instituții în evoluția lor, bazată pe formele de
organizare, instituțiile politice ale statului, precum și cele mai importante momente
legislative .
Dacă în cadrul unui proces, judecătorul se luptă să găsească adevărul faptic
(adevărul obiectiv), istoricul se luptă să prezinte faptele, evenimentele așa cum s –
au întâmplat (istoria obiectivă). De cele mai multe ori judecătorul nu poate ajunge
la acest adevăr, rezumându -se la adevărul judiciar, adică cel ce rezultă din
interpretarea probelor, analiza subiectivă a faptelor etc; la fel cum istoricul, de
cele mai multe ori, va evoca fapte, evenimente prin prisma propriei concepții,
conferind evenimentelor semnificații pe care acestea poate nu le -au avut.

Obiective

TI

Competențe specifice disciplinei
1. Cognitive
Cunoașterea procesului de evoluție a structurilor statale și a dreptului sub aspect istoric;
Cunoașterea și înțelegerea noțiunii de stat, modul de exercitare a puterii în diverse
perioade de timp.
Cunoașterea și înțelegerea formării dreptului românesc: cut umiar și scris.
2. Tehnice sau profesionale
Realizarea unor studii comparative între diverse forme de organizare statală, specifice
spațiului carpato -danubiano -pontic în diverse perioade istorice. (Întocmire de referate)
Interpretarea din punct de vedere istoric a normelor juridice și locul sistemului de drept
românesc în raport cu alte sisteme de drept. Originalitate și „împrumut” în drept.
3. Afectiv -valorice
Formarea unei culturi juridice prin cunoașterea sistemului de stat și de drept în evoluția
sa istorică.  Să prezinte importanța cunoașterii noțiunilor acestei discipline;
 Să familiarizeze studenții cu terminolog ia și limbajul de specialitate, cu utilizarea
corectă a acestora;
 Să prezinte și să explice aspecte e sențiale de organizare și funcționare a statului din
perspectivă istorică ;
 Să cunoască evoluția sistemului de drept .

4

Formatul și tipul activităților implicate de curs
Parcurgerea acestora va presupune at ât întâlniri față în față, cât și studiu individual.
Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În
ceea ce privește activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea
materialelor obligatorii și în rezolvarea sarcinilor și exercițiilor obligatorii. Studenții
au libertatea de a -și gestiona singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite
astfel încât acesta să fie suficient pentru însușirea terminologiei juridice și pentru
sedimentarea cunoștințel or dobândite.

5

STATUL ȘI DREPTUL GETO -DAC

Obiective tema 1
1. Organele centrale ale statului.
2. Organele locale ale statului.
3. Sistemul de drept din Dacia
Autoevaluare tema1
Bibliografie tema 1

Obiective:
– Descrierea principalelor categorii de organe centrale ale statului
– Precizarea atribuțiilor organelor centrale
– Descrierea principalelor categorii de organe locale ale statului
– Descrierea sistemului de drept din Dacia

1. Care sunt organele centrale ale statului dac ?
În legătură cu forma de stat a statului dac s -au exprimat mai multe puncte de
vedere:
– statul creat de Burebista este o monarhie, după modelul monarhiilor
elenistice;
– stat sclavagist începător sau semi – sclavagist ;
– monarhie sclavagistă.

TEMA 1

6 Întreaga putere în stat era concentrată în mâinile regelui, acesta dobândind
puterea, de cele mai multe ori, pe cale ereditară. Regele era totodată și șeful
suprem militar, judecător suprem și chiar mare preot.
În exercitarea atri buțiilor, regele era ajutat de un consiliu (sfat), alcătuit din
sfetnici apropiați și executanți ai voinței sale, cărora regele le încredința diferite
sarcini. Acești înalți demnitari care erau recrutați din clasa aristocratică, se
bucurau de stabilitate ș i erau organizați într -un sistem ierarhizat, care cuprindea:
instituția vice – regelui, dregători însărcinați cu diferite atribuții ( militare, sociale,
etc.), soli, etc.
Un rol deosebit de important în conducerea statului dac îl are marele preot
(uneori a avut atribuțiile unui vice – rege) care alături de puterea religioasă
exercitau și atribuții de judecători.

2. Organele locale ale statului dac

Existența dregătorilor locali cu diferite atribuții dovedește faptul că statul
geto – dac era împărțit în unităț i administrativ – teritoriale și avea un vast sistem
de apărare. Unitățile administrativ – teritoriale sunt conduse de dregători locali
desemnați direct de rege. Acești dregători sunt de două categorii: dregători cu
atribuții administrative și dregători cu atribuții legate de conducerea forțelor
armate aflate pe teritoriul statului.

3. Dreptul în Dacia
În privința dreptului dac trebuie să menționăm că în această perioadă accentul
cade pe dreptul cutumiar. Deși date istorice nu sunt suficiente din poemele lui
Horatius, Ovidius se pot deduce aspecte de ordin juridic.
În privința modalității de tragere la răspundere, dacii își făceau adesea singuri
dreptate, folosind răzbunarea sângelui. În materie de proprietate , pe lângă

7 proprietatea individuală (casele și an exele), exista și proprietatea comună a
comunităților sătești pentru o serie de terenuri, îndeosebi terenurile arabile.
În privința familiei, dacă la început textele antice menționau familia tracă
poligamă (inclusiv cea geto -dacă), odată cu unificarea trib urilor geto -dace în sec. I
î.e.n se consolidează proprietatea privată, monogamia și stratificarea socială. Soția
locuia la bărbat, iar descendența copiilor se stabile după tată. Dintre formele de
constituire a căsătoriei (dacă poate fi vorba despre căsător ie) se cunoștea căsătoria
prin cumpărare. Fetele erau vândute potrivit obiceiului locului fie la licitație
publică fie în mod individual. Cu ocazia încheierii căsătoriei fetele erau
„înzestrate” pentru bunul mers al căsniciei.
În privința dreptului s uccesoral se poate presupune de asemenea, pornind de la
premisa proprietății private și a familiei monogame, că membrii familiei erau cei
care dobândeau patrimoniul succesoral.
În materie jurisdicțională șeful statului era judecătorul suprem.

Organele centrale ale statului dac

– regele ;
– viceregele
– consiliul regelui ;
– preoții ;
– înalții funcționari ai statului ;

Organele locale ale statului dac
– Dregătorii militari
– Dregătorii civili .

8 Autoevaluare tema 1

Rezolvarea testelor se realizează prin parcurgerea temei 1

Bibliografie
1. Dumitru V. Firoiu, „Istoria statului și dreptului românesc” Ed. Fundației
„Chemarea”, Iași, 1993.
2. Emil Cernea, Emil Molcuț, „Istoria statului și dreptului rom ânesc”, Ed.
„Șansa”, București 1994.
3. Florin Negoiță „Istoria statului și dreptului românesc” , Ed. Fundației
„România de Mâine”, București, 2000.
4. Vasile Popa, Adrian Bejan, „Instituții politice și juridice românești” , Ed.
All Be ck, București, 1998.
5. Lucian Boia „Istorie și mit în conștiința românească” Ed. Humanitas,
2002.
1. În dreptul dac exista:
a) dreptul de proprietate exclusiv individuală;
b) dreptul de proprietate individuală și dreptul de proprietate comună;
c) nu putem vorbi despre un asemenea drept.

2. Erau organe centrale ale statului dac:
a) împăratul;
b) domnitorul;
c) regele;
d) viceregele.

9

STATUL ȘI DREPTUL ÎN DACIA ROMANĂ

Obiective tema 2
1. Organizarea provinciei Dacia Romană
2. Organele centrale ale noului stat.
3. Organele locale în Dacia R omană
4. Dreptul daco -roman
Autoevaluare tema 2
Bibliografie tema 2

Obiective:
– descrierea noilor formule de organizare statală în perioada 106 -274 e.n. ;
– descrierea sistemului de drept din Dacia Romană . Aplicarea dreptului în funcție
de stru ctura societății.

1. Organizarea provinciei . Dacia romană
Dacia va avea privilegiul de a fi organizată în condiții optime deoarece
imperiul roman reușise să -și îmbogățească și să -si structureze formele de
organizare. La început Dacia a fost constituită ca o singură provincie, ulterior ea s –
a împărțit în Dacia Superior și Dacia Inferior , iar mai târziu s -a realizat o nouă
împărțire în trei: Dacia Porolissensis, Dacia Apulensis și Dacia Malvensis .
Întrucât se afla la hotarele imperiului, fiind expusă la numer oase atacuri, Dacia a
fost așezată sub supravegherea directă a împăratului.

TEMA 2

10 2. Organele centrale ale statului
a. Guvernatorul Provincia Dacia organizată de Traian face parte din
categoria provinciilor imperiale, subordonată direct împăratului roman și era
condusă de un Guvernator, cu rang consular – legatus Augusti pro pretore –
învestit cu imperium, ceea ce presupune cumularea atribuțiilor de legiferare ( jus
edicendi ), a celor administrative, militare, judecătorești (inclusiv dreptul de a
pronunța pedeapsa c apitală – jus glandi ) și financiare.
O dată cu prima reorganizare a provinciei, conducerea Daciei Superior (care ocupa
un rol predominant în structura organizatorică a Daciei) este încredințată tot unui
guvernator – legatus Augusti pro pretore , iar conduce rea Daciei Inferior este
încredințată unui procurator prezidial – procuror Augusti vice – presidis,
guvernator de rang inferior.
Ulterior, conducerea celor trei provincii este încredințată unui legat imperial al
celor trei provincii – legatus Augusti pro p retore Daciarum Trium .
b. Adunarea provinciei – concilium provinciae – reprezintă un organism
colegial, principalul rol fiind acela de a reprezenta și apăra interesele dominației
romane.
c. Consiliul celor trei Dacii – Concilium trium Dacinorum – reprezint ă o
adunare provincială, înființată doar o dată cu reorganizarea Daciei în cele trei
provincii și se constituie din delegați ai orașelor, având o competență politică,
administrativa și jurisdicțională redusă. Principalul rol se referea la întreținerea „
cultului împăratului”.
d. În subordinea guvernatorului se afla procurorul financiar , răspunzător de
administrația financiară. Există două categorii de impozite:
– impozite directe (tributa): impozitul pe proprietatea funciară, impozitul pe
clădiri, impozitul pe persoană.
Impozite indirecte: impozitul pe moștenire, impozitul pe eliberarea
sclavilor, impozite pe circulația mărfurilor. Taxele vamale sunt colectate prin
intermediul unor oficii special înființate, atât la graniță, cât și în teritoriu.

11 În privința organizării militare, deși pentru cucerirea Daciei a fost nevoie de
o armată numeroasă, pentru cele două războaie de cucerire fiind mobilizați cel
puțin 100.000 de soldați, în provincia Dacia romană a fost păstrată inițial o singură
legiune, Legiunea XIII Gemina cu reședința la Apulum. Ulterior, în urma
atacurilor barbare a fost adusă și cantonată în zonă Legiunea V Macedonica cu
reședința la Potaissa (Turda). Apărarea provinciei se realiza prin: valuri de pământ
(șanț adânc al cărui pământ era așezat lângă șanț și paralel cu acesta), castele,
castre (așezări constituite din ziduri formate din piatră cioplită, cu turnuri).

3. Organizarea locală a provinciei. Categorii de organe locale
Dacia a fost organizată în unități administrativ – teritoriale: așezări urb ane și
așezări rurale.
Așezările urbane sunt de două categorii: colonii și municipii .
Așezările rurale se împart tot în două categorii: așezări de tip roman ( pagus
și vicus) și așezări de tip autohton (obști sătești).
Coloniile sunt centrele urbane p uternic romanizate, locuitorii lor bucurându –
se de plenitudinea drepturilor politice și civile. Unele colonii au beneficiat de jus
italicum (drept al italicilor), astfel că, terenul lor era considerat pământ roman, iar
locuitorii puteau să -și exercite drep tul de proprietate romană, nefiind obligați să
plătească impozitul funciar.
Municipiile sunt localități cu un rang inferior coloniilor. Locuitorii acestora
aveau statut juridic intermediar între cel al cetățenilor romani și peregrini.
Organizarea și conduc erea orașelor a fost încredințată unui consiliu . Numărul
membrilor consiliului era stabilit prin actul de înființare al localității, în funcție de
numărul populației (între 30 și 50). Mandatul era de cinci ani. Membrii consiliului
erau numiți de către magi strați, dintre cetățenii de vază ai localității, fiind necesară
îndeplinirea și a altor condiții (vârsta peste 25 de ani, condiții privind starea
socială). Consiliul avea în componență și membri de drept (foștii magistrați,
inclusiv cei sacerdotali).

12 Pentr u punerea în practică a măsurilor dispuse, consiliul era ajutat de un aparat
funcționăresc, format din:
– magistrați (erau numiți pe o perioadă de un an și aveau atribuții executive și
judiciare);
– edili (erau desemnați de către magistrații municipali și avea u atribuții
privind asigurarea poliției orașului, aprovizionarea piețelor, întreținerea
clădirilor publice);
– questori (aveau atribuții privind administrarea finanțelor și a bunurilor
orașului);
– magistrați sacerdotali ( preoții orașului);
– alți funcționari d e rang inferior (secretari, curieri, slujbași, etc.).
Așezările rurale de tip roman:
– pagus – reprezintă o localitate situată pe teritoriul unei colonii. Conducerea
era încredințată unui prefect ( praefectus), subordonat conducerii coloniei;
– vicus – este lo calitatea situată în afara perimetrului unei colonii, locuitorii
fiind atât cetățeni romani, cât și peregrini, mai ales autohtoni.
Așezările rurale de tip autohton – obștile teritoriale – sunt localități rurale
care s -au menținut, au fost organizate și au funcționat în forma tradițională.
Alte tipuri de așezări: canabe (au fost formate în perimetru castelor romane,
în general, de către meșteșugarii, comercianții bancherii care însoțeau armata
romană, veterani și familiile acestora) și stațiuni balneare .

4. Dreptul daco -roman

În ceea ce privește sistemul de drept, așa cum era de așteptat s -au produs
numeroase transformări, aplicarea dreptului privat roman făcându -se în mod
diferențiat în raport cu statutul juridic al locuitorilor provinciei. Putem spune, fără
să greșim că în urma cuceririi Daciei de către romani s -a născut dualismul
dreptului în provincie: dreptul roman aplicabil anumitor categorii de locuitori, în

13 special cetățenii romani și cutumele peregrinilor aplicabile în continuare
băștinașilor.
Pentru a putea stabili care erau modificările aduse sistemului de drept
trebuie să stabilim mai întâi care era structura populației în provincie, întrucât
dreptul roman sau cutumele dace se aplicau în raport de persoana fizică subiect de
drept.
O primă categori e de locuitori ai provinciei erau cetățenii romani ce locuiau
în orașe și aveau aceleași drepturi civile și politice ca și cei de la Roma, fiind cei
pentru care dreptul roman exista și se aplica. A doua categorie de cetățeni erau
latinii care aveau dreptur i patrimoniale prevăzute de dreptul latin, dar nu aveau
drepturi politice. Marea masă a locuitorilor o formau peregrinii cărora urma să li
se aplice dreptul autohton cutumiar, în măsura în care nu contravenea normelor
dreptului public roman și uneori drept ului ginților (ius gentium) în cazul
raporturilor comerciale pe care le aveau aceștia cu romanii. O altă pătura socială
era reprezentată de sclavi cărora li se aplica dreptul roman dacă se aflau în
proprietatea romanilor și dreptul autohton dacă se aflau î n proprietatea
peregrinilor. În afara acestor categorii au mai existat în Dacia și coloni. Ei nu
trebuie confundați cu locuitorii coloniilor care erau cetățeni romani. Statutul
colonilor era un element nou în societatea dacă, ei fiind săteni legați de pămâ nt, de
moșia pe care se aflau.

14
Autoevaluare tema 2

Rezolvarea testelor se realizează prin parcurgerea temei 2

Bibliografie
1. Adrian Husar , Istoria Antică a României. Dacia Romană Ed. Universității
„Petru Maior” 2004.
2. Vladimir Hanga Istoria dreptului românesc -Dreptul cutumiar, Ed.
Fundației Chemarea, Iași, 1993. 1. Dreptul în Dacia Romană:
a) Era exclusiv cutumiar;
b) Era exclusiv scris
c) Nu se poate vorbi despre existența unui sistem de drept
d) Niciuna dintre variante
2. Consiliul celor trei Dacii:
a) Este organul c olegial ce se constituie in anul 106 e.n imediat după cucerirea
Daciei;
b) Este organul colegial ce avea ca principală atribuție întreținerea cultului
împăratului;
c) Niciuna dintre variante 1. Organele centrale în Dacia Romană :

– Guvernatorul
– Consiliul celor trei dacii;
– Procurorii financiari;
– Adunarea Provinciei ;

2. Organele locale:
– Consiliu;
– Magistrați;
– Edili
– Questori

15 3. Romulus Gidro, Drept Roman, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2005.
4. Florin Negoiță „Istoria statului și dreptului românesc” , Ed. Fundației
„România de Mâine”, București, 2000.

FORME DE ORGANIZARE STATALĂ DUPĂ RETRAGEREA
AURELIANĂ

Obiective tema 3
1. Retragerea aureliană și influența asupra organizării statale
2. Obștea sătească principala formă de organizare
3. Vechiul drept românesc. Constituire și origine
Autoevaluare tema 3
Bibliografie tema 3

Obiective:
– identificarea principalelor forme de organizare după retragerea aureliană ;
– identificarea organelor de conducere din cadrul obștii sătești
– descrierea vechiului drept românesc și identificarea izvoarelor acestuia

1. Retragerea aureliană și consecințele asupra organizării statale
După strămutarea oștilor romane din nordul în sudul Dunării, populația daco –
romană și -a continuat existența pe pământul fostei provincii în condiții noi.
Relațiile sociale în care au trăit autohtonii până la formarea primelor state feudale
TEMA 3

16 unitare și independente au avut un caracter specific, determinat de persistența
comunităților vicinale ce existau încă din epoca dacică.
Procesul de teritori alizare a comun ităților sătești necesită o dezvoltare a
tehnicilor agricole și pastorale, care să asigure locuitorilor din comunitate hrana
necesară în cadrul unei agriculturi practicate prin lăzuiri, defrișări sau desțeleniri
periodic repetate și mutatoare în cadrul ace luiași trup de moșie.
Pe de altă parte, teritorializarea implică existența unor organe administrative
care să supravegheze asemenea lotizări și defrișări și să dispună de o parte a
producției necesare întreținerii acestor organe.
Comunitățile sătești, exis tând din epoca geto -dacă și menținându -se în
perioada romană mai ales în regiunile ocupate de dacii liberi, au constituit, printr -o
lentă generalizare, forma de organizare social – politică a autohtonilor în procesul
cristalizării relațiilor feudale. Forme politice premergătoare statelor feudale,
obștile sătești vicinale sau teritoriale, aveau o trăsătură comună rezultată din faptul
că și obștea și statul feudal s -au constituit pe baza unor organisme teritoriale și nu
pe legături de familie.

2. Obștea săteasc ă principala formă de organizare
În timpul năvălirii populațiilor migratorii , organizațiile social – politice în
cadrul cărora autohtonii își desfășurau activitatea erau comunitățile sătești sau
vicinale, unite adesea în confederații puternice, conduse de căpetenii cu
competență militară și civilă. În subordinea acestora se găseau forța armată a
comunității care dispunea totodată și de un sistem perfecționat de fortificații.
Obștea sătească teritorială a îmbrăcat forma unei democrații electi ve ce exercita
conducerea prin următoarele organe:
– o căpetenie aleasă denumită jude, jupân, cneaz cu atribuții
administrative și judecătorești;
– un consiliu format din acei „oameni buni și bătrâni” ( sfatul
bătrânilor) ;

17 – adunarea întregii obști (adunarea megieșilor) cu o com petență
generală privind problemele obștii.
Procesul de teritorializare a comunităților gentilice, adică transformarea
acestora în obști sătești, de vecinătate, a cunoscut două aspecte : în centrele dacice
stăpânite de romani dezvoltarea teritorială a fost mai puternică și mai radicală,
datorită lichidării elementelor de structură gentilico – tribală, pe când în regiunile
dacilor liberi asemenea structuri s -au păstrat și după retragerea aureliană.
Acest fapt, adică modul primordial de constituire a satelor, formează un puternic
argument pentru continuitatea daco – romanilor și apoi a românilor în spațiul
carpato – ponto – danubian.

3. Vechiul drept românesc. Constituire și origini
Dreptul aplicat în perioada migrațiunilor este un drept „obișnuielnic”,
cutumiar . Acest sistem normativ nu este creația unui moment oarecare din trecut ci
un proces îndelungat care, în linii mari, se confundă cu însăși nașterea și
dezvoltarea poporului român. Acest drept românesc, ius Valachicum , cum va fi
numit mai târziu în document ele latine interne sau externe, a constituit la început
un sistem destinat unei societăți comunitare fără clase, dar, după înglobarea
comunităților vicinale în organisme politice de tip statal, el a devenit adevărat
drept pozitiv destinat să consolideze so cietatea în cu rs de necontenită stratificare.
Noile organisme au găsit multe din aceste norme străvechi utile și de aceea
le-au înglobat în propriul lor sistem de drept ( propter legem ). În general au fost
acceptate acele străvechi obiceiuri care asigurau un minimum de echitate socială,
absolut necesare oricărui sistem de drept. De pildă, menținerea instituției
„oamenilor buni și bătrâni” constituie un exemplu în acest sens, un omagiu „
necesar” adus unui organ printr -o subtilă dialectică avea să asigure no i finalități în
cadrul vechilor comunități înglobate acum în formațiuni mari de tip statal.
Originea vechiului drept românesc

18 Cu privire la originea vechiului drept românesc s -au conturat numeroase
puncte de vedere în literatura de specialitate ce vizează diverse coordonate ale
dreptului :
– originea daco – romană
– originea exclusiv romană
– originea tracă
– originea slavă
Ne propunem să evidențiem punctele de vedere exprimate în doctrină cu
privire la originea dreptului românesc fără a accentua una sau alta dintre păreri,
întrucât vechiul drept românesc s -a constituit și a fost influențat atât în etapa de
formare a poporului român cât și ulterior în perioada de constituire a statelor
medievale românești, prin prisma culturii și dreptului popoarelor cu ca re am venit
în contact.
Astfel :
a) originea daco -romană a fost susținută de Dimitrie Cantemir care afirma
existența unor obiceiuri cu putere de lege la daci care au fost înlocuite cu legi
romane, iar ulterior legile romane au fost înlocuite de către daci.
Aceeași idee a fost susținută de către S.G. Longinescu care confirmă că
obiceiurile juridice dace au fost transmise din moși – strămoși, peste acestea s -au
suprapus legile romane și rezultatul a fost un fond juridic propriu. Elementele de
bază ale dreptul ui românesc au fie o origine traco – dacă fie origine romană.
O serie de instituții și obiceiuri juridice precum dreptul de preemțiune,
regimul succesoral, instituția jurătorilor, obiceiul pietrelor de hotar au o origine
dacă, iar o serie de instituții de drept public (cnezatul, voievodatul) sau drept
privat (dreptul de proprietate asupra pământului, dreptul de moștenire, principiul
egalității sexelor la moștenire) au origine romană.
Principiile de bază ale dreptului roman au intrat în conștiința publică, s -au
perpetuat, și după retragerea legiunilor romane au fecundat dreptul consuetudinar
traco -dac într -o puternică creație juridică ce s -a menținut ca obicei al pământului și

19 a guvernat activitatea omenească timp de XVI secole, născându -se acel jus
Valachicu m.
b) originea exclusiv roma nă a fost împărtășită și argumentată de I. Peretz
pornind de la teza nimicirii totale a dacilor și dispariția acestora în momentul
cuceririi Daciei de către romani și de aici se considera că vechiul drept românesc a
fost dreptul roman clasic din momentul cuceririi Daciei, fiind implementat în
zonă de coloniștii romani.
c) originea exclusiv tracă a fost argumentată de I. Nădejde care afirma că
„dreptul trac e baza dreptului nostru consuetudinar.”
d) originea slavă a impus un cure nt ai cărui adepți A.D. Xenopol , C.G.
Disescu, P. Negulescu susțineau că dreptul românesc nu a suferit numai o
puternică influență slavă, dar că elementele slave alcătuiesc rădăcinile vechiului
drept românesc.
Teoria se bazează pe asemănările dintre insti tuțiile de drept agrar românesc și
slav. Se susținea că proprietatea comună a moșnenilor și răzeșilor ar fi în
conținutul său aceeași cu proprietatea comună a zădrugei sau a mirului.
Teoria slavistă a fost combătută de I. Peretz, D. Onciu, I. Bogdan, N. I orga,
I.D. Condurachi, și G. Fotino, autorii punând accentul pe elementul fundamental
daco -roman, dar confirmau existența unei influențe slave.
Pentru a diferenția proprietatea comună slavă de cea română, N. Iorga
aprecia că: „organizarea familială slavă a vea la bază o democrație primitivă sub
cârmuirea tatălui de familie, în timp ce proprietatea românească se caracteriza
prin simțul de solidaritate rurală ce provenea din descendența comună a tuturor
locuitorilor satului din același strămoș, creator al pămâ ntului „în pustiu”,
defrișător numit „bătrân” sau „moș” – deci raporturile în instituția proprietății
moșnenilor derivă numai din dreptul de proprietate deplin și exclusiv al
strămoșului”.

20 Majoritatea autorilor sunt de acord că există o oarecare influență s lavă asupra
obiceiurilor populare românești care însă nu au putut altera sau schimba în
totalitate dreptul cutumiar românesc.
Dacă slavii au izbutit să transmită daco -romanilor un anumit număr de
cuvinte slave, totuși ei nu au fost în stare a le da în acel ași timp o mentalitate nouă
sătească ci, dimpotrivă aceștia au împrumutat de la autohtoni această mentalitate.
La întâlnirea a două popoare se împrumută mai ușor elementele lingvistice decât
tradițiile și obiceiurile, la care putem adăuga și faptul că prin trecerea masivă a
Dunării, slavii rămân în Dacia fără organizare politică fiind supuși asimilării de
către elementul românesc majoritar.

Autoevaluare tema 3
1. Obștea sătească are la bază:
a) Criteriul apartenenței la aceeaș i familie;
b) Criteriul folosinței în comun a unei suprafețe de teren;
c) Criteriul financiar
2. Principalul organ unipersonal în cadrul obștii este:
a) Domnul;
b) Voievodul;
c) jupânul Organe cu atribuții în cadrul obștii sătești :

– o căpetenie aleasă denumită jude, jupân,
cneaz cu atribuții administrative și
judecătorești
– un consiliu format din acei „oameni buni și
bătrâni” ( sfatul bătrânilor) ;
– adunarea întregii obști (adunarea megieșilor)
cu o competență generală privind problemele
obștii.
–

21
Rezolvarea testelor se realizează prin parcurgerea temei 3

Bibliografie
1. Alexandru Herlea, „ Studii de istorie a dreptului” – Dreptul de proprietate,
Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1985 .
2. S. G. Loginescu, „Istoria dreptului românesc din vremile sale cele mai
vechi și până astăzi” , București, 1908 .
3. Valeriu Șotropa, „Introduc ere și bibliografie la istoria dreptului român”
Cluj Napoca, 1937 .
4. Emil Cernea, Emil Molcuț, „ Istoria statului și dreptului românesc” Ed.
Universul Juridic, București, 2004 .

FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEȘTI

Obiective tema 4
1. Constituirea statelor centralizate românești
2. Categorii de organe centrale în Țara Românească și Moldova
3. Categorii de organe centrale în Transilvania în perioada voievodatului și
principatului
Autoevaluare tema 4
Bibliografie tema 4

TEMA 4

22
Obiective:
– descrierea procesului de constituire a statelor medievale românești
– modul de desemnare și atribuțiile organelor de conducere a statului
– asemănări și deosebiri între organizarea și funcționarea Transilvaniei și
celelalte două țări române

1. Constituirea statelor române centralizate
Dezvoltarea economică și stratificarea socială au atras după sine și o
dezvoltare din punct de vedere politic, aspect ce poate fi relevat de constituirea
cnezatelor și voievodatelor.
Procesul de constituire a statelor române centralizate s -a desfășurat în mai
multe etape:
– formarea unor uniuni sau confederații de oști pe baza unirii mai multor
obști teritoriale. Aceste uniuni sau confederații de obști se caracterizează
printr -o organizare și structură socială mai complexă și pr in stăpânirea unui
teritoriu mai vast.
– conturarea, pe baza confederațiilor de obști a unor formațiuni politice de
sine – stătătoare, atestate documentar, pe întreg teritoriul carpato –
danubiano – pontic, purtând diverse denumiri: țară, voievodat, cnezat,
câmpulung, câmp etc.(sec. IX – X). În această perioadă are loc și un proces
de cristalizare a normelor juridice cutumiare într -un sistem de drept
românesc ( legea țării sau legea românească) având practic, rădăcinile în
vechiul obicei al pământului din ti mpul obștilor sătești. Ansamblul
normelor ce formează legea țării vor continua să fie aplicate și în perioada
feudalismului dezvoltat, alături de legile scri se.
– constituirea, pe baza unirii formațiunilor politice menționate mai sus, sub o
conducere politic ă, militară și socială unitară, a statelor feudale centralizate:
Transilvania, Țara Românească și Moldova.

23 Încercarea de unificare a acestor formațiuni a fost greu de realizat din cauza
dominației mongole în zonă și a legăturilor de vasalitate pe care o pa rte din aceste
formațiuni politice le aveau față de Ungaria. Luptele duse de Litovoi și mai apoi
Basarab I Întemeietorul (victoria obținută de Basarab în 1330 la Posada împotriva
lui Carol Robert) au însemnat actul de naștere a unui nou stat Țara Româneasc ă.
La începutul sec. XIV românii din estul Carpaților aveau un nivel similar de
dezvoltare social -economică și politică similar cu cel din sudul Carpaților.
Lichidarea vasalității formațiunilor politice nou conturate față de Ungaria a fost
realizată de arm ata română sub conducerea lui Bogdan din Maramureș care în
1364 reușește să -l învingă pe Balc reprezentantul regelui, luând naștere astfel o
nouă țară Țara Românească a Moldovei.
Integrarea administrativă a Ardealului s -a realizat relativ târziu chiar dacă în
urma ciocnirilor dintre armatele maghiare și voievodatele românești, primii au
avut câștig de cauză. Voievodatul lui Menumorut nu a fost efectiv ocupat, el
aflându -se în sec. X, XI sub stăpânirea românilor care colaborau cu oficialitățile
maghiare. Pân ă la mijlocul sec. XIII, ungurii nu au reușit să constituie comitatele
(forme de organizare administrativă împrumutate de la germani), vechile forme de
organizare românești –cnezatele și voievodatele fiind menținute – s-au
transformate în noi forme de orga nizare administrativă districtele. La rândul lor
secuii și sașii colonizați în Transilvania au adoptat un sistem propriu de organizare
administrativă: scaunele.

2. Organizarea politico -socială în perioada feudalismului dezvoltat
Din punct de vedere al ti pului istoric de stat, cele trei state românești sunt
state feudale.
De la formarea lor și până la sfârșitul secolului XVII, forma de
guvernământ a Țării Românești și a Moldovei poate fi caracterizată ca o monarhie
centralizată fără a se atinge însă stadi ul absolutismului sau o monarhie

24 reprezentativă pe stări. După intensificarea dominației otomane și instaurarea
regimului turco – fanariot, monarhia a căpătat accente absolutiste.
Transilvania a cunoscut mai multe tipuri de guvernare:
– forma voievodatului ( sec. XIII – 1541), având un regim monarhic
centralizat fără absolutism,
– principat autonom sub suzeranitatea Porții Otomane ( 1541 – 1691) –
monarhie a stările privilegiate
– principat sub dominație austriacă ( 1691 – 1867).

3. Organizarea centrală a statul ui
3.1. Țara Românească și Moldova
A. Domnitorul
Domnitorul, numit și domn sau adesea voievod, deținea calitatea de șef al
statului. Până în secolul XVII această calitate se dobândea pe baza unui sistem
ereditar – electiv. După instaurarea regimului fanariot s-a practicat numirea sau
învestirea de către Poarta Otomană.
Caracteristicile domniei:
– domnul este șeful monarhiei feudale
– caracter viager și ereditar, de cele mai multe ori
– caracter teocratic – sursa puterii este D -zeu, iar domnitorul era considerat
reprezentantul lui D -zeu pe pământ
– puterea domnului era absolută (domnitorul era singurul stăpânitor), dar
puterea putea fi limitată, datorită obligației domnitorului de a respecta
preceptele religioase sau de intervenția boierimii.

Atribuțiile domniei :
1. Atribuții legislative : domnul era unicul legiuitorul țării, reprezentând
voința lui D -zeu. Putea emite acte normative (hrisov, așezământ, legătură)
de multe ori după consultarea cu sfatul domnesc.

25 2. Atribuții administrativ – financiare: stabilea împărțirea te ritoriului,
stabilirea și perceperea impozitelor, acorda scutiri financiare, numea
dregătorii, exercita dreptul de a bate monedă etc.
3. Atribuții legate de politica externă, pe care le exercita după consultarea cu
sfatul domnesc : încheia tratate cu alte put eri, deținea dreptul de a declara
război sau pace, dreptul de a trimite și de a primi soli, dreptul de a acorda
sau de a retrage sprijinul diplomatic
4. Atribuții militare : le exercita în calitatea sa de comandant suprem militar
(uneori chiar pe câmpul de lu ptă, în fruntea oștirii).
5. Atribuții judecătorești : aceste atribuții îi reveneau în mod tradițional, și le
putea exercita direct sau le putea delega altor persoane de încredere.
Deținea rolul de judecător suprem, având dreptul de a judeca, în ultima
instan ță orice cauză și orice persoană, putând aplica chiar pedeapsa cu
moartea. Tot domnitorul deținea dreptul de grațiere. Hotărârile juridice
pronunțate de domn ( de obicei, după consultarea sfatului domnesc) aveau
forță obligatorie doar pe timpul domniei ace stuia. Domnitorul putea stabili
și modul de executare a hotărârilor pronunțate.
6. Alte atribuții:
– atribuții legate de organizarea și funcționarea bisericii. Domnitorul nu
intervenea în probleme de dogmă, dar îi confirma în funcție de mitropoliți
și episcopi, decidea înființarea mitropoliilor sau a unor așezăminte
monahale
– acorda privilegii și ranguri boierești
– înființa sate și târguri
– aproba căsătoriile în familiile boierești
– autentifica sau confirma acte de proprietate (atât cele emise de el, cât și cele
emise de predecesori)

B. Organul reprezentativ

26 Adunarea reprezentativă a purtat diverse denumiri: Sobor, Mare Sobor,
Marea Adunare a Țării, Sfatul cel Mare al Țării și a avut, în principal, atribuții
politice (alegerea domnitorului) și judecătorești.

C. Sfatul d omnesc
A purtat denumirea de divan începând cu secolul al XVI -lea. A reprezentat
modalitatea de participare a boierimii la conducerea țării. Era format din
reprezentanții marii boierimi și ai clerului, având în general între 12 și 25 de
membrii. Cea mai ma re perioadă de timp a avut rol consultativ: întărea actele
domnitorului de transfer a proprietății sau actele de acordare a imunităților,
participa la judecarea proceselor, era consultat de domn în diferite în diferite
probleme financiare, extreme, privind conducerea armatei sau a bisericii etc.
Până în secolul al XV -lea, raportul de forțe dintre domn și sfatul domnesc a
fost favorabil sfatului, în special datorită componenței acestuia, respectiv făceau
parte din sfatul domnesc doar vechii boieri, ,,boieri i de țara’’ ( fără dregătorii).
Începând cu cea de -a două jumătate a secolului al XV -lea, balanța se înclină de
multe ori în favoarea domnitorului. Acest aspect a fost favorizat și de schimbarea
treptată a componenței sfatului, numărul preponderent fiind c el al boierilor cu
dregătorii (obținute prin bunăvoința domnitorului și astfel supuși voinței acestuia)
ceea ce a permis acapararea puterii în mâinile domnitorului.

D. Dregătorii
Dregătoria reprezintă o demnitate tipic feudală. Dregătorii erau înalții
slujba și ai statului, numiți de către domnitor și cărora le erau încredințate atribuții
în cadrul curții domnești, atribuții administrative, judecătorești și militate. La
numire, dregătorii depuneau un jurământ de credință față de domn. Puteau fi
schimbați din f uncție practic oricând de către domnitor. În cea mai mare parte a
perioadei feudale, dregătorii nu au fost remunerați, fiind, în schimb, recompensați

27 de către domn pentru diferite servicii făcute, prin acordarea de danii de moșii,
acordarea unor imunități sau a unei părți din veniturile domeniale.
Dregătorii pot fi clasificați în dregătorii mari (doar aceștia puteau face parte
din sfatul domnesc) și dregătorii mici. După tipul de atribuții cu care erau
însărcinați, există mai multe categorii:
– dregători cu a tribuții față de țară;
a. logofătul – era șeful cancelariei, purtătorul marelui sigiliu, deținea și o
serie de atribuții judiciare;
b. vornicul – era administratorul curții domnești, responsabil de asigurarea
pazei granițelor, atribuții judiciare
c. vistiernicul – responsabil cu strângerea veniturilor statului, strângerea
birului către Poartă, deținea atribuții jurisdicționale în procesele privind stabilirea
și perceperea dărilor;
– dregători cu atribuții față de persoana domnitorului
a. postelnicul – era traducătorul domnitorului, coordona relațiile cu alte state;
b. spătarul – era cel care păstra spada domnitorului, prelua conducerea oștirii
în caz de război
c. paharnicul – responsabilul cu pivnițele domnului
d. stolnicul – responsabil cu aprovizionarea cu hrană a curții domnești
e. comisul – responsabil de grajdurile și hergheliile domnitorului

– dregători teritoriali
a. banul Craiovei, respectiv portarul Sucevei.

3.2. Transilvania
A. Voievodul. Principele
În perioada voievodatului, conducerea centrală aparținea voievodu lui, care
trebuia numit și revocat de regele maghiar, deși, de multe ori, voievozii autohtoni
au reușit să se impună prin forțe proprii.

28 Atribuțiile voievodului:
 Atribuțiile administrative: numea în funcție pe vice -voievod sau pe
conducătorii comitatelor o ri alți slujbași, convoca adunările (congregațiile)
nobililor,
 Atribuții militare: deținea rolul de comandant suprem al armatei din
Transilvania,
 Atribuții judecătorești: exercitarea lor îi era limitată de competența
comitatelor, a scaunelor săsești sau se cuiești, de competența bisericii sau de
atribuțiile superioare ale regelui maghiar.
În exercitarea atribuțiilor ce îi reveneau, voievodul avea la dispoziție un corp
de dregători, dar mai puțin structurat decât cel din Țara românească sau Moldova.
Cele mai importante poziții erau deținute de vice -voievod (numit de voievod),
notarul voievodal (șeful cancelariei), judele curții voievodale.
În perioada principatului autonom sub suzeranitatea Porții Otomane,
principele (șeful statului) era ales de către Dieta T ransilvaniei, dar trebuia
confirmat în funcție de către Imperiul otoman. Alegerea se face pe viață, iar la
numire, principele se angaja să respecte privilegiile nobililor și ale bisericii.
Atribuții le principelui:
 Atribuții legislative: deținea dreptul de a propune proiecte de legi, dreptul
de a sancționa legile votate de Dietă, dreptul de a convoca Dieta,
 Atribuții administrative: principele era titularul dreptului de proprietate
supremă; conferea titlurile de noblețe, numea diferiți slujbași,
 Atribuții le gate de relațiile internaționale: avea dreptul de a declara război
sau pace
 Atribuții jurisdicționale: deținea calitatea de judecător suprem în diferite
cauze civile și penale, deținea dreptul de grațiere
 Atribuții militare: era comandantul suprem al forțe lor armate.

29 Pe lângă principe funcționa Consiliul intim, care avea, în special, atribuții
consultative, principele fiind ținut să respecte sfaturile consiliului. Era format din
reprezentanți ai națiunilor privilegiate și, în realitate, era un instrument pr in care
nobilimea transilvăneană iți exercita controlul asupra principelui.

B. Adunarea reprezentativă
În perioada voievodatului, rol de adunare reprezentativă l -a avut
Congregația nobililor, constituită pe criteriul reprezentativității stărilor. Era
formată din reprezentanții stărilor privilegiate. Voievodul deținea dreptul de a
convoca adunarea, iar convocarea se făcea periodic. A avut un rol deosebit,
datorită capacității congregației de a „ratifica” actele legislative adoptate de Dieta
Ungariei, ca re urmau sa fie aplicate pe teritoriul Transilvaniei. Alături de
competența de a ratifica acte legislative, adunarea avea și atribuții administrative,
fiscale si judiciare.
Inițial făceau parte din adunarea nobiliară si reprezentații feudalilor români.
Ulterior, prin „ Unio trium natiorum ” (1437) s -a interzis expres accesul nobilimii
române la exercitarea puterii politice.
În perioada principatului autonom sub suzeranitatea Imperiului Otoman,
adunarea reprezentativă (Dieta) e fost formată din reprezenta nții nobilimii,
reprezentanții orașelor, cetățenilor, comiți si mari dregători, recrutați numai din
rândul celor trei națiuni privilegiate. A desfășurat o activitate regulată și
permanentă, concretizată într -un mare număr de acte legislative din variate
domenii.

30

Autoevaluare tema 4

Rezolvarea testelor se realizează prin parcurgerea temei 4

Bibliografie
1. Dumitru V. Firoiu, „Istoria statului și dreptului românesc” Ed. Fundației
„Chemarea”, Iași, 1993.
2. Emil Cern ea, Emil Molcuț, „Istoria statului și dreptului romjânesc”, Ed.
„Șansa”, București 1994. Organele centrale ale statului din Țar a Românească și
Moldova
– domnul ;
– Sfatul Domnesc ;
– Adunarea Reprezentativă
– dregătorii ;

Organele centrale ale statului din Transilvania
– voievodul (principele)
– Adunarea reprezentativă (Dieta)
– Congregații nobiliare
1. Voievodul este organul central din Transilvania în perioada:
a) Regatului;
b) Princi patului;
c) Dualismului austro -ungar;

2. Sfatul Domnesc este:
a) un organ colegial;
b) un organ consultativ;
c) un organ de judecată .

31 3. Florin Negoiță „Istoria statului și dreptului românesc” , Ed. Fundației
„România de Mâine”, București, 2000.
4. Vasile Popa, Adrian Bejan, „Instituții politice și juridic e românești” , Ed.
All Beck, București, 1998.

STATUL ȘI DREPTUL ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT

Obiective tema 5
1. Organizarea statală în perioada regimului fanariot.
2. Dreptul în perioada regimului fanariot
Autoevaluare tema 5
Bibliografie t ema 5

Obiective:
– identificarea categoriilor de organe ale statului în perioada regimului fanariot ;
– descrierea sistemului de drept în perioada regimului fanariot ;

1. Organizarea statală în perioada regimului fanariot.
Instaurarea regimulu i fanariot la începutul sec. XVIII a avut ca principal
efect diminuarea autonomiei celor două țări române (Țara Românească și
Moldova) și creșterea dependenței față de Poarta Otomană. Perioada a fost una de
instabilitate, întrucât în aproape 100 de ani s -au perindat pe scaunul celor două țări
române 36 de domni în Moldova și 39 de domni în Țara Românească.
Regimul fanariot este o expresie a dominației otomane
caracterizându -se prin:
– vânzarea funcțiilor;
TEMA 5

32 – îngreunarea sistemului fiscal;
– creșterea sa rcinilor pe seama țăranilor;
– progrese realizate în privința sistematizării dreptului (Alexandru Ipsilanti
în Țara Românească și Constantin Mavrocordat în Moldova).
În privința organelor statului, forma de organizare avea în vedere aceleași
instituții:
Domnul – începând cu 1731 este numit de sultan pe o perioadă de 3 ani;
– deține atât puterea executivă cât și cea legislativă fiind considerat un
funcționar otoman;
– principala preocupare a domnului era cea de ordin fiscal întrucât mulți din
domnii fanarioț i se împrumutau cu sume imense pentru a cumpăra scaunul celor
două principate urmând ca pe seama poporului să restituie aceste împrumuturi;
– începând cu anul 1802 domnii erau numiți pe o perioadă de 7 ani și nu
puteau fi destituiți înainte de termen decât pentru delicte grave;
– funcția externă a statului a fost anihilată pe durata regimului fanariot,
domnii fiind obligați să aplice tratatele încheiate de Poartă;
– funcția de apărare a fost diminuată, armata fiind redusă la o simplă poliție
a domnului.
Divanul domnesc era un organ deliberativ cu un rol neînsemnat, care în
majoritatea cazurilor era evitat de domn. Funcțiile cheie din cadrul divanului erau
încredințate boierilor greci, boierii pământeni fiind eliminați treptat din cadrul
acestui organ consult ativ.
Organizarea fiscală a suferit numeroase transformări. Inițial veniturile
domnului și cele ale statului formau un tot unitar. Începând cu a două jumătate a
sec. XVIII se realizează separarea cămării domnești de visteria statului. În ceea ce
prive ște cămara domnească, aceasta era constituită din impozite indirecte (venitul
vămilor, venitul ocnelor, oieritul, vinăritul), iar visteria statului era formată în
principal din impozitul personal (capitație).

33

2. Dreptul în perioada regimului fanariot
În secolul al XVIII -lea progresul dreptului scris este substanțial. Cu privire la
aplicabilitatea dreptului scris în cadrul relațiilor sociale există unele controverse.
Astfel, unii autori consideră că realizările în materia dreptului scris din această
perioadă sunt de o importanță fundamentală pentru dezvoltarea dreptului și a
instituțiilor publice în general, în timp ce alți autori, consideră că aceste codificări
au cunoscut în principal o aplicare mai largă în organizarea de stat și mai redusă în
raportur ile private, dreptul scris nereușind să înfrângă cutuma, datina cea veche .
Ceea ce s -a realizat în această perioadă, fără putință de tăgadă, au fost codificările
de pravilă și obicei, într -o încercare de sistematizare a dreptului românesc.

2.1. Manualul de legi
Prima încercare de codificare a fost realizată în vremea lui Ștefan Racoviță,
de către marele paharnic Mihail Fotino care a încercat să reunească legea
imperială și canonică bizantină ( jus receptum ), legea domnească ( jus novum ) și
obiceiul pământul ui într -un singur cod care să fie folosit și aplicat de judecători.
Juristul Mihail Fotino este de origine greacă s -a născut în insula Chios și a fost
cunoscut sub acest nume numai după ce s -a stabilit în Țara Românească. În
lucrările sale figurează și sub numele de „Photinopoulos” din Chios spre a se
deosebi de celelalte familii Fotino din Țara Românească.
Mihail Fotino s -a căsătorit la București cu Zinca Hiot și a avut doi fii:
Theodor și Anton Fotino care au avut funcții de judecător.
Opera l ui Mihail F otino cuprinde sinteza legislativă „Manual de legi” cunoscută
în unele manuscrise sub denumirea de „Antologie” , „Culegere” , „Eclogă” sau
„Sintagmă”.
Manualul de legi cunoaște trei variante: ediția din 1765, prezentată
domnului Ștefan Racoviță, ediția 1766 prezentată domnitorului Scarlat Grigore

34 Ghica și ediția din 1777 care are un conținut mai dezvoltat decât primele două
variante, cuprinzând și o culegere de obiceiuri juridice românești.
Alături de lucrările cu un conținut juridic Mihail Fotino a redactat și lucrarea
„Povețe” (1781), adresată unuia dintre fiii săi. Nicolae Iorga caracteriza această
lucrare ca fiind „o scriere de pedagogie”.
„Manualul de legi” reprezintă o sinteză, ce poate fi considerată o pravilă,
un tratat și o codificare legislativă dest inată a fi aprobată de domnitor ca legiuire a
Țării Românești.
Variantele din 1765 și 1766 au fost întărite prin emiterea unor hrisoave
domnești „publicată ca să fie aplicată în toate tribunalele acestei țări pentru
împărțirea dreptății, temelie fiind și c ălăuză la aplicarea tuturor legilor și
dreptelor judecăți” în timp ce varianta din 1777 n -a primit întărirea domnească.
Izvoarele „Manualului” ce a circulat în limba greacă au fost Basilicalele,
Legislația lui Iustinian, legea agrară bizantină, „Hexabiblul lui Armenopol”,
unele canoane și nomocanoane. Autorul relevă și o serie din regulile dreptului
consuetudinar românesc, iar redactarea din 1777 prezintă pe larg obiceiurile
juridice din Țara Românească.
În această variantă din 1777, un adevărat cutumiar r omânesc, este
prezentată instituția trimiriei ca instituție de drept cutumiar deși ea se găsea
reglementată în „Îndreptarea legii” 1652 aspect ce explică faptul că o serie de
instituții juridice deși legiferate ca urmare a aplicării îndelungate și a asimil ării lor
sunt considerate instituții de drept cutumiar românesc.

Structura Manualului
Lucrarea cuprinde instituții de drept laic și bisericesc, dispozițiile fiind
sistematizate pe ramuri de drept:
a) organizarea și funcționarea statului – dispoziții privi nd relațiile dintre stat și
biserică; dispoziții privind rolul domniei în organizarea statului și distribuirea
justiției; dispoziții privind aparatul administrativ.

35 b) drept procesual și organizare judecătorească
– se declară nule hotărârile pronunțate de particulari; reclamanții și pârâții pot fi
reprezentați de vechili; se declară că apelul se adresează unei instanțe superioare
punându -se astfel capăt practicii care admitea judecarea apelului în fața primei
instanțe;
c) drept civil – dobândirea proprietăț ii, căsătorie, zestre, divorț, moștenire, donație,
împrumut, chezășie, etc;
d) drept penal – sancțiunile sunt stabilite în raport cu starea socială a vinovaților,
iar dispozițiile legale incriminau pe de o parte, faptele îndreptate împotriva vieții și
cinstei omenești, iar pe de altă parte, faptele prin care se nesocotea autoritatea
regimului politic al țării.
Lucrarea lui Mihail Fotino este definitorie pentru faza pregătitoare celor mai
importante lucrări de codificare ( Pravilniceasca Condică, Codul lui Ca limah,
Legiuirea lui Caragea ) meritorie fiind încercarea autorului de a adapta dreptul
bizantin la realitățile sociale din Țara Românească, precum și identificarea și
sistematizarea obiceiurilor juridice românești în varianta din 1777. Oprea lui
Mihai Foti no este parte constitutivă a vechiului drept românesc și reflectă nivelul
superior al culturii juridice din Țara Românească în secolul al XVIII -lea.

2.2. Pravilniceasca Condică
1. Izvoarele material e ale acestei legiuiri pot fi identificate într -un cumul de
situații:
– curentul de legiferare și codificare al vremii;
– nevoia pentru clasa dominantă de a -și consolida prin texte de legi poziția și
privilegiile;
– neajunsurile obiceiurilor juridice și greutățile ivite în soluționarea unor cauze
care scoteau în evidență conflictul dintre diverse izvoare de drept. În hrisovul prin
care a fost promulgată pravila , Alexandru Ipsilanti arăta că: „mai multă defăimare
nu poate fi la un norod, și mai vârtos la cel de bună credință, decît a viețui fără de

36 pravili, adecă să nu aibă pravili sau să nu urmeze după pravili. Într -acestaș chip
am aflat că domniia mea pre lăcuitorii Valahii carii măcară că uniori urma
împărăteștilor pravili celor de obște și alte ori obiceiurilor pământești, care
obiceiuri, cu cuvînt că sunt din vechime, să sîrguie spre a avea întărire, dară cu
toate acestea nici pravilele pururea într -un chip păzea, nici vechimea obiceiurilor
nezmintit ținea, ci când cu pravilele strica obiceaiurile , când iarăși cu
obiceiurile să împotriviia pravilelor . Din tex tul citat reiese lupta dreptului scris
(pravila ) cu obiceiul pământului și tendința de eliminare a cutumei din viața
juridică, și impunerea pravilei .
– situația politică a Țărilor Române după Pacea de la Kuciuk -Kainargi (1774).

2. Apariția legii
„Praviln iceasca condică” a apărut în anul 1780 ca urmare a promulgării ei
de către domnul Alexandru Ipsilanti. Anul promulgării nu coincide cu anul
întocmirii legii. Din documente rezultă că „Pravilniceasca Condică” a fost
întocmită în anul 1775.
Astfel, în Hrisov ul din 1775 privind organizarea justiției se menționează că:
„Am făcut o pravilă carea și după ce vom arăta -o la toți, tălmăcind -o și pe limba
românească, vom și tipări -o”. De asemenea, în hrisovul referitor la protimisis se
arată : „ Drept aceia, după acea stă dăslușire și luminare a pravilii au a urma de
acum înainte fără zăticnire judecățile prințipatului nostru acestuia la căutările și
hotărârile a acestui fel de pricini, până cînd să va da obștii și cea de noi făcută
antologhie a pravilii, care pentru to ate jălbile s -au scris”.
Deși legiuirea era întocmită în anul 1775, ea a intrat în vigoare în 1780, în
principal din cauza faptului că Poarta nu îngăduia ca domnitorul să facă o lege,
aceasta fiind explicația și pentru faptul că după Matei Basarab și Vasile Lupu, nu
mai apar legi ca ale acestora ci numai hrisoave pentru unele materii (îndeosebi de
organizare și funcționare a statului) sau încercări de pravi le care au circulat numai
în manuscris.

37
3. Autorii Pravilei
În privința autorilor acestei legiuiri nu există date concrete. Deși în
hrisovul din 1775 domnitorul Alexandru Ipsilanti spune : „am făcut o pravilă…”
este puțin probabil ca domnitorul să fie unicul autor al acestei legiuiri, fără a eluda
în acest fel erudiția domnitorului.
În privința autorilor pravilei s -au făcut o serie de supoziții plecând de la
lucrarea lui Toma Carra apărută la Iași în 1777, „Histoire de la Moldavie et de la
Valachie avec une dissertation sur l’ etat actuel de ces deux provices” în care
autorul afirmă că: „Domnul a chemat în țară câțiva oameni instruiți pe care i -a
însărcinat să redacteze acest cod”.
S-au vehiculat astfel numele unor „oameni instruiți ” precum: Ștefan
Raicevici, Franz Ioseph Sulzer, Mihail Fotinopol, Dimitrie Panaiotakis, Ienăchiță
Văcărescu.

4. Izvoarele formale ale Pravilei
Identificarea izvoarelor pravilei se desprinde cu ușurință din hrisovul de
promulgare în care se arată că: „ am strîns cu neîncetate osteneli din pravili ceale
ce sunt mai trebuincioase spre povața judecătorilor, iară din obiceiuri a ales
ceale mai adesea urmate în țară, asemănându -se oareșcum și cu pravilile . Pe
lângă acestea a mai întocmit oarecare dispoziții, povăți… din jălbile ș i pricini ce
pe toate zilele să aduc la auzul său”.
Ca atare izvoarele legiuirii sunt: pravilele, obiceiurile juridice și
jurisprudența.
În privința pravilelor s-au folosit Basilicalele dar și alte izvoare greco –
romane. Obiceiurile juridice au fost folosit e în mod frecvent în conținutul legiuirii,
multe din aceste obiceiuri regăsindu -se și în cutumiarul românesc din 1777 al lui
Mihai Fotino. În legătură cu acest aspect există două puncte de vedere:

38 – Manualul de legi al lui Mihai Fotino a fost folosit drept izvor la întemeierea
Pravilei;
– Pravilniceasca Condică , îndeosebi partea referitoare la obiceiul juridic, a fost
folosită de Mihai Fotino la întemeierea Manualului mai ales Cartea a IV privitoare
la cutuma (1777). Acest aspect nu era greu de realizat înt rucât Pravilniceasca
Condică se afla în manuscris la 1777.
Alături de pravile și obiceiuri în Pravilniceasca Condică au fost introduse și
„ceea ce s -a găsit necesar în urma jalbilor și pricinilor ce au ajuns la auzul
Domnului ”, adică acea jurisprudență ce a trasat unele aspecte privitoare la
aplicarea dreptului. Cuprinsul legiuirii atestă de asemenea bogate cunoștințe
juridice descrise în doctrina vremii în lucrări precum cele ale lui Beccaria,
Montesquieu.

5. Aplicarea în timp
Pravilniceasca Condică s-a aplicat atât în timpul domniei lui Alexandru
Ipsilanti cât și în timpul domniei lui Nicolae Caragea care la 1782 arăta că : „este
și buna lui voință, de vreme ce s -a alcătuit cu Sfat de Obște și întărește, prin
porunca sa, orînduirea lui Ipsilante”.
Praviln iceasca Condică s-a aplicat până la 1 septembrie 1818 când a intrat
în vigoare Legiuirea Caragea, care deși nu abrogă expres vechea legiuire, prin
dispozițiile contrare înscrise înțelege să abroge tacit legiuirea lui Ipsilanti.
După intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea – la întemeierea căreia s -au folosit
texte din Pravilniceasca Condică – vechea legiuire a lui Ipsilanti, a continuat să se
aplice pentru unele raporturi juridice care s -au născut sub imperiul vechii
reglementări.
De la 1 decembrie 1865 oda tă cu intrarea în vigoare a Codului civil
Pravilniceasca condică este abrogată prin prisma dispozițiilor art. 1912, care
abrogă pe lângă Codurile lui Calimach și Caragea și orice legi civile anterioare.

39 Pravilniceasca Condică cuprindea diverse dispoziții r eferitoare la
organizarea judecătorească ( Pentru al doilea departamenturi , Pentru al treilea
departament al vinovățiilor, pentru judecători, pentru vechili ), procedură civilă
(pentru hotărârile judecătorilor, pentru apelații, pentru mărturii pentru jurămân t,
etc), drept civil (pentru zestre, pentru moștenire, pentru trimirie, pentru părinți și
copii, pentru protimisis, etc. ), drept penal.
Natura juridică a acestei legiuiri este disputată, unii autori considerând -o
produs al culturii grecești și o caracteriz ează ca fiind „ cel dintâi cod însemnat
grecesc din timpurile mai noi” , în timp ce alți autori studiind fondul lucrării ce
cuprinde obiceiuri juridice existente la noi, consideră că această părere este
injustă, mult mai aproape de adevăr fiind afirmația că: „deși îmbrăcată, în parte în
haină grecească, Pravila lui Ipsilanti este o legiuire românească și noi suntem
îndreptățiți să o socotim cel dintâi între codurile noastre mai noi”.

C. Manualul juridic al lui Andronache Donici
1. Apariția lucrării
În anul 1805 apare într -o primă versiune Manualul său, cuprinzând 40 de
titluri și 315 paragrafe intitulat „Adunare den pravelile înpărătești sau alegire
cuprinzătoare foarte în scurt, de cele mai trebuincioasă pravele alcătuite cu mare
lesnire, spre înțălegerea și șt iința tuturor”.
În perioada 1805 – 1814 Andronache Donici îmbunătățește prima variantă a
Manualului, iar în 1814 apare o nouă ediție a Manualului Juridic prefațată de o
Predoslovie .
Manualul Juridic este considerat prima operă originală în limba română
alcătuită de un jurist pământean format la școlile din țară.
Izvoarele acestui Manual sunt reprezentate de Basilicale , alte culegeri bizantine
(Hexabiblul lui Armenopol ), hrisoave domnești și obiceiuri juridice .
În Predoslovie , Andronache Donici expune o serie de principii ale dreptului
natural și ale iluminismului ce ar trebui să stea la baza oricărei judecăți și care

40 constituie izvorul de bază al prezentului Manual. De asemenea în Prefață se
afirmă caracterul de știință al dreptului și necesitatea studierii a cesteia, precum și
rolul important al rațiunii în drept: „Egala participare a oamenilor la folosința
rațiunii și la nevoie ca dreptul să izvorască din rațiunea naturală”.
Începutul secolului al XIX -lea a fost marcat în Moldova de necesitatea unei
sistemati zări a dreptului scris respectiv a celor mai uzuale reguli de drept receptate
în Moldova.
Astfel, între 1804 și 1806 această nevoie își găsește rezolvarea în programul
legislativ lansat de Alexandru Moruzi. În cadrul acestui program Toma Carra
traduce în r omânește Hexabiblul lui Armenopol și începe să redacteze în grecește
un mare cod general. Concomitent Andronache Donici realizează în anul 1805
prima variantă a Manualului juridic ce cuprindea: dispoziții generale, dispoziții de
drept civil, dispoziții de procedură civilă.
Versiunea din 1814 a Manualului cuprinde pe lângă materiile abordate în
versiunea inițială și dispoziții de drept penal.
Manualul apare, ca fiind o culegere de drept receptat a cărei valoare constă
în fidelitatea cu care sursele bizantin e erau folosite acolo unde nu se motiva sau nu
se preciza adoptarea altor norme de drept (obicei juridic, lege domnească), la care
se face mai mult o referire sumară.
Opera sa nu se limitează numai la întocmirea acestui Manual Juridic,
Andronache Donici co ntribuind la Redactarea Codului lui Calimach (1817), alături
de Cristian Flechtenmacher și Ananias Kuzanos. Contribuția sa la întemeierea
acestui cod, deși nu poate fi dovedită în mod direct rezultă din faptul că titluri
referitoare la logodnă, căsătorie, moștenire au fost folosite întocmai cu formularea
inițială din Manualul Juridic.
De asemenea Andronache Donici a contribuit la întocmirea unor acte cu
caracter politic și administrativ precum hrisovul dat de Scarlat Calimach în
procesul vrîncenilor cu mare le vistiernic Iordache Roset – Rosneveanu.

41 Gândirea sa juridică este reflectată de contribuția sa la Anaforaua din 1819
privind pravilele după care se cârmuia Moldova în vechime. Mihai Șuțu, domnul
Moldovei, adresează divanului următoarea întrebare: „ Care sunt pravilele după
care se ocârmuiește țara? Ce obiceiuri există în afara pravilelor împărătești și
dacă obiceiul are vreo mai puternică lucrare decît pravilele?”
Concluziile la care a ajuns divanul (din cadrul căruia făcea parte și Andronache
Donici, pun ctul său de vedere fiind determinant) au conturat prevederile
Anaforalei din 1819:
– „dătătorii pravilelor au legiuit ca obiceiurile pământești să fie mai puternice
decît însuși pravilele” ;
– „obiceiurile ori întăresc ori oboară pravilele ce nu vor fi potr ivite cu stările de
împregiur a vreunui neam ;
– „în orice pricină, în caz de deosebire între pravile și pământescul obicei,
aceasta negreșit se cuvine a se urma acum” ;
– „în ramul pravilelor politicești, toate obiceiurile s -au așezat în Codul Calimach
așa că în afara acestuia n -a mai rămas nici un obicei sau pravilă ce se cuvine a se
așeza între acest ram pravilnicesc” .
Din aceste concluzii se pot desprinde ideile ce configurau dreptul în secolul
al XVIII -lea și începutul secolului al XIX -lea.
Astfel, cons tatăm că nu se mai vorbește despre un sistem dublu de drept: obiceiul
juridic și pravila . Dreptul este privit acum ca un sistem ce include ramuri precum :
drept civil, drept penal, drept comercial, drept procesual civil. Forma principală de
manifestare a d reptului este cea scrisă, pravila .
Obiceiul poate înlătura pravila din aplicare, dar o face în baza unei
autorizări înscrise în pravilă „toate obiceiurile s -au așezat în Codul Calimach”.
Obiceiul nu mai este un sistem autonom, dual, alăturat pravilei și af lat cu aceasta
în conflict. Efectele obiceiului, chiar și de înlăturare a pravilei, se produc în cadrul
pravilei și a sistemului unic de drept scris pe care îl alcătuiește dreptul unui stat
aflat la începuturile modernității.

42 Juristul Andronache Donici a d escris raportul dintre lege scrisă și obicei, fiind
printre primii autori ai unor concepții teoretice românești despre drept. A
contribuit la formarea limbii juridice românești (Manualul Juridic fiind tipărit în
limba română), fiind cel care a realizat înl ocuirea receptării bizantine prin
receptarea surselor latinești ale dreptului lui Iustinian în strânsă legătură cu
prelucrarea lor apuseană.

D. Codul lui Calimach (Codica țivilă) și Legiuirea lui Caragea
Despre acest cod Zacharie von Lingenthal spunea că este atât de bine
întocmit încât îi pare rău că nu a fost cunoscut în Grecia unde ar fi slujit mai mult
noilor codificatori, decât a putut sluji Manualul lui Armenopol.
Izvoarele formale . În privința izvoarelor Codului lui Calimach s -au conturat
mai mu lte puncte de vedere. Unii autori au considerat că acest cod este o simplă
„parafrază” a codului civil austriac din 1811 sau cel puțin o localizare românească
a acestuia. Alți autori consideră că cel puțin ¼ din Codul civil austriac a fost
preluat de Codul Calimach. Dimpotrivă, există și autori care consideră că izvorul
principal al Codului Calimach nu a fost Codul civil austriac, de la care Codica
țivilă a preluat doar planul și metoda. Acest punct de vedere este virulent combătut
de C. Bocșan în studiul de dicat lui Christian Flechtenmacher, care consideră că
punctul de vedere cel mai întemeiat, (împărtășit de istoricul Valentin Al.
Georgescu) este cel care susține că „receptarea dreptului austriac burghez nu
poate fi redusă la o simplă receptare de drept bi zantin și că ceea ce este nou și
plin de semnificație este tocmai păstrarea formală a principiului că Basilicalele
sunt ca drept receptate, temeiul dreptului moldovenesc, în timp ce, în realitate,
dreptul bizantin era înlocuit cu prelucrarea iluministă, cu conținut dominant
burghez, din codul austriac și cel francez” .
De aceea putem considera izvoare ale Codului Calimach:
– dreptul bizantin al lui Iustinian;
– Basilicalele;

43 – Manualul lui Armenopol;
– Manualul lui Andronache Donici;
– codul civil austria c;
– obiceiul pământului. În privința obiceiului juridic, hrisovul de promulgare
recunoaște că: „obiceiurile pământului, găsindu -se de cuviință, s -au cinstit cu
vrednicie de a rămânea legi” .
Codul Calimach reflectă lupta dintre cutumă și legea scrisă, ins istând asupra
aplicabilității pravilei . În condițiile absenței dispoziției exprese se recurgea la o
interpretare a textului, iar dacă această operațiune era ineficace se apela la dreptul
firesc formulat de domn (legea domnească) și abia în ultimă instanță se recurgea la
obicei juridic.
Această situație, confuză ce denotă trecerea în etapa aplicării dreptului scris
este descrisă de prevederile articolelor 10 și 13 din Codul Calimach.
Astfel art.10 referindu -se la cazurile în care legea este lacunară și când nici din
interpretarea generală nu se poate ajunge la o soluție potrivită, stabilește că:
„De vor lipsi și mijloacele aceste, ce prin paragraful de sus s -au arătat, atuncea
se cercetează pricina cu cerșuta scumpătate și luare aminte întru toate
împregiură rile și apoi se hotărăște după prințipiile dritului firesc”, în timp ce în
art.13 se promovează o soluție contrară ce susține aplicarea obiceiului juridic:
„drept aceea dacă în condica aceasta nu s -ar afla o lege potrivită la pricina
înfățișată, atunci se cuvine a se urma pământescului obiceiu, carele în curgere de
mulți ani deobștie păzindu -se și întru judecătorii cercându -se s-au întărit și cu
chipul acesta a dobândit putere legiuită”.
De asemenea trebuie menționat faptul că această legiuire face distincț ia
dintre obiceiul juridic și uzanță, făcând precizarea că sunt inaplicabile obiceiurile
urmate din „neștiință” sau „rătăcire”.
Autorii Codului . Încă din 1813 la inițiativa domnului Scarlat Calimach s -au
constituit mai multe comisii de juriști formate din Christian Flechtenmacher,
Ananias Kuzanos, Gheorghe Asachi, Andronache Donici, Damaschin Bojincă care

44 au desfășurat o amplă activitate de codificare. La 1 iulie 1817 a fost promulgat
Codul Calimach în limba greacă. Versiunea în limba română a Codului a ap ărut
abia în 1833, principalii autori ai acestei versiuni fiind Christian Flechtenmacher și
Damaschin Bojincă. Sunt autori care susțin că aportul esențial pentru apariția
Codului în limba greacă îi revine lui Ananias Kuzanos, iar în ceea ce privește
varia nta în limba română, lui Christian Flechtenmacher.
Originalitatea dispozițiilor Codului lui Calimach constă în aceea că prin
acest cod s -a dat o nouă orientare dreptului românesc din Moldova:
– a fost ridicat dreptul domnesc la o treaptă nouă față de dr eptul receptat;
– s-a înfăptuit o sinteză unificatoare a dreptului receptat, a obiceiului juridic și a
dreptului nou domnesc.
Structura legiuirii. Lucrarea cuprinde 2032 articole, structurate în trei părți
precedate de o introducere:
a) partea I – pentru dritul persoanelor;
b) partea II – pentru dritul lucrurilor (secțiunea I realnice drituri și secțiunea II
personalice drituri);
c) partea III – pentru înmărginirile ce privesc către dritul persoanelor dimpreună
și a lucrurilor.
Codul Calimach cuprinde di spoziții privitoare la modernizarea unor
instituții (în materie de obligații), dar menține și o serie de instituții juridice vechi
(robia, situația inferioară a femeii măritate, discriminarea dintre creștini și
necreștini) fapt ce reflectă tranziția de la dreptul feudal la cel burghez,
determinând astfel caracterul eclectic în redactarea textelor.
Aplicarea în timp. Codul Calimach se aplică până la 1 decembrie 1865
când intră în vigoare Codul civil care în art. 1912 abrogă în mod expres
prevederile Codul ui Calimach.

În ceea ce privește Legiuirea lui Caragea ea reprezintă o colecție de
reglementări de drept civil (părțile 1 -4: obraze, lucruri, tocmeli, daruri ), drept

45 penal (partea 5: vini), și procedură civilă și penală (partea 6: ale judecăților ). În
mare măsură Legiuirea lui Caragea preia dispoziții din vechea reglementare
Pravilniceasca Condică , intrând în vigoare la 1 septembrie 1818. Izvoarele acestei
legiuiri adoptată în timpul domniei lui Ioan Caragea au fost: legea bizantină,
Pravilniceasca Condic ă, obiceiul pământului, dar și codul civil francez din 1804.
În privința autorilor legiuirii, se cunoaște faptul că „pravila” este opera a doi
boieri „cu știință și praxis în ale pravilelor”. Cei doi boieri, Nestor Craiovescu și
Atanasie Hristopol , au pre gătit fiecare câte un proiect care au fuzionat într -un al
treilea, proiect revăzut ulterior de o comisie formată din patru boieri, cercetat
personal de domn, și aprobat de Sfatul de Obște. Această legiuire a fost
condamnată de revoluția de la 1821, partea penală fiind abrogată în 1841 și 1851
prin coduri speciale, iar celelalte dispoziții au rămas în vigoare până la 1
decembrie 1865.

Autoevaluare tema 5

Principalele reglementări scrise din perioada regimului fanariot sunt:
– Pravilniceasca Condică;
– Manualul Juridic a lui Andronache Donici;
– Codul lui Calimach;
– Legiuirea lui Caragea
1. Dreptul în perioada regimului fanariot era:
a) Exclusiv cutumiar;
b) Nu se poate vorbi despre existența unui sistem de drept;
c) Predom inau reglementări scrise dar și obiceiuri juridice
2. Pravilniceasca Condică:
a) a apărut în 1780;
b) este o condică de procese civile
c) este o condică de procese penale.

46
Rezolvarea testelor se realizează prin parcurgerea temei 5

Bibliografie
– Keith Hitchins Românii 1774 -1866. Ed. Humanitas 2004
– Nicolae Bocșan, Sorin Mitu, Toader Nicoară, Vasile Vese Manual
multifuncțional de istorie modernă a României Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj- Napoca, 1998 .
– Mihai Bărbulescu, D ennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea ,
Pompiliu Teodor Istoria României Ed. Corint, București 2003.
– Colectiv de autori „Din gândirea politico -juridică din România – Mihai Fotino” .
– Pravilniceasca Condică 1780. Ediție critică, Ed. Academiei, București, 1957 .
– Codul Calimach – Ediție critică”, Ed. Academiei, București, 1958 .

47

STATUL ȘI DREPTUL ÎN EPOCA MODERNĂ

Obiective tema 6
1. Statul și Dreptul în perioada 1821 -1848 .
2. Românii la 1848.
3. Perioada 1859 -1900 .
4. Transilvania în per ioada 1849 -1918 .
Autoevaluare tema 6
Bibliografie tema 6

Obiective:
– însușirea noțiun ilor legate de organizarea de stat și sistemul de drept în epoca
modernă ;
– sistemul de organizare și dreptul din Transilvania ;

1. Statul și Dreptul î n perioada 1821 -1848.
Revoluția lui Tudor Vladimirescu de la 1821 a pus capăt regimului fanariot,
principala consecință fiind instalarea domnilor pământeni. În cadrul mișcării
revoluționare de la 1821, mișcare ce a cuprins popoarele din Balcani, românii
conduși de Tudor Vladimirescu s -au integrat și autonomizat în curentul luptei
antiotomane.
O nouă idee despre națiune prinde contur în cadrul programelor
revoluționare. Națiunea este definită ca fiind formată din toți cetățenii indiferent
TEMA 6

48 de clasă, criteri ul comunității etnice fiind cel predominant în definirea națiunii. De
altfel Tudor preciza că „ Patria se cheamă poporul, iar u tagma jefuitorilor”.
Principalele documente revoluționare au fost „Proclamația de la Padeș” (Tismana)
și „Cererile norodului româ nesc”. Ultimul document a fost considerat ca fiind o
adevărată constituție pe care urmau să jure noii veniți. Principalele prevederi
vizau:
– reducerea numărului și volumului dărilor;
– încetarea cumpărării dregătoriilor și numirea în funcții după merit;
– desființarea privilegiilor;
– desființarea vămilor interne;
Documentul cuprindea și dispoziții tributare regimului fanariot, din
moment ce se propunea un sistem dualist de exercitare a puteri: domnul fanariot
însoțit de patru familii boierești și un „coma ndant și guvernator suprem” în
persoana lui Tudor Vladimirescu.
Revoluția lui Tudor a fost momentul ce marchează trecerea de la epoca
medievală la epoca modernă. Ulterior revoluției se manifestă un nou tip de
solidaritate socială bazat pe ideea de națiune etnică, element preluat în memoriile
boierilor către marile puteri. Perioada 1822 -1834 a fost marcată din punct de
vedere juridic de o serie de propuneri de modificare în domeniul organizări și
funcționării statului.
Constituția cărvunarilor (1822) reprezi ntă o sistematizare a ideilor și
principilor moderne, fiind totodată o petiție adresată Porții. Principalele prevederi
vizau:
– drepturi și libertăți cetățenești (domnia legii, siguranța persoanei)
– libertatea tiparului, a cuvântului, religioasă;
– accesu l liber la funcții publice;
– egalitatea în fața legii;
– garantarea dreptului de proprietate;

49 – exproprierea numai pentru cauză de utilitate publică cu acordarea de
despăgubiri;
– limitarea puterii domnului prin crearea Sfatului Obștesc ca organ
reprezent ativ cu atribuții în domeniul elaborării legilor, stabilirea impozitului,
alegerea mitropolitului;
– separația puterilor în stat;
– legislație completă în limba română;
– publicarea legilor.
Asemenea memorii apar și în Țara Românească fiind adevărate decla rații
de drepturi ale boierilor Dinicu Golescu, Ionică Tăutu. Memoriile din cele două
țări române aprind lupta dintre marea boierime și mica boierime cu privire la
egalizarea statutului, regruparea marii boierimi realizându -se îndeosebi după
Convenția de l a Akkerman (1826).
Prin Tratatul de la Adrianopole din 1829 se instituie o nouă perioadă pentru
cele două țări române, perioada protectoratului rusesc. Principalele prevederi ale
tratatului internațional amintit cuprindeau următoarele dispoziții cu privir e la Țara
Românească și Moldova: – recunoașterea autonomiei în raport cu Poarta
– instituirea oficială a protectoratului țarist;
– încetarea monopolului turcesc asupra comerțului;
– libertatea navigației pe Dunăre.
Principala realizare în domeniul dreptul ui public o reprezintă adoptarea
Regulamentelor Organice, primele constituții pentru cele două țări române.
Redactarea Regulamentelor Organice s -a realizat de comisiile instituite în cele
două țări sub președinția contelui Minciaki pe baza instrucțiunilor Curții de la
Petersburg.
Regulamentele Organice au intrat în vigoare în anul 1831 în Țara
Românească și 1832 în Moldova, iar principalele dispoziții vizau forma de
organizare a statului și a instituțiilor sale.

50 Domnul urma să fie ales pe viață de o Adunar e Obștească Extraordinară
formată din reprezentanți ai marii boierimi, micii boierimi , negustori și meseriași.
După alegere domnul era confirmat de Poarta suzerană și Rusia protectoare.
Principalele atribuții ale domnului: deține puterea executivă, iniția ză legi,
sancționează legi, numește miniștrii.
Adunarea Obștească Ordinară , organul legislativ și totodată opoziția
domnitorului, era formată din reprezentanții boierimii și avea următoarele atribuții:
dezbaterea proiectelor de legi, adoptarea bugetului, t rimiterea legilor spre
sancționare de către domn.
Sfatul Administrativ extraordinar era organul statului cu atribuții executive,
o formă embrionară a Guvernului.
Regulamentele Organice cuprindeau de asemenea dispoziții referitoare la:
– separația puteril or în stat; Art.212 din Regulamente „Despărțirea puterilor
ocârmuitoare și judecătorească, fiind cunoscută că este de neapărată trebuință
pentru orânduială în pricini de judecată și pentru paza dreptății particularilor,
aceste două ramuri de ocârmuire vor fi de acum înainte cu totul deosebite”
– reforme în plan administrativ. Cele mai importante unități administrativ –
teritoriale erau județele în Țara Românească conduse de ocârmuitori și ținuturile în
Moldova conduse de ispravnici.
– justiția era organizată într-o structură ierarhică. S -au înființat tribunale
sătești, judecătorii sau tribunale județene, Tribunale administrative la București și
Iași, tribunale comerciale. Instanțele superioare erau Divanul judecătoresc și
Înaltul Divan.
– s-a organizat instit uția avocatului. Art.225 din Regulamente prevedea:
„Vor fi primiți de avocați cei ce au oarecare știință de pravilă și care sunt
cunoscuți ca oameni cinstiți. Aceștia vor intra în lucrarea slujbei lor după ce își vor
trece numele în condica canțelarii mare lui logofăt și după ce își vor primi de la
stăpânire care înscris de slobozenie”
– desființarea vămilor interne;

51 – libertatea comerțului;
– dreptul de a deține proprietăți în principatul vecin;
– s-a organizat instituția procurorului.
Primii domni regula mentari au fost Mihai Sturdza (1834 -1849) în Moldova
și Alexandru Ghica (1834 -1842), Gheorghe Bibescu (1842 -1848) în Țara
Românească. Deceniul premergător revoluției de la 1848 s -a remarcat prin
consolidarea și contestarea instituțiilor Regulamentelor Orga nice. Această
perioadă este una de reforme în diverse domenii:
– simplificarea procedurii judiciare;
– crearea de instanțe specializate;
– organizarea serviciilor publice de poliție și pompieri;
– dezrobirea țiganilor din slujba clerului și statului;
– în 1837 Mihail Sturdza a încheiat o Convenție de extrădare cu Austria;
Perioada este marcată de contradicția dintre domn și Adunarea Obștească,
îndeosebi în Țara Românească, prilej pentru elaborarea unor documente ale
partidei naționale, adevărate norme jurid ice de drept public ce propuneau noi
formule de organizare a statului. Astfel, în Țara Românească, Ion Câmpineanu a
elaborat „Act de unire și independență” ș un „Proiect de Constituție” memorii prin
care făcea cunoscute noi formule de organizare statală: – eliberarea de protectoratul
rusesc, instaurarea unui principe ereditar, reunirea tuturor românilor sub același
sceptru, monarhie constituțională, etc. De cealaltă parte în Moldova se remarcă
Leonte Radu ale cărui principale revendicări vizau același aspe ct și anume noi
formule de organizare a statului. El propunea: – crearea unei confederații Moldova,
Țara Românească, Serbia; domn pământean sau străin ales de toate categoriile
sociale; puterea executivă să aparțină domnului și unui senat format din 12 boi eri
etc.

52 2. Românii la 1848.
Fenomenul revoluționar ce a cuprins Europa centrală și de sud -est s -a
manifestat și în cele trei principate românești, obiectivele revoluționarilor români
similare revoluționarilor europeni, regăsindu -se în programele revoluți onare unele
dintre ele fiind caracterizate ca adevărate norme de organizare a statului. În
Moldova în categoria programelor revoluționare ce pot fi considerate fie declarații
de drepturi, fie chiar propuneri de organizare statală putem amintii: a) Petiția –
Proclamație din 27 martie / 8 aprilie, petiție ce cuprindea un program în 35 de
puncte privind modernizarea statului:
– siguranța persoanei;
– eliberarea deținuților politici;
– desființarea cenzurii și gardă cetățenească;
– responsabilitate ministerială ;
– înființarea unei Bănci Naționale;
b) Prințipiile noastre pentru reformarea patriei din 12/24 mai 1848:
– abolirea privilegiilor;
– desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire;
– unirea Țării Românești și a Moldovei într -un sing ur stat românesc;
– întemeierea instituțiilor statului pe principii de libertate, egalitate, frățietate.
c) Dorințele Partidei Naționale în Moldova:
– denunțarea regimului regulamentar instituit de Rusia, regim care a introdus
instituții și legi străine d e tradiția și specificul românesc;
– unirea Moldovei și a Țării Românești;
Spre deosebire de Moldova unde a primat caracterul legalist, programatic al
revoluției, în Țara Românească acestui caracter legalist îi este adăugată insurecția
armată pregătită de Societatea secretă „Frăția”.
Documentul programatic fundamental, considerat o adevărată constituție,
este Proclamația de la Islaz 9/21 iunie 1848 care revendica următoarele categorii
de drepturi:

53 – dezrobirea țiganilor;
– emanciparea clăcașilor;
– libert atea cuvântului, a tiparului și a întrunirilor;
– principiul egalității în drepturi;
– domn ales pe 5 ani;
– alegerea unei Adunări Constituante care să elaboreze o Constituție pe baza
principiilor înscrise în proclamație;
– abolirea Regulamentelor Organice și înființarea unei Bănci Naționale;
– descentralizare administrativă;
În baza acestui program și ca urmare a abdicării domnului Gh. Bibescu s -au
constituit instituții statale noi: Guvernul provizoriu ce avea atribuții legislative și
executive, fiind un organ cu caracter extraordinar cu misiunea de a organiza noul
regim. Conducerea țării se realiza prin decrete. Alte organe create de revoluționari
au fost: Ministerul, Comisarii de propagandă și Garda națională. De asemenea s -a
adoptat drapelul național cu cele trei culori: albastru, galben, roșu.
În Transilvania revoluția de la 1848 a parcurs mai multe etape fiind în
strânsă legătură cu revoluția maghiară și deciziile guvernului austriac.
După o primă fază de uimire și racordare la idealurile revoluției maghiare,
revoluționarii români din Transilvania se hotărăsc să abandoneze caracterul elitar
al revoluției manifestat sub forma unor întruniri secrete la Tg.Mureș, Brașov etc. și
să promoveze idealurile revoluționare în rândul maselor prin convocarea unor
Adunări Naționale (cele trei adunări de la Blaj).
În cadrul celei de -a două adunări de la Blaj s -a adoptat documentul Petiția
Națională 3/15 mai 1848 care promova:
– independența națiunii române și participarea la viața politică a statului;
– reprezentare proporțională în Dietă, administrație și justiție;
– folosirea limbii române în administrație și justiție;
– desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor;
– crearea unui sistem de învățământ românesc;

54 – libertatea comerțului, a cuvântului, tiparulu i;
– gardă națională;
– crearea unor instituții politice românești: Adunarea Națională și Comitetul
Național format din 25 membrii.
În faza războiului civil, septembrie 1848 -vara anului 1849, s -au constituit
alte categorii de organe, organizarea realizând u-se sub forma prefecturilor și
legiunilor, organe politico -administrative și militare subordonate Comitetului
Național.
Sfârșitul revoluției găsește în rândul revoluționarilor români alte propuneri
de organizare a statului. Astfel prin Petiția din 25 feb ruarie 1849 s -a propus:
– unirea Banatului, Ardealului și Bucovinei într -un singur stat sub un singur
guvern în cadrul imperiului Habsburgic;
– administrație națională independentă;
– folosirea limbii române ca limbă oficială;
– întrunirea unui congres naț ional pentru alegerea unui conducător confirmat de
împărat.
Înfrângerea revoluției de la 1848 și încheierea Convenției de la Balta Liman
dintre Rusia și Turcia au avut ca efect restaurarea regimului regulamentar în
Moldova și Țara Românească. Regimul stab ilit viza de asemenea suspendarea
Adunărilor Obștești, și înlocuirea lor cu Divanuri ce aveau atribuții fiscale.
Domnul era numit de Poartă e o durată de 7 ani. Perioada guvernării în baza
Convenției de la Balta Liman se remarcă printr -o serie de reforme, ritmul de
dezvoltare purtând pecetea celor doi domni: Grigore Ghica în Moldova (domn cu
vederi liberale apropiat de revoluționarii de la 1848) și Barbu Știrbei în Țara
Românească (domn conservator, se opune revenirii în țară a revoluționarilor).
Problemele care au generat revoluția de la 1848, precum și contextul internațional
zbuciumat, permit celor două țări române să se manifeste prin intermediul
Adunărilor ad -hoc, instituite de firmanul turcesc din 1/13 ianuarie 1857, cu privire
la viitoare organizare s tatală a celor două țări. Adunările ad -hoc au fost adunări cu

55 rol consultativ ce trebuiau să propună puterilor garante viitorul principatelor. Cele
două Adunări au decis în mare măsură aceeași formulă de organizare, adoptată
prin hotărârile din 7octombrie Moldova și 9 octombrie 1857 Țara Românească.
Soluția la care s -a a ajuns viza: unirea celor două principate, autonomia,
neutralitatea, prințul străin și adunări reprezentative.
Soluția comună a fost anticipată de Mihail Kogălniceanu, care într -un
discurs celebru, ce poate fi actual și astăzi în condițiile integrării europene a
subliniat: „Europa este însă în toată dreptatea de a cere să cunoască și bazele ce
voim a da viitoarei noastre organizații politice și sociale, căci numai
organizându -ne ca stat euro pean, ca societate europeană, puterile se vor învoi de
a ne întinde mâna. De vom vroi, dimpotrivă, a ne constitua ori ca stat chinezesc
ori ca republică socială, să fim siguri că Europa se va ține departe de noi. Aceea
ce se pretinde de la noi s -a pretins și de la Belgia, și de la Grecia. Așadar,
domnilor, să lăsăm utopiile, să arătăm Europei că noi nu avem a fi nici China,
nici republică, însă voim a fi o societate europeană, voim și ținem la condițiile
unei societăți în cale de progres, voim libertatea co nștiinței, voim egalitatea
înaintea legii, voim respectul individului, a domiciliului și proprietăței.
Manifestând asemenea principii, care astăzi formează bazele tuturor societăților
Europei, putem avea noi frică că Adunarea ad -hoc a Munteniei din țara su roră,
deși lucrând în deosebi de noi, ar putea rosti și alte contrazicătoare principii?”.
Convenția de la Paris din anul 1858 reprezintă actul fundamental care
guverna regimul intern și internațional al principatelor Moldova și Muntenia.
Textul propunea c onfederarea celor două principate, regim politic constituțional și
reprezentativ, reforme sociale și administrative.
S-a stabilit alegea a doi domni de către Adunările Elective. Fiecare din cele
două state să aibă propria Adunare Electivă (parlament unic ameral). De asemenea
se avea în vedere două guverne responsabile în fața Domnului și a Adunării.
Totodată erau stabilite și organele comune:

56 – Comisia Centrală de la Focșani (desemnată de cei doi domni și de cele două
Adunări) având competența de a stabili i proiectele de legi comune;
– Înalta Curte de Justiție și Casație, instanța supremă pentru ambele principate,
instanță ce are de asemenea competența de a hotărî în cazurile de punere sub
acuzare a miniștrilor.
Textul Convenției consacră principii ce legi timează modernitatea
constituțională, fiind elocvent în acest sens art.46 al Convenției:
„Moldovenii și valachii vor fi toți egali în fața legei, în fața impozitului, și egal
admisibili în funcțiunile publice, în unul și celălalt principat.
Libertatea lor individuală va fi garantată.
Nimeni nu va putea fi oprit, arestat sau urmărit decât conform legei.
Nimeni nu va putea fi expropriat decât legal pentru cauză de interes public și prin
despăgubire.
Moldovenii și valachii, de orice rit creștin, se vor bucura de o potrivă de
drepturile politice. Exercitarea acestor drepturi se va putea întinde și la alte
culturi, prin dispoziții legislative.
Toate privilegiuirile, scutirile sau monopolurile, de care se bucură încă anumite
clase, vor fi desființate și se va proc eda fără întârziere la revizuirea legei care
regulează raporturile proprietarilor de pământ cu cultivatorii, având în vedere
îmbunătățirea stării țăranilor.”
În urma alegerilor care au avut loc în cele două Adunări Elective a fost ales
ca domn atât în Mol dova (5/17 ianuarie 1859) cât și în Țara Românească (24
ianuarie/5 februarie) Alexandru Ioan Cuza, situație ce a generat Unirea
Principatelor.

3. Perioada 1859 -1900.
Perioada domniei lui Cuza este una plină de transformări, îndeosebi în plan
legislativ. Prin cipala preocupare la începutul domniei a fost cea de unificare
administrativă și legislativă. Astfel s -a realizat: unificarea serviciilor vamale într -o

57 direcție vamală, unificarea serviciilor de poștă și telegraf, orașul București a fost
declarată capitala țării, iar ziua de 24 ianuarie zi națională.
În perioada 1862 -1864 s -au realizat reforme pe cale constituțională:
– se desființează Comisia centrală de la Focșani;
– desființarea ministerelor de la Iași și înlocuirea lor cu directorate;
– se înființează un Consiliu Legislativ
– se înființează Direcția generală a Arhivelor statului.
Cele mai importante realizări legislative aparțin, fără îndoială, guvernului
Kogălniceanu:
– se adoptă legea secularizării averilor mănăstirești (decembrie 1863)
– legea pentr u înființarea Consiliului de Stat;
– legea contabilității;
– legea comunală;
În data de 2 mai 1864 ca urmare a respingerii proiectului de lege agrară
inițiat de Kogălniceanu are loc dizolvarea Parlamentului, legea agrară oferind
prilejul tranșării unor dis pute mai vechi între Cuza și Adunarea conservatoare.
A fost adoptat Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris (noua
constituție), statut ce va fi supus votului plebiscitar în perioada 10 -14 mai 1864.
Statutul mărește rolul puterii executive în stat și stabilește structura
bicamerală a puterii legislative:
– Adunarea Electivă aleasă în mod direct
– Corpul Ponderator (Senat) format din membrii de drept în special clerul și
membrii numiți de domn.
În ceea ce îl privește pe domn:
– avea inițiativa legi slativă;
– sancționează legile;
– numește miniștrii;
– numește membrii în Corpul Ponderator;

58 – în perioada de vacanță parlamentară guvernul putea conduce țara prin decrete –
legi.
De importanță deosebită sunt și reformele din domeniul agrar și cel al
învăță mântului.
Legea rurală din august 1864 realizează împroprietărirea țăranilor. Criteriul
folosit pentru împroprietărire îl reprezintă numărul animalelor deținute. Astfel
țăranii au fost împărțiți în trei categorii:
– fruntașii care dețineau 2 perechi de b oi au fost împroprietăriți cu 6 ha.
– mijlocașii , 1 pereche de boi, 4 ha.
– pălmașii, fără animale, 2 ha.
Legea prevedea de asemenea desființarea clăcii cu despăgubire pe o perioadă de
15 ani. Țăranii nu putea înstrăina și nici ipoteca terenul timp de 30 de ani.
În domeniul învățământului s -a elaborat legea instrucțiunii publice din
noiembrie 1864 care prevedea: laicizarea învățământului, egalitatea între sexe,
învățământ primar obligatoriu și gratuit, inamovibilitatea profesorilor universitari
în context ul anulării autonomiei universitare.
În privința dreptului civil și penal realizările lui Cuza sunt de asemenea
importante. Astfel în decembrie 1864 a fost adoptat Codul civil român după model
francez și italian, cod care în mare măsură este aplicabil și astăzi. În anul 1865 au
fost adoptate Codul de procedură civilă, Codul penal, Codul de procedură penală.
Spre deosebire de Europa occidentală, unde structurile economice și sociale
s-au dezvoltat în mod natural, impunând statului constituirea pe noi baze moderne,
în Principatele Unite structurile social economice au fost obligate să se transforme
ca urmare a măsurilor luate în dezvoltarea statului, rolul personalității lui Cuza
fiind decisiv în impunerea ritmului de modernizare a statului și a instituțiil or
acestuia.
Regimul lui Cuza a reprezentat o perioadă de tranziție spre regimul modern
constituțional. Înstrăinarea lui Cuza de Kogălniceanu și rolul Monstruoasei

59 Coaliții (coaliție formată din liberali -radicali și conservatori) au determinat
obligarea a cestuia la abdicare la 11/23 februarie 1866.
Locotenența domnească (organ provizoriu de conducere a statului) a pornit
în căutarea principelui străin, astfel cum au stabilit încă din 1857 Adunările ad –
hoc.
În cele din urmă Adunarea Constituantă a procl amat ca domn pe Carol de
Hohenzollern Sigmaringen la 28 aprilie/10 mai 1866.
Anul 1866 este un an semnificativ din punctul de vedere al dreptului
public, întrucât este anul Constituției adoptate de Adunarea Constituantă, prima
constituție pe care o adopt ă românii pentru români.
În dezbaterea și adoptarea Constituției de la 1866 s -au ivit patru probleme:
– menținerea structurii bicamerale a Reprezentanței Naționale (Parlamentul);
– drept de veto absolut în favoarea domnitorului;
– problema evreiască;
– succesiunea colaterală la tron.
Carol a reușit să -și impună punctul de vedere cu privire la menținerea
Senatului și cu privire la menținerea dreptului de veto absolut. Totodată la 3 iulie
s-a adoptat articolul 7 din Constituție ce condiționa cetățenia română de
apartenența la o religie creștină. La data de 11 iulie Constituția a fost adoptată de
Adunarea Constituantă și mai apoi în 13 iulie promulgată de Domn.
Constituția consacră:
– monarhia constituțională ereditară;
– domnitorul este șeful statului având atribuții în:
– numirea guvernului
– dreptul de veto absolut
– sancționează legi
– este șeful armatei
– convoacă, amână, dizolvă Parlamentul
– dreptul de a bate monedă

60 – dreptul de a grația, amnistia
– declară răzb oi, conferă decorații.
Constituția consacră principiul separației puterilor în stat. În acest sens
Art.31 prevedea: „Toate puterile statului emană de la națiune, care nu le poate
exercita decât numai prin delegațiune și după principiile și regulele așezate în
Constituțiunea de față”. De asemenea art.32, 35 și 36 stabilesc modul în care sunt
încredințate cele trei puteri în stat: „Puterea legislativă se exercită de către Domn
și reprezentațiunea națională. Reprezentațiunea națională se împarte în două
adunăr i, senatul și Adunarea deputaților.
Art. 35 Puterea executivă este încredințată Domnului, care o exercită în mod
regulat prin constituțiune.
Art. 36 Puterea judecătorească se exercită de curți și tribunale. Hotărârile și
sentințele lor se pronunță în virtu tea legii și se execută în numele Domnului.
În privința Reprezentanței Naționale Constituția stabilea structura
bicamerală – Adunarea deputaților aleasă pe o durată de 4 ani, vârsta minimă
pentru a candida fiind 25 ani;
– Senatul ales pe 8 ani, jumătate d in membrii fiind schimbați la 4 ani, iar vârsta
minimă fiind de 40 de ani.
Atribuții Reprezentanței Naționale:
– inițiativă legislativă;
– dreptul de autoconducere;
– adoptarea legilor;
– acordarea votului de încredere Guvernului;
– interpelarea miniștri lor. Adunarea Deputaților avea competența specială de a
vota bugetul.
Constituția de la 1866 consacră: suveranitatea națională, responsabilitatea
miniștrilor, drepturi și libertăți individuale, caracterul sacru și inviolabil al
proprietății, dreptul la az il politic, etc.

61 În privința regimului electoral se consacră dreptul de vot cenzitar, în funcție
de avere. Pentru Adunarea deputaților votul se exercita prin patru colegii. În
primele 3 colegii se vota indirect iar în colegiul 4 în mod direct. Pentru Sen at
existau doar două colegii , iar votul era unul direct. Constituția a fost modificată de
două ori până la începutul primului război mondial:
– în anul 1879 s -a modificat art. 7 cu privire la acordarea cetățeniei române și
necreștinilor. Modificarea acest ui articol a fost una dintre condițiile recunoașterii
independenței României în urma Tratatului de la Berlin.
– în 1884 articolele cu privire la șeful statului, teritoriul național, regimul presei și
reducerea numărului de colegii de la patru la trei.
În anul 1881 România a devenit regat, în același an fiind rezolvată și
problema succesiunii colaterale la tron. Astfel a fost desemnat ca succesor al
regelui Carol, Ferdinand, nepotul de frate al acestuia.

4. Transilvania în perioada 1849 -1918.
După înfrâng erea revoluțiilor, Imperiul Habsburgic s -a confruntat cu două
probleme:
– restabilirea ordinii interne și stabilitatea statului;
– găsirea unor formule de organizare care să prevină pe viitor desfășurarea altor
activități revoluționare.
Astfel perioada 1849-1860 cunoscută sub denumirea regimul neoabsolutist,
a fost marcată de cele două direcții ce vizau centralismul și modernizarea.
La nivel central întreaga putere executivă și legislativă aparținea
împăratului care era sprijinit de un Consiliu Imperial . În privința cadrului
constituțional, trebuie menționat faptul că deși menținută în vigoare Constituția
din martie 1849 ce garanta o serie de drepturi fundamentale, autoguvernare
limitată, egalitate în drepturi a tuturor naționalităților, nu va fi aplicat ă niciodată,
iar începând cu decembrie 1851 va fi abrogată. Începând cu această dată imperiul
va fi guvernat de la nivel central.

62 Provinciile imperiului, deci și Transilvania, erau conduse de un guvernator
ce avea atribuții militare și civile. Guvernato ri nu vor convoca Dieta și vor aplica
deciziile centrale cu ajutorul Guberniului (organ executiv). Provinciile erau
împărțite în districte sau cercuri, iar acestea la rândul lor erau împărțite în
subcercuri. Se desființează vechea împărțire administrativă în comitate. În fruntea
cercului se afla un prefect căruia i se subordonau autoritățile locale. În domeniul
dreptului regimul neoabsolutist este unul bogat în materia reformării și
modernizării:
– se introduce un nou sistem fiscal bazat pe suportarea egală a sarcinilor fiscale
– se inițiază un nou sistem judiciar bazat pe separația justiției de administrație
(1850)
– introducerea noi proceduri penale și a codului civil austriac (1852 -1853);
– în 1853 pentru Ungaria și Banat și 1854 pentru Transilvania este realizată
reforma agrară prin desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor.
Perioada 1860 -1866 este cunoscută ca fiind perioada regimului liberal. Prin
Diploma din 1860 și Patenta din 1861, se pun bazele de organizare a imperiului.
În ceea ce prive ște Transilvania se reînființează: – Cancelaria Aulică;
– Guberniu este format din reprezentanți locali;
– se restabilesc vechile unități administrative comitatele;
– din 1863 se convoacă Dieta Transilvaniei.
În materia normelor juridice se impune să subli niem noua tendință în
domeniul regimului electoral. Se abandonează ideea votului bazat pe apartenența
la un grup social privilegiat, și se promovează un nou criteriu ce are în vedere
averea, capacitatea intelectuală, contribuția adusă de fiecare la susține rea
societății, adică votul bazat pe cens.
În privința românilor din Transilvania, această perioadă este una de
consacrare prin norme juridice a unui statut de egalitate cu celelalte națiuni. Astfel
sunt adoptate:
– Legea pentru egala îndreptățire a națiu nii române și a confesiunilor ei;

63 – Legea pentru introducerea limbii române ca limbă oficială.
Începând cu anul 1865 se constată o schimbare de regim, iar în urma
negocierilor dintre Viena și Pesta se pun bazele dualismului austro -ungar.
În această per ioadă care debutează oficial începând cu 1867, prin
reglementările adoptate se constată tendința de constituire a unei singure națiuni,
cea maghiară și asimilarea românilor. Sunt asemenea norme de drept: – legea
naționalităților din 1868;
– legea electoral ă;
– legea învățământului din 1868 modificată prin legea Trefort în 1879;
– legea Banffy.
În ceea ce -i privește pe români aceștia s -au organizat în cadrul Partidului
Național Român și au adoptat două atitudini:
– tactica pasivismului politic, adică refuzu l de a participa la viața publică,
manifestarea lor realizându -se prin memorii;
– tactica activistă după 1905, când s -a decis participarea românilor la alegerile
desfășurate pentru parlament.

– Perioada 1821 -1848 se remarcă prin reinstaurarea domniilor
pământene
– Perioada domniei lui Cuza se remarcă prin reforme le gislative
în domeniul agricol, administrativ, educațional, drept privat,
etc.
– Anul 1866 reprezintă anul apariției primei Constituții
Românești

64 Autoevaluare tem a 6

Rezolvarea testelor se realizează prin parcurgerea temei 6

Bibliografie
1. Ioan Stanomir „Nașterea Constituției. Limbaj și drept în Principate până la
1866 , Ed. Nemira, București,2004 .
2. Paul Negulescu și Gh. Alexianu Regulamentele Organice ale V alahiei și Moldovei
Ed. Întreprinderile Eminescu S.A, București, 1944.
3. Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea națională, 1834 -1849 ,
București 1967 .
4. Cristian Ionescu „ Dezvoltarea constituțională a României. Acte și documente,
1741 -1991. București, 2000. 1. Domniile pământene se reinstaurează în Țările Române:
a. După revoluția de la 1848;
b. După revoluția de la 1821;
c. După Marea Unire din 1918.

2. După revoluția de la 1848 în Transilvania s -a instaurat un regim:
a. Liberal;
b. Democrat;
c. neoabsolutist