ȚĂRANUL – ICOANA SFINȚITĂ PRIN JERTĂ A POPORULUI ROMÂN ȘI [618244]

1
ȚĂRANUL – „ICOANA ” SFINȚITĂ PRIN JERTĂ A POPORULUI ROMÂN ȘI
PROMOTOR AL SACRALIT ĂȚII SATULUI ROMÂNES C1

ARHID . DRD. IOAN-DORIN TORCOȘ2

ABSTRACT : The present study, entitled «The Peasant – ‘the icon’ sanctified through the
Romanian people’s sacrifice and the promoter of the Romanian village’s sacredness » relates to
the theme marking Homage Year of the Romanian Village (of priests, teachers and honorable
mayors) and of the Commemorative Year of Patriarchs Nicodim Munteanu and Iustin Moisescu
and also of rel igious books translators. It is structured in three chapters. I chose this theme from
my honest wish to express the reflex of our Romanian structure, which, enigmatically, translates
the language of pure love and of passionate yearning for the beauty of an cient village, by making
a trip in the past, to live again the unique moments of childhood, but most of all, to meet again
the peasant of the Romanian village, the mirror of faith, culture and civilization of the Romanian
people, who sacrificed himself for us to have a better life. To this purpose the author uses some
specialized works which emphasize the values of our national identity as much as those of
authentic Christian consciousness, passed on over the ages through the Church, an axis mundi of
the Ro manian territory. The Romanian village is the holy altar to which our parents, our
grandparents and our ancestors prayed and sacrificed themselves, the altar they have consecrated
again and again for eternity, through their tears and sweat of their brow, a n alive altar where the
Living God has His dwelling place.
KEYWORDS : Romanian village, the voice of the earth, eternity, sacrifice, prayer, culture and
spirituality.
PRELIMINARII
În contextul Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor
gospodari) și al Anului comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al
traducătorilor de cărți bisericești ne-am propus să ne oprim atenția asupra câtorva aspect e care

1 Studiul de față a fost redactat sub coordonarea Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, care și-a dat avizul pentru
publicarea lui.
2 Doctorand: [anonimizat] „Isidor Todoran”, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea
Babeș -Bolyai, Cluj-Napoca, e-mail: [anonimizat].

2
vizează satul românesc de odinioară , viața, credința și îndeletnicirile țăranului român, adică al e
omului simplu de la sat. Majoritatea dintre noi s -au născut la sat, și , chiar dacă nu , cei mai mulți
dintre noi au sau au avut legătură cu satul românesc, acesta reprezentând , de cele mai multe ori , o
oază de liniște, în care avea m posibilitatea de a ne descătuș a de toate grijile cotidiene și de a trăi
viața din plin, chiar dacă și pentru câteva momente. Cu toții ne amintim , cu nostalgie , de clipele
copilăriei petrecute la bunici , în speci al, de jocurile satului, de tradițiile populare , dar mai ales de
bucuria generat ă de acest loc aparte , stare de fericir e răsfrântă pe chipurile tuturor, dar mai ales
ale copiilor, pentru care fiecare zi petrecută în satul nostru românesc era o adevărată filă de
poveste . Cu alte cuvinte, atunci când ne gândim la satul românesc în care am trăit, am copilărit
sau în care ne-am p etrecut câteva momente din viață , ne gândim , de fapt , la una dintre cele mai
bune perioade din viața noastră, când fiecare zi era un a a bucuriei, dar nu o bucurie egoistă, ci
una împărtășită de la o inimă la alta , fiindcă țăranul român autentic se mulțumea întotdeauna cu
ceea ce avea și se bucura sincer, în simplitatea s a, de numeroasa familie pe care o avea în jurul
său. În acest sens, s atul românesc este vatra în care s -a plămădit, s -a păstrat și s -a promovat
conștiința naț ională și eclesială românească și chiar dacă , în decursul timpului, acesta a fost
organizat și a fost dezvoltat în felurite moduri, țăranul român a știut să cul tive, în permanență ,
virtuțile poporului său: hărn icia, dărnicia și ospitalitatea, cu care ne mândrim până astăzi și de
care se minunează și cei care ne vizitează țara.
Așezările rurale românești reprezintă, din îndepărtatele timpuri ale istoriei, vetrele cele
mai autentice de viețuire ale neamului nostru. Legate ființial de civilizația, cultura și
spiritualitatea poporului, ele sunt păstrătoare ale specificului etnic prin veacuri, marcat de datini
și obiceiuri de mare frumusețe și originalitate3. Matcă de tradiție și valori, satul constituie un
mediu de referință în cercetarea istoriei noastre naționale4.
Satul, un nume străvechi ce vine de la fossatum, potrivit lui Nicolae Iorga, reprezintă un loc
înconjurat de șanțuri, fiind o categorie istorico -etnografică de cea mai mare însemnătate pentru
înțelegerea vieții milenare a românilor. Prin structura lui complexă, prin sistemul de organizare, de
gândire și acțiune, el a fost temelia statului timp de nenumărate secole de -a lungul istoriei5.
Reprezentând localizarea cea mai pregnantă a energiilor etnicului românesc, satul
autohton, deși mai puțin durabil în construcțiile sale, a fost cel mai durabil prin universul său

3 Henri H. STAHL , Eseuri critice despre cultura populară românească , Minerva, București, 1983, p. 5.
4 Lucian BLAGA , Izvoade , Humanitas, București, 2011, p. 25.
5 Petru URSACHE , Prolegomene la o estetică a folclorului , Cartea Românească, București, 1980, p. 28.

3
cultural și spiritual. Nici o lege din afară, atât timp cât a fost simțit drept unicul „rezervor”
spiritual al țării, nu i -a putut afecta destinul, pentru că în el viața își avea cursul firesc, cu legile,
cutumele, obiceiurile, credințele și măsurile sale de acțiune conforme cu stilu l propriu tradițional,
logic, clar și coerent, verificat de vreme și capabil să dea răspuns oricărui aspect al existenței .
Cu toții suntem conștienți de faptul că trăim într -o lume puternic secularizată și de -a
dreptul străină de valorile fundamentale ale credinței noastre străbune, propovăduită cu atâta
jertfă și pietate de moșii și strămoșii noștri , care , deși a ajuns la paroxism , din punct de vedere a l
evoluției tehnologice și al biotehnologiei medicale , alege să ră mână, pe mai dep arte, într -o stare
de solitudine existențială și chiar să promoveze acest fapt ca pe un act de normalitate , ajungând,
în felul acesta, să ne înstrăinăm , din ce în ce mai mult , nu doar de Dumnezeu , ci și unii de
ceilalți, noi oamenii, care am fost creați de Cel ce este ca ființe sociale, menite să trăiască în
comuniune, cu scopul de a ne comunica și de a ne împărtăși , unii – altora , crezul nostru, trăirile și
simțămintele, precum și dorințele și chiar idealurile noastre , adică tuturor celor pe care -i iubește
sufletul nostru.
În tot acest context tumultos , își face , totuși , simțită prezența veșnica întrebare, care parcă
astăzi răsună tot mai mult în mințile și urechile noastre: unde este acea bucurie care exista
oarecând? Fiindcă , deși, astăzi, omul are tot ce ea ce își dorește, cu toate că poate să facă tot ceea
ce vrea, deși se bucură de tot confortul acestei lumi mondene, dar mai ales cu toate că , în
aparență, ar trebui să fie fericit, totuși, bucuria de pe fața omului a început să pălească tot mai
mult, a cesta transformându -se într-o ființă de -a dreptul nefericită, care nu își mai cunoaște
thelos -ul vieții și care își declară , răspicat , autonomia sa în raport cu Dumnezeu, în situația în
care raportul just ar fi acela de autonomism al lui Dumnezeu în sufletul omului.
Mai mult dec ât atât , se poate observa și faptul că viața spirituală începe să fie sterilizată ,
pas cu pas, că oamenii Î l caută pe Dumnezeu departe de ei, uitând de faptul că Dumnezeu se află
întotdeauna în străfundul sufletului omenesc , datoria noastră fiind doar aceea de a -L lăsa să
crească și prindă contur în noi, avâ nd astfel loc o urcare a lui Dumnezeu , spre coborârea omului ,
în propria structură a ființei create. Practic, în momentul în care Dumnezeu nu mai are loc în
sufletul omului , din cauza prea multor preocupări și obiective pe care acesta și le stabilește, altfel
spus, scopuri care îl exclud total pe Dumnezeu, ființa creată ajunge să se situeze în afara ariei
proniatoare a Creatorului lumii . Cu cât omul se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât mai
mult fericirea, bucuria și împlinirea îi devin tot mai necunoscute, ajungân d, într-un final , un om

4
fără de Dumnezeu, pentru care dobândirea fericirii a devenit un ideal utopic, de mult apus. Prin
urmare, bucuria este o stare care există în viața omului, atât timp cât există Hristos. Desigur,
există și bucuria de moment , oferită de lucrurile palpabile și imanente , dar adevărata împlinire a
ființei create se obține doar în Hristos și împreună cu El. Spre deosebire de omul zilelor noastre ,
țăranul român a cultivat o relație indestructibilă cu Dumnezeu , conștient fiind de faptul că fără
Acesta nu poate realiza nimic. De aceea, viața religioasă a țăranului român rămâne etalon și
paradigmă pentru cei de astăzi, prin aceea că , în simplitatea sa , își dorea să cucerească Cerul,
devenind tot mai mult după asemănarea lui Dumnezeu , cunoscând foarte bine faptul că omul este
„chipul icoanei” lui Dumnezeu, adică „chipul” Fiului lui Dumnezeu .
Prin urmare, v atra de așezare a satului marcată în chip ritual era considerată un loc sacru
și avea multiple semnificaț ii în viața obștii întemeiate, astfel încât biserica a fost o continuitate de
veacuri a semnului sfânt ce a marcat centrul satelor noastre. Prezența sa reprezintă atât vizibil,
cât și în plan spiritu al, un axis mundi al spațiului românesc, de unde și importanța pe care a avut –
o în cadrul tradițiilor de întemeiere și hotărnicire a așe zărilor6.
Într-un elogiu adus satului românesc cu ocazia recepției la Academia Română, din 5 iunie
1937 , poetul Lucian Blaga spunea despre vechimea și permanența acestuia următorul fapt: „Eu
știu că veșnicia s -a născut la sat”, argumentând că satul românesc este „singura prezență vie încă,
deși nemuritoare, nemuritoare, deși așa de terestră, este unanimul nostru înaintaș f ără nume”7.
Plecând de la ideea „cosmocentrismului” satului, autorul reformulează afirmația sa în discursul
de recepție ținut la Academia Română astfel: „Satul nu este situat într -o geografie pur materială
și în rețeaua determinatelor mecanice ale spațiulu i, ca orașul; pentru propria sa conștiință, satul
este situat în centrul lumii și se prelungește în mit. Satul se integrează într -un destin cosmic, într –
un mers de viață totalitar, dincolo de al cărui orizont nu există nimic”8. Acest univers este însă nu
numai pentru sine, ci își are conștiința proprie î n viața obștii. „A trăi la sat – spune poetul –
înseamnă a trăi în zariștea cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie ”9.
Satul este circumscris , astfel , unui univers de tradiții care -i devine propria sa conștiință și
se reflectă profund în sufletul obștii, în credințele și cultura sa orală10. Totodată, ca spațiu de

6 Mircea ELIADE , Le Sacré et le Profane , Gallimard, Paris, 1972, p. 48.
7 Lucian BLAGA , „Elogiul satului românesc ”, discurs de recepție la Academia Română, susținut în data de 5 iunie
1937, în: Izvoade – eseuri, conferințe, articole , Minerva, București, 1972, p. 2.
8 L. BLAGA , Izvoade , p. 17.
9 L. BLAGA , Izvoade , p. 18.
10 L. BLAGA , Izvoade , p. 17.

5
viață comunitară, el grupează în sine vetrele de locuit, casele, care la rândul lor reprezintă un
mediu spiritual al familiei, marc at de rosturi, credințe și datini specifice.
BISERICA – „LEAGĂNU L” SPIRITUAL AL SATULUI ROMÂNESC
„În vechime, casele sătenilor se grupau în jurul bisericii, care, fiind în centrul vetrei
sătești și uneori preceda întemeierea așezării propriu -zise, cum au fost lăcașurile de pe seliști o ri
cele de pe proprietățile de curte, însemna așez ământul divin și lo cul cosmo grafic principal al
satului ”11. În localitățile tradiționale românești, „ comunitatea rurală era organizată spațial în jurul bisericii,
centru spiritual în care cerul era unit cu pământul și omul se întâlnea cu Dumnezeu . Drumul principal al satului era
cel ce urca spre biserică, iar aceasta era în mod firesc așezată în locul cel mai înalt, cât mai aproape de cer. Pe turla
bisericii, vizibilă din orice punct al satului, era așezată crucea, simbol al legăturii omului cu Dumnezeu și al iubirii
cu care E l îmbrățișează lumea ”12.
Cât de minunate erau sărbătorile satului, prin intermediul cărora toată suflarea acestuia ,
de la cel mai mic, până la cel mai în vârstă, se aduna , în biserica din localitate , pentru a da slavă
lui Dumnezeu, pentru a -I mulțumi pentru binefacerile primite și pentru a -I cere , în continuare,
ajutorul, fiindcă fără implicarea Lui în activitățile lor, viața satului nu avea consistență și
trăinicie . Ce imagine inedit ă generează părtă șia la bucuria sinceră a țăranului român, care cu
mâinile bătătorite de la munca câmpului, venea , istovit și obosit, cu atâta încredere , înaintea lui
Dumnezeu și își împreuna mâinile în rugăciune , mulțumind pentru tot ceea a primit ; și cu câtă
bucurie se întorcea la casa lui, mai încrezător și mai împăcat , findcă a primit binecuvântarea lui
Dumnezeu în suflet .
Astfel, „liniștea satului îi dă țăranului răgazul de a sta de vorbă cu Dumnezeu și de a -I simți prezența în
creația Sa. Cultivarea pământului este lucrarea sa fundamentală, care îi asigură existența și, ca urmare, el face din
aceasta centrul viețuirii sale. El își începe lucrul cu rugăciune și îl sfârșește cu rugăciune, cerând lui Dumnezeu să -l
întărească în această lucrare și mulțumind, mai apoi, pentru bunurile pe care le -a căpătat. Țăranul înțelege și
transpune cel mai bine în faptă legătura dintre munca depusă și roadele primite. El știe că cel care „nu vrea să
lucreze, acela nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3, 10), știe că pământul îi oferă tot ceea ce are nevoie pentru
existența sa și că muncește pentru a trăi, și nu invers. El știe însă, la fel de bine, că pâinea „cea de toate zilele”, pe
care o lucrează cu mâinile sale trudite, este darul pe care el îl aduce lui Dumnezeu și care, prin binecuvântarea
preotului, d evine pâinea cea „spre ființă” care îl hrănește nu doar trupește, ci și duhovnicește ”13.

11 Nicolae COJOCARU , „Tradițiile de întemeiere la români ”, în: Philologia , nr. 1-2, 2014 , p. 39.
12 Romulus VULCĂNESCU , Coloana cerului , Ed. Academiei Republicii Socialiste România , București, 1972, pp.
118-123.
13 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , Satul românesc – izvor de spiritualitate și cultură populară ,
Basilica, București, 2019 , p. 8.

6
Biserica a fost, este și va fi, liantul de legătură dintre cer și pământ, dar și dintre
pământeni, în același timp, locul sacru în care bucuri a cerului și a pământului devin una, chipul
țăranului român primind trăsături angelice în cadrul sfintelor slujbe , fiindcă viața lui, de zi cu zi,
este o rugăciune continuă, deoarece prin acel simplu Doamne ajută -mă! rostit înainte de fiecare
lucru, gândul său se îndreaptă, în fiec are clipă , către Dumnezeu. Astfel, viața religioasă
reprezintă nucleul satului românesc, constituind un agent esențial în păstrarea idențității naționale
și creștine, precum și a personalității morale , peste veacuri, fiindcă de sărbători, îndeosebi,
românii se reîntorc acasă, la fami liile lor, bucurându -se, cu toții, laolaltă.
Prin urmare, s ărbătoarea este frumusețea sufletului românesc și prilej de împărtășire a
bucuriei împreună cu cei pe care îi iubi m, cu aceas tă ocazie inima țăranului român r eîntregindu –
se și reîntorcându -se la structura sa originară și unitară , fiindcă bucuria este deplină abia atunci
când toate generațiile se întâlnesc în casa părintească, din satul românesc. Oriunde am merge în
lumea aceasta , oricât de departe de casă, în sufletele noastre rămâne mereu ceva care ne leagă de
locurile natale, de amintirile frumoase petrecute alături de cei dragi, ceva care ne atrage ,
asemenea unui magnet , spre locurile în care ne -am născut și spre oamenii pe care i -am lăsat în
urmă, dar pe care nu am reușit niciodată să -i uităm și nu am încetat vreodată să-i iubim. Acesta
este dorul după ceea ce iubim, dorul după eternitate, după veșnicie , fiindcă potrivit poetului
Lucian Blaga „veșnicia s -a născut la sat” , sufletul țăranului român tinzând spre veșnicie, spre
unirea cu D umnezeu, motiv pentru care sărbătoarea religioasă devine o stare de sărbătoare
universală . Înclinația românilor spre dimensiunea veșnică a existenței, izvorâtă parcă dintr -o
dorință ascunsă de a opri timpul în loc, sau măcar de a mai încetini grabnica lui trecere, sunt
ilustrate atât de frumos în poezia lui Blaga intitulată „Sufletul satului”: „Eu cred că veșnicia s -a
născut la sat. / Aici or ice gând e mai încet, / și inima -ți zvâcnește mai rar, / ca și cum nu ți -ar bate
în piept / ci adânc în pământ undeva”14. Aceasta este frumusețea țăranului român: simplitatea,
curăția sufletească, noblețea și credința sinceră în Dumnezeul Cel Viu, spre deos ebire de omul
din zilele noastre, care pierde din vedere cel mai esențial lucru și anume , însușirea de a fi frumos,
astăzi la modă fiind omul util, eficient și nu omul frumos, așa cum ar trebui de fapt să fie.
Lumea aceasta, pentru țăranul român, este ordonată, frumoasă, așezată nu în înțelesul
științelor fizice, ci mai precis în înțelesul biologic și moral. La sat viața își poartă ritmul între

14 Lucian BLAGA , În marea trecere , Ars Longa, Iași, 2009, p. 45.

7
materie și spirit, țăranul nostru fiind conștient de ideea de bine și de rău, astfel încât, în ordinea
cosmică și pământească , creștinismul a avut un mare rol.
„Sentimentul veșniciei este mai puternic în sufletul țăranului care trăiește în armonie cu natura prin
cultivarea pământului. Omul care muncește pământul Îl simte pe Dumnezeu mai aproape tocmai pentru că trăiește în
armonia naturii și pentru că se simte tot timpul dependent de Dumnezeu de la care așteaptă ploaia și căldura la
vreme pentru cultivare a și pentru rodirea pământului. Orice muncă este binecuvântată de Dumn ezeu dacă se face cu
credință și cu rugăciune, însă rodul muncii depinde numai de Dumnezeu . Osteneala muncii aparține omului, iar
rezultatul ei este darul exclusiv al lui Dumnezeu. Sfântul Apost ol Pavel a scris în acest sens: «Eu am semănat, Apolo
a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească » (I Co 3,6). Țăranul, cu deosebire, este conștient că roadele muncii sale
sunt darul lui Dumnezeu pentru care el Îi mulțumește neîncetat ”15. De aceea, potrivit poetului Lucian Blaga
«nevoia de mântuire se vindecă la sat», prin aceste cuvinte înțelegând faptul că sufletul curat al
țăranului nu-și poate imagina viața fără Dumnezeu. Prin urmare, viața satului gravitează în jurul
Bisericii, cu tradițiile ei milenare care au apărat și hrănit de-a lungul istoriei ființa noastră. Dacă
noi uităm de mântuirea sufletului, care ne vine prin mijlocirea Bisericii, atunci suntem mai de
plâns decât toți oamenii! Numai Biserica îl poate salva pe orășean de însingurare și de alienare.
Ea îi oferă mântuirea chiar și în lipsa naturii16.
Pentru omul societății religioase tradiționale, întreaga lume fenomenală era spiritualizată,
locurile și timpurile având amprenta sacrului și viața se organiza după legi cosmice.
Manifestările omului, de la cele mai comune gesturi până la cele mai rafinate creați i ale artei
populare, erau integrate aceluiași sistem de valori tradiționale. Destinul său era legat de cel al
colectivității, religiozitatea având o expresie comunitară17.
Sărbătorile religioase se împleteau în mod firesc cu datini și obiceiuri ale folclorului
local. Liturghia duminicală era urmată de hore și serbări câmpenești. Portul, cu marea sa
varietate de culori și modele, pictura și sculptura populară, ce împodobeau casele oamenilor,
legendele și basmele povestite seara în jurul focului, proverbele și zicătorile încărcate de
înțelepciune, muzica și dansul horelor, exprimau bucuria unei vieți luminoase, aproape de
Dumnezeul strămoșilor și de creația Sa18.

15 †Serafim, Arhiepiscopul Arhiepiscopiei Germaniei, Austriei și Luxemburgului și Mitropolitul Ortodox Român al
Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Satul românesc – Rădăcina sufletului nostru – Pastorală la Nașterea
Domnului , Nürnberg, 2018, p. 2.
16 †Serafim, Mitro politul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Satul românesc …, p. 2
17 Mircea ELIADE , Nașteri mistice , trad. de Mihaela Grigore Paraschivescu, Humanitas, București, 1995, pp. 18-35.
18 M. ELIADE , Nașteri mistice, pp. 36-57.

8
ȚĂRANUL ROMÂN – „SUFLETUL ” CIVILIZAȚIEI ȘI CULTURII ROMÂNEȘTI PESTE VEACURI
Una dintre cele mai importante valori transmise de satul române sc este sentimentul
comunității . „Satul arhaic apare ca un univers în sine, același în timp și spațiu, un univers în care fiecare are
sentimentul apartenenței la acel loc, al identității și al comuniunii cu ceilalți. Spre deosebire de oraș, unde
sentimentul înstrăinării și al solitudinii se resimte tot mai acut, la țară satul întreg este implicat în viața comunității.
Orice fapt care se petrece devine un eveniment comun, de la naștere și până la moarte, țăranul împărtășind cu ceilalți
și binele, și răul. Tot ce se întâmplă îl pune în legătură cu semenii săi, într-o solidaritate care izvorăște din adâncul
ființei sale, cu moșii și strămoșii care odihnesc sub cruce, din a căror jertfă își trage seva existenței, dar, totodată, și
cu generațiile viitoare, prin nașterea și creșterea copiilor în spiritul valorilor tradiționale, totul într-un spațiu proiectat
parcă în veșnicie”19.
Acesta este țăranul român, o ființă dihotomică alcătuită din trup și suflet, singura făptură,
care lucrează atât pâmântul biologic, cu sudoarea frunții , pentru a-și asigu ra traiul și în același
timp existența, cât și sufletul , pentru a fi tot mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu.
Datorită faptului că denumirea de țăran, atribuită locuitorului de la sat primește uneori
conotații negative sau sensuri peiorative , cu o tentă ușor ironică, dorim să arătăm că înțelesul său
original este unul nobil, țăranul român fiind structura ființială holistică, în care se împletesc , în
deplină armonie , două structuri existențiale , devenind paradigma umană reprezentativă a
„microcosmosului ” românesc, în varianta cea mai pură. Astfel, „cuvântul «țară» vine de la latinescul
«terra» (teritoriu). «Terranus» este țăranul, cultivatorul pământului, cel mai atașat de țară, cel care are cea mai intimă
legătură cu țărâna și cu țarina, cu solul. Cuvântul românesc «pământ» vine din latinescul «pavimentum», care
înseamnă vatra sau locul bătătorit de locuitorul și cultivatorul statornic al terenului sau al solului. Pământul este deci,
în acest sens, terenul lucrat, umanizat și sfințit. De aceea zice românul: Omul sfințește locul!”20.
„Cuvântul «pământean» înseamnă de obicei în limba română «omul locului», adică indigenul, dar în limbaj
liturgic el este și locuitorul statornic al planetei Terra, adică al Pământului. Pământeanul este omul, compus din
humus (humă) și anima (suflet rațional), o sinteză mistică între materie și spirit, între «țărână și suflet viu»: «iar noi,
pământenii, din pământ suntem zidiți și în același pământ vom merge», cum se spune în Slujba înmormântării.
Pământeanul poartă deci în el taina mormântului și a cerului, a morții trupului și a nemuririi sufletului fiindcă el este
țărână modelată după chipul lui Dumnezeu Cel veșnic viu. În acest sens, pământeanul cultivă deodată cu pământul și
dorul veșniciei”21.

19 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Satul românesc – izvor de spiritualitate …, pp. 8-9.
20 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , „Satul românesc, între tradiție, supraviețuire și speranță ”, în:
Veșnicia s-a născut la sat, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2019, pp. 8-9.
21 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , „Satul românesc, între tradiție ,…”, pp. 9-10.

9
Țăranul român, identificat în părinții, bunicii sau străbunii noștri, este pentru noi, cei de
astăzi , o adevărată icoană și o reală paradigmă, care ilustreză atât hărnicia și perseverența, cât și
curăția și noblețea sufletească, prin faptul că a cultivat în sufletul său, răbdarea, iubirea și jertfa
pentru frumos și moralitate. Datorită acestor țărani , noi, cei de astăzi , ne putem bucura de liniște
și pace. Nu există jertfă mai mare decât aceea de a munci din greu pentru copii, nepoți și
strănepoți , doar de dragul gândului că acelora le va fi mai bine. Atunci când rostim termenul
acesta de țăran, vizavi de tata, mama, bunicul sau bunica etc., să ne gândim la sacrificiul acestora
pentru binele și confortul nostru al celor de astăzi și, în felul acesta , fiecare rostire a acestui
cuvânt va deveni o rugăciune a noastră, știut fiind faptul că orice suspin este o rugăciune. Țăranii
sunt eroii noștri naționali , din care s-au născut , ulterior , oameni mari, bine crescuți , cu o
moralitate formidabilă, deoarece adevăratele valori morale fundamentale erau întipărite în
inimile urmașilor încă din fragedă pruncie. În satul tradițional, viața este trăită comunitar.
Această deschidere către lume a avut un rol decisiv în formarea și cultivarea caracterelor umane
în mediul rural, instruirea lor pe principiile unei etici sănătoase.
„În viața altor națiuni, țărănimea a putut avea, și a avut, un rol secundar, șters; pentru noi însă e izvorul
românismului pur și etern. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Atât de mult
că, de fapt, țăranul român nici nu e țăran ca la alte popoare. Cuvântul însuși este de origine urbană, cel puțin în
semnificația actuală. Țăranul nu-și zice niciodată țăran. Doar în vremurile mai noi și sub influențe politice a pătruns
și la țară cuvântul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraș. Țăranii însă îi numesc pe țărani,
simplu, «oameni». De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu este nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul
însuși, omul român. Pentru toată lumea, țăran este sinonim cu român, pe când orășan nu, ba în general dimpotrivă,
mai cu seamă în ochii țăranului”22.
„Când se abat marile urgii, oamenii bogați, proprietarii de toate felurile, sunt imediat gata de ducă. Ei n-au
legături organice cu pământul țării și se despart ușor de orașele sau de castelele în care locuiesc, siguri că vor găsi,
cu aurul lor, în alte țări, alte orașe și alte castele, unde vor putea continua viața ușoară de belșug”23. „Țăranul însă
nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe
ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea, țăranul este
pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național”24.

22 Acad. Eugen Simion , „Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei ”,
www.academiaromana.ro/com2005/pv1031/ESimion.doc , 3 ianuarie 2020.
23 Liviu REBREANU , „Laudă țăranului român” , în volumul: Veșnicia s-a născut la sat, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca,
2019 , p. 96.
24 L. REBREANU , „Laudă țăranului român” , p. 96.

10
„Și dacă e așa în general, de ce n-ar fi și pentru țăranul român, a cărui dragoste de pământ este mai mare și
mai naturală decât a altora? Căci pentru țăranul nostru pământul nu este un obiect de exploatare, ci o ființă vie, față
de care nutrește un sentiment straniu de adorație și de teamă. El se simte zămislit și născut din acest pământ ca o
plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor”25.
„De aceea pământul este însuși rostul lui de a fi. Pământul nostru are un glas pe care țăranul îl aude și-l
înțelege. Este «sfântul pământ inspirator» care ne-a modelat trupul și sufletul, care prin soarele și apele și munții și
șesurile lui ne-a dăruit toate calitățile și defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu
poate produce decât numai români”26.
„Pe lângă percepția atemporală a istoriei de către țăran, pe care o subliniază Lucian Blaga, expresia
«veșnicia s-a născut la sat» poate semnifica și faptul că la sat, mai mult decât la oraș, pot fi mai ușor percepute și
apreciate prezența Creatorului în natură, valoarea naturii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu, ce trebuie cultivat
în relație de recunoștință față de Dăruitor, precum și legătura indisolubilă dintre cult și cultură, având ca bază
agricultura. La sat, cultivarea pământului este adesea însoțită de acte cultice, precum binecuvântarea holdelor, a
semănatu lui, a fântânii, a primelor roade ale pământului, iar în unele regiuni Troițele străjuiesc fântânile, colinele
sau drumurile din mediul rural. Toate slujbele de binecuvântare a cultivării pământului evidențiază legătura între
rugăciune și acțiune, încât omul credincios și harnic se conduce după principiul, «totdeauna lucrul tău să-l începi cu
Dumnezeu»!”27.
Totodată, „metafora «veșnicia s-a născut la sat» semnifică și percepția relației dintre timpul acțiunii și
timpul rodirii. Poți să organizezi totul foarte bine din punct de vedere tehnic sau practic, dar, dacă ploaia nu vine la
timp sau vine cu grindină mare, cultura agricolă poate fi compromisă! Pentru agricultor, între sămânța semănată și
recolta scontată este o legătură spiritual trăită existențial în rugăciune, răbdare și speranță . Este vorba de un timp al
așteptării, al binecuvântării și al rodirii pe care țăranul îl înțelege altfel decât muncitorul sau inginerul care apasă pe
buton în fabrică și obține imediat rezultatul dorit sau programat”28.
„Drept urmare, omagierea satului românesc și a contribuției sale majore la devenirea istorică a poporului
român este o necesitate și o demnitate. În același timp, este necesară cunoașterea situației precare și incerte în care se
află astăzi satul românesc și locuitorii lui. Satele românești, cu biserici și case țărănești, cu cimitire și morminte
străjuite de cruci, cu ulițe și porți primitoare, sunt purtătoarele unui limbaj tainic și vizibil al tradiției, al continuității
fizice și spirituale ale acestui neam, sunt oglinzi ale sufletului românesc, în care se arată astăzi, după caz, hărnicia
sau delăsarea noastră, responsabilitate a sau indiferența ”29.

25 L. REBREANU , „Laudă țăranului român” , p. 96.
26 L. REBREANU , „Laudă țăranului român” , p. 97.
27 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , Satul românesc – factor de coeziune și unitate națională , Cuvânt
adresat cu prilejul deschiderii Conferinței „Spațiul socio -economic rural. Identitate și unitate națională”, organizată
de Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu -Șișești” din București (ASAS) și Patriarhia Română,
la Palatul Patri arhiei, luni, 12 noiembrie 2018 , Basilica, București, 2019, p. 5.
28 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , Satul românesc – factor de coeziune …, p. 6.
29 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Satul românesc – izvor de spiritualitate …, p. 17.

11
„Făcând referire la necesitatea sfințirii timpului vieții pămân tești pentru dobândirea mântuirii, observăm
cum, la sat, viața este înțeleasă, mai mult decât în mediul urban, ca timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care
trăim. Iar dacă sfințim locul în care trăim pe pământ, putem spera să primim și un loc în ceruri, „un colțișor în rai” –
după cum afirma părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamț. De asemenea, satul are un cult al
pomenirii morților și al legăturii dintre generații mult mai profund decât orașul, iar creațiile populare perene din
lumea satului sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensulu i sfânt al vieții și al morții ”30.
După cum observă părintele Dumitru Stăniloae, țăranul român vede prezența harică și
ocrotirea milostivă a lui Dumnezeu în toate cele prezente în jurul său: „Vede pe Dumnezeu în
taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. El spune în Miorița: «Pe un
picior de plai, / Pe o gură de rai». El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica
Domnului, încât folosește pentru ei diminutiv e (de familiaritate – n.n.): «Dumnezeu drăguțu'»,
«Măicuța Domnului»”31.
În discursul său de recepție la Academia Română, din 29 mai 1940, intitulat „Laudă
țăranului român”, scriitorul interbelic Liviu Rebreanu vorbea despre „aurul curat” din sufletul
țăranului român, care este, de fapt, spiritualitatea profundă a acestuia, lumina credinței și a
hărniciei, a dărniciei și a jertfelniciei ca dăruire de sine și dăinuire spirituală în timp și peste
vremuri diferite32.
„Din nefericire, este limpede pentru noi toți că satul românesc nu mai este astăzi ce era cu mai mulți ani în
urmă, dar nici nu se poate spune că nimic din ce a fost în trecut nu mai poate fi recuperat sau cultivat astăzi. Cea mai
profundă criză pe care o resimte în prezent țăranul român este suferin ța dezrădăcinării și a înstrăinării sale prin
emigrație în străinătate, lucrând mai mult pentru dezvoltarea altor țări, decât pentru propria sa patrie de origine.
Locurile natale sunt părăsite de către generațiile tinere, iar solidaritatea dintre oameni este tot mai redusă. Sătenii se
înstrăinează de propriul pământ și de propria lor identitate. Tradițiile populare, majoritatea cu o profundă conotație
spirituală, sunt căzute în uitare. Industrializarea agriculturii a condus la o eficientizare a activității, dar, totodată,
solul a fost poluat prin folosirea îngrășămintelor chimice ”33.
De aceea, se poate spune că patria mică a fiecărui țăran a fost satul, locul de moșie și
viață, încheiat cu șanțuri, delimitat în timp și spațiu, trăind în sine și prin sine, dar niciodată

30 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Satul românesc – izvor de spiritualitate …, p. 17.
31 Pr. Dumitru STĂNILOAE , „Reflecții despre spiritualitatea poporului român ”, în: Opere complete , vol. 9, Basilica,
București, 2018, pp. 164-165.
32 Acad. Eugen Simion , „Satul românesc nu mai poate exista în afara istoriei ”,
www.academiaromana.ro/com2005/pv1031/ESimion.doc , 3 ianuarie 2020 .
33 Cuvântul inaugural al Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, rostit cu ocazi a
primirii titlului academic de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș -Bolyai, Cluj-Napoca, miercuri, 7
decembrie 2011, publicat în: †Daniel, Patria rhul Bisericii Ortodoxe Române, Lumina Botezului și bucuria familiei.
Lucrarea Bisericii în societate în anul 2011 , Basilica, București, 2012, pp. 276-290.

12
izolat, satele unindu -și, adesea , forțele pentru apărare sau participând ceremonial la înrudirile
tradiționale, sărbători populare, nedei, târguri și alte manifestări etno-zonale, păstrând o legătură
firească și durabilă .
Nimic nu este la întâmplare în viața țăranului nostru. Datinile familiale și datinile satului
sunt doi poli ai unei lumi de viață socială în care actele materiale și culturale stau sub semnul
unor sensuri primordiale, pe care oamenii le trăiesc firesc, fără artificii, cu f rumuseți emoționale,
pe care le -au creat cu artă și poezie, le -au păstrat cu evlavie și s -au simțit cu ele plenar și siguri
pe matca strămoșească.
Satul, ca matrice românească, a reprezentat dintotdeauna obârșia ființială a tuturor fiilor
săi și l -au purta t în conștiință cu valoare de simbol pentru toată viața. Străinătatea nu e în viața
poporului rural, cum s -ar crede, peste mări și țări, ci începe chiar de la marginea satului. Satul
vecin e străinătate, orașul mai depărtat devine în concepția poporului „n eagră străinătate”34.
Când din anumite motive omul nu mai poate sta în satul lui și pleacă în lume, totul îi este
străin, i se pare ostil. În afara unui climat comunitar și protector de acasă, înstrăinarea și răceala
celor din jur îl cuprind cu dușmănie. Străin este oricine care nu -i în satul lui, cu părinții, frații,
surorile și toți cei dragi de acasă, iar când omul slăbește, gândul morții între străini, departe de
satul lui, îl înfioară.
SATUL – PARADIGMĂ REPREZENTATIVĂ A „MICROCOSMOSULUI ” ROMÂNESC
Satul românesc în devenire a păstrat mereu aceste tradiții populare care prin caracterul lor
au însemnat un adevărat cod moral al românilor de -a lungul istoriei. Din el se degajă un
sentiment profund uman, vădind valoarea culturii populare și rostul ei în viața satelor noastre,
nedezmințit până astăzi. Tradițiile cultivă idealul de frumos, de dreptate, bunăstare, înțelegere,
iubire de neam, hărnicie, iubirea locurilor natale, a țării, înțelepciune, cumpătare, credință,
dragoste, adevăr ș.a., virtuți specifice și de înaltă cinstire la poporul nostru, încă de la străbunii
geți, despre care Herodot spune că erau „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”.
Satul a fost , astfel , permanent , un spațiu de viață autentică, unde s -a creat și recreat întreg
universul de cul tură și civilizație tradi țională. În același timp, el este o conștiință a neamului
nostru și chiar poate fi considerat o emblemă națională, prin tot ceea ce are specific și nepieritor,
de la case, port și până la creațiile folclorice, atât de bogate și val oroase.

34 Nicolae COJOCARU , „Tradițiile de întemeiere la români”, p. 40.

13
Domnul Ioan -Aurel Pop, președintele Academiei Române, deplânge situația în care au
ajuns românii de astăzi, fie că provin din mediul urban sau rural: „Suntem tentați astăzi – cu atâtea
ispite și facilități în jur – să mergem în lume, pe meridiane î ndepărtate, mânați de nevoi reale sau imaginare și de
curiozități, uitând de rădăcini. Dar locul nașterii noastre – loc însuflețit, viu, carismatic – se răzbună pe noi, ne
cheamă spre rădăcini, dacă nu altminteri, atunci când ni se întoarce câte un părinte la Domnul, când se oficiază o
cununie ori când se naște un copil, când oamenii se însuflețesc de duhul sărbătorilor, când colindă și cântă, când
plâng, pentru că încă «jale duce Mureșul și duc tustrele Crișuri» (Octavian Goga). Ne -am cam dezis de aceste v alori
perene, i -am pus prea repede pe unii de -ai noștri – mari – «în debara», ne -am trezit brusc mai deștepți decât cei care
ne-au deșteptat și ne -au arătat căi bune de urmat, iar acum tragem ponoasele”35.
Adevărat a împlinire o poate simți omul doar în atmosfera sacră a satului românesc, unde ,
în suspin și rugăciune , are marea binecuvântare de a intra într -o legătură de comuniune profundă ,
pe aceeași glie sfântă străbună, cu cei ce sunt încă în viață, precum și cu ce i ce au trecut în
neființă, fiindcă oricât de departe ne -ar călăuzi pașii în această viață, gândul și dorul pentru satul,
casa părintească în care ne -am născut, am copilărit și am trăit ne vor însoți toată viața. În aceste
amintiri sfinte, adânc întipărite pe pereții inimii noastre, cei ce nu mai sunt printre noi, devin
nemuritori, fiindcă aducerile -aminte sunt cele care oferă vieții efemere, marele dar al eternității,
astfel încât , în ace le momente anamnetice, de incursiune în trecut , putem retrăi , iar și iar, cele
mai inedite clipe, împreună cu cei dragi sufletului nostr u, respectiv alături de țăranii care au
renunțat la ei înșiși pentru a avea noi o viață mai bună. De aceea, unul dintre punctele de maximă
importanță din viața țăranului român îl reprezintă cimitirul satului, prin faptul că acele momente
de cinstire a celor care au format familia noastră de odinioară ne adună pe toți într -un loc,
redeveni nd, pentru o clipă , acea forță de altădată , care ne amintește că fiecare dintre noi a m fost
născuți pentru Cer. Cimitirul satului este locul unde viața și moartea coexistă în deplină armonie,
unde timpul se oprește în loc , unde pământul plânge și unde copiii, nepoții și st rănepoții varsă
lacrimi pentru ț ăranii lor iubiți, care , de foarte multe ori , au renunțat la bucățica lor de pâine
pentru ei, au plecat la muncă cu lacrima pe obraz, s -au simțit loviți de soartă și obosiți după atâta
muncă, dar care n-au capitulat, ci au m ers mai departe pentru a le da urmașilor lor ceea ce ei nu
au avut. Inima țăranului român nu doar că este una de aur, extrem de valoroasă, dar este și una
care a înnobilat inimile urmașilor săi , a acelor oameni care, mai târziu , au luptat pentru idealurile
și valorile fundamentale ale poporului român. În acest loc, copiii își aud părinții și simt

35 Acad. Ioan-Aurel POP, „Satul – esența spiritului istoric românesc ”, în: Veșnicia s-a născut la sat, Ed. Renașterea,
Cluj-Napoca, 2019, pp. 57-58.

14
mângâierea acestora, fiindcă cei care odinioară au lucrat cu atâta sfințenie pământul, în cele din
urmă , au devenit una cu pământul, motiv pentru care pământ ul are în sine capacitatea de „ a
glăsui”, astfel încât „glasul” pământului nu este altceva decât glasul țăranului român, al tatălui
sau al mamei, al tuturor înaintașilor noștri. De aceea, țăranul român trebuie să fie apreciat,
respectat, elogiat și chiar omagiat , fiindcă el este chintesența tuturor însușirilor, virtuților ,
valorilor și idealurilor poporului român, iar a fi țăran nu este o rușine, ci , din contră , un gest de
mândr ie națională , un act de reală demnitate creștină. Acesta este și motivul pentru care
pământul țării nu trebuie înstrăinat, fiindcă făcând lucrul acesta dăm uitării toată jertfa și tot
sacrificiul țăranilor români, pentru care pământul nu era doar un simplu obiect, ci avea valoare
sentimentală, deoarece pentru țăranul d e altădată pă mântul er a sfânt, fiindcă era darul lui
Dumnezeu cel mai de preț, de pe urma căruia putea să trăiască și să -și întrețină familia. Pentru
acest pământ al țării înaintașii noștri și -au dat viața, fiindcă ei au înțeles , cel m ai bine, că acesta
reprezintă viața unui popor, atât timp cât este al lui și nu al altora, deoarece aduce cu sine și libertatea.
„La sat, viața este înțeleasă și ca timp binecuvântat pentru a sfinți locul în care trăim. Iar dacă sfințim locul
în care trăim pe pământ, putem spera să primim și un l oc în ceruri. De asemenea, satul are un cult al pomenirii
morților și al legăturii dintre generații, mult mai profund decât orașul. Creațiile populare perene din lumea satului
sintetizează filosofia profundă a înțelegerii sensului sfânt al vieții și al mor ții. Din experiența Liturghiei euharistice,
a vieții ascetice și a dăruirii jertfelnice s -a format spiritualitatea poporului român, ca fiind un popor care a
interiorizat și asumat jertfa Crucii și lumina Învierii lui Hristos în viața lui”36.
În tot acest co ntext, satul are o sfințenie aparte, deoarece nicăieri în altă parte nu poate fi
ilustrată mai autentic sinergia dintre muncă, rugăciune și jertfă, decât în viața țăranului român,
pentru care pământul satului său reprezintă Grădina Raiului, cel mai senin și curat loc din
Univers . La sat, pământul este sfințit prin sudoarea frunții țăranului român, care , muncind din
greu, se roagă , permanent , lui Dumnezeu, conștient fiind de faptul că fără ajutorul Lui nu exi stă
belșug pe pământ, cu alte cuvinte, fără bine cuvântarea Sa pământul nu rodește. Nu există
imagine mai frumoasă în istoria satului românesc decât aceea a țăranului român care cu multă
trudă își lucrează pământul, își seamănă sămânța, iar la finalul acestui proces agricol nu ezită a se
pune în genunchi , cu capul descoperit, pentru a înălța o rugăciune scurtă, dar sinceră și profundă ,
prin care Î i mulțumește lui D umnezeu pentru tot ajutorul și Î i încredințează toată truda sa. De
aceea, ploaia și căldura la timpul potrivit, nu reprezintă altceva decât lacrimile de milostivire ale
lui Dumnezeu față de efortul sporit și asiduu al țăranului român .

36 †Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române , Satul românesc – factor de coeziune …, p. 6.

15
Astfel, s atul este punctul de întâlnire dintre Dumnezeu și om, în care cuvintele rostite de
preot în fiecare Sfântă Liturghie „ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”
devin realitate, fiindcă în tot acest proces de lucrare a pământului omul nu face altceva decât să
împlinească o poruncă dumnezeiască veche, respectiv aceea de a lucra pământul, procesul
agricol însoțit , în permanență , de rugăciune metamorfozând omul, astfel încât ființa creat ă,
alături de natură , ajunge să se spiritualizeze tot mai mult, fiindcă , în cele din urmă , omul ajunge
să se dea pe sine însuși ca jertfă, ca unul care cultivă pământul, seamănă grâul, face pâinea,
culege strugurii și pregătește vinul, toate aceste elem ente nefiind altceva decât înse și trupul și
sângele Mântuitorului Hristos pnevmatizate. În acest sens , satul românesc este punctul istoric de
mântuire a lumii, loc ul în care , cu preponderență , îl întâlnim pe Hristos în jerfa, truda, lacrimile
și rugăciuile țăranului român, care cu atâta dragoste muncește pământul. Prin urmare , prin truda
mâinilor sale, cristalizată în pâinea și vinul întrebuințate în cadrul Tainei Sfintei Euharistii , îl
descope rim pe Dumnezeu, care , în final, se oferă drept răsplată pe Sine Însuși. În acest sens,
părintele Dumitru Stăniloae afirma faptul că în Euharistie „Hristos ne aduce ca jertfe nu ca pe
niște obiecte, ci ca persoane, deci ca jertfe care ne aducem și pe noi î nșine”37. De aceea, „pâinea
adusă ca prescură lui Dumnezeu e ceea ce întreține viața oamenilor, deci comunitatea anunță prin gestul acesta că
pune însăși viața ei la dispoziția lui Dumnezeu. Dar pâinea ca și viața proprie o au oamenii ca dar de la Dumnezeu.
În pâinea pe care o aduc lui Dumnezeu întorc deci acest dar, sau condiția vieții lor și deci însăși viața lor în devenire,
lui Dumnezeu”38, motiv pentru care , „Euharistia se constituie astfel ca un dialog și ca o întâlnire de
daruri între oameni și Dumneze u în Hristos , ca o culminare a acestui dialog și întâlniri”39 între
Dumnezeu și țăranul român din satele noastre tradiț ionale românești.
Satul românesc are în sine puterea de a aduna la un loc, de a cristaliza toată suflarea, de a
produce armonie și mai ale s de a aduce bucurie în sufletele țăranilor români și a românilor de
pretutindeni. Acea bucurie care exista oarecând poate fi ret răită, simțiță și redescoperită p rin
întoarcea către simplitatea, puritatea, bunătatea și hărnicia țăranului român , care răspândea ,
pretutindeni , parfumul nobleței sufletești. Adevărata bucurie poate fi regăsită în lucrurile
mărunte, în persoanele pe care le avem lângă noi și în locul în care au luat naștere cele ma i
numeroase și prețioase amintiri: satul românesc, cu vatra părintească, cu moșii și stră moșii noștri.
Cu alte cuvinte , bucuria constă nu în a avea, ci în a fi, dar nu oricum, adică nu singur i, ci

37 Pr. Dumitru STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1997, p. 72.
38 Pr. D. STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă …, vol. 3, p. 73.
39 Pr. D. STĂNILOAE , Teologia Dogmatică Ortodoxă …, vol. 3, p. 73.

16
împreună cu cei de care s -a îndrăgostit sufletul nostru. Prin urmare, satul românesc este altarul
sfânt la care s-au rugat și s -au jertfit părinții, bunicii și străbuni i noștri și pe care l -au sfințit și l –
au resfințit prin la crimile și sudoarea frunții lor, un altar viu în care își are sălaș Dumnezeul Cel
Viu, fiindcă în fiecare respirație a țăranului român se află Cel Totul , mai ales în contextul în care
tot decursul procesului agricol depinde de milostivirea lui D umnezeu față de om, pentru cel din
urmă neexistând bucurie mai mare ca aceea a unei recolte mănoase .
CONCLUZII
Așadar, țăranul român a avut și are o mare însemnătate în viața neamului nostru, el fiind
izvorul româniscului curat și veșnic. Din vremurile întunecate de demult el a muncit pământul, a
rămas pe aceste plaiuri și a înfruntat toate urgiile ce au venit asupra lui. Pe el nu l -a putut clinti
nici un năvălitor. El a rămas de a muncit pământul în care erau îngropați înaintașii lui și în care
avea să fie și el îngropat după moarte. Cea mai bună dovadă că avem drepturi asupra acestui
pământ, este țăranul român, care l -a muncit din vremuri de demult și car e aici și -a început viața
lui. Țăranul român cu lumea lui rămâne și azi izvorul de viață pentru neamul nostru. El nu este
numai o parte din poporul român, nici numai o funcțiune, el este omul român, poporul român.
Astfel, „suntem și vom fi totdeauna neam d e țărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca
Stat și ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul țăranului. Dar mai
atârnă, în aceeași măsură și de felul cum va fi utilizat și transformat acest aur în valori eterne”40.

40 Academia Română. Discursuri de recepție , 6 (1936 -1948) , volum îngrijit de dr. Dorina N. Rusu, București, 2005,
p. 316.