SPECIALIZARE: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ [618197]

1

UNIVERSITATE A „LUCIAN BLAGA”, SIBIU
FACULTATE A DE LITERE ȘI ARTE
SPECIALIZARE: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

DEFORMĂRI ALE LIMBII ROMÂNE ÎN
MASS -MEDIA ACTUALĂ

Coordonator științific,
Lector univ. dr. Delia -Maria Siliște

Masterand: [anonimizat], 2020

2
CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………………………………………………….. ………………….3
Cap. 1 Corect versus greșit în limba română actuală . Studiu de caz : „România la raport”……. ………5
1.1 Accepții ale conceptului de „normă lingvistică”……………………………………… …………………… …………6
1.2 Greșeli ortoepice în limba română actuală ……………………………………….. …………………………… …….10
1.3 Greșeli morfologice în limba română actuală……………………………………………… ………………………..12
1.3.1 Verbul neastâmpărat ……………………………………………………….. ………………… ……………………… ….12
1.3.2 Substantive de carton …………………………………………………………………………… ………………………..14
1.3.3 Multe, nu mărunte: forme greșite ale adjectivelor și ale pronumelor……. …………………………16
Cap. 2 Greșeli privind sintaxa . Studiu de caz : „România la raport” ………………… …………… ……….. ….18
2.1 Greșeli ale acordului dintre subiect și predicat …………………………… …………….. …………………………19
2.2 Greșeli privind acordul în gen și nunăr………………………………………………………. ………………………..21
2.3 Anacolutul…………………………………………….. …………………………………………………. …………………………22
2.4 Capcana pronumelui relativ care………………………………………………………………. …………………………23
2.5 Conjuncțiile zilei………………………………………………………………………………………. ………………………….25
Cap. 3 Greșeli de lexic și de semantică . Studiu de caz : „România la raport” ……………………….. ………29
3.1 Pl eonasmul………………………………………………………………………………………………. ………………………….30
3.2 Elemente argotice și de vorbire familiară…………………………………………………… …………………………34
3.3 Clișee lingvistice…………………………………………………………………………………………. …….. ………………..36
Concluzii…………………………………………………. …………………………………………………….. ………………………..38
Anexe………………………………………………………………………………………………………… ……………………………..40
Bibliografie………………………………………………………………………………………………….. …………………………..45

3
INTRODUCERE

Este cunoscut faptul că suntem cu toții consumatori ai mass -mediei, prin intermediul
căreia primim diverse informații în autoritatea cărora, de cele mai multe ori, credem. Mass –
media, în special cea audiovizuală, are o influență vizibilă în formarea unor d eprinderi de
comunicare, în formarea modului propriu de a vorbi, pentru că, este clar, ceea ce auzim des
devine, în cele din urmă, familiar.
Mass -media are, în momentul de față, capacitatea de a forma limbajul, motiv pentru care,
întotdeauna, tr ebuie să privim cu ochi critic tot ceea ce ni se transmite. Limbajul folosit în mass -media
este transferat în sfera limbajului colocvial. Din păcate, puține sunt tentativele de promovare a unei
limbi literare unitare prin intermediul televiziunii. Aceasta contribuie, mai cu seamă, la răspândirea
greșelilor, a limbajului neîngrijit, a abaterilor de la normă și a inovațiilor neinspirate, care, prin
frecvență, duc la desensibilizarea publicului, care nu le mai percepe ca fiind greșeli de exprimare, ci
începe să le utilizeze.
Lucrarea de față își propune să atragă atenția asupra limbajului folosit în mass -media actuală,
prin evidențierea fenomenelor negative. Nu ne rezumăm însă numai la a semnala și a condamna
abaterile, ci încercăm, de asemenea , să a nalizăm cauzele, să găsim factorii care duc la producerea
acestora și, nu în ultimul rând, să le explicăm prin raportare la norma literară și să le presupunem
direcțiile de dezvoltare.
Pentru o cercetare autentică, am ales să preluăm materialul i lustrativ al emisiunii „România la
raport”, emisiune difuzată de postul de televiziune România TV. Această emisiune a fost monitorizată
timp de trei săptămâni (23.03.2020 – 15.04.2020). Prin intermediul celor zece emisiuni supuse
analizei, am ilustrat aspe ctul vorbit al limbii literare actuale, întrucât în limba vorbită se manifestă cel
mai pregnant greșelile și inovațiile tot aici iau naștere. Am ales această emisiune, deoarece se
adresează unui public larg, abordează teme variate și, mai ales, pentru numă rul mare al invitaților din
fiecare emisiune, care ne -au oferit posibilitatea de a cuprinde în stu diu greșeli specifice mai multor
categorii sociale. Este adevărat faptul că această emisiune nu ne conduce la niște concluzii generale,
însă poate evidenția a numite trăsături și preferințe ale limbii române actuale, creion ând, în anumite
cazuri, direcții de dezvolatare.
În cele zece emisiuni monitorizate, am semnalat un număr de 247 de greșeli de diferite tipuri
care apar cu frecvență diferită. Lucrar ea este structurată în funcția de natura acestor erori de exprimare.
Însă, înainte de a clasifica greșelile semnalate, am ales, ca în primul capitol, să definesc conceptele
care se referă la uz ul și, implicit, la abuzul limbii: corect/greșit, normă/abatere , uz/abuz.

4
În cel de -al doilea capitol, am adus în prim -plan formele greșite ale diferitelor părți de vorbire.
Capitolul al treilea capitol vizează greșelile sintactice, iar ultimul capitol a evidențiat greșelile de
lexic și de semantică.
De asemenea, am atașat lucrării un grafic în care se figurează frecvența acestor greșeli în
emisiunile supuse analizei. O altă anexă ilustrează sondajul propus unui număr de 60 de subiecți ale
căror opinii reprezintă un argument în plus pe care se spr ijină comentariile și concluziile noastre.
În final, este necesar să menționăm că sursele bibliografice principale care au stat la baza
discuțiilor privind exemplele sunt: GALR , 2005, vol. I și vol. II, Dicționarul explicativ al limbii
române, Di cționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române 2, Ilie-Ștefan Rădulescu –
Agramatisme în limbajul cotidian. Cum vorbim și scriem corect ,Radu Paraschivescu – Orice om îi
este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri , G. Gruiță – Gramatică normativă. 77 de întrebări. 77
de răspunsuri și G. Gruiță – Moda lingvistică 2011. Norma, uzul și abuzul, Valeria Guțu Romalo,
Corectitudine și greșeală, Limba română de azi , orientându -ne, însă, și după alte lucrări menționate
în Bibliografie.

5

CAPITOLUL 1
CORECT VERSUS GREȘIT ÎN LIMBA
ROMÂNĂ ACTUALĂ .
STUDIU DE CAZ: „ROMÂNIA LA
RAPORT”

6
Capitolul 1
Corect versus greșit în limba română actuală .
Studiu de caz: „România la raport”

1.1 Accepții ale conceptului de „normă lingvistică”
De foarte multe ori , s-a afirmat că limba este primul semn de identitate al unui popor,
instrumentul esențial al culturii sale. Corectitudine și greșeală sunt două concepte care se
asociază pe baza unei legături complexe, opunându -se unul celuilalt. Vorbind de corectitudine,
avem în vedere, în cele mai multe cazuri, conformitatea cu anumite reguli, respectarea regulilor
specifice domeniului dat. Prin opozi ție, greșeala (incorectitudinea, abaterea) reprezintă
încălcarea, nerespectarea acestor reguli. Prezentat și ințeles în ace astă formă, raportul
corectitudine/greșeală pare a oferi o fundamentare clară, neechivocă pentru aprecieri categorice,
pentru separarea netă a lucrurilor și fenomenelor în corecte și greșite . „Limba este un joc cu
foarte multe reguli și se deosebește de mu lte jocuri prin particularitatea că aceste reguli nu sunt
imuabile, nu sunt fixate odată pentru totdeauna. Limba e un fenomen foarte complex și un
fenomen istoric, un fenomen susceptibil de evoluție și de schimbare ”1
Complexitatea limbii derivă din faptul că reprezintă un sistem care înglobează un număr
imens de elemente, iar aceasta se organizează și funcționează pe baza relațiilor, variate și
complicate, care se stabilesc între ele. ”Greșeala, abaterea, reprezintă unul dintre principalele
motoare ale dezvoltării limbii. Evoluția limbilor și rolul greșelii în acest proces au fost
recunoscute târziu, prin introducerea metodei istorico -comparative în cercetarea lingvisti că”2.
Valeria Guțu -Romalo consideră că un rol deosebit de important în sistemul lingvistic al
unui stat are, cel puțin în epoca actuală, limba literară , ipostaza „ cea mai îngrijită a limbii
întregului popor”. Aspectul îngrijit și unitar derivă din caracterul e i normat. Normele limbii
literare se creează prin selectare, pornind de la totalitatea mijloacelor și posibilităților de expresie
ale unei limbi în diversele ei realizări3.
Cercetările istorice au arătat importanța greșelii în dezvoltarea limb ii. În foarte multe
cazuri, înnoirile lingvistice, modificările din limbă sunt rezultatul unor greșeli. Nu se poate
pune, însă, semnul de egalitate între greșeală și schimbare în limbă, evoluție lingvistică. O

1 Guțu -Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi , București, Editura Humanitas
Educational, 2000, p. 14
2 Ibidem, p. 15
3 Ibidem, p. 18

7
asemenea identificare ar fi greșită, pe de o parte, pentru că nu orice greșeală se impune: istoria
arată că dintr -un noian de greșeli nu se conservă și nu se extind decat relativ puține, iar pe de altă
parte, pentru că nu întotdeauna o modificare lingvistică are la origine o greșeală. „Greșeala de
limbă poate fi provocată de cunoașterea insuficientă a unei limbi, de comoditatea vorbitorilor și
de analogie ”4.
Pentru a înțelege, însă, conceptele greșeală și corectitudine , este imperios necesar să
clarificăm conceptul de normă lingvistică . Literatura de specialitate oferă numeroase definiții ale
normei lingvistice. În continuare, vom aduce în prim -plan câteva dintre acestea.
Flora Șuteu definește norma: „Norma c a termen tehnic are cel puțin două accepțiuni
fundamentale; există în primul rând, accepțiunea filosofică dialectică de <realizare a sistemului
lingvistic> impusă aproape două decenii de Coșeriu (Coșeriu N.); există, apoi, cu caracter
filosofic mai puțin determinat, accepțiunea de normă ca <uz lingvistic determinat statistic>
(Nervius N. 9 -10); se mai intâlnește conceptul de normă în acceotiunea sa cea mai veche
<conventie lingvistica prin care se formuleaza reguli de exprimare cultivată> ”5.
J. Byck, în 1956, vorbește despre norma literară definind -o în următorul mod: „norma de
natură specială, căreia îi acordăm valoarea de corectitudine și de obligativitate generală ”6
În încercarea de a defini conceptul de normă literară, este nece sară stabilirea unei distincții
clare între noțiunile de normă literară și normă lingvistică. După părerea lui Liviu Onu, există
norme ale limbii care „au caracter normat prin însăși structura ei ”7 și norme ale limbii literare. J.
Byck face diferența dint re normele literare și normele care dirijează dialectele și vorbirea
obișnuită. „O distincție clară – stabilește Ion Coteanu – „între norma intrinsecă echivalentă cu
structura limbii și curând un caracter abstract și norma academică care, consideră, drept normă
corectă, una din combinațiile facultative de la nivelul vorbirii ”8.
În accepțiunea lui Eugeniu Coșeriu, norma lingvistică ne arată cum se spune , iar norma
literară cum trebuie să se spună . Deși s -a stabilit o disti ncție între norma lingvistică și norma
literară, nu trebuie negată existența unor realități nu numai strânse, ci și necesare între ele. O
trăsătură comună a normei lingvistice și a normei literare constă în caracterul lor istoric, în
valabilitatea lor în ti mp. Alexandru Rosetti, Boris Cazacu și Liviu Onu au dreptate atunci când

4 Ibidem, p.20
5 Flora Șuteu, Influența ortografiei asupra pronunțării literare românești , Bucureșt i, Editura Academiei RSR, 1976,
p.35.
6 J. Byck, Despre limba noastră literară , în Gazeta literară, III , București, 1956, nr. 19, p.2.
7 Liviu Onu, Despre normele limbii literare , în Steau a, III, București, 1955, nr.12, p. 110.
8 Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj , București, Editura Academiei RSR,
1973, p. 27.

8
afirmă că „Normele limbii literare se constituie în diacronie, iar îndreptarele și tratatele
academice consemnează existența în sincronie ”9
O altă definiție a termenului de normă provine din limba latină ( norma) și semnifică
„ordinea recunoscută ca obligatorie, fixată prin uz, de care țin seama scriitorii unei limbi în
folosirea sunetelor, a cuvintelor, a formelor, a construcțiilor gramaticale dintr -o anumită
perioadă, a e voluției limbii respective ”10
În general, indicațiile normative în gramatică, dar și în vocabular, nu urmăresc interzicerea în
limbă a variantei sau a variantelor existente, ci înlăturarea lor din exprimarea literară, unde, dacă
apar, trebuie să fie condiționate de investirea lor cu anumite intenții stilistice. Normele morfologice
sunt mai bine cunoscute decât cele sintactice, prin expuneri care cuprind norme generale și
particulare, din îndreptare ortografice sau dicționare. Cele sinta ctice, fiind cuprinse numai în
expuneri de ansamblu, sunt mai puțin cunoscute; în același timp, multe norme sintactice sunt mai
puțin categorice decât cele morfologice.
„Noțiunea de normă lingvistică sau de normare a limbii presupune de obicei un icitatea
recomandărilor, cel puțin în ce privește aspectele formale ale exprimării corecte (ortografie, ortoepie
și morfologie propriu -zisă), căci în privința vocabularului și a sintaxei nu s -au constatat niciodată
drepturile mai sinonime ”11
În conformitate cu această concepție, lucrările normative mai vechi, de exemplu, Îndreptar și
vocabular ortografic de Sextil Pușcariu și Theodor Naum, indicau câte o singură posibilitate pentru
scriere, pronunțarea sau flexiunea cuvintelor. Micul dicționar ortografic, Dicționarul ortoepic și
apoi Îndreptarul ortografic, ortopepic și de punctuaț ie au mers, î n general, pe aceeaș i linie , cu
foarte puține excepții, în care s -au strecurat – în tehnici diferite – unele recomandări duble de scriere
sau de flexiune: ex. sg. bulgăr( e), pl. cârje, cârji, vise, visuri etc.
În materie de reguli, elementele formative sunt admise numai în punctuație. DOOM1
(Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române , București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1982 ) „este prima lucrare normativă care recunoaște principiul

9 Liviu Onu, Despre normele limbii literare , în Steaua I II, București, 1955, nr. 12, p. 111 .

10 Gheorghe Constantinescu -Dobridor , Mic dicționar de terminologie specifică , București, Editura Albatros, 1980,
p. 234.
11 Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte , București, Editura Academiei RSR, 1987, p. 28.

9
existenței unor variante literare sau restrânse la anumite domenii ”12, extinzând î n mod eviden t
recomandările duble pentru unul și acelaș i cuvânt, ca și sfera ș i natura unor reguli facultative.
Elaborat sub egida Academiei Române, de Institulul de Lingvistică „ Iorgu Iordan – Al.
Rosetti”, în temeiul Legii nr. 752/2001, care prevede că Academiei Română este singurul for care „
se îngrijește de cultivarea limbii române și stabilește regulile ortografice obligatorii ”, DOOM2
(Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române , Ediția a II -a revi zuită și adăugită,
Editura Unive rs Enciclopedic, București, 200 5) este o lucrare normativă , ca și DOOM1 . Obiectul
său principal este „prezentarea și aplicarea detaliată la cuvintele limbii române a regulilor ortografiei
(scrierii corecte) oficiale actuale și a normelor de ortoepie (pronunțare corectă) și de morfologie
(privind schimbarea formei cuvintelor pentru marcarea valorilor gramaticale) consacrate, în cea mai
mare parte, prin uzul literar – care este aspectul cel mai îngrijit al limbii române.”13
Pornind de la realitatea că unele cuvinte, în folosirea lor corectă în limbă, implică unul sau mai
multe tipuri de dificultăți, autoarele DOOM2 fac precizarea că, pe lângă aspectul formal (privind
scrierea cuvintelor/locuțiunilor și a unor grupuri sintact ice, pronunțare, despărțirea la capăt de rând,
abrevierea), au fost dezvoltate:
• componenta semantică (precizare a unor sensuri/domenii, a unor restricții de sens, scrierea
distinctă a omonimelor parțiale cu cifre „la număr”/ca exponent, a paronimelor, a p erechilor
substantiv comun -substantiv propriu, precizarea împrumuturilor);
• componenta gramaticală la nivelul cuvântului ( precizarea părții de vorbire, a unor categorii
gramaticale care pot întâmpina dificultăți în utilizarea lor corectă, aspecte legate d e folosirea
desinențelor și a articolelor ș.a.);
• aspectul stilistic (exemple de utilizare a cuvintelor în anumite contexte, consemnarea unor
restricții de uz la numeroase cuvinte învechite, regionale, familiare etc., ce nu aparțin limbii
literare actuale, utilizarea lor fiind permisă numai cu funcție expresivă).
Făcând diverse comparații între DOOM2 și DEX, unii cercetători compară aceste lucrări și din
punctul de vedere al variantelor, fără a face întodeauna distincția necesară între ceea ce înse amnă o
variantă DOOM2 (variante admise în normă, cu statut aproximativ identic) și una din DEX (care
poate fi învechită, populară, regională, livrescă).

12 Dicționarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române , București, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, 1982, p. 123.
13 Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române , Ediția a II -a revizuită și adăugită, București ,
Editura Univers Enciclopedic, 2005 , p. XI.

10
E necesară, deci, precizarea că variantele admise din DOOM2 sunt variante existente în norma
limbii literare actuale, variante folosite în exprimarea neutră din punct de vedere stilistic, stând
aproximativ pe același plan și având adesea o pondere egală de uz.

1.2 Greșeli ortoepice în limba română actuală
Mihai Eminescu ne îndemna „Să ne silim prin școli, de nu în casă și în viața publică, de -a
introduce o pronunție generală ”14 . Mesajul lui Eminescu este cât se poate de actual. Pronunțarea
unică, normată a limbii literare ar t rebui să fie promov ată de radio, televiziune, școală, c ăi care oferă
un contact direct cu limba literară. Cu toate acestea, din păcate, emisiunile televizate, dar și cele de
radio comit greșeli în ceea ce privește pronunția cuvintelor, a accentuării acestor, televiziunea
contribuind, mai degrabă, la răspândirea abaterilor lingvistice.
Aducem, în continuare, numai câteva exemple de astfel de abateri lingvistice. Una dintre
situațiile controversate este reprezentată de litera e de la începutul câtorva cuvinte vechi, și anume
din pronumele personale eu, ei, el, ele și din formele verbului a fi – [ie]. În mod eronat, unii vorbitori
extind această regulă și la neologismele care încep cu e, pronunțându -le cu ie. Într-una dintre
emisiunile monitorizate, am constatat o astfel de abatere: Parlamentul ( ieuropean ), 17.02. 2020.
Conform DOOM2, la început de cuvânt și de silabă, după vocală se scrie e sau ie, în funcție de
pronunțarea literară și de etimologie, și anume:
• în majoritatea neologismelor, la început de cuvânt și de silabă după vocală se scrie e și se
pronunță [e]: ecran, elev, epocă, eră, examen, european; aed, aerodrom, alee, coexistență,
poem; agreez, creez, efectuez ;
• în pronumele personale și în formele verbului a fi se scrie e, dar se pronunță [ ie]: eu, el, ei,
ele, ești, eram, erai, era, erați, erau;
• se scrie ie și se pronunță [ ie] în: cuvintele din fondul vechi: ied, ieftin, iepure, ieși, baie,
femeie, voie ; verb ele neologice cu rădăcina terminată în –i: atribuie, constituie, bruiez,
deraiez; neologisme cu ie in etimon: hematopoieza, proiect.
În ceea ce privește accentuarea cuvintelor, în limba română, accentul, fiind liber, poate
distinge cuvinte (h aină „îmbrăcăminte” – haină „trădătoare”, „răutăcioasă”) sau forme gramaticale
(indicativ prezent persoana a III -a cântă – perfect simplu persoana a III -a singular cântă).

14 Mihai Eminescu, Scrieri politice și literare, ediție critică de Ion Scurtu, vol. I, 1905, p. 341 apud. Mioara Avram,
Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei, 1987, p. 33

11
În funcție de uzul literar actual , normele actua le recomandă o singură accentuare la cuvinte
precum !ad ică, ! aripă, !av arie15, !caract er, !căl ugăriță, !d octoriță, !dum inică, !fenom en, !ianu arie,
!lozincă, !mir os, !reg izor, !sev er, !serv et, !unic.
În urma monitorizării emisiuni lor, am semnalat o serie de accentuări greșite. Aduc în prim –
plan cuvântul ca-rac-ter, accentuat greșit de două ori pe parcursul aceleiași emisiuni: ca-rac-ter,
(17.02.2020). Este posibil ca această greșeală să fie făcută sub infl uența termenului german omofon.
De asemenea, cuvântul pro-fe-so-rii (18.02.2020 ) în care accentul se mută, în mod eronat, de pe a
doua silabă pe a treia, după modelul spaniol: pro-fe-so-rii, cuvântul a-di-că accentuat greșit a- di- că
(18.02.2020 )
Faptul că majoritatea substantivelor românești, terminate în vocală, se accentuează pe silaba
penul timă (capră, put ere, terebent ină, vesel ie), accentul păstrându -și locul în flexiune, pe rădăcină, îi
determină, pe unii vorbitori, să creadă că și verbele au, prin analogie, accent fix. În realitate, accentul
verbelor e ste mobil, căzând fie pe baza lexicală (la ind. și conj. prezent, pers. a III -a sg., pl.: inv ață –
<să> înv ețe, sp une – să sp ună, dar precipită – <să> prec ipite), fie pe terminația gramaticală,
exceptând conj. a III – a (la ind. și conj. prezent, pers. I, pl., a II – a pl.): învățăm – învăț ați, tăcem –
tăceți, citim -cititi). De aceea, este evidentă accentuarea greșită a imperativului spu- ne- ți-mi, cu
accentul pe a doua silabă în loc de prima: spu- ne- ți-mi! (20.02.2020 ). Poate că, în aceste condiții,
introducerea accentului grafic16 în ortografia limbii române nu mai pare o idee atât de bizară, acesta
putând rezolva probleme de tipul celor de mai sus și contribuind la pronunțarea unică a limbii
literare.
O discuție aparte comportă, în ce privește accentul, cuvântul editor (< fr. editeur) , care
păstrează accentul pe sufixul latinesc –tor, ca în limbile romanice, fiind greșită pronunțarea : „A fost
un remarcabil promotor de cultură și editor” (24.02.2020 ) ( corect: „promotor de cultură și edit or”).
Un statut special îl au cuvintele omografe, care, conform definiției, se scriu la fel, dar diferă
unele de altele din punct de vedere fonetic (nefiind deci și omofone) și semantic (având deci un alt
sens), de exemplu : copii (pl.s.f. copie < = reproducere după un tex t>) și copii (pl.s.m. copil < =
persoană >).
Accentuarea greșită a unor asemenea omografe (propriu -zise), ale căror paradigme aparțin
unor cuvinte diferite, are efecte derutante în distingerea corectă a sensurilor pe care le poartă, ca în
următor ul exemplu, identificat într -una din emisiunile înregistrate: „ … a mărturisit că a numit un
nou director al comp aniei miniere a huilei Petroșani ” (26.03.2020 ) (corect compan iei, deoarece o

15 Varianta care s -a generalizat în dauna accentuării etimologice avarie.
16 Vezi pentru asta, propunerea poetului Romulus Vulpescu în Este necesar accentul grafic în ortografia noastră?,
în LR, XI, 1962, nr. 2, pp. 181 -189.

12
„compan ie” are sensul de tovărășie, societate, intreprindere , iar o „ comp anie” cel de „subunitate
militară mai mare decât plutonul sau mai mică decât batalionul”). Deplasările de accent se explică
prin analogie, așa cum am precizat mai sus, cu alte structuri accentuale mai bine reprezentate în
limba actuală, prin binecunoscuta tendință de regresiune a accentului românesc 17 măcar în unele
cazuri prin influența altor limbi de cultură și, nu în ultimul rând, prin faptul că cei care întrebuințea ză
cuvinte și expresii latinești, de exemplu, nu știu exact cum „sună” ele în limba din care provin. Este
cazul lui antíc , pentru care se poate admite o etimologie multiplă și pe care tot mai mulți vorbitori îl
pronunță ántic , deși în latină există antíqu us, în franceză antíque și în italiană antíco . Faptul că, în
cazul de față și în altele, vorbitorii au preferat accentuarea paroxitonă celei oxitone ne dă dreptul să
considerăm că îndepărtarea de norma ortoepică în vigoare (pentru care vezi DOOM 2, DEX 2 etc.)
este cel mult nerecomandabilă, însă nu și condamnabilă, fapt pentru ca re ambele forme sunt
acceptate î n DOOM 2. Eminescu însuși folosea atât varianta ántic (în rimă cu romantic ), cât și forma
literară antíc în funcție de necesitățile versificației.18

1.3 Greșeli morfologice în limba română actuală
Din punct de vedere morfologic, în urma monitorizării emisiunilor, am constatat faptul că
erorile sunt relativ puține, el repreze ntând aproximativ 15 % din totalul abaterilor sem nalate. Dintre
acestea, se pare că substantivul este partea de vorbire care ridică foarte multe greșeli (20 de greșeli),
urmat fiind de verb și adjectiv (7 greșeli) și, în cele din urmă de pronume, cel mai puțin problematic
(2 greșeli semnalate).
1.3.1 Ver bul neastâmpărat
Numeroaselor probleme pe care le ridică întrebuințarea verbului se adaugă și formele greșite
utilizate de vorbitori. În domeniul flexiunii verbale, ca și în morfologia substantivului, o
particularitate pregnantă constituie ezitar ea între două clase flexionare, între două „conjugări”,
fenomen care își găsește expresia în existența unor forme verbale paralele, întrebuințate de vorbitori
diferiți sau de același vorbitor: același verb, la anumite moduri și timpuri, cunoaște două (sau mai
multe) forme, deosebite sub aspectul sufixelor flexionare sau al desinențelor19. Ca și în cazul
substantivului, de obicei una dintre formele paralele este acceptată și recomandată de limba literară,

17 Pentru care vezi în special Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice (vol. II),
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1978, p. 159 -173.
18 Vezi, pentru atestări, Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu (sub re dacția lui Tudor Vianu), București , Editura
Academiei, 1968, p. 34.
19 Iordan, Guțu Romalo, Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, Editura
Științifică, 1967 , P. 45 -53

13
iar celelate sunt, din punctul de vedere al normelor literare, greșite20. Se întâmplă, de asemenea, ca
între formele paralele să se dezv olte unele deosebiri de sens, fiecare formă și, implicit, fiecare
variantă flexionară fiind asociată cu o anumită semnificație. Se ajunge deci la două verbe distincte,
diferite ca înțeles și ca flexiune. Alteori se constată o diferențiere stilistică: într -un anumit domeniu
de activitate se preferă una dintre forme, în altul (sau altele), cealaltă. 21
Printre greșelile cele mai frecvente utilizate de vorbitori par a fi diferitele forme pentru
conjunctivul prezent, persoana a III -a singular ș i plural ale verbului „a avea”.22 Am întâlnit, în cadrul
aceleiași emisiuni, forme incorecte precum să aibe: „trebuie să aibe un comp ortament adecvat ”
(13.04.2020 ) sau să aivă: „ în cine să aivă încredere ?”(13.04.2020 ), „n-au cum să aivă profit din
prima lun ă de activitate ”(13.04.2020 ) în locul formei corecte să aibă. Persistă, de asemenea,
formele hibride de indicativ imperfect ale verbelor a vrea și a voi (folosite în locul paradigmei
voiam, voiai, voia… ): „dacă vroia să fie” (27.03.2020 ).
O altă formă greșită frecvent utilizată este succed pentru indicativ, persoana a III -a, plural a
verbului neologic a succeda în locul formei corecte succedă , fenomen ilustrat în exemplul
„lucrurile se succed în felul ăsta”(2.04.2020 ). Se pare că verbul acesta ridică probleme de conjug are
în rândul multor vorbitori, lucru ce reiese din sondajul efectuat, în care, niciunul dintre subiecții
chestionați nu a identificat ca greșită forma se succed.
Verb de modali tate, impersonal și unipersonal, a trebui pune câteva probleme speciale,pe care
vorbitorii nu le conștientizează , de aici și desele sale întrebuințări greșite: „Toate aceste lucruri
trebuiesc reglementate ” (31.03.2020 ). A trebui23 are la indicativ prezent, persoana a III -a, forma
trebuie , dar la conjuctiv prezent literara este forma cu sufix „ (să) trebuiască” (cf. DOOM2 ) (nu
„trebuiește ” sau „ trebuiesc” ).
Sunt de conjugarea a II -a, cu infinitivul (și toate formele compuse cu el) în –ea (și nu de
conjugarea a III -a, cu infinitival în -e) verbe ca a cădea, a părea, a aparea, a displacea, a tacea , a
placea , recomandate de lucrarile normative 24. Am menționat acest lucru, deoarece se observă, în
continuare, tendința de atragere a verbelor cu infinitivul în -ea în clasa verbelor cu infinitivul în -e:

20 Rădulescu, Ilie -Ștefan, Agramatisme în limbajul cotidian. Cum vorbim și scriem corect , București, Ed itura Corint
Educațional, 2015, p. 18 -25
21 Guțu-Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală, Limba română de azi , București, Humanitas Educațional,
2008, p. 97.
22 Eroarea se datorează, probab il, unei confuzii între desinența verbului de conjugarea a II -a “a avea” (să aibă) și cele
ale verbelor de conjugarea I (a umbla, să umble) sau a IV -a, în –î (a doborî, să doboare).
23 Care este și verb personal, cu persoana a III -a plural la imperfect trebuiau , perfectul simplu trebuiră , perfectul
compus au trebuit, mai mult ca perfectul trebuiseră , viitor vor trebui etc.
24Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005 , p.
XCVII.

14
verbul a plăcea este folosit ca și cum ar fi de conjugarea a III -a (a place , neliterar) : – „Ți-ar place
acest lucru?” (29.03.2020 ). Astfel, am întâ lnit în emisiunile monitorizate următoarea exprimare :
‚Vor apare tot timpul noi supoziții ” (13.04.2020 ) (corect: vor apărea ). Aceste verbe prezintă forme
paralele nu numai la infinitiv și la timpurile și modurile compuse cu infinitivul, ci și la prezent
indicativ și conjuctiv : se spune : părém, păréți ; dispărém, dispăréți ; plăcém, plăceț i etc, forme
recomandate de limba liter ară, dar și párem, dispáreti, plácem . Limba literară îngrijită încadrează
aceste verbe în aceeași categorie cu a putea, a vedea , iar „ exprimarea mai puțin îngrijită tinde să le
includă în categoria mult mai numeroasă a verbelor de tipul : a cere, a face, a începe . După modelul
acestor verbe apar formele va apáre, ar displáce, pláceti etc . “25
Frecventă este și accentuarea pe sufix, în loc de radical, a verbelor la modul imperativ,
persoana a II -a plural, când forma verbală este urmată de un clitic pronominal. Această greșeală a
fost înregistrată pentru următorul verb : „Un lucru spun eți-mi” (26.03.2020 ) – corect: spuneți-mi.
Uneori, la formele de mai -mult-ca-perfect, verbele sunt conjugate fără desinența de plural -ră-
: „acolo rămăsesem ” (9.04.2020 ) – corect: rămăsese răm.
O ezitare a sistemului flexionar verbal în limba actuală reprezintă și existența formelor
paralele. Acestea se întâlnesc și în paradigma verbului a fi. Punctul de plecare al variației sunt,
suntem, sunteți/ sînt, sîntem, sînteti îl reprezintă recenta refo rmă ortografică, care a reintrodus (iîntr –
o etapă în care formele sînt, sîntem aproape că se generalizaseră și ca normă ortoepică) ca obligatorie
grafia sunt, suntem . Ca urmare, în uzul actual, cele două serii de forme circulă paralel în scris, dar și
în vorbire, în măsura în care cei care, respectând indicațiile, scriu sunt, dar continuă să pronunțe, fie
sporadic, sînt conform deprinderilor anterioare de pronunțare corectă.26
1.3.2 Substantive „ de carton”27
Nici substantivele, spuneam, nu sunt ocolite de utilizarea în forme eronate. Redarea palatalei
închise –i sub forma corespondentei ei semideschise –e se găsește în multe exprimări.28 Spre
exemplu, am întâlnit președenția în „a fost candidat la președenția României ” (23.03.2020 ), în
locul formei corecte președinția, care reprezintă un cuvânt derivat cu sufix de la cuvântul președ inte.
De asemenea apare grije, în loc de grijă în „Părinții lui au avut grije să dispar”(14.04.2020 ) și
solidalitate în locul formei corecte solidaritate în „acuma însă înțelegem că solidalitatea a
dispărut ” (13.04.2020 ).

25 Guțu -Romalo, Valeria op. cit. , p. 98.
26 Guțu -Romalo, Valeria, op. cit ., p. 102
27 Gruiță, G., Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul, Pitești, Editura Paralela 45, 2011
28 Rădulescu, Ilie -Ștefan Erori flagrante de exprimare, Radiografie critică a limbajului cotidian , București, Editura
Niculescu, 2007 , p.154.

15
Anglicismul mass -media s-a impus în limba română și s -a adaptat rapid și natural sistemului
acesteia. În presa românească, anglicismul este tra tat în mai multe feluri:
• în acord cu indicația din Dicționar de neologisme , ca substantiv neutru cu forma de plural,
conform etimologiei29 (media fiind pluralul cuvântului latinesc medium „mijloc”30 ): „cele mai
multe mass -media ”;
• ca substantiv feminin invariabil, având numai forma de singular (în virtutea criteriului formal,
respectiv datorită desinenței –a, caracteristica genului feminin în română și, probabil, prin
analogie cu sinonimul autohton presa ): „mass -media locală ”;
• ca adjectiv invariabil: „ canalele mass -media”;
• forma trunchiată media („presă”31) este considerată substantiv feminin la singular („ media
românească”), fiind folosită și ca determinant invariabil („servicii media ”). Prin analogie, s -a
creat ulterior o formă de plural („ mediile de informare”). Ambele forme trunchiate (cea de
singular și cea de plural ) sunt nerecomandabile datorită ambiguității generate de omonimia cu
vocabulele românești specifice. 32
Datorită existenței, în limba română, a unui numă r mare de desinențe pentru plural, nu
trebuie să ne surprindă faptul că, în cadrul genului neutru, asistăm la o tendință generală a
neologismelor substantivale de a oscila între diferite forme pentru plural. Concurența –e / -uri se
rezolvă în fixarea la unul din morfemele amintite, dar nu sunt puține neutrele care circulă cu formă
dublă de plural, deși doar una dintre ele este indicată de DOOM 2 drept corectă. Am întâlnit, în
cadrul aceleiași emisiuni, la interval de un minut, folosite atât form a trabucuri cât și trabuce,
dintre ele greșită fiind considerată, evident, forma a doua: „dacă are firma aceea de trabuce ,
dacă -i adevărat, veniturile obținute din firma de trabuce ….”, „cumpără trabuce de acolo și că -s
foarte bune” și „nu numai vânzarea de trabucuri. ..” (30.03.2020). În cazul acestui cuvânt, se pare
că niciuna dintre forme nu este resimțită de vorbitori ca fiind eronată, fapt dovedit de sodajul
nostru, în care 48% au considerat corectă forma „trabuce”, iar restul au corectat această formă ,
propunând ca variantă corectă „trabucuri”, forma atestată și de DOOM 2.

29 Marcu, Florin, Maneca, Constant, Dicționar de neologisme , ediția a III -a, București, Editura Academiei, 1978
(Apud Adriana Stoichițoiu -Ichim, Vocabularul limbii române actuale: dinamică, influență, creativitate , București,
Editura All, p. 100 ).
30 Forma de singular apare cu totul izolat, deși este cea corectă: “ Ziarul Adevărul a criticat, poate ca nici un alt
mass -medium Parlamentul”. ( Adevărul , 15.02.1998, p. 1).
31 Împrumutul mass -media devine periculos din momentul în care modificarea sa morfologică sub influența mai
vechiului medie duce la confuzii cu acesta; mai periculoasă se dovedește folosirea anglicismului simplu media,
devenit medie, pl. medii, cu același sens de “presă” (Mioara Avram, Anglicisme în limba română actuală, București,
Editura Academiei Române, 1997 , p.20)
32 Exemplele sun preluate din Adriana Stoichițoiu -Ichim, op. cit ., p. 101.

16
În concurența dintre variantele paralele, morfologice, ale unor substantive terminate în –ie
sau în –iune, limba română fie le -a păstrat pe amândouă, dar diferențiate semant ic (conversie –
conversiune, instrucție -instrucțiune, invenție -invențiune, obligație -obligațiune, pensie -pensiune,
rație -rațiune, secție -secțiune, transmisie -transmisiune etc), fie a reținut doar una dintre ele. În
circulația orală, sunt oameni – mai ales di ntre generațiile vârstnice – care continuă să folosească
variante substantivale cu sufixul –iune (de origine romanică), deși norma literară recomandă, ca
unice, formele cu sufixul –ie (prin influența rusă): „ Lucrurile nu vor fi destul de clare decât după
finalizarea operațiunilor …” (06.04.20 20)
Atât pe calea undelor, cât și în presa scrisă‚s -a încetăț enit ca invariabil, sub forma articulată
(calchiată după fr. diaspora ), substantivul diaspora . Conform recentului DOOM , flexiunea cauzală
i-a devenit una normală (articulată -nearticulată), deci corect se spune și se scrie: „Jurnaliștii din
diasporă…” (25.03.2020).
1.3.3 Multe, nu mărunte: forme greșite ale adjectivelor și ale pronumelor
Adjectivul este un cuvânt care însoțește un su bstantiv sau pronume, pentru a -l califica sau a -l
determina. Se disting adjective calificative ca mare , greu, rece și adjective determinative: primul , al
treilea , acest . Adjectivul își schimbă genul, numărul și cazul, în funcție de substantivul la care se
raportează .
În general, encliza articolului hotărât la adjective nu pune probleme. Totuși, am întâlnit cazuri
când, la alipirea articolului –le, în mod eronat și nejustificat, se modifică și desinența cuvântului
supus articulării. Astfel, adjectivul articulat greșit ultimile apare în această formă, în locul formei
corecte ultimele, de două ori în emisiunile monitorizate: „ eu trebuie să mai atrag atenția în legătură
cu alte trei evenimente care s -au petrecut și se petrec în ultimile trei zile”(2.04.2020 ) și „în ultimile ,
să spunem, decenii…”(24.03.2020 ). Adjectivul „ultim” are patru forme flexionare, nu trei: ultim,
ultimă, ultimi, ultime, deci la feminin plural forma corectă este ultime , formă care nu își schimbă
desinența prin articulare.
O confuzie evident ă se produce, deseori, între adjectivul contrar ( cu pl. contrarii) și
substantivul contrariu (cu pl. contrarii ) – primul însemnând, la singular, „opus”, iar al doilea,
„noțiune opusă”. Neștiindu -se că adjectivul împrumută „forma” celui francez (contraire), iar
substantivul, pe a celui latinesc (contrarius), a fost creată, în paralel, pentru adjectiv, varianta
neliterară contrariu, -ie; contrarii33. Prin urm are, exemplul următor este greșit: „ Formularea cererii

33 Stoichițoiu -Ichim, Adriana, Vocabularul limbii române actuale: dinamică, influențe, creativitate , București,
Editura All, 2007, p. 138 ;

17
de ridicare a imunităt ii par lamen tare rămâne, până la proba contrarie , bănuiala că în fapt e vorba
despre o dispută politică ” (26.03.2020 ) (corect „… rămâne, până la proba contrară , bănuiala …”).
Acestea ar fi doar câteva dintre abaterile lingvistice în ceea ce pivește adjectivul. Însă, nici
pronumele nu este „mai ocrotit”. După cum bine știm, Pronumele formează în limba română o
categorie importantă, cuprinzând o mare varietate de tipuri și forme. Folosirea frecventă a
pronumelui în scriere și în vorbire este determinată de două caracteristici:
a) Ține locul substantivului, adică al celei mai extinse categorii morfologice din latină;
b) Are posibilitatea de a deveni adjectiv cu valoare pronominală (în special pronume posesiv,
interogativ -relativ, demonstrativ, nehotărât).
Este o clasă bogată, cu forme numeroase care se comportă diferit din punctul de vedere al
categoriilor gramaticale pe care le cunoaște (gen, număr, caz, pers oană), al formelor lungi sau scurte,
dar și din punctul de vedere al posibilităților de a funcționa ca adjective și al locului pe care îl ocupă
în propoziție. Locul lor în propoziție poate fi adesea diferit de locul pe care l -ar avea substantivul pe
care î l înlocuiesc. De asemenea, locul lor variază și în funcție de formele verbale (compuse sau nu):
mi-l dă, dă-mi-l. 34
Pronumele nu ridică probleme în ceea ce privește folosirea acestora în forme greșite. Singura
abatere de acest fel am semnalat -o în folosirea greșită a lui vă urmat de o în varianta vi-o.

34 Pană Dindelegan, Gabriela, Gramatica limbii române pentru gimnaziu, București, Editura Univers Enciclopedic
Gold, 2019, p. 78

18

CAPITOLUL 2
GREȘELI PRIVIND SINTAXA .
STUDIU DE CAZ: „ROMÂNIA LA
RAPORT”

19
Capitolul 2
Greșeli privind sintaxa .
Studiu de caz: „România la raport”

Pe parcursul monitorizării emisiunilor, am constatat faptul că greșelile privind sintaxa sunt
cele mai frecvente. Am întâlnit, astfel, o serie de abateri: dezacorduri și omiteri de acorduri,
anacoluturi, greșeli în utilizarea prepozițiilor, a con juncțiilor, a adverbelor sau a pronumelui
relativ „care”.
2.1 Greșeli ale acordului dintre subiect și predicat
Una dintre cele mai des întâlnite greșeli este reprezentată de încălcarea regulii esențiale a
sintaxei limbii române, respectiv regula acordului. Se consideră că acordul ocupă un loc fruntaș
între regulile sintaxei limbii române, deoarece el repr ezintă, probabil, cea mai importantă
modalitate de exprimare a relațiilor dintre cuvinte. „ Acordul presupune, exprimând lucrurile cât
mai simplu, prezența unor concordanțe formale între două sau mai multe cuvinte între care se
stabilește o relație – de de pendență, de obicei – în cadrul unui enunț. ”35
Există în limba română, ca în diverse alte limbi de fapt, două mari tipuri de acord: acord
gramatical sau formal și acord nongramatical care poate fi acord după înțeles, semantic / logic
sau acord prin atracție (cu cuvântul cel mai apropiat).36
În cele 10 emisiuni supuse analizei, am constatat nu mai puțin de 53 de greșeli privind
acordul. Menționez, de asemenea, că în fiecare emisiune am semnalat cel puțin un dezacord.
Deși prez ența la predicat a aceleiași informații de număr și persoană care apare și la subiect
reprezintă o normă fundamentală a sintaxei românești, o regulă elementară a vorbirii corecte,
regulă cunoscută de majoritatea vorbitorilor limbii române, greșeli sau șovă ieli în acordul
predicatului cu subiectul am întâlnit foarte des în e misiunile monitorizate, cauzate , în majoritatea
situațiilor , de „neglijenț a” specifică exprimării orale. Conform sondajului anexat lucrării, am
constatat faptul că vorbitorii limbii româ ne manifestă sensibilitate în ceea ce privește lipsa
acordului, întrucât aproximativ 70% dintre cei chestionați au semnalat dezacordul. Astfel, putem

35 Valeria Guțu -Romalo, Corectitudine și greșea lă, Limba română de azi , București, Humanitas Educațional, 2008,
p. 35.
36 Paraschivescu, Radu, Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri , București, Editura Humanitas, 2018 ,
p. 23

20
considera că prezența acestor abateri în cadrul emisiunilor monitorizate este cauzată de neatenție,
mai pu țin de necunoașterea limbii române.
Revenind la cele 53 de greșeli identificate, trebuie să menționăm faptul că aproximativ 25
sunt reprezentate de lipsa acordului dintre subiect și predicat. În continuare, vom aduc e în
discuție doar câteva dintr e acestea. Avem, așadar , exemple care ilustrează gr eșeli de acord între
subiect și predicat în funcție de diferite caracteristici lexico -gramaticale ale subiectului. Cele mai
bizare greșel i, din punctul nostru de vedere, sunt acelea în care predicatul nu s e acordă cu
subiectul, deși acesta este un substantiv comun care nu ar trebui să ridice probleme .
În exemplul „…iar impozitul forfetar pe tranșe de venituri este exact propunerea pe care a
făcut -o oamenii de afaceri în urma dialogului social ”(13.04.2020 ), forma greșită de singular a
verbului se poate explica, eventual, prin interpretarea incorectă a complementului direct (reluat
prin pronumele relativ) drept subiect și acordarea verbului cu acesta .
Există situații în care vorbitorii apelează la un acord nongramatical prin atracție, cu toate că
se impune acordul gramatical. Exemple sunt destule: „Nici acțiunea de astăzi în Instanță a
avocaților lui Liviu Dragnea nu au avut darul de a -l scoate din în chisoare ”(14.04.2020 ) sau
„Vă rog să -mi explicați cum se face că absența a patru miliarde care ar fi putut fi economisiți l –
au făcut pe domnul Mihai să împrumute 20 de miliarde ?”(14.04.2020 ), „Credeți că fotbalul a
făcut pensionari să moară cu zile, au făc ut ca doctorii, medicii să fie într -un hal de nedescris, ca
profesorii s -o ducă așa cum o duc? ”(15.04.2020 ) sau „practic suma de 725 de milioane de euro
în anul 2020 sunt alocați pentru șomaj ”(24.03.2020 ), în care este evident pericolul exercitat de
atracția unui cuvânt mai apropiat: avocaților în primul caz, miliarde în al doilea, doctorii în cel
de-al treilea și euro în ultimul exemplu.
În condițiile existenței unor variante de acord37 (acord gramatical sau după înțeles) o
cerință minimală a corectitudinii lingvistice este consecvența, deci folosirea tipului de acord
adoptat inițial, lucru cunoscut de majoritatea subiecților chestionați (72%) care au corectat
enunțurile așa încât verbel e să aibă același număr și aceeași persoană în frază. Din nefericire,
apar și construcții în care coexistă variante diferite precum în exemplul: „Deci nu se vor strânge
nici bruma aceea de bani pe care îi așteaptă Ministerul de Finanțe; nu se va strânge !”
(15.04.2020 ).

37 În situațiile în care substantivul denumește un cuvânt cu sens colectiv: echipă, grămadă, grup, grupă, mulțime,
număr, pereche, puzderie, seamă, serie etc . (pentru un inventar al acestor substantive, vezi G.Gruiță, Acordul în
limba română, București, Edi tura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 55 -57.

21
Exemple precum „ori e două popoare , ori e un popor” (14.04.2020 ), „Nu trebuie căzut la
pace cu hoții pentru că astăzi spune una și mâine te și omoară” (15.04.2020 ), „…sau Israelul s-
a dus și și -au scos cetățenii de acolo…” (14.04.2020 ), „Suntem aicea și punem întrebări, dar să
știți că asta țin de activitatea parlamentară, asta țin de misiunea acelor oameni care sunt plătiți
din bani publici pentru asta ”(13.04.2020 ), „N-am auzit nicio țară să fi câști gat după ce s -au
împrumutat de la fond. S -au împrumutat Ungaria , s-au împrumutat Ucraina …” (24.03.2020 )
sunt cele mai frecvente, mai bizare și sunt datorate, credem, neglijenței exprimării verbale.
Credem că în aceste cazuri poziția predicatul ui are un rol deosebit de important în
realizarea acordului.38
2.2 Greșeli privind acordul în gen și număr
Dezacorduri în cee a ce privește genul sunt înâlnite destul de f recvent, acestea reprezentând
45 % din totalul greșelilor de acord întâlni te în emisiunile supuse monitorizării . Un caz special
de dezacord este ilustrat în: „nu e posibil această chestiune ” (7.04. 2020 ) sau în: „pentru că
economia merge și atuncea poți să crezi că prioritar este corupția sau altceva” (13.04.2020 ),
formulă ri greșite ale căror punct de plecare îl constituie, probabil, situațiile în care expresii de
tipul „nu e posibil” sau „e prioritar” sunt urmate de subordonate subiective sau de infinitive,
având, în aceste cazuri, formă fixă.
Acordul greșit poate afecta și alte construcții în care pronumele nehotărât sau negativ nu ține
seama de flexiunea substantivului sau a pronumelui la care se referă: „Era una dintre lucrurile pe
care voiam să vă întreb .”(23.03.2010) (corect: „ Era unul dintre lucrurile pe care voiam să vă
intreb”.
Probleme speciale de acord pune și folosirea pronumelor. Acestea se acordă paradigmatic cu
substantivul pe care îl înlocuiește , având forma cerută de genul și de numărul acestuia.
Nerespectarea regul ilor de acord al pronumelui, face ca fraze precum: „ cu prietenia și dragostea pe
care știți că vi -o port…”(23.03.2020 ), „…dacă există o părticică din trecutul său pe care ar trebui
să-l spuneți oamenilor…”(23.03.2020 ), „venea și ne spunea: „Dați -i la oase lu’ Tăriceanu , lu’
Honcescu, ăstora de la partid , rupeți -i! Mamă, ce tari sunteți!…””(13.04.2020 ), „Domnule, nu poa’
să-i dea cetățenie decât celor care cer…”(14.04.2020 ) să fie greșite .
Numeroase în limba actuală sunt greșelile de acord al pronumelui posesiv semiindependent al,
a, ai, ale39. Am întâlnit, în emisi unile monitorizate un număr de 6 greșeli de acest fel datorate,

38 G. Gruiță, Gramatică normativă. 77 de întrebări .77 de răspunsuri, Ediția a IV -a, revăzută și adăugită., Pitești,
Editura Paralela 45 , 2007, p. 83 -85.

22
probabil, subordonării formale a lui al unui alt membru al enun țului decât cel corect. Între ele, cinci
am găsit în vorbire,: „fiind un susținător a României pe toate planurile”(14.04.2020 ), „o Românie
care este mult înaintea Republicii Moldova din punct de vedere (sic!) al dezvoltării și a
șanselor…”(14.04.2020 ), „a fost convocat luni, la Ministerul de Externe a Republicii
Moldova.”(14.04.2020 ), „tipul acesta de screening la adresa persoanelor din familiile șefilor de stat
sau ai oamenilor publici cu demnități de stat…”(30.03.2020 ) și una strecurată în scris, pe burtieră:
„emiterea unui mandat de arestare preventivă pe numele acestuia, dar și a altor
acuzați”(2.04.2020 ).
O altă greșeală semnalată în ceea ce privește acordul în număr și gen o reprezintă fenomenul
acordării adverbului, deci modificarea, sub influența contextului, a formei unui cuvânt invariabil,
căruia i se conferă astfel „flexiune”40. Am întâlnit, în emisiunile supuse analizei, doar două astfel de
greșeli: „ la bugetele unor ministere, între care unele noi înființate, cum ar fi cel al
turismului”(13.04.2020 ) sau „Domnia sa consideră că sunt proști priviți de cetățeni” (13.04.2020 ),
așa că nu se poate vorbi despre „tendință” în acest caz .

2.3 Anacolutul
Anacolutul este o greșeală de exprimare care trădează, de cele mai multe ori, pe lângă o
precară educație lingvistică, o carență a logicii, o gândire superficială sau, în cel mai fericit caz, o
neglijență din partea vorbitorului.41 Etimologic vorbind, „anacolut” este un termen neologic pătruns
în limba română prin franceză, din greaca veche „anacoluthon” (lipsit de urmare, continuare sau
legătură”).42 Fenomen sintactic de discontinuitate în construcția propoziției sau a frazei, anacolutul
se manifestă c a „o ruptură în linia firească a enunțului, care începe după o anumită schemă logico –
gramaticală, dar continuă după alt model”43. Concret, anacolutul este nerespectarea tipului de
construcție cu care a început o unitate sintactică, după un fragment din ea , trecându -se la alt tip de
construcție, deci o deviere în favoarea altei structuri de la structura aleasă inițial .
Din păcate, de -a lungul celor zece emisiuni monitorizate, am sesizat fraze/enunțuri care
manifestă „rupturi” sintactice, deci ana coluturi. Cele mai numeroase sunt anacoluturile elementelor

39 Această greșeală de acord apare și la oamenii instruiți: în paragrafele dedicate tocmai acestui tip de abateri,
Valeria Guțu Romalo scrie: “numeroase și mult discutate sunt greșelile de acord ale “articolului genitival”…”
(Corectitudine și greșeală, Bucur ești, Editura Științifică, 1972, p.50), acordând “articolul genitival” cu substantivul
“greșelile”, în loc să -l acorde cu substantivul “acord”, căci acordul este al “articolului genitival”, nu greșelile.
40 Vezi Valeria Guțu Romalo, op. cit , p. 52.
41 Gruiță, G., Moda lingvistică actuală. Norma, uzul și abuzul, Pitești, EditURA Paralela 45, 2011, p. 217
42 Vezi Valeria Guțu Romalo, op. cit , p. 59
43 Vezi G. Gruiță, op. cit ., p. 218

23
relaționale, conjuncționale sau relative, ce se produc prin evitarea sau neglijarea conectorilor, având
drept consecință amestecul construcțiilor subordonate cu cele coordonate, generând dezorgani zarea
întregii structuri a enunțului / frazei: „dumneavoastră, aceste informații, sigur că nu vă cer să
deconspirați sursa”(30. 03.2020 ), „eu ca j urnalist, pot să spun că un cunoscut al președintelui
României, care amenință cu moartea un lider de opinie, iar domnia sa , președintele, îi împărtășește
ideile, fără să -și ceară scuze, are t endințe asemănătoare”(13.04.2020 ), „spuneați, puțin mai
devreme, referindu -vă la un aspect evident, adve rsarul nostru direct, indiferent ce sim patizăm, pe
președintele Iohannis, pe Ponta sau pe Barna , suntem afectați de criză…”(13.04.2020 ), „sigur că
firmele care nu pot plăti, nu știu, 3 -400 de euro pe an, veți spune: „ce fel de f irme sunt
astea?”…”(15.0 4.2020 ), „Domnul Stănescu, afirmația pe care dumnealui a făcut -o mai devreme, eu
nu știu cum judecă și ce pretenții are de la cei cu care lucrează”(30.03.2020 ).
Literatura noastră satirică abundă în asemenea greșeli, pe linia Caragiale -Mușatescu, cu
prelungire în actualitate44. În ciuda acestor „campanii”, rezultatele monitorizării emisiunilor nu sunt
tocmai mulțumitorare, de vreme ce și în româna literară de astăzi anacolutul relativului care se simte
în largul său: „ apoi s -a ciocnit cu Dacia roși e, care eu nu eram acolo .” (31.03.2020 )
În studiu său, G. Gruiță pornește de la următorul exemplu: „ Bulgaria este una din țările care a
exportat armament în Irak ” (Cr. Rom., 2003, nr. 3254, 5/6), ajungând la concluzia că „fraza este o
combinare ne fericită a două variante sinonime”45 : a) „ Una dintre țările care au exportat armament
în Irak este Bulgaria. ” ; b) Bulgaria este o țară care a exportat armament în Irak .”46

2.4 Capcana pronumelui relativ „ care”
Folosirea pronumelui relativ „care” în introducerea unor propoziții atributive constituie sursa
unui număr mare de greșeli în limba română actuală47. Dintre acestea, am sesizat, în emisiunile
monitorizate, apariția pronumelui într -o formă invariabilă, necorespunzătoare cu func ția sa
sintactică, lipsa de acord în gen și număr în situațiile în care pronumele relativ se găsește la cazul
genitiv sau dativ și poziția greșită a pronumelui „care” și a întregii atributive față de substantivul
determinat.

44 Vezi G. Gruiță, op. cit . p. 219
45 Vezi G. Gruiță, op. cit., p. 217
46 Vezi G. Gruiță, op.cit ., p. 220
47Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei RSR, 1987, p. 135

24
Pronume le relative – afirma Valeria Guț u Romalo – servesc la stabilirea unei relații de
subordonare între două propoziții. Din cauza acestui rol, care le apropie de conjuncții, pronumele
relative apar întotdeauna în propoziții depe ndente, subordonate. „ De conjuncții, și anume de cele
subordonatoare, cu care se aseamănă prin faptul că se folosesc numai în propoziții secundare,
relativele se deosebesc prin caracterul lor flexibil și prin includerea în structura sintactică a
propoziției pe care o introduc. ” 48 Care este, însă, pr onume și se comportă sintactic și morfologic ca
un pronume.
O greșeală extrem de frecventă în limba română actuală, dar, mai ales, în emisiunile
monitorizare, este omiterea lui pe din construcția pe care , acesta servind ca element de relație în
introducerea unei subordonate atributive și îndeplinește funcț ia sintactică de complement direct în
cadrul acelei subordonate. Aceas tă greșeală poate fi cauzată de asemănarea funcțională dintre
pronumele relativ și conjuncție, așa cum precizam mai sus, amândurora revenindu -le rolul de a lega
propozițiile în frază49. Omiterea prepoziției pe, înaintea lui care, determină schimbarea, nefirească,
a regimului sau de complement direct în acela de subiect („ Prietenul, pe care îl văzuse, l -a salutat”
– „Prietenul, care îl văzuse, l -a salutat ”). O cauză probabilă a rostirii l ui care fără pe este aceea a
confuziei gramaticale dintre care și ce, acesta din urmă fiind invariabil și referindu -se exclusiv la
numele de lucruri, neacceptând în „procliza” prepoziția pe („ Acesta e spațiul ce îl căutați.” – „Vizavi
stă bărbatul pe care îl căutați ”).
Exprimarea orală grăbită, neg lijentă tinde, așadar, să îl considere pe care ca pe o conjuncție,
iar exemplele următoare, sesizate în presa audiovizuală sunt destul de grăitoare în ce pr ivește
nerespectarea regimului cazual de acuzativ al pronumelui relativ care: „sau să umblați după ăia
4.000 de miliarde care nu-i veți m ai găsi niciodată” (24.03.2020 ) (corect: sau să umblați după ăia
4.000 de miliarde pe care nu-i veți mai găsi niciodată ), „concluzia care o dă” (7.04.2020 ) (corect:
„concluzia pe care o dă”, ) „a mers exact pe drumul care trebuiau să meargă”(7.04.2020 ), „și
dumneata, care eu te cunos c…”(15.04.2020 ). Deși exemplele menționate, chiar dacă incorecte, nu
sunt ambigue din punctul de vedere al sensului, pericolul generalizării utilizării lui care ca simplă
conjuncție, este evident în construcții precum „ omul care l -a văzut a venit…” , în care nu știm dacă
este vorba despre un om care a văzut pe cineva, sau despre un om p e care l -a văzut acel „cineva”.
Considerăm, așadar, obligatorie menținerea normelor care cer folosirea lui care însoțit de pe
atunci când îndeplinește funcția de complement direct pentru evitarea ambiguității și neclarității în
comunicare.

48 Ilie- Ștefan Rădulescu, Să vorbim și să scriem corect . Erori frecvente în limbajul cotidian , București, Editura
Niculescu, 2008, p. 114.
49 Cf. Valeria Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală, București, Editura Științifică, 1972, p. 59.

25
Omiterea neglijentă a celorlalte prepoziții care formează construcții cu acuzativul pronumelui
relativ care, poate să ducă (la fel ca în cazul omisiunii lui pe) la alte valori decât cele normale: în
subordonatele atributive pe care le introduc, lipsa prepozițiilor are ca efect „convertirea” în subiect a
diferitelor funcții sintactice, fie de complement indirect, fie de complement de agent. La fel, în
enunțul „să spun ac um niște fraze care o să vă m inunați” (15.04.2020 ), relativul îndeplinește funcția
de complement prepozițional al verbului „a (se) minuna” și trebuie folosit împreună cu prepoziția de.
Pronumele relativ care – relevă Gramatica Academiei – „se aco rdă în gen și număr cu
substantivul căruia îi ține locul”. Așadar, tratarea lui care ca invariabil se produce și în enunțurile în
care îndeplinește alte funcții sintactice. Într -un enunț precum „eu am cunoscut unul care nu-i
găsesc în cimitir ul Ghencea mormântul”(15.04.2020 ), relativul care trebuie întrebuințat la dativ,
deoarece are rol de complement indirect al verbului „a găsi”.
Am întâlnit, însă, în emisiunile supuse analizei, și fenomenul invers, prin care, din teama de a
nu folo si greșit pronumele relativ, iau naștere construcții de tipul: „ ăștia sunt niște fraieruți pe care
au venit acolo și cărora li se dă to t timpul peste mâini”(12.04.2020 ), în care relativul subliniat
îndeplinește funcția de subiect și nu trebuie folosit îns oțit de pe.
O altă sursă de greșeli în ceea ce privește pronumele care, este nerespectarea regulii de a
introduce propoziția atributivă imediat după cuvântul la care se referă, înainte de intervenția altui
cuvânt susceptibil de a fi interpretat drept antecedentul ei: „de ce opoziția la momentul de față, care
înțeleg că este PNL, este destul de răgușită în a taxa greșelile actualei puteri….”(12.04.2020 ) sau
după sintagma la care se referă, fără a -i despărți acesteia termenii: „ că acolo va fi rep rezentantul
familiei din care face parte p olitice domnul Orban” (23.03.2020 ).

2.5 Conjuncțiile zilei
Datorită asemănării corpului său sonor50 cu al conjuncției51 „or”, conjuncția „ori” este foarte
des folosită în locul celeilalte, deși ele diferă substanțial în ceea ce privește înțelesul. Astfel,
conjuncția ori are o valoare semantică disjunctivă, fiind folosită atunci când se exprimă sensul
opoziției dintre două sau mai multe idei și având ca variantă conjuncția sau. Ea poate fi distribuită
atât la nivelul propoziției, cât și la nivelul frazei. Conjuncția or pe de cealaltă parte, este în principal
întrebuințată drept conjuncție coordonatoare adversativă, la fel ca dar și însă și nu apare decât la

50 Ele sunt paronime, diferențiate doar de absența sau prezența lui “ i final scurt postconsonantic”.
51 Există și păreri conform cărora, statutul morfologic al lui or depinde de valoarea sintactică și de sensul lexical.
Astfel, “or” cu valoare adversativă ar fi conjuncție, “or introductiv” ar fi adverb, iar “or” cu valoare conclusivă ar f i
ori adverb ori conjuncție.

26
nivel interpropozițional52. Lucrurile par clare, însă nu puțini sunt cei care nu cunosc norma și fac
confuzii între cele două conjuncții, folosindu -le în contexte eronate. Nu am înregistrat niciun caz în
care conjuncția or să înlocuiască greșit conjuncția ori, dar în sens invers, greșelile sunt num eroase.
Am întâlnit 10 fraze care, deși cer folosirea lui or, sunt construite în mod eronat cu conjuncția
disjunctivă ori: „…ajunge într -o situație disperată. Ori, el ce t rebuie să facă acum?”(13.03.2020 ), „
Ori, din aceasta perspectiva, fiti sigur ca ceea ce se intampla acum este analizat si evaluat. Nu este
nevoie ca Roamania sa se comporte pe acelasi palier brutal si lipsit de sens, si mai ales, lipsit de
obiec tiv, lipsi t de scop.”(08.04.2020 )„Realitatea este că ne va merge prost din cauza crizei. Ori, la
acest momen t ăsta este jocul…”(13.04.2020 ), „ori, cand ajungem la o asemenea constructie, o buna
parte din baietii care dau putere unui lider politic…”, Ori, avem de -a face cu niste supermeseriasi
care doresc s a compromita Romania (14.04.2020 )și ne oprim aici cu exemplele de acest tip, nu
înainte însă de a mai cita unul, aproape rizibil prin faptul că folosește conjuncția ori în aceeași frază,
atât în contexte care r eclamă folosirea conjuncției or, cât și în contexte care cer conjuncția ori,
demonstrând că vorbitorul probabil nici nu este conștient de existența conjuncției or: „atâta vreme
cât (sic!) Iohannis maimuțărește statul de drept, noi pornim de la ideea că sta tul de drept oricum nu
există și încercăm să supraviețuim. Ori, ipoteza este simplă, domnu’ Ponta : avem două căi mari și
late: ori încercăm să facem stat de drept din România, ori o ștergem!” (2.04.2020 ).
În folosirea conjuncțiilor, o altă greșe ală, întâlnită de 3 ori în emisiunile supuse analizei , este
folosirea conjuncției ca să în contexte care cer doar folosirea lui să, probabil și din cauza slăbirii, în
conștiința vorbitorilor, a capacității lui să de a exprima relațiile interpropoziționale prin asocierea lui
constantă cu subjonctivul53 : „n -a zis că n -aveți ce să căutați și ca să trăiți în această
țară”(2.04.2020), „deci, domnule Ponta , e bine ca să citim documentele”(13.04.2020 ), „nu ne
putem permite, cu atât mai mult, ca să nu colectăm acești bani”(13.04.20 20) și „președintele nu
tolerează ca să fie cu lpabilizată România” (14.04.2020 ). În orice caz , sinonimia să=ca să este
valabilă numai pentru următoarele specii de subordonate : de scop, consecutivă și opozițională,
singurele care pot fi introduse prin ca să . În restul contextelor, norma indică folosirea lui să.
Normele limbii literare admit alăturarea directă a celor două elemente – ca și ca să – în
construcții expri mând scopul, cum sunt, de pildă, Se grăbește ca să nu întârzie ., Face eforturi ca să
termine la timp . etc. În toate celelalte situații, normele limbii literare nu admit pe ca între două verbe
dintre care al doilea este la conjunctiv. Construcțiile corecte sunt deci vreau să adaug, pot să
sprijin, încearcă să dovedească, au contribuit să dea etc. Elementul de relație ca poate apărea numai

52 Vezi și N. Mihăescu, Norme, abateri și inovații în limba română contemporană, Bucur ești, Editura Albatros,
1982, p.64-65.
53 Vezi Valeria Guțu Romalo, op. cit., p. 76.

27
dacă între cele două verbe se intercalează alte cuvinte – de exemplu: Vrea ca mâine după -masă să
înceapă lucrul – în limba vorbită neîngrijit se încalcă frecvent aceste norme, ceea ce duce la
construcțiile greșite de tipul celor semnalate mai sus. Valeria G uțu-Romalo este de părere că
răspânditrea greșelilor de acest fel se explică prin faptul că să nu mai este simțit de vorbitori ca
reprezentând o marcă suficient de clară pentru delimitarea propozițiilor și exprimarea raportului de
dependență dintre propozi ții. 54
Este greșită utilizarea conjuncției și între prepoziția ca și substantiv dacă sensul
subordonatului este calitativ sau de relație; este corectă utilizarea secvenței ca și doar dacă
subordonatul este comparativ. Greșeala se produce uneor i din dorința de a evita o cacofonie, dar în
foarte multe contexte nu este vorba de evitarea unei cacofonii. Frecvența acestei greșeli trebuie pusă
pe seama gramaticalizării secvenței ca și ca marcă a unui termen calitativ sau relațional .
În aces te situații nu este indicat acest lucru, întrucât avem atunci o locuțiune comparativă
folosită într -un context nepotrivit. Este indicată, în cazurile în care se vrea evitată o cacofonie,
substituirea lui ca prin sinonimele sale contextuale: în calitate de, drept sau schimbarea topicii,
intercalarea altor elemente între ca și termenul cu care ar produce efectul sonor evitat etc.
Ciudat sună astfel de asocieri cu și parazitar . Observăm acest lucru în următoarele sintagme –
spicuite din diverse contexte , multe dintre cacofonii fiind mai puțin aberante decât conjuncția sus-
amintită: ca (și) cadou, (ca) și calitate, (ca) și carieră, (ca) și casnică, ca (și) categorie, , ca (și)
cauze, ca (și) călător, ca (și) cărturar, ca (și ) căsătorit, ca (și) cântăreși, ca (și) cârmaci, ca (și)
câștig, ca (și) ceapă , ca (și) cereale, ca (și) cetățean, ca (și) colegi, ca (și) comandant, ca (și)
comic, ca (și) companie, ca (și) componentă, ca (și) concluzii, ca (și) concurent, ca (și) consum, ca
(și) conținut, ca (și) cuplu, ca (și) curiozitate55.
Am întâlnit astfel de greșeli de 9 ori în exprimarea orală în emisiunile monitorizate: „ceea ce
este corect ca și principiu”(24.03.2020 ), „ca și decizii, urmează, începând cu ziua d e mâine, să se
formalizeze trei categor ii de decizii (sic!)”(15.04.2020 ) Hotărăște ca și magistrat, ca și om de
drept ” (26.03.2020 ), „Ca și concluzii, apropo de ce am vorbit astăzi” (27.03.2020 ), „S-a instalat în
viața publi că ca și independent” (31.03.2020 ), „Ce ați putea face ca și candi dat la funcția de
deputat ?”(2.04.2020 ) (corect: Ce ați putea face în calitate de candidat”), vecinătatea neufonică
„ca…candidat” putând să fie evitată nu prin intercalarea conjuncției și, ci prin aceea a unor sinonime
perifrastice ale prepoziției ca ( în calitate de, fiind, drept. decât ), „Ca și cetățean, am nevoie de
informații” (29.03.2020 ) (corect: „Fiind cetățean, am avut nevoie de informații”) și, din nefericire,

54 Ibidem , p. 71.
55 Ibidem, p. 80

28
o dată și în scrisul cu p retenție de îngrijire, pe burtiera unei emisiuni unde este cu atât mai gravă
greșeala cu cât nu numai că nu se evită o cacofonie, dar, paradoxal, se produce una: „un om care s -a
validat în viața publi că ca și independe nt merge mai departe”(30.03.2020 ).
Răspândirea cliș eului ca și pentru evitarea unor cacofonii a făcut să genereze, luând o
amploare incredibilă, „sindromul anticipării unei false cacofonii”56: știindu-se că , de cele mai multe
ori, la intersecția a două cuvinte cacofon ice, primul este (sau se termină î n ) ca, utilizatorii introduc,
după el, conjuncția și , deși aceasta nu se justifică, pentru că termenul al doilea nu începe cu o
„silabă” cacofonică , așa cum se vede în exemplele urmă toare: „ Repet, din pu nctul nostru de vedere
nu există nimic să aducem ca și acuză .”(8.04.2020 )
Din păcate, fenomenul este răspândit în limba română actuală, după cum se observă și din
rezultatele sondajul ui propus, în care doar 8% din subiecții chestionați au identificat ca fiind greșită
folosirea lui ca și într-un context specific lui ca.
Folosirea greșită a grupului ca și are un suport dialectal: în Banat și în Transilvania utilizarea
lui este p reponderentă. 57

56 Ibidem, p. 76
57 Valeria Guțu Romalo, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi , București, Editura Humanitas, 2008, p. 69.

29

CAPITOLUL 3
GREȘELI DE LEXIC ȘI DE SEMANTICĂ .
STUDIU DE CAZ: „ROMÂNIA LA
RAPORT”

30
Capitolul 3
Greșeli de lexic și de semantică .
Studiu de caz: „România la raport”

Cu toate că nu la fel de numeroase precum greșelile de sintaxă, greșelile în ceea ce privește
vocabularul și sensul cuvintelor au o pondere destul de ridicată. Am înregistrat, astfel, construcții
pleonastice, clișee lingvistice și nu în ultimul rând invazia în discu rsul mass -mediei a cuvintelor
englezești și a elementelor de argou și vorbire familiară. În continuare le vom detalia și le vom
exemplifica pe fiecare în parte.

3.1 Pleonasmul
Una dintre cele mai frecvente greșeli de exprimare și, totodată , cea mai înșelă toare, poate fi
pleonasmul, „alăturarea a două cuvinte cu aproximativ același sens sau cu sensul unuia dintre ele
implicat în sensul celuilalt.” 58 Această greșeală se bucură de o circulație neîngrădită ș i se strecoară
cu o uimitoare viclenie chiar în textele unor autori cu pretenț ii.
Plecând de la definiția pleonasmului, vom înfățișa formele multiple și variate sub care acesta
poate să apară. Prin pleonasm se înțel ege alăturarea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte care re petă
inutil sensul exprimat de altă vocabulă, plasată anterior în șirul vorbirii. Acest fenomen lingvistic
este destul de complex59.
La originea cuvântului aflăm pe pleon, care în grecește înseamnă mai mult . De la pleon s -a
format verbul pleonazein ( a fi superfluu, a fi în plus ). Ulterior , a luat naștere și substantivul car e
exprimă acțiunea concretizată de verb și rezultatul ei: pleonasmos (pe care îl întâlnim și în limba
latină sub forma pleonasmus ). Ca atare, pleonasm înseamnă superabundență . Specializat în
domeniul lingvisti c, acesta exprimă „ utilizarea unui numă r mai mare de elemente de expresie decât
ar fi strict necesar pentru redarea unui anumit conținut, alăturarea unor elemente care au un înțeles
identic ori asemănător sau dintre care unul se cuprinde în altul.”60
Subliniindu -se în definiț ia pleonasmului „elemente de expresie” 61 s-a urmărit cuprinderea
complexităț ii fenomenului care nu se reduce numai la ceea ce în mod obișnuit se ș tie: repeta rea

58 Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei, 1987, p. 229.
59 Ibidem, p. 230
60 Mioara Avram, Pleonasmul și tautologia , în Limba și literatura română pentru elevi , Nr. 3/1996, p. 3.
61 Vezi Mioara Avram, stud. cit ., p.5.

31
inutilă a sen sului, ci surprinde aria extinsă a producerii lui, și prin adăugarea unor secvenț e
lingvistice care pot fi componente ale unui singur cuvânt, avâ nd valoare gramatical ă, nu semantică .
Pleonasmele au mai multe cauze, dintre care cele mai fre cvente sunt neatenția, graba în
exprimare, scăderea exigenței când este vorba de enunț urile proprii (suntem mai critici și mult mai
atenți cu exprimarea celorlalți), dorința de a fi cât mai expliciți (fără să folosim o peratorii specifici
explicativi : cu alte cuvinte, adică, sau, altfel spus etc.), intenț ia de a convinge, preocuparea d e a da
cuvintelor care au o notă afectivă sporit ă o intensitate și mai mare (repetâ nd inutil sensurile redate de
alte învelișuri sonore) și nu în ultimul râ nd, ignoranț a.62
În cele 10 emisiuni monitorizate am semnalat un număr de 14 formulări pleonastice, ceea ce,
în medie, ar însemna 1.4 de a stfel de construcții greșite pe emisiune. Dintre acestea, un număr
semnificativ îl constituie formulările referitoare la durată, de tipul „luni/ ani de zile”, care apar e de 6
ori, reprezentând astfel aproximativ jumătate din numărul pleonasmelor sesizate. Am întâlnit
enunțuri precum: „ nu, n -am dat singură cu bidineaua, însă le -am făcut într -un an de
zile”(30.03.2020 ), „atenție, din ianuarie până acum s -au scurs luni de zi le”(2.04.2020 ), „a avut o
perioadă de cincisprezece ani de zile , mai puțin, paisprezece ani de zile în care a fost prieten cu noi,
cu ziariștii”(13.04.2020 ), „după trei luni de zile este acuzat de sechestrare de
persoan e”(2.04.2020 ), sau „singura problemă ar fi că de două luni de zile procurorii aleargă după
ăia care ar fi fost sechestrați și ăia nu vor să depună declarații”(2.04.2020 ). Sintagmele de acest tip
sunt considerate pleonastice deoarece anul / luna încorporează ziua ca subunitate temporală
obliga torie, iar atributul de zile devine, în acest caz, redundant. Frecvența cu care apare această
sintagmă și sondajul nostru din care rezultă că doar 5.2% dintre subiecții chestionați au identificat
sintagma drept pleonastică, constituie dovezi care ne îndr eptățesc să spunem că vorbitorii limbii
române nu mai resimt atributul „de zile” ca oferind o informație semantică redundantă, ci că aceștia
folosesc atributul pleonastic din rațiuni stilistice. Astfel, „de zile” apare ca expresie a duratei
excesive, ca im presie subiectivă a emițătorului, intrând, cu această conotație, în sinonimie cu atribute
precum buni, mulți etc., cu care alternează adeseori.63 În cazul exprimării exacte a duratei prin
numeral, ca în ultimele exemple de mai sus, pleonasmul „de zile” con ține aprecierea subiectivă
asupra faptului că numeralul respectiv reprezintă „mult”. Prin urmare, în conștiința vorbitorului, cei
doi termeni alăturați în astfel de sintagme pleonastice, au conținut semantic diferit și, de aceea, ele
nu mai sunt considerat e ca atare.

62 Doina Dascălu, Dicționar de pleonasme , București, Editura Vox, 1997, p. 5-16.
63 G.Gruiță, Moda lingvistică 2007. Norma,uzul și abuzul, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p.220 -223.

32
Un alt pleonasm întâlnit este acela pe care G.Gruiță îl încadrează între pleonasmele de „tip
parlamentar”64 : „ să vă spuneți punctul de vedere dacă considerați că este
conving ătoare”(30.03.2020 ), „nu prea am fost atenti, din punctul de vedere mediatic, la l ucrurile
astea in ultimii ani”(7.04.2020 ) sau „oameni despre care opinia publică a crezut că sunt apropiați
ai lui Dragnea”(13.04.2020 ), în care informația adusă de „considerați” și de „a crezut” este
redundantă din punct de vedere semantic. La fel se întâmplă și în cazul următoarelor construcții: „ iar
dacă domnul Korpoș va răspunde violent acestei manifestații probabil că vom avea victime și
probabil că s-ar putea să se transf orme într -o revoluție”(7.04.2020 ), „deci acest împ rumut de
douăzeci de miliarde va trebui plătit cam în vreo șase ani”(12.04.2020 ), „ceva asemănător ca și la
noi”(24.03.2 020), „foarte scurt și de data asta extrem de concis ”(23.03.2020 ), în care termenii „s –
ar putea”, „vreo”, „ca și”, „extrem de concis” au același conținut semantic cu al termenilor sau
sintagmelor anterioare.
În continuare , aduc în prim -plan o listă de alte pleonasme prezente în scrisul și în e xprimarea
orală a compatrioților noștri65:
• a aniversa un număr de ani ( pleonasm adeseori criticat, dar fără nici un succes);
• a asigura securitatea (în loc de a garanta securitatea ). Rădăcina lui asigura și a lui
securitate este, în ultimă analiză, aceeași: lat. securus „sigur”;
• a colabora împreună (Sensul de bază al prefixulu i co- este cel de „asociere”, așa că adverbul
împreună este aici de prisos)66
• a conviețui laolaltă (Prefixul con- are aceeași valoare și origine ca și co-, iar laolaltă este un
sinonim al lui împreună , la fel de inutil ca și acesta);
• a coguverna împreună (înregistrat în exprimarea orală a unuia dintre cei mai importanți
politicieni români actuali)
• a decapita capete (În structura verbului decapita < fr. décapiter și lat. Decapitare intră subst.
caput, pl. capita devenite, în română, cap, pl. capete );
• a era dica din rădăcini (Verbul de origine franco -latino -italiană înseamnă chiar „a
dezrădăcina”, „a smulge din rădăcini”);
• a se interconecta între ele (cu referire la calculatoare; prefixul inter – și prepoziți între au
același sens și aceeași origine: lat. inter);

64Ibidem, p.228 -229.
65 Ilie Ștefan Rădulescu. Să vorbim și să scriem corect . Erori frecvente in limbajul cotidian București: Niculescu, 2002.
66 Relativ frecvent, acest pleonasm se întâlnește chiar la Tudor Arghezi (vezi Scrieri , vol. 25, București , Editura
Minerva, 1974, p. 9).

33
• a mulțumi cu gratitudine (Sensul lui gratitudine , care înseamnă „recunoștință” este inclus în
conținutul semantic al verbului mulțumi )67
• a opune un veto (în loc de a-și exercita dreptul de veto sau a uza de dreptul de veto etc.,
întrucât lat. veto înseamnă chiar „mă opun”);
• a resimți puternic (după fr. ressentir fortement , considerat pleonasm, întrucât prefixul re- are
aici valoare intensivă, nu iterativă)
• a se sinucide singur (care nu are nevoie de explicații). În mod sur prinzător, acest pleonasm a
apărut în opera unui mare și regretat prozator contemporan .68
Alte structuri pleonastice sunt constituite din combinații de două sau trei cuvinte, în care
primul element este întotdeauna un substantiv determinat de un adjectiv sau de un alt substantiv
precedat de o prepoziție și cu funcție de atribut. Sensul elementului determinant este, de obicei,
exprimat de termenul determinat ori amândouă sunt îndeaproape înrudite din punct de vedere
semantic, iar, uneori, descind din același etimon mai apropiat sau mai îndepărtat.69
Iată numai o parte dintre ele, constatându -se că, cel mai adesea, sunt deranjante70: alegeri
electorale, alegere opțională, averse de ploaie, bestie sălbatică, bicicletă cu do uă roate, cadavru
decedat, diurnă pe zi, doctor docent (rădăcina ambelor neologisme este lat. doceo, -ere „a învăța pe
alții, a instrui”), emulația întrecerii, escaladare treptată, evoluție ascendentă (adevăratei evoluții,
care nu poate fi decât ascendent ă, i se opune involuția ), fani fanatici (primul nu este decât o
trunchiere a celui de al doilea, așa că nu pot fi asociate de această manieră), florilegiu antologic
(florilegiu și antologie sunt sinonime), greutate ponderală (rădăcina adjectivului este lat. pondus, –
eris, care înseamnă chiar „greutate”), întrajutorare reciprocă, întrecere emulativă (întrecere și
emulație sunt sinonime), jurnal cotidian, manuscris de mână, migrenă la cap, mijloace mass –
media (lat. media este pl uralul lui medium „mijloc”), muncă laborioasă (lat. labor, -oris înseamnă
„muncă”), oprobriu public (sensul termenului determinat este „dispreț public”), pasaj de trecere,
pedeapsă penală (rădăcina adjectivului este lat. poena „pedeapsă, sancțiune”), previ ziunea
viitorului, procent la sută (lat. centum = „sută”), puteri plenipotențiare (care ar trebui înlocuit cu
puteri depline , după fr. pleins pouvoirs ), restanțe din urmă, salină de sare, sărbătoare festivă,

67 Unii spun chiar a mulțumi cu recunoștință , care este o formulă la fel de pleonastică
68 Marin Preda, care în Delirul afirmă, la un mom ent dat, că „Hitler s -a sinucis singur”.
69 Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, București, Editura Științifică, 2008.

70 Vezi Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (coordona tor: Gabriela Pană Dindelegan), Tipografia
Universității din București, 2002, p. 204.

34
tentativă de încercare (rădăcina primului substa ntiv este lat. tentare , care înseamnă, printre altele „a
încerca”), apoi ziar cotidian (după fr. journal quotidien ) și o recentă achiziție, care este virilitate
bărbătească (cf. fr. virilité ; lat. virilitas, -atis, derivat de la virilis , iar acesta de la vir, viri , care
înseamnă „bărbat”).
Multe dintre aceste pleonasme se întâlnesc în exprimarea unor profesioniști . Luate împreună
cu unele dintre erorile semnalate anterior, ele confirmă justețea părerii lui Alexandru Graur care, cu
mulți ani în urmă, nu se sfia să afirme că, din păcate, chiar oamenii culți fac astăzi greșeli „și poate
că în vremea din urmă din ce în ce mai multe” .71

3.2 Elemente argotice și de vorbire familiară
În general, prin stil familiar înțelegem ceea ce „este f olosit în (apropiat de) vorbirea
obișnuită; simplu, fără pretenții. Prin extensie, însă, înseamnă care este fără respectul cuvenit,
ireverențios” 72. Întrebuințarea, deseori fără măsură – în articole de fond sau informative (pe teme
diverse), în comenatr ii social -politice, științifice sau culturale – a unor cuvinte și expresii familiare
care „distonează” cu fondul, de regulă solemn, grav al textelor nu se dovedește întotdeauna fericită
în comunicarea cu cititorii sau ascultătorii.73
Se știe că apariția termenului familiar și argotic în limba actuală este determinată de subiectul
tratat și de intenția afectivă a vorbitorului, servind, de obicei, ca expresie a dezaprobării, a atitudinii
ironice, satirice74. Prin urmare, cel mai frecvent, întâlnim termeni argotici în consemnarea unor
aspecte sociale cu care vorbitorul nu este de acord, în prezentarea unor personaje considerate
negative, în relatarea unor fapte dezaprobate de vorbitor etc. Termenul argotic, familiar este utilizat
apropape întotdeauna intenționat, de aceea el este, în majoritatea cazurilor sancționabil.75
Comentând schimbările semantice din limba română de azi din perspectiva noului și vechiului,
Valeria Guțu Romalo76, Mioara Avram77 și alți cercetători au remarcat, între al tele, prezența în
discursul public scris sau vorbit a elementelor din limbajul familiar și argotic. Urmărind cu orice preț

71Alexandru Graur, Capcanelele limbii române , București,Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, p.16.
72 Ilie-Stefan Rădulescu, Erori flagrante de exprimare, Radiografie critică a limbajului cotidian , București, Editura
Niculescu, 2007, p. 168.
73Vezi Ilie-Stefan Rădulescu , op. cit ., p. 168.
74 Milică, Ioan, Expresivitatea argoului, Iași, Editura Universităț ii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p.7
75 Valeria Guțu Romalo, op. cit., p. 188 -194.
76 Valeria Guțu Romalo , Nou și vechi în limba română actuală, LL, XLII, vol. III -IV, 1997, p. 5 -9.
77 Mioara Avram,, Noutăți reale și noutăți aparente în vocabularul românesc actual , LL, XLIII, vol.I, 1998, p. 31 .

35
persuasiunea, o receptare cât mai favorabilă din partea cititorilor/ ascultătorilor/ telespectatorilor,
ziariștii întrebuințe ază în t extele lor elemente sti listic discordante, depășind chiar și limitele
<colorate> ale exprimării îngrijite .
În emisiunile analizate am inventaria t 15 elemente argotice, ceea ce înseamnă, în medie, 1.3
elemente pe emisiune. Am întâlnit construcții precum: „ ne-o vor arde în continuare când ne v a fi
lumea mai dragă”(24.03.2020 ), „s -a terminat accesul la cașcaval , s-a terminat cu boieria, s -a
terminat cu șmecheria, nu mai merge să vină mălaiul de la buget și să faci t u ce vrei cu
el…”(30.03.2020 ), „atunci să vezi ce tocată le dădea ”(2.04.2020 ), „atâta vreme cât (sic!) Iohannis
maimuțărește statul de drept, noi pornim de la ideea că statul de dr ept oricum nu există”
(2.04.2020 ), „deci era o chestie bombă ” (2.04.2020 ), „acum mai vorbește și Realitatea că e pe val ”
(2.04.2020 ), „noi nu putem băga lumea la mititica ”(5.04.2020 ), „îmi plac bugetarii ăștia de crăp ”
(15.04.2020 ), „E groasă treaba, domnule Korpoș…” (15.04.2020), „Victor Ponta care e mult
superior lui Călin Popescu Tăriceanu la plesnituri de talk -show -uri…”(23.03.2020 ), „și niște proști
din estul Europei trebuie să acopere o mangleală mondială” (24.03.2020 ) „ Si ce e misto cand ne
uitam noi si ne pricepem toti la manipulari, imi place sa cred ca si peste Prut exista baieti care stiu sa
faca din televiziune o meserie” (08.04.2020 ) sau, chiar în unul dintre titlurile emisiunilor
monitorizate: „Mafioți, fripturiști sau inocenț i? Se poate trăi cinstit în România?” (15.04.2020 ).
În urma sondajului anexat, dar potrivit și literaturii de specialitate, se consideră că prezența
elementelor argotice în presa scrisă ori audiovizu ală este nefirească și condamnabilă, deoarece ,
urmărind „originalitatea” și „plasticitatea” cu orice preț ale comunicării, nu trebuie să se facă rabat
de la cerințele limbii literare, ale culturii, ale educției, în general. Asemenea termeni nu sunt potriviți
discursului emisiunilor TV, care sunt adresa te publicului larg, întrucât, după cum dovedește și
sondajul efectuat, elementele argotice sunt „decodificate” doar de un anumit segment de vorbitori.
Datorate influenței discursului mass -mediei asupra modului lor de exprimare, câteva dintre
răspunsurile s ubiecților la cerința noastră de a găsi echivalente mai potrivite emisiunilor TV fac uz,
din nefericire, de alte astfel de elemente argotice sau familiare. Altfel spus, ei traduc elementul
argotic prin altul care este aparține, la rândul lui tot de limbaju l de ar gou. Unui cuvânt precum
„mititica ” i s -au dat ca echivalente „zdup” și „după gratii”, expresia „ ce tocată le dădea” a fost
înlocuită p rin „ce bătută le dădea”, „bombă ” a fost tradus prin „cool”, „super”, „fain” sau „tare” iar
expresiei „îmi place d e crăp ” i s-a dat ca echivalent „îmi place la nebunie” și „îmi place de nu mai
pot”. Mulți dintre subiecți însă nu au reușit să deslușească sensul unor expresii: „a maimuțări”, de
exemplu, a fost înlocuit doar de 52% dintre subiecții chestionați, iar 40% d intre aceștia nu au știut
care este se nsul expresiei „îmi place de crăp ”, în timp ce 4% au presupus că înseamnă exact
contrariul: „deloc”.

36
Se recomandă , astfel , exprimarea intenției afective a vorbitorului prin alte mijloace decât
elementele familiare și argotice, mijloace conforme normelor limbii literare și care să fie înțelese de
marea masă a ascultătorilor78.

3.3 Clișee lingvistice
Construcțiile fixe sunt formule, clișee specifice stilului juridico -administrativ sau oficial, care
nu reprezintă, în sine, greșeli de limbă într -un proces -verbal, un referat sau o cerer e sau într-un
curriculum vitae79. Știrile zilei sau articolele informative pe diverse teme sunt „compoziții a căror
sinteză trebu ie să fie însă mai puțin constrânsă de șabloane, care tocmai prin stereotipie pot deveni
extrem de supărătoare, dacă nu chiar ridicole ”80.
Unda verde81, la propriu, este un procedeu folosit pentru asigurarea fluenței maxime a
traficului auto pe arterele de circulație din oraș, realizat printr -un sistem de comandă coordonată a
semafoarelor, culoarea verde, opusă celei roșii, semnalizând libera trecere pen tru pietoni și
autoturisme. Prin analogie, metaforic construcția „ a da undă verde ” înseamnă a aproba, a accepta,
, a încuviința, a consimți, a admite, a fi de acord, a îngădui, a permite, a fi de părere etc., sensuri
cărora li se preferă, din comoditate, clișeul sus -amintit : „ Guvernul Orban a dat undă verde
reformu lării sistemului de pensii în România .” (14.04.2020 )
Un clișeu verbal, extrem de supărător prin utiliz area lui, în exces, la toate nivelurile societății
românești, este a confrunta . Folosit cu precădere în limbajul juridic, în justiție, când pârâtul și
reclamantul sunt interogați în același timp, verbul a confrunta are sensul de „ a pune față în față două
sau mai multe persoane pentru a verifica adevărul spuselor lor” sau de „a pune față în față obiecte,
opere, fenomene etc. pentru a le verifica sau a le compara”82: „ Domnul Korpoș se confruntă cu o
problemă, pentru ca domnul Korpoș a spus ieri că -i vorba de venituri salariale, deci a introdus în
chestiunea asta și sporurile, eu acum repet ce a spus Korpoș și după aceea ce spuneți dumneavostră
este corect economic .”(23.03.2020 ) În viața de toate zilele, și anume în diferite luări de cuvânt, în
declarații și interviuri – particulare sau solemne -, verbul menționat apare folosit ca un cli șeu, cu
precădere la reflexivul pasiv (cu sensul general de „a putea face față unei situații, probleme etc.
<deosebit de> dificile”). „ Nu puține sunt problemele cu care se confruntă orașul nostru”.

78 Milică, Ioan, Expresivitatea argoului, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2009 , p. 335
79 Dumistrăcel, Stelian, Suntem toți victimele inerțiilor lingvistice, în „Jurnalul național”, 29 martie, p. 8 -9
80 Paraschivescu, Radu, Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri , București, Editura Humanitas,
2018, p. 54
81 Dragomirescu, Adina, Nicolae, Al., Clișee lingvistice în „101 greșeli de lexic și de semantică. Viața cuvintelor ”,
București, Editura Humanitas, 2011, p. 32
82 Ibidem , p. 38

37
Adjectivul extraordinar83, adesea folosit adverbial, se dovedește un clișeu extrem de agreat
atât pentru valoarea lui superlativă, cât și pentru sonoritatea lui deosebită, dar toate aceste „calități”
nu trebuie să -l trasforme într -un unic „epitet” de marca repetat, invariabil, chiar înăunt rul aceluiași
context . Transformarea în clișeu a lui extraordinar ar putea fi evitată dacă s -ar apela la numeroasele
sinonime adjectivale care l -ar putea înlocui: eputant, excelent, excepțional, fermecător, formidabil,
impresionant, încântător, minunat, n emaipomenit, neobișnuit, rarisim, remarcabil, splendid, superb,
surprinzător, tulburător, uimitor etc. La acestea se pot adăuga formațiile superlative în componenț a
cărora intră atât un adjectiv precedat fie de adverbele foarte, mult, prea, tare , fie de al te adjective,
folosite adverbial, urmate de propoziția de: extrem de, fantastic de, nespus de etc, cât și o l ocuțiune
adjectivală (adverbială ) de tipul: fără seamăn, ieșit din comun, peste măsură etc. Unul dintre
exemplel e întâ lnite în emisiunile monitoriz ate este urmă torul: „ Vreau să amintesc telespectatorilor,
si sunt convins ca au vazut, este un film celebru, a facut o voga extraordinar ă, se numeș te „… the
Dog”, este aproape intraductibil, înseamnă cumva „Coada care dă din câine”, fiindcă asta este
metafora. Este un film al lui Ben Levison, cu o distribuț ie extraordinară , Dustin Hoffman si Robert
de Niro î n rolurile principale .”(04.04.2020 )
Un clișeu la modă de câtva timp, adaptat mimetic și care intră prin folosirea lui, de cele mai
multe ori, la sfârșitul unor enumerări care vor să sugereze că ultimul termen citat (precedat de
conjuncția copulativă și) nu este chiar ultimul, este nu în ultimul rând84: „ Primul punct pe care l –
am discutat s-a referi t la legea de salarizare unică a bugetarilor din România, și nu în ultimul rând
legea privind recalcularea pensiilor.” (4.04.2020)
Un clișeu cu cel mai mare impact, în zilele noastre, preluat, mimetic, între și de la oameni
politici, este superla tivul adjectival (adesea adverbial) foarte clar85: deși vocabularul româneasc
posedă o paletă largă de sinonime ale lui clar (categoric, deslușit, dist inct, evident, incontestabil,
lămurit, limpede, neîndoielnic, precis, răspicat, sigur, vădit ș.a.) – adjectivel or adăugându -li-se o
serie de locuțiuni ( cu claritate, cu limpezime, cu precizie s.a.) – însuși adverbul foarte, morfem al
superlativului absolut, putând să fie înlocuit cu alte adverbe, urmate sau nu de prepoziția de (mult,
prea, tare, deosebit de, extrem de, nespus de etc), utilizatorii recurg , șablonant , în chip abuziv, la
aceeași sintagmă ( foarte clar ), cu toate că, în majoritatea cazurilor, nu se justifică superlativul, ci
gradul pozitiv, sau nu se justifică, în context, întotdeauna, prezența respectivei sintagme, indiferent
de gradul ei de comparație. Astfel, am întâlnit într -una din emisiunile monitorizate următorul

83 Ibidem , p. 41
84 Ibidem, p. 43
85 Ibidem, p. 54

38
exemplu: „ Este foarte clar că ei doi sunt vârfurile de lance: Victor Ponta și Klaus Iohannis.”
(30.03.2020 )

39
CONCLUZII

Prin intermediul lucrării intitulate „Deformări ale limbii române în mas -media actuală”, am
încercat să atragem atenția asupra unor fapte de limbă care ilustrează unele dintre cele mai frecvente
greșeli din limba română actuală. Comentariile și o bservațiile prezentate pe parcursul lucrării permit
degajarea unor concluzii cu caracter mai general, pe care le vom expune în cele ce urmează.
1. Sub aspectul pronunțării, greșelile înregistrate sunt relativ puține, însă ele există și, mai mult decât
atât, acestea sunt produse în emisiuni TV, care, se știe, pun mase mari de vorbitori în contact cu
limba română, influențând sau determinând într -o anumită măsură modul de a se exprima al
acestora. Considerăm că, pentru o pronunțare unitară, soluția intr oducerii accentului grafic și în
limba română reprezintă o idee care merită luată în considerare.
2. În domeniul morfologiei, frecvența greșelilor este, din nou, relativ scăzută, ponderea cea mai mare
între acestea deținând -o greșelile care privesc substantivul. Mai cu seamă, putem afirma că avem
de-a face, în acest caz, cu o „preferință” a limbii pentru formele cât mai simple, pentru structurile
cât mai economice din punctul de vedere al expresiei, preferință ilustrată deci și de cele două
greșeli m ai frecvente semnalate: renunțarea la desinențele pentru genitiv / dativ în declinarea
substantivelor abreviate care conțin fragmente de cuvânt, după modelul cuvintelor abreviate
formate din inițialele unor cuvinte și renunțarea la articolul hotărât cerut de substantivul „punct”
din gruparea „punct de vedere”, atunci când acesta precedă un substantiv în genitiv. Numărul
ridicat de enunțuri în care gruparea e folosită greșit, precum și rezultatele sondajului demonstrează
că acesată construcție este pe cale s ă se impună în forma fixă, invariabilă pentru orice fel de
context de apariție.
3. Sintaxa este domeniul care pare să ridice cele mai mari pobleme vorbitorilor de limba română.
Dintre acestea, în urma numeroaselor greșeli înregistrate și a rezultatelor sondaj ului efectuat, am
semnalat faptul că majoritatea sunt legate de acord. Deși multe dintre abateri privesc dezacordul
predicatului cu subiectul și al pronumelui posesiv semiindependent cu regentul său, rezultatele
sondajului nostru arată că majoritatea subie cților cunosc norma, fapt ce ne îndreptățește să
afirmăm că multe dintre erori s -au comis din cauza neatenției și spontaneității, a lipsei timpului de
„pregândire” a discursului.
4. În ceea ce privește semantica și lexicul, mai multe sunt fenomenele semnalate asupra pericolului
cărora atragem atenția și pe care le condamnăm ferm căci, din păcate, sunt tot mai frecvent
întâlnite în emisiunile TV și nu numai, după cum demonstrează și studiul nostru: construcțiile
pleonastice, clișeele lingvistice, elemente argot ice și de vorbire familiară.

40
5. Acestea fiind spuse, putem concluziona că greșelile întâlnite se împart în două mari categorii.
Avem, așadar, greșeli care se produc în virtutea grabei sau neglijenței caracteristice exprimării
orale, vorbitorii cunoscând norma și sunt altele, mai condamnabile, întrucât vorbitorii nu cunosc
norma literară și nici nu percep abaterile respective ca atare. Dintre acestea de pe urmă, multe se
datorează tendinței generale de simplificare și de renunțare la tot ce este redundant manif estate în
limba română actuală, tendință care, în unele cazuri este oarecum „benefică”, regularizând și
simplificând sistemul limbii noastre, dar care, în multe cazuri este condamnabilă, aceasta atentând
la claritatea mesajului.
6. Lucrarea de față face parte din seria largă de lucrări care încearcă să ilustreze și să explice
specificul limbii române actuale prin raportare la un domeniu la care are acces marea masă a
vorbitorilor. Prin faptul că am atras atenția asupra unui număr destul de mare de abateri, căr ora am
încercat să le găsim cauzele și factorii favorabili producerii și să le sugerăm apoi direcția de
dezvoltare , considerăm că am atins obiectivele principale propuse.

41
ANEXA 1
FRECVENȚA GREȘELILOR ÎNREGISTRATE
ÎN EMISIUNEA „ROMÂNIA LA RAPORT”

Numărul total de greșeli identificate în emisiunea „România la raport” : 247
Greșeli de pronunțare: 12
Greșeli de morfologie: 35
Greșeli de sintaxă: 139
Greșeli de lexic și de semantică: 61

020406080100120140
Greșeli de
pronunțareGreșeli de
morfologie Greșeli de
sintaxă Greșeli de lexic
și de semantică

42
SONDAJ 1

Citiți fragmentele de mai jos și corectați greșelile acolo unde considerați că este cazul. Pot fi
greșeli ortografice, de morfologie, de sintaxă, de semantică sau lexic.
1. …așa vorbeați cu conducerea televiziunii?
…………………………………………………………………………………………………………….. ………….
2. Evenimentele se succed în felul acesta.
………………………………………………………………….. …………………………………………………….
3. Trebuie să mai atrag atenția în legătură cu alte trei evenimente care s -au petrecut și se
petrec în ultimile trei zile.
……………………………………………………………….. ……………………………………………………….
4. Dacă îmi permiteți, două vorbe legat de eveniment.
…………………………………………………………………………………………………………….. ………….
5. A fost convocat ieri la Ministerul de Externe a României.
…………………………………………………………………………………………………………….. ………….
6. Să spun acum niște fraze care o să vă minunați.
………… …………………………………………………………………………………………………………….. .
7. Practic, suma de 450 de milioane de euro în anul 2020 sunt alocate pentru șomaj.
………………………………………… ………………………………………………………………………………
8. Deci nu se vor strânge nici bruma aceea de bani pe care îi așteaptă Ministerul de Finanțe.
……………………………………………………………….. ……………………………………………………….
9. Ca și decizii, urmează, începând cu ziua de mâine, să se formalizeze trei categorii.
……………………………………………………………………………………………. …………………………..

Numărul subiecților chestionați : 60
Vârsta :
• Între 15 și 30 de ani: 15
• Între 31 și 50 de ani: 27
• Peste 50 de ani: 18
Studii:
• Cu studii superioare: 32 de subiecți;
• Fără studii superioare: 14 subiecți;
• Elevi: 14 subiecți.

Scopul sondajului: Prin sondajul propus am urmărit să sesizăm care din greșelile curente de
exprimare se datorează necunoașterii normelor, riscând, prin frecvență ridicată să se impună în
defavoarea formelor corecte și care dintre ele se produc din neglijență sau din grabă, vorbitorii
cunoscând normele de bază ale sistemului limbii.

43
S-a dorit corectarea greșelilor:
• Construcția pleonastică „cu conducerea” ;
• Forma greșită a verbului „se succed”;
• Forma greșită a adjectivului „ultimile”;
• Lipsa acord ului;
• Omiterea prepoziției „de”;
• Folosirea inadecvată a lui „ca și”;
• Dezacordul pronumelui posesiv semiindependent;
Rezultatele sondajului:
Numărul
enunțului Numărul
subiecților care au
corectat enunțul
1. 5
2. 0
3. 19
4. 45
5. 37
6. 53
7. 28
8. 15
9. 23

44
SONDAJ 2
ELEMENTE ARGOTICE ȘI DE VORBIRE FAMILIARĂ

Citiți fragmentele de mai jos, acordând atenție cuvintelor și expresiilor evidențiate. Credeți
că ele sunt folosite potrivit în discursul mass -mediei? Încercați să găsiți câte un cuvânt sau o
construcție echivalente pentru acestea.
1. …și la un mo ment dat a devenit chiar un motiv de bășcălie ……………………………………..
2. …dacă i -ar fi furat mașina luI Gigi Becali, atunci să vezi ce tocată le dădea ……………..
3. …atâta vreme cât Tăriceanu maimuțărește statul de drept, noi pornim de la ideea că
statul de drept oricum nu există……………………………………………………………………………
4. …deci era o chestie bombă ………………………………………………………………………………… ..
5. …acum mai vorbește și Atena 3 că e pe val ……………………………………………………………
6. …îmi plac bugetarii ăștia de crăp ………………………………………………………………………….
7. …e groasă treaba, domnu’ Dragomir…………………………………………………………………….
8. …noi nu putem băga lumea la mititica …………………………………………………………………..
9. …ne-o vor arde în continuare când ne va fi lumea mai dragă…………………………………..
10. …s-a terminat accesul la cașcaval, s-a terminat cu boieria, s -a terminat cu șmecheria, nu
mai merge să vină mălaiul de la buget și să faci tu ce vrei cu el… ………………………..

Numărul subiecților chestionați : 60
Vârsta :
• între 15 -30 de ani: 15 subiecți.
• Între 31 -50 de ani: 27 de subiecți;
• Peste 50 de ani: 18 subiecți.
Studii:
• Cu studii superioare: 32 de subiecți;
• Fără studii superioare: 14 subiec ți;
• Elevi: 14 subiecți.
Scopul sondajului: prin efectuarea acestui sondaj, s -a urmărit evidențierea proporției în care
subiecții evaluați înțeleg elementele argotice și de vorbire familiară folosite în mass -media.
Rezultatele sondajului:

45
S-au înlocuit în mod potrivit, în total, 240 de cuvinte și expresii argotice (62.90%) din
numărul total de înlocuiri posibile (460=100%), ceea ce înseamnă o medie de 6.92 de înclocuiri
potrivite pe subiect chestionat.
Am înregistrat, de asemenea, 32 de cazuri în care înlocuirea s -a făcut tot cu un element
argotic, ceea ce înseamnă o medie de 0.48 de asemenea variante propuse pe subiect chestionat.
Sensul unora dintre expresii pare să -i fi derutat pe unii dintre subiecți, care au înlocuit termenii
evidențiați prin alții al căror sens era diferit de cel al termenilor substituiți. Avem, astfel, 22 de
substituții nepotrivite (4%), deci o medie de 0.44 substituții eronate pe subiect chestionat.
Și, într -un final, subiecții nu au găsit niciun f el de echivalent pentru 58 de cuvinte și expresii
(28.72%), ceea ce înseamnă o medie de 3.16 de cuvinte / expresii fără echivalent găsit pe subiect
chestionat.
La întrebarea „Credeți că aceste elemente sunt folosite potrivit în discursul mass -mediei?”,
90% (53 de subiecți) au răspuns că acestea nu sunt potrivite în limbajul folosit în mass -media, iar
restul de 14% (7 subiecți) au răspuns afirmativ.

46
BIBLIOGRAFIE

1. Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul și vol. al II -lea, Enunțul, București, Editura
Academiei Române, 2005.
2. Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Univers
Enciclopedic, 2005.
3. Dicționarul ortografic, ortoepic, morfologic al limbii române , București, Editura Academiei
Republicii Socialiste România, 1982 ;
4. Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române , București, Ediția a II -a
revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
5. Dicționarul explicativ al limbii române , Ediția a II -a, București, Editura Univers
Enciclopedic, 1998.
6. Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu (sub redacția lui Tudor Vianu), București, Editura
Academiei, 1968.
7. GALR (Gramatica limbii române), ed. a II -a, București, Editura Academiei Române, 2005
8. DLRLC (Dicționarul limbii române literare contemporane) , vol. IV, București, 1958.
9. Abdulea, Petcu, 425 de greșeli frecvente în limba română, București, Editura Booklet, 2016 ;
10. Arghezi, Tudor , Scrieri , vol. 25, București, Editura Minerva, 1974.
11. Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, București, Editura Academiei, 1986.
12. Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei RSR, 1987.
13. Avram, Mioara, Anglicisme în limba română actuală, București, Editura Academ iei
Române, 1997.
14. Avram, Mioara, Studii de sintaxă a limbii române, București, Editura Academiei Române, ,
2007.
15. Avram, Mioara, Pleonasmul și tautologia , în Limba și literatura română pentru elevi , Nr.
3/1996.
16. Avram, Mioara, Noutăți reale și noutăți apare nte în vocabularul românesc actual , LL, XLIII,
vol.I, 1998.
17. Byck, J., Despre limba noastră literară , în Gazeta literară, III, București, 1956.
18. Breban, Vasile, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică și lexic ,
București, Editura Științifică, 1973.
19. Bulgă r, Gheorghe, Scriitori români despre limbă și stil , Bucureș ti, Editura Albatro s, 1976 .
20. Ciompec, Georgeta, Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și diacronie, București,
Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

47
21. Constantinescu -Dobridor, Gheorghe, Mic dicționar de terminologie lingvistică , București,
Editura Albatros, 1980.
22. Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, București, Editura Albatros, 1982.
23. Coteanu, Ion, Stilistica funcțional ă a limbii române. Stil, stilistică, limbaj , București, Editura
Academiei RSR, 1973.
24. Dascălu, Doina, Dicționar de pleonasme , București, Editura Vox, 1997.
25. Dimitrescu, F., Dinamica lexicului românesc, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1995.
26. Dragomirescu, Adina, Nicolae, Al., Clișee lingvistice în „101 greșeli de lexic și de
semantică. Viața cuvintelor ”, București, Editura Humanitas, 2011 ;
27. Graur, Alexandru, Tendințe actuale ale limbii române, București, Editura Științifică, 1968.
28. Graur, Alexandru, Limba literară , București, București, Editura Științifică și Pedagogică,
1979.
29. Graur, Alexandru, Capcanelele limbii române , București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1976.
30. Gruiță, Gligor, Acordul în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1981.
31. Gruiță, Gligor, Gramatică normativă. 77 de întrebări. 77 de răspunsuri, Ediția a IV -a
revăzută și adăugită, Pitești, Editura Paralela 45, 2007 .
32. Gruiță, Gligor, Moda lingvistică . Norma, uzul și abuzul, Pitești, Editura Paralela 45, 2011 .
33. Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, București, Editura
Științifică, 1972.
34. Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală. Limba română de azi, București, Editura
Științifică, 2008.
35. Guțu Romalo, Valeria, Aspecte ale evoluției limbii române, București, Editura Humanitas
Educațional, 2005.
36. Guțu Romalo, Valeria, Nou și vechi în limba română actuală , LL, XLII , vol. III-IV, 1997.
37. Iordan, Iorgu, Limba română actuală. O gramatică a „greșelilor”, Ediția a II -a, Iași,
Institutul de Arte Grafice „Alexandru A. Terek”, 1947.
38. Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, București, Editura Științifică, 1975.
39. Iordan, Guțu Romalo, Niculescu, Structura morfol ogică a limbii române contemporane,
București, Editura Științifică, 1967.
40. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iași, Editura Polirom, 1997.
41. Marcu, Florin, Maneca, Constant , Dicționar de neologisme , ediția a III -a, Buc urești, Editura
Academiei, 1978.
42. Mihăescu, N, Dinamica limbii române literare, București, Editura Albatros, 1976.

48
43. Mihăescu, N, Norme, abateri și inovații în limba română contemporană, București, Editura
Albatros, 1982.
44. Milică, Ioan, Expresivitatea argoului, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”,
2009 ;
45. Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Consiliul Național al Audiovizualului,
Academia Română, Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan -Al. Rosetti”, Ești cool și dacă vorbești
corect!
46. Neamțu, G.G., Teoria și practica analizei gramaticale. Distinc ții și…distincții, Cluj-Napoca,
Editura Excelsior, 1999.
47. Paraschivescu, Radu, Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani și trei premieri , București,
Editura Humanitas, 2018;
48. Rădulescu, Ilie -Ștefan, Agramatisme în limbajul cotidian. Cum vorbim și scriem corect ,
București, Editura Corint Educațional, 2015.
49. Rădulescu, Ilie -Ștefan, Greșeli în folosire semnelor ortografice în limbajul cotidian ,
București, Editura Niculescu, 2016.