Disciplina: PSIHOLOGIE JUDICIARA SINTEZA CURS C1.DEFINITIE; OBIECT DE STUDIU; METODE SI TEHNICI DE CERCETARE IN PSIHOLOGIA JUDICIARA Psihologia… [618147]

1
MASTERAT STIINTE PENALE
Disciplina: PSIHOLOGIE JUDICIARA
SINTEZA CURS

C1.DEFINITIE; OBIECT DE STUDIU; METODE SI TEHNICI DE
CERCETARE IN PSIHOLOGIA JUDICIARA
Psihologia judiciara studiază modelele de comportament infractional in
cadrul interacțiunilor umane, respectiv modurile relativ asemănătoare și constante de
a acționa și de a gândi, socialmente relevante, ale persoanelor care incalca legea penala,
functiile si procesele psihice activate atat in manifestarea comportamentului infractional cat si
al martorului sau al victimei.
Metodele si tehnicile de cercetare utilizate in psihologia judiciara sunt comune cu cele
utilizate in domeniul psihologiei generale, adaptate la specificul obiectului de studiu:
a.observația;
b.experimentul;
c.convorbirea;
d.ancheta pe bază de chestionar;
e.ancheta pe bază de interviu.
f.analiza documentară;
g.consultarea surselor oficiale;
h.testele.

a.METODA OBSERVAȚIEI
-observația științifică constă în urmărirea atentă și sistematică a unui fenomen, proces sau activi tate
socio -economică. Ea conține următoarele etape:
-formularea ipotezei de lucru;
-precizarea scopului;
-delimitarea fenomenului sau procesului cercetat;
-elaborarea planului observației;
-elaborarea fișelor de observație;

2
-repetarea sistemati că a observației;
-cuantifcarea rezultatelor.

b.METODA EXPERIMENTULUI
-metodă care permite provocarea fenomenului și repetarea lui, cu scopul verificării ipotezelor
privitoare la relațiile de cauză -efect;
-permite utilizarea grupelor experimentale și a grupelor martor (de control) pentru a verifica efectul și
influența variabilelor independente (factorul experimental).

c.METODA CONVORBIRII
-metodă constând în discuția directă între experimentator și subiect, ea permițând schimbarea locului
și rolului în tre cei doi parteneri;
-favorizează empatia cercetătorului față de trăirile psihice ale subiectului și stimulează implicarea
activă a subiectului în comunicare.

d.METODA ANCHETEI PE BAZĂ DE CHESTIONAR
-metoda se aplică la un eșantion de populație, repreze ntativ pentru problematica studiată, iar
rezultatele se extrapolează la intreaga populație;
-metoda conține mai multe etape:
Stabilirea obiectivului anchetei;
Formularea ipotezelor generale și specifice;
Eșantionarea (extragerea din populația supusă cercetării a unui lot reprezentativ dpv.al vărstei,
sexului, pregătirii școlare și profesionale, aptitudinilor, opiniilor, etc);
Elaborarea chestionarului, funcție de obiectivul urmărit;
Pretestul (se verifcă dacă întrebările cuprinse în chestionar conțin informațiile necesare);
Redactarea formei finale a chestionarului;
Aplicarea chetionarului (prin operatori sau prin autoadministrare);
Înregistrarea rezultatelor ;
Analiza și interpretarea rezultatelor în funcție de scopul și ipotezele de lucru;
Redactarea raportului final de anchetă.

3
e.METODA ANCHETEI PE BAZĂ DE INTERVIU
-metoda constă în raporturi verbale directe între cercetător și subiect, cu păstrarea direcției de acțiune
(a locului fiecăruia dintre interlocutori respectiv cercetătorul este emițător i ar subiectul este receptor).
Metodele de anchetă permit investigarea unui mare număr de subiecți într -un timp relativ scurt, în
special in condițiile existenței răspunsurilor precodificate.

f.METODA ANALIZEI DOCUMENTARE
-metoda constă în analiza calitativ ă sau cantitativă a fenomenelor sau proceselor inscrise în
documente de tip situații statistice, CV, anamneze, etc

g.METODA CONSULTĂRII SURSELOR OFICIALE
-metoda constă în analiza rezultatelor unor surse oficiale de informații cum sunt:recensămintele
populației, fișierelor de evidență a populației etc.

h.TESTELE
-metodă care stabilește standardul de performanță al individului la nivelul diferitelor funcții și procese
psihice cum sunt: atenția, memoria, gândirea, aptitudinile, etc.
-metoda folosește in strumente standardizate de lucru, adică aceleași cerințe sunt solicitate în condiții
identice tuturor subiecților, putând fi realizată o ierarhie obiectivă a performanțelor acestora.

C2. PERSONALITATEA UMANA ; CARACTERUL
CARACTERUL – latura relațional -valor ică a personalității; profilul psiho -moral al
individului, manifestat în relațiile interpersonale și în activitatea sa.
Ex.de trăsături de caracter:
a.pozitive – onestitate, modestie, solicitudine, simț de răspundere;
b.negative – ipocrizie, arivism, invidie, lașitate, infatuare.
Caracterul reprezintă acele particularități privind relațiile individului cu lumea și
valorile după care el se conduce în activitatea sa, manifestându -se prin faptele sale de
conduit ă.
Caracterul relevă poziția adoptată de persoană față de societate, față de ceilalți
oameni, față muncă și față de sine. Aceste poziții reprezintă atitudinile individului, caracterul
fiind un sistem de atitudini și trăsături comportamentale.

4
PARTICULAR ITĂȚI LE CARACTERULUI
1.unitatea caracterului: capacitatea de a nu -și modifica înmod esențial conduita de
la o etapă la alta, pe motive circumstanțiale, contrare principiilor declarate;
2.expresivitatea caracterului : manifestarea evidentă și pr egnantă a uneia din
trăsăturile caracteriale, ceea ce permite dominarea situației în care se află subiectul;
3.originalitatea caracterului :autenticitatea în însușirea și realizarea anumitor valori,
care există în grade diferite la diferiți i ndivizi, constituind nota distinctiă a persoanei în raport
cu alte persoane;
4.bogăția caracterului : multitudinea relațiilor pe care persoana le stabilește în viața
socială;
5.statornicia caracterului: trăsăturile caracteriale se manif estă constant în conduita
individului;
6.plasticitatea caracterului: posibilitatea restructurării unor elemente ale caracterului
în raport cu noile cerințe impuse de realizarea unor obiective supuse acelorași principii;
7.tăria de caracter: rezistența la acțiuni și influențe contrare scopurilor fundamentale,
convingerilor și sentimentelor individului.

Trasaturile de caracter:
a.cardinale (reprezentate de 1 -2 trăsături caracteriale care domină și le controlează pe
toate celelalte);
b.principale (reprezentate de 10 -15 trăsături caracteriale specifice individului);
c.secun dare (reprezentate de sute de trăsături caracteriale slab exprimate și pe care
uneori chiar individul le neagă).
A CUNOAȘTE PE CINEVA = a -i determina trăsăturile caracteriale cardinale (atunci
când trăsătura cardinală le eclipsează pe toate celelalte, reduce personalitatea la o dimensiune
unică și poate genera stări patologice).
Sistemul de atitudini stabile și specific individual e, având o semnificație socială și
morală reprezintă caracterul individului și dă omului statutul de personalitate.

TEMPERAMENTUL
TEMPERAMENTUL reprezinta latura dinamico -energetică a personalității
Clasificarea temperamentelor (Hipocrate):

a.TEMPERAMENT UL COLERIC
-reactivitate motorie accentuată;

5
-energic;
-nereținut;
-tendință spre impulsivitate;
-agitație psiho -motorie;
-uneori agresivitate;
-procese afective intense;
-explozii emoționale;
-fire deschisă;
-alternanță frecventă între activism impetuos și delăsare;
-plăcerea de a opune rezistență;
-tendința spre dominare in grup;
-incapabil să desfășoare munci de migala;
-îninație spre exagerare;
-alarmist.

b.TEMPERAMENTUL SANGVIN
-hiperactivitate motrică;
-expresivitate verbală intensă;
-adaptabilitate și luarea deciziei rapidă;
-procese emoționale intense dar superficiale;
-fire deschisă, comunicativă;
-angajare facilă în activitate;
-rezistență și echilibru psihic în situații de stress;
-suportă relative ușor insu ccesele.

c.TEMPERAMENTUL FLEGMATIC
-tempo lent al activității;
-echilibru emoțional;
-sentimente durabile;
-reactivitate emoțională redusă;
-lentoare în mișcări și limbaj;

6
-răbdare;toleranță;
-înclinație spre rutină;pedanterie;
-refractar la schim bări;
-tenacitate;
-rezistență la stress;
-aptitudine pentru activități de mare finețe.

d.TEMPERAMENTUL MELANCOLIC
-hipoactivism;
-rezistență redusă la stress;
-sensibilitate foarte ridicată;
-trăiește puternic insuccesele;
-dificultăți de adaptare;
-prudență exagerată în situații noi;
-procese afective foarte profunde;
-sentimente de durată;
-dependență în condiții de grup;
-capabil de activități de mare finețe;
-fatigabilitate ridicată.

În practică, tipurile temperamentale pure se î ntâlnesc foarte rar, manifestându -se o combinație a
trăsăturilor temperamentale, dar cu predominanța unuia sau altuia dintre cele patru tipuri
temperamentale menționate.

ATITUDINILE

ATITUDINEA -o predispoziție psihică de a acționa într-un mod caracteristic în diferite
situații, ea fiind simultan un fapt de conștiință și o formă de comportament.
A avea o anumită atitudine înseamnă a fi pro sau contra în raport cu un anumit fapt
sau eveniment, ceea ce se exprimă în caracterul selecti v al opiniilor și al modului de
comportare.
Expresia verbală a atitudinii este opinia.

7
În formarea atitudinilor, un rol important îl au modelele oferite de mediu, de
persoanele semnificative pentru copil, fiind binecunoscut rolul imitației în formarea
conduitelor comportamentale ale acestuia.

CLASIFICAREA ATITUDINILOR
a.ATITUDINEA FAȚĂ DE SOCIETATE – se poate manifesta prin trasaturi de caracter :
-trăsături positive de caracter: sinceritate; cinste; spirit de echipă; altruism; spirit de
răspundere.
– trăsături negative de caracter: egoism; mercantilism; necinste; individualism; fuga de
răspundere.
b.ATITUDINEA FAȚĂ DE ACTIVITATE(MUNCA) – se poate manifesta prin :
– trăsături positive de caracter: sârguință; conștiinciozitate; spirit de inițiativă;
probitate profesională; exigență.
– trăsături negative de caracter: lene; neglijență; rutină; dezorganizare; lipsă de
inițiativă; delăsare.
c.ATITUDINEA FAȚĂ DE PROPRIA PERSOANĂ – poate manifesta prin :
– trăsături positive de caracter: modestie; optimism; încredere în sine; spirit autocritic;
autocontrol.
– trăsături negative de caracter: aroganță; îngâmfare; infatuare; autosuficiență.

C3.FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE

La naștere, individul este purtătorul unei serii de predispoziții și potențialități
specifice speciei umane, care devin realitate numai în anumite condiții de mediu intern și
extern.

Principalii factori ai dezvoltății psihice umane sunt:
1.ereditatea;
2.mediul;
3.educația.
4.motivatia

1. EREDITATEA
-însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generație la alta,
mesajele de specificitate ale speciei și individului, sub forma codului genetic denumit
genotip.

8
GENOTIPUL – este format din totalitatea genelor, factori conținuți în ou, care
condițio nează din interior construcția noului născut. Combinarea datelor genotipului cu
efectele influențelor de mediu dă naștere fenotipului.
FENOTIPUL –reprezintă caracteristicile manifestate efectiv de individ.
Prin ereditate, individul uman moștenește o seri e de trăsături specifice:
a.trăsături comune pentru întreaga specie umană:
-o anumită organizare corporală;
-diverse organe, aparate și sisteme anatomice;
-o serie de reflexe necondiționate (alimentar, de apărare etc).
b.trăsături individuale:
-greutatea masei corporale;
-conformația feței,
-culoarea ochilor,
-culoarea părului;
-culoarea pielii;
-grupa sangvină;
-trăsături tipologice temperamentale;
-anumite predispoziții aptitudinale;
-anumite particularități de construcție ale sistemului nervos și ale
analizatorilor.

2.MEDIUL
-reprezintă totalitatea condițiilor naturale, sociale, materiale și culturale, a influențelor
spontane sau organizate care se exercită asupra individului.
Factorii de mediu influențează organismul uman:
a.asupra constituirii psihicului în ontogeneză
b.asupra unor procese fizice: osificarea, dentiția, înălțimea corporală etc.
Mediul poate fi:
1.favorabil: contribuie la accelerarea punerii în funcțiune a potențialului sistemului
nervos (obiecte, informații, modele de conduită favorabile integrării sociale, comunicare,
schimburi afective);
2.defavorabil: frânează dezvoltarea psihică a individului (ex.”copiii -lup”).

9
3.EDUCAȚIA
-reprezintă un ansamblu de acțiuni ți influențe fundamentate științific, utilizate
conștient, în direcția procesului de formare a copilului ca personalitate, fiind factorul
fundamental al dezvoltării structurilor psihice umane;
-dacă în primii cinci ani de viață copilul ar fi privat de educație, umanizarea și
dezvo ltarea sa psihică ar fi iremediabil compromise (J.Bruner);
-este un proces cu legități interne proprii, copilul fiind atât obiect cât și subiect al
educației;
-copilul preia mesajele educaționale ale adultului și le însușește în form ele și
structurile propriei activități care este în esență un proces de învățare;
-formele educatiei: formala (institutionala); informala; nonformala.
Dezvoltarea prin învățare este mediată de o componentă energetică importantă,
respectiv motivația.

4.MOTIVAȚIA
– reprezintă trebuințele, preferințele, aspirațiile, dorințele individului (variabile interne
care constituie forța motrică nemijlocită a dezvoltării psihice).
– este o stare internǎ dinamizatoare, energizatoare, formata din ansamblul stărilor d e
necesitate care se cer satisfăcute și care îl împing, îl instigǎ și îl determinǎ pe individ sǎ și le
satisfacă.

Formele motivației:
1. după natura stimulului motivațional:
– pozitivǎ: având la bazǎ lauda, încurajarea, recompensa
– negativǎ: având la bazǎ amenințarea, blamarea, pedeapsa
2. după situarea sursei generatoare a motivației:
-intrinsecǎ: sursa generatoare a motivației se aflǎ în trebuințele personale ale
individului și este solidarǎ cu activitățile lui.
– extrinsecǎ (are durata scurta si trebuie intretinuta permanent): sursa generatoare
a motivației se află în afara individului, este sugeratǎ sau impusǎ si poate fi:
a) negativǎ: are la bazǎ reacții de respingere și aversiune ale individului fațǎ
de consecințe neplăcute (pedeapsa, concediere, criticǎ, teama de eșec sau pierdere a
prestigiului;
b) pozitivǎ: vizează obținerea beneficiilor (lauda, recompensa materiala sau
sociala)
3. după natura trebuințelor și nevoilor individului:
-cognitivǎ: are la bazǎ nevoia de a ști, de a cunoaște, curiozitatea și interesul fațǎ
de o anumita realitate;
– afectivǎ: este determinatǎ de nevoia individului de a se simți bine în compania
altora, de a obține aprobarea din partea altor persoane, de a se simți apreciat etc.

10
C4. LOCUL SI ROLUL MOTIVATIEI IN TRECEREA LA ACTUL
INFRACTIONAL
TEORII DESPRE MOTIVATIE
În cadrul teoriilor despre motivație, un loc aparte revine teoriei ierarhizării nevoilor a lui Abraham
Maslow (1954 ) care a ierarhizat nevoile umane într -o piramidă, astfel:
 I.Trebuințe fiziologice: hrană, apă, aer, căldură.
(În cadrul firmei satisfacerea acestor nevoi are loc prin existența unui salariu, a condițiilor bune de
muncă, a unei cantine în incinta firmei, a aerului condiționat, oferirea de apă minerală în sezonul cald
etc.)
 II.Trebuințe de securitate: locuință, unelte, instrumente de lucru și protecție;
(În cadrul firmei aceste nevoi solicită preocuparea pentru condițiile de securitate a muncii, creșterea
salariilor în funcție de inflație, siguranța unei pe nsii după terminarea activității, siguranșa asigurărilor
medicale etc. )
 III.Trebuințe de afiliere sau apartenență socială: familie, rude, grup de prieteni, colectiv
de muncă;
(La locul de muncă, aceste trebuințe se materializează în dorința de a stabili r elații cu ceilalți angajați,
de a crea legături puternice cu membrii colectivului de muncă, de a avea un manager competent care
să supravegheze activitatea, să creeze și să dezvolte tuturor salariaților sentimentul apartenenței la
firmă.)
 IV.Trebuințe de stimă și statut: aprecierea celorlalți, respect, comunicare socială, poziție
socială;
(Aceste nevoi sunt prezente în viașa fiecărui salariat și se concretizează în trebuințe acestuia de a i se
recunoaște realizările, prestigiul, poziția și importanța munci i sale în cadrul firmei.)
 V.Trebuințe de autorealizare – pregătire și educație, cunoaștere, trebuințe estetice, etice.
(Această categorie cuprinde nevoile de perfecționare a pregătirii prfesionale, de dezvoltare a
creativității manifestată prin invenții și inovații care pot contribui la cresterea competitivității firmei,
dezvoltarea și perfecționarea performanțelor individuale ale salariaților în activitatea proprie.)
La baza teoriei sale privind nevoile umane, A.Maslow a poziționat două principii:
1.prin cipiul regresiei -o necesitate satisfăcută reprezintă o nevoie care nu mai
motivează;
2.principiul progresiei : o necesitate de nivel superior nu se activează decât după ce
nevoile de nivel inferior au fost satisfăcute, cel puțin parțial

11
C.5.PERSONALITATEA INFRACTORULUI ; NUCLEUL PERSONALITATII
INFRACTORULUI
Caracterizare generala:
-insuficientă maturizare socială;
-deficiențe de integrare socială;
-conflict cu sistemul valorico -normativ și cultural al societății.
Trasaturi de specificitate a personalitatii infractionale:
1.INADAPTAREA SOCIALĂ
-educație în condiții neprielnice;
-familii dezorganizate (părinți decedați, divorțați, infractori, alcoolici);
-nivel socio -cultural al părinților scăzut.

2.DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI
-infractoru l este conștient de caracterul socialmente distructiv al actului infracțional;
-planificarea și executarea activității infracționale se realizează în taină, ferit de
ceilalți oameni în general și de autorități în special;
-în societate, înfractorul joacă rolul omului cinstit, corect, cu preocupări firești, altele
decât cele ale specialității infracționale;
-necesitatea tăinuirii, a vieții duble, formează infractoruluideprinderi prin care acesta
se izolează de aspectele normale ale vieții.

3.IMATURITATEA INTELECTUALĂ
-incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale
antisociale;
-centrarea viții pe timpul prezent și ignorarea viitorului;
-nu coincide cu o rată scăzută a coeficientului de inteligență (Q.I.);
-reprezin tă capacitatea redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri
în proiectarea și efectuarea unui act infracțional;
-presupune o prudență minimă față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt.

4.IMATURITATEA ȘI INSTABILITATEA AFEC TIVĂ
-decalaj persistent între procesele cognitive și afective;

12
-dezechilibru psiho -afectiv;
-rigiditatea psihică;
-reacții psiho -comportamentale disproporționate, de tip infantil (accese de plâns,
crize)
-atitudine inconsecventă față de problemele sale reale de viață
-instabilitate emoțională.
5.FRUSTRAREA
-fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității ca urmare
a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a deprivării individului de ceva ce îi aparținea
anterior;
-experiența afectivă a eșecului;
-conține trei elemente:
a.cauza: obstacole, relații privative social;
b.starea psihică : trăiri conflictuale, suferințe psihice cauzate de privațiune;
c.efectele frustrării : reacții comportamentale conflictuale (impos ibilitatea de a
pune în acord trebuințele interne individuale cu exigențele mediului social).
Reacțiile la frustrare sunt variabile: depind de natura agentului frustrant și de
personalitatea individului supus acestui agent.
Ex. La infractor, frustrarea a pare atunci când acesta este privat de unele drepturi,
recompense, satisfacții, pe care acesta le consideră firești sau când în demersul obținerii
acestor drepturi apar unele obstacole.
Frustrarea este resimțită în plan afectiv -cognitiv ca o stare de criz ă, de tensiune
psihică, care dezorganizează (cel puțin pentru moment), activitatea instanței corticale de
comandă a acțiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acțiune socială: într -un grup social,
subiectul se confruntă cu intențiile celorlalți.
Reacția la frustrare:
a.activă -agresivă (pentru impunerea propriilor intenții), conduită haotică,
violentă;
b.pasivă (subiectul își reprimă actele pentru a limita agresivitatea celorlalți).
Trăirea tensiu nii afective generate de frustrare depinde de:
– gradul de maturizare afectivă și morală a infractorului;
– semnificația acordată factorilor conflictuali și frustranți de către infractor.

13
6.COMPLEXUL DE INFERIORITATE
-totalitatea de trăiri resințite de in fractor ca un sentiment de insuficiență, de
incapacitate personală;
-determină comportamente compensatorii de tip inferior, antisocial.

7.EGOCENTRISMUL
-tendința individului de a raporta totul la el însuși: el și numai el se află în centrul
tuturor lucrurilor și situațiilor;
-când nu -și realizează scopurile propuse, infractorul devine invidios, susceptibil,
dominator, chiar despotic; se consideră persecutat;
Egocentricul este incapabil să vadă dincolo de propriile dorințe, scopuri, interese,
fiind incapabil să recunoască superioritatea și succesele celorlalți , consideră că are
întotdeuna și în toate situațiile dreptate; își minimalizează defectele și insuccesele și își
maximizează calitățile și succesele.

8.LABILITATEA
-semnifică fluctuația emoti vității, sub impulsul influențelor sau sugestiilor externe;
-incapacitatea de inhibare sau dominare a propriilor dorințe și porniri acționale,
indiferent de pericolul public sau sancțiunea penală implicată;
-incapacitatea de evaluare a consecințelor actului criminal.

9.AGRESIVITATEA
-reprezintă un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau
spre sine;
-cuprinde toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui
obiect, care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică a unei pagube,
dureri (fizice sau psihice), vătămări.
-presupune o reacție comportamentală ofensivă, consumată pe plan acțional sau
verbal, ca răspuns la o opoziție reală sau imaginară.
Agresivitatea conține un atac d eliberat, o ofensivă directă, cu adresă țintită, prin
punerea în pericol a obiectului agresiunii.
Persoanele agresive nu așteaptă ca situația conflictuală să apară ci caută să o
provoace .
Formele agresivității:

14
a.autoagresivitatea -îndreptarea comportam entului agresiv spre propria persoană
(automutilări, tentative de sinucidere);
b.heteroagresivitatea -canalizarea violenței spre alții: omuciderea, tâlhăria, violul,
tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

10.INDIFERENȚA AFECTIVĂ
-lipsa emoțiilor, a sentimentelor, a empatiei față de nevoile, sentimentele, durerile
celorlalți, satisfacție față de situațiile problematice ale altora;
-constă în stări de inhibare și dezorganizare emoțională;
-determinată de funcționarea defectuoasă a structurii familia le și aplicarea unui stil
educațional neadecvat.
Frecvent, infractorul nu este conștient de propria stare de inhibare emoțională, ceea ce
explică calmul și sângele rece cu care sunt comise o serie de infracțiuni de violență extremă.

Indiferența afectivă –strâns legată de egocentrism: infractorului îi este străin
sentimentul vinovăției, al culpabilității.

Personalitatea infractionala are două structuri componente ( J.Pinatel):
a.nucleul personalității (răspunzător de trecerea la actul criminal): egocentrism,
labilitate, agresivitate, indiferență afectivă;
b.variabilele personalității (determină direcția generală, gradul reușitei și motivația
conduitei criminale): aptitudini fizice, intelectuale, tehni ce, trebuințe nutritive, sexuale.

C.6 ANALIZA ETIOLOGICA A ACTULUI INFRACTIONAL;
PRINCIPALELE TEORII SI ORIENTARI
Problemă socială acută a secolului, criminalitatea a polarizat atenția unui număr din ce
în ce mai mare de juriști, psihologi, sociologi, criminologi etc. cu atât mai mult cu cât
fenomenul a depășit de mult granițele frontaliere, generalizându -se pe plan mondial și
multiplicându -și formele de manifestare.
În lupta cu fenomenul criminalității, se impune cu necesitate cunoașterea obiectivă a
cauzelor care îl generează, întrucât numai acțiunea concertată asupra acestora poate
determina scăderea eficientă a efectelor nocive social, atât pe termen scurt dar mai ales pe
termen mediu și lung.

15
Orientarea clasică

Această orientare a apărut inițial î n Marea Britanie la sfârșitul sec. al XIX -lea datorită
contribuției unor teoreticieni și specialiști în dreptul penal care au pledat pentru aplicarea și
utilizarea raționalistă a dreptului și pedepselor penale, oferind o serie de garanții juridice
individu lui supus procesului penal.
Din punct de vedere al etiologiei actului infracțional orientarea clasică punea accentul
pe cauzalitatea naturală, considerând crima și delictul ca fiind entități juridice abstracte. Unul
dintre reprezentanții de seamă ai acest ui curent este R. Saleilles, (1905) care, preocupat de
aspectele specifice ale individualizării pedepsei, a acordat o atenție deosebită raportului dintre
sistemul pedepselor și cauzalitatea naturală a actului infracțional.
Plecând de la teoria psihologică a hedonismului, majoritatea adepților teoriei
menționate au apreciat că fenomenul infracțional își are cauzele în actul de voință individuală
a individului, care are libertatea absolută de a alege, în mod liber, între plăce rea ce decurge
din încălcarea legii penale și durerea de a suporta sancțiunea pentru fapta comisă.
Deși a acordat un rol excesiv naturii juridice a delictului și sancțiunilor penale, această
orientare a ignorat geneza psiho -socială a actului infracțional . Cu toate aceste limite,
contribuțiile sale practice sunt de necontestat mai ales în ceea ce privește perfecționarea
mecanismului legii și regimului penitenciar.
Orientarea geografică
Printre întemeietorii acestui curent se numără A. Quetelet (1835) și A. Guerry (1834)
care au pus bazele clasificării delictelor și crimelor în funcție de o serie de indicatori statistici
(volum, intensitate, frecvență, gravitate, arie de manifestare, rată de criminalitate etc.).
Analizând distribuția statistică a crimelor pe o anumită perioadă de timp, A. Quetelet
ajunge la concluzia că există o regularitate în reproducerea acestora iar A. Guerry observă că
în fiecare an se reproduc același număr de crime, în aceeași ordine și în aceleași regiuni;
fiecare categorie de crimă î și are distribuția sa particulară și invariabilă în raport cu sexul,
vârsta și anotimpul; toate sunt însoțite de proporții similare de fapte complementare,
indiferente în aparență și a căror esență nu poate explica încă permanența acestei repetări.
Concluz ia celor doi reprezentanți ai școlii geografice este că infracțiunile împotriva
persoanelor predomină în regiunile sudice și în timpul sezonului cald, iar infracțiunile
patrimoniale predomină în regiunile nordice și în timpul sezonului rece, aceasta consti tuind
așa-numita “lege termică a criminalității”.
Orientarea antropologică
Promotorul acestei orientări este C. Lombros so (1878) care, plecând de la teoria
regresiunii atavice a infractorului, formulează celebra teză a criminalului “înnăscut”.
Conform teoriei sale, personalitatea delincventului reprezintă o entitate distinctă și specifică
denumită personalitate criminală, datorată anumitor structuri anatomofiziologice și biologice,
transmise ereditar și care determină predispoziția spre crimă și violenț ă a anumitor indivizi.
Efectuând o serie de investigații științifice asupra unor loturi de criminali, Lombroso a
scos în evidență existența la aceștia a anumitor anomalii și deficiențe anatomo -fiziologice:

16
asimetrie craniană, maxilare proeminente, frunte ș i bărbie pronunțate, conformație specifică a
degetelor, sensibilitate scăzută la durere etc. vizibile pe corpul și faciesul delincventului.
Un individ care posedă 5 -6 asemenea trăsături specifice, reprezintă în concepția
autorului menționat, tipul criminal perfect, cel care prezintă între 3 -5 asemenea stigmate, este
tipul criminal imperfect, iar cel care posedă mai puțin de trei asemenea stigmate nu e ste
obligatoriu un tip criminal.
Aceste anomalii anatomo -fiziologice nu sunt prin ele însele, generatoare de
criminalitate, dar favorizează trecerea la înfăptuirea actului criminal, permițând identificarea
temperamentelor umane predispuse spre violență și agresivitate.
Spre susținerea tezei sale Lombross o afirmă că germenii crimei se găsesc în mod
normal la cop ii. Aceștia sunt apreciați a fi criminali înnăscuți, fiind lipsiți de simț moral.
Drept probă autorul menționează analogia dintre caracterul criminal și cel infantil: furia,
răzbunarea, minciuna, cruzimea, puterea imitației etc. Lombrozo recunoaște însă că , deși
aceste caracteristici sunt generale, totuși nu toți copiii devin criminali și că acest lucru se
datorește influenței mediului social exercitat prin educație.
Stigmatele, însușiri colective a căror frecvență și regularitate constituie pentru criminal
un fel de act de stare civilă, de marcă originală și specifică pot fi de trei tipuri:
– stigmatele anatomice care constau în asimetria craniului și a feței, capacitate craniană
foarte mică sau foarte mare, emisfera dreaptă fiind mult mai grea ca cea stâng ă; polidactilia,
proeminența sinusurilor frontale, proeminența maxilarelor (prognatism), urechile depărtate și
voluminoase, strabism, daltonism, nas diform, pilozitate neconformă (spân), disproporția
între trup și mâini sau picioare etc.
– stigmatele fizio logice care constau în analgezie (lipsa durerii motivând tatuarea),
ambidextrie și stângăcie, reflexe mai slabe, efeminarea, masculinitatea, infantilismul și
senilitatea precoce;
– stigmatele psihologice, incluzând mai multe categorii:
a. anomalii afecti ve: lipsa milei, a iubirii, lipsa sau diminuarea instinctului de
conservare, indiferență față de moarte, sinucidere, cruzime, ura, răzbunarea și vanitatea;
b. stigmate intelectuale: inteligență redusă, tendință exagerată spre lenevie,
lipsa de prevedere, înclinația spre cinism, inadaptare, minciună, pasiune pentru băutură,
jocuri de noroc, obscenitate.
C.Lombros so, bazându -se pe studiile proprii axate asupra componentei psihice a
criminalilor și pe cercetările unor psihiatri renumiți în epocă, apreciază c ă între nebunul
moral și criminalul născut există o analogie directă, sub aspectul simțului moral.
Criminalii, precizează autorul menționat, folosesc un jargon aparte și un mod
hieroglific de a comunica în scris. Tendința lor de a se grupa în bande este în că o dovadă a
asemănării criminalilor cu primitivii și cu sălbaticii.
Crima, după Lombross o, este o consecință naturală și fatală a unei constituții
morfologice degenerescente atavice, concluzie contrazisă de studiile realizate ulterior în
domeniul antropo logiei criminale.

17
Meritul școlii lombroziene constă în faptul că pentru prima dată a atras atenția asupra
necesității de a studia antecedentele infractorilor și de a analiza anomaliile pe care le
reprezintă inclusiv cele de factură psihică.
Teoria lombro ssiană rămâne lipsită de suport științific atâta vreme cât anomaliile
anatomo -fiziologice existente la anumiți indivizi nu pot explica actul complex și
multicauzalitatea fenomenelor infracționale ca și faptul că unii indivizi, deși au unele din
aceste stigm ate nu devin criminali.
E. Sutherland și D. Cressey, (1966), comentând rolul factorului ereditar în comiterea
actului infracțional, apreciază că nimeni nu poate dispune de o asemenea ereditate care să -l
determine să devină criminal; temperamentul flegmatic al unuia îl poate ține departe de
crimă, câtă vreme în alt mediu tocmai acest temperament îl împinge spre crimă.
Cu toate limitele concluziilor sale, teoria elaborată de C. Lombros so are meritele ei
incontestabile întrucât a pus bazele cercetărilor biolog ice, morfologice și patogenice despre
criminalitate.
Erorile teoriei sale privind generalizarea stigmatelor anatomice ca fiind la originea
tuturor delictelor și crimelor, au fost treptat corectate de cercetările ulterioare de antropologie
criminală și de genetică criminală, care au evidențiat că nu există indivizi “buni” sau “răi” din
punct de vedere ereditar sau biologic, ci doar un anumit prag de rezistență psihică interioară
ce joacă rolul de tampon între frustrarea și agresivitatea ce caracterizează an umiți indivizi.
Gradul și intensitatea acestei rezistențe interioare influențează sensibil comportamentul și
conduita individului, acționând fie ca factor favorizant, fie ca o piedică în realizarea
intereselor sale prin mijloace legitime sau ilegitime.
Pe o poziție diferită se situează școala pozitivistă a lui Enrico Ferri și școala sociologică
a lui Rafaele Garofalo, deși în esență ei continuă opera lui Lombrozo.
E.Ferri , (1881) susține că:
– omul criminal, prin anomaliile sale organice și psihice eredita re și dobândite, este o
varietate specială a genului omenesc;
– crimele se nasc, cresc, scad și dispar prin cauze cu totul altele decât pedepsele scrise
în coduri și aplicate de judecători;
– liberul arbitru este o iluzie subiectivă.
E.Ferri studiază omul criminal nu numai ca individ și nu numai în constituția sa
organică, ci îndeosebi în constituția sa psihică, studiindu -l ca produs al mediului fizic și
social, care determină inseparabil geneza fiecărei crime. În concepția autorului, criminalitatea
este o formă specifică de anomalie biologică, care se distinge de oricare alta și fără de care
nici mediul fizic nici mediul social nu pot explica crima. Această anomalie specifică a fost
denumită de el ”nevroză criminală”. Ea nu este altceva decât o predispoziți e criminală care
constă în constituția biologică antisocială (organică și psihică). Variind în proporții de la
criminal la criminal această nevroză criminală este însoțită de diverse anomalii atavice, de
neurastenie, epilepsie etc. iar mediul social și fiz ic dau forma crimei.
E.Ferri consideră că fapta criminală este un fenomen de origine complexă, bio -fizico –
social. Predominarea diferită a unuia sau altuia dintre factori determină varietăți bio –

18
sociologice de criminali care stau la baza clasificării criminalilor dar crima este întotdeauna
produsul acțiunii simultane a condițiilor biologice, fizice și sociale. Autorul menționat
reliefează și importanța factorului socio -economic în comiterea crimei, mai ales pentru
anumite delicte ocazionale contra prop rietății sau a persoanei. Acțiunea acestui factor trebuie
analizată însă în strânsă legătură cu a celorlalți factori menționați.
În aceeași tradiție lombroziană tratează crima și R.Garofalo, (1885). El deplasează însă
centrul de greutate al cercetărilor as upra crimei de la anatomie spre psihologie afirmând că în
studiul crimei este necesară analiza cât mai profundă a subiectivismului delincventului.
Studiind simțul moral ca rezultat al evoluției prin efectul eredității psihice adaugă acestuia
unele trăiri i ndividuale (exemple din copilărie și tradiții ale familiei). Acest simț moral poate
fi supus alterațiilor, poate fi pierdut sau poate lipsi de la naștere. Criminalul este apreciat a fi
acel monstru psihic care lezează simțul moral al întregii comunități ad ică sentimente
profunde instinctive altruiste fundamentale ale omului social: “criminalul este un anormal
pentru că diferă de majoritatea contemporanilor și concetățenilor săi prin lipsa anumitor
sentimente și a anumitor dezgusturi, această lipsă fiind aso ciată unui temperament special sau
unei absențe a energiei morale”.
Contribuția cea mai importantă a lui Garofalo in domeniul studiului actului criminogen
este enunțarea principiului după care: ”baza și criteriul de proporționalizare a pedepsei,
trebuie să fie cel al periculozității criminale”.
Orientarea psihologică și psihiatrică
Această orientare are ca reprezentanți de seamă pe H.H.Goddard, (1914) și pe G. Tarde,
(1890). Acest curent adoptă o perspectivă care pune în relație aspectele criminogenezei cu
problemele psihopatologice, considerând că geneza actului criminogen constă într -o serie de
dezechilibre, anomalii și deficiențe cu caracter psihofiziologic, care apar și se transmit, de
cele mai multe ori, pe cale ereditară. Dezvoltând punctul de veder e lombrozian, acest curent
realizează o clasificare tipologică a infractorului, bazată pe criterii da natură prihologică.
Conform acestei teorii, criminalul este un degenerat psihic și moral, caracterizat prin
debilitate mintală și care este incapabil să d iscearnă conținutul faptelor sale sau să înțeleagă
în mod adecvat, conținutul și sensul normativ al prescripțiilor juridice. Criminalul este
considerat a fi un handicapat psihic, lipsit de responsabilitate și de sentimentul justiției
sociale, cu un comport ament acțional și afectiv corespunzător acestor caracteristici.
Printre contribuțiile notabile ale acestui curent putem menționa: utilizarea examenelor
clinice și a testelor psihologice în examinarea infractorilor și elaborarea teoriei imitației
conform că reia individul nu se naște criminal, ci învață de la alții cariera de infractor. Astfel,
fiecare infractor se specializează într -o ramură de activitate criminală pe care o practică în
mod statornic și fiecare infractor repetă în acțiunile sale modul său sp ecific de a opera (așa –
numitul “modus operandi”).
G. Tarde pune bazele “psihologiei intermentale” a infractorului. Școala psihanalitică va
încerca mai târziu să demonstreze că dincolo de imitație, crima este expresia unei stări
morbide, a unei deficiențe d e natură psihopatologică (psihoză), care își are originea într -un
anumit tip de personalitate -personalitatea psihopatică – și care indiferent de mediul social
unde se naște și evoluează, sfârșește prin a săvârși acte cu caracter criminal.

19
Orientarea sociol ogică
Reprezentantul cel mai important al acestui curent este E.Durkheim, (1900), considerat
și unul din fondatorii sociologiei. Reducând faptele morale la fapte sociale, Durkheim
consideră crima un fenomen de normalitate socială bazându -se în această apreciere pe faptul
că de -a lungul istoriei nu a existat societate care să nu cunoască fenomenul criminal. Mai
mult, el consideră crima un element inerent oricărei societăți sănătoase, chiar un factor de
sănătate publică, ceea ce determină următoarele cons ecințe:
– cauzele crimei, care este un fenomen normal, izvorăsc din însăși structura culturii
căreia îi aparțin și nu din cauze excepționale;
– existența crimei și raporturile sale cu structura socială a societății în ansamblul său
are un caracter de perma nență;
– cultura societății, determinată spațio -temporal, este cea care determină apariția
fenomenului criminogen, mai exact anomia, slăbirea rolului normelor sociale ca efect al
imposibilității realizării idealurilor individuale, duce la încălcarea normei , inclusiv a celei
juridice de către individ.
Teoriile etiologice moderne
Treptat, la începutul sec. XX, teoriile privind rolul și locul factorilor etiologici în
geneza actului criminal, au abordat această problematică plecând de la următoarele premise:
– delincvența este un fenomen multifactorial,
– comportamentul criminal, ca și celelalte conduite umane, reprezintă un comportament
psihologic.
În cadrul acestor teorii se disting:
1. teoriile psihologice de orientare biologică;
2. teoriile psihologice d e orientare socială;
3. teoriile psihologice de orientare morală.
Toate aceste teorii au ca element comun factorul psihologic în analiza genezei actului
criminogen.
Teoriile psihologice de orientare biologică
Teoriile psiho -biologice consideră crima ca fenomen individual având o bază biologică
organică sau funcțională. Dintre acestea menționăm:
– a.teoria bio -tipologică a lui E.Kretschmer;
– b.teoria inadaptării bio -psihice a lui O.Kinberg;
– c.teoria constituției criminale a lui B. di Tulio;
– d.teoria genetică.

20
a.Teoria bio -tipologică a lui Kretschmer susține că există o corelație între activitatea
criminală și biotipul individual. Conform acestei teorii fiecare categorie constituțională are o
anume înclinație spre comiterea unor infracțiuni specifice:
– tipul picnic (indivizi corpolenți, scunzi, cu extremități scurte, față rotundă, calviție,
inteligenți și expansivi) este înclinat spre o criminalitate tardivă și vicleană (înșelăciune,
fraudă);
– tipul astenic (indivizi înalți, slabi, interiorizați, inadaptați social) este înclinat spre o
criminalitate precoce și o tendință spre recidivă (infracțiuni patrimoniale – furt, abuz de
încredere etc.)
– tipul atletic (sistem osteomuscular puternic, oscilând între sentimentalism și
brutalitate) este înclinat spre o criminalitate brutală -omoruri, tâlhării și o tendință spre
recidivă indiferent de vârstă;
– tipul displastic (indivizi înapoiați în plan psihic și morfologic, cu deficiențe sexuale
sau malformații corporale -debili mintal, schizofreni) este înclinat spre delicte sexuale,
operând neașteptat, uneori sălbatic și cu tendință spre recidivă.
b. Teoria inadaptării bio -psihice a lui O. Kinberg care conține ideea conform căreia
manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă o reacție a in dividului la
diverși stimuli ai mediului; ca urmare, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar să se
realizeze analiza structurii bio -psihice a individului, respectiv a personalității sale. La baza
acesteia, autorul menționat evidențiază:
– nucleul con stituțional – suma tendințelor reacționale ale individului alcătuită din patru
trăsături psihologice fundamentale: (capacitatea -nivelul maxim al inteligenței; validitatea –
cantitatea de energie de care dispune individul; stabilitatea -facultatea subiectului d e a
dobândi comportamente ferme fixate prin obiceiuri; soliditatea -coeziunea internă a
personalității). Trăsăturile psihologice menționate (radicalii constituționali) au valori
variabile individuale și pot constitui sursă a delictului;
– funcția morală – “modalitatea și profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun
atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăiește” și alcătuită din elemente emoționale și
cognitive. Raportat la acest factor, autorii actului criminogen pot fi:
1.-indivizi care au un ele cunoștințe ale evaluărilor morale, general acceptate,
dar care nu au elemente emoționale aproape deloc (retardații psihic);
2.-indivizi care au cunoștințe despre regulile morale și posedă elemente
emoționale adecvate trăirilor personale (oamenii n ormali psihic);
3.-indivizi care au suferit traumatisme cerebrale și care au determinat
modificări ale funcțiilor morale și ale afectivității lor, având ca efect comiterea frecventă a
faptelor antisociale;
4.-indivizi care percep deformat actul crimino gen și semnificația lui morală
deși cunosc regulile morale.
Preponderența anumitor radicali constituționali și a funcției morale poate determina
individul respectiv să comită acte sancționate de legea penală.

21
c. Teoria constituției criminale a lui Benign o di Tulio, (1945) care îmbină în studierea
genezei actului criminogen atât factorul biologic cât și cel sociologic, precizează că: “în
realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcție, afară de cele pur vegetative, care
să se poată detașa de activitatea psihică”.
Conform acestei teorii, factorii care pot duce la formarea personalității criminale sunt:
ereditatea, unele disfuncționalități cerebrale sau hormonale, vârsta și crizele biologice care
pot apare pe parcursul vieții. Fără a nega impac tul factorilor exogeni în formarea
personalității criminale, di Tulio precizează unele aspecte ale persistenței în timp a acestora.
d. Teoria genetică apreciază că anomaliile cromozomiale (sindromul Klinefelter,
sindromul xyy) constituie o predispoziție spre comportamentul criminal dar explicațiile
bazate pe formula cromozomială în ceea ce privește actul criminogen nu pot fi generalizate.
Teoriile psihologice de orientare socială
Teoriile psiho -sociale accentuează rolul factorilor sociali în comiterea act elor
criminogene. În această categorie putem menționa următoarele:
1.-teoria asociațiilor diferențiate a lui E.Sutherland, (1934) care apreciază că un act
criminal se produce atunci când există o situație propice, pentru un individ determinat și are
următo arele coordonate:
– comportamentul criminal este învățat;
– învățarea se realizează în procesul comunicării cu alți indivizi;
– învățarea are loc atunci când grupul este de dimensiuni reduse;
– procesul de învățare se realizează prin asimilarea tehni cilor de comitere a
infracțiunilor și orientarea mobilurilor, a raționamentelor și atitudinilor;
– un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină
interpretările favorabile, acesta fiind principiul asociațiilor diferen țiate (individul devine
criminal pentru că are contact cu modele criminale și nu poate face diferența între modelele
criminale și ne -criminale, pe care nu le cunoaște);
– comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi și valori, dar nu se
explică prin aceasta.
2.-teoria conflictelor de culturi are ca autor pe T. Sellin, (1938) și fundamentează ideea
că diferențele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferențe de
reguli și valori morale, condiții în care în mod inevitabil, respectând o normă a unui grup
individul poate fi pus în situația de a încălca normele acceptate de alt grup cu care intră în
contact. Frecvent, conflictul normativ dintre cele două sisteme de referință este receptat la
nivelul psihicului iar conduita individului va fi în funcție de ponderea unuia sau altuia dintre
cele două sisteme la care el se raportează.
Această teorie explică parțial etiologia actului criminogen în societățile confruntate
masiv cu fenomenul imigrațional și în care conflictul normativ între sistemele de referință
este prezent în mod frecvent.

22
3.-teoria anomiei formulată de R.K. Merton, (1957) consideră că slăbirea normei
sociale determină o lipsă de coeziune între membrii comunității și ca urmare, categoriile
defavor izate social recurg la mijloace ilegale, la acte criminogene, pentru satisfacerea
scopurilor propuse.

Teoriile psihologice de orientare morală
Aceste teorii consideră că în explicarea etiologiei crimei rolul important revine
mentalității criminalului iar caracteristicile biologice sau sociale ale acestuia au relevanță
doar în măsura în care permit o mai bună înțelegere a mentalității lui.
O part e din teoriile psiho -morale s -a dezvoltat sub influența lui S. Freud, părintele
psihanalizei, iar o altă parte a oferit etiologiei infractiunii explicații originale.
a.Teoriile psihanalitice consideră că actul criminal are o origine instinctuală, este
o expresie a instinctului sexual canalizat în mod greșit (complexul lui Oedip). Pe lângă
varianta sexuală, în teoria psihanalitică apare și varianta morbidă, care oferă drept sursă, izvor
al crimei, tendința umană spre agresiune și distructivitate, expresii e xtravertite ale instinctului
morții.
Referindu -se direct la crimă, Freud apreciază că aceasta este o expresie a sentimentului
de culpabilitate tipic nevrozelor: “la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un
puternic sentiment de culpabilit ate, anterior și nu consecutiv crimei, sentiment care a
constituit mobilul crimei.”
Altfel spus, crima este o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil, sentimentul
vinovăției fiind consecutiv unor instincte condamnabile.
Doctrina psihanalistă se bazează pe postulatul conform căruia psihicul uman este
determinat de anumite forțe de motivație inconștientă.
S. Freud (1856 -1939) este primul care susține că esența inconștientului o constituie
instinctul sexual, “libidoul”. Aceasta ar fi, după el, izvo rul energiei psihice și factorul
motivațional de bază în jurul căruia s -ar centra comportamentul uman. Prin metoda asociației
libere el constată că individul își amintește experiențele copilăriei pe care le considera de
mult uitate, dar care erau de fapt d oar inhibate pentru că implicau experiențe sexuale.
S. Freud postulează existența unei forțe active inconștiente, capabilă să excludă din
conștiință aceste trăiri neplăcute, printr -un mecanism de represiune (refulare) și care
determină atât uitarea trăiri lor neplăcute, cât și rezistența pe care o opune individul în mod
inconștient când trebuie să se refere la aceste evenimente.
Freud descrie stadiile de dezvoltare psiho -sexuală ale copilului făcând unele analogii
între comportamentul copilului și relații le dintre el și părinți și comportamentul sexual al
adultului.
Astfel , în primul an de viață, copilul străbate faza orală, centrată în jurul gurii și
buzelor: activitatea erotică se exprimă în cursul suptului, mestecatului și mișcării.

23
În al doilea an er otismul se deplasează asupra controlului sfincterian , este faza
anală . Dacă în primă fază, în tendința de a -și potoli foamea, copilul duce totul la gură,
ajungând să recunoască în mama lui sursa rezolvării tensiunii instinctuale și totodată plăcerea
eroto mană de supt, în faza anală relația de plăcere între el și mamă e condiționată de controlul
sfincterian.
In faza următoare, faza genitală (falică), care începe în al treilea an de viață,
copilul descoperă obiectul iubirii în afara lui. Începe faimosul “ complex Oedip”, în care
copilul străbate variate relații afective cu părinții.
La băiat relația de obiect cu mama se continuă din faza orală, peste faza anală, în faza
falică, când el este atras de mama lui și când dorește să -și elimine “rivalul”, în persoana
propriului tată, dar se teme că drept pedeapsă și -ar putea pierde organul genital, teamă care cu
timpul devine mai puternică decât iubirea pentru mamă și duce la stingerea ei. Acum băiatul
s-ar identifica cu tatăl său, însușindu -și interzicerile acestuia și intra în “complexul castrării”,
într-o fază de latență sexuală până la pubertate.
Fata se atașează și ea de mamă în stadiul preoedipal, dar descoperă surprinzător de
curând diferența sexuală anatomică față de băiat și capată un sentiment de frustrare ș i invidie
față de acesta. Ea devine ostilă față de mamă pe care o socotește răspunzătoare de această
frustrare, și se îndreaptă către tatăl său. Complexul se rezolvă prin diminuarea iubirii fetei
față de tatăl său, care nu ii poate satisface “cerințele ima ginare”, cât și datorită fricii fata de
dezaprobarea mamei.
S. Freud acordă o mare importanță complexului Oedip în formarea viitoarei
personalități, nedepășirea și fixarea în această fază explicând multe anomalii tardive.
Între 4 și 11 ani se situează “fa za de latență ”, după care, odată cu pubertatea, se
produce o recrudescență a sentimentelor incestuoase oedipale la ambele sexe, acum ivindu -se
importanta problemă a retragerii libidoului de la părinți și atașarea de alții.
În teoria instinctelor, Freud lea gă fenomenele psihologice de cele biologice; el definește
instinctul un concept de frontieră între mental și somatic, o reprezentare psihică a stimulilor
originali din interiorul organismului care câștigă psihicul, o măsură la cererea făcută
psihicului de a lucra în consecința conexiunii sale cu corpul.
După el, instinctul ar avea patru caracteristici principale, și anume: sursa, impulsul,
ținta și obiectul. Sursa oferă stimulul, care are o anumită forță (impuls) și care determină o
acțiune cu scopul de a -și apropia obiectul care aduce satisfacție. Dacă l a începutul carierei
profesionale el s -a limitat doar la instinctul sexual, în 1920 a clasificat instinctele în instincte
de viață (instinctul de autoconservare și instinctul sexual) și instinctul morții. Aceste instincte
ar fi guvernate de anumite princip ii coordonatoare, cum ar fi principiul constanței, adică
tendința organismului de a menține un echilibru prin descărcare atensiunii interne la un nivel
de repaos, fapt care s -ar realiza printr -un al doilea principiu, al plăcerii și al realității.
Tendința la descărcarea tensională, dictată de principiul plăcerii, e modificată de principiul
realității, odată cu maturarea funcțiilor “ego” -ului.
Freud concepe psihicul ca o structură compusă din regiuni funcționale, respectiv : id
(sine), ego și superego.

24
a.Id-ul (sinele) este total inconștient și este locul pulsiunilor instinctuale , este
rezervorul de energie primordial, dar complet neorganizat și condus de principiul plăcerii , în
contrast cu “ego” -ul care se conduce după principil realității și organizează con tactul cu
mediul.
Tot de “id” sunt atașate și visele. Astfel, în somn se produce o relaxare a cenzurii prin
care “id” -ul devine predominant. După Freud, visul ar avea tocmai această structură și funcția
complexă de a păzi somnul, moderând extitația “id” -ului, iar pe de altă parte, de a deghiza
aceste impulsuri sub o formă simbolică, descifrabilă prin tehnica psihanalitică. El a numit
visul “calea regală” de studiu al inconștientului.
b.”Ego” -ul (eul)reprezintă o unitate coerentă, cu sarcina de a evita neplăcerea și
durerea, reglementând descărcările “id” -ului conform cu cerințele lumii externe . Freud
descoperă “ego” -ul în cursul fenomenului de rezistență și îl concepe ca o organizare strâns
legată de conștiință și realitatea externă și operând concomite nt inconștient asupra
instinctelor, conștiința fiind apreciată doar ca una din funcțiile “ego” -ului. “Ego” -ul (eul)
controlează motilitatea , percepția, contactul cu realitatea și inhibă instinctele primare ale
“id”-ului. Studiind dezvoltarea ontogenetică a “ego” -ului, Freud constată că la naștere copilul
nu are “ego” ci doar “id”(sine) și de aceea este total dependent de “ego” -urile părinților.
Contactul și schimbul cu lumea exterioară modifică sinele (“id” -ul) și formează eul (“ego” –
ul) care afce ca trept at principiul plăcerii să fie treptat subordonat principiului realității.
c.”Superego” -ul (supraeul)reprezintă forța inconștientă care imprimă “ego” -ului
și “id” -ului anumite scheme morale, însușite în copilărie de la părinți și prin aceasta de
la societa tea în care au trăit părinții . Supraeul (“superego” -ul) se constituie odată cu
rezolvarea complexului Oedip, când se încorporează forțele inhibitorii ale lumii externe prin
internalizare și când se conturează un model ideal care va călăuzi în mod inconștie nt
individul, model de “ego” ideal care va impune ceea ce a rezultat din sinteza imaginii
părinților și a altor aut orități exemplare, supraeul fiind o forță prohibitivă, autocritică.
Normalul ar fi deci cel al cărui psihic ar menține un echilibru armonios al “ego” -ului față de
“id” și “superego”.
Dintre elevii lui Freud se remarcă C.G.Jung care însă neagă rolul determinant al
sexualității în viața psihică și susține că aceasta este determinată de inconștientul colectiv,
ancestral. Inconștientul, după Jung, nu reprezintă numai acea parte reprimată a psihicului, ci
modelul original, aprioric de motivație, care se dezvoltă prograsiv, neputând deveni decât
parțial conștient, și care este relevat prin simboluri, imagini și vise. El vorbește de un limbaj
inconștie nt pe care -l consideră mai puternic decât pe cel conștient și obișnuit întrucât permite
o comunicare spontană și originală prin imagini și nu prin concepte.
În concepția lui Jung, visele și fantezia reprezintă o sursă vitală și indispensabilă de
informație și de ghidare. Plecând de la conceptul de inconștient colectiv, ancestral, ajunge la
concluzia că psihicul este predeterminat obiectiv, aprioric, că omul nu se naște cu un fel de
“tabula rasa” din punct de vedere psihic, ci că fiecare vine cu moștenirea a celui psihic
inconștient colectiv, ancestral, capabil să -i imprime anumite predispoziții și prefigurații,
ultimele constituind rezervorul viitoarei conștiințe. Inconștientul este considerat o entitate
autonomă și precedentă, nu este o parte a eului ci eul reprezintă o parte incompletă și relativ
inadecvată a totalității vieții psihice. Inconștientul personal este, după Jung, contrabalansat de

25
inconștientul colectiv, ancestral, și el reprezintă acel materialpsihic care nefiind compatibil cu
“ego” -ul ideal pr opriu, este reprimat (refulat) de acesta.
Din relația inconștient personal -inconștient colectiv și “eul conștient” autorul derivă
noțiunile de intro -și extroversiune și, legat de ele, tipurile psihice respective. Tipul psihic
introvertit derivă sensul real ității din lumea sa subiectivă, pe când cel extrovertit este legat de
lumea externă, materială. Exagerarea introversiunii ar avea drept consecință o adaptare
inadecvată, în timp ce exagerarea extroversiunii ar putea duce la o depersonalizare
conformistă. I nconștientul colectiv conține două elemente: arhetipurile și complexele.
Arhetipurile sunt configurații ale inconștientului colectiv care se exprimă prin imagini,
emoții și modele de comportament tipic umane, cum ar fi omul bun, eroul, diavolul, persoana
divină etc. Ele reprezintă moștenirea vie care înregistrează tendințele de bază din trecutul
umanității. În plus, pentru Jung inconștientul este în principal colectiv, determinat de
experiența nenumăratelor generații trecute. Personalitatea conștientă se o rganizează în jurul
acestor arhetipuri care devin motivațiile de bază, instinctuale, predispozițiile viitoarei
personalități.
Complexele se dezvoltă ulterior printr -o lungă condiționare sau prin experiențe
psihosomatice timpurii din modelul arhetipal. De p ildă, complexul “mamă” se formează pe
arhetipul mamă ca imagine mitologică preformată, universală, transpersonală, pe care
individul o proiectează în femeia care joacă acest rol. Complexul ia naștere din conflictul
potențialului arhetipal cu experiența act uală a femeii în funcția de mamă. Aceste complexe
reprezintă structuri autonome care se exprimă ca forțe afective de motivație ce pot irupe în
conștiință, uneori chiar dominând -o prin înlocuirea raționalității “ego” -ului cu emoțiile sale.
Arhetipurile și coplexele sevesc conștiința și personalitatea pe o cale indirectă,
simbolică. Dacă sunt negate, pot provoca tulburări obsesiv -compulsive, și, în cazuri extreme,
psihoze. Stabilitatea emoțională poate fi menținută numai dacă aceste aehetipuri și complexe
sunt confruntate și înțelese în termeni simbolici, ele putând să reorienteze conținuturile și
valorile conștiente; se ajunge astfel la o cooperare cu inconștientul în viața zilnică.
Calea vieții umane este, după Jung, o luptă între conștient și inconștient, libidoul având
un sens larg de energie psihică, care nu se limitează la sexualitate sau putere, ci consideră că
include orice expresie posibilă a psihicului, inclusiv tendința spirituală sau religioasă ca și
impulsul de a găsi un sens vieții.
Conform acest ei teorii denumite de Jung “psihologie analitică”, factorii arhetipali,
neraționali ai psihicului, direcționează funcționarea și scopurile “ego” -ului conștient,
constituind puterea internă a conștiinței, nucleul de integritate morală a personalității și ca
atare voința de viață.
Originalitatea teoriei lui Jung față de psihanaliză provine parțial și din postularea
adaptării interne care constă în atitudinea conștientă față de cerințele arhetipurilor care se
manifestă destul de diferit și ambivalent. Astfel, inadaptarea constituie o amenințare
distructivăpentru personalitatea conștientă iar interferența cu adaptarea reală la condițiile
interne și externe dând naștere obsesiilor. Adaptarea subiectului la realitatea externă și internă
include atât cerințele inco nștientului colectiv cât și adaptarea lui la cerințele societății.

26
Un alt discipol al lui Freud este A. Adler, autorul “Psihologiei individuale” în care
autorul dezvoltă ideea conform căreia cursul vieții individului nu este determinat de instincte
obiect ive, inconștiente, preformate (ca la Freud și Jung), ci de scopurile și valorile înalte,
subiective, proprii. Abordând oarecum holistic omul, Adler îl consideră un sistem organic, cu
sens, care are scopul autorealizării și supraviețuirii individuale. Unita tea individuluieste
rezultatul interacțiunii proceselor dinamice somatice, psihologice și sociale. Influențat de
filozofia lui Nietzsche și Schopenhauer, Adler consideră “complexul de inferioritate” ca fiind
înlocuit compensatoriu cu motivația pentru super ioritate. “Complexul de inferioritate” este
definit ca “orice inadaptare reală sau imaginară, fizică, psihologică sau socială”. Forța care
stimulează orice activitate umană este impulsul către superioritate, perfecțiune și totalitate.
Din neajutorarea și d ependența originară ia naștere un sentiment de inferioritate
universal al copilului, care dorește să depășească micimea și dependența în scopul securității,
dominării și autoaprecierii. Sensul vieții umane constă în tendința omului de a înlătura
anxietatea și insecuritatea prin perfecțiune și completitudine. În formarea personalității o
importanță deosebită are activitatea conștientă critică. Individul, în cursul procesului de
adaptare activă la mediul social și de diferențiere de el, selectează din experie nțele proprii și
din relațiile sociale cu alții, formându -și un model propriu, coerent și consistent, exprimat în
“stilul de viață”. La copil, “stilul de viață” se dezvoltă în procesul de maturizare prin
confruntarea cu comportamentul adulților. Experiențe le primare din primii cinci ani de viață
formează o schemă pe care se va construi “stilul de viață” al persoanei adulte.
Adler susține că educabilitatea copilului derivă din creșterea interesului social, rațiunea
și inteligența sa dezvoltându -se prin inter acțiune umană iar autointeresul pentru o viață
socială cu scop și în acord cu realitatea socială este legată de condițiile favorabile de mediu
familial, chiar din primii ani de viață. Dezvoltatea sentimentului social reprezintă un criteriu
de sănătate ment ală. Cea mai mare anxietate a omului este legată de sentimentul de “izolare
socială”, iar vulnerabilitatea lui provine din pierderea autostimei. Un stil de viață sănătos este
îndreptat către obținerea competenței și succesului social prin muncă în conform itate cu
scopul și utilitatea socială. Inteligența, autostima și capacitatea de a înfrunta evenimentele
stressante sunt și ele condiționate de creșterea sentimentului social al individului ca membru
util al societății, capabil să împartă cu ceilalți idealu rile etice și estetice.
Adler consideră psihicul un proces continuu și în interacțiune cu mediul într -un stil de
viață care reimplică continuitatea, accentuând așezarea organismului uman în societate.
Inconștientul este motivat în principal nu de libido ci de tendințele inconștiente către putere,
superioritate, perfecțiune și adaptare socială.
După 1933 centrul freudismului s -a mutat din Europa în S.U.A., în special la New
York, unde pătrunde în toate mediile socio -culturale sub forma neofreudismului.
Repre zentantul cel mai important al noului curent este Erich Fromm care în teoria sa pune
accentul pe interacțiunea dintre factorii psihologici și sociali în dezvoltarea personalității. În
concepția lui Fromm omul nu este produsul instinctelor ci al istoriei, c aracterul omului
schimbându -se odată cu epoca. Societatea contemporană autorului este considerată
generatoarea nevrozei din care omul nu poate evada în mod real ci doar fictiv prin trei
modalități:
– sadic -masochistă (omul domină, înjosește, chinuie sau se supune și este dependent);

27
– distrugere;
– conformismul automat, o evadare în mimetism, în preudogândire, pseudoeu.
Soluția lui Fromm este o societate sănătoasă din punct de vedere psihic respectiv moral.

C.7. TIPOLOGIA SI CARACTERIZAREA INFRACTORILOR

Personalitatea criminală a reprezentat obiectul de studiu a numeroși specialiști în
domeniul psihologiei judiciare. Lewis Yablonski realizează în 1990 un amplu studiu privind
comportamentul criminal (Criminology. Crime and criminality) în care diferențiază patru
categorii de criminali, folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului
afectează comportamentul criminal:
1.criminali socializați;
2.criminali neurotici;
3.criminali psihotici,
4.criminali sociopați.
1.Criminalii socializ ați sunt cei care prezintă tulburări emoționale mult mai mult decât
oricare persoană care nu a comis infracțiuni. Ei devin criminali în urma impactului
contextului social în cadrul căruia învață reguli și valori deviante. Acești criminali apar mai
mult dre pt violatori ai proprietății decât criminali violenți.
2.Criminalii neurotici sunt cei care, în general, comit acte infracționale datorită
compulsiunilor neurotice. Spre deosebire de psihotic, neuroticul nu percepe lumea în mod
distorsionat. Mai mult, în m od tipic neuroticii sunt conștienți că există ceva rău în ceea ce
privește gândirea și comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea. În
acord cu psihiatrii, anxietatea poate fi exprimată direct sau indirect, fie în forma unor
manifes tări precum: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabilă de unele obiecte sau
situații, fie în forma unor activități compulsive, precum și comiterea unor infracțiuni de tipul
cleptomaniei, piromaniei, furtului din magazine. Unii spărgători, de exempl u, manifestă
tendințe neurotice în ceea ce privește propriul modus operandi. Criminalii neurotici sunt
indivizii care devin criminali datorită sau drept rezultat al distorsiunilor personalității precum
și al distorsiunilor percepțiilor asupra lumii din jur ul lor.
3.Criminalii psihotici sunt indivizii cu dezordini severe ale personalității, care au o
percepție complet distorsionată asupra societății și lumii din jurul lor. Spre deosebire de
criminalii socializați, psihoticii nu -și planifică crimele. Cu toat e acestea, punctul lor de
vedere distorsionat asupra realității și gândurile lor iluzorii și înșelătoare pot să -i determine
să comită crime. Fiind înclinați să comită în special acte de violență, inclusiv omorul, acești
criminali pot comite cele mai bizar e și lipsite de sens acte antisociale.
4.Criminalii sociopați sunt cei ce sunt caracterizați printr -o personalitate egocentrică.
Ei au o compasiune limitată față de alții sau nu au de loc. Datorită marilor tulburări de
caracter, ei pot ușor victimiza pe a lții cu un minimum sentiment de anxietate sau vinovăție.

28
Deși cei mai mulți dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu
poate fi susținută concluzia că toți criminalii sau infractorii sunt clar sociopați.
Sociopații sunt caract erizați prin următoarele elemente caracteristice:
– Farmec superficial și o bună inteligență. Sociopatul tipic pare prietenos și bine
adaptat, posedând o inteligență superioară.
– Absența iluziilor și a altor semne ale gândirii iraționale. Recunoaște reali tatea fizică a
mediului înconjurător, nu aude voci și raționează logic.
– Absența nervozității sau a manifestărilor psihoneurotice. Este în mod tipic imun la
anxietate și la neliniștea considerate normale în situații perturbante.
– Instabilitatea. Sociopat ul, după ce realizează o serie de câștiguri, renunță în mod
iresponsabil la veniturile obținute în mod iresponsabil, fără un motiv predictibil.
– Neadevărul, minciuna, nesinceritatea. Evitarea adevărului de către sociopat este
remarcabilă, el părând a fi d e încredere când face o promisiune solemnă dar pe care nu o va
respecta niciodată, mințind cu deplină convingere pentru a evita orice acuzație la adresa lui.
– Lipsa remușcării sau rușinii. Sociopatul nu acceptă nici o critică pentru necazurile ce
le produ ce altora, afișând virtual sentimentul rușinii, deși viața lui este plină de acte imorale.
– Comportamentul antisocial motivat inadecvat. Sociopatul urmează în general, cursul
comportamentului care este antisocial, înșelând, mințind, chiar dacă asemenea ac țiuni nu
servesc nici unui scop personal.
– Judecată săracă și eșecul în a învăța din experiență. Sociopatul repetă compulsiv
eșecurile, chiar dacă comportamentul său conduce la multiple sancțiuni penale, inclusiv cu
închisoarea.
– Egocentrismul patologic și incapacitatea de a iubi. Deși oferă dovezi privind
afecțiunea și dragostea, nu există indicii că este dominat în mod real de asemenea sentimente
și stări, fiind incapabil să formeze și să mențină relații interpersonale de durat ă.
– Încărcătură emoțională foarte săracă a reacțiilor afective. Sociopatul poate arăta
dușmănie, suferință, afecțiune etc. dar el este incapabil de a simți adânc și adevărat emoții
precum: măndria, supărarea, bucuria etc.
– Pierderea specifică a înțeleg erii. Sociopatul are capacități de înțelegere limitate, fiind
incapabil de a înțelege punctele de vedere ale altora.
– Indiferența în relațiile interpersonale generale. Este incapabil de sacrificiu sau de
generozitate reală și nu demonstrează că apreciază actele altora de încredere și amabilitate.
– Comportament bizar și neprevăzut, asociat sau nu cu consum de băuturi alcoolice.
Deși folosește uzual în exces băuturi alcoolice și droguri, spre deosebire de mulți alți
alcoolici, sociopatul, chiar sub influenț a unei mici cantități de alcool poate deveni extrem de
agresiv și distructiv. Comportamentul bizar și irațional poate apare și atunci când individul nu
consumă băuturi alcoolice.

29
– Tendințele suicidare sunt foarte rare. Sociopatul amenință cu suicidul dar foarte rar
aplică în practică amenințarea. Lipsa rușinii și vinovăției reale în legătură cu comportamentul
personal nu produce o motivație adevărată pentru suicid. Amenințarea este folosită egocentric
pentru obținerea unui avantaj personal imediat.
– Viața sexuală este defectuos integrată, caracterizându -se prin promiscuitate și fiind
lipsită de încărcătură emoțională. Partenerul sexual este văzut mai mult ca un obiect decât ca
o persoană cu sentimente.
– Eșec în a urma o anumită cale sau drum în viață. Soc iopatul nu face eforturi constante
în direcția obținerii unei palete largi de scopuri personale. Una din trăsăturile remarcabile ale
sociopatului este pattern -ul consistent al autoapărării.
În psihiatria clasică se precizează că structura personalității cr iminale poate aparține
uneia dintre următoarele categorii:
1. personalitate matură (sau imatură);
2. personalitate nevrotică;
3. personalitate psihopatică (dizarmonică);
4. personalitate psihotică;
5. personalitate demențială.
Fiecare din aceste categorii prezintă caracteristici psihocomportamentale specifice, care
la rândul lor, condiționează nivelul de adaptare și integrare socială. În acest sens, unele
categorii, pot prezenta un mare grad de risc social în ceea ce privește orientarea
comportame ntului în direcție antisocială. Astfel, personalitatea nevrotică prezintă
particularități de inadaptare prin caracterul instabil, intolerant sau contradictoriu. Totodată, ea
prezintă tendințe la conduite agresive complicate sau disimulate, deoarece nevroti cului îi este
frică de propria violență așa cum îi este teamă de propria dorință.
Personalitatea dizarmonică sau psihopatică reprezintă prototipul comportamentului
deviant prin trăsături esențiale care realizează inadaptarea în mediul social de origine. Ac est
comportament se traduce prin:
a. un mare potențial de anti – și asocialitate;
b. un comportament delictual polivalent;
c. spontaneitatea acțiunilor deviante, atât prin ineficiența capacității de
deliberare, cât și prin necesitatea satisfacerii im ediate a pulsiunilor instinctiv -pulsionale și
imaturității afective;
d. agresivitatea, exacerbată de tendințele narcofilice;
e. rolul de inductor negativ, activ, sociopatic pe care -l desfășoară;
f. tendințele de bravare și de simulare;

30
g.malignita tea conduitelor deviante atât prin efectele social -negative, cât și
prin posibilitățile de decompensare, în care tulburări majore, de intensitate psihotică, pot
antrena concomitent grave implicații pe plan social.
Personalitatea psihotică se dezvoltă trept at distrugând componentele structural –
funcționale ale vieții psihice de bază. Întrucât motivarea comportamentului deviant pentru
această categorie psihiatrică clasică este în esență patologică, nu se poate face o prezentare
globală a acestei categorii decâ t sub forma periculozității sociale pe care o generează.
În ceea ce privește tipurile de psihoze, mania reprezintă o periculozitate socială mai
redusă decât melancolia. Gravitatea pe plan social a comportamentului deviant melancolic
decurge din orientarea ambivalentă a agesivității de la pruncucideri, omucideri până la
automutilări și suicid.
Un grad de periculozitate deosebit îl prezintă schizofrenia paranoidă atât prin
frecvența conduitelor deviante patologice, cât mai ales prin gravitatea actelor agresi ve
săvârșite cu ferocitate, prin provocare de leziuni multuple și folosind mijloacele cele mai
variate de atacare.
V.Dragomirescu consideră că degradarea personalității este direct proporțională cu
frecvența comportamentului deviant, nuanțat ca formă de exprimare care este predominant
agresivă, impulsivă, reactivă sau instabilă.
Analizând tipurile de infractori, L.Yablonski diferențiază două tipuri:
1. criminali situaționali;
2. criminali de carieră.
Criminalii situaționali sunt, în general, cei ocazi onali, întâmplători, fiind caracterizați
prin următoarele elemente:
– individul a fost confruntat cu o problemă care a solicitat acțiunea;
– individul a ales acțiunea care a constituit violarea legii;
– persoana a fost prinsă, arestată, condamnată și i s -a conferit statutul de criminal;
– până la comiterea infracțiunii, criminalul s -a supus sistemului normativ al societății.
Situațiile care pot determina criminalitatea se diferențiază în:
a.situații emoționale (crima pasională, din cauza geloziei, etc);
b.situații financiare (fraude, delapidări, falsificări);
c.situații politice.
Criminalii de carieră sunt cei formați și socializați în direcția comiterii crimei, ei luând
inițiativa de a comite crime chiar și în condițiile în care probabilitatea de a fi arest ați și
condamnați este foarte mare. Acest tip de criminal prezintă anumite caracteristici tipice:
– crima este mijlocul său principal de asigurare a traiului; deși poate deține ocazional
unele slujbe convenționale, aceasta este urmarea presiunilor exercita te de familie sau

31
reprezentanții sistemului judiciar. Cele mai frecvente infracțiuni sunt cele comise împotriva
proprietății: spargeri, furturi, tâlhării și mult mai rar crime cu violență de tipul omuciderii.
– criminalul de carieră își formează deprinderi tehnice și modalități de acțiune
folositoare pentru comiterea infracțiunilor asupra proprietății.
– își dezvoltă atitudini favorabile pentru infracțiune și nefavorabile pentru poliție și
societate în general și tinde să aprecieze poliția, politicienii, oa menii de afaceri ca nefiind
onești.
– debutează cu calitatea de copil delincvent în familii de condiție modestă din punct de
vedere financiar și al nivelului de instruire școlară și educațională.
– criminalul de carieră se așteaptă să petreacă o parte din timp în închisoare,
considerând aceasta ca fiind o parte normală din ocupația sa. Timpul petrecut în închisoare
este folosit intens pentru a învăța noi metode de comiterea crimelor, închisoarea fiind o
adevărată școală a crimei.
– este de obicei normal din punct de vedere psihologic, neexistând caracteristici
speciale care să îl diferențieze de noncriminal.
Analizând activitatea infracțională a criminalului de carieră, L.Yablonski apreciază că:
1.Infracțiunea este modul său principal de câștigare a existen ței. Obiectivul principal
al activităților sale criminale îl constituie câștigurile financiare și el nu se implică în
comiterea crimelor cu violență, în afară de cazul că violența este este specialitatea sa.
2.El este un specialist și această caracteristi că îl distinge de criminalul de carieră
ordinar. Este capabil să -și planifice activitățile, să -și aleagă victimele și să -și îndeplinească
planul de comitere a crimei în așa manieră încât să evite depistarea ei.
3.Este format, în sensul că are deprinderi ș i abilități care sunt urmarea unui proces de
formare în specialitate, sub îndrumarea altor infractori profesioniști mai vârstnici.
4.El este foarte probabil recrutat din rândul ocupațiilor tehnice și profesionale decât
din rândul delincvenților juvenili ori a criminalilor de carieră.
5.Este normal din punct de vedere psihologic, în special în ceea ce privește reacțiile și
atitudinile emoțional -afective, fiind pregătit pentru arest și judecată. Poate cunoaște și poate fi
cunoscut de un avocat, având chiar sume de bani păstrate pentru cheltuieli de judecată.
6.Planifică acțiunea infracțională mult mai amplu decât o face infractorul de carieră
ordinar, studiind cu atenție locurile și elaborând strategii specifice de acțiune.
În ceea ce privește crima prin violență, L. Yablonski diferențiază patru categorii ale
acesteia:
a. violența legală, aprobată, rațională (ex.acțiunile unor soldați în război, ale
ofițerilor și cadrelor de poliție);
b. violența ilegală, aprobată, rațională (ex.violența unui soț înșel at asupra
concubinului soției);

32
c.violența ilegală, neaprobată, rațională (ex. infracțiuni pentru câștiguri
materiale și financiare);
d. violența ilegală, neaprobată și irațională (ex. crimele bizare, lipsite de sens).
Încercările de portretizare și cl asificare a infractorilor prezintă importanță atât din punct
de vedere teoretic cât și practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele
explicative privind modul de structurare al personalității infractorilor și totodată la
evidențierea unor asp ecte privind formarea și evoluția unor asemenea structuri în timp.
Practic, deoarece ajută atât pe linia organizării unor acțiuni sociale preventive cât și pe linia
elaborării unor programe de recuperare și reinserție socială.
Cunoașterea cât mai exactă a profilului personalității infractorului permite în primul
rând organizarea unui program diferențiat și individualizat de reeducare, recuperare și
reinserție socială. Cunoașterea acestui profil sprijină organele judiciare în finalizarea acțiunii
lor de stab ilire a adevărului și de soluționare legală a cauzelor. Totodată, se pot organiza
acțiuni cu caracter preventiv, pentru a evita favorizarea unor situații de factură criminogenă.