UNIVE RSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA [618106]

UNIVE RSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.

–––––––––––––––-

PREVENIRIA ȘI COMBATERE A VIOLENȚEI ȘI CRIMINALITĂȚII ÎN
RÂNDUL TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

Specialitatea: 22.00.4 –Drept public (drept penal)

Teză de doctor în drept

Conduc ător științific: ––––––––––––––-
doctor în drept , profesor universitar

Autor: –––––––––––

CHIȘINĂU
2017

autor

ANUL PERFECTĂRII TEZEI

2

CUPRINS
Cuprins…………………………………………………………………………………… 3

Adnotarea în limb a română……………………………………………………………….4

Adnotare în limba rusă…………………………………………………………………… .5
3

Adnotare în limba engleză………………………… …………………………………… .6

Lista abrevieri lor ………………………………………………………………………..7

INTRODU CERE………………………………………………………………………..8

ANALIZA SITUAȚIEI ÎN DOMENIUL PREVENIRII ȘI COMBATERII
1.
VIOLENȚEI ȘI CRIMINA.LITĂȚII………………………………………… 1
7

1.1. Conceptul și formel e prevenirii ………………………………………………… 17
1.2. Etiologia crimelor și delictelor din perspectiva sociologiei și altor științe …… …25
1.3. Abordarea juridică și criminologică crimelor și delictelor …………………… ….38
1.4. Concluzii la capitolul 1 …………………………………………………………..53

FUNDAMENTAREA METODOLOGICĂ A CERCETĂRII PREVENIRII ȘI 2
COMBATERII VIOLEN ȚEI ȘI CRIMINALITĂȚII ……………………… …..58
2.1 Importanța și problematica metodologiei cercetării …………………………… …… .58

2.2. Metodologia cercetării …………………………………………………………… 62
2.3. Concluzii la capitolul 2 ………………………………………………………… 78

3. EDUCAȚIA ȘI VIOLENȚA ÎN FAMILIE ……………………………………..82

3.1. Concepte și teorii privind educația și prevenirea violenței în familie ………….. 82
3.2. Factorii de risc și formele violenței familiale …………………………………… 92

3.4 Strategii, programe și măsuri de prevenire a vio lenței în familie ……………….. 1
4.5 Concluzii la capitolul 3 ………………………………………………………….. 118

5. EDUCAȚIA ȘI VIOLENȚ A ÎN MEDIUL ȘCOLAR……………………………. 120

5.1 Concepte și teorii privind educația……………………………………………….. 120
5.2 Factori de risc și formele violenței în școli…………………………………..….130

4.3. Programe și acțiuni de prevenire și combatere a violenței ș colare……………… 141
4.4. Concluzii la capitolul 4…………………………………………………………… 160

5. PREVENIREA ȘI COMBATEREA VICTIMIZĂRII………………………..…. 161

5.1. Corelația dintre criminalitate, victimă și victimitate…………………………..… 161
5.2. Protecția socială împot riva victimizării……………………………………..…… 168

5.3 Măsuri de autoprotecție……………………………………………………..……. 186

5.4. Concluzii la capitolul 5…………………………………………………………… 194

6. REINSERȚIA SOCIALĂ A PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE…… 196

6.1 Doctrine și norme juridice cu implicații asupra reinserției sociale…………..…… 196

6.2. Politici sociale de prevenire în sistemul de detenție din Moldova …………..…… 204

6.3 Măsuri și sancțiuni comunitare………………………………………………..…. 217
6.4Concluzii la capitolul 6… ……………………………………………… 232

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI………………………..……… 235

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………..….. 239

ANEXE………………………………………………………………………..……. 255

4

Adnotare în limba româ nă

autor – Dimensiunile socio -juridice ale prevenirii criminalității în rândul tineretului

– teză de doctor în sociologie, Chișinău, 2016 .

Structura tezei :

introducere: – pagini;
– capitole: – tabele, – grafice, – pagini;
concluzii genera le și recoman dări: – pagini;
bibliografie formată din – titluri;
– anexe: – pagini.

Numărul de publicații la temă : rezultate le obținute sunt publicate în 0 cărți de specialitate și
0 lucrări științifice.

Cuvinte cheie: criminalitate, familie, juridic, social, prevenire, reintegrare, tineret.

Domeniu de studiu : teza e un demers în domeniul sociologiei crimei și criminalității.

Scopul și obiectivele lucrării :

Scopul lucrării : analiza aportului instituțiilor de socializare și resocializare la prevenirea și

combaterea criminalității.

Obiectivele lucrării : studierea factorilor criminogeni și sensibilizarea instituțiilor statale și
nestatale, în acțiunea comună de prevenire și combatere a criminalității.

Noutatea și originalitatea științifică a temei : tema demonstrează conținutul, importanța și
dimensiunile conceptelor de crimă, criminalitate și acțiuni represive, în conceptul de prevenire și
combatere a criminalității.

Semnificația teoretică : lucrarea are caracter interdisciplinar și corespunde viziunii moderne a
învățământului, ce poate fi utilizată ca material bibliografic pentru elaborarea și predarea cursurilor
universitare de „ Sociologie juridică”, „Criminologie ” și „ Penologie”.

Valoarea aplicativă a lucrării : lucrarea constituie continuarea demers urilor științifice în
domeniul s ociologie criminalității, care ar putea fi utilizată în:

analiza socio -juridică a criminalității;
elaborarea politicilor economice sociale și juridice în scopul prevenirii criminalității;
adoptarea de măsuri colective și individuale de prevenire și combatere a criminalității.

Implementarea rezultatelor științifice în :

regulamentele de ordine interioară din școli, instituții publice și private;
adoptarea noului cod penal și a codului de procedură penală;
îmbunătățirea m ăsurilor de reintegrare socială;
comunitățile urbane, rurale, pentru îmbunătățirea ordinii publice,siguranței cetățeanului.

5

Adnotare în limba rusă

6

Adnotare în limba engleză

7

LISTA ABREVIERILOR
– alin : alineat / alineate
art. : articolul / articolele
– cap. : Capitol
– CEJ : Curtea Europeană de Justiție
– CEDO : Curtea Europeană a Drept urilor Omului
– C.pen : Codul penal
– C.pr.pen. : Codul de procedură penală
– Ed. : Editura
– E.D.P. : Editura Didactică și Pedagogică
– Ed. : Editura
– ed. : Ediția
– etc. : Etcetera
– H.G. : Hotărâre de Guvern
– lit. : litera / literele
– M.A.I. : Ministerul Afacerilor Interne
– M. Of. : Monitorul Oficial al Moldovei , Partea I
n.n. : nota noastră
– nr. : Număr
– no. : număr (limba engleză)
– O.G. : Ordonanța Guvernului
– O.U.G : Ordonanța de Urgență a Guvernului
– O.N.U. : Organizația Națiunilor Unite
– o. cit. : operă citată
p. / pp. : pagina / paginile
– parag. : Paragraph
– pct. : Punct
– P.U.F. : Presses Univeritaires de France
– R. D. Pen. : Revista de drept penal
– R.M.D. : Revis ta Moldovei de Drept
– s.n. : sublinierea noastră
– ș.a. : și alții
– UNCHR : Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați
– vol. : volumul / volumele

7

INTRODUCERE

Actualitatea temei și importanța problemei abordate

Astăzi, mai m ult ca oricând, trăim într -o lume a globalizării, în care se produc mutații profunde
în domeniile social, economic și politic. Societățile moderne se confruntă cu probleme neîntâlnite în
epocile anterioare. Astfel, extinderea urbanizării, multiplicarea și diversificarea tentațiilor,
dezvoltarea și pătrunderea tehnicii în toate domeniile vieții, prelungirea duratei de școlarizare,
interpretarea greșită a conceptelor de democrație și libertate socială și morală, utilizarea ideilor de
moralitate și dreptate în alte scopuri care, de cele mai multe ori, nu au nimic curat sau nobil, sunt
numai câțiva din factorii ce justifică interesul pentru cercetarea prevenirii criminalității în rândul
tineretului.

Pe lângă acestea, specific Moldovei , după anul 1990, și majori tății țărilor europene, tranziția
spre o societate democratică cu economie de piață a condus la un colaps, manifestat la nivel de
individ, prin scăderea dramatică a calității vieții și numărului locurilor de muncă, creșterea
șomajului, mai ales în rândul t ineretului, nesiguranța zilei de mâine și creșterea fără precedent a ratei
criminalității.

Transformările, la nivel macroeconomic, au influențat și determinat modificări diferite, la
nivelul grupurilor sociale și destinelor individuale. Fenomenele negativ e au dezvoltat amplificări
diverse în expresia lor cotidiană și au antrenat disfuncționalități în spațiul public – instituții,
organizații și spațiul privat – familii, cupluri, relații interpersonale.

Asistăm, cu îngrijorare, la creșterea numărului de tin eri ce fug de acasă, vagabondează și comit
crime și delicte. De asemenea, alarmant este faptul, că se observă o scădere a limitei de vârstă, la
care aceste manifestări de comportament imoral și delincvent încep să apară. Dacă aceste
manifestări de comporta ment negative se manifestau, în special, în mediul urban, acum și -au făcut
apariția și în mediul rural, cu o frecvență mai redusă, dar suficientă, pentru a ne da seama că
schimbările sociale, economice și politice, democrația și libertatea de care se bucur ă cetățenii în
statul de drept, au creat condiții favorizante proliferării criminalității în acest mediu.

Toate aceste probleme de natură delictuală și infracțională au determinat multiplicarea și
diversificarea actorilor sociali ce se ocupă de prevenirea criminalității. Tradiționalilor jandarmi și
polițiști ce previn criminalitatea prin supravegherea spațiului public, informarea cetățenilor asupra
unor eventuale pericole la care pot fi expuși, aplanează conflictele, ce sunt pe punctul de a se
produce. Bis ericii și educatorilor ce contribuie la dezvoltarea personală și socială a tineretului li s -au
alăturat o serie de societăți private de pază și securitate, ONG -uri, formațiuni voluntare de

9

tineri, ce sunt prezente în zone cu potențial criminogen, ce c olaborează cu poliția și alte organe ale
statului, în prevenirea și combaterea criminalității.

Familia, Școala, Biserica, Întreprinderea, Poliția, alte servicii de pază și securitate contribuie
la combaterea criminalității printr -o serie de acțiuni sponta ne sau conștiente, care surclasează
represiunea și soluțiile coercitive sau punitive.
Sunt preferate acțiunile de prevenire nu represiunea, deoarece este cunoscut faptul că
eficacitatea sancțiunilor penale este oarecum relativă și produce efecte diverse, din care majoritatea sunt
de natură perversă. Totodată, marea majoritatea a crimelor și delictelor rămân nepedepsite, întrucât nu
sunt aduse la cunoștința poliției, făptașii sunt achitați sau primesc pedepse simbolice.

De asemenea, s -a demonstrat că nu m ărirea exagerată a limitelor pedepselor este soluția eficientă în
combaterea criminalității. Într -un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să
rămână în linii determinate, în primul rând, prin raportare importanței valorii soc iale căreia i s -a
adus atingere, în cazul celor ce care încalcă legea penală pentru prima dată. Pentru cei ce comit mai
multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și pentru recidiviști, aceste limite cresc
progresiv.

Cercetarea prevenirii crim inalității se situează în zona de interferență a dreptului cu
sociologia, psihologia, criminologia, medicina, dreptul penal, criminalistica și altor discipline, din
care motiv vom opera cu concepte, metode și tehnici de investigație specifice acestor știin țe.

Această cercetare răspunde nevoii de cunoaștere a dimensiunii instituțiilor de socializare și
resocializare, în prevenirea și combaterea criminalității în rândul tineretului: familia, școala,
biserica, societatea civilă, mass -media, centre de reeducar e, penitenciare.

Investigarea principalelor probleme ale prevenirii și combaterii este un pas necesar, un
argument util sensibilizării instituțiilor de socializare și resocializare, altor instituții statale și
nestatale, publicului, în vederea întăririi p reocupărilor pentru educația generației de tineri,

„ștafeta” generației noastre.

Importanța lucrării constă în faptul că problemele abordate constituie o radiografie și
diagnoză a criminalității, a cauzelor favorizante și determinante a acestei stări de fapt, a soluțiilor
propuse și actorilor sociali, pentru prevenirea acesteia.

De asemenea, importanța constă în faptul că:

– domeniul de cercetare al lucrării noastre vizează unele demersuri, în principal, în științele
sociologiei și dreptului, dar nu au fost omise aspectele ce țin de domeniul psihologiei;

– nu a au fost ocolite problemele ce țin de cele trei puteri în stat – legislativă, executivă și
judecătorească, care sunt sensibilizate în vederea adoptării celor mai eficiente măsuri economice
sociale , politice, altă natură, ce conduc la prevenirea și combaterea criminalității.

10

Lucrarea este fundamentată pe ideile socio -juridice din antichitatea clasică greco -romană și
pe cele din literatura de specialitate contemporană.

Problematica, obiect a investigației noastre, constă în relevarea instituțiilor de socializare și
resocializare, în prevenirea și combaterea actelor antisociale comise de tineri și măsurile de
prevenire socială și instituțională a populației, ce se impun.

În lucrare sunt utiliz ate rezultate ale investigațiilor sociologice în domeniul devianței sociale,
delincvenței și criminalității, lucrările unor specialiști de seamă, din diverse domenii, precum:
filozofie, sociologie, economie, psihologie și drept.

Prin investigații au fost identificate următoarele probleme, ce vizează cercetarea:

– fundamentarea teoretico -metodologică a prevenirii actelor antisociale în rândul
tineretului;
– rolul instituțiilor de socializare, familie, școală, biserică, locul de muncă, mass -media, în
educarea tineretului, în prevenirea săvârșirii actelor antisociale în rândul acestuia;
– siguranța personală și a bunurilor cetățenilor ;
– activitatea instituțiilor statului și comunității locale, în domeniul prevenirii actelor
antisociale, protecției popula ției și bunurilor ei;
– resocializarea și integrarea socială tinerilor dezinstuționalizați.
În fine, tema este de mare actualitate, deoarece tratează din punct de vedere sociologic și
juridic, problematică prevenirii și combaterii criminalității în rândul tineretului, din perspectiva
actualei etape de dezvoltare a societății românești.
Prin urmare, sperăm, ca această lucrare de debut să întregească aceste cercetări, să fie obiect
de dispută și controverse, ce „limpezesc” varsta problematică a prevenirii ș i combaterii actelor
antisociale, în rândul tineretului.

Scopul și obiectivele tezei

Scopul imediat al cercetării este identificarea problemelor cu care se confruntă instituțiile de
socializare și resocializare, în activitatea de educare și reeducare, de sprinderea de concluzii și
formularea unor propuneri, care să ducă la prevenirea și combaterea violenței și criminalității.
Scopul mediat este sensibilizarea instituțiilor abilitate ale statului, Parlament, Guvern, pentru
adoptarea și aplicarea practică a măsurilor legislative, economice și sociale, necesare prevenirii și
combaterii actelor antisociale. Avem în vedere transmiterea un semnal comunităților, ONG -lor să se
implice mai mult în sprijinirea financiară, materială, educativă a tinerilor, proveniți din instituții de
reeducare, familii sărace, a șomerilor sau fără adăpost, celor cu handicap etc.
Cercetarea are că scop analiza rolului instituțiilor de socializare și resocializare a tineretului și
investigarea factorilor generatori ai actelor antisocia le, în rândul tineretului, în scopul prevenirii
criminalității.
Scopul general este sensibilizarea instituțiilor abilitate ale statului, parlament, guvern, școlile
de stat și cele private, ONG -urile, alte asemenea, pentru adoptarea și aplicarea practică a măsurilor
legislative, economice și sociale, necesare prevenirii și combaterii săvârșirii actelor antisociale, în
rândul tineretului.
Prin urmare, în raport de elementele prezentate mai sus, în accepțiunea prezentei cercetări,
prevenirea și combaterea vi olenței și criminalității în rândul tineretului cuprinde
un ansamblu de instituții și mecanisme de socializare și resocializare a tinerilor, cum sunt: familia,
școala, biserica, mass -media, comunitatea locală, centrele de reeducare pentru tinerii delincve nți ș.a. Prin
urmare, sarcinile investigației noastră constau în a studia instituțiile și mecanismele de

11

socializare și resocializare, în scopul formulării unor concluzii și propuneri, care să conducă la
îmbunătățirea situației comportamentale în rân dul tineretului
Pornind de la aceste considerente, obiectivele cercetării noastre vizează:
-analiza unor concepte, teorii din perspectiva sociologiei și dreptului desprinderea unor
idei din aceste concepte și teorii , ce se consideră a fi necesare transp unerii în practica prevenirii
și combaterii violenței și criminalității;
-identificarea factorilor individuali, familiali, școlari, și sociali ai violenței în mediul
familial și școlar;
– problemele tineretului și cauzele creșterii criminalităț ii în rândurile acestuia și formularea
unor propuneri în scopul acordării egalității de șanse a tinerilor și diminuarea ratei criminalității
-analiza comparativă a dimensiunilor violenței și criminalității din Romania și R.
Moldova;
-evalua rea sentimentului de siguranță al cetățenilor și găsirea unor soluții de asigurare și
autoasigurare a gradului de siguranță a acestora și de îmbunătățire a activității organelor judiciare și
ordine publică.;
– modalitățile și strategiile de prevenire a vi olenței și criminalității adoptate la nivel
individual și comunitar;
aportul și efectele acțiunilor unor instituții de socializare de resocializare în educarea,
reeducarea și integrarea tinerilor în viața socială;
elaborarea unui set de concluzii și reco mandări adresate instituțiilor și factorilor de
socializare și socializare, legislativului, executivului, ONG -urilor și altor asemenea instituții.

Problema de cercetare și direcțiile de soluționare

Problema de cercetare constă în analiza socio -juridică a violenței, criminalității, a rolului
instituțiilor de socializare și resocializare, în prevenirea și combaterea actelor antisociale comise de
tineri și a măsurilor ce se impun pentru prevenirea socială și instituțională a populației.
Soluționarea problem ei de cercetare vizează următoarele direcții:
la nivelul familiei și școlii se au în vedere: formele de socializare în familie și școală, factorii
de risc social, individuali și contextuali, căile și modalitățile de prevenire a violenței domestice și
școlare;
la nivelul comunității sunt vizate: actele antisociale cu care se confruntă, măsurile de
protecție socială, pentru evitarea riscurilor de victimizare, măsurile de autoprotecție;
la nivelul instituțiilor de detenție sunt urmărite: modul de integrare a condamnaților în aceste
instituții, programe și acțiuni de resocializare;
– la nivelul instituțiilor de reintegrare socială se urmărește: activitatea desfășurată pentru
reinserția socială a tinerilor post -condamnați și post -instituționalizați.

Noutatea științifică a rezultatelor obținute

Cercetările realizate în domeniul prevenirii criminalității în rândul tineretului au pus în
evidență o serie de probleme, ce conferă un caracter de noutate a rezultatelor obținute.
Astfel, constatăm că sintagma „preve nire” trebuie reconsiderată în sensul că, prin aceasta,
trebuie înțelese toate acțiunile și măsurile, ce se iau pentru preîntâmpinarea săvârșirii actelor
antisociale, antefactum și postfactum.
Prin urmare, măsurile de ordin economic politic și social ce s e iau pentru asigurarea unui trai
decent, reducerea șomajului, crearea unor locuri de muncă, reducerea inechităților sociale, întărirea
rolului familiei și școlii în formarea și educarea tinerei generații, a altor instituții statale și nestatale,
asigurare a logisticii necesare prevenirii furturilor din locuințe, violenței stradale și

12

domestice, informarea și consilierea cetățenilor în materie, evitarea unor eventuale pericole privind
siguranța cetățeanului și bunurilor sale, măsurile de ordin personal pe care le ia individul pentru
protecția sa, reinserția socială sunt numai câteva acțiuni și măsuri menite să prevină și reducă actele
antisociale.
Cercetarea noastră are în vedere și activitatea instituțiilor de resocializare, pentru a
demonstra că inst ituția sancțiunilor coercitive, punitive, instituția penitenciară în special, nu fac
parte din gama instituțiilor de prevenire, ci de pedepsire și izolare a infractorilor de societate, măsuri
a căror eficiența e relativă, cu toate măsurile educative luate. Cercetarea scoate în evidența faptul că,
marea majoritatea a celor ce se liberează din penitenciar, revin, ca urmare a săvârșirii de noi
infracțiuni. Așadar, represiunea nu rezolva problema prevenirii criminalității și, în consecință,
considerăm că nu tre buie inclusă în rândul instituțiilor de prevenire.

Fundamentată în baza studiului unor lucrări științifice valoroase din domeniul sociologiei,
dreptului, psihologiei, politologiei, altor științe și investigațiilor realizate în teren, lucrarea constituie
un demers științific socio -juridic de amploare în domeniul prevenirii criminalității, din cadrul
cercetărilor efectuate până în prezent.

Valoarea științifică a lucrării constă în faptul că rezultatele științifice reprezintă tabloul
amplu al dimensiunilor s ociale ale familiei, școlii, biserici mass -mediei, altor instituții
guvernamentale sau neguvernamentale în formarea tinerei generații, generația de mâine a țării.

Rezultatele pun în evidență faptul că rolul familiei, ca instituția fundamentală a societăți i
menită să procreeze, să crească și să educe copii în spiritul valorilor culturale și spirituale autohtone,
tradiționale s -a diminuat, datorită sărăciei, șomajului, lipsei locurilor de muncă și celorlalte
probleme sociale, cu care se confruntă societatea românească. Astfel școala românească e afectată
de măsurile pe care le iau și pe care nu trebuie să le ia autoritățile statale.

Violența, în toate formele sale, a cupri ns întreaga societate a țării , o găsim la cote alarmante
în familie, școală, pe stradă, la locul de muncă, în mass -media, în mediul politic, alte instituții statale
și nestatale.

Lucrarea face o analiză științifică a cauzelor și factorilor generatori ai criminalității și
propune soluții viabile pentru instituțiile de socializare și resocial izare.

Noutatea acesteia constă în faptul că pune în evidență adevăratele cauze ale creșterii fără
precedent a criminalității și combate, prin analize, tendința autorităților de a minimaliza această stare
de lucruri. Schimbările în plan politic economic ș i social din societatea românească au avut un
impact negativ în privința asigurării climatului de liniște și ordine publică și siguranță a cetățeanului,
prin înmulțirea și diversificarea actelor antisociale

Deși fundamentată pe baza studiului unor lucrări reprezentative din domeniul sociologiei,
psihologiei și dreptului, lucrarea se particularizează, prin aceea că substanța ei, demersul științific

13

este realizat prin analize, documentare, anchete, interviuri și alte cercetări efectuate în rândul
tinere tului, cetățenilor, specialiștilor, reprezentanții altor instituții statale și comunității.

Acestea, fiind analizate sub aspect sociologic și juridic, conferă lucrării un caracter de
îndrumar al prevenirii și combaterii criminalității .

Lucrarea pune în evidență faptul că, nu tineretul trebuie culpabilizat pentru amploarea fără
precedent a actelor antisociale în rândul lui, ci cauzele de ordin economic, social și politic, care le
generează. Astfel, sărăcia și șomajul, chiar dacă nu constituie cauze determ inante a criminalității,
sunt condiții favorizante, prin urmare se cer a fi luate măsuri adecvate de prevenire și eradicare a lor.

Principalii responsabili pentru amploarea fără precedent a creșterii ratei criminalității sunt
cele trei puteri ale statului , legislativă, executivă și judecătorească. Statul este cel ce trebuie să
găsească cele mai bune soluții, pentru a asigura formarea unui tineret sănătos fizic, moral și mental.
Tot astfel, grija pentru educarea generației de mâine revine familiei, școlii, comunității și altor
instituții statale și nestatale. Numai astfel va scădea criminalitatea în rândul tineretului.

Prin demersurile noastre științifice, aceste stări și măsurile de remediere propuse, sunt supuse
atenției factorilor de decizie din socie tatea țării .

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă

Lucrarea continuă demersurile științifice în domeniul prevenirii criminalității din rândul
tineretului, cheamă la reflecție și la cercetarea acestei vaste problematici, pe sociologi, juriști,
psihol ogi, psihiatri, politicieni și alți specialiști.

Caracterul interdisciplinar al lucrării corespunde viziunii moderne a învățământului, în
cadrul căruia un loc important îl ocupă științele de „graniță” , interdisciplinare. Este cazul
sociologiei juridice, c riminologiei și altor științe, ce contribuie la formarea unui orizont mai larg
celor însărcinați cu conducerea destinelor țări, practicienilor în drept și altor specialiști.

Valoarea teoretică a lucrării constă în faptul că cercetarea noastră este o conti nuare a
demersurilor științifice în domeniul sociologiei, dreptului și psihologiei; prin particularitățile de
noutate a conținutului poate fi utilizată ca material bibliografic la predarea cursului de „ Sociologie
juridică”, ,,Criminologie și Penologie ” și la continuarea demersurilor științifice în vastul domeniu al
„problemelor tineretului” .

Având în vedere că utilizează o serie de teorii și concepte privind devianța socială și tratează
pe larg problemele ce țin de socializare, resocializare, lucrarea poat e deveni, cu unele completări, un
curs universitar de ,,Sociologie juridică” sau ,,Criminologie” .

14

Demersul științific vine în sprijinul juristului, ce veghează la respectarea și aplicarea legilor,
ce trebuie să aibă cunoștințe din domeniul sociologi ei și psihologiei, pentru a da soluții juridice
viabile, nu numai legale, dar și în conformitate cu realitatea vieții economice și sociale.

Infractorul este o ființă umană ce se confruntă cu problemele sociale, economice și de altă

natură.

Teoriile, co nceptele și rezultatele științifice ale cercetării constituie fundamentul acțiunii
juristului în interpretarea și aplicarea legii și guvernanților, în luarea celor mai viabile măsuri pentru
eliminarea cauzelor social -economice, ce contribuie la amplificare a actelor antisociale în rândul
tineretului. Acest fapt trebuie privit și din perspectiva tânărului, fără experiență de viață, supus
greșelii, corigibil și util societății, după luarea măsurilor legale și suportarea sancțiunilor sociale. De
aceea, se impun e să insistăm asupra cauzelor și altor circumstanțe determinante în săvârșirea
infracțiuni, să le avem în vedere la individualizarea pedepsei.

Lucrarea pune în evidență faptul că tineretul e cel pe care îl merităm, cu bune sau rele.

Dacă dorim ca cei de mâine să ducă mai departe idealurile și realizările noastre, este necesar
ca societatea să investească în formarea și educarea tinerilor. Numai astfel se va vorbi mai puțin
despre acte antisociale și mai mult despre realizările tineretului nostru, atrage a tenția demersul
nostru științific. Prin urmare, lucrarea se adresează nu unui spectru îngust, studenți și masteranzi, ci
are în vedere instituții și actori sociali cu competențe, atribuții și responsabilități, în ceea ce privește
destinele tineretului din societate. Este vorba de Parlament, Guvern, alte instituții ale statului,
autoritățile administrației publice locale, școala, biserica etc.

În acest sens, lucrarea oferă soluții, programe de prevenire și combatere a actelor antisociale,
în rândul tineretu lui.

Aprobarea rezultatelor ––––––––––––––––––––––

Sumarul compartimentelor tezei

Teza este compu să din: adnotare, introducere, – capitole, concluzii și recomandări,
bibliografie, anexe, declarația pe propr ia răspundere și CV -ul autorului.

Adnotarea este realizată în limbile română, rusă și engleză.
Introducerea cuprinde următoarele probleme:

– actualitatea temei și importanța problemei abordate;

16

– scopul și obiectivele lucrării;
– semnificația teoretică și valoarea aplicativă;
– aprobarea rezultatelor;
– sumarul compartimentelor tezei.

Capitolul 1 „Analiza situa ției în domeniul prevenirii și combaterii violen ței și criminalității”
tratează următorele probleme:
1.1 „Conceptul și for mele prevenirii” ;
1.2 „Etiologia crimelor și delictelor din perspectiva sociologiei și altor științe” ;
1.3 „Abordarea juridică și criminologică crimelor și delictelor” ;
1. 4. „Concluzii la capitolul 1” .
Capitolul 2 intitulat „Fundamentarea metodologică a cercetării prevenirii și combaterii
violenței și criminalității” are următoarea structură:
2.1 „Importanța și problematica met odologiei cercetării”;
2.2 „Metodologia cercetării” ;
2.3 „Concluzii la capitolul 2”
Capitolul 3 „ Educația și violența în familie” este structurat în următoarele subcapitole: 3.1.
„Concepte și teorii privind educația și prevenirea violenței în familie”;
3.2. ,, Factorii de risc și formele violenței familiale ";

3.3. ,, Strategii, programe și măsuri de prevenire a violenței în familie ";
3.4 .,, Concluzii la capitolul 3”.
Capitolul 4 ,,Educația și violența în mediul școlar" are în componență 4 subcapitole:
4.1. ,, Concepte și t eorii privitoare la educație”;
4.2. ,, Factorii de risc și formele violenței în școli” ;
4.3. ,, Programe și acțiuni de prevenire și combatere a violenței școalare” ;
4.4. ,, Concluzii la capitolul 4 ”.
Capitulul 5 intitulat „Prevenirea și combaterea victimizării” are următoarea structură:
5.1. ,, Corelația dintre criminalitate, victimă și victimitate”;
5.2. ,,Protecția socială împotriva victimizării” ;
5.3. ,, Măsuri de autoprotecție” ;
5.4. ,, Concluzii la capitolul 5”
Capitolul 6 „Reinserția socială a persoanelor privative de libertate” are patru sub capitole: 6.
1 „Doctrine și norme juridice cu implicații asupra reinserției sociale”;

6.2. ,, Politici sociale de prevenire în sistemul de detenție din Moldova ”;
6.3. ,, Măsuri și sancțiuni comunitare”;

17

6.4. ,,Concluzii la capitolul 6”

,,Concluzii și recomandări generale" este compartimentul în care sunt înserate concluziile
trase în urma cercetării efectuate, sunt form ulate propuneri, ce vizează îmbunătățirea legislației,
activității instituțiilor cu implicații în educație, prevenirea, combaterea violenței și criminalității.

Bibliografia cuprinde 364 de titluri;

Anexe în număr de 6;

Declarația pe propria răspundere;

CV-ul autorului.

1. ANALIZA SITUA ȚIEI ÎN DOMENIUL PREVENIRII
VIOLENȚEI ȘI CRIMINALITĂȚII

1.1. Conceptul și formele prevenirii

Prevenirea comiterii actelor antisociale a constituit obiectul cercetării, de -a lungul istoriei,

pentru sociologi, psihologi, juriști, psihologi, psihiatri și alți specialiști în domeniul educației.

Aceste acțiuni au fost determinate de faptul că este mai ușor să previi, de cât să reprimi actele

sociale.

Enrico Feri, considerat creatorul criminologiei preventive, în lucrarea ,,Sociologia criminală” ,
publicată în 1980, a prezentat un amplu program de măsuri preventive, pe care le -a

numit substitutive penale sau echivalente ale pedepsei.

Expresia ,,criminalitatea preventivă” a fost utilizată pentru prima dată de criminologul francez
Guilon, în lucrarea intitulată ,,La criminologie preventive” , publicată în anul 1941, în

revista ,,Prison et prisonniers” (294, p.604).

Ideile prevenirii criminalității au fost extinse de ,,Școala Ecologică” din Chicago, începând

cu anii ’30, pentru ca astăzi să existe o bogată literatură a acestei problematici.

Problema definirii prevenirii criminalității a dat naștere la unele confuzii în li teratura de

specialitate, ce trebuie înlăturate, pentru a nu se ajunge să se dea numele de prevenire la orice.

În Canada și alte state au fost conferite virtuți preventive la o serie întreagă de activități,
precum: ajutoare acordate victimelor, ateliere exterioare pentru deținuți, spectacole muzicale,

reamenajări de locuințe, tabere de vacanțe.

Au fost deschise cămine pentru tineret, s -au desfășurat activități de animație socio – culturală

cu public divers și au fost finanțate o serie de procedee desti nate satisfacerii tuturor, fără legătură
directă cu probleme de criminalitate. Prin urmare, se impune să facem distincție între ceea ce este
prevenirea delictelor și alte forme ale prevenirii.

Conform Dicționarului explicativ al limbii române DEX [294, p. 1551]: „a preveni” : a lua din
timp măsurile necesare, pentru a evita, împiedica, opri, înlătura, preîntâmpina ceva rău.

Prin urmare, în consonanță cu această sintagmă, a preveni comiterea unui act antisocial nu
înseamnă numai a -l anticipa și împiedica a f i comis, ci și a -l sancționa.

Pare paradoxal, întrucât sancțiunea intervine după comiterea delictului, dar trebuie menționat
că legiuitorul, prin anticiparea unor delicte, le -a definit, prevăzând, în același timp, limitele de
pedeapsă.

Avertizarea cu rep resiunea face parte din arsenalul juridic al prevenirii crimelor și delictelor.

19

În 1997, Sherman și colaboratorii săi au adoptat o poziție, prin care au inclus represiunea în
prevenirea devianței. Ei propun să se definească drept prevenire „orice p ractică în măsură să
demonstreze că datorită ei rezultă mai puține crime decât în absența ei” [209, p.2].

Singurul lucru ce contează, este rezultatul dovedit:

– nu are importanță dacă o măsură este penală sau nu;
– dacă delincvența a scăzut, avem de a fac e cu prevenire;
– nu poate fi vorba de prevenire dacă măsura nu este urmată de efect.

De asemenea, un autor se pronunță pentru excluderea represiunii din zona prevenirii. [104,
p.589].

A nega rolul preventiv al represiunii (detenția, prestarea unei munci în folosul comunității,
amenda) înseamnă a nu recunoaște impactul inhibator, descurajator, asupra celor tentați să comite
acțiuni sau inacțiuni ilicite.

Problema este cum reglementăm aceste instituții. Dacă pentru abateri de la regulile circulației se
vor prevedea amenzi ce să nu țin seama de veniturile contravenientului, vom avea în continuare o
categorie de recidiviști, în materie contravențională, din categoria persoanelor cu venituri mari.

În schimb, dacă se aplică amenzi diferențiate, în funcție de a baterea comisă și veniturile
contravenientului, astfel ca cel cu venituri mari, să plătească o amendă mai mare, vom asista la scăderea
numărului de contravenienți, și din această categorie. Tot astfel, dacă reglementăm și aplicăm pedeapsa
cu închisoare pen tru orice delict și pentru orice delincvent primar, nu se vor obține rezultate, în materie
de prevenire. Pe cât posibil, delincventului primar trebuie să i se ofere altă alternativă în locul detenției,
hoțul, evazionistul, toți cei puși pe căpătuială, treb uie reeducați prin muncă . Până nu de mult judecătorul
român dovedit corupt ieșea la pensie cu pensie specială demnă de invidiat. După aproximativ 24 de ani,
Consiliul Superior al Magistraturii, confruntat cu acte de corupție în rândul magistraților, a pro pus ca cel
îndepărtat din magistratură pentru corupție să nu beneficieze de pensia specială de magistrat, ci de cea
calculată din sistemul public de pensii.

Nimic mai fals, aceasta tot va avea o pensie mult mai mare decât orice cetățen cinstit al țării, c eea ce nu
este corect. Judecătorul, demnitarul sau funcționarul public dovedit corupt trebuie să să nu aibă niciodată
posibilitatea să mai ocupe un astfel de post, iar cel care urmează să se pensioneze trebuie să beneficieze
de un ajutor social sau cel mul t de cea mai mică pensie existentă în țară.

Cum descurajăm actele de corupție în rândul magistraților, dacă nu avem o lege pe măsură,
cum putem opri așa -zisele erori de judecată, dacă nu avem o lege eficientă a responsabilității
magistraților pentru eror ile judiciare ? Toți plătim pentru greșeli, inclusiv pentru greșeala

20

magistratului, care se „ascunde” în spatele dispoziției, potrivit căreia statul răspunde, prin acordarea
de despăgubiri celui judecat și arestat pe nedrept sau pentru încălcarea a ltor drepturi.

Un exemplu în acest sens, îl constituie Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului ,
publicată în Monitorul Oficial nr. –––––––––––––––––––

În consecință, judecătorul trebuie să răspundă personal pe ntru culpa sa, și nu statul. De
asemenea, trebuie să răspunde, în raport cu culpa, toți cei care au cerctat, anchetat, efectuat diferite
expertize, respectiv toți cei care au contribuit la soluționarea unui caz, pentru care statul este obligat
să acorde de spăgubiri, pentru erorile comise de agenții săi.

Prin urmare, legile trebuie concepute și reglementate, astfel încât să aibă un caracter preventiv,
descurajator.

În literatura de specialitate, sunt voci ce se opun ideii de prevenire, invocând următoa rele :

– criminalitatea este un fenomen social, care nu poate fi influențat;
– adevărata cauză a criminalității se află în organizarea bio -psihică a individului;
– delictele și crimele sunt creația sistemelor de justiție penală;
– eșecul luptei împotriva crimi nalității e datorat slăbiciunii politicii penale de sancționare. În
dezacord cu aceste opinii, noi avem în vedere, faptul că omul poate fi modelat prin

educație și schimbarea contextelor situaționale.

Trebuie luat în calcul, faptul că activitatea de prev enire are unele limite:

– nu pot fi prevăzute, în egală măsură, multitudinea actelor antisociale;
– costul social al unor modalități de prevenire este foarte ridicat;
– starea mentală de moment a unor delincvenți nu poate fi prevăzută;
– unele măsuri preventiv e nu pot fi aplicate, deoarece contravin unor valori sau obiceiuri
locale.
Unii autori consideră că prevenirea se realizează numai prin măsuri de ordin penal, în sensul că
pedeapsa are rol intimidant.

Aceeași autori, reprezentanți ai curentului neoclasi c al reacției sociale, consideră că pedeapsa,
îndeosebi cea severă, continuă să fie fundamentul prevenirii.

Pedeapsa penală, după cum se cunoaște, vizează următoarele scopuri:

21

– intimidarea membrilor comunității de a săvârși acte antisociale (idee pr eluată de la Platon și
continuată de pozitivismul italian);

– intimidarea delincventului condamnat, pentru a nu mai comite acte antisociale,

neutralizarea lui și pedagogia generală.

Aceste scopuri își ating ținta parțial, deoarece pedepsele pena le, sistemul de pedepse nu este
adaptat la condițiile economice, politice și sociale existente la un moment dat. În individualizarea și
aplicarea pedepselor nu se ține uneori seama de principiile individualizărri pedepselor, ci se recurge la
pedeapsa cu în chisoare pentru orice delict și individ, indiferent că este infractor primar sau recidivist, iar
mijloacele, metodele și condițiile de executare a pedepsei sunt prizoniere ale
unor vechi cutume – suferința fizică și psihică condamnatului.

Din aceste consid erente, pedeapsa nu -și atinge scopul. Alții susțin că sistemul represiv face

că prevenirea să nu fie realizabilă, numărul actelor antisociale crescând an de an.

Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, sistemul represiv, cu deficiențele lui, a fost ad optat din
necesitatea prevenirii actelor antisociale. Predominând o perioadă de timp pedepsele inumane, se impune
să sistemul de pedepse trebuie reformat potrivit stadiului actual al dezvoltării sociale și economice astfel
pe primul plan să fie pusă educaț ia, corijarea delincventului, pregătirea
pentru integrarea socială a acestuia, și nu izolarea de societate.

Oficial, tratamentele juridice inumane sunt interzise, dar în cursul anchetelor sau interiorul

închisorilor persistă cutume inumane, care nu vor d ispărea prea curând precum: rele tratamente
aplicate de polițiști celor aflați în anchetă, sau de către gardieni condamnaților ,,pedepsirea” prin
viol și supunerea la tot felul de perversiuni a condamnaților, pentru viol, pedofilie și incest, de
colegii de detenție ș.a.

Aceste stări de lucruri sunt constate prin diverse hotărâri judecătorești.
Reprezentanții societății civile, în special sociologii, au încercat să realizeze „antedelictum”
activități cu caracter social, în vederea prevenirii actelor del icvente, angrenând instituțiile statale,
prin derularea unor programe de prevenire, extinse pe perioada a două decenii.

Toate acestea au condus, în cele din urmă, la formularea unei definiții a prevenirii
criminalității.

Astfel: ,, prevenirea constă într -un ansamblu de măsuri social -economice, tehnico –
organizatorice, administrative, disciplinare și judiciar -educaționale luate de stat și organismele

22

neguvernamentale, ce au ca finalitate principală, limitarea posibilităților săvârșirii infracțiunilor.”
(77, p.178).

Din definiție rezultă că se au în vedere numai eventualele infracțiuni primare și nu recidiva, ce
face obiectul criminologiei clinice:

– măsuri de ordin penal, prin care se stabilesc reguli speciale, ca deținerea armelor letale fără
autorizați e, drogurilor, a căror încălcare atrage pedepsirea vinovaților;

– măsuri cu caracter educativ luate de instituții ale statului, ca parchetul, poliția ș.a.;
– măsuri de ocrotire a minorilor și persoanelor cu handicap;
– măsuri socio -economice de asigurare a un ui trai decent, tuturor membrilor societății;
– măsuri socio -economice de sprijinire a categoriilor sociale defavorizate, familiilor cu mulți

copii, celor care nu -și pot găsi un loc de muncă din motive obiective și altele.

Disputele din literatura de spec ialitate referitoare la prevenirea criminalități au condus la
apariția și formarea a două orientări, care necesită câteva observații.

O primă orientare, în care prevenirea presupune „totul” , adică ansamblul mijloacelor de
prevenire și combatere a criminal ității, începând de la pedeapsa aplicabilă celor vinovați de
comiterea faptelor antisociale și terminând cu repararea prejudiciului adus victimelor.

Această teorie nu poate fi acceptată, deoarece nu se au în vedere măsurile luate antefactum,
până la comit erea crimei sau delictului, de aici încolo se poate vorbi de prevenție prin intimidare, de
inhibarea celor tentați să comită vreun delict.

A doua teorie susține că prevenirea are loc până în momentul comiterii actului antisocial și
sancționării făptuitoru lui. Această teorie este simplistă, întrucât nu recunoaște caracterul preventiv,
descurajator, al acelor acțiuni, măsuri, metode și mijloace întreprinse sau realizate în timpul
săvârșirii delictului și postdelictum. După comiterea crimei sau delictului, se urmărește eficacitatea
sancțiunilor penale aplicate.

O clasificare răspândită și acceptată în literatura de specialitate este cea tripartită, în funcție de
momentul desfășurării acțiunilor, prevenirea poate fi: antedelictum, prevenirea prin intervenție ș i
prevenirea postdelictum.

Prevenirea antedelictum, înainte de comiterea faptei penale se realizează printr -o serie de
măsuri ce conduc la înlăturarea, totală sau parțială, a factorilor de risc . Aceste măsuri constau în
acțiuni cultural -educative și mora l-juridice realizate de familie, școală, comunitate, biserică, alte
instituiții de socializare și prin diverse mijloace tehnico -criminalistice de protecție a indivizilor, a
bunurilor și valorilor sociale. În acest sens, se acționează pentru reducerea riscu lui de victimizare în
rândul membrilor comunității sau „grupurilor țintă” (bătrâni, femei, minori ș.a.), fiind vizați
potențialii infractori și condițiile favorizante exogene. Această formă de prevenire se realizează

23

prin acțiuni de natură necoercitiv ă, concertate asupra cauzelor și factorilor, ce favorizează
producerea actelor antisociale, nu acționează asupra efectelor lor.

Prevenirea crimelor și delictelor prin combaterea genezei și identificarea caracteristicilor
generale specifice izvoarelor crim inalității este teza fundamentală a profesorului Tanoviceanu, care a
pledat pentru crearea unui sistem național, complex, capabil să reformeze sistemul socio -economic
și structura juridico -administrativă, prin înlăturarea acelor instituții și reguli dovedi te ca fiind
ineficiente în combaterea criminalității. El nu vine cu soluții pentru organizarea societății, dar a
formulat unele propuneri ca: apărarea drepturilor tradiționale privind asigurarea existenței;
asigurarea egalității în fața legilor; garantarea drepturilor, astfel încât eventualele inegalități sociale
sau economice să fie suportabile pentru toții indivizii.

Politica socială, economică, fiscală, practicată de guvernele postdecembriste au condus la
adâncirea inegalităților sociale și implicit la amplificarea delictelor. În acest sens, legislația în
materie fiscală prevede impozitarea tuturor veniturilor cu 16%, cu excepția pensiilor sub 1.000 lei,
sub pretextul că astfel se va diminua delictul de evaziune sau alte delicte ce îmbracă forma
economie i subterane.

Astfe, s -a încălcat deliberat principiul echității în materie fiscală, potrivit căruia cel ce
realizează venituri impozabile și deține mai multe bunuri impozabile sau taxabile, trebuie să
contribuie la bugetul public cu un impozit mai mare.

Politica de scutiri, eșalonări, reeșalonări în materie de impozite și taxe, este una tendențioasă,
ce a afectat bugetul public și nu a condus la diminuarea sau combaterea delictelor economice,
fiscale, bancare sau contra patrimoniului public și privat al s tatului sau unităților administrativ –
teritoriale.

Prevenirea prin intervenție vizează măsurile luate de instituțiilor statale, organele de poliție,
parchet și justiție, responsabile cu apărarea socială și siguranța indivizilor, în timpul producerii
delict ului, împotriva indivizilor ce au comis fapte antisociale.

Rolul principal în lupta împotriva crimei și criminalității, apărarea socială a indivizilor și
comunităților, în cadrul acestor instituții, îi revine poliției, care informează comunitățile despre
modalitățile de prevenire a victimizării, descoperă contravenienții și infractorii, înregistrează și
instrumentează cazurile de infracțiuni și contravenții.

Prevenirea posdelictum (după săvârșirea faptei) se realizează prin sancționarea, aplicarea de
pede pse infractorului, de instanțele judecătorești, instituții specializate ale statului.

Aplicarea pedepsei presupune izolarea individului de comunitatea din care face parte,
internarea lui într -un centru de educare, stabiliment, penitenciar și încadrarea în tr-un program
special de resocializare și reintegrarea socială.

24

Potrivit criminologului Denis Syabo (226, p.273) sunt trei tipuri de acțiuni de prevenire:

– măsuri menite să amelioreze condițiile de viață;
– măsuri de îmbunătățire a activității structur ilor și instituțiilor statului cu responsabilități în
lupta contra criminalității (poliție, justiție și sistemul execuțional penal);

– măsuri specifice serviciilor oferite delincvenților și defavorizaților sociali.

Din ansamblul teoriilor și definițiilor î n materie, rezultă că, prin prevenirea criminalității, se
urmărește:

– diminuarea și eliminarea cauzelor și condițiilor generatoare de acte antisociale;
– recuperarea morală și socială a tinerilor delicvenți.

Acestea se realizează prin socializare și resoci alizare, ce vizează ansamblu de măsuri juridice și
extrajuridic, ce vizează combaterea, înmulțirea și proliferarea actelor antisociale în diferite medii sociale.
În acest sens, se elaborează și se adoptă politici penale de natură să prevină și să combată c rimele și
delictele din societate, precum și programe și măsuri economice, sociale educaționale, care să vină în
sprijinul tinerilor și persoanelor defavorizate. Astfel, se asigură protecția și apărarea socială a
persoanelor fizice și juridice împotriva cr imelor și delictelor, restabilirea ordinei sociale și de drept,
repararea prejudiciilor, suferite de victime, sancționarea și pedepsirea delincvenților.

Așadar, prevenirea și combaterea criminalității are dublu caracter: social și juridic. Caracterul
social vizează identificarea factorilor și condițiilor generatoare de criminalitate și

comportamente delincvente, iar caracterul juridic, sistemul sancțiunilor, pedepselor și măsurilor de
reeducare și reinserție socială.

O definiție precisă trebuie să desemn eze clar acțiunile, măsurile, metodele și mijloacele de
prevenire, natura, obiectivele și scopul acestora.

În concepția noastră, prevenirea criminalității constituie un ansamblu de acțiuni, măsuri,
metode necoercitive și coercitive întreprinse în scopul r educerii probabilității comiterii faptelor
antisociale sau gravității acestora. Definiția propusă necesită unele explicații.

Pentru a califica caracterul necoercitiv al acțiunilor preventive, se impune a preciza faptul că
măsurile preventive nu sunt impus e voinței indivizilor, ce exclud orice acțiune represivă (reținerea,
arestarea, sancțiunea penală sau disciplinară).

Aceste acțiuni sunt derulate de familie, școală, biserică, mediul socio -profesional, alte instituții
și medii de socializare, ce constau î n măsuri de ordin educativ, medical, supraveghere, control și
asistență psihologică, pentru educarea și formarea socio -profesională a individului și pentru
descoperirea și acționarea asupra unor factori de risc individuali (nivelul scăzut al inteligenței,
atitudinii, aptitudinii ș.a).

25

Un rol important revine statului care, prin măsurile pe care le ia, trebuie să conducă la
eradicarea sărăciei, crearea de noi locuri de muncă, asigurarea unui trai decent. Acțiunile de acest fel
trebuie să aibă drept sc op, prevenirea crimelor și delictelor. Astfel, un ajutor economic sau financiar
dat unui individ, unei familiei sau comunității, pentru a atenua efectele unui dezastru (cutremur,
inundații, incendiu) sau sărăciei, nu poate fi considerat o măsură de preveni re a criminalității, chiar
dacă, în subsidiar, o astfel de măsură poate duce la abținerea tinerilor proveniți din aceste familii sau
comunități, să comită acte antisociale.

În practica activității de prevenire a criminalității, literatura de specialitate utilizează termeni,
ce definesc concepte, modalități, forme, metode și acțiuni de prevenție.

Astfel, este utilizat conceptul de prevenție integrată, ce presupune o acțiune concertată a
diferiților actori sociali, în activitatea de prevenire.

Dimensiunea termenului „integrat” vizează caracterul de globalitate al prevenției, luându -se în
calcul toate elementele faptului antisocial vizat (delictul, autorii, victimele, mediul social și rolul
autorităților), tipurile de prevenție posibile și numărul instanțelo r sociale, cu roluri specifice în zona
lor de competență. [253 p.538].

Prevenția integrată înseamnă nu o simplă combinare a prevenției sociale și situaționale, ci o
acțiune coerentă și conducere unitară a actorilor sociali participanți. La nivel central ș i social,
aceasta presupune descentralizarea activităților, acțiunilor și măsurilor de prevenire, în paralel cu
asigurarea coordonării lor, la nivel național și local. Atragerea populației și altor subsisteme sociale
în activitatea de prevenire, e o altă p articularitate a prevenirii integrate.

Prevenirea nu poate fi improvizată, ea presupune înțelegerea cauzelor materiale și umane
asupra cărora urmează să se ia măsuri, cercetarea meticuloasă a circumstanțelor ce încadrează
fenomenul antisocial, luarea în c alcul a mijloacelor cu care se acționează, rezultatelor și costurilor
acțiunii etc.

Prevenirea generală abordează educația în ansamblul ei și vizează factorii generatori ai
producerii unei fapte penale. Aceasta are în vedere ansamblul relațiilor sociale e xistente care, în
anumite circumstanțe, ar putea fi afectate prin conduita unor indivizi.

Prevenirea generală vizează două coordonate majore:

– prevenirea delincvenței juvenile;
– prevenirea delincvenței în general.

În ceea ce privește prima categorie se c onsideră, că reprezintă substanța prevenirii. Fundamentarea
acestui tip de prevenire are la bază ideea că personalitatea tinerilor, aflată în
formare, poate fi modificată și remodelată prin acțiuni educative, față de personalitatea adulților

26

ce este deja formată, nemaifiind sensibilă la educație, rămânând influențată de frica sancțiunii
penale.

Referitor la al doilea tip, prevenirea delincvenței în general, se susține că se realizează, numai
prin efectul intimidant al sancțiunii penale.

Prevenția s pecială vizează factorii ce au contribuit la comiterea unor fapte penale, care ar putea
deveni factori de risc.

Aceasta se realizează prin:

– educația „grupurilor țintă” , respectiv acelora ce prezintă un risc crescut de victimizare;
– educația potențialilor infractori.

27

1.2. Etiologia crimelor și delictelor, din perspectiva sociologiei și altor științe

A. Comte, considerat fondatorul sociologiei juridice, deoarece a conceput sociologia ca

„știință poz itivă a faptelor sociale ”, a manifestat o atitudine potrivnică dreptului subiectiv și
reglementărilor acestuia, pe care le consideră un „vestigiu metafizic imoral și anarhic” .

A pledat în stadiul pozitiv pentru dispariția dreptului în mod irevocabil întem eindu -și

doctrina sa pozitivistă, pornind de la două premise fundamentale:

– prin rațiunea sa, individul poate să proiecteze ordinea socială și morală viitoare, într -un

mod mai eficient decât a făcut -o tradiția;

– prin metoda sa empirică, întemeiată pe observație, știința e suverana a tot ceea ce este

rațional în societate.

Comte pornea de la deviza sa, că „nimeni nu are alt drept afară de acela de a -și îndeplini

mereu datoria” . Cu alte cuvinte, fiecare individ trebuie să aibă datorii față de toți, d ar nimeni
să nu aibă drepturi ca atare.

Acest punct de vedere este inexact, deoarece indivizii au drepturi, pe care trebuie să le

exercite cu bună credință, cum ar fi dreptul de proprietate, dreptul la viață, la integritate corporală,

etc. Aceste dreptu ri sunt drepturi absolute, în sensul că titularul acestora le exercită în mod direct,

fără a fi necesară intervenția altei persoane, prin urmare, toți ceilalți au obligația de a nu aduce
atingere, în nici un fel, acestor drepturi. Restrângerea unor dreptu ri și libertăți se realizează, în mod
excepțional, cu respectarea dispozițiilor constituționale, juridice și a documentelor internaționale ce
vizează drepturile omului.

Așadar, oricărui drept îi corespunde o obligație corelativă, respectiv, „ de a da”, „de a face”

și „de a nu face” ceva de natură să aducă atingere acelui drept.

În acest sens, legile prevăd diferite sancțiuni și pedepse, pentru cei ce comit infracțiuni contra
patrimoniului, vieții și libertății omului ș.a.

Dreptul obiectiv este o adevărat ă „ordine socială” arăta Comte care, prin metoda sa pozitivistă a
contribuit la apropierea dreptului de sociologie. Astfel, el, pe bună dreptate, considera
că legile și normele juridice trebuiesc extrase din experiență și nu din concepte
„a prior i” sau ,,metafizice”.

Într-adevăr, experiența își spune cuvântul și în această materie, în sensul că în elaborarea
legilor trebuie avut în vedere contextul social în care acestea produc efectele, iar acolo unde efectele
juridice nu sunt cele scontate, tre buie acționat rapid pentru modificarea, îmbunătățirea sau abrogarea
lor. În perioada de tranziție au fost elaborate legi, fără a se ține seama de experiența altor țări, ce au
trecut prin asemenea perioadă, unele din acestea s -au dovedit a fi

28

„foarte blânde” , în raport cu gravitatea faptelor comise.

Așa s -a ajuns, ca ordinea publică să fie tulburată de încăierări și răfuieli stradale, constituirea
de clanuri și grupări de tip mafiot, atacuri la comandă, jafuri, etc.

Apropierea dreptului de sociologie presupune ca dreptul să recepționeze mesajele date de
sociologie, prin metodele sale specifice privind starea și dinamica criminalității, despre factorii ce
favorizează criminalitatea și modalitățile de combaterea acesteia, ș.a.

Primele abordări etiologi ce de tip sociologic a crimelor și delictelor au fost grupate sub
denumirea generică de Școala franco -belgiană a mediului social , reprezentată de Lamberyt A. J.
Quetelet (1796 -1874) și Andre Michel (1802 -1866), ce au realizat o analiză statistică a acestor a.

Utilizând metode statistice și matematice în cercetarea influenței factorilor sociali și individuali în
etilogia criminalității, Quetelet a ajuns la unele concluzii, ce se cuvin a fi menționate.

O primă concluzie a fost aceea că, cea mai mare influenț ă în comiterea crimelor și delictelor ar
avea-o vârsta. În tinerețe se comit delicte prin violență contra persoanei, în timp ce odată cu
înaintarea în vârstă, acestea fac loc delictelor contra proprietății.

Studiind sub aspectul sexului, s -a apreciat că b ărbații sunt mai predispuși la comiterea
delictelor decât femeile, care au predilecție spre delicte contra proprietății.

Din punct de vedere al anotimpului, a observat că vara e prielnică comiterii delictelor contra
persoanei, în timp ce iarna ar fi anoti mpul propice comiterii delictelor contra proprietății.

Altă variabilă luată în calcul a fost eterogenitatea socială, rezultat al imigrării, generează
discriminare, inegalitate socială și violență.

Alt aspect vizat a fost profesia, apreciindu -se că are un impact asupra delictului comis.

Cercetările au evidențiat că sărăcia, ca efect al trecerii de la confort la disconfort, este o cauză
ce influențează comiterea delictelor, alături de alcoolism, altă cauză a criminalității.

Altă orientare sociologică, den umită Școala mediului social (școala lioneză) ai cărei fondatori
au fost A. Lacassagne (1843 -1924 ) și L. Manouvrier (1850 -1922), ce au promovat teoria, potrivit
căreia mediul social are un rol determinant în geneza criminalității. Această teorie susținea că
„societățile nu au decât criminalii, pe care îi merită” , în timp ce „mediul social este mediul de
cultură al criminalității, iar microbul este infractorul”.

Școala interpsihologică, reprezentată de Gabriel Tarde (1843 -1904), a promovat o teorie ce
face din sociologie o interpsihologie. Potrivit acestei teorii, socialul este guvernat de relațiile
psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitației. Indivizii, infractori de profesie sunt niște
paraziți sociali, poartă tatuaje ca semne de recunoaștere, deosebindu -se prin limbaj (argou) și prin
reguli de asociere.

29

Tarde, spre deosebire de Durkheim, nu percepea crima ca un fenomen normal al vieții sociale,
principala cauză a acesteia fiind imitația.

Orientarea biologică își are originea în evoluțio nismul lui Darwin, în concepția lui Morell asupra
degenerescenței, în studiile de fizionomie realizate de Lavataer, în studiile de fenologie ale lui Gall și
Spurzhein, precum și în lucrările alieniștilor Pritcnard Mandsley și altor cercetători.
Abordând pr oblema cauzelor comportamentului criminal Cesare Lombroso, în lucrarea

„Omul delincvent” , a formulat ideea că factorul cauzal multiplu se datorează unor motive biologice,
psihologice și de natură socială.

În primele apariții ale acestei lucrări, autorul a extins concepția lui Gall privind corelația dintre
anomaliile cutiei craniene, funcțiile creierului și alte trăsături ale individului, formulând ipoteza
atavismului evoluționist. Potrivit acestei ipoteze, la anumiți indivizi pot apare caracterele omului
primitiv și animalelor inferioare, sub forma unor „stigmate anatomice” (malformații) ale scheletului
și cutiei craniene. Aceste malformații, în special cele de natura atavică, cum ar fi asimetrie
bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomal ii ale urechilor, ochilor, nasului,
mâinilor, degetelor etc., constituie un criminal înnăscut, un individ cu puternice înclinații
criminogene, ce nu pot fi neutralizate prin acțiunea pozitivă a mediului (criminal înnăscut,
predestinat prin naștere). Spre s fârșitul vieții, Lombroso își revizuiește teoria „criminalului
înnăscut” , afirmând că delincvența este rezultatul uni complex de factori individuali (bilogici,
mentali) și sociali.

Enrico Ferri (1856 -1929), considerat drept fondatorul criminologiei sociol ogice, a emis teoria
sociologică multifactorială, potrivit căreia delictul este un fenomen complex, cu determinare fizică –
socială și bilogică, în modalități diferite, în funcție de particularitățile individului implicat, de locul
și timpul comiterii delict ului.

E. Ferri a grupat factorii criminogeni în trei categorii:

– factorii antropologici (endogeni);
– factorii fizici sau cosmo -telurici;
– factorii mediului social.

Factorii antropologici (endogeni) țin, în primul rând, de constituția organică și psihică a
delincventului și, în ultimul rând, de caracteristicile personale (vârstă, sex, profesie, etnie etc.).

Factorii de constituție organică a delincventului păstrează anomaliile fizice privind craniul,
creierul și corpul, iar cei ce țin de constituția psihi că reflectă atitudinile individuale, cum sunt
sentimentele, pasiunile, etc.

În funcție de acești factori criminalii sunt clasificați în două categorii: criminali înnăscuți

30

(născuți) și delincvenții alienați.

Referindu -se la constituția bilogică a individului, E. Ferri arăta că acesta are semnificație
redusă în comiterea crimei, rezultat al conexiunii continue a factorilor bilogici (fizici), psihici și
sociali. Individul, chiar dacă ar fi purtătorul unor stigmate fizice, nu va deveni, în mod necesa r sau
obligatoriu, criminal, dacă intervin anumite elemente de prevenire și fundamentarea morală al
fiecărui act. Delincvenții sunt lipsiți de afectivitate, au nivel moral scăzut, comportamentul agresiv
fiind parțial, ereditar sau dobândit, este fixat de i nterferențele impuse prin educație și

studiu, în temperamentul și experiența infantilă.

Delincvenții alienați sunt caracterizați de faptul că prezintă unele particularități, aflate în
dependență completă de anomalia mentală gravă, fapt pentru care sunt i ncapabili, să răspundă

pentru crimele lor. Delincvenții dominați de factorii biologici, datorită cărora sunt anulate voința

și puterea de înțelegere a acestora, nu trebuie pedepsiți, ci se va recurge la aplicarea unor sancțiuni
penale speciale fundament ate pe neutralizare.

Factorii fizici sau cosmo -telurici sunt climatul, anotimpurile, natura solului, condițiile

meteorologice etc., ce pot influența comportamentul uman.

Factorii mediului social, în cadrul cărora sunt incluse: densitatea popula ției, organizarea
economică și politică, familia, educația, alcoolismul, opinia publică ș.a. Acești factori sunt prezenți
în mediul în care trăiește individul, țin de lumea exterioară, au un caracter general și total

independent de structura interioară a delincventului.

În funcție de impactul factorilor de mediu asupra delincvenților, aceștia pot fi clasificați în

următoarele categorii: delincvenți obișnuiți, delincvenți de ocazie și criminali pasionali.

Delincvenții obișnuiți, a cărei existență e fund amentată pe comiterea delictelor, fiind angajați
permanent într -o acțiune sau inacțiune de natură ilicită. Ei sunt calificați astfel, datorită modului
special, în care concep să trăiască și să muncească adoptând, în același timp, și o conduită

delincventă și conștientă de încălcarea legii. Stările particulare congenitale ale acestei categorii de
delincvenți, așteaptă un moment prielnic în cadrul mediului social omogen, pentru a configura

conținutul concret al delictului. De aceea, în scopul prevenirii ac telor delincvente, se impune
adoptarea de măsuri remediabile de natură socială și economică.
Noua interpretare a lui E. Ferri e caracterizată de faptul că evidențiază rolul deosebit în

comiterea unui delict, alături de factorii antropologici, pe care îl dețin condițiile concrete de ordin
economic, politic, economic, juridic, administrativ și mediu, ce impun o continuitate în comiterea
unui delict, în contradicție cu unele schimbări ale conștiinței individuale. Comiterea delictului
devine o obișnuință, deoarece contextul în care se săvârșește, corespunde trăirii interioare ale
delincventului.

31

E. Ferri a întocmit hărți și statistici privind delictele, pe zone, caracterizând criminalitatea, ca
un fenomen social „de masă”.

Delincvenții de ocazie sunt indivizii care, datorită constituției lor biologice, condițiilor sociale
și de mediu, favorabile comiterii unui delict sau în raport cu propriile sale interese, devin
nefavorabile, nu pot rezista tentației, dând curs acțiunii sau inacțiunii ilicite. Acest tip de delincvent
exclude altă posibilitate de comitere a delictului, acționând numai dacă consideră că îl favorizează
condițiile.

Criminalii pasionali (din pasiune) revendică actul criminal ca o plăcere, făcându -se remarcați
prin pasiunea cu care partic ipă nemijlocit la comiterea acesteia. Delincventul este influențat de
factori contigenți într -o situație ocazională, devenind liber de orice acțiune, numai după comiterea
delictului.

Rafaelo Garofalo a abordat problema antropologiei criminale, considerând că geneza
criminalității e datorată mai multor cauze, din care unele sunt de natură ereditară (anomaliile
morale), iar altele provin din afara eredității (influențele sociale și influențele legilor).

Spre deosebire de Beccaria, Lombroso și Ferri, ce cons iderau că ereditatea fizică este singura
cauză a criminalității, Garofalo admite anomaliile morale ca fiind unica formă de antropologie
criminală, ce au generat în toate timpurile „delictul natural” , ca mod de comportament al unor
categorii de persoane. Ev oluția acestui delict are loc, pe fondul diminuării autorității familiale și
autorității instituțiilor statului, precum și printr -o creștere a independenței comportamentale a
indivizilor, care, de tineri, nesocotesc și încalcă interdicțiile și preceptele s ocio-familiale. Totodată,
un rol important în calificarea raporturilor inter -individuale îl joacă dimensiunile populației, în
cadrul căreia a existat și va continua să există delictul natural, în diferitele sale variabile. Anomaliile
morale deviază sentime ntele, în consecință și răspunderea indivizilor, care nu -și dau seama de ceea
ce fac, nu urmăresc cu voință să comită o faptă delictuală, prejudiciabilă. Este vorba de elementele
din deficiențele organice, ce dovedesc lipsa de responsabilitate față de acte le comise (boli psihice).
Datorită acestui fapt e necesar să se ia măsuri de preîntâmpinare a comiterii faptelor prejudiciabile,
nu de exercitare a constrângerilor, de orice fel, asupra individului.

Ca derivat unic al antropologiei criminale, devianța sen timentului moral este generată de
influența deosebită a mediului social, prin existența condițiilor de viață opuse sau favorabile
comiterii delictului. Pentru înlăturarea efectelor delictului natural existent în cadrul oricărei societăți,
aflată într -un an umit stadiu de dezvoltare, este necesar să se identifice trăsăturile, ce compun delictul
juridic, începând cu verificarea fiecărui criminal în parte. Astfel, se poate determina modelarea, în
raport cu necesitățile sociale existente și cu cele ale indivizil or.

32

Abordând problema influențelor mediului social, Garofalo a explicat atracția, pe care o
exercită psihologia și mediul înconjurător (habitatul degradant, migrațiile alternative) asupra

individului cu predispoziții în comiterea delictelor. Habitatu l supus degradării, însoțit de apariția

fenomenelor patologice, de amploarea și diversificarea crimelor și delictelor, de unele raporturi
zilnice contradictorii, de relațiile familiale, relații dintre familii, de relații dintre categorii sociale și
de co nstituirea unor zone cu amestec de populație, indică legătura dintre ritmul creșterii

delictelor și localizarea acestora, în spațiu, pe diferite trepte.

Max Weber (1864 -1920), sociolog german, a constituit sursa ecletismului său

filosofico -sociologic, î n orientarea principală regăsindu -se argumentarea factorului psihologic, față
de factorii istorici, sociali și economici.

El a gândit tipologic întreg cuprinsul de probleme al sociologiei. Noutatea și valoarea
tipologiei lui Weber provin din faptul că el abordează fenomenul puterii, din punct de vedere al
resortului, al motivării dominației și obedienței.

De asemenea, a căutat să argumenteze de ce valorile, ce acționează acțiunile indivizilor, odată
internalizate de aceștia, prin procesul de socializare, sunt mult mai eficace în asigurarea ordinii
sociale, decât normele impuse de factorii coercitivi, instituționalizați.

Cercetarea lumii spirituale a fost întreprinsă de savanți ca: I. Ungureanu, O. Bădina, V.
Juraviliov, V. Pascenco, A. Uledor, J. Toșcenco , Gh. Călia, G. Ianovskii etc.

Dintre savanții din Republica Moldova se remarcă, prin cercetări în domeniul cauzelor actelor
antisociale: A. ––––––––––––––––––––––––––––––– și alții.
Astfel, sava nții moldoveni au tratat direct și indirect o serie de probleme ale vieții sociale, între care
criminalitatea și problemele tineretului.

Criminologul american Thorstein Sellin, autor al lucrării „ Conflictul cultural și crima ” a emis
o teorie denumită teo ria conflictelor de cultură (teoria conflictelor culturale, teoria zonelor

33

culturale, teoria ecologică), potrivit căreia, în cadrul oricărei societăți, comiterea crimelor are loc pe
fondul existenței unor conflicte de cultură între indivizi sau grup uri de indivizi.

Conflictele de cultură sunt determinate de cauze sociale, cauze individuale și se află într -o
permanentă schimbare.

În viziunea lui Sellin, orice conflict cultural apare pe fondul deosebirilor de ordin etnic
profesional, religios social și vârstă.

Conflictele culturale apar sub forme și feluri diferite. Astfel, conflictele îmbracă forma conflictelor
individuale și conflictelor de cultură ale grupului. În ceea ce privește felurile acestora,

Sellin a identificat următoarele conflicte: con flicte de atitudine, conflicte de legi și conflicte de
coduri morale.

Teoriile sociologice despre geneza crimelor și delictelor, se caracterizează prin faptul că își
propun să explice starea și dinamica criminalității, prin intermediul structurilor, proce selor și
problemelor sociale. Astfel, delincvența e privită ca o violare normativă și ca o definiție socială,
aplicată acelor indivizi ce se deosebesc de marea majoritate a oamenilor.

În opinia lui Liska [157, p.12], teoriile sociologice pot fi grupate în :

– teorii normative;
– teorii relativiste;
– teorii ideologice.

Teoriile normative consideră devianța ca o abatere de la normele unei societăți sau grup social,
ca o violare a regulilor ce reglementează viața în colectivitate. În această categorii sunt iden tificate
două feluri de teorii: teorii structurale și teorii procesuale.

Teoriile structurale încearcă să pună în evidență că factori structurali sau mecanisme
structurale, ce acționează la nivelul întregii societăți, sunt generatori ai fenomenului de dev ianță.

Totodată, ele susțin că acest fenomen se poate datora unor schimbări intervenite la nivelul
întregului sistem social, ca urmare a trecerii de la o perioadă istorică la alta.

Emile Durkheim (1858 -1917) reprezentant de seamă a sociologiei franceze, este primul
sociolog care a analizat devianța dintr -o perspectivă structurală cu caracter macrosocial.

Studiind problematica devianței, în lucrarea „Diviziunea muncii sociale” , pentru prima dată a
folosit conceptul de anomie, preluat de la J.M. Guyau, ce -l aborda în alt sens.

A emis o teorie structurală denumită „teoria anomiei” , potrivit căreia anomia este starea de
dezordine sau perturbare normativă, ce împiedică indivizii să dezvolte conduite în funcție de repere
clare și precise (anomie de tip juridic ).

34

Aceste stări de dezorientare normativă apar frecvent, când are loc o trecere de la orânduire
socială la alta, fiind generate de conflictul dintre noile norme sociale și cele vechi, de contradicția
dintre scopurile acțiunii și normele ce o regle mentează.

Dacă normele de bază nu mai sunt funcționale, sunt suspendate, suntem în prezența unei stări
de anomie, fiind o veritabilă cauză a delincvenței. În acest context, indivizii nu au norme clare și
întâmpină dificultăți în raportarea lor la normele sociale, datorită „ruperii” solidarității sociale,
situație în care instituțiile de socializare nu mai pot asigura reglarea și integrarea normală în mediul
social a acestora. Aceste circumstanțe ce generează derută și dezordine în rândul indivizilor și
grupurilor sociale, determină amplificarea comportamentelor antisociale.

Durkeim concepea anomia ca fiind acea stare patologică, specifică societăților moderne, ce
împiedică diviziunea muncii sociale, să determine solidaritatea părților. Această stare se poa te
manifesta prin trei forme patologice ale diviziunii muncii sociale:

– crizele economice;
– antagonismul dintre muncă și capital;
– dislocarea științei ca întreg.

Crizele economice, manifestate prin absența reglării producției și ajustarea ei la consum,
generează o serie de falimente, care provoacă ruptura solidarității sociale, respectiv pierderea
pozițiilor sociale, de putere a unor indivizi, în favoarea altora. Starea de dereglare și dezordine
socială face ca anumiți indivizi să se afle pe o poziție infe rioară, celei pe care a avut -o. Aceștia nu se
mai supun regulilor impuse din afară, iar societatea este incapabilă de a se impune și a -i sancționa.
În această situație „ nu se știe ce este just sau injust, care sunt revendicările și speranțele legitime,
care sunt cele care întrec măsura” nejustificate, susține Durkheim, afirmând că în aceste momente
se „poate pretinde orice ”.

De asemenea, în contextul acestor crize, periodic apar crizele de supraproducție, determinate
de absența unor reguli ferme de stabili re a numărului de întreprinderi, astfel încât să poată fie
adaptată producția, la consum.

Durkheim aprecia drept criză și unele dereglări ce pot să apară în cazul unei creșteri rapide a
bunăstării. În acest caz, scara valorilor după care se reglează nevoi le indivizilor, se schimbă astfel,
încât unii ajungă să pretindă din ce în ce mai mult, fără a satisfăcuți niciodată.

Antagonismul dintre muncă și capital constituie o altă formă patologică a diviziunii sociale a
muncii, care se manifestă prin creșterea t ensiunilor dintre muncitori și patroni și, mai ales, în
pierderea identității muncitorului și transformarea acestuia într -un mecanism inert. În acest caz, este
vorba de o anomie determinată de pierderea solidarității și spiritului de cooperare în producție și de
o alienare impusă de înstrăinarea muncitorului de obiectivele sale.

35

Dislocarea științei e o formă patologică a anomiei „izolării” , ce se datorează specializării peste
măsură a oamenilor de știință, astfel încât nu mai este o Școală globală , ci doar ramuri specializate.
Datorită acestei dispersii și specializării excesive, oamenii de știință nu mai reușesc să aibă o
conștiință comună a obiectului lor de studiu.

Durkheim considera că anomia exprimată prin aceste forme patologice este o stare norm ală, în
raport cu stadiul de dezvoltare al societăților moderne, deoarece nu au fost încă realizate condițiile
de existență a solidarității organice, îndeosebi a acțiunii reglatoare interne a funcțiilor sociale. În
lucrarea sa „Sinuciderea” Durkheim, studi ind raporturile dintre rata sinuciderilor și crizele
economice, a analizat anomia în circumstanțe ce diferă de cele anterioare (anomie economică).

Falimentele sau perioadele de depresiune economică nu mai sunt caracteristice crizei, ci sunt
doar simple pe rturbații economice. Acest tip de anomie e caracterizată prin absența unor
reglementări de tip economic.

Sociologul american Robert Merton a avut o contribuție substanțială la reelaborarea conceptului de
anomie care, în concepția sa, este strâns legat de devianță. În lucrarea sa „Structura socială”, definind
anomia, a caracterizat -o ca fiind o stare în care legile, normele, regulile și prescripițiile sociale nu mai
produc efectele imperative restrictive, ci determină atitudinea de respingere și contrazicer ea lor prin
atitudini inconsecvente, arbitrare, contradictorii și delictuale.

Anomia este prezentată ca stare de „dezinstuționalizare”, determinată de ruptura între scopuri
și mijloace instituționale. În dezvoltarea acestei idei, a plecat de la premisa că , în orice societate
funcționează, inseparabil, două elemente principale ale structurii sociale și culturale:

– un set de scopuri și interese culturale considerate de toți membrii societății, ca fiind legitime,
la care pot aspira fiecare și care merită a fi realizate;

– un set de mijloace sau procedee acceptabile, permise sau instituționalizate cu caracter scris

sau nescris, prescriptiv sau proscriptiv.

Merton considera că stabilirea unor structuri sociale, care să corespundă unor cerințe minime de
moralita te, constituie condiția de bază a înlăturării criminalității. Inexistența unor norme sociale sau
slăbirea puterii, pentru individul care a sesizat aceasta stare, constituie ocazia de a încerca să -și

satisfacă interesele, prin încălcarea normelor generale de acțiune, a celor morale, prin acte de
indisciplină sau de natură delictuală.

Acțiunile imorale fac obiectul respingerii de societate, iar consecințele acestora pot fi limitate
sau înlăturate prin legi și norme existente. Reducerea puterii normelor lega le, determină realizarea
scopurilor prin mijloace ilicite, deoarece, prin aceasta, s -a creat posibilitatea ca faptele imorale să fie
comise fără limită.

36

Individul ce apreciază valorile sociale, obiectivele ce vor fi urmărite și mijloacele legale, prin
care poate ajunge la rezultatul propus, nu va reuși să obțină un rezultat pozitiv, nu va recurge la
metode ilicite, deoarece nu concepe să încalce regulile și normele morale, urmând să se
marginalizeze social să nu acționeze, cum sunt de exemplu alcoolici i, cerșetorii și drogații [250,
p.92].

Modul de concepere și executare a unei acțiuni sau inacțiuni dezvăluie nivelul de cultură al
individului și relația cu nivelul de cultură oferit de mediul social.

În limitele acestei culturi, delincventul are ca țel principal, obținerea de foloase proprii prin
orice mijloace, inclusiv prin cele de natură criminală. Prin urmare, starea și dinamica actelor
delincvente este în strânsă corelație cu un anumit grad de slăbire sau reducere a rolului social,
educativ al cult urii. Orice schimbare depinde de evoluția culturii, de modul în care un individ sau
grup de indivizi este receptiv și adoptă o conduită, în conformitate cu regulile impuse de familie și
societate. Familia trebuie să exercite un control total asupra membril or săi, să ia măsuri de
constrângere, pentru a limita orice încercare de abatere de la regulile impuse și a nu se ajunge la
consecințe nefaste pentru ea și membrii ei, în caz contrar se ajunge la anomia familială.

În raport de elementele menționate mai su s, Merton a identificat cinci categorii de indivizi:
conformiștii, inovatorii, ritualiștii, retrașii și rebelii.

Conformiștii sunt persoanele care acceptă valorile susținute social și posibilitățile conformiste
de a le realiza, indiferent dacă, sunt sau n u, încununate de succes. În această categorie se regăsește
majoritatea indivizilor, a căror aspirații stau la baza ordinii sociale.

Funcționarea vieții sociale își are fundamentul în conformitatea indivizilor. Nu există relații
sociale, în absența unui st rat de valori acceptate de indivizii ce interacționează între ei, aprecia

Merton [164, p.195]

Inovatorii sunt cei ce continuă să accepte valorile aprobate la scară socială, dar folosesc
mijloace ilegale de a -și realiza scopul. Această categorie de indivi zi se regăsesc în straturile sociale
favorizate și defavorizate. Cei din straturile de vârf, delincvenții cu ,,gulere albe” comit, în mare
parte, delicte de corupție (abuzuri, trafic de influență, luare de mită etc.), delicte de natură fiscală,
economică, electorală, ș.a., prin care au ajuns au ajuns aici și, prin care tind să -și mențină poziția și
influența în diferite structuri (politice, administrative, judiciare, sindicale etc.).

Majoritatea acestor delicte sunt cunoscute în rândul mediilor lor și nu n umai. Un număr extrem
de mic din autorii acestor delicte ajung în fața justiției, deoarece faptelor lor nu sunt probate din
diverse motive sau beneficiază de protecția unor autorități, la nivel local sau central.

Delictele comise de delincvenții din strat urile inferioare fac parte din cele contra patrimoniului
(furturi, tâlhării), dar și delicte, de natura celor de mai sus, la scară redusă.

37

În opinia lui Merton, devianța apare ca ceva ,,normal” , un răspuns firesc la o presiune
culturală, ce pune accen tul pe succesul de natură pecuniară, în absența unui acces limitat la
mijloacele convenționale și legitime de a -l realiza și existența unui sistem prea rigid al structurii de
clasă, ce nu permite accesul tuturor la mijloacele legitime. Astfel, inovatorii s unt priviți ca rezultat al
socializării imperfecte a indivizilor, organizării deficitare a structurii de clasă.

Ritualiștii sunt acele persoane ce se conformează standardelor acceptate la scară socială, cu
toate că omit valorile conținute ale acestor stan darde. Ei respectă regulile într -o manieră forțată, fără
a avea un scop clar.

Din această categorie fac parte persoane, ce se dedică unor activități monotone, chiar dacă
acestea nu au perspective pentru carieră și nu oferă multe recompense (ex. personalul muncitor),
fiind considerate deviante, deoarece se abat de la modelul cultural dominant, ce impulsionează
indivizii să urce pe scara mobilității sociale.

Merton consideră că ritualiștii provin din clasele defavorizate și cele mijlocii, în care părinții
exercită presiuni asupra copiilor, pentru a se conforma la mijloace, în care succesul reprezintă un
obiectiv greu de atins [164, p.205].

Altă categorie sunt retrașii, cei ce au abandonat complet viziunea competitivă, prin respingerea
valorilor dominante și mijloacelor instituționale, considerați membri fictivi ai societății (vagabonzii,
alcoolicii, dependenții de droguri ș.a). Când retrașii sunt priviți sub aspectul presiunilor exercitate de
structura socială, se consideră că au asimilat scopurile culturale , dar mijloacele instituționalizate nu
au obținut succesul dorit. Retrașii apar ca produs al propriilor eșecuri constante, pe care le -au avut în
realizarea scopurilor prin mijloace legitime și incapacității de a utiliza căi ilegitime, datorită
internalizăr ii interdicției de a comporta de o manieră, ce nu este socialmente permisă.

Singura soluție de soluționare a acestui conflict este asocialitatea [211, p.105].

Alt individ considerat ca deviant în viața reală ar fi evazionistul, care nu crede nici în sco puri
și nici în norme. Merton [164, p.209] considera că evazioniștii „pot gravita către centre unde vin în
contact cu alți devianți și, deși nu pot împărtăși valorile subculturii acestor grupuri deviante,
formele lor de adaptare sunt, mai degrabă, complet private și izolate, decât unificate sub egida
aceluiași cod cultural”.

Ultima categorie o formează rebelii (răzvrătiții), cei ce resping valorile și mijloacele existente,
dorind în mod activ să le înlocuiască cu altele noi. Ei consideră că sistemul instit uțional este un
obstacol în calea unor aspirații și obiective legitime. În această categorie, intră membrii unor grupuri
politice radicale, interesate în schimbarea sistemului social.

38

Abordând criminalitatea în raport cu structura socială, Merton ar ăta că evoluția acesteia trece
prin diferite faze, ce depind direct de planul structural al societății, orice evoluție a crimei fiind
rezultatul reducerii puterilor normelor sociale și legilor, în capitalismul de consum această
dependință având caracter co ndițional.

Combaterea delincvenței obișnuite se poate realiza prin reorganizarea instituțiilor și tradițiilor
existente (reducând sărăcia, conflictele, bolile), iar reducerea delincvenței ocazionale poate avea loc,
prin evitarea contradicțiilor ce pot să intervină între norme, diminuându -se implicit interesele
individuale opuse.

– crima (infracțiunea) subminează încrederea indivizilor în capacității autorității de a le garanta
securitate și protecție;

– infracțiunile și delictele penale împiedică funcționar ea dezirabilă și predictibilă a vieții
sociale, atentând la exigențele de ordine;

– „costurile” economice și social -umane ale infracțiunilor sunt ridicate.

Același autor arată că amploarea și intensificarea fenomenului de criminalitate, „coloratura”
specif ică diferitelor delicte și crime, obligă la luarea în considerare a diferitelor dimensiuni, ce
caracterizează evoluția sa în diverse contexte culturale și normative, dintre care, mai importante
sunt: dimensiunea statistică; dimensiunea juridică; dimensiune a sociologică; dimensiunea
prospectivă; dimensiunea psihologică; dimensiunea economică sau „costul” crimei.

Din acest punct de vedere, în demersul nostru am avut în vedere aceste dimensiuni, fără care
nu poate fi analizat un fenomen complex, cum e crimina litatea.

39

1.3. Abordarea juridică și criminologică crimelor și delictelor

Despre cercetări în domeniul crimei și criminalității se poate vorbi începând cu

sec. XVIII, derulate sunt influența luminismului. Opera lui Cesare Beccaria „Despre delicte și
pedepse” (1764) se înscrie pe linia gândirii lui Montesquieu, a cărei lucrare ,,Despre spiritul
legilor” , apărută în anul 1748, e considerată piatra de temelie a dreptului penal și criminologiei.

Cesare Beccaria a emis primele idei despr e delicte și pedepsele aplicate. Astfel, a militat
pentru preocuparea statului privind identificarea celor mai performante măsuri de pedepsire și
reeducare a delincventului. Referindu -se la normele de drept, a considerat că acestea trebuie să se
afle în st rânsă legătură cu regulile economice și sociale. Apariția lucrării creează polemici, ce
angajează întreaga structură socială și provoacă reacții potrivnice ale autorităților, ce judecau
delictele și aplicau pedepse, fără o orientare constantă. Constatând a stfel de stări de lucruri, Beccaria
a încercat să clasifice și să explice delictele printr -o serie de determinări istorice, sociale, politice,
ideologice culturale și logice. Modul de abordare a acestor probleme și stăruința depusă au pus capăt
intervenții lor necalificate în comportamentul uman, prin înlocuirea opiniilor inoperante cu concepte
științifice, psihologice, juridice sau sociologice despre cauzele ce au determinat sau favorizat
comiterea delictului sau crimei. Cunoașterea acestor cauze este impor tantă, pentru că sunt
dezvăluite, printre altele, gândirea, capacitatea de analiză și acțiune a delincventului. Fundamentele
specifice teoriei lui Beccaria, vizează, în principal, obligarea statului la participarea directă în
reformarea socială a persoanei condamnate și implicit constituirea unei științe sociale, ce va adopta
noi metode de gândire – criminologia ce va apare mai târziu, prin grija lui Gabriele Garofallo. La
baza orientării către această disciplină, au stat principiile privind ordinea normati vă, juridică și
principiile pedepselor.

Din abordarea metodologică a ordinii normative și juridice se desprind două principii:

– principiul prezumției de nevinovăție;
– principiul egalității oamenilor în fața legii.

Principiul prezumției de vinovăție a fos t conceput, astfel încât persoana să nu fie obligată să
facă dovada nevinovăției, această obligație să revină statului care, prin autoritățile sale, avea
obligația de a supraveghea respectarea principiului. Principiu astfel formulat va fi preluat de toate
legislațiile penale, omul fiind considerat nevinovat, până când nu este emisă o hotărâre de
condamnare definitivă.

Principiul egalității oamenilor în fața legii presupune eliminarea tuturor formelor de
discriminare, orice raportare a acțiunii sau inacțiun ii individului la dispozițiile normei nu se poate
exprima, decât prin aplicarea egală a legii față de toți oamenii, care trebuie să fie egali în

40

fața legii și autorităților publice, fără nici un fel de privilegii sau discriminări.

Mircea Djuvara (18 86-1944) este considerat de Georgio Del Vechio (103, p.166) că „este mai
presus de toți … cei care, prin vastitatea și profunzimea încercărilor sale, trebuie să fie recunoscut
nu numai că e cel mai mare gânditor român, dar și unul dintre cei mai mari gân ditori contemporani
în domeniul Filosofiei juridice”, care, deși „format pe baze neokantiene, se depărtează totuși de
formalismul neokantian printr -o analiză profundă și originală a dreptului viu”.

În lucrarea ,, Teoria generală a dreptului – Drept rațional, izvoare și drept pozitiv ”

[78, p.67], Mircea Djuvara relevă dimensiunea socială a dreptului, faptul că realitatea juridică, în
esența ei, implică subiecte de drept, drepturi și obligații, activități ce formează obiectul juridic al
acestor d repturi și obligații, sancțiunea juridică recunoscută, prin stabilirea unor obligații juridice.
Dreptul arată actele permise, interzise sau impuse, în baza ideii de justiție și societate.

Ion Tanoviceanu, considerat ,, părintele dreptului penal ”, fost prof esor de drept penal și
procedură penală, s -a preocupat de structurarea și întărirea interpretării originale a legii penale, prin
renunțarea la vechile compilații și adnotări și de adaptarea permanentă a legislației penale la
condițiile socio -economice în c ontinuă schimbare.

Cauzele ce generează crima și mărește numărul infractorilor, formulate de Tanoviceanu, ar fi
blândețea legilor penale, iar printre factorii determinanți se numără corupția și indulgența
nejustificată a magistraților.

Ideile lui Tanovic eanu cu privire la cauzele criminalității, nu pot fi ignorate. Este știut faptul că
în perioada imediat următoare Loviturii de Stat din Decembrie 1989 , s-au amplificat și diversificat
vertiginos numărul crimelor și delictelor, pe fondul inexistenței unor a cte normative, unor pedepse și
sancțiuni ineficiente, dar și datorită corupției existente în administrația statului, inclusiv în justiție.
Dacă eminentul profesor vorbea despre ,, indulgența magistrațilo r”, ca un factor determinat al
criminalității, noi cre dem că această ,,indulgență” își are fundamentul în corupție, nu convingerea
formată pe bază de probe, că în viitor delincventul în cauză nu va mai comite acțiuni sau acțiuni
ilicite.

41

În cuprinsul lucrării sunt utilizați termeni ca crimă, d elict, criminalitate și criminal, ce pot
genera confuzie, în special de alți specialiști decât cei din lumea dreptului și sociologiei, din acest
motiv se impune să facem unele precizări în această materie.

În ceea ce privește noțiunile de crimă și delict, pe care urmează să le utilizăm, pe tot parcursul
demersului se impun unele explicații, privind contextul în care au fost formulate și accepțiunile lor.

Termenul crimă provine din grecescul krimen, ce avea înțelesul de „a judeca”, de „a alege”,
„a separa” .

Cuvântul a fost preluat în latină sub forma crimen ( -inis), ce însemna la origine „decizie
judiciară”, iar în latina clasică termenul crimen capătă sensul de acuzație.

Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim, ca fiind „un act ce vatămă stările pu ternice ale
conștiinței comune” .

Noțiunea de crimă îmbracă trei (accepțiuni) posibile:

– sensul comun;
– dimensiunea penală;
– dimensiunea criminologică .

Sensul comun al crimei este dat de faptul că, semnifică o infracțiune săvârșită cu intenție
contra vie ții persoanei ca: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav sau pruncuciderea.

Tot astfel, prin extensie, această noțiune e utilizată în cazul unor infracțiuni care au alt obiect
principal, dar ca urmare a acestora, a rezultat decesul victimei cum ar fi:

– lovituri cauzatoare de moarte;
– violul urmat de moartea persoanei;
– tâlhărie urmată de moartea persoanei.

Noțiunea de crimă este utilizată, în limbajul curent, în mass -media, în diferite opere literare,
pentru a desemna o faptă deosebit de gravă, în principal, de natura celor de mai sus, dar și alte fapte
penale, cum ar fi:

– faptele de corupție;
– terorismul;
– uciderea din culpă;
– infracțiuni contra siguranței statului ș.a.

Dimensiunea penală a crimei este dată de semnificația unei infracțiune gra ve, pentru care legea
penală prevede pedepse diferite și anumite proceduri, în raport cu celelalte infracțiuni.

42

În raport de gravitatea faptei, acest sens e dat de împărțirea infracțiunii în crime, delicte și
contravenții ( sistemul triparit ).

Siste mul tripartit a fost, pentru prima dată consacrat de vechiul drept francez, din anul 1791,

în Codul penal al Revoluției Franceze (cunoscut de Codul lui Brumar), menținut de legislația penală
din 1810 (Codul lui Napoleon), fiind preluat de marea majoritate a legislațiilor europene la începutul
sec. XIX.

Crimele erau infracțiunile cele mai grave (infracțiunea de omor, infracțiunea contra statului,
alte fapte de gravitate deosebită), iar delictele erau considerate infracțiuni mai ușoare (infracțiuni de
furt, înșelăciune, lovire, vătămare). Contravențiile erau considerate cele mai ușoare, fiind
sancționate cu închisoare polițienească sau amendă. Acest sistem a durat până în anul1954, când au
fost eliminate contravențiile din sfera dreptului penal, fiind adopt at sistemul bipartit, prin menținerea
crimelor și delictelor în această sferă. La sistemul tripartit au renunțat și alte țări, aproape de sfârșitul
sec. XX, fiind menținut în prezent de Franța, Grecia, San -Marino, Belgia și Luxemburg.

Crima, ca fenomen s ocial, este estimată în funcție de valorile sociale pe care le violează,
capătă o dimensiune juridică prin normele generând o serie de efecte și consecințe cu caracter
punitiv. Astfel, normele penale cuprind dispoziții, prin care sunt descrise faptele anti sociale ce
constituie infracțiuni, sancțiunile și pedepsele aplicabile celor ce le -au comis.

În prezent, în Codul penal , faptele incriminate sunt denumite infracțiuni, gravitatea lor fiind
dată de valorile sociale lezate, natura și limitele pedepsei prev ăzută de normele ce le consacră ș.a.
Toate acțiunile sau inacțiunile ilicite ale persoanelor fizice și juridice, trebuie prevăzute ca fiind
crime sau delicte, după caz, și sancționate ca atare.

Unde nu există lege sunt încălcate drepturile și libertățile oamenilor. Un exemplu în acest sens
îl constituie un act normativ, prin care se interzicea punerea în vânzare a produselor contrafăcute,
piratate etc., care, potrivit propriilor dispoziții, urma să intre în vigoare după 60 ? de zile de la
publicarea în Moni torul Oficial. În timpul rămas de la publicarea actului normativ, până la intrarea
în vigoare, vânzarea discurilor, casetelor audio piratate de indivizi, în cunoștință de cauză că
săvârșeau o faptă ce aducea atingere dreptului de proprietate intelectuală, dar care nu era incriminată
încă. Prin urmare, observăm că indivizii delincvenți acționează, deliberat, sunt conștienți că produc
prejudicii și poartă întreaga responsabilitate a activității lor infracționale.

Responsabilitatea pentru delictul comis de in divid și implicarea societății pentru asigurarea
unor condiții normale de viață, prin adoptarea unor măsuri de reformare a delincventului, a fost

43

ideea principală a lui Raffaele Garofalo (1854 -1934), în lucrările sale dintre care menționăm
„Criminolog ie”, „Solidaritatea socială”, „Tentativă criminală prin mijloace insuficiente ” ș.a.

Abordând problema influenței legilor asupra comportamentelor indivizilor normali, Garofalo a
explicat că acestea depind de modul în care aceștia percep și își reprezintă i nterdicțiile și
permisivitățile prevăzute de normele legale (pe lângă apartenența la un grup social și dobândirea
unui grad de cultură). Degradarea comportamentului sub influența anomaliilor morale poate suporta
unele modificări ivit, ca urmare a efectelor legii, chiar și când delincventul se află sub supraveghere.
Comportamentele oscilante în societate ale indivizilor sunt influențate de legi, în funcție de regimul
politic existent, perceptele religioase, de excesul sau influența atitudinilor globale. Aces t
comportament este expresia reprezentării directe a unui determinism, a unei cauzalități sociale pe
care o poate exprima adecvat, numai atitudinea individului față de normele legale.

Potrivit legii penale, pentru a atrage răspunderea penală a individului , este necesar ca fapta
comisă să întrunească următoarele elemente constitutive ale infracțiuni:

– să prezinte pericol social;
– să fie săvârșită cu vinovăție;
– să fie prevăzută de legea penală.

Fapta delincventului reprezintă un pericol social, deoarece pu ne în pericol valorile sociale, a
căror integritate și siguranță e condiționată de desfășurarea normală a relațiilor sociale.

Periculoase pentru societate sunt, în general, toate acțiunile sau inacțiunile prin care încalcă
normele juridice și împiedică no rmala desfășurarea a relațiilor sociale statornicită prin dispozițiile
legii. În înțelesul legii penale, periculoase pentru societate sunt faptele care lezează sau pun în
pericol cele mai importante valori ocrotite de legea penală

Pericolul social al infr acțiunii, constituie criteriul fundamental al incriminării.

În individualizarea pericolului social al faptei, un criteriu important îl are valoarea socială
vătămată, leziunea sau pericolul creat acesteia. În legătură cu „ caracterul imprecis și inexact,
capabil să dea naștere la arbitrar” al pericolului social susținut de autor, se impun precizări.

După felul aprecierii, pericolul social se prezintă în forma abstractă și în formă concretă.

Pericolul abstract este cel apreciat de legiuitor, prin incriminar ea unui tip de infracțiune, ce
este reflectat în natura și limitele pedepsei. Gradul de pericol social abstract al unei fapte este
susceptibil de schimbările social -economice.

Gradul de pericol social al unei infracțiuni:

– poate să scadă, prin micșorarea limitelor pedepsei;
– poate fi redus astfel încât fapta este scoasă din sfera penalului;

44

– poate fi mărit dacă împrejurările duc la concluzia că fapta comisă în aceste circumstanțe
devine primejdioasă pentru societate.

Pericolul social concret e aprec iat de instanțele de judecată, cu prilejul judecării cauzei, când
se poate pune problema arbitrarului. Sunt semnalate cazuri când instanțe de judecată au pus în
libertate și judecat persoane, ce s -au dovedit a fi infractori periculoși sau pedeapsa aplicată a fost
destul de blândă. Toate infracțiunile prezintă pericol social, dar gradul de periculozitate diferă de la
o infracțiune la alta, în funcție de importanța valorii sociale lezate și limitele pedepsei prevăzute de
legea penală. Dacă este vorba de o fap tă de omor, această este o infracțiune mai gravă, comparativ
cu infracțiunea de ucidere din culpă sau infracțiunea de furt.

Alt aspect al abordării juridice al infracțiunilor de crimă și delicte este cel al definirii unor
criterii certe, gruparea acestora , în vederea identificării caracteristicile lor generale și specifice.

Codul penal – partea specială prevede 10 categorii de delicte (infracțiuni) – ce sunt grupate
după acțiunile și inacțiunile ce lezează același tip de relații și valori, din care menți onăm:

– delictele ce aduc atingere siguranței statului:
– trădarea (art. –);
– trădarea p rin ajutarea inamicului (art. –);
– acțiunile duș mănoase contra statului (art. –-) ș.a.;
– delicte contra persoanei:
– omorul (art. –);
– omorul calificat (art. –);
– omorul deosebit de grav (art. –-);
– pruncuciderea (art. –) etc.;
– delicte contra libertății persoanei:
– lipsirea de libert ate în mod ilegal (art. –-);
– sclavia ( art. –) ș.a.;
– delicte privitoare la viața sexuală:
– violul (art. –-);
– actul sexual cu u n minor (art. –-) etc.;
– delicte contra patrimoniului:
– furtul (art. –-);
– furtul calificat (art. –-);
– tâlhăria (art. –-) etc.;
– alte delicte.

Gruparea delictelor după aceste criterii e criticabilă, deoarece pe primul plan se pune, nu

45

persoan a, ci siguranța statului, or cea mai importantă valoare socială nu poate fi decât omul, prin
urmare, normele penale trebuie să acorde, și sub acest aspect, prioritate în cadrul grupării și
clasificării delictelor.

Vorbim mereu că omul este valoarea suprem ă în societate.

Încă odată se confirmă, faptul că grija guvernanților este de a edita legi, în primul rând, pentru a -și
apăra pozițiile privilegiate, sub pretextul apărării siguranței naționale. De exemplu, delictul de

„trădare” prevăzut la art. –- este pedepsit cu detențiunea pe v iață sau cu închisoarea de la –, la

– de ani și interzicerea unor drepturi, în timp ce omorul este pedepsit cu închisoarea de la –, la

– de ani și interzicerea unor drepturi. La fel se pedepsește atentatul, ce pune în pericol siguranța
statului.

În perioada analizată au fost editate legi și alte acte normative îndoielnice, care au generat și
favorizat acțiunile și inacțiunile, prin intermediul cărora unii indivizi au comis delicte, începând de la
cele ușoare până la c ele deosebit de grave, cum sunt delictele contra persoanei, contra patrimoniului,
îndeosebi cel public. Un exemplu în acest sens a fost vechea lege a adopțiilor și o serie de acte normative
ce au reglementat achizițiile publice, lucrările publice, impozite le și taxele.

. După mai bine de 20 de ani, avem un nou cod penal, dar nu avem încă un cod de procedură
penală, care să constituie cu adevărat un instrument modern de prevenire și combatere a crimelor și
delictelor.

46

Aici est e problema ce trebuie discutată, astfel încât una este să ai o democrație consolidată și
cu legi proprii și alta să ai o democrație firavă, cu o administrație și justiție ineficientă, cu unii
demnitari, magistrați și funcționari corupți, cu legi de import, neadaptate condițiilor
sociale,economice existente.

,,Legile trebuie să fie potrivite cu condițiile fizice ale țării: cu clima: rece, caldă sau
temperată, cu calitatea solului, cu așezarea, cu întinderea sa, cu felul de viață al popoarelor,
plugari, vână tori sau păstori, cu gradul de libertate pe care orânduirea statului o poate îngădui, cu
religia locuitorilor, cu înclinările, cu bogățiile, cu numărul, cu negoțul, cu moravurile, cu
deprinderile lor”.

Pentru ca o faptă să constituie infracțiune, pe lângă pericolul social, se cere trăsătura esențială
a vinovăției, fără care nu se pune problema existenței infracțiunii și răspunderii penale.

Vinovăția se poate manifesta sub orice formă normativă, consacrată de legea penală,
reprezentând expresii sintetice a le diferitelor manifestări ale atitudinii psihice a delincventului, față
de acțiunea sau inacțiunea ilicită și urmările acesteia. Atitudinea delincventului se poate manifesta
sub forma intenției sau culpei.

Aceste forme se definesc prin două elemente: un element de conștiință (factorul intelectiv, de
prevedere, de reprezentare și elementul voință (factorul volitiv). Între aceste elemente există o

47

strânsă conexiune, actul de voință corelându -se permanent cel de conștiință.

Ultimă trăsătură esențială a infracțiunii este cea a prevederii faptei în legea penală. Pentru
prevenirea și combaterea criminalității, prin mijloace de drept penal, faptele ce prezintă pericol
social trebuie prevăzute ca infracțiuni, de legea penală. Dacă f apta nu este prevăzută de legea penală,
punerea în discuție a celorlalte trăsături ale infracțiunii nu prezintă interes.

Distincția dintre „ fapta prevăzută” de „legea penală” și „infracțiune ” este considerată de un
autor [302, p.127] ca fiind artificială , iar noțiunea „ pericolul social ” ca „o noțiune imprecisă,
inexactă, capabilă să dea naștere la arbitrar” .

O astfel de opinie nu poate fi acceptată din mai multe considerente. Înțelegerea reglementărilor
din Codul penal și aplicarea corectă a legii fac ne cesare, conștientizarea deosebirilor existente între
noțiunile „ faptă prevăzută de legea penală ”, „infracțiune” și ,,faptă penală ”, cu care operează
legislația și literatura de specialitate. Astfel, sintagmele „ infracțiune ”, „faptă penală ” au același
sens, aceeași semnificație juridico -penală, în sensul că acestea constituie o faptă ce prezintă pericol
social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Cu alte cuvinte este vorba de o faptă ce întrunește trăsăturile esențiale ale i nfracțiunii
prevăzute de art. – din Codul penal.

Sintagma „ fapta prevăzută de legea penală” are o arie mai întinsă decât conceptul de
„infracțiune ”. Pentru ca o faptă să intre sub incidența penală, să devină infracțiune (faptă penală),
trebuie să întrunească și trăsăt ura vinovăției. Dacă nu există vinovăție, faptă rămâne ca fiind
prevăzută de legea penală, fără a fi infracțiune.

În acest sens, dispozițiile art. –- din Codul penal prevăd: ,,Nu constituie infracțiune fapta,
prevăzută de legea penală, săvârșită în stare de legitimă apărare.”

În consecință, fapta comisă în legitimă apărare rămâne o faptă prevăzută de legea penală, dar
lipsindu -i vinovăția, aceasta nu are caracter penal.

Lipsa unuia din elementele constitutive ale infracțiunii conduce la inexistența aces teia.
„Nullum crimen sine lege ”, „nulla poena sine lege ” – principiul legalității pedepsei este

consacrat în legislația penală, în sistemele de drept moderne fiind garantul respectării drepturilor și
libertăților omului.

Obiectul delictului, denumit și o biectul social juridic, îl constituie valorile sociale apărate de
legea penală, care sunt lezate prin săvârșirea faptei antisociale de natură penală. Acesta prezintă
interes, în primul rând, pentru determinarea gravității faptei penale.

Cu cât valorile so ciale lezate sunt mai importante, cu atât fapta penală devine mai periculoasă

(ex.: violul e faptă penală mai periculoasă decât furtul).

Pe lângă obiectul delictului, la determinarea gravității faptei se iau în calcul forma de

48

vinovăție, modul și co ndițiile de săvârșire a faptei, mobilul acesteia ș.a.

Subiectul delictului poate fi persoana fizică sau juridică ce săvârșește o acțiune sau inacțiune
ilicită, subiect activ, pentru care trebuie să răspundă penal și cea care suferă consecințele negative
ale acesteia (subiectul pasiv).

Subiectul activ al acțiunii sau inacțiunii ilicite de natură penală (infracțiune) este cel ce
săvârșește oricare dintre faptele, pe care legea le pedepsește, ca tentativă sau infracțiune consumată
și participarea în calitate de autor, instigator sau complice, la comiterea lor.

Vârsta cerută de lege este importantă, deoarece numai persoana ce a atins o anumită vârstă, e
considerată ca având facultățile psihice, ce -i permit să -și dea seama de consecințele acțiunilor sau
inacți unilor sale, stăpânirea de sine necesară. Potrivit art. – din Co dul penal , nu constituie
infracțiune faptă săvârșită de un minor, care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale,
pentru a răspunde penal.

În literatura de specialitate, re sponsabilitatea, denumită capacitate penală sau imputabilitate,
constituie una din premisele vinovăției. Persoana este responsabilă când are aptitudinea de a -și da
seama de semnificația și valoarea acțiunilor sau inacțiunilor, pe care le poate stăpâni și d irija.
Persoană fizică (minorul) devine responsabilă la împlinirea vârstei de 16 ani, în sensul că
dobândește facultatea de a -și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale, de a le putea stăpâni și dirija.
Responsabilitatea se prezumă, iar discernământul t rebuie să fie dovedit.

Numai persoana responsabilă, ce a săvârșit cu vinovăție o acțiune sau inacțiune de natură
penală, este trasă la răspundere penală.

Libertatea de gândire (hotărâre) presupune posibilitatea individului de a -și determina liber
voința de a delibera și hotărî cum dorește, fără intervenția vreunei constrângeri exterioare.

Libertatea de acțiune semnifică posibilitatea individului de a acționa potrivit voinței sale, fără
să fie supus unei constrângeri fizice. Numai în aceste condiții, indi vidul devine delincvent, fiind
obligat să răspundă pentru acțiunile sau inacțiunile sale ilicite.

Latura obiectivă este elementul acțiunii sau inacțiunii de natură penală, ce relevă o anumită
atitudine a delincventului față de valorile sociale apărate de legea penală, împreună cu urmările pe
care le produce, prin lezarea acestor valori.

Acțiunea sau inacțiunea reprezintă un act exterior, o activitate materială, fără care nu se pune
problema existenței faptei penale. Acțiunea delincventului este legată, în general, de o normă cu
caracter prohibitiv, prin care sunt interzise activități, ca: interzicerea furtului, lovirii, omorului etc.
Cele mai multe fapte ilicite cu caracter penal se comit prin acțiune, deoarece legiuitorul, apărând
valorile sociale prevăzu te de legea penală, interzice lezarea acestora.

Inacțiunea însemnă a nu face ceea ce este impus, ceea ce este ordonat prin lege.

49

Astfel, încălcarea normei prin care impune obligația de ,,a face ceva” , obligă destinatarul la o
anumită comportare, în v ederea apărării unor valori sociale (obligația de a da ajutor celui aflat în
primejdie, de a ajuta familia, de a denunța o anumită faptă penală etc.).

Rezultatul acțiunii sau inacțiunii poate fi definit ca fiind lezarea obiectului sau crearea unei
stări d e pericol pentru acesta, prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii ilicite. De exemplu, în cazul
omorului se lezează viața persoanei, ca valoare socială. Prin asocierea în vederea săvârșirii unor
acțiuni ilicite de natură penală (tentativă de omor, tâlhărie etc.), se creează o stare de pericol pentru
subiectul pasiv, amenințare directă, suficientă pentru a se situa sub incidența legii penale.

Raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea ilicită și urmarea periculoasă, e o
problemă mereu în atenția teoriei și practicii dreptului penal, autorii făcând eforturi pentru crearea
unui instrument, de natură să ofere soluții juste rezolvării tuturor cazurilor, cu care se confruntă
instanțele judecătorești.

De exemplu, în cazul infracțiunii de omor trebuie s tabilită legătura de cauzalitate între moartea
persoanei și activitatea delincventului. Dacă decesul persoanei nu este urmarea acțiunii realizate de
individul suspectat de crimă, ci se datorează altor cauze, acesta nu va răspunde pentru fapta de omor.

Pentru rezolvarea corectă a legăturii de cauzalitate în unele cazuri mai complexe, în acord cu
practica judiciară, se impun unele precizări:

– pentru a determina acțiunea sau inacțiunea ce a condus la rezultatul dăunător, se va porni de
la rezultatul produs, cu analizarea antecedenței cauzale. Dacă în procesul cauzal sunt identificate
mai multe acțiuni sau inacțiuni, trebuie să se stabilească care au fost determinate în producerea
urmării, ce au generat producerea acesteia și favorizat producerea rezultatului .

Există raport de cauzalitate, în următoarele circumstanțe:

– dacă urmarea periculoasă s -a produs după trecerea unui interval de timp de la săvârșirea
acțiunii sau inacțiunii (în cazul omorului, vătămării corporale ș.a.);

dacă același rezultat s -ar fi produs după o perioadă relativ scurtă de la săvârșirea actului
delicvent, datorită altei cauze (moartea survenită datorită bolii de care suferea victima);

dacă acțiunea sau inacțiunea a provocat urmarea periculoasă împreună cu alte împrejurări

preexiste nte, concomitente sau posterioare, dacă aceasta nu s -ar fi produs, decât în prezența actelor
provocatoare.

De exemplu, în cazul loviturilor cauzatoare de moarte, când victima suferea de o boală cronică
sau se afla sub influența băuturilor alcoolice și, pr in cădere, lovitura aplicată a devenit mortală sau
au intervenit alte împrejurări ce au favorizat producerea decesului (alunecarea victimei, ca urmare a
loviturii și căderea acesteia cu capul de trotuar).

50

O altă problemă ce a generat discuții este cea privind valoarea cauzală a inacțiunii, respectiv
dacă poate constitui cauza producerii unui rezultat dăunător, periculos.

Profesorul G. Antoniu arăta că acțiunea are valoare cauzală, inacțiunea nu are valoare. Dacă
legea incriminează o faptă ca inacțiune , se sancționează caracterul ilicit al individului,

nu și rezultatul produs [11, p.234]. În acest caz atât acțiunea, cât și inacțiunea are valoare cauzală.

De exemplu, neluarea și neacordarea măsurilor de prim -ajutor celui aflat în primejdie sau
neacorda rea, cu intenție, a asistenței medicale de către medic. Din dispozițiile legii penale, se
desprinde această concluzie, fără dubi u. Conform prevederilor art. –- din Codul penal , constituie
infracțiunea de lăsare fără ajutor: „ omisiunea de a da ajutorul nec esar sau de a înștiința autoritatea,
de către cel care a găsit o persoană a cărei viață, sănătate sau integritate corporală este în
primejdie și care este lipsită de putința de a se salva”. Constituie infracțiunea de lăsare fără ajutor,
prin omisiune de în științare „ neînștiințarea autorității de către cel ce găsește o persoană
abandonată sau pierdută, care are nevoie de ajutor,fiindu -i pusă în pericol viața, sănătatea ori
integritatea corporală”.

Din analiza textelor de lege, prin inacțiune nu se înțelege numai faptul că individul are o
atitudine pasivă, nu face nimic, ci nu se conformează normele juridice. Cu toate că are obligația de a
împiedica provocarea unei urmări periculoase, individul neconformându -se acesteia, oferă
posibilitatea altor forțe să acț ioneze, ca și cum s -ar fi folosit de ele. Prin urmare, acest comportament
al individului poate produce urmări dăunătoare, ca și acțiunea [197, p.303].

Latura subiectivă constituie atitudinea psihică a individului, ce precede și însoțește săvârșirea
acțiun ii sau inacțiunii ilicite. Această atitudine se manifestă sub forma intenției și culpei. Intenția sau
culpa sunt elemente obligatorii oricărei fapte penale, care pune în evidență conduita negativă a autorului
acțiunii sau inacțiunii ilicite, față de valori le sociale apărate de legea penală.

Pentru lezarea valorii sociale, legea penală prevede pedepsirea autorului faptei ilicite, în scopul
reeducării făptașului și apărării valorii sociale.

Vinovăția și fapta individului sunt elemente, pe care se fundamente ază răspunderea penală.

Fără unul dintre aceste aspecte nu se poate vorbi de existența faptei penale și răspundere penală.

Nu există vinovăție, dacă individul nu a acționat liber, în cunoștință de cauză, nu a fost responsabil,
nu a avut libertatea de hot ărâre și acțiune.

În afară de vinovăție sub cele două forme ale sale, la individualizarea pedepsei se are în vedere
mobilul și scopul comiterii acțiunii sau inacțiunii ilicite.

Mobilul delictului poate fi definit ca un impuls lăuntric, ce -l determină pe individ să ia o
hotărâre, să comită delictul, iar prin scop se înțelege ce se urmărește, prin săvârșirea acestuia.

51

Aceste procese subiective (mobilul și scopul) sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni,
unde lipsesc, organele judiciare vor treb ui să le constate, în vederea efectuării unei încadrări corecte
a faptei și individualizării juste a pedepsei. De exemplu, mobilul faptei este prevăzut de art. –- din
Codul penal , ce prevede ca infracțiune „ abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi ”. Motivul
acestei îngrădiri îl constituie rasa, naționalitatea, etnie, limba, religia, genul, orientarea sexuală,
opinia, apartenența politică, convingerile, averea, originea socială, vârsta, boala cronică
necontagioasă sau infecția HIV/ SIDA.

Motivul es te prevăzut drept circumstanță agravantă specială, în cazul omorului din i nteres
material (art. –, alin –, lit. –. din Codul penal). Scopul omorului comis de individ este „ pentru a se
sustrage sau a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori exe cutarea pedeps ei” (art.

–, alin -, lit. -.). Scopul, ca ,,circumstanță agravantă specială” este prevăzut și în cazul omorului
săvârșit „ pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni” (art.–, alin -, lit. –.). În alte
cazuri, mobilul omorul ui nu e expres prevăzut, dar poate fi răzbunarea, gelozia, interesul material
etc. Acest sistem este criticat, întrucât nu ar fi un instrument eficient de prevenirea criminalității,
optând pentru revenirea la sistemul bipartid.

Totodată, se propune clasif icarea crimelor și delictelor, în: politice și de drept comun, precum și
aplicarea unui tratament mai moderat de executare a sancțiunilor (pedepselor) cu caracter politic.
[207, p.66].

O astfel de delimitare e necesară, dar dacă tot se lasă așteptat un as tfel de cod, legiuitorul ar fi
bine să adopte un sistem de sancțiuni, pedepse și de executare a acestora, care să fie cu adevărat
eficiente. De exemplu, pentru săvârșirea delictelor de furt, înșelăciune, evaziune fiscală, pentru tot
ce se cheamă căpătuială , delincventul ar trebui să execute pedeapsa prin muncă în folosul
comunității, iar tot ce se dovedește a fi dobândit ilicit (avere, bunuri, ș.a.), să fie confiscat, indiferent
în mâinile cui s -ar afla.

În acest sens, facem trimitere la Legea celor Douăsp rezece Table, cu privire la pedepsirea
hoțului, ce dispunea ca hoțul nemanifest se pedepsește la plata valorii duble a lucrului furat, iar prin
Legia Porcia hoțul manifest la plata de patru ori lucrul furat.

52

Astăzi, în loc să -l obligăm p e hoț să învețe să muncească, îi oferim masă, cazare, haine,
servicii medicale și educație gratuit, din bugetul public, prin trimiterea acestuia pentru comiterea

aproape a oricărui delict, după gratii. După unele calcule, aceste cheltuieli ar fi egale cu cele ale
statului pentru întreținerea unui student la o universitate de elită.

Crima, în sens criminologic are o accepțiune largă, în sensul că aceasta se referă la infracțiune
în general, dar nu este egală cu aceasta.

Abordând antropologic, primele cerc etările în domeniul criminologiei, au definit crima ca fiind
fapt uman și social, ca fenomen (repetabil și observabil). Studiind crima și omul criminal, pozitiviștii
italieni au observat că legea penală oscilează în timp și spațiu, în sensul că o faptă ce a
fost considerată crimă în trecut, azi nu mai îmbracă acest caracter sau invers sau într-o

anumită zonă, aceasta este considerată crimă, în alta nu. De exemplu, insulta și calomnia
considerate ca fiind in fracțiuni, în vechiul cod penal . De asemenea, dacă avem în vedere dispozițiile
legii penale, se constată că există diferențe substanțiale între faptele calificate ca fiind crime. Astfel,
codul penal califică ca fiind infracțiuni, atât cele grave cum sunt infracțiunile contra siguranței
statului (trăda rea), contra vieții (omuciderea), dar și fapta de lovire unei persoane sau sustragere unei
unui pachet de biscuiți din magazin.

Încercând să găsească o definire adecvată a crimei, Rafaelo Garofalo a propus o abordare
sociologică a crimei dându -i semnifica ția de delict natural (în opoziție cu delictul convențional).

În acest sens, a considerat: ca actul să fie considerat crimă, el trebuie să producă „vătămarea
acelei părți a simțului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila și
probita tea”[120, p.35].

În altă definiție, crima e considerată ca fiind acel „fenomen care aducând atingere
sentimentelor altruiste fundamentale, tulbură condițiile de viață ale ansamblului social și
contravine moralității medii dintr -o epocă și dintr -o societat e determinată” .[251, p.16].

Interesantă este soluția propusă de R. Gasin [121, p.53], potrivit căreia, în definirea crimei, mai
întâi trebuie să se facă deosebirea între „ valorile scop ” și „ valorile mijloc”.

Prin „ valorile -scop” se înțeleg bunurile prote jate de legea penală, iar „valorile -mijloc” semnifică
procedeele (mijloacele) prohibite de lege, prin care se pot aduce atingere acestor bunuri.

Acestea prezintă un element de constanță în spațiu și timp, violența și viclenia fiind totdeauna
incriminate, în timp ce valorile -scop (bunurile) au fost apărate, în mod diferit, în spațiu și timp, de
legea penală.

Așadar, cu aceste elemente trebuie să se înceapă, când încercăm să găsim o definiție a crimei,
care nu se bucură de un consens, în doctrina de special itate.

53

Încercând să formulăm o definiție a crimei, am considera -o ca fiind un fenomen social,
determinat de factorii individuali și sociali, inerent oricărei tip organizare socială, care se manifestă
prin acțiuni și inacțiuni ilicite, de o anumită gra vitate, descoperite sau nedescoperite, săvârșite de
persoane responsabile sau iresponsabile penal, de natură să aducă atingere valorilor sociale apărate
de lege.

Ca acțiunea sau inacțiunea umană, crima presupune și existența unui criminal.

Criminalul sem nifică noțiunile infractor și delincvent, fără a fi vorba de vre -o deosebire, între
termeni. Pentru a fi etichetat astfel, persoana trebuie să fie condamnată definitiv, printr -o hotărâre
judecătorească definitivă, pentru comiterea unei fapte prevăzute de l egea penală.

Dacă problema este rezolvată din punct de vedere a legii penale, fiind vorba de o crimă descoperită
și pedepsită, din punct de vedere al criminologiei, această chestiune se pune în alt mod.

Astfel, sunt criminali ce au comis crime, fără a fi identificați niciodată, datorită „profesionalismului”
în materie sau unor circumstanțe ce continuă să încalce legea penală, fără a fi prinși și trași la
răspundere penală sau datorită alibiului, nu li se poate proba vinovăția.

În acest caz, „ar fi foarte grav de a -i lăsa pe aceștia în afara criminologiei, deoarece nu se
poate observa prea bine ce anume, în afara unei abilități dovedite, îi distinge de delincventul legal”
[218, p.127]. Problema bolnavilor psihici ce comit crime, fără a putea fi trași la ră spundere, se pune
în aceeași manieră și care nu pot fi infractori, în sensul legii penale.

Așadar, criminologia abordează diferit noțiunea de criminal, având o semnificație aparte față de
legea penală. Referindu -se la aceste două tipuri de abordări, Gassi n arăta: „Spre deosebire de penalist,
care vede în condamnarea penală criteriul delincventului, criminologia se atașează la realitatea
fenomenului și definește delincventul ca fiind cel ce a comis crima. Nu este deloc nevoie ca acesta să fie
condamnat, nic i măcar urmărit ori cunoscut de autoritățile de poliție și justiție

(delincventul ascuns a interesat întotdeauna pe criminolog). În sens invers condamnarea nu este
totdeauna suficientă, căci trebuie avute în vedere erorile judiciare.”

54

1.4. Concluzii la capitolul 1

Filosofii, sociologii, psihologii, alți oameni de știință de orientări și gândiri diferite au
contribuit la constituirea a unor științe, în timp, având menirea de a studia crimele și delictele,
cauzele criminalității și m odalitățile de prevenire a acestora. Aceștia s -au preocupat de cunoașterea
faptelor, investigarea fenomenelor și proceselor ce lărgesc sistemul cognitiv, în scopul identificării
actelor individuale ce influențează societatea. Aceste preocupări au generat o serie de idei privind
apărarea, întărirea ordinii și disciplinei sociale, perfecționarea continuă a legislației, politici sociale
și implicit la apariția unor principii și politici sociale, legi și metode de identificare a delincvenților,
prin care să pre vină și combată apariția fenomenului social al criminalității. Astfel, Cesare Beccaria,
Cesare Lombroso și Enrico Feri au întreprins o serie de cercetări, ce cuprindeau unele sinteze ale
practicii medicale, judiciare, sociologice și psihologice.

Concepția lui C. Beccaria nu a fost sintetizată și nu a constituit un sistem unitar propriu -zis în
științele umaniste, dar a contribuit substanțial la înnoirea și modernizarea legislației din statele
dezvoltate.

Studiile și teoriile efectuate de Cesare Lombroso de spre persoana delincventă și despre
componentele morbide ale eredității criminale au constituit adevărate acte de cultură din momentul
comunicării lor și au contribuit la dezvoltarea antropologiei și psihologiei.

În acest sens se înscriu teoriile sale des pre delincventului înnăscut, atavism, existența
determinismului biologic, a predestinării delictelor.

Teoriile lui Enrico Ferri constituie o analiza și sinteză a fenomenului criminal, demonstrând că
pentru reducerea numărului de delicte produse, ca urmare a intervenției factorilor sociali, este nevoie
de adoptarea unor măsuri economice și sociale, participarea nemijlocită a statului pentru reformarea
și readaptarea socială a delincvenților, în general, al celor ocazionali, în special, simpla obligație de
reparare a prejudiciului, pentru delincvenții pasionali.

O serie de teme ale lui Ferri au fost preluate ulterior de școala pozitivistă, ca măsuri preventive
de reacție socială împotriva delincvenței. Printre acestea se numără, responsabilitatea delincventu lui,
necesitatea neutralizării delincvenților, măsuri de readaptare socială etc.

Contribuția lui Ferri la progresul științei criminale este incontestabilă deși, în abordarea
delincvenței, un fenomen social mult mai complex, a considerat că este numai prod usul îmbinării
factorilor antropologici, cu determinarea socială a delictului. Mai mult, teoria lui privind
nepedepsirea delincventului pasional, ci obligarea lui numai la repararea prejudiciului produs
victimei, a fost contrazisă de realitățile sociale, i ar abordarea mecanicistă în selectarea și indicarea
factorilor ce generează delictul este confuză, fiind criticat și de Garofalo.

55

Ca promotor al cercetării fiecărui criminal în parte, Garofalo a evidențiat efectele nefaste ale
crimei și a redefinit im portanța moralei, religiei și pedepsei asupra individului. Cu toate că a arătat
rolul unor importanți factori, ce influențează criminalitatea, nu acordă o semnificație aparte
factorilor educativi, culturali și face o confuzie între factorii individuali (de pendenți) și factorii
independenți (sociali). De asemenea, consideră că factorii sociali sunt decisivi în determinarea
apariției crimelor și delictelor, ceea ce e inexact.

Analiza acestui complex fenomen social, criminalitatea, presupune luarea în calcul a tuturor
factorilor generatori sau favorizanți ai actelor antisociale, economici, sociali, culturali, politici,
individuali etc.

Criticile aduse teoriei anomiei se referă la imprecizia și ambiguitatea, cu care este folosită
noțiunea de anomie și la clas ificarea arbitrară a acesteia. Aceste observații sunt juste, deoarece
anomia analizată de Durkheim, în contextul crizelor economice, este prezentată într -un mod în
lucrarea ,, Diviziunea muncii sociale ” și în alt mod în lucrarea intitulată ,, Sinuciderea”. În prima
lucrare noțiunea este circumscrisă unei scheme evoluționiste, în a doua aceasta este tratată în
limitele unei scheme psihologice, individul fiind privit ca o sumă de interese și tendințe.

Concepția lui Durkheim despre anomie a fost preluată de soc iologii americani, care au
identificat acest concept cu alienarea, dezvoltând, în principal, consecințele și implicațiile
psihologice ale anomiei. Dintre acești sociologi, Robert K. Merton a fost cel ce a contribuit,
substanțial, la reelaborarea conceptulu i de anomie care, spre deosebire de Durkheim, se află în
strânsă legătură cu noțiunea de devianță. Teoria anomiei, emisă de Merton, concepe devianța,
inclusiv delincvența și criminalitatea, ca o reacție, dezvoltată sub imperiul unei tensiuni și anxietăți
psihologice considerabile, a unor indivizi înstrăinați, dezarmați, aflați în neputință de a -și îndeplini
aspirațiile. Paradigma lui Merton e supusă unor critici, din considerentul că ea nu ar constitui o
teorie autentică .

Altă limită a acestei teorii este că Merton a pus accentul pe valorile claselor mijlocii, în timp ce
devianța este considerată un fenomen exclusiv, specific membrilor claselor defavorizate ale societății.
Probabil Merton avut în vedere acele mici delicte contra patrimoniului (furturi) com ise

56

de membri acestei clase, dar dacă avem în vedere delictele grave comise contra patrimoniului ca:
spălarea de bani, evaziunea fiscală, deturnarea de fonduri, luarea de mită, vom constata că autorii
acestor delicte, în marea lor majoritate, provin d in rândul celor ce dețin pârghiile puterii politice,
administrative și economice.

În finalul acestor concluzii se impun câteva observații. Astfel, prevenirea și combaterea
criminalității nu este numai apanajul instituțiilor statului. Este necesară o conlu crarea strânsă între
cetățeni, instituțiile statului, organizații guvernamentale și neguvernamentale, între toate statele și
organizațiile internaționale. Cercetările sociologice scot în evidență că mediul familial are un rol
deosebit în educație, de felul cum e făcută, depinde comportamentul tinerilor.

Dintr -un mediu familial sănătos se nasc, cresc copii sănătoși și educați, ce se vor conforma,

în marea lor majoritate, normelor sociale și juridice din cadrul societății. Tot atât de adevărat e
faptul că o parte din crimele și delictele sunt comise de unii tineri, ce provin din familii
dezorganizate, defavorizate, ce se confruntă cu o serie de dificultății materiale, cu sărăcia, cu lipsa
de resurse.

Lipsiți de orice resurse și perspective, acești tineri ti nd spre alte scopuri și stiluri de viață mai
bune decât din mediul familial, prin acțiuni licite sau ilicite.

Mai departe, mediul social de instrucție și educație, încearcă să inoculeze tinerilor principii de
viață sănătoasă, caracterizată de cinste, core ctitudine, învățătură, muncă ș.a.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Mediul social extrașcolar, satul, strada, vecinii, cartierul,
orașul, îi arată că lucrurile nu stau tocmai așa cum le -a învățat la școală, acestea fiind chestiuni
teoretice. Practic, sunt indivizi imorali, ce avut mai mult de câștigat, indivizi ce fură, ce nu sunt
corecți, cinstiți, indivizi care s -au îmbogățit prin înșelătorii, furturi, tâlhării, escrocherii, evaziuni
fiscale și prin alte forme de căpătuială. Urmare a acestor stări de lucr uri, tânărul devine nedumerit,
dezorientat, își pune problema încotro să meargă în viață, pe cale corectă, cinstită, pe care merg
marea majoritate a tinerilor sau să meargă pe drumul delincvenței. Apare astfel un diferend, între
năzuințele tânărului spre o m viață mai bună, decât cea din categoria socială din care face parte și
mijloacele legitime de a ajunge la o asemenea aspirație.

57

2. FUNDAMENTAREA METODOLOGICĂ A CERCETĂRII PREVENIRII ȘI

COMBATERII CRIMINALITĂȚII

2.1. Importanț a și problematica metodologiei cercetării

În cercetarea acestei vaste probleme, un rol important îl deține metodologia cercetării
științifice.

Din gândirea filosofică se desprinde faptul că pe omul de știință începe să -l preocupe și funcția
metodologic ă a determinismului, rolul pe care cauzalitatea sau legalitatea îl ocupă în procesul de
cunoaștere. Conexarea gândirii cu empiria nu este un fenomen întâmplător, ci în chip treptat, arăta
H. Stahl [232, p. 70].

Astfel, metodologia apare drept o știință ce se ocupă cu studiul metodelor științifice,
semnificând sistemul celor mai generale principii metodologice ale unei discipline particulare [69,
p.9]. Abordarea interdisciplinară a criminalității nu este o chestiune de conjunctură, ci decurge din
natura com plexă a acestui fenomen social.

Cauzele fenomenului criminalității și modalităților de prevenire și combatere a acestuia, nu pot
fi cunoscute decât printr -o amplă cercetare, care să vizeze toate aspectele acestui fenomen. În acest
sens, sunt necesare o se rie de investigații sociologice, juridice psihologice, psihiatrice, biologice,
antropologice, care vor descrie și explica delincvența de pe poziția acestor discipline.

În cadrul acestor investigații, un rol îl ocupă cercetarea etiologică, ce are ca obiect iv, descoperirea
factorilor de risc ai criminalității, urmărind să surprindă cauzele acesteia printr -o abordare globală. În
cercetarea noastră, am abordat problema etiologiei criminalității, de pe poziția unor opinii, teorii și
orientări, în cadrul cărora un loc aparte îi revine teoriei „ apărării sociale”.

Esența acestor teorii și orientări constă în aceea că prevenirea și combaterea criminalității,
presupune luarea în calcul a tuturor factorilor de risc, sociali, individuali, politici. În acest sens, în
cadrul cercetării am întreprins acțiuni pentru reliefarea cauzelor ce au generat amploarea,
diversificarea crimelor și delictelor în so cietatea țării în ultimii ani.

58

Am încercat să identificăm, prin cercetarea de evaluare, în ce măsură familia, școala și
comunitatea, ca instanțe de socializare, contribuie la combaterea violenței în cadrul lor.

Tot în acest cadru, se înscrie identificarea măsurilor de protecție socială și autoprotecție de
prevenire și combaterea a criminalității. Direcțiile aces tor cercetări continuă cu identificarea unor
probleme care țin de resocializare, respectiv, eficiența sancțiunilor penale, a instituției
penitenciarului, sancțiunilor și măsurilor de ordin comunitar.

În cadrul cercetării, au fost întreprinse o serie de ac țiuni, ce au constat în purtarea unor discuții
cu experți și reprezentanți ai unor organizații guvernamentale și neguvernamentale, cu implicații în
prevenirea violenței și criminalității în familie, școală și comunitate .

Aceste demersuri au condus la ide ea că există o diferență între violență și criminalitate și, în
consecință, am optat pentru intitularea disertației „ Dimensiunile socio -juridice ale violenței și
criminalității în rândul tineretului”

Cercetarea științifică a acestui fenomen a început cu aproximativ două secole în urmă, de o
serie de gânditori și cercetători în domeniul sociologiei, dreptului, psihologiei, criminologiei.

Fenomenul social al criminalității a făcut obiectul unor însemnate cercetări, orientări și teorii, de -a
lungul timpului , studiul nostru fiind o continuare a acestor investigații, în dorința noastră de a găsi noi
elemente, ce definesc criminalitatea și noi soluții de prevenire și combatere a acesteia.

Diversitatea delictelor și crimelor (ex. crima organizată, traficul de p ersoane, traficul și
consumul de droguri, spălarea de bani, evaziunea fiscală, etc.) au luat pe nepregătite instituțiile
abilitate ale statului.

Criminalitatea a devenit o problemă socială, ce trebuie tratată cu toată atenția, pentru găsirea de
soluții so ciale, juridice, de altă natură, pentru prevenirea și combaterea ei. În acest sens, se

înscrie și demersul nostru științific, realizat printr -o metodologie specifică, constând în metode și
tehnici sociologice consecrate Moldovei .

Problematica de cercetar e sau cadrul teoretic presupune parcurgerea a trei etape:

– determinarea cadrului de referință;
– determinarea cadrului conceptual;
– elaborarea ipotezelor de cercetare.

Cadrul de referință

59

În această etapă, demersul nostru își propune studierea ur mătoarelor aspecte:

– abordarea criminalității din punct de vedere sociologic și a altor științe;
– abordarea juridică a criminalității în lungul timpului și în epoca contemporană;
– impactul factorilor sociali și individuali asupra procesului instructiv -educ ativ, de prevenire a
violenței în familie;

– mediul școlar, sub aspectul educației și prevenirii violenței;
– protecția socială a cetățeanului împotriva criminalității și problemele ce țin de prevenirea

victimizării;

– reinserția socială a delincventului.

Analiza documentară s -a realizat în baza studierii literaturii de specialitate, rezultatelor
cercetărilor din teren, analiza unor documente oficiale puse la dispoziție de organele statului și
autorităților locale.

Din literatura de specialitate, am extra s și operat cu o serie de concepte cum sunt: crimă,
criminalitate, violență, delict, delicvență, anomie, marginalizare, pedeapsă, sancțiune, protecție
socială, reacție socială, probațiune etc.

Cadrul conceptual

O analiză atentă implică stabilirea dimensi unilor acestor concepte. De exemplu, prin delict

înțelegem o faptă penală, cu un pericol social mai redus, pe când crima vizează o faptă de o gravitate
mai mare, cum ar fi omorul, violul etc. Această delimitare, alături de alte circumstanțe, conduce
absol virea de răspundere penală sau la individualizarea pedepsei, operațiune dificilă, în același timp,
foarte importantă în procesul de resocializare a delincventului.

De asemenea, în studierea reacției sociale față de criminalitatea este necesară definirea
conceptului de delincvență, dimensiunile, starea și dinamica acestuia, pentru a putea trage o
concluzie asupra modului de în care organizațiile guvernamentale și neguvernamentale,
comunitatea, reacționează împotriva crimelor și delictelor.

Astfel, poate fi confirmată sau infirmată ipoteza potrivit căreia măsurile luate de instituțiile
statale, comunitate, ONG -uri, pentru prevenirea și combaterea stării de infracționalitate în rândul
tineretului sunt sau nu eficiente.

Motivele generale și ipotezele principa le ale cercetării

Criminalitatea în rândul tineretului a devenit un fenomen social, care nu mai poate fi ignorat.
Agresivitatea și comportamentele violente ale tinerilor sunt deseori asociate cu conceptele de
violență domestică, violență școlară, cu acte antisociale de natură penală, ce afectează profund
climatul vieții sociale.

60

Conduitele agresive și de violență consemnează diversitatea formelor de stări, de la starea de
imitație la potențialitatea explicit patologică, de la frustrări la reacții de panică și atac, de la
dezarmonii ale personalității, la cele dezvoltate în ambianța unor nocivități de risc patogen [194,
p.43]. Ipoteza de cercetare are importanță pentru cercetarea științifică, o direcționează, introduce o
ordine logică, „ o raționalitat e latentă” în procesul creației științifice. [50, p.209]

Un model de ipoteză cu implicații largi în domeniul criminalității e cel oferit de Durkheim [90,
p.25], care a plecat de la teoria potrivit căreia dereglarea sistemului de realității sociale poate da
naștere unor fenomene de „ anomie” , de abatere de la normal.

Sinuciderea fiind un fenomen de anomie, el considera că aceasta ar putea fi provocată de o
dereglare a relațiilor sociale. Pe baza acestei teorii, Durkheim a elaborat ipoteza de cercetare,
potrivit căreia indivizii care dintr -un motiv sau altul, nu reușesc să se integreze social sunt mult mai
atrași de actul sinuciderii, decât cei ce reușesc o integrare în mediul social.

După formularea ipotezei, a încercat stabilirea unei corelații între numă rul sinuciderilor și
integrarea socială.

În cadrul cercetării noastre am pornit de la următoarele ipoteze generale:

– funcția educativ -preventivă a familiei ar putea fi afectată de factorii de context sociali și
individuali;

– nivelul de educare și inst ruire școlară ar putea fi influențat de politicile economice și școlare
actuale;

– violența școlară ar putea fi determinată de înțelegerea greșită a conceptelor de democrație

și libertate, de factorii de context sociali și individuali;

– amploarea și di versitatea crimelor și delictelor pot fi puse pe seama sărăciei, șomajului, lipsei
locurilor de muncă;

– siguranța cetățeanului ar putea fi afectată de absența unor măsuri de protecție socială și de
autoprotecție;

– funcția de resocializare a penitenciarului ar putea fi afectată de problemele economice și

financiare, cu care se confruntă țara, de mentalități vechi și cutume;

– impedimentele în găsirea unui loc de muncă pentru cel liberat din detenție ar putea fi lipsa
locurilor de muncă sau reacția de resp ingere a acestuia, pe motiv că executat o pedeapsă privativă de
libertate;

– implementarea sancțiunilor și măsurilor comunitare ar putea fi afectată de lipsa fondurilor
instituțiilor abilitate, neîncrederea în eficiența acestora.

61

2.2. Metodologia ce rcetării

Abordarea metodelor și tehnicilor de cercetare a fenomenului criminalității pornește de la
adevărul că în orice sistem, cunoașterea nu se reduce numai suma părților care -l compun, ci la
proprietățile generale de interacțiune complexă a acestor f actori [77, p.47].

Cercetarea criminalității poate fi realizată prin următoarele metode și tehnici:

– metode generale (metoda statistică);
– metode sociologice (observația, experimentul, interviul, chestionarul, studiul documentelor;

– metode psihologice (ob servația psihologică, testele psihologice, asociația liberă, psihofizică,
psihanalitică);

– metode medicale;
– metode speciale (metoda studiului de caz, metoda studiilor reluate, metoda tipologică,
metoda monografică, metoda comparativă).

În lucrarea noastr ă am utilizat următoarele surse statistice:
– Anuarul Statistic al Institutului Național de Statistică, din anii 2007 -2011;
– statistici ale Ministerului de Justiție din anul 2011;
– statistici ale Inspectoratului Național de Poliției din anii 2009 -2011;
– Anuarul Statistic al Direcției Generale a Penitenciarelor din anii 2009 -2011;
– rapoarte elaborate de organizații neguvernamentale care, prin specificul activității lor, se
confruntă cu problematica comportamentului antisocial al tineretului și modalitățile d e
prevenire și minimizare a acestuia;

– Eurobarometru din anii 2009 -2011.

Din statisticile ministerului justiției și ministerului administrației și internelor am extras o serie
de date cu privire la criminalitatea descoperită, criminalitatea sancționată, p recum și o serie de
infracțiuni săvârșite, în funcție de sex, vârstă, mediul de rezidență, felul infracțiunilor etc.

Din altele am extras date referitoare la situația șomajului, rata emigrării, a abandonului școlar,
nivelul salariilor, numărul deținuților aflați în instit uția penitenciarului din Moldova ș.a.

62

Populația regiunii este, cu precădere, localizată în mediul rural (56,6%).

Tabelul 1 . Baza empirică a lucrării (investigațiile sociologice)
Denumirea studiului Perioada Eșantion Volum eșantion Localități / instituții Grup țintă

Ancheta pentru cetățeni:
Evaluarea măsurilor pe care le iau cetățenii și
propunerilor de protecție
personală și a bunurilor lor.

Evaluarea aportului școlii la
ridicarea nivelului de
instruire și educare a
tinerilor de v ârstă școlară și
la prevenirea actelor antisociale în rândul

acestora
Evaluarea aportului școlii
la ridicarea nivelului de instruire și educare a

tineril or de vârstă școlară
Colară și la prevenirea
actelor antisociale în rândul
acestora

Evaluarea aportului
instituțiilor de reeducare la resocializarea tinerilor instituționalizați și
reintegrarea lor socială

63

Interviu cu 40

Dezvoltarea umană în
penitenciar

Unele date statistice au furnizat informații de ordin general, altele rafinări ale tipologiilor
prezentate. Datele statistice din sursele menționate mai sus au fost confruntate, pentru a obține un
indice superior de sig uranță și certitudine.

Indicatorii socio -demografici utilizați în acest studiu sunt; sexul, vârsta, reședința, studii,
instituții de detenție, școlare, profesii ș.a. Coroborarea rezultatelor, statisticilor și opiniilor au
permis analiza problemelor socio -juridice ale prevenirii și combaterii violenței și criminalității,
în rândul tineretului.

Tabelul 2. Repartizarea eșantionului de cetățeni, conform caracteristicilor

socio-demografice (%).
Vârsta
Sex
Studii Mediul

(ani)
rezidențial

9 – 29 ani
0 – 59 ani
60 ani și peste
Masculin
Feminin
8 clase
profesional șiucenicie

liceal
postliceal șimaiștri
superior
Urban
rural

15,5 7,1 16,1 44,1 17,2 49,3 50,7 24,2 30,8 15,5 11,4 18,1 50,3 49,7

64

GRAFICUL
cu repartizarea eșantionului de cetățeni, conform caracteristicilor
socio -demografice (%)

0-13 ani 14-18 ani 19-29 ani 19-29 ani2
60 ani Masculin Feminin 8 clase și mai puțin
Profe sional și ucenicie2 Liceal Postliceal și maiștri Superior
Urban Rural
50,7 50,3
49,3
49,7
44,1
30,8
24,2
17,2 18,1
16,1 15,5
15,5
11,4
7,1
Vârsta Sex Studii Mediul rezidențial

În cadrul cercetării am realizat 6 anchete,
individuale și de grup cu elevi, părinți, profesori,
tinerii proveniți din instituțiile speciale de protecție

Aceste anchete sunt:

o serie analize documentare și interviuri
consilieri, polițiști de proximitate, dețin uți,

și reeducare și alte cadre de specialitate.

1. Ancheta școlară ,,Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare
a tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar – chestionar adresat
directorilor;

2. Ancheta școlară ,,Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare
a tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar – chestionar adresat
consilierilor;

3. Ancheta școlară ,,Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare
a tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar – chestionar adresat elevilor
chestionar adresat elevilor;

4. Ancheta în rândul cetățenilor ,,Evaluarea măsurilor de protecție socială și autoprotecție
împotriva victimizării”;

5.Ancheta în rândul deținuților „ Dezvoltarea umană în penitenciar „;

65

6. Ancheta în rândul tinerilor dezinstituționalizați. „Evaluarea aportului instituțiilor la
reinserția socială tinerilor instituționalizați;”

Ancheta școlară ,,Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare a
tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar”

Motivele cercetării. Amploarea violenței școlare constituie, în prezent, una dintre problemele
cu care se confruntă mediul, școlar, alături de criza financiară, criza morală, criza de autoritate etc.
Presa scrisă cât și audiovizuală, informează frecvent manifestări diverse ale acestui fenomen. De la
actele violente care au loc între elevi, la cele între aceștia și profesori, dar și atitudini
necorespunzătoare, statutului de cadru didactic prezentarea la școală sub influența băuturilor
alcoolice, acte de corupție sexuală, violarea elevelor, pretinderea de bani și alte atenții etc. Ideea
acestei cercetări a venit pe fondul mediatizării cazurilor de a violență și de abateri de la etica școlară,
pe care am considerat -o, excesivă. Dincolo de acest aspect, motivul principal al cercetării este cel de
a atrage atenția actorilor sociali implicați în activitatea de educație și prevenire a violenței școlare,
profesori, consilieri, părinți, elevi, comunitate, poliție, alte organizații guvernamentale și
neguvernamentale, pentru a face front comun, în vederea ridicării nivelului instructiv -educativ al
elevilor și prevenirii și combaterii violențe i în mediul școlar, „de la sfârșitul anului 1970,
dezvoltarea personalității copilului este înțeleasă de cercetători ca rezultat al încrucișării unui
ansamblu de factori, familiari, școlari, comunitari”.

Prin urmar e, familia, școală, Biserica, comunitatea, mass -media și alte instituții sociale
exercită și trebuie să exercite o influență comună asupra creșterii și educației copilului, a formării lui
profesionale și civice și să se implice material, financiar etc., pe ntru formarea viitoarei generații.

Obiectivele cercetării

În școala românească, în etapa actuală se confruntă cu comportamente violente și
necorespunzătoare în rândul cadrelor și elevilor, fapt ce face ca acest lucru trebuie să dea de gândit
organizațiil or guvernamentale și neguvernamentale și să acționeze în consecință.

Acest studiu răspunde nevoii de cunoaștere a dimensiunii și formelor de manifestare și
cauzelor comportamentului deviant al tineretului de vârstă școlară, în scopul prevenirii și combate rii
violenței.

66

În accepțiunea prezentei cercetări, prevenirea și combaterea violenței și criminalității în rândul
tineretului școlar cuprinde un ansamblu de instituții și mecanisme de socializare, pe care le are la
îndemână școala.

Pornind de la aceste considerente, obiectivele cercetării noastre sunt următoarele:

– modul de implicare a părinților în succesul școlar al copilului lor și în combaterea violenței

școlare;

– modalitățile de implicare a elevilor în acțiunile de prevenire a violenței șc olare;
– gradul de implicare a profesorilor și consilierilor în activitatea de educație, consiliere și de
prevenire a violenței;

– modalitățile de implicarea instituțiilor și organizațiilor în prevenirea și combaterea

violenței în mediul școlar;

Ipotez ele cercetării: În cadrul cercetării am pornit de la următoarele ipoteze:

– violența școlară mediatizată ar putea fi una reală sau există și fața nevăzută a acesteia;
– ar putea exista școli unde au loc acte imorale și violente, ce afectează educația și imag inea
acestora în comunitate;

– educația și instrucția școlară ar putea fi influențată, prin aportul familiei, comunității și
organizațiilor guvernamentale;

– nivelul de violența școlară ar putea fi rezultatul acțiunii unor factori de context sociali și
indiv iduali;

– violența ar putea fi prevenită și combătută prin acțiunea concertată a tuturor actorilor școlari
și a celor care se ocupă cu prevenirea și combaterea criminalității.

Populația investigată

Am întreprins o anchetă, prin chesti onar, în perioada mai -iunie 2016 , prin care am urmărit
evaluarea măsurilor luate de școală, pentru prevenirea violenței școlare.

Investigarea s -a realiza t pe un eșantion reprezentând – unități de învățământ post -gimnazial
(licee, școli de arte și meseri i, grupuri școlare), din care – din mediul urban și – din mediul rural.

În anul desfășurării anchetei, școlile din eșant ion cuprindeau un număr de –- de elevi, din
care –- din mediul urban și – din mediul rural. Unitatea de selecție a fost școala, iar subiectul
investigat, directorul școlii.

Proiectarea eșantionului de unități de învățământ a luat în considerare, ca caracteristică
principală, distribuția pe medii, urban și rural. La alegerea eșantionului s -a avut în vedere, faptul că
numărul școlilor ce funcționează în mediul urban este de patru ori mai mare, decât cele din mediul
rural.

67

Cercetările din teren efectuate personal sau prin participarea alături de alte echipe de
investigații a avut un rol important în demersul științific privind evaluarea prevenirii actelor
antisociale în rândul tineretului și măsurilor ce se impun pentru combaterea acestui fenomen social.
Tabelul 3. Repartizarea eșantionului pe medii de rezidență
Subiecți intervievați Total

urban 110
Profesori 140
rural 30

urban 115
Părinți 145
rural 30

urban 30
Consilieri școlari 30
rural 0

urban 30
Polițiști 40
rural 10

urban 120
Elevi cu comportament deviant 145
rural 25

GRAFIC
Repartizarea eș antionului pe medii de rezidență

120 110 115 120
100
80
60
40 30 30 30 30

20 25

0 0 0

Urban Rural

68

Tabelul 4. Eșantionul cercetării sociologice în rândul tineretului școlar.
(%)

Variabile Datele Datele Mărimea
statistice eșantionului abaterii

14 – 18 30,6 34,2 +3,6
Vârsta (ani )
19 – 29 69,4 65,8 -3,6

Masculin 49,3 47,1 -2,2
Sex
Feminin 50,7 52,9 +2,2

Liceal 42,1 44,5 +2,4

Profesional și ucenici 15,0 13,8 -1,2
Studii
Postliceal și maiștri 2,4 5,7 +3,3

Superior 40,5 36,0 -4,5

Urban 79 77,7 -1,3
Mediul de rezidență
Rura l 21 22,3 +1,3

69

GRAFICUL
Eșantionul cercetării sociologice în rândul tineretului școlar.
(%)
90
77,7 79
80

65,8 69,4
70
60 52,9
50,7 Title 50

49,3 Axis 47,1
40
44,5 42,1
30 34,2

30,6
20
22,3
21
10 13,8 15

0
Date eșantion Date statistice
Vârsta 14 -18 ani Vârsta 19 -29 ani Masculin Feminin
Liceal Profesional și ucenici Postliceal și maiștri Superior
Urban Rural

Metode și tehnici sociologice de cercetare utilizate

Demersul investigativ, privind principalele probleme de prevenire și combatere a violenței

și crim inalității în rândul tineretului, a utilizat o strategie complexă de cercetare, ce a îmbinat
metode cantitative și metode calitative de cercetare.

Analiza cantitativă a datelor a fost centrată pe surprinderea relațiilor cantitative numerice

între variabi lele studiate. La analiza cantitativă am avut în vedere numărul și genuri de abateri de la
regulamentul școlar și alte acte de indisciplină ale elevilor ce îmbracă forma violentă.

Analiza calitativă a vizat următoarele aspecte:

– situația familială a elevi lor;
– situația școlară, anturajul, rolul părinților și profesorilor în educația elevilor și în prevenirea
violenței;

– activitățile desfășurate de organele de poliție;
– parteneriate școală – comunitatea – poliție, etc., în scopul prevenirii violenței .

70

Analiza documentară

Prin această metodă s -au studiat legile și reglementările ce structurează cadrul legislativ al

prevenirii și controlului violenței în familie, școală și societate, literatura de specialitate

Accentul a fost pus pe situațiile c e implică tinerii de vârsta învățământului preuniversitar. În acest
sens, am avut în vedere actele normative interne și internaționale.

Din analiza documentară asupra literaturii de specialitate rezultă că o serie de cercetări

empirice au evidențiat imp licarea părinților și comunității în acțiunile legate de mediul școlar.

Astfel, implicarea acestora a condus la îmbunătățirea logisticii școlii; perfecționarea

managementului acesteia; resurse și programe noi; atragerea de fonduri pentru sprijinirea fami liilor
nevoiașe și a programe extrașcolare.

Epstein [99, p.123] identifică trei tipuri de implicare a familiei în activitățile legate de
școală:
– securitatea elevilor;
– oferirea de condiții favorabile pentru sprijinirea procesului educațional;
– necesitate a comunicării și colaborării familie – școală – comunitate.

Ancheta prin chestionar

Metoda a fost utilizată pentru evaluarea dimensiunii criminalității, prevenirea și combaterea
acesteia în rândul tineretului, al perspectivei asupra acestor fenomene pe c are principalii actori
sociali o au.

Ancheta școlară ,,Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare a
tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar – chestionar adresat
conducătorilor de unități școla re

Acesta constă în 14 itemi, fiind concentrat, asupra următoarelor aspecte:

– dimensiunile liceului (nr. de elevi);
– mediul în care este situat (urban, rural);
– situarea liceului (centru, periferia localității);

71

– absenteismul școlar și abandonul șco lar;
– tipuri de violență manifestată la nivelul de relații: elevi -elevi, elevi -profesori, profesori -elevi;

– identificarea metodelor, mijloacelor de prevenire și combatere a actelor de violență săvârșite
la nivelul școlii.

Ancheta școlară ,,Evaluarea apor tului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare a
tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar – chestionar adresat
consilierilor școlari

Chestionarul adresat consilierilor școlari, format din 8 itemi, a urmărit pro bleme ca:

– forme de manifestare a violenței (fizică, verbală, psihologică);
– factorii de risc ai violenței (individuali, familiari, școlari, de context sociali);
– modalitățile de prevenire și combaterea a violenței în mediul școlar.

Ancheta școlară ,,Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare a
tinerilor de vârstă școlară și la prevenirea violenței în mediul școlar – chestionar adresat tinerilor
de vârstă școlară

Acesta format e din 30 itemi și vizează următoarele aspecte:

– tipul actelor de violență, locul și frecvența comiterii acestora;
– actorii sociali implicați;
– factori de risc ai violenței școlare (individuali, familiali, școlari, de context sociali);
– particularitățile mediului familial (tip, statut, relațiile intrafa miliale);
– măsurile de prevenire și combatere a violenței în mediul școlar.

3. Interviurile individuale și de grup cu profesorii și părinții

Acestea s -au desfășurat la nivelul acelorași unități școlare, iar interviurile inclusiv cu poliți ști
de proximita te, din orașele.

Publicul țintă al interviurilor focalizate de grup a fost reprezentat de părinți și profesori.

Au fost realizate:

– 10 interviuri de grup cu profesori, ce au cuprins 140 de subiecți;

72

– 9 interviuri de grup cu părinții, ce au cuprins 145 de subiecți;
– 40 de interviuri cu polițiști de proximitate;
– 10 interviuri individuale cu tineri de vârstă școlară preuniversitară cu comportament

deviant negativ, ce au cuprins 145 de elevi.

Interviurile de grup adresate profesorilor au vizat :

– identificarea gradului de siguranță din școală;
– formele actelor de violență ce au avut loc în școală;
– cazuri de acte de violență ce au avut loc în proximitatea școlii;
– raporturile unității școlare cu părinții (participarea părinților la ședințe, numărul viz itelor
acestora etc.);

– cauzele comiterii actelor de violență de elevi și profesori;
– modalitățile de prevenire și combatere a violenței școlare;

– Interviurile de grup adresate părinților au vizat, în principiu, aceleași aspecte că în cazul
profesorilor.

Interviul individual adresat părinților a urmărit următoarele probleme:

– gradul de siguranță oferit de școală;
– formele de acte violente manifestate în școală și în proximitatea acestea;
– raporturile părinților cu unitatea școlară;
– factorii de risc ai vio lenței în mediul școlar;
– modalități de prevenire și combatere a violenței școlare.

Interviurile individuale cu polițiștii de proximitate

Acestea au vizat următoarele probleme:

– formele și frecvența de manifestare a violenței în școală și în proximitatea ei;
– factorii de risc și modalitățile de prevenire și combatere a violenței;

Limite și dificultăți ale investigației

În absența unui sistem de monitorizare a actelor de violență în școală și societate, unei definiții
unanim acceptate la nivelul facto rilor de decizie, care să permită culegerea de informații, structurate
în funcție de anumite criterii (tipul de comportament violent, vârsta tinerilor cu astfel de conduite),
cercetarea a avut un rol explorator, a realizat o evaluare globală a dimensiunii comportamentului
deviant și măsurilor ce se impun, pentru prevenirea și combatere acestuia în rândul tineretului.
Totodată, e posibil ca răspunsurile unor subiecți chestionați, să reflecte parțial realitatea, pentru a nu
pune în lumină nefavorabilă unitate a școlară sau organizația în cauză.

73

Ancheta în rândul cetățenilor ,,Evaluarea măsurilor de protecție socială și autoprotecție

împotriva victimizării”

Motivele cercetării: Violența este una dintre marile probleme cu care se confruntă lumea
contempora nă. Aceasta este mediatizată permanent de mass -media, fiind concretizată în multiple și
diverse crime și delicte cum ar fi: omoruri, violuri, torturi, bătăi, tâlhării, furturi, trafic de persoane,
acte teroriste etc.

Prevenirea și combaterea acestui fenom en nu se poate realiza decât dacă îi sunt cunoscute
cauzele, originile, formele de manifestare și modalitățile de prevenire, este principalul motiv pentru
care a întreprins aceste investigații.

Statul, cetățenii, comunitatea, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale sunt
predispuși oricând, să devină victimele, unor astfel de acțiuni sau inacțiuni ilicite, dacă nu se iau cele
mai adecvate măsuri de protecție socială și de autoprotecție, ar fi al doilea motiv și totodată un
semnal de alarmă, în aces t sens.

Populația investigată

Pentru a identifica măsurile ce le iau cetățenii pentru protecția personală și a bunurilor lor, în
perioada decembrie 2016 -aprilie 2018 , am investigat pe un eșantion reprezentativ de persoane, cu
vârste peste 18 ani, cu o er oare a limitei de reprezentabilitate de + 2,6 %.

Cei –- subiecți au fost selectați din:

– 2 municipii reședință de orașe;
– 6 sate ;
– 6 sate din –.

S-au utilizat, în acest scop, listele electorale de la nivelul secțiilor de votare, iar culegerea
datelo r s-a realizat în baza unui chestionar de opinie, multidimensional.

La alcătuirea eșantionului din rândul populației s -au luat în calcul variabilele:

– vârsta;
– sex;
– studii;
– mediul de rezidență.

Devierile sunt urmare a faptului că, în limita sus -mențion ată, nu au fost găsiți, fiind plecați în
țară sau străinătate

74

Obiectivele cercetării : Cercetarea noastră a fost astfel concepută, încât să reprezinte un
instrument de lucru pentru autoritățile locale, în demersul de construire a modalităților concrete , care
să permită locuitorilor din orașele vizate, să contribuie la procesul de decizie referitor la viața și
bunurile lor.

Tabelul 5. Eșantionul cercetării sociologice în rândul populației. (în %)
Variabile Datele Datele Mărimea
statistice eșantionul ui Abaterii

18-29 22,3 19,5 -2,8
Vârsta (ani)
30 – 59 55,8 56,4 +0,6

60 și peste 21,9 24,3 +2,4

masculin 49,3 44,1 -5,2
Sex

feminin 50,7 55,9 +5,2

8 clase și mai puțin 24,2 27,9 +3,7

liceal 30,8 34,9 +4,1
Studii
profesional și ucenici 15,5 11,7 -3,8

postliceal și maiștri 11,4 7,8 -3,6

superior 18,1 17,7 -0,4

urban 50,3 55,2 +4,9
Mediul de rezidență

rural 49,7 44,8 -4,9

75

GRAFICUL
Criterii socio -demografice ce influențează statutul de locuire (%)
93,8 100 84,4
79,3 90
71,5
69,7 64,6 80
61,4 70 54,7
60 45,3

38,6 37,3 50 35,4
40 28,5 30,3
15,6 20,7 30
20 6,2 6,7 10
0

Cu părinții Singuri

Acest lucru nu se poate face numai dacă se identifică modalitățile de prevenire socială și
instituțională, care să conducă la prevenirea și combaterea criminalității în rândul tineretului.

Prin urmare, obiectivele anchetei sunt:

– identificarea atitudinilor cetățenilor față de criminalitate;
– evaluarea sentimentului de siguranță a cetățenilor;
– identificarea măsurilor de protecție socială îm potriva victimizării;
– identificarea măsurilor de autoprotecție;
– identificarea instituțiilor, care în opinia cetățenilor sunt mai angrenate pentru asigurarea
climatului de liniște și ordine publică și a siguranței cetățeanului;

– tipul relației cetățeanulu i cu poliția.

Ipotezele cercetării
Cercetarea a pornit de la următoarele ipoteze:

– starea de criminalitate îngrijorătoare s -ar datora lipsei de eficiență și de conlucrare a
instituțiilor, cu atribuții de prevenire și combatere a acesteia;

– starea și dinamica criminalității din comunitate, ar putea fi influențată printr -o

contribuție mai substanțială a instituțiilor statului cu atribuții în acest sens;

– ar putea fi influențată de luarea măsurilor de autoprotecție.

Metode utilizate

Aceste meto de sunt:

76

– analiza de documentare (documentele legislative și alte tipuri de reglementări);
– chestionarul;
– interviul;
– analiza statistică a următoarelor variabile: vârstă, sex, nivel de instrucție (școlarizare),

mediul de rezidență.

Chestionarul es te format din 24 itemi, prin care s -a urmărit asigurarea nivelului de siguranță
a cetățeanului, prin măsurile de protecție socială luate de comunitate și alte autorități ale statului sau
ONG -uri și măsurile de autoprotecție împotriva victimizării luate de cetățeni.

În cadrul chestionarului, cetățenilor li s -a cerut să se pronunțe cu privire la aspectele:

– cum le este asigurată protecția împotriva victimizării de autorități;
– ce măsuri de autoprotecție au luat;
– care ar fi măsurile, pe care trebuie să le ia autoritățile pentru protecția împotriva victimizării;

– ce ar trebui să facă poliția pentru asigurarea gradului de siguranță al cetățeanului;
– dacă actele de violență și criminalitatea ar putea fi redusă în localitate;
– eficiența instituțiilor implicate î n prevenirea și combaterea criminalității.

Interviul a fost folosit în cazul dialogurilor de victimizare, de percepere a stării de criminalitate
în comunitate și atitudinii unor factori sociali cu implicații în prevenirea și combaterea acesteia.

Analiza statistică a vizat starea și dinamica criminalității la nivel național, în comparație cu cea din
Republica Moldova . De asemenea, am întreprins și o documentare asupra unor rapoarte de activitate
ale Ins pectoratelor de poliție , parchetelor și instanțelor ju decătorești din regiune, din care am selectat
date privind criminalitatea descoperită și sancționată de aceste instituții.

Desigur, aceste statistici trebuie primite cu multă rezervă, întrucât unele din ele pot să nu
corespundă realității, din diverse mot ive. S tatistica suferă de un defect capital, ea

77

„nu înfățișează decât partea exterioară, obiectivă și materială a fenomenelor și nicidecum spiritul
lor ca și necesitatea teleologică care le determină. Ea nu arată interiorul psihic al a cțiunilor sociale
[8, p. 253].

3.Ancheta în rândul deținuților „ Dezvoltarea umană în penitenciar „

Motivele cercetării

Penitenciarul este un sistem ce se definește, prin trei elemente esențiale:

– privarea de liberate;
– tratamentul propriu -zis al deținu ților;
– organizarea acestuia.

Unul dintre elementele ce concură la prevenirea recidivei este tratamentul aplicat deținuților.
Resocializarea, funcția cea mai importantă a penitenciarului, în opinia celor eliberați din penitenciar
și a unor specialiști, nu este capabilă a -și atinge scopul, deoarece pe primul loc se află paza
deținuților. Din incinta acestei fortărețe unde domnește tăcerea, totuși sunt semnale, grave,
cutremurătoare, cum ar fi: rele tratamente aplicate deținuților, acțiuni violente între ei, violuri, bătăi,
etc., ce devin publice odată cu eliberarea din detenție a unui delincvent sau în

cazuri mai rare, când „ câinele de pază al democrației”, mass -media mai află câte ceva.

De asemenea, studiile arată că circa 38% din cei eliberați din închiso ri, revin ca urmare a
comiterii altor delicte. Se pune întrebarea dacă această instituție își merită sintagma resocializare
sau numai cea de gardian ? Tocmai aici este cheia, motivul principal al cercetării, este cel de a
determina alături de alți speciali ști, gânditori, ca această instituție să devină cu adevărat una de
reinserție socială și nu o școală de perfecționare a delincvenților, o instituție în care aceștia să fie
decăzuți din condiția umană.

Obiectivele principale ale studiului

Cercetarea a avu t scopul de a genera discuții cu deținuții despre mediul carceral,
suportabilitate, adaptabilitate, cu privire la integrarea în muncă. Dintre acestea menționăm :

– identificarea gradului de suportabilitate al detenției;
– identificarea modalităților de resoci alizare și eficiența acestora;
– identificarea părerilor personale despre speranța găsirii unui loc de muncă după eliberarea
din penitenciar;

– găsirea de soluții pentru îmbunătățirea condițiilor de detenție și sistemului de resocializare;
– găsirea mijloacel or și modalităților de soluționare a conflictelor în mediul carceral etc.

Populația investigată

78

Deținuții din penitenciarul –. Eșantionul investigat în perioada ia nuarie -martie 2016, cuprinde
– de subiecți, cu vârsta între 25 -30 ani, forma t din d ouă grupuri de lucru: – sunt la prima
condamnare și –- sunt recidiviști.

Ipotezele cercetării

Acestea sunt:

– ipoteza potrivit căreia funcția principală a penitenciarului ar fi cea de pază și în subsidiar cea
de resocializare, bătăile, violurile, batj ocura la care sunt supuși deținuții de colegi sau
gardieni ar putea face și astăzi, obiectul legii tăcerii;

– după eliberare delincventul nu va putea accede la un loc de muncă, din cauza stigmatizării.

Tehnicile și instrumente de lucru utilizate în demersu l sociologic sunt:

– documentare tehnică și metoda comparației;
– analiza cantitativă;
– ghidul de interviu;
– chestionarul.

Documentarea tehnică a vizat analizarea unor dosare penale ale celor aflați în detenție, pentru a
vedea împrejurările comiterii faptei , scopul și mobilul delictului, trăsături de personalitate etc., în
vederea tragerii unor concluzii cu privire la etiologia delictului. După cum observăm „ documentarea
operează prin intermediul lecturii, și nu prin contactul uman cu faptul social”. [59, p.1 78]

Metoda comparației a fost utilizată între cele două grupuri de deținuți (recidiviști și

nerecidiviști), pentru a vedea:

– în ce măsură suportă detenția recidiviștii și în ce măsură nerecidiviștii;
– în ce măsură s -au socializat ambele categorii de deți nuți;
– cum vede fiecare categorie posibilitatea găsirii unui loc de muncă în perioada postdetenție.

Aceasta reprezintă, prin vocație și utilizare, metoda cu cel mai larg câmp de acțiune în științele
sociale [50, p.289].

Durkheim făcând referire la metoda comparativă arăta: „ nu avem decât un anumit mod de a
demonstra că între două fapte există o relație logică, un raport de cauzalitate, acela de a compara
cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan și de a cerceta dacă variațiile pe care le pre zintă
în aceste combinații diferite împrejurări dovedesc că unul depinde de celălalt.”

Maniera de abordare este strict cantitativă, ca urmare a aplicării unui instrument de lucru,
chestionarul ce cuprinde un set de itemi, la care răspund subiecții.

79

Pe baza întocmirii analizei cantitative și interpretării datelor culese din teren am

intenționat să se răspundă la problemele prevăzute în demersul nostru:

– a examina principiile pe care se bazează conceptul de detenție;
– a se vedea cum s -a ajuns la sistemul penitenciarului de astăzi;
– a trage niște concluzii cu privire la eficiența mediului carceral; a propune noi soluții de
reinserție socială.

Într-o prima fază am mers pe o temă comună, respectiv condiția deținutului în penitenciar,
ipotezel e de lucru fiind diferite.

Am recurs la raportul dualist micro (individul, subiectul, deținutul) – macro (societatea în
ansamblul ei, în funcție de un anumit context și instituția de detenție), ce oferă informații despre cele
două niveluri ce coexistă și interacționează permanent.

În egală măsură facem vorbire despre stigmatizare, despre diferențele ce există, oferim diverse
interpretări pe parcursul investigațiilor și o bogată cazuistică rezultată din cercetările efectuate pe
teren.

Pe lângă observațiil e făcute, lucrarea face o analiză și interpretare a datelor.

Este vorba de condițiile din mediul carceral, materializate în mizerie, înghesuială din lipsa
spațiilor carcerale, abuzuri etc., ce nu corespund, nici pe departe, normelor europene.

Chestionaru l conține 24 de itemi, având ca temă de cercetare gradul de suportabilitatea și
adaptabilitate la mediul carceral și posibilitățile de încadrare în muncă după eliberare.

Recidiviștilor și nerecidiviștilor li s -a cerut să se pronunțe cu privire la următoar ele aspecte:

– în ce măsură suportă detenția;
– în ce măsură își ajută colegii să suporte regimul privativ de libertate;
– dacă în relațiile cu ceilalți deținuți contează numărul de condamnări;
– care sunt criteriile de selecție a prietenilor (același mediu de proveniență, același delict
comis, același mod de gândire);

– dacă timpul petrecut în penitenciar constituie o piedică în găsirea unui loc de muncă, după
ispășirea pedepsei;

– dacă activitățile desfășurate în penitenciar le va fi de ajutor după executarea p edepsei;
– dacă au primit vreo sancțiune (mustrarea, avertisment) pe timpul detenției.

Rezultatul final al studiului, scoate în evidență următoarele aspecte: modul în care suportă
regimul detenției recidiviștii și nerecidiviștii, problemele ce țin de educa ție și perspectiva

încadrării în muncă, postdetenție.

80

4. Ancheta în rândul tinerilor dezinstituționalizați. „Evaluarea aportului instituțiilor la

reinserția socială tinerilor instituționalizați”

Motivele cercetării

Mulți tineri ce au trăit în instituții de protecție a copilului, până la împlinirea vârstei de 18 ani,
se confruntă cu dificultăți de integrare socială, după părăsirea acestor instituții.

Astfel, nu -și găsesc sau găsesc greu un loc de muncă stabil, se alătură grupurilor stradale și
celor ce locuiesc prin canale, parcuri, etc, comit acte infracționale.

Este un fenomen grav al ce trebuie tratat cu toată seriozitatea de guvernanți și organizațiile
neguvernamentale. În acest spirit se înscrie și investigația noastră.

Cunoașterea pro blemelor cu care se confruntă această categorie de tineri, după părăsirea
acestor instituții și punerea la dispoziția organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale a
rezultatelor cercetării, sunt motivele principale ale investigației noastre.

Obiectiv ele principale ale cercetării

Acestea sunt:

– investigarea particularităților vieții din instituțiile pentru protecția copilului;
– investigarea atitudinilor față de muncă, educație și familie;
– identificarea comportamentelor caracteristice fiecărei tipolog ii de integrare.

Populația investigată

Lucrarea își propune investigarea gradului de integrare socială a persoanelor ce au împlinit 18
ani și provin din instituțiile de stat pentru protecția c opilului din Moldova , realizând o tipologie a
modului de int egrare socio -profesională a tinerilor post -instituționalizați.

În perioada aprilie -octombrie 2015 au fost investigați –- de tineri cu vârste peste 18 ani, ce
trăiesc în –––––––- .

Tipologiile de integrare socioprofesională

Au fost vizate următoarele tipologii:

– tineri ce locuiesc în case/camere repartizate de primărie;
– tineri fără adăpost;
– tineri ce locuiesc în fundații creștine;
– tineri din centre de plasament (își continuă studiile);
– tineri ce locuiesc în locuințe cumpărate de „sponso ri” străini;
– tineri din penitenciar;
– tinerii ce locuiesc cu familia.

81

De asemenea s -a avut în vedere: vârsta subiecților, nivelul de instrucție, statutul ocupațional.
Aceste date au fost preluate din analiza cantitativă, în descrierea tipologiilor, fiind completate cu
datele calitative obținute din interviurile cu experți și tineri ce au părăsit instituțiile de protecție a
copilului.

În cadrul cercetării au fost identificate anumite forme de integrare socială, pornind de la
variabila locuință, acea sta delimitând comportamente, stiluri de viață distincte.

Deoarece nu există o situație clară a persoanelor din această categorie, în procesul de
identificare a subiecților s -a pornit de la consultarea unor lideri informali ai acestora, oportunitate ce
a facilitat acceptarea colaborării în cadrul cercetării din partea subiecților.

Au fost intervievați –- de subiecți, cu situații diferite, în urma părăsirii instituțiilor.
Eșant ionul cuprinde –-% femei, –% bărbați, persoane cu vârste între 18 -29 ani.
Cercetarea s -a axat pe două probleme.

Prima a vizat particularitățile vieții tinerilor proveniți din sistemul instituționalizat de protecție
a copilului, a doua, identificarea tipologiilor de integrare socială.

În acest sens au fost urmărite următoarele probleme:

– nivelul de instrucție a tinerilor;
– viața de familie;
– starea civilă acestora (căsătorit, necăsătorit, numărul de copii pe care îi are tânărul);
– statusul ocupațional;
– viața efectiv trăită în instituția de protecția copilului (atașament, comuni care, relațiile între
tineri, abuzurile la care au fost supuși de alți colegi sau educatori), antecedente penale;

– unde locuiesc;
– ocupația prezentă.

Metode și tehnici de cercetare utilizate

Metodele utilizate în cadrul cercetării au fost:

– ancheta socio logică pe baza chestionarului;
– ancheta pe baza interviului;
– metoda observației:

Instrumentele de investigație utilizate au cuprins:

– indicatori referitori la specificul vieții în instituțiile pentru protecția copilului;
– modalitatea concretă de integrar e în familie;
– tipuri de comportamente manifestate de subiecți, după părăsirea sistemului instituțional de
protecție a copilului.

82

83

2.3. Concluzii la capitolul 2

Fundamentarea m etodologică a cercetării criminalității a fost precedată de o studierea unor

teorii, concepții și cercetări despre acest fenomen, făcute mai bine de două secole .

Așa cum am văzut, aceste cercetări variază, în funcție de epocă, de specialiștii implicați în

studierea fenomenului (sociologi, juriști, psihiatri etc.), de obiectul studiului (crimă,
criminalitate, criminal) și de contextul social politic.
Fenomenul criminal este abordat din diverse perspective: sociologică, psihologică,
psihiatrică, psihanalitică, biologică, genetică etc. În abordarea fenomenului criminal, din aceste

perspective se utilizează o serie de metode și tehnici de cercetare specifice, ce au ca element comun
finalitatea cercetării criminologice. Acesta se analiz ează sub următoarele aspecte: cunoașterea
descriptivă; cunoașterea cauzală; cunoașterea dinamică ; cunoașterea axiologică.

Cunoașterea descriptivă: vizează stabilirea caracteristicilor exterioare (aparente) ale

fenomenului criminal, în principal, de apr ecieri cantitative. În acest sens, sunt utilizate categorii

ca: volumul, structura și dinamica fenomenului criminal.

Volumul criminalității se referă la numărul total de delicte comise, (criminalitatea aparentă,

criminalitatea legală), criminalitatea re ală putând fi determinată cu aproximație.

Structura criminalității: diversele categorii de fapte penale sau alte criterii (furt, omor,

tâlhărie etc.).

Dinamica criminalității se referă la evoluția și variația acesteia, în timp și spațiu.

Cunoașterea ca uzală sau etiologia criminală, are în vedere cauzele, condițiile și factorii ce

au determinat sau favorizat fenomenul criminal.

Etiologia crimei poate fi privită ca fenomen individual, ca fenomen colectiv și din alte
perspective ca: sociologică biologic ă, psihologică.

Abordările etiologice îmbracă caracterul multidisciplinar al criminologiei, aceasta fiind
expresia rezultatului cercetărilor efectuate în domeniile biologiei criminale, sociologiei criminale,
psihologiei criminale etc.

Cunoașterea dinamic ă vizează înțelegerea proceselor ce însoțesc „ trecerea la actul criminal” ,
mecanismele interne ale acestuia [60, p.40]. Această explică faptul că o conduită criminală se
realizează printr -o succesiune de etape, pe baza unei logici proprii. În acest sens su nt utilizate
categorii economice cum sunt: utilitate, eficiență, finalitate etc.

Cunoașterea axiologică are în vederea stabilirea, după criterii științifice, a valorii mijloacelor
de prevenire și combatere a criminalității.

Această modalitate de cunoaște re trebuie, să stea la baza politicii anticriminale și nu

84

chestiuni care țin de costuri, context social, poziții ale unor organisme interne și internaționale,
chestiuni politice, electorale etc.

Studierea stării și dinamicii criminalității, aria ge ografică și perioada de timp menționate s-

a realizat cu ajutorul unor metode și tehnici de investigare. Ca metode deosebim metode cantitative,
calitative, inductive, deductive și empirice, iar ca tehnici am recurs la: tehnicile
macro -criminologice, statisticile oficiale și private, evaluarea unor factori obiectivi și subiectivi,
tehnicile micro -criminologice etc.

În final, se impune precizarea câtorva aspecte privind scopul și funcțiile cercetării noastre.

Scopul imediat al cercetării noastre constă în cunoașterea violenței și fenomenului c riminal din
R.Moldova , prin stabilirea cauzelor și condițiilor ce îl determină și favorizează, precum și procesele
ce îl caracterizează.

Scopul mediat vizează optimizarea practicii antivio lenței și anticriminale, prin stabilirea celor
mai eficiente mijloace juridice și empirice, în combaterea violenței și criminalității.

Corespunzător acestor scopuri, cercetarea noastră îndeplinește următoarele funcții:

– funcția descriptivă: ce vizează s tabilirea caracteristicilor generale ale fenomenului violenței
și a celui criminal;

– funcția explicativă: se analizează natura, cauzele și condițiile, ce determină și favorizează
comportamentul violent și criminal;

– funcția predictivă: prin care se poa te anticipa evoluția fenomenului violenței și criminalității,
în timp și spațiu;

– funcția profilactică: în virtutea căreia se caută soluțiile eficiente pentru prevenirea și
combaterea violenței și criminalității.

85

3 . EDUCAȚIA ȘI VIOLENȚA ÎN FAMILIE

3.1. Concepte și teorii privind educația și prevenirea violenței în familie

Educația, în societățile contemporane, din punct de vedere sociologic îndeplinește

următoarele funcții:

– socializarea, pregătirea pentru a deveni membr u productiv și integrarea în cultură;
– transmiterea culturii;
– disciplinarea și dezvoltarea personală;
– selectarea, pregătirea și plasarea indivizilor în societate;
– schimbare și dezvoltare.
Un rol important al familiei este socializarea, ce constituie pr ocesul, prin care o ființă

asocială (ce nu se comportă sistematic, așa cum o fac majoritatea membrilor societății), devine o
ființă socială corespunzătoare tipului mediu individual al societății, prin acceptarea treptată a
modelor de comportare, atitudini lor, valorilor spațiului social în care trăiește [88, p.53]

Procesul de socializare se întinde pe durata întregii vieții, parcurgând două stadii: stadiul
socializării primare și stadiul socializării secundare.

Stadiul socializării primare (inculturație): reprezintă procesul prin care se dobândesc
modelele de bază ale conduitei umane, care se derulează în două etape:

– în prima etapă socializarea se realizează de părinți, rude, grupul de joacă, vecini;
– în etapa a doua, familia cooperează cu instituții de s ocializare: grădinița, alte familii.

Familia, ca primă instituție de socializare, îndeplinește, printre alte funcții importante, și pe cea
a educației. Educația familială e acțiunea de a crește și educa unul sau mai mulții copii, desfășurată
adesea în gru puri familiale de adulți, părinții copiilor respectivi [80, p. 36]. În timp, acest concept a
fost lărgit, în sensul că semnifică ansamblul funcționării familiale în raport cu educația [220, p. 27],
fără a aduce atingere priorității raporturilor părinți -copii. Astfel, conceptul este înțeles ca practică
socială și câmp la cunoașterii, ce vizează trei tipuri de activitate socială:

– activitatea desfășurată de părinți în vederea educării copiilor;
– activitatea de intervenție socială realizată în scopul pregătiri i, sprijinirii sau suplinirii

părinților în activitatea de educare a copiilor;

– activitatea de cercetare științifică și învățământ, cu obiect educația familială.[220, p.27].
Conceptul de „ educație familială ” e utilizat îndeosebi de psihologi, pedagogi ș i specialiști în

intervenție socială, pe când sociologii preferă să vorbească despre strategii educative ale educației,
ce au în vedere pluralismul modelelor familiale și modelelor educative.

86

Acest concept permite dezvăluirea finalităților, conținut urilor (valori, atitudini, moduri de a
gândi și moduri de a face etc.), metodelor, proceselor educative ce îi au ca actori pe membrii
familiei (părinții și copii, în condițiile în care educația familială se realizează preponderent ca
pedagogie implicită, n u ca pedagogie explicită (conștientă) [220, p. 29].

Majoritatea cercetătorilor definesc educația familială, ca fiind producerea personalității sociale
și transmitere inter -generațională pe direcția unică, de la părinți la copil [220, p.59].

Familia este singurul factor adevărat, în socializare, fiind prima și cea mai continuă lume
socială pentru sugar și copil [110, p.120]. Aici se stabilesc primele și cele mai durabile relații intime.
Tot aici, noul născut, copilul învață limba și fac cunoștință cu eleme ntul fundamental al culturii.
„Familia reprezintă cea mai importantă curea de transmisie ” a normelor culturale din generație în
generație, scria R. K. Merton.

Familia e cel mai important factor de socializare, întrucât aici se transmit următoarele:

– valor ile și atitudinile;
– normele de internalitate;
– cunoștințele și abilitățile profesionale;
– conduitele domestice și rolurile de sex;
– limbajul;
– statutele sociale.

Părinții transmit, respectiv acționează că intermediari între societate (categorii, clase,
grupuri) ai cărei agenți sunt investiți cu puterea de a transmite, copiilor, valori, atitudini norme,
cunoștințe, abilități.

O valoare, în opinia lui M. Rokeack [201, p. 34], este o credință durabilă că un mod de
existență este, din punct de vedere persona l și social, preferabil opusului său. Același autor arată că
pot fi terminale, cele ce corespund finalității vieții, cum ar fi fericirea, înțelepciunea, pacea și valori
instrumentale ce se referă la mijloacele (moduri de a fi sau de a acționa) utilizate pe ntru a atinge un
anumit scop. Ele se constituie în valori educative, când orientează sau vin în sprijinul acțiunii
educative.

Prin atitudine educativă se înțelege „ starea mentală și neurofiziologică, constituită în
experiență, care exercită o influență di namică asupra individului, pregătindu -l să reacționeze într –
un mod particular la un număr de obiecte și situații.” Acest concept, este utilizat de marea
majoritatea autorilor într -o accepțiune foarte apropiată de aceea de „valoare, întrucât este
tridimensi onal: educativă (cred că e bine sau cred că e rău), afectivă (îmi place sau nu -mi place)

și conativă (vreau sau nu vreau să fac aceasta)” [93 , p. 34 ]

Transmiterea familială a valorilor și atitudinilor are loc diferit, în sensul că nu toate

87

familii le sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative. În
acest sens, o influență deosebită o au:

– structura socială;
– apartenența socio -profesională;
– nivelul de instruire (nivelul formei de învățământ absolvite);
– mediul de rezidență (urban sau rur al);
– ideologia familială;
– tipul de interacțiune familială.

De asemenea, o serie de autori, printre care Le Wita, Lautrey, Bawin -Legros au arătat că
părinții aparținând unor categorii socio -economice diferite transmit copiilor valori diferite.

Astfel, î n clasele mijlocii și superioare (clasificare din punct de vedere a veniturilor și
statutului ocupațional) sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în
timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și
regulii exterioare, respectabilitate ș.a. Acest lucru este posibil într -o societate așezată, dar într -una
aflată în proces de tranziție, cum este societate românească lucrurile diferă.

Astfel, dacă în marea majoritate, ce e formată din familii cu venituri modeste și mici, lucrurile
se petrec, în sensul celor arătate mai sus, în unele familii ce realizează venituri substanțiale, nu
tocmai morale și legale, copii acestora sunt educați, tot în acest spirit, respectiv, realizar ea de
venituri, prin diverse forme de căpătuială, sfidare, aroganță, impolitețe, comportamente delincvente
etc.

Schimbările socio -economice specifice tranziției spre societatea modernă au avut un impact
asupra structurii și funcționalității familiei. Se v orbește despre o restructurare a familiei, de la
„familia tradițională” la familia modernă[ 167, p. 32 ]

Astăzi, familia prezintă o serie de particularități față de familia din alte epoci. Părinții ocupați
cu serviciul la locul de muncă, la mai multe locu ri de muncă, situate la distanțe mari sau în ture, au
prea puțin timp de a petrece împreună cu copii, timpul liber. De asemenea, se constată apariția unor
multiple și diversificate modalități de petrecere a timpului liber (activități sportive, recreative,
baruri, discoteci și mai puține culturale), unde adolescenții își petrec o mare parte din timpul liber.

Ca urmare a acestor factori, unele funcții tradiționale ale familiei sunt pe cale să dispară sau
sunt împărțite cu alte instituții sociale. De exemplu, una din funcțiile tradiționale, cea de îngrijire a
vârstnicilor este pe cale de dispariție, iar funcția de socializare a copiilor este împărțită cu grădinița,
școala ș.a.

Cercetătorii în domeniul familiei vorbesc de stilul educativ în procesul de transmi tere a

88

valorilor, atitudinilor, statutelor sociale etc., care poate fi înțeles ca „ atmosferă familială”, climat
educativ (familial)” și „tehnici de influență ”. Sintetizând aceste studii, Reuchlin și alți autori,
consideră că acestea se realizează în j urul a două axe:

– axa autoritate/liberalism sau constrângere/ permisivitate;
– axa dragoste/ostilitate sau atașament/ respingere.

Stilul educativ practicat în mediul familial produce o serie de consecințe, printre care și cel al
integrării sociale.

Prin i ntegrare socială, în acest context, se înțelege „ situația în care un individ se manifestă ca
membru al unei colectivități, având capacitatea de a participa la viața acesteia, să recepționeze

și să prelucreze informația specifică, să comunice printr -un sis tem simbolic împărtășit de toți, să
ocupe poziții și să -și asume roluri legitime ” [220, p.107].

Integrarea socială vizează și o anumită implicare emoțională a individului în sensul să
manifeste încredere, sentimente de securitate, respectul pentru sine și respectul celorlalți

Între stilurile educative și integrarea socială există o strânsă corelație. Astfel, potrivit lui
Saxton [212, p.32] un stil (climat) caracterizat printr -un grad înalt de acceptare, afecțiune și
înțelegere a copilului de persoana care îl îngrijește, favorizează și disponibilitatea acestuia de a face
față exigențelor vieții sociale și, dimpotrivă, atmosfera familială lipsită de securitate emoțională face
ca lumea socială să apară în mintea copiilor ca instabilă, periculoasă și greu de c ontrolat, aceștia
manifestând puțină încredere în ceilalți copii, având dificultăți în a -și face prieteni și, mai ales, se
simt incapabili să facă față solicitărilor unui mediu, pe care îl percep ca ostil. De asemenea, se
constată existența unei corelații între conduitele delincvente și un nivel scăzut al coeziunii familiale
(familii dezangajate).

Delincvența se asociază unui nivel scăzut de adaptabilitate caracteristic familiilor autoritare

și dezangajate, la care se adaugă multiple și diverse cauze. Pe primul loc, în rândul cauzelor, se află
climatul familial deteriorat și slaba comunicare din cadrul familiei.

Sinuciderea este determinată de mărimea gradului de neintegrare a individului din grupul
social, de care aparține, în sensul că izolarea apare pe fondul detașării, egoismului, însingurării.

Potrivit opiniei lui Durkheim[90, p.32], suicidul este grupat în patru tipuri:

– suicidul egoist : caracterizat de lipsa posibilităților individului de a se integra în grupul sau
societatea în care trăiește, pe care o refuză, nu o înțelege și nu e înțeles;

– suicidul altruist : caracterizat pe ideea de sacrificiu în interesul altuia dezinteresat;
– suicidul anomic : caracterizat de dependența indivizilor de a fi așteptat de la viață realizări
multiple și majore. În cazul eșuării în nebulozitate, gândirea acestora începe să alunece spre o trăire
țintă, ce degenerează în sinucidere, deoarece contradicțiile lor rămân nerezolvate;

89

– suicidul fatalist : caracterizat de tendința individului de a crede că viața sa e con dusă de
destin, pentru că nu e capabil să -l cunoască, înfrunte și depășească, trebuie să cedeze în fața
greutăților insuportabile impuse de acesta.

Referitor la părinți, ca agenți ai educației familiale, se constată o implicare mai mare a
mamelor în îngri jirea și educarea copiilor, decât a taților. Rolul matern este complex, cel patern este
educativ secundar. Se vorbește chiar de o criză a autorității paterne, apelându -se la ipoteze de ordin
economic, juridic, politic, școlar.

Mutațiile economice, ce desp art spațiul activității remunerate paterne, de spațiul domestic,
preocuparea pentru ocuparea unui loc de muncă și menținerea acestuia presupun, pregătire
profesională, efort și dăruire personală a angajatului, creșterea costului vieții asociată societății de
consum limitează tot mai mult rolul tatălui, angajat în rolul de aducător de venituri, luându -i
posibilitatea de a fi, un părinte activ, ca soția sa, în cadrul familiei sale. Singly [240, p.45] arată că
acest „ privilegiu” revine mamei, iar relația tată -copil este supusă medierii materne.

În ceea ce privește rolul educativ al frăției, studiile arată că, în general, frații mai mari au un
rol educativ pe lângă frații mai mici. Etnologii scot în evidența faptul că, în activitatea de
supraveghere și îngrijir e a fraților mai mici, un rol deosebit îl au frații mai mari și, în special,
surorile. De asemenea, sociologii și psihologii arată că frații mai mari pot prezenta modele de
identificare mai influente decât părinții și, adesea, mijlocesc intrarea fraților m ai mici în diferite
medii sociale, îndeosebi în grupuri de similitudine [34, p.56]

O serie de dificultăți de ordin educativ sunt semnalate în familiile monoparentale. În opinia lui
B. Bawin -Legros, studiile asupra familiilor monoparentale conchide, în ese nță, că: probabilitatea
nașterii ilegitime, abandonuri de copii, retard în dezvoltarea psiho -afectivă a acestora din urmă,
tulburări de comportament, abandon/eșec școlar sau chiar delincvență este mai mare la această
categorie de populație. Eficiențe mici ale eforturilor depuse în educație și diminuarea activităților
educative sunt puse pe seama monoparentalității, îndeosebi cea rezultată din divorț. Aceste carențe
se răsfrâng asupra copiilor. Cei mai afectați sunt copii sub 6 ani, care manifestă o oarecare
dependență, sunt mai neascultători, agresivi și mai puțin afectuoși. De asemenea, la adolescenți se
constată sechele ale divorțului părinților, în sensul că aceștia sunt furioși, triști, neliniștiți în legătură
cu viitorul lor, decepționați, indignați și chiar disprețuitori, observă Louise Miron [333, p. 67] și alți
cercetători [46, p.134].

Dar separarea părinților nu echivalează cu o condamnare educativă a copiilor, prin urmare,
situația acestor copii trebuie raportată la o serie de elemente, cum ar fi: nivelul de educație a
părinților, nivelul veniturilor, statul socio -profesional, relația părinților post -divorț, afinitate față de
copii, alte probleme ce țin de faptul cum sunt cunoscuți părinții în comunitate, de tradiție,

90

morală, sistem juridic, in stituții sociale ș.a. În acest sens, așa cum arătam, nu situația monoparentală
se pune în discuție, ci situația socială particulară a familiilor aflate sub incidența factorilor de risc
familiali.

Rezultatele cercetărilor pot fi primite numai în situația î n care părinții înșiși au carențe în
educație, realizează venituri mici, sunt dependenți de droguri, alcoolici, recidiviști, or, în cazul
părinților cu venituri substanțiale, educați, cu un statut socio -profesional și moral ridicat, tezele de
mai sus sunt discutabile și criticabile. Așadar, efectele separării părinților sunt relative și trebuie
privite, ca derivând dintr -un sistem complex de factori de risc, prin urmare o analiză științifică
presupune luarea în calcul a tuturor variabilelor posibile.

Altă situație e cea ce rezultă din recăsătorire. Este vorba de familia compusă respectiv acel „ grup
rezultat dintr -o recăsătorire și în care cel puțin unul dintre parteneri are în îngrijire copii din dintr -o
căsătorie anterioară ”[215, p.31]. Copii ce vin în nou l grup, urmând pe unul din părinți, parcurg o
perioada de acomodare, după care totul poate decurge normal, în condițiile, în care atmosfera familială
este caldă, primitoare, propice afirmării și împlinirii copilului. Dacă situația financiară a familiei est e
bună, părinții au loc de muncă stabil, realizează venituri, de pe urmă cărora pot să asigure cele necesare
copilului, sunt purtători ai unei educații bune, acesta nu va fi în „pericol” .

Prin urmare, acele teorii care, merg pe ideea victimizării copilului în familia compusă sau pe
culpabilizarea părinților, nu mai sunt de actualitate și, în acest caz, trebuie luate în calcul toate
variabilele posibile, pentru a ajunge la concluzii juste, viabile.

În fine, aducem în discuție, rolul educativ al familiei lăr gite, respectiv cea ce implică
colaborarea mai multor generații, o relație afectivă între bunici și nepoți. De fapt, în esență, este
vorba de rolul jucat de bunici în educația nepoților. Studiile, anchetele și practica evidențiază faptul
că există o relați e între părinți și copii lor căsătoriți, cărora le dau sfaturi, îi ajută financiar dacă au
acumulate venituri, bunuri, sunt preocupați de soarta nepoților, pe care îi supraveghează, educă,
răsfață și le dau bani, jucării ș.a.

O anchetă efectuată de Anne G authier, distinge trei categorii de bunici:

– bunici ce se substituie părinților, în supravegherea copiilor (soustraitantfs educatifs);
– bunici ce -și asumă roluri specifice, „ specialiștii”;
– bunici ce nu -și asumă roluri educative, ,,pasivii”.

Dintre acest e categorii, „specialiștii” sunt cei ce au studii superioare sau sunt angajați
profesional, sunt într -un fel sau altul socialmente activi, a căror contacte cu nepoții sunt mai rare, dar
fără a diminua legătura afectivă cu nepoții, acordând o importanță deo sebită acestei relații.

Aceștia le organizează timpul liber, îi educă în spiritul tradiției familiei, manifestă interes
pentru viitorul acestora, etc.

91

Referindu -se la rolul familiei și bisericii, în scrierile sale, Samuel Bowles [39, p.57] arăta că
societatea capitalistă le -a diminuat rolul de agenți de socializare, a determinat creșterea mobilității
geografice a tuturor segmentelor unei familii și astfel a slăbit legăturile interne ale familiei extinse.
Familia conjugală a slăbit, datorită faptului c ă părinții și copii sunt trimiși să lucreze în locuri situate
în afara gospodăriei, în diferite părți ale pieței muncii. Pe măsură ce vechile instituții ale familiei și
bisericii, cu funcții educative importantă odinioară, se schimbă, își pierd influența, valurile de
emigranți cu diversitatea limbilor, valorilor și comportamentelor lor, continuă să năvălească este
pusă în pericol ordinea socială existentă. Amploarea și diversificarea rolurilor sociale a determinat
multiplicarea straturilor socializatoare și condus la extinderea instanțelor (organizații) de socializare.

Astfel, în sistemul instituțional educațional sunt incluse următoarele instituții:

– familia, învățământul, religia, mass -media;
– cultura, armata;
– instituțiile politice și instituțiile sindic ale.

Educația familială „sănătoasă” este fundamentul prevenirii violenței familiale și

prevenirii generale a criminalității.

Prevenirea primară sau generală constituie ansamblul măsurilor luate pentru modificarea
factoriilor și condițiilor cu co nținut criminogen.

Aceasta vizează delincvenții, potențialii delincvenți, victimele sau potențialele victime se
realizează, prin măsuri economice, politice, juridice, educative și culturale, menite să preîntâmpine
producerea delictelor, reducerea și comba terea acestora.

Obiectivul principal al prevenirii îl constituie evitarea inadaptării, încurajarea unei evoluții
normale a aptitudinilor pozitive în societate, întărirea forței de rezistență la tentațiile devianței.

Prevenirea are în vedere acțiunea asup ra factorilor generalizatori ai faptelor antisociale, pentru
orientarea și influențarea lor, în sens pozitiv. Aceasta vizează schimbări durabile la tinerii ce riscă,
să comită acte antisociale.

Intervenția să adresează individului și mediului: familie, șc oală, grupuri similare etc.
Prevenirea se manifestă pe o scară largă, cuprinzând două forme principale :

– prevenirea prin dezvoltare mintală (developpentale), orientată spre individ și familia sa;
– prevenirea comunitară, prin acțiuni la nivelul cartierului sau localității, a căror finalitate să

fie tot individul [76, p.65].

Prin acțiuni de prevenire, prin dezvoltare, se are în vedere ameliorarea durabilă a
comportamentelor sociale ale copiilor și tinerilor care, în caz contrar, ar ajunge să comită acte
antisociale.

92

Pentru a fi eficiente, aceste acțiuni trebuie realizate în timp oportun, până la adolescență,
trebuie să aibă un conținut educativ, să se realizeze în contextul familiei sau școlii, să ducă la
îmbunătățirea mediului educativ, să inițieze ma ma și tatăl copilului sau tânărului în arta de a fi
părinți [76, p.75].

În ceea ce privește prevenirea violenței în familie, Stark și Flitecraft consideră că aceasta se
realizează prin următoarele modalități [144, p.179]:

– prevenirea primară;
– prevenirea secundară;
– prevenirea terțiară.

Prevenirea primară are în vedere scăderea numărului cazurilor de violență domestică, prin
schimbarea unor comportamente și atitudini ce țin de mediul în care acestea apar și vizează
următoarele măsuri:

– educarea comunități i, în scopul recunoașterii fenomenului de violență;
– conștientizarea, de victima -femeie, a gravității cazului;
evaluarea gradului de siguranță a femeilor, ce au ieșit din sfera relației abuzive;
– informarea femeilor despre riscurile și consecințele, pe ca re le prezintă agresiunile.

Prevenirea secundară are ca obiectiv o intervenție rapidă și eficientă, ce se realizează când au
fost identificate și vizate următoarele elemente:

– identificarea și validarea cazurilor;
– supunerea victimei la tratamente medical e;
– evaluarea sănătății mintale a acesteia;
– colectarea discretă și atentă a informațiilor despre victimă, partener, copii, familie;
– evaluarea gradului de siguranță a victimei;
– referirea cazului structurii competente, în vederea aplicării legii;
– referir ea cazului serviciilor comunitare, abilitate în violență domestică.

Prevenirea terțiară se realizează de organizațiile și organismele abilitate să dezvolte servicii de
specialitate, care acționează la confluența cu celelalte servicii tangente situației de violență familială.

Aceste servicii trebuie să fie încadrate cu profesioniști, în materie de abordare a violenței
domestice, să dețină un sistem de înregistrare a cazurilor de violență și să colaboreze cu celelalte
servicii, în rețea.

93

3.2. Fac torii de risc și formele violenței familiale

Prin risc, în context judiciar, se înțelege probabilitatea apariției unor outcome -uri negative:
delincvență, recidivă, violență, neadaptare instituțională, neadaptare comunitară, pericol pentru
public, suicid, autovătămare, evadare dintr -o unitate de detenție etc.[255, p.292].

O serie de cercetări au căutat să evidențieze factorii de risc pentru delincvență. Astfel,

Farrington [100, p.325], în baza datelor culese în ,, Studiul Cambridge asupra dezvoltării
delin cvenței”, a identificat trei categorii de predictori ai criminalității [172, p. 21]:

– factorii de risc individuali, mai importanți: inteligența scăzută (eșecul școlar);
– impulsivitatea (asociată cu insuficientă cântărire a consecințelor posibile a faptelor );
– deficitul de atenție;
– factori de risc familiali: sărăcia (copii proveniți din familii numeroase, cu venituri mici);
– comportamentul antisocial sau delincvent al părinților (aceasta fapt și delincvența
prietenilor, tind să se asocieze cu formarea unei atitudini negative la adresa autorității și credința

că săvârșirea infracțiunii este justificată);

– proveniența dintr -o familie destrămată (separare etc.);
– practici parentale negative (supraveghere familială slabă);
– lipsa armoniei familiale (conflicte f amiliale).
– factorii de risc de mediu, dintre care cei mai importanți sunt: asocierea cu prieteni
delincvenți, apartenența la cartiere sărace, o rată crescută a delincvenței în școli.

Din cauza acumulării acestor factori, copii nu -și formează controlul in tern asupra
comportamentelor, dezaprobate social.

Inițierea sau nu a comportamentului infracțional e rezultatul a două categorii de factori, aflați
în interacțiune, numiți global „ predictorii riscului ”[255, p.189]: factori favorizanți sau precipitatori
(factori de risc) și factori inhibitori sau protectivi.

Factorii favorizanți sau precipitatori: sunt cei ce măresc probabilitatea apariției unui
comportament delictual sau de reiterare a acestuia, care, la rândul lor, pot fi de două categorii:
interni (impu lsivitatea) și externi (sărăcia, părinte violent, accesul la droguri etc.).

Factorii inhibitori sau protectivi sunt acei factori ce diminuează probabilitatea de apariție a
comportamentului delictual sau de reiterare a acestuia, care sunt grupați în intern i (convingeri
morale, religioase, competențe sociale, rezistența la stres, o bună imagine de sine ș.a.) și externi

(imagine bună în comunitate, anturaj sănătos, climat familial bun, loc de muncă stabil etc.).

Un alt factor privind delincvența juvenilă în R.Moldova, drept factori de risc pentru
delincvența juvenilă, variabilele:

94

– variabile ce țin de copil: imaturitatea emoțională și cognitivă;
– consumul de alcool, droguri, fuga de acasă, săvârșirea infracțiunii, ca formă de distracție;
– variabile ce ți n de familie: carențe educaționale majore, nivel scăzut de aspirații în familie,

oferirea de modele negative de părinți, obiceiul părinților de a -și trimite copii la muncă, la cerșit sau
furat;

– variabile ce țin de școală: cadre didactice necalificate, dezinteresate de educația copiilor,
abandonul școlar, eșecul școlar;

– variabile ce țin de contextul social în care trăiește copilul: mirajul vieții de cartier, lipsa
alternativelor de petrecere a timpului liber, influența negativă a instituțiilor pentru minori.

Tabelul 1. Rata sărăciei, în funcție de n umărul de copii pe familie (2015 )
Tipuri de familie Sărăcie Sărăcie severă % %
Familii cu 4 sau mai mulți copii 68,3 % 44,2 %

Familii cu 3 copii 58,4 % 30,6 %

Familii cu 2 copii 31,5 % 12,4 %

Familii cu 1 copil 27,4 % 7,3 %

Total populație 29,6 % 11,9 %

Familiile din societățile contemporane au suferit, în ultimele decenii, transformări profunde.
Schimbările intervenite în interior ul ei sunt atât de importante, încât și termenul de familie a devenit
mai ambiguu, tinzând să acopere, astăzi, realități diferite de cele caracteristice generațiilor
precedente.

Familia contemporană se confruntă cu o serie de dificultăți, care devin probl eme sociale,
datorită gravității lor. Astfel, sărăcia, șomajul, lipsa locurilor de muncă, a locuințelor, violența sunt
probleme familiale, care, la un moment dat, constituie o problemă socială, ce trebuie să privească nu
numai familia, ci întreaga comunita te, statul, organizațiile, guvernamentale și neguvernamentale,
interne și internaționale.

95

Căsătoria dă coșmaruri tinerilor , mulți nu și -o permit, deoarece nu au posibilități financiare și
materiale, pentru a -și permite achiziția și întreținer ea unei case, plata utilităților (curent, apa rece, apă
caldă, întreținere, gaze naturale), mobilierul și aparatura electrocasnică necesară traiului.

Locuirea separată și dreptul de proprietate asupra locuinței sunt două aspecte, foarte
importante pentru tineri ș i familiile tinere. Astfel, –% din tineri locuiesc cu părinții, deși vârsta
le dă dreptul să aibă o locuință separată. Dacă înainte de 1989, statul asigura populației
apartamente cu chirii modice, în prezent, prețul unui apartament a ajuns la sum e exorbitante, de
zeci și sute de mii de euro.

Practic, un tânăr, fără ajutor de la părinții cu posibilități financiare, nu va putea niciodată să
se bucure de o locuință. Este motivul pentru care mulți tineri preferă conviețuirea în fapt, fără
încheierea unor forme legale de căsătorie.

Migrația este alt fenomen, care pe lângă efectele pozitive, implică multe efecte negative în
plan macrosocial și la nivelul familiei. Analiza acestui fenomen scoate în evidență faptul că cei
mai mulți pleacă în străinătate să muncească, din lipsa banilor (60% din respondenți) și nivelul
scăzut de trai, sărăcia (20%). Potrivit raportului Anuarului Statistic „Imigrare 2015 ”, elaborat de

Fundațiile „Caritas” și „Migr antes”, la începutul anului 2015 , pe teritoriul statel or memb re U.E.
se aflau circa – de mili oane imigranți, reprezentând –-% din totalul populației.

Tabelul 2. Migrația externă în rândul tinerilor
Detalii 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016 2017

Total emigranți, din care: 96.929 31.152 18.446 17.146 25.675 21.526 19.945 17.536

Sub 18 ani 25.298 5.540 4.119 4.597 5.137 4.198 4.145 6.371

% 26,1 17,8 22,3 26,8 20,0 19,7 20,8 36,3

18-40 ani 39.159 18.002 9.291 8.937 15.055 11.794 10.650 7.174

% 40,4 57,8 50,4 52,1 58,6 54,8 53,4 40,9

96

Sursa: MI, Direcția Generală de pașapoarte, străini și probleme de migrări.
GRAFIC
Evoluția abandonului școlar
12 Primar Gimnazial Liceal Profesional De ucenici
10,9
10
8,2 șc
ol
ar
8 7,4
6,3 6,4 6,4 6,6 aba
ndo
n 7,3 6
5,6 5,6
5,4
6
5 5 5

R
a
t
ă
5,4 4,1

4 4,8 %

4,3 4,2
3,9 3,9

1,9 1,8
2 1,3 1,4 1,4 1 1 1 1,1
2,2
1,6 1,3 1,5

0,8 0 0,6 0,5 0,6 0,6
2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
Sursa: MI, Direcția Generală de pașapoarte, străini și probleme de migrări.

Analiza cauzelor ce au determinat imigrarea, reliefează c ă majoritate c ovârșitoare a
imigranților ( –%) sunt prezenți în Italia, pentru motive de muncă și reîntregirea familiei.

Un fenomen social, deloc îmbucurător, îl constituie nestăpânirea limbajului scris de persoane
care au fost școlarizate, la diferite n iveluri. Acest fenomen, denumit analfabetismul funcțional sau
iletrismul este consecința sărăciei și efect al „excluziunii sociale” , la care sunt supuși cei în cauză.
Numărul familiilor aflate în condiții defavorizate și stresante este în continuă creștere . Nesiguranța
zilei de mâine creează tensiuni între părinți și copii, ceea ce determină copiii să evadeze din căminul
familial și să -și caute rezolvarea problemelor, în grupul stradal, între prietenii de ocazie. Aceste
cazuri comportă riscuri serioase de a ngajare în acte antisociale.

Analizând fenomenul criminalității, Karl Marx, în „ Capitalul” (1867) arată că acesta apare , ca
urmare a existenței deosebirilor de natură economică între burghezie, reprezentată de clasa

97

capitaliștilor ce dețin mijloacel e de producție, ce angajează și exploatează forța de muncă și clasa
proletară. Criminalitatea va dispărea în orânduirea socialistă, în care toți indivizii dețin averea în
mod egal. La această stare se va ajunge după eliberarea proletariatului de conservato rismul non –
revoluționar și doar în situația când proletariatul va constata că revoluția este singura formă de
înlăturare a sistemului capitalist.

Doctrina marxistă trebuie apreciată deoarece a pus în evidența factorul economic, ca fiind unul
dintre factor ii de risc ai criminalității, dar aceasta nu e legată numai de condițiile economice, politice
și religioase, ci și de cele spirituale.

Făcând o mică generalizare a factorilor de risc comportamental, la nivel de familie, între cei
mai des întâlniți în peri oada pe care o traversăm:

– dezmembrarea familiei;
– abandonarea copiilor de părinți;
– adopțiile;
– lipsa temporară a unui sau ambilor părinți, datorită plecării la muncă în străinătate și lăsării
copilului în grija bunicilor sau rudelor.

Altă problemă famil ială ce constituie și o problemă socială, este violența domestică

O definire a violenței este mai dificilă, din cauza fenomenului deosebit de complex și
multiplelor forme de manifestare. Violența, în sens general, semnifică impunerea voinței de un
individ , grup sau clasă socială, prin constrângerea fizică sau morală.

Violența în familie e una din marile probleme ale societății. Grupul familial s -a transformat
dintr -un „ leagăn de securitate ”, într -un veritabil „leagăn al violenței”, „schimbare ce face din
familie una dintre cele mai violente instituții sociale din ultimele decenii ”[217, p. 9].

Cauzalitatea violenței în familie se poate stabili prin analiza sub următoarele aspecte:
individual, familial/cuplu, vecinătate, comunitate, cultură, sistem economic sau epocă istorică,
precum și o analiză a următoarelor variabile: gene, simptome psihiatrice, atitudini individuale,
moduri de gândire, performanțe în managementul furiei, atitudini sociale, influența mediei,
legislație.

Teoriile biologice despre agresiu ne și violență pun accentul pe factorii genetici, neuropatologici și
iau în considerare schimbările în structura sau funcționarea creierului, ca urmare a unor traume sau
acțiunii unor factori endocrini. Astfel, la sfârșitul anilor ‘80 și începutul anilor ’ 90, Rosenbaum, Hoge și
alți cercetători [338, p.187], au publicat o serie de studii ce evidențiau faptul că mulți bărbați ce abuzează
fizic familia, au suferit în antecedente traumatisme craniene și, mai târziu, au devenit violenți cu
membrii de familie. L ocul acestor prezumții a fost luat de teorii

98

moderne, ce propun un nou concept, biologie socială, susținând că factorii sociali lucrează ca
variabile intermediare în modificarea sau declanșarea diferitelor laturi ale comportamentului.

Teoriile psih ologice vizează maltratarea, în marea lor majoritate, au ca punct de plecare
concepția lui Freud (1959), masochismul feminin, potrivit căreia, se considera că femeia dorea să fie
bătută, asemenea unui copil neajutorat, dependent și rău. Acest comportament autodistructiv,

în viziunea lui Freud, e rezultatul efectului de rezolvare a conflictului oedipian. Shainnes (1979).
vede în masochism, un proces ce implică trăsături socio -culturale, nu de instinct, ce se subordonează
forțelor primare .

O serie de teori i susțin că violența în familie este o deviere a comportamentului autodistructiv
dinspre sine, spre o altă persoană. De pildă, bărbatul ce se simte frustrat, are un comportament
negativ față membrii familiei lui, acesta fiind de fapt o formă de apărare împ otriva dependenței față
de partener. Prin urmare, din perspectivă clinică, persoanele cu astfel de comportamente trebuie
supuși unor tratamente individuale, iar societatea trebuie să combată violența împotriva femeii prin
măsurile sociale. Dacă se ia în co nsiderare numai rolul factorilor sociali, precursori ai violenței,
măsurile sociale nu vor avea rezultatul scontat. [307, p.70].

Teoria sistemică explică violența împotriva partenerului, ca produs al acțiunii sistemului
familial. Familia e concepută ca un sistem cu o structură dinamică, compusă din subsisteme, ce
interacționează reciproc. Astfel, o acțiunea violentă, în familie, este o reacție în lanț declanșată de u n
membru al acesteia .

Abordarea sociologică consideră că violența în familie, rezidă în pr ocesul de socializare, diferit
al bărbaților de al femeilor, din diferența tipului de familie (obiceiuri, tradiții), stereotipurile
vehiculate „scenariile” sociale contribuind și ele la conturarea acestei chestiuni.

Teoriile sociologice despre violență co nsidere genul drept o variabilă -cheie, datorită factorilor
structurali ce permit accesul diferențiat la puterea politică și economică. Cauza comportamentului
violent al individului se află în mediul în care trăiește, în comportamentul

„altora” semnificati vi. Un copil ce trăiește într -o familie caracterizată prin violență, riscă să devină
agresiv la maturitate. Din perspectiva teorie i cognitiv -socială , violența este considerată ca fiind un
comportament dobândit.

Teoriile și studiile feministe consideră că maltratarea soției trebuie studiată, în contextul
societății ce se bazează pe forma de organizare patriarhală: normele și legile patriarhale, poziția de
subordonare a femeii și autoritatea bărbatului. Această maltratare trebuie privită sub aspect global,
prin prisma influențelor educațion ale și legislative.

Oricine poate deveni agresor sau victimă, când violența este tolerată în societate, iar victimele
sunt blamate, susține același autor.

99

Violența domestică este un fenomen ce nu e, încă, luat în cons iderare, în multe țări. De multe
ori, violența domestică nici măcar nu este considerată un delict, ceea ce determină existența a extrem
de puține informații despre acest subiect.

Violența domestică e un ansamblul de comportamente de agresivitate fizică, v erbală,
psihologică, sexuală și economică, care se manifestă în cadrul familiei. Acestea comportamente
constau în următoarele forme de manifestare:

– abuzul fizic (loviri, bătăi, distrugerea bunurilor, vătămări corporale, omucideri etc);
– abuzul sexual: fol osirea constrângerii fizice, morale (hărțuire, amenințare, mutilare);
– abuzul psihologic: umilirea persoanei, prin folosirea unor apelative (urâtă, infidelă);
– abuzul economic: interzicerea accesului victimei la bani sau alte mijloace economice;
– abuzul so cial: glume, umiliri în fața altor persoane, denigrarea în fața familiei și prietenilor,
urmărirea persoanei la serviciu, interzicerea contactelor sociale etc;

– abuzul emoțional realizat prin gelozie, critici și insulte constante ș.a.

Autorii actelor viol ente sunt atât bărbații cât și femeile. Deși, până de curând, s -a presupus că
femeia, adesea este victima violenței în familiei, s -a descoperit că, de fapt, numărul bărbaților
agresați este destul de mare. Experții ce cercetează această problemă sunt de ac ord că violența e un
fenomen larg răspândit, pentru că unele fapte nu sunt raportate poliției, spitalelor.

Violența în familie reprezintă o problemă socială, o problemă de sănătate, dar și o atingere
adusă drepturilor și libertăților omului.

Numeroase st udii și cercetări, ce evidențiază o serie de factori ai violenței domestice, au făcut
și o clasificare a acestora, după efectul pe care îl au asupra manifestării acestui fenomen: factori
anticipativi, factori limitativi, factori de risc și factori protecti vi.

Factorii anticipativi evidențiați de cercetările lui Levinson din anul 1989, sunt următorii:

– inegalitatea economică dintre bărbați și femei (considerat a fi cel mai afluent);
– obișnuința de a folosi violența fizică pentru rezolvarea conflictelor;
– autoritatea și controlul bărbatului în luarea deciziilor în familie;
– un ideal masculin de dominație și duritate acceptat în plan social.

Factorii limitativi vizează reducerea gradului de violență familială [German, 1994] sau
potrivit definiției date de LAD O în 1997 sunt cei „ care tind să limiteze violența împotriva femeilor,
inclusiv puterea femeii în afara casei, puterea economică și politică, implicarea activă în
comunitate, prezența unor grupuri de muncă sau solidaritate formate numai din femei și existe nța
unor locuri unde femeile pot fi departe de violență, cum ar fi adăposturile și casele prietenilor sau
ale membrilor familiei”.

100

Tabel 3 Factori de risc și factori protectivi

Factori de risc
Factori protectivi

Individuali/ familiali Socioculturali

Factori biologici sau neurofiziologici Convingeri culturale Expunerea la un număr mai mare de
(temperament, afecțiuni cerebrale) privind dreptul la comportamente pozitive decât
autoritate al bărbaților negative

Invalidități fizice sau mintale Acceptarea bătăilor Stimă de sine crescută, rezistență
conjugale psihică

Consum de alcool sau drog Sărăcia Relații bune cu colegii, recompense
din activități profesi onale și
Violența în familia de origine Pistoale sau alte arme în suplimentare
casă Interacțiunea familiei cu familia
Izolarea de familie și prieteni Violența instituțională lărgită și comunitatea
societală Empat ie și sprijin maternal puternic
Niveluri înalte de exprimare a furiei și Violența în mas -media Relații apropiate cu un adult din
afara familiei
impulsivității

Empatie și respect pentru ceilalți

Așteptări nerealiste în privința copiilor Violența culturală. Aptitudini sociale puternice
Implicarea membrilor familiei în
Reacție agresivă la stres activități comune și independente.

Acceptarea rigi dă a conceptelor care susțin
superioritatea și autoritatea bărbaților asupra
Femeii

Studiile și datele statistice scot în evidență și circumstanțele care influențează apariția și
evoluția abuzului în familie.

Astfel, evenimentele nefericite apar adesea de sărbătorile de iarnă, fiind asociate cu lipsa
banilor pentru cumpărături, cadouri și petrecerea tradițională a sărbătorilor, în timpul liber [106,
p.67] sau în celelalte zile, ce survin seara, când toți membri i familiei vin acasă de la muncă sau de la
alte activități. De asemenea, alte incidente apar la familiile sărace, fiind asociate cu apariția celui de –
al doilea copil ș.a.

Familia se confruntă cu următoarele manifestări de violențe: violențe asupra femeii, copiilor,
bărbaților și violențe asupra bătrânilor.

Violența asupra femeii

Abuzul în familie constă dintr -un comportament de pedepsire și rănire a partenerei de viață, al
cărui scop este instituirea și păstrarea controlului asupra acesteia. Ca urma re a acestui fapt,

101

aceasta devine o victimă fără putere, speriată și cu sentimentul subordonării. Abuzul exercitat asupra
femeii îmbracă următoarele tipuri: abuz fizic, abuz sexual, emoțional și abuz social.

Abuzul fizic: este cea mai întâlnită form ă de abuz, care constă intimidarea fizică a femeii, prin
atingerea sau contactarea fizică dureroasă, a acesteia sau a celor dragi.

Abuzul sexual: un ansamblu de comentarii degradante, injurii și atingeri neplăcute, pe care le
suportă femeia în timpul sau în legătură cu actul sexual. O formă a acestei violențe este violul
marital al cărei victimă este partenera de viață.

Abuzul sexual în familie este o problemă, ce a stârnit o serie de dispute, datorită unor
mentalități sau norme sociale, ce consideră că r elațiile intime sunt apanajul bărbatului, care poate
dispune, oricând și oricum.

Abuzul emoțional se regăsește în toate celelalte forme de abuz, dar se poate manifesta și izolat,
prin amenințări, intimidări, injurii, ironii, umiliri, ignorări, privarea de anumite necesități

(mâncare, somn ș.a.), alungarea sau uciderea animalului domestic sau de companie, preferat etc. Abuzul
sexual este rezultatul rolului sexual rigid conturat de așteptările sociale față de femeie

și bărbat, o barieră în calea valorizări i resurselor femeii în afara familiei și un cadru ce favorizează
agresarea ei pe planul vieț ii private, intime.

De pe urma violenței domestice au de suferit mai ales femeile, fiice, nurori, surori, soții sau
foste soții, (foste) concubine sau (foste) iub ite.

Cu câteva excepții, făptașii sunt bărbații din familie.

Aceste forme de violență, îndreptate asupra femeilor, transced toate granițele (culturale,
religioase și regionale). În Europa, prevalența violenței domestice, între celelalte forme de
infracți uni, ale căror victime sunt femeile, este de 14% (Moldova) și 58% în Turcia.

Un studiu întocmit de Banca Mondială arată că 20% din totalul bolilor de care suferă femeile
și fetele, cu vârste cuprinse între 15 și 44 de ani, din multe țări ale lumii se dato rează violenței
domestice. (date furnizate de Fundația Șanse Egale pentru Femei ).

Într-un studiu privind sănătatea reproducerii, din 1999, (Șerbănescu, Morris, Marin, 2001),
asupra abuzurilor fizice domestice suferite vreodată, s -a înregistrat un procent de 29% femei din
România, față de 21% din Ucraina, 22% din Rusia, 14% din Moldova și 5% din Georgia.

Îngrijorați de formele grave ale violenței în familie, împotriva femeii, șefii de state și guverne au
decis la Cel de -al treilea Summit al Consiliului Eu ropei , Varșovia, 2005, lansarea unei
Campanii paneuropene (2006 -2008), menită să mobilizeze guvernele, parlamentele și publicul

102

larg, pentru a incrimina violența în familie și a lua atitudine, în sensul promovării democrației și
drepturilor omului în întreaga Europă, valori apărate de Consiliul Europei ca organizație politică
înființată pe scena continentului în 1949.

„Avem un rol important în această luptă. Violența împotriva femeilor este, de fapt, un război
civil, iar lupta se dă între cei cărora le pasă și cei cărora nu le pasă “ și „ Trebuie să continuăm să
mobilizăm oamenii “ a spus, în cadrul audierii, raportorul Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei, José Mendes Bota, insistând asupra importanței implicării a cât mai mulți bărbați în
campan ia lansată de Consiliul Europei.

Violența asupra femeii este un fenomen mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru
simplul motiv că unele fapte nu sunt raportate poliției sau spitalelor. În aceste familii este evidentă
izolarea socială a soției de s oțul violent, ce nu dorește ca soția lui să aibă relații sociale, în cadrul
cărora să -și poată mărturisi suferința și eventual să poată primi sprijin.

Astfel, funcția principală a familiei, creșterea copiilor este distorsionată, cu largi și dramatice
consecințe în viitor. Perturbarea acestei funcții se petrece, în general, ca o stare de boală cronică, ce
se acutizează în momentele de violență. Cercetările arată că trauma copiilor, ce cresc într -o
atmosferă de violență, chiar dacă nu ei sunt victime directe , este mai intensă, cu consecințe profunde
și de durată, având probleme de integrare socială, decât în cazul copiilor ce sunt victime directe ale
neglijării și abuzurilor părinților.

La toate aceste se adaugă lipsa de supraveghere, ce constituie alt facto r de risc al conduitei
deviante. Ca urmare acestui fapt, unii minorii pleacă de acasă, se adună în grupuri stradale, comit diferite
delicte. Potrivit Inspectora tului General de Poliției , în primele nouă luni ale anului

2016 , oamenii legi i au luat măsuri î n peste – cazuri de minori lipsiți de supraveghere, ce au fost predați

familiilor, iar în aproximativ –- cazuri, copiii au fost încredințați centrelor de ocrotire. Fenomenul este

întâlnit, mai ales, în mediul rural. O mare parte din copii sunt orfa ni și pleacă de la centrele, în care sunt

cazați. Alții provin din familii dezorganizate și plecă de la mamă, la tată sau invers. Sunt și cazuri în

care, din cauza neatenției părinților, copii se rătăcesc și sunt descoperiți după câteva ore. Oricum, es te un

fenomen în descreștere față de anul trecut, când s -au înregistrat, cu șapte la sută, mai multe dispariții.

Violența asupra copiilor

103

Abuzul poate fi comis de membrii familiei, de cei însărcinați cu creșterea și îngrijirea sau
de cei în care copilul a căpătat încredere. Copilul poate fi victima unor abuzuri și neglijări.

Abuzul comis împotriva copilului poate lua următoarele forme: abuzul fizic, abuzul sexual
și abuzul emoțional.

Abuzul fizic presupune vătămarea copilului, prin folosire a forței fizice sau din cauza
insuficientei supravegheri a celui ce îngrijește copilul.

Tabelul 4. Proveniența majorilor agresivi
Tipul familiei Majori agresori Majori victime Minori agresori Minori victime

Organizată 16 1 16 12

Dezorganizată 15 – 28 11

Fără specificație 36 – 17 18

GRAFIC
Proveniența majorilor agresivi
Familie organizată Familie dezorganizată Fără specificație
36

28 17 18

40 15
0
11

30

16 0 16
12
20

10 1
0
Majori agresori Majori victime Minori Minori vict ime
agresori

Raport IGPR/2012
Abuzul sexual constă în atragerea, convingerea, folosirea, coruperea, forțarea și obligarea
minorului să participe la activități de natură sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul
unor activități, ce servesc la obținerea de adult a plăcerii. [144 , p.156]

Formele sub care se poate manifesta abuzul sexual sunt: hărțuirea sexuală (gesturi sau
atingeri cu conotații sexuale, propuneri), comportamentul exhibiționist în fața minorului,
exploatarea sexuală, obligarea la pornografie etc. Din studiul Institutului de Medicină Legală
privind particularitățile cazurilor de infracțiun i sexuale, în perioada 2006 -2016 , referitor la
mediul familial nu s -a putut trage o concluzie asupra minorilor victime, numărul celor provenind
din familii organizate fiind aproxim ativ egal cu al celor proveniți din familii dezorganizate. În
schimb, cei mai mulți minori agresivi provin din familii dezorganizate.

104

Numărul majorilor agresivi, proveniți din familii organizate este egal cu cel al majorilor
proveniți din familii dez organizate. De cele mai multe ori agresorii sunt de sex masculin, provin din
mediul rural, fără ocupație, având mai puțin de 8 clase, iar victimele de sex feminin, provin din
mediul urban. Minorii agresivi provin, deseori, din familii dezorganizate.

Abuzu l emoțional este considerat de Garbarino ca fiind „ atacul concertat al uni adult asupra
dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a minorului” [144, p.156]

Abuzul emoțional asupra copilului se poate manifesta sub forma diverselor pedepse: iz olare

(legat sau încuiat în casă sau diverse spații), terorizare, degradare, exploatare ș.a.

Neglijarea constă în forme de rele tratamente, prin care se omite asigurarea nevoilor biologice,
emoționale și educaționale ale copiilor, punând astfel în perico l dezvoltarea fizică, emoțională,
cognitivă și socială [222, p.79].

Neglijarea se poate manifesta sub următoarele forme:

– carențele de creștere și dezvoltate;
– neglijare educațională (permiterea absenteismului, neînscrierea copilului într -o formă de
învăț ământ, ignorarea nevoilor speciale de educație);

– neglijare fizică;
– neglijare medicală;
– neglijare emoțională (îngrijire și afecțiune inadecvată, refuzarea îngrijirii psihologice,
întârzierea în îngrijirea psihologică);

– abandon și supraveghere neadecvată .

Violența asupra bărbaților

Violența exercitată de femei asupra bărbaților este privită ca o reacție a celor dintâi la
comportamentul violent al acestora. Din studii și date statistice rezultă că în aproximativ 10 % din
cazuri, bărbatul este agresat de femeie.

Factorii ce pot favoriza declanșarea violenței feminine sunt [144, p.160]:

– frecvența actelor de violență ale bărbaților;
– abuzul de alcool și de alte substanțe;
– severitatea abuzului produs asupra femeii;
– abuzuri sexuale asupra femeii;
– abuzuri repetate asupra copiilor; tendințe de suicid ale femeii.

Violența asupra bătrânilor

105

Potrivit studiilor întreprinse și literaturii de specialitate, în cazul persoanele în vârstă de peste

65 ani, ponderea abuzurilor este de 10% , iar a recidivei este de 80%. Janosik [144, p.32]
considera că tipurile de abuz, la care pot fi supuse persoanele în vârstă, de cei apropiați sunt:
abuzul fizic, abuzul psihologic, abuzul medical, abuzul material, violarea drepturilor, neglijarea.

Distribuția cazurilor d e violență, în funcție de mediul de locuire și gradul de rudenie

Din studiile realizate de noi, rezultă că 24,7% sunt agresiuni, ce au loc între soți sau
concubini (18,3 %), diferența de circa 52,7 % sunt specifice diferitelor categorii de rude.

Tabel 5. Distribuția cazurilor de violență, în funcție de mediul de locuire și gradul de

rudenie rezultată de din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Categorii de persoane Urban Rural Total cazuri % din total
cazuri

Soți 47,9% 52,1% 28 22,7 %

Concubini 52,5% 47,5% 23 17,7 %

Părinți și copii 31,9% 69,1% 32 26,8 %

Copii și părinți 27,9% 72,1% 15 12,5 %

Frați 21% 79% 6 5,1 %

Nepoți și bunici – 100% 2 1,86 %

Socri -gineri (nurori) – 100% 4 3,72 %

Cumetri – 100% 2 1,86 %

Fini-nași – 100% 2 1,86 %

Alte categorii 51% 51% 17 13,9 %

Total cazuri 50% 73% 133 –

% 40% 60% – 100 %

Între aceste agresiuni, ce caracterizează alte rude, decât soții sau concubinii, se detașează,
cu precădere, cele ce privesc cazurile de violență părinți -copii (23,5%) sau copii -părinți (9,3%).

În celelalte cazuri sunt implicate alte categorii de rude, din care socri -gineri (nurori) 2,3%,
frați (4,2%), cumătri (0,7%) etc.

Mediile de lo cuire unde au avut loc cele mai frecvente conflicte

Din punct de vedere al distribuției cazurilor pe mediul de locuire, constatăm că în mediul
rural au avut loc cele mai multe cazuri de violență între rude (60% din totalitatea conflictelor).

Cu toate ace stea, intensitatea acestora diferă de la un mediu la altul, astfel că, în mediul urban,
conflictele între concubini sunt mai frecvente (53,2%), în timp ce în mediul rural se produc,

106

cu mai multă intensitate, conflicte între alte categorii de rude. Ai ci se comit cu precădere, acte de
violență între părinți și copii, soți, copii -părinți.

Distribuția victimelor, în funcție de sex

Aceasta evidențiază, faptul că proporția totală a victimelor de sex feminin agresate este de

59,9 %, în timp ce proporția v ictimelor de sex masculin este de 40,1 %.

Tabelul 6. Distribuția cazurilor de violență, în funcție de vârstă și sexul victimei

rezultată din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Vârsta
Sexul
victimei

Masculin – cazuri

% din total victime
de sex masculin

Feminin – cazuri

% din total victime
de sex feminin

Până la 20 ani
20 – 30 ani
31 – 40 ani
4 1 – 50 ani
5 1 – 60 ani
6 1 – 70 ani
71 – 80 ani
Peste 80 ani
Vârsta
eprecizată
Total cazuri
% din total
cazuri
21 8 3 5 1 1 – 1 11 51 –
39,5% 14,1% 4,9% 11,9% 1,8% 1,8% – 1,8% 24,2% – 40,1%
19 16 7 6 1 4 3 2 13 71 –
25,5% 24,1% 9,7% 8,5% 1,3% 4,20% 5,7% 2,8% 18,2% 122% 59,9%

Referitor la vârsta victimelor, majoritatea, 39,5% în cazul victimelor de sex mas culin și 25,5%
în cazul celor de sex feminin, aparțin intervalului de vârstă sub 20 de ani, urmat de intervalul de
vârstă 20 –30 de ani (24,1% victime de sex feminin și 14,1 % de sex masculin).

Cele mai puține victime sunt din categoriile de vârstă, în caz ul femeilor 51 – 60 ani (1,3%) și

71-80 ani în cazul bărbaților (nici un caz), 18,2% din victimele de sex feminin și 24,2% de sex
masculin, nu au vârsta precizată.

Distribuția cazurilor de violență, în funcție de vârsta agresorului

Majoritatea agresori lor (80,5% sunt bărbați ce fac parte din categoria persoanelor active, din
intervalul de vârstă 21 -50 ani (55,6 %).

Tabelul 7. Distribuția cazurilor de violență, în funcție de vârsta agresorului rezultată

din studiile realizate în cadrul cercetării noast re

107

Vârsta

Sexul
agresorului

Masculin – cazuri

% din totalul de
agresori masculin

Feminin – cazuri

% din numărul total
de agresori de sex
feminine
Până la 20 ani
1 – 30 ani
31 – 40 ani
41– 50 ani
51 – 60 ani
61 – 70
71 – 80
Peste 80 ani
Vârstă neprecizată
Total cazuri
% din numărul total de
cazuri
9 23 9 11 2 3 – 1 36 93 80,5%
8,7% 26% 9,9% 11% 2,2% 3,3% – 1,9% 37% – –
– 11 1 1 – – 1 – 9 23 19,5%
– 45,7% 4,6% 4,6% – – 4,6% – 40,5% 116 –

Categoria de vârstă 21 -30 an i furnizează cel mai mare număr de agresori, atât femei cât și bărbați (

45,7% în cazul femeilor și 26 % în cazul bărbaților). Cele mai scăzute procentaje de
agresori, în cazul bărbaților cu vârsta peste 71 de ani, iar în cazul femeilor 51 -80 de ani.

Forme de violențe frecvent exercitate asupra victimei

Tabelul 8. Distribuția cazurilor de violență, funcție de forma actului de violență
rezultată din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Felul violenței principale Decesul Spital izarea Consecințe Total % din total
victimei victimei neprecizate cazuri cazuri

Maltratări și alte tratamente rele 27,4 % 68,5 % 4,1 % 40 32,4 %

Tăiere cu cuțitul sau înjunghiere alte obiecte 63,5 % 36,5 % – 35 28 %

Împușcare 100 % – – 8 5,7 %

Ștrangulare 100 % – – 14 10,6 %

Lovituri cu toporul sau alte obiecte 63,6 % 36,4 % – 16 12,5 %

Sinucidere 71,1 % 28,9 % – 8 5,7 %

Amenințări și presiuni psihice – 51 % 49 % 3 1,6 %

Incendiere – 67 % 33 % 3 1,6 %

Altele 61 % 19 % 20 % 6 1,9 %

Total 54 % 34 % 12 % 133 100 %

Mijloacele de violență folosite frecvent de agresori sunt:

– maltratarea propriu -zisă, bătaia cu palmele , pumnii și picioarele (32,4%);
– înjunghierea cu cuțitul sau alte obiecte ascuțite (28,0%);
– lovituri cu toporul sau alte corpuri dure (12,5%);
– ștrangularea (10,6%) și împușcarea 5,7% reprezintă mijloace puțin folosite;

108

– incendierea 3 cazuri, ce repr ezintă 1,6%, mijlocul cel mai puțin folosit;
– în 5,7% din cazuri agresorul a încercat sau a reușit să se sinucidă.

În 1,9% din cazuri s -au folosit alte forme de victimizare, în cazul lotului analizat 54% din
cazurile de violență s -au soldat cu moartea vic timei.

Spitalizarea este efectul cel mai frecvent al maltratării (68,5%), incendierii (67,0%), iar
decesul este consecința cea mai frecventă a înjunghierilor cu cuțitul sau alte obiecte ascuțite

(63,5%), a loviturilor cu toporul sau alte corpuri dure (63 ,6%).

Motivele principale ale violenței

Bărbații sunt mai violenți decât femeile. Peste 52,42% din conflictele în care sunt implicați,
se soldează cu moartea victimei, spre deosebire de conflictele în care sunt implicate femeile, în
care numai 42,85% din cazuri se finalizează cu decesul victimei.

Tabelul 9. Distribuția motivelor principale ale comiterii actului de violență, în funcție
de sexul agresorului rezultată din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Bărbați Femei
Total % din
Motivele principale ale actului agresiv agresori agresori total (cazuri) (cazuri) (cazuri) cazuri

Conflicte frecvente sau spontane 28 3 31 26,9 %

Consumul de alcool urmat de conflicte 23 2 25 20,9 %

Răzbunare 18 2 20 17,7 %

Gelozie 10 2 12 10 %

Boală psihică 5 5 10 8,8 %

Altele 7 3 10 8,8 %

Neprecizat 5 3 8 6,9 %

Total 96 20 116 100 %

Cele mai frecvente motive de declanșare a actelor de agresiune sunt:

– conflictele frecvente și spontane: prezente în aproximativ 31 din cazuri;
– consumul de alcool: aproximativ 20,9% din total cazuri (când nu este un motiv ca atare,
dar potențează un conflict deja existent sau preexistent);

– răzbunarea (prezentă în 17,7% din cazuri.
– boala psihică a agresoru lui poate fi invocată (8,8% din total cazuri);
– am inclus categoria ,,alte motive” (aproximativ 8,8% din total cazuri), ce sintetizează
diverse conflicte familiale și lipsa banilor etc.;

– în 6,9 % din totalul cazurilor analizate nu este precizat motivul ag resiunii.

109

Conflictele frecvente, spontane și consumul de alcool par a fi principalele motive în
majoritatea conflictelor, în special, pentru soți, pentru părinții ce -și agresează copii și pentru
copiii ce -și agresează părinții.

La rândul ei, gelozi a este un motiv aparte de conflict, mai ales între concubini.
Răzbunarea este mai puternică, în cazul relațiilor părinților cu copii.

Consumul de alcool, factor precipitant al agresiunii, este prezent în majoritatea conflictelor,
ce acționează în conflict ele dintre soți, copii -părinți și concubini.

Boala psihică a agresorului este specifică: copiilor ce -și agresează părinții, părinților ce -și
agresează copiii, concubinilor.

Bărbații au, ca motive principale, conflictele potențate de consumul de alcool și conflictele
frecvente sau spontane, în timp ce femeile sunt motivate mai intens decât bărbații, de existența
unei boli psihice sau alte motive particulare de răzbunare.

Distribuția, pe medii de locuire, a motivelor principale.

Această distribuție este p reyentată în tabelul de mai jos.

Tabelul 10. Distribuția motivelor principale ale agresiunii, în funcție de mediul
agresorului rezultată din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Motivele principale ale agresiunii Urban Rural Total cazuri % din total
cazuri

Conflicte frecvente sau spontane 17 16 33 28,9%

Răzbunarea 9 10 19 17,1%

Gelozia 6 5 11 9,9%

Consumul de alcool 6 16 22 19,8%

Boala psihică 3 5 8 8%

Altele 3 5 8 8%

Neprecizat 3 6 9 8,3%

Total 47 63 110 100%

Distribuția pe medii de locuire, a motivelor principale ce determină actele de violență,
evidențiază faptul că răzbunarea, conflictele frecvente sau spontane, existența unei boli psihice și
alte motive acționează ca motive relative similare, în mediul urban și în mediul rural.

110

În schimb, spre deosebire de mediul urban, unde gelozia, conflictele frecvente sau spontane
sunt motivele cele mai frecvente, în mediul rural acționează cu precădere, motive ca: ră zbunarea,
conflictele potențate de consumul de alcool și existența unei boli psihice.

111

3.3. Strategii, programe și măsuri de prevenire a violenței în familie

Prevenirea violenței în fam ilie constituie o preocupare a statelor, organizațiilor
guvernamentale și neguvernamentale și a unor instituții, ce elaborează politici, programe și strategii
de tratament sau asistență a victimelor și întreprind o serie de acțiuni menite să asigure o

mai bună protecție a victimelor și pedepsirea autorilor agresiunii.

Totodată, au fost introduse unele reforme la nivelul sistemului juridic și sistemului medical,

precum și altor instituții cu atribuții în domeniul gestionării problemelor familiale.
În ac est sens, au fost luate o serie de măsuri privind semnalarea cazurilor de violență și
evaluarea acestora și strategiile de intervenție. Astfel, a fost instalată linia telefonică

„Apel urgent nr.? ”, unde se pot semnala cazurile de violență în fa milie, de un membru al familiei,

vecin, orice persoană ce e martor la un act de violență și în special specialiștii (medici,

psihologi, cadre didactice, asistenți sociali etc.).

În acțiunea de evaluare a cazurilor de violență familială, serviciile socia le vor identifica
victimele, vor culege și analiza toate informațiile legate de cauzele agresiunii și elaborarea unui plan
de siguranță sau procedează la închiderea cazului. Personalul acestor servicii pune o serie de
întrebări, constituite într -un ghid de interviu, pentru a se vedea, dacă este vorba de un caz de
violență domestică și stabili cauzele și consecințele acestuia. Genul de întrebări ce pot fi puse, se
referă la comportamentul soțului (partenerului), în același timp, vizează și victima (de ex.: E ste
furios, nervos de la orice cauza banală ? Devine foarte repede violent ? Te terorizează verbal ? Când
bea sau folosește droguri își pierde controlul ? sau crezi că: Dacă l -ai iubi mai mult, partenerul și -ar
putea schimba conduita ? Faci mai mult decât vrei tu, când cere ceva, numai pentru a -l calma ?).

Evaluarea riscului de recidivă (mic moderat, ridicat) se poate face prin realizarea unui interviu
clinic de evaluare a riscului de recidivă ( Spousal Assault Risk Assessment -SARA ) structurat în patru
secțiuni:

– istoricul penal (lovituri anterioare aplicate de membrii familiei, persoane străine sau
cunoștințe);

112

– adaptare psiho -socială (probleme de relaționare, tulburări de personalitate, tentativă de

suicid etc.);

– antecedente ale violenț ei familiale (agresiuni fizice, bătăi sub diferite motive ș.a.);
– infracțiuni în prezent (amenințări cu moartea, bătăi ș.a.);

În cadrul strategiilor de intervenție se fac planuri de intervenție, ce vizează identificarea
scopurilor, sarcinilor și serviciil or, alegerea modalităților de intervenție, stabilirea limitelor de timp
și a responsabilităților. [144 p.167]

Implementarea planului de intervenție se realizează prin îndeplinirea sarcinilor și scopurilor, ce au
ca finalitate reducerea sau eliminarea risc urilor la tratarea și diminuarea efectelor acestora.
Obiectivele intervenției, în cazul violenței domestice sunt:

– pe termen scurt, depășirea stării de criză;
– pe termen lung, restabilirea victimei și terapia agresorului.

În cazul în care victima violențe i domestice este femeia, aceasta poate apela la următoarele
tipuri de servicii:

– servicii de caritate;
– servicii de reabilitare;
– servicii de suport;
– servicii de prevenire.

Serviciile de caritate pot fi oferite de o persoană, organizație sau agenție și c onstau în
exprimarea unor sentimente de compasiune, emoție și dorința de ajutorare, dar aceasta nu conduce la
rezolvarea cazului de violență domestică.

Serviciile de reabilitare sunt puse la dispoziție, prin echipe interdisciplinare de profesioniști
care acționează pentru restabilirea femeii victimă și a celorlalți membri ai familiei, afectați de
violență.

Dacă este cazul, se sesizează serviciile comunitare, pentru găzduire, consiliere juridică, resurse
financiare ș.a. De asemenea, femeia poate beneficia de programe recuperatorii: terapie, consiliere,
educație, grup de sprijin.

Serviciile de suport asigură asistență victimei în procesul de reabilitare, sunt formate din rețele
de sprijin, constituite în jurul acesteia.

Serviciile de prevenire sunt menite să acționeze pentru educația civică, schimbarea
mentalităților și fac loc implementării serviciilor de specialitate.

Intervenția se realizează printr -o serie de programe recuperatorii (terapie, consiliere, educație,
grup de sprijin), în următoarele domeni i:

– sănătatea fizică și mintală a femeii și copiilor;

113

– creșterea încrederii în sine;
– întreruperea actelor de violență, ce se transmit din generație în generație.

Majoritatea programelor ce vizează prevenirea și combaterea violenței în familie își au
fundamentul în teoria [199, p.176], potrivit căreia orice conduită violentă se ,,dobândește” prin

însumarea a trei forțe (presiuni principale):

– socializarea violenței: ce se realizează prin învățarea modului de a fi și acționa violent, de a
folosi for ța ca soluție de viață, în toate raporturile interpersonale, inclusiv în cele intrafamiliale;

– existența normelor și valorilor, susținătoare a violenței, transmise de părinți, educatori,

mass -media, alte forțe sau instituții sociale (poliția, armata), ce văd în duritate un mijloc de
disciplinare socială;

– tradițiile și obiceiurile (cutumele) culturale, ce continuă să se sprijine pe prejudecata, că
violența este cea mai sigură și eficientă cale de rezolvare a unui conflict.

Aceste programe urmăresc însuș irea de victimă, a unor norme, valori, deprinderi, atitudini,
cunoștințe, a căror finalitate o constituie facilitatea adaptării acesteia la realitate, la argumentarea
capacității de rezolvare a problemelor.

Programele de tratament, bazate pe teorii ale cu noașterii sociale, ce reliefează învățarea unor
moduri de comportare, gândire, simțire, cuprind două etape.

Prima etapă, în care sunt identificate individual ,,erorile de gândire” .

A doua etapă, în care se înlocuiesc modelele abuzive de comportament, cu moduri neagresive,
prosociale, de primă importanță fiind următoarele domenii: comunicarea interpersonală, rezolvarea
problemelor, managementul furiei, medierea, negocierea și ascultarea activă [144, p.173].

Alte programe au ca obiect intervenția asupra ag resorului, ce au apărut după anii ’70 și vizau
tratarea agresorilor, consiliere de grup, fundamentate pe ideea că actele violente sunt manifestări ale
unor comportamente dominatoare, nu simple izbucniri accidentale.

Ulterior, au fost propuse alte modele d e intervenție asupra agresorilor, astfel Elen Pence și

Michael Paymar [apud 144, p.23] propun un model, ce are la bază concepția că agresorii au
convingeri, ce legitimează comportamentul lor abuziv, sub diferite modalități.

Printre acestea se numără dogm a „un dat” și elementul de masculinitate.

Dogma reprezintă convingerile de nezdruncinat și de necontestat, ce derivă din scrieri biblice
sau alte surse autorizate.

„Un dat” semnifică o componentă naturală imuabilă, ce își are originile în moștenirea noast ră
genetică sau structura hormonală.

114

Elementul de masculinitate face referire la ceea ce se crede că reprezintă ,,o componentă
inerentă și indivizibilă a identității masculine, ce nu poate fi îndreptată fără anularea sau
distrugerea masculinității” .

Alți autori propun ca intervenția să se focalizeze pe managementul stresului, exersarea
relaxării, aptitudinile de comunicare și controlul furiei.

Sprijinirea copiilor, victime ale violenței familiale, prin intermediul altor programe în care se
recuno aște statutul de victimă al acestora și faptul că fac obiectul disputelor între părinți, chiar

și după separarea lor. Unele țări, precum Anglia, Australia, Noua -Zeelandă și SUA au adoptat modelul
Duluth de protecție a copiilor și femeilor victime ale viol enței domestice, conform căruia, siguranța
copiilor este realizată mai bine, prin internarea, pe o perioadă limitată într -un Centru de
Vizitare Familială . Acest tip de intervenție vizează:

– scăderea cazurilor de recidivă;
– posibilitatea acordată părinților agresori de a -și vizita copiii;
– cursuri de educație parentală;
– informații și resurse necesare, ce vin în ajutorul părinților, pentru ca instanțele judecătorești
competente să poată soluționa chestiunile, ce țin de custodia și vizitarea copiilor.

Proces ul de intervenție este monitorizat continuu și se încheie cu o evaluare finală, ce

include evaluarea ajutorului dat, relației asistent social -client și serviciilor sociale.

În Moldova , prevenirea și combaterea violenței în familie fac parte din politica integrată de
ocrotire și sprijinire a familiei și reprezintă o importantă p roblemă de sănătate .

Violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de un
membru al aceleiași familii, ce provoacă o suferință fizi că, psihică sau un prejudiciu material,
totodată constituie și împiedicarea femeii de a -și exercita drepturile și libertățile fundamentale.

Sunt membri ai familiei:

– soțul;
– rudele apropiate sunt: ascendenții și descendenții, frații și surorile acestor a, persoanele
devenite prin adopție rude, potrivit legii.

Aceste dispoziții sunt aplicate și în caz de adopție cu efecte depline, persoanei adoptate și
descendenților acesteia, în raport cu rudele firești, iar în caz de adopție cu efecte restrânse,
adopta tului și descendenților acestuia, în raport cu rudele apropiatului.

Prin membru de familie, în sensul legii penale, se înțelege soțul sau ruda apropiată, dacă
acesta din urmă locuiește și gospodărește împreună cu făptuitorul.

115

Legea prevede că bene ficiază de efectele acesteia și persoanele ce au stabilit relații sociale
asemănătoare acelora dintre soți, dintre părinți și copii, dovedite pe baza anchetei sociale.

Codul penal , privind sistemul național de asistență socială ,

Legea și alte acte n ormative prevăd o serie de dispoziții, menite să prevină și combată violența în
familie.

Codul penal incriminează ca infracțiuni următoarele fapte:

– omorul calificat (art. ? );
– omorul deosebit de grav (art. );
– determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art . );
– loviri sau alte violențe (art. );
– vătămare corporală (art. );
– vătămare corporală gravă (art. );
– lovirile sau vătămări le cauzatoare de moarte(art. );
– lipsirea de l ibertate în mod ilegal (art. );
– sclavia (art. );
– supunerea la muncă f orțată sau ob ligatorie (art. );
– amenințarea (art. );
– șantajul ( art. );
– violul ( art. );
– actul sexual cu un minor (art. );
– corupția sexuală (art. );
– calomnia (art. );
– tâlhăria (art. );
– abandonul de familie (art. );

– nerespectarea măsurilo r privind î ncredințarea minorului (art. ) ș.a.

Din studiul situației violenței în familie, majoritatea infracțiunilor săvârșite între membrii
familiei sunt: omor, tentativa de omor, loviri cauzatoare de moarte, pruncucidere, vătămare
corporală gravă, văt ămare corporală, viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupție

116

sexuală, incest, tâlhărie și abandon de familie.

Pentru instrumentarea ca zurilor de violență Legea prevede că persoanele desemnate de
autoritățile publice să instrume nteze cazurile de violență în familie au următoarele atribuții
principale:

– monitorizarea cazurilor de violență în familie, din unitatea teritorială deservită;
– culegerea informațiilor asupra acestora;
– întocmirea unei evidențe separate;
– la cererea orga nelor judiciare, asigurarea accesului la informații a părților sau

reprezentanților acestora;

– informarea și sprijinirea lucrătorilor poliției, în cadrul activității lor specifice, când întâlnesc

situații de violență în familie;

– identificarea situațiilor de risc pentru părțile implicate în conflict și îndrumarea acestora spre
servicii de specialitate;

– colaborarea cu instituțiile locale de protecție a copilului și raportarea cazurilor, conform
legislației în vigoare;

– îndrumarea părților aflate în conflict, în vederea medierii;
– solicitarea de informații cu privire la rezultatul medierii;
– instrumentarea cazului împreună cu asistentul familial.

În cazul comiterii actelor de violență în familie, poliția intervine la sesizarea victimei, a altui
membru de familie, a unei autorități sau din oficiu.

Cazurile de violență în familie pot fi supuse medierii, la cererea părțilo r. Astfel prevenirea
situațiilor conflictuale și medierea între membrii familiei se realizează prin consiliul de familie sau
de mediatori autorizați, medierea neimplicând desfășurarea procesului penal sau aplicarea
dispozițiilor legii.

În sensul legii, consiliul de familie este o asociație fără personalitate juridică, fără scop
patrimonial, formată din membrii de familie ce au cap acitate deplină de exercițiu, potrivit legii, cu
excepția celor ce sunt în cursul executării unei pedepse privative de libertate sau care, pentru a
participa la lucrările consiliului de familie, ar trebui să încalce interdicția de a părăsi localitatea.

De asemenea, participă și tutorele, pentru membrul de familie pe care îl reprezintă.

117

Consiliul de familie se poate întruni la propunerea unuia dintre membrii acestuia sau a
asistentului familial.

– promovarea valorilor familiale, înțelegerii și î ntrajutorării în familie, prevenirea și
combaterea violenței în relațiile dintre membri;

– sprijinirea membrilor de familie aflați în dificultate, ca urmare a actelor de violență în
familie;

– sprijinirea victimelor, prin programe de recuperare a sănătății și reinserție socială;
– asistarea agresorilor, prin tratamente de dezalcolizare, dezintoxicare, psihologice și

psihiatrice;

– protejarea victimelor, în special a minorilor, prin măsuri de păstrarea confidențialității
identității lor și prin măsu ri de protecție psihologică a acestora, în timpul instrumentării

cazului;

– inițierea și coordonarea parteneriatelor sociale, în scopul prevenirii și combaterii violenței în
familie.

Asigurarea asistenței specifice relațiilor familiale se realizează de asistenții familiali sau
asistenți autorizați de agenție, ce își desfășoară activitatea în următoarele instituții:

– agenție;
– compartimente specializate din cadrul direcțiilor teritoriale pentru dialog, familie și
solidaritate socială;

– servicii publice de asistență socială;
– adăposturi;
– alte unități pentru prevenirea și combaterea violenței în familie.

– identifică și țin evidență familiilor, în care apar conflicte, ce pot cauza violențe;
– urmăresc desfășurarea activității de prevenire a violenței în famil ie;
– identifică soluții nonviolente, prin legătura cu persoanele în cauză;
– solicită sprijinul unor persoane fizice sau juridice, pentru rezolvarea situațiilor ce generează
violență în familie;

– monitorizează respectarea drepturilor persoanelor, ce recurg la serviciile adăposturilor.
Pentru adăpostirea victimelor violenței în familie, prin lege, au fost înființate unități de

118

asistență socială, ce asigură protecție, găzduire, îngrijire și consiliere victimelor violenței în familie,
nevoite să recurgă la aceste servicii. Aceste unități, denumite centre pentru adăpostirea victimelor
violenței în familie, pot fi publice, private și cele în parteneriat public -privat.

Primirea în aceste centre se face numai în caz de urgență sau cu aprobarea scrisă a asis tentului
familial, când izolarea victimei de agresor se impune ca măsură de protecție.

În afară acestor adăposturi, victimele violenței în familie pot beneficia de găzduire, reabilitare
și reinserție socială în centre de recuperare.

De asemenea, agresori i beneficiază de reabilitare și reinserție socială, educație, consiliere și
mediere familială în centre de asistență destinate lor.

Legea prevede că în cursul urmăririi penale sau judecății, instanța de judecată, la cererea victimei,
din oficiu, sau când există indicii temeinice sau probe, că un membru de familie a săvârșit un act de
violență, cauzator de suferințe fizice sau psihice asupra altui membru de familie, poate dispune,
provizoriu, una dintre mă surile prevăzute din Codul penal
și măsura interzicerii revenirii în locuința familiei.

Măsurile prevăzute Codul penal sunt: obligarea la tratament medical al făptuitorului în cazul
când, din cauza unei boli sau intoxicării cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanțe, prezintă
pericol pent ru societate sau internarea medicală într -un institut medical de specialitate până la
însănătoșire, când este bolnav mintal, toxicoman și se află într -o stare ce prezintă pericol pentru
societate.

Teoretic, putem afirma că lucrurile stau bine, avem instit uții, avem legi ce reglementează
activitatea acestora, din păcate avem multă birocrație și puține adăposturi, în raport de nevoile
sociale, nu există o informare adecvată, în ceea ce le privește. Adăpostirea victimei rămâne fără
rezultat, dacă nu există al te mecanisme asociate, deoarece rezolvă temporar cazul, dar nu înlătură
cauza.

Persoanele ce ajung victime ale violenței în familie, nu -și cunosc drepturile, de aceea trebuie
făcut mai mult pentru cunoașterea legislației în materie, pentru a le determina, să apeleze cu
încredere la instituțiile și persoanele ce le pot ajuta (poliție, centre de adăpost, avocat, medic,
psiholog, familie, prieteni etc.), fără teamă și fără a -și ascunde suferința. Dar, pentru exercitarea
acestui drept, victima întâmpină multe greutăți birocratice, prin efectuarea multor formalități:

– trebuie să meargă la Institutul Medico -Legal pentru obținerea unui certificat contra cost,
pentru care plătește o taxă, care, de cele mai multe ori, nu poate fi suportată de victimă;

– trebuie depus ă o plângere la poliție. Dacă au fost necesare mai puțin de 60 de zile de îngrijiri
medicale, femeia se poate împăca cu soțul ei, înlăturând lui răspunderea penală.

Împăcarea se face în prezența unor specialiști în medierea conflictelor.

119

Polițiștii, „instruiți pentru a interveni ”, dacă nu li se deschide ușa, au dreptul de a pătrunde în
locuință cu forța, dar sunt amorfi, ca să nu spun rău intenționați, în asemenea cazuri.

De regulă, fiecare polițist pactizează simbolic cu individul de același sex (d acă e femeie
pactizează cu victima, dacă e bărbat, cu agresorul).

La cererea victimei, instanța poate obliga agresorul să părăsească locuința. Victima nu trebuie
să se considere vinovată de incident. Dar rezolvarea acestor probleme este greoaie. Nu există acel
,,tribunal al cauzelor civile urgente” , care să rezolve, în timp scurt, problemele ce țin de: separări,
interdicții de apropiere, custodie a copilului etc.

Asemenea tribunale există în țările civilizate, pentru judecarea urgentă a problemelor ce
implică minori sau violența în cuplu:

– doar așa problemele ce implică minori sau violență în cuplu poate fi ținute sub control;
– dacă victima se întoarce după un timp în căminul dominat de agresor, cu perspectiva unui
divorț lung și dificil, este evident că p ovestea va reîncepe.

Altă problemă se ridică în legătură cu consilierea, deoarece pentru a consilia agresorul, acesta

trebuie să accepte, fapt ce pune în evidență următoarele:

– dacă are că fundament iremediabil, are convingerea că e dreptul lui să proced eze așa, terapia
psihologică nu are nici o șansă;

– de cele mai multe ori victimele violenței în familie tac și nu reclamă agresorul, pentru că se
gândesc la viitor, cine le mai protejează sau apără, că violențele nu se vor mai repeta.

Prin urmare, lupta c u violența familială este dificilă, datorită acestor probleme și altor forme

,,invizibile” .

120

3.4. Concluzii la capitolul 3

Prima instanță socială, cu valențe multiple în cadrul societății, este familia. Aceasta are rolul
de socializare, prin imprimarea unui anumit standard valoric copilului, a anumitor concepții și
atitudini față de anumite valori sociale.

Una dintre problemele sociale ale Moldovei este violența domestică.

Cercetările efectuate de organizații guvernamenta le și neguvernamentale, sociologi,
criminologi și din cele efectuate cu prilejul documentării noastre rezultă că violența familială a ajuns
la cote alarmante. Cauzele acestui fenomen social sunt determinate de factori economici sociali și
culturali, ca: șo majul, sărăcia, consumul de alcool, anumite frustrări și mentalități, criza economică
ș.a.

Violență implică abuzuri săvârșite asupra copiilor, soției sau persoanelor în vârstă.
Comportamentul abuziv se manifestă sub mai multe forme: abuzul fizic, abuzul e moțional,

abuzul psihic, abuzul sexual, abuzul economic (financiar) și neglijarea.

Comportamentul abuziv îmbracă elementele constitutive ale unor infracțiuni, fiind pedepsit de
legislația penală. De cele mai multe ori, aceste abuzuri rămân nepedepsite, d eoarece victimele nu
reclamă aceste cazuri sau organele abilitate merg pe linia consilierii și nu le înregistrează.

Violența familială predispune victima la diverse riscuri, îi aceasta pot afecta sănătatea fizică sau
mentală, pot contribui la dobândirea c omportament delicvent, iar descendenții acestor familii pot deveni
prostituate, sinucigași, violatori, hoți ș.a. Se constată forme de violență comise de copii contra părinților,
cauzate de lipsa banilor, a unor cerințe pe care părinții nu le pot satisface sau când părinții intervin în
viața lor personală. Unii tineri nu acceptă sfaturile părinților, nici intervenția acestora în viața lor
personală. Totodată, s -a constat că autorii majorității actelor agresive sunt bărbații. Cauzele acestor
agresiuni sunt de ordin social și individual, din care consumul de alcool, frustrările, anturajul
extrafamilial nesănătos sunt doar câteva cauze ale acestor comportamente agresive, în rândul bărbaților.
În afară de aceste circumstanțe, amploarea acestui fenomen trebuie cir cumscris lipsei unor norme,
sancțiuni și sisteme adecvate de prevenție.

Trecerea la economia de piață a avut ca efect principal scăderea calității vieții, a scăzut bugetul
familie, s -a accentuat sărăcia și s -au degradat relațiile de familie.

Lipsa locuri lor de muncă și șomajul au determinat plecarea, unuia sau ambilor părinți, în
străinătate, în căutare de lucru, ceea ce a condus la destrămarea multor familii, abandonarea copiilor,
conflicte familiale, încredințarea copiilor spre creștere și educare bunic ilor, rudelor sau vecinilor,
legal sau nu.

121

La nivel macrosocial, plecarea din țară a tinerilor constituie pierderi importante pentru
economia națională, în valoare de sute de milioane de lei, reprezentând cheltuieli de școlarizare și
specializare a tinerilor.

Din cele prezentate, se poate concluziona că, datorită cauzelor și circumstanțelor arătate mai
sus, rolul tradițional al familiei în socializarea tinerilor a scăzut, cu consecințe nefaste pentru tânăra
generație. Prin urmare, amploarea fără p recedent a delicvenței juvenile este expresia mediului
familial, în care crește și este educat copilul.

122

– EDUCAȚIA ȘI VIOLENȚA ÎN MEDIUL ȘCOLAR

– Concepte și teorii privitoare la educație

Teorii le sociologice asupra educației se deosebesc, prin nivelul la care își propun să analizeze
faptele, grupându -se în trei categorii:

– la nivel macrosocial – teoria funcționalității și teoria conflictului;
– la nivel microsocial – teoria interacționistă.

Teor ia funcționalismului este o orientare majoră în sociologie, ce apare și sub denumirea de
„teoria consensului ”, a echilibrului sau „ teoria funcționalismului structural ”. Această orientare
pornește de la teza că societatea și instituțiile din interior, cum a r fi educația, sunt compuse din părți
interdependente, ce funcționează împreună, fiecare jucând un anumit rol necesar în cadrul societății.
Sub multe aspecte, o astfel de concepție se apropie de funcționarea biologică a corpului uman,
potrivit căreia fieca re parte îndeplinește un rol în ansamblul sistemului și depind toate, unele de
altele, pentru a supraviețui. Supraviețuirea oricărei societăți este de neconceput, în absența unui
sistem educațional, tot așa cum nu se poate concepe supraviețuirea omului făr ă inimă sau creier.

În spiritul acestei orientări, se înscriu și primele teorii sociologice ale educației. Astfel, teoria
lui Durkheim cu privire la funcția educației în societate, pleacă de la premisa că individul are o
dublă măsură, deoarece poate fi pr ivit ca ființă individuală, cu stările sale psihice și ca ființă
socială, adică morală. Individul ajunge pe lume ca o ființă biologică asocială, iar pentru a se
umaniza, trebuie să -și însușească anumite comportamente, considerate normale , respectiv cele ce
pot fi întâlnite la toți ceilalți oameni. Procesul de transformare a individului, din ființă biologică
asocială, în ființă morală, include două componente: interiorizarea și socializarea.

Interiorizarea comportamentelor „normale” , inițial exterioare indi vidului, constituie
deplasarea valorilor dinspre societate spre individ, dinspre exterior spre interiorul lui, devenind
treptat trebuințe personale (interioare) de comportare a acestuia.

Socializarea reprezintă efortul individului de a -și însuși comportam entele pe care le vede la
ceilalți oameni, pentru a fi în rândul lor și a fi acceptat. Spre deosebire de interiorizare, socializarea
constituie un proces ce se derulează în sens invers, de la individ spre societate. Prin interiorizarea
acestor comportament e „normale ”, individul devine ființă socială, respectiv o ființă morală, cum o
numește Durkheim.

Astfel, ființa umană, își însușește, prin educație, anumite trăsături ale moralei: spiritul de
disciplină (respectul față de norme), atașamentul față de grup (altruismul) și autonomia voinței.

Prin educație se realizează socializarea tineretului.

123

Aceasta presupune o „ acțiune exercitată a generațiilor adulte asupra celor ce sunt necoapte
pentru viața socială și are ca obiectiv să provoace și să dezvolte l a un copil un număr oarecare de
stări fizice, intelectuale și morale, pe care le reclamă de la el atât societatea politică în ansamblul
ei, cât și mediul special, căruia îi este cu deosebire destinat” [91, p. 39].

Subliniind că educația „ este un fapt soci al”, Durkheim [91, p. 39] arăta, că aceasta are un
caracter istoric și se manifestă ca unitate în diversitate.

Caracterul istoric este dat de faptul că, practicile și instituțiile educative au fost diferite, în
funcție de epoca în care a funcționat și chi ar în cadrul unei societăți se poate constata că educația nu
este aceeași, ci diferă pentru diversele grupuri sociale mai mici, clase sociale sau grupuri
profesionale.

Fiecare societate, considerată într -un moment determinat al dezvoltării ei, are un sist em de
educație, ce se impune indivizilor cu o forță irezistibilă. Nu putem să creștem cum vrem copiii,

întrucât există norme ce ne obligă, să ne conformăm. Dacă nu ținem seama de acest lucru, ele se vor
răzbuna pe copii noștri, care odată adulți se regăse sc nepregătiți să trăiască în mediul
contemporanilor lor, cu care sunt în armonie. Dacă au fost crescuți după idei prea învechite sau prea
noi, nu importă, în ambele cazuri ,,ei nu aparțin vremii lor, ca atare, nu sunt în condiții de viață
normală” [91, p. 36].

Manifestarea educației ca unitate în diversitate, presupune că în orice sistem educativ există o
bază comună, având menirea de a asigura „ omogenitatea spirituală ” între membrii societății
respective (idei, sentimente, practici), ce se transmite tutu ror copiilor, fără deosebire de categoria
socială de care aparțin și o diversificare a educației, în raport cu „ diversitatea morală a
profesiunilor, care asigură fiecărui copil o pregătire în vederea funcției pe care va fi chemat să o
îndeplinească” . Prin urmare „educația de la o anumită vârstă nu mai poate rămâne aceeași pentru
toți cei cărora li se adresează ” [91, p.37]

Concepția lui Durkheim cu privire la existența unei educații valabile pentru toții, trebuie
primită cu multă rezervă, deoarece societate a contemporană se confruntă cu existența multiplelor și
diverselor subgrupe, familii, ocupații etc., ce atrag o diversitate de interese, priorități, proiecte.

Fiecare subgrup poate avea propriile sale priorități și proiecte legate de școală, de natură să sprijine
propriile interese.

Un exemplu concludent, este cazul UDMR -lui, care, pe bună dreptate, vrea școli în limba
maternă, instituții, folosirea limbii materne în administrația publică, probleme pe care le -a rezolvat
statul, în conformitate cu standard ele europene și internaționale, dar când aceasta urmărește și
autonomie teritorială, propunerile nu pot fi primite, întrucât contravin istoriei românilor pe acest
pământ și ordinii constituționale .

124

Aceste tensiuni existente în societate, create prin confruntarea unor interese individuale sau de
grup, ca obiectul teoriilor conflictualiste, în interiorul cărora sunt două orientări:

– orientarea neoweberiană;
– orientarea neomarxistă.

Începuturile acestor orientări se află în scrierile lui Max Weber și Karl Marx.

Lucrările sociologice ale lui Max Weber se remarcă prin faptul că au contribuit la abordarea de
sociologii moderni, a școlii ca organizație, a cărei funcționare se întemeiază pe principiile ce stau la baza
oricărei organizații birocratice și la o mai bună înțelegere a unor aspecte ale educației.

Max Weber a evidențiat o serie de principii, ce sunt valabile pentru oricare tip de organizație
birocratică, inclusiv pentru școală:

– principiul ierarhiei;
– principiul competenței;
– principiul separării activității profesionale de cea personală ș.a.,

ce contribuie la o înțelegere mai clară a unor aspecte ale educației.

El consideră că „ principala activitate a școlii este aceea de a preda o cultură cu un status
particular, atât în interiorul, cât și în afara sălii de clasă ”.

În interiorul școlii sunt „preferați”, cei al căror status cultural a fost favorizat și

„marginalizați” , cei cărora li s -au pus diverse bariere, observație ce este valabilă și astăzi, când
avem de a face cu o discriminare prin edu cație, a elevilor proveniți din mediile sărace sau minoritari.
De asemenea, s -a constatat existența unui conflict continuu, a unor tendințe de dominație și luptei
între diferitele grupuri sociale, pentru a obține bunăstare, putere și status în societate. E ducația a fost
totdeauna utilizată ca una dintre mijloacele de dobândire a drepturilor și pozițiilor sociale râvnite sau
de a le conserva pe cele existente.

În societatea industrială, arăta Weber, educația a fost folosită pentru a înlesni mobilitatea
memb rilor societății, în sensul ocupării de cei capabili a unor poziții mai înalte în sistemul
economic, aceasta având sarcina de a dezvolta „ tipul de om specialist ” și mai puțin „ tipul vechi de
om mai cultivat ”[263, p.56].

Teoria conflictelor de orientarea n eowberiană

Pornind de la tezele lui M.Weber , J. Collins s -a oprit mai mult asupra problemei egalității și
oportunităților de urcare, prin educație, pe scară socială, considerând că educația impune elevilor o
anumită cultură, bazată pe un sistem de valori, care sunt de natură să legitimeze poziția în societate a
grupurilor sociale, ce dețin puterea. Accesul la nivelele superioare este dobândit de persoanele, ce se
conformează și corespund categoriei sociale, ce deține puterea politică asupra sistemului școl ar, nu
de persoanele cele mai capabile, în plan cognitiv. Ridicarea pe scara socială

125

este permisă celor ce se evidențiază prin acceptarea și aderarea la valorile grupului social dominant
și fac dovada că au asimilat un „ stil de comportament ” social, specific acestui grup ce deține
puterea. Diplomele obținute de un individ, confirmă faptul că e capabil de adoptarea, asimilarea și
acceptarea sistemului de valori al grupului dominant și, din acest motiv, ele devin un criteriu esențial
de alocare a funcți ilor și statutelor în societate.

Teoria conflictelor de orientarea neomarxistă

Cercetările din această perspectivă tind să se concentreze asupra tensiunilor create de putere,
ce conduc, inevitabil, la schimbări ale sistemului. Majoritatea tensiunilor sun t determinate de
intenția celor ce dețin puterea, de a controla accesul la nivelele superioare de educație, prin funcțiile
de selecție ale școlii, de alocare și utilizarea educației în scopul manipulării opiniei publice.

În sensul acestei orientări, se în scriu lucrările lui Samuel Bowles, a căror idee centrală susține
că educația publică contemporană a evoluat, în strânsă legătură și ca o consecință a capitalismului.

Referindu -se la pericolul pe care îl reprezintă pentru ordinea socială, pierderea influen ței
familiei, bisericii și emigranții, Bowles a sugerat că rezolvarea acestor probleme ar consta în
instituirea unui sistem al educației de masă (învățământul general obligatoriu al maselor, pregătirea
muncitorilor ce posedă calități indispensabile unei ac tivități productive și învățarea în cadrul școlii a
loialității și supunerii elevilor față de legi. Cultivarea loialității va fi posibilă dacă vor fi convinși
copii că sistemul este bun și just. Actualul sistem de educație a maselor, considera Bowles, se
caracterizează prin aceea că oferă muncitorii calificați de care e nevoie și legitimează inechitatea
existentă în diviziunea socială a muncii, sugerând oamenilor că aceste inegalități s -ar datora
meritelor, nu coerciției. Sistemul educativ este prezentat ca un sistem deschis, de natură să
recompenseze oamenii, în funcție de abilitățile și disponibilitățile de a munci, probate de fiecare. A
învăța pe copii, că fiecare are șanse egale de a -și dovedi valoarea, de a urma forme prestigioase de
educație și de a oc upa poziții sociale și obține putere în societate, este un mit arăta Bowles. Copii
săraci vor rămâne săraci, iar copii ce provin din familii ce aparțin elitei, vor deveni elita generației
viitoare. Celor săraci li se inoculează ideea, că au ajuns în aceast ă stare, pentru că sunt leneși și
needucați, iar celor ce fac parte din clasele dominante, că au ajuns pe această treaptă, datorită
superiorității lor umane. De la o generație la alta va rămâne aceeași diviziune socială a muncii.
Actualul sistem e opresiv, dar lumea e orbită, pentru a nu sesiza acest caracter. Puterea folosește
instituțiile societății, cum ar fi școala, pentru a justifica și menține sistemul care, în esența lui, este
coercitiv și exploatator.

126

În esență, Bowles a considerat că există un conflict de interese între grupurile sociale și aceste
modalități, pe care le folosește puterea, pentru a a -și menține influența și poziția.

Oricum, dacă ar fi să analizăm aces te stări de lucruri, din Moldova , se pare că lucrurile așa
stau, prin urmar e, în parte, teoriile lui Bowles sunt viabile. Toate partidele (coalițiile) care s -au
succedat la putere după Lovitura de Stat din Decembrie 1989 au încercat să -și justifice și să -și
mențină privilegiile utilizând pârghiile și instituțiile statului, minciu na, corupția politică, demagogia,
corupția electorală etc. Cei din opoziție au criticat vehement aceste practici, dar când au ajuns la
putere au procedat la fel. Pe măsură ce societatea se „ așează”, și v-a intra pe făgașul normal a unei
vieți sociale norma le, democratice, unde educației, culturii li se vor acorda atenția și locul cuvenit, în
cadrul celorlalte subsisteme de stat și ale autorităților locale, vom asista la limitarea unor astfel de
inechități, nu și la eliminarea lor.

Villard Waller a emis o t eorie privind aplicarea paradigmei conflictului în analiza
intersancțiunilor aplicate în școală. Astfel, școala este văzută, de [260, p. 45] ca o instituție
coercitivă, în vârful căreia se află profesorii, a căror autoritatea este dată de comunitatea din
exteriorul școlii, iar în partea de jos sunt copii, relativ neajutorați sub jugul pe care -l poartă.

Relația profesor -elev constituie o formă instituționalizată de dominare și subordonare.
Mecanismele de control social utilizate de profesor încep cu comanda , continuă cu pedeapsa,

managementul, manifestarea afectuoasă și apelul la sentimente. Alte mecanisme importante ale
coerciției sunt examinarea și promovare. Ordinea în sălile de lasă este fundamentată mai degrabă pe
coerciție, decât pe consensul valoric. De asemenea, el consideră că există un conflict continuu de
interese între profesori și elevi, ce îi angajează, permanent, în lupta pentru putere. Ordinea din
clasele cu elevi poate dispărea oricând, dar întotdeauna va fi restabilită. Copii nu au nici o s peranță,
că vor învinge vreodată.

O altă problemă tratată prin prisma teoriilor conflictualiste este „ criza mondială a educației ”:
această problemă a început să fie abordată din 1970, a fost pusă pe seama incapacității sistemelor
contemporane de educație și învățământ de a -i ajuta pe toți oamenii să se ridice la autentica lor
condiție umană. Aceste deficiențe ale educației sunt explicate prin trei modele teoretice [58, p.124]:

– modelul reproducerii culturale;
– modelul represiunii instituționale;
– modelul s ănătății mintale.

Modelul reproducerii culturale este promovat de sociologii francezi Piere Bourdieu și

J. Claude Passeron [48, p.21]. În analizele pe care le -am făcut cu privire la influența politicului
asupra educației, acesta din urmă fiind acuzată de faptul că se constituie într -un factor de

127

reproducere a unor raporturi de putere existente în societate, prin discriminarea accesului la cultura
înaltă a copiilor,ce provin din mediile sociale dezavantajoase socio -cultural și favorizarea copiilor ce
provin din clasele sociale, cu rol conducător în societate.

Sociologul englez Basil Bernstein [38, p.87 -97] analizând mecanismele procesului
reproducției culturale, a ajuns la concluzia că discriminare este legată de condiționarea reușitei
școlare, de ca pacitatea de a utiliza cu ușurință anumite coduri lingvistice, pe care copii din familiile
privilegiate și -l însușesc înainte de a intra în școală, pe când copii ce provin din familii socio –
culturale modeste, vin la școală cu un „ cod restrâns”, ,,care nu e ste al școlii”. Astfel, numai copii
ce dețin din familie un „ cod elaborat” , caracterizat printr -un grad înalt de elaborare și abstractizare,
prin bogăție lexicală și sintactică, vor avea succes școlar.

Sociologul francez Louis Althusser este autorul unor lucrări [2, pp.173 -186], ce au constituit sursa
de inspirație a modelului represiunii sociale , prin acesta încercându -se să se demonstreze că sistemele
de învățământ contemporane, prin organizarea birocratică și modul intern de funcționare sunt concepute,
pentru a menține stabil un raport de putere existent, pentru a contribui la autentica emancipare culturală a
oamenilor. Prin modul de organizate și diversele mecanisme de suprimare,

îngrădire a spontaneității și creativității copiilor, aceste sisteme indu c conduite de conformitate a
indivizilor și conduc, în final, la crearea unor importante premise psihologice ale conservării unor
raporturi de clasă și putere, existente. Școala contemporană e concepută și organizată, astfel încât să
conducă la eliminarea treptată din sistem a copiilor din categoriile defavorizate, pentru a reproduce
raporturile capitaliste a muncii și pregăti, discriminatoriu, pentru diferite trepte ale ierarhiei sociale.

În fine, alt sociolog ale cărui lucrări stau la originea modelul sănătății mintale este Sylvain de
Coster [245, p. 27], a cărui teză principală este că sistemele contemporane de educație și învățământ,
nu se preocupă suficient de problema sănătății individului, aflat în mediul școlar.

Teoriile interacționiste au apărut ș i dezvoltat ca reacție la abordările macro -sociologice, ce
acordau prea multă atenție interacțiunii reale dintre indivizi. Aceste teorii pornesc de la a considera
viața socială o sumă de relații obiective (nepsihologice) între indivizi și consideră că, în ultima
instanță, relațiile sociale sunt relații interindividuale sau interpersonale [88, p. 43].

Dezvoltând teoria interacționismului simbolic, G.H. Mead în lucrarea „ Mind Self and

Society” , pornește de la premisa că viața socială se constituie prin limbaj, comunicarea este
principiul vieții sociale. Numele teoriei vine de la cercetarea de către Mead a modului în care se
realizează, în interiorul activităților colective, înrâurirea reciprocă a indivizilor, semnificații și
interpretări. Această t eorie, considera Herseni [130, p.170], „ pune în evidență rolul comunicației,

în special al limbajului, dar și al gesturilor, expresiilor faciale, al privirilor etc., în formarea

128

spiritului uman, a eu -lui și societății”. Ideile lui Meid au condus la apariția unor importante teorii
sociologice ale educației, ce au impus o analiză microsociologică de tip constructivist, ce diferă de
teoriile de tip funcționalist (potrivit acestor teorii, orice societate, pentru a supraviețui, trebuie să –

și pregătească membrii să fie productivi, să -și îndeplinească rolurile ce le revin), prin modul în care
încearcă să explice ordinea socială și schimbarea socială. Astfel, Harold Garfinel, în lucrarea
Studies Ethnometodology (Etnometodologia ) și Aaron Cicourel, în Cognit ive Socyology

(Sociologia cognitivă) și -au exprimat punctul de vedere, în sensul că, „ conformitatea normativă a
conduitei membrilor unei organizații se construiește în interacțiune, prin efortul concertat al
acestora de a face mulțimea acțiunilor lor coti diene comprehensibile, pentru ei înșiși și pentru
ceilalți” [218, p.140].

Altă orientare de tip interacționist este abordarea ecologică a mediului școlar, a sociologilor
francezi G. Chaveau, E. Rogovas, P. Perrenoud, B. Charlot și alții [apud 88, p.46], ca re au cercetat
interacțiunile dintre principalii actori ai școlii, pentru a surprinde caracteristicile mediilor educative
școlare, dacă sunt stimulative pentru elevi sau, dimpotrivă, generează fenomenul eșecului școlar. Astfel,
relația profesor -elev este e xprimată prin prisma teoriei etichetării și teorie schimbului. Cu alte cuvinte,
un elev se va comporta așa cum este etichetat de profesor, prost sau deștept, cuminte sau obraznic etc., și
respectiv există plată și răsplată (schimbul), în sensul că dacă pro fesorul se va simți răsplătit pentru
munca depusă și rezultatele bune, acesta va depune toate diligențele, în caz contrar, nu -și va mai depune
toată energia și abnegația în activitatea didactică.

Potrivit teoriei schimbului, se vor comporta și elevii. Une le probleme apar din cauza limbajului
practicat în școală. Dacă se folosește un limbaj familiar vor putea fi angrenați la discuții și copii ce
provin din familii defavorizate, dacă se va folosi un limbaj mai puțin familiar, vor fi angrenați la
discuții doa r cei ce provin din familii favorizate socio -cultural, care vor avea succes școlar.

Într-adevăr aceste teorii vin să reliefeze ceea ce se petrece în mediul școlar și o serie de
probleme sociale, „care sunt abordate din perspectivă interacționstă și îndeos ebi din cea a etno-
metodologiei, cum ar fi: organizarea instituției școlare, a clasei, raporturile școlii cu comunitatea,
familia ș.a.; selectarea elevilor și orientarea acestora” [ 88, p. 48 ].

În fine, altă problemă pe care o abordăm succint, este cea a funcțiilor sociale a educației.

Din punct de vedere sociologic, educația în societățile contemporane îndeplinește următoarele
funcții:

– socializarea: pregătirea de membru productiv al societății și integrarea în cultură;
– transmiterea culturii;
– disciplin arizarea și dezvoltarea personală;
– selectarea, pregătirea și plasarea indivizilor în societate;

129

– schimbare și dezvoltare.

Învățământul, ca varietate de organizație a sistemului instituțional al educației, îndeplinește
funcții generale, proprii fie cărui proces educativ, astfel:

– exercită funcția de formare a tinerilor, în raport cu o cultură socială dată, „proces de
inițiere” , în modele de comportare acceptate de societate, a membrilor săi, fixate în statusurile și
rolurile sociale ale indivizilor ;

– îndeplinește funcția inovatoare în societate, contribuind la generalizarea de modele
comportamentale adecvate noilor moduri de acțiune și muncă;

– îndeplinește funcție de inducere a mobilității structurilor sociale ale societății;
– poate oferi individu lui, tipuri de experiențe „î ntr-o gamă largă de roluri de adulți și într –

un cadru mai puțin emoțional ”, decât alt sistem de educație, ca familia, de exemplu, [142,

p.126]. Prin aceasta, școala îndeplinește o importantă funcție „ de deschidere a lumii că tre copil ”,
asigură trecerea de la copilărie, la statutul de adult, printr -un proces tipic numit de sociolog

„controlul adolescentului”.

Învățământul transmite sistemul de valori naționale, ce asigură coerența și consensul întregii
societăți. În cadrul a cestor valori, trei tipuri sau complexe de valori au o poziție centrală:

– valoarea muncii;
– valorile egalității și echității;
– valorile schimbării și „ edificării” unui nou tip de societate. [16, p.212].

Realizarea integrării sociale a membrilor societăți i este o funcție a educației. Un sistem
educațional bun, presupune o integrare socială bună a membrilor societății. Când sistemul
educațional nu e viabil, societatea accentuează rolul sistemului de control social, prin pârghiile
informaționale (grupul soci al, opinia publică), prin cele formale, instituțiile juridice implicate.

Selecția talentului este altă funcție a educației. Școala e cea ce identifică școlarizații talentați, îi
formează, pentru a îndeplini ulterior poziții sociale corespunzătoare. Omul p otrivit la locul potrivit,
ar fi ideal și prea frumos, ca să fie așa în realitate.

Din păcate, fostul regim și cel actual nu au reușit performanța asta. Astfel, unor tineri nu li se
recunosc talentele și performanțele, iar cei ce ajung în vârful piramidei nu sunt răsplătiți pe

130

măsură, din acest motiv, pleacă în străinătate, unde sunt plătiți corespunzător muncii, capacităților
profesionale.

Altă funcție a educației este „echiparea” indivizilor cu acele capacități, abilități socio –
profesionale, nec esare participării la viața societăților moderne [16, p. 216].

Școala este instituția ce ajută copiii, să iasă din lumea privată a familiei, cu regulile sale, intime și
personalizate, pentru a -i introduce, cu succes, în lumea publică, în care regulile imp ersonale și statutul
social înlocuiesc relațiile personale din lumea copilăriei. Această funcție se realizează prin așa -numitul
„curriculum ascuns ”, ce e un set de reguli nescrise de comportare, care
îl pregătesc pentru lumea externă.

O sarcină importantă a școlii este cea de socializare a copilului cu dizabilități, ce trebuie
considerat, ca făcând parte din societate. Nu putem să -l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci
de sprijinul nostru, de permisiunea noastră, pentru a trăi alături de ceilalți co pii, ca parte integrantă a
comunității. Școala și familia, ca agenți ai socializării, au rol extrem de important, în integrarea
copiilor cu dizabilități, în învățământul de masă.

Dar problemele cele mai importante sunt generate de cei care, disponibilizaț i din industrie, în
care au ajuns luați de valul ,,revoluționar" al epocii trecute și în care nu sunt de neînlocuit, nu mai
văd calea reîntoarcerii firești, în satele din care au plecat în urmă cu niște ani.

Pentru aceștia în lume sunt organizate instituț ii specializate, sub patronajul statului.

Socotite Școli rurale (uneori numite Superioare), Seminarii (exemplul scandinav e edificator),
Programe pentru locuitorii satelor (America de Sud) sau chiar Universități rurale

(Germania, Anglia, Israel), aceste instituții își propun, să învețe adulții tineri din comunitățile rurale,
ce înseamnă agricultura modernă, cum pot fi conduse eficient afacerile agricole, depanate aparatele
electrocasnice, cum pot fi îmbunătățite soiurile de plante etc. Suntem de părere că astfel de instituții
pot fi o rganizate și în sate.

Conic idem prin a arăta, că învățământul pentru adul ții din mediul rural din Moldova este o
necesitate.

În alte țări, educarea adulților este organizată de stat, ca de exemplu, în: Belgia există o

,,Lege pentru înființarea Universităților rurale "; Anglia este o ,, Cartă regală " etc.

Din analiza celor prezentate, rezultă necesitatea inițierii și aprobării de Parlamentul

Moldovei a ,,Legii pentru educarea adulților ". Elaborarea și punerea în pra ctică a legii, impune
colaborarea ministerelor și organizațiilor sociale interesate.

131

4.2. Factorii de risc și formele violenței în școli

Nobert Elias a oferit un model teoretic, numit proces civilizator, ce se referea la dinamica
socială de lungă durată și schimbările în trăsăturile psihologice tipice, susținând că, în cursul istoriei,
a început să prevaleze un tip de personalitate caracterizat prin creșterea controlului afectelor,
descreșterea impulsivității și moduri raționale de viață la nivele le superioare de control de sine.
Treptat, acestea au dus la pacificarea graduală a interacțiunilor cotidiene, ce devine evidentă, prin
nivele mai scăzute de comportament violent.

Studiind efectul interacțiunilor complexe între diferite forțe culturale, p olitice și economice,
Gerhard Oestreich a introdus conceptul de disciplinare socială (social disciplining), pentru a modela
personalitatea umană, astfel încât riscul violenței, inerentă condiției umane, să aibă temperanță.
Disciplina socială era înfăptuită de profesori, prin metode brutale, cărora le corespunde o
agresivitatea a elevilor, mult mai puternică.

Violența școlară trebuie abordată, ca formă aparte a violenței, cu luarea în considerare a trei
concepte -cheie: violența, școala și vârsta.

Violența școlară trebuie asociată cu delincvența juvenilă, în măsura în care, faptele penale ale
tinerilor cu statut de elev, au loc în perimetrul școlii sau cel mult în vecinătatea acesteia.

Actele violente, de natură penală, ale elevilor îmbracă forma violenței instituționale

132

juvenile, iar acest tip de violență poate fi integrat în criminalitatea minorilor.

Violența școlară, potrivit unor studii [363, p.10], este un tip particular de violență în instituții,
ce poate îmbrăca următoarele forme:

– pedeapsa fizică;
– restricția fizică;
– constrângerea solitară și orice firme de izolare;
– obligația de a purta vestimentație distinctivă;
– restricții alimentare;
– restricții sau refuzul de a avea contacte cu membrii familiei sau cu prieteni;
– abuzul verbal și sarcas mul.

Studiile asupra minorilor delincvenți pun în evidența faptul că, în majoritatea cazurilor, se
poate vorbi de inadaptare școlară sau eșec școlar. Acesta vizează un cumul de probleme
intercorelate, legate de procesul de învățământ cum ar fi:

– abilități de scris -citit deficitare;
– un nivel de pregătire școlară sub cel așteptat pentru vârsta respectivă;
– performanțe școlare slabe;
– repetenție;
– exmatriculare;
– abandon școlar;
– atitudini de indiferență sau repulsie față de școală;
– devieri comportamentale, în raport cu cerințele mediului școlar (nerespectarea normelor și
regulilor școlare, agresivitate față de colegi/ cadre didactice).

Aceste probleme se datorează atitudinii negative a adolescenților față de școală și altor factori

de inadaptare școlară, ca:

– disfuncții cognitive și deficite aptitudinale, ce interferă cu viața școlară (ce se asociază cu
performanțe școlare scăzute, sentimente de frustrare și umilință și pot conduce la refuzul de a
mai frecventa școala);

– situația materială precară a famili ei (eșecul școlar e frecvent asociat mediilor sociale
defavorizate;

– atitudinea negativă a părinților față de evoluția școlară a copilului;
– lipsa de comunicare școală -familie;
– slaba pregătire psiho -pedagogică a unor profesori;
– dezinteresul profesorilor față de problemele copiilor;
– etichetarea negativă a copiilor cu probleme de adaptare școlară ,, drept copii problemă”

133

și refuzul de a lucra cu ei, preferând exmatricularea lor etc.

Tabelul 1. Factorii de risc de context social ai violenței , în opin ia directorilor

Rezultați din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Cauze % din total
răspunsuri

Alcoolul și drogurile 0,2

Criza valorilor în societatea modernă 7

Demonetizarea cultului muncii, necunoașterea noțiunii de democra ție 0,3

Influența negativă a mass -mediei 7,9

Insuficiente modalități de petrecere a timpului liber 0,6

Lipsa de autoritate a școlii 1,6

Lipsa modelelor/ modele care nu conving 0,7

Nivelul socio -economic scăzut al familiei (starea de săr ăcie) 37,7

Scăderea autorității părinților 3,4

Timpul insuficient acordat de părinți 47

Tentațiile străzii 0,6

GRAFICUL
Cauzelor de context social ale manifestărilor violente ale
elevilor în opinia directorilor

3,4

47

37,7

7
7,9

0,
6 0,2
0,7
1,6 0,6 0,3

Alcoolul și drogurile
Criza valorilor în societatea modernă
Demonetizarea cultului muncii, necunoașterea noțiunii de democrație
Influența negativă a mass –mediei
Insuficiente modalități de petrecere a timpului liber
Lipsa de autoritate a școlii
Lipsa modelelor/ modele care nu conving
Nivelul socio -economic scăzut al familiei (starea de spărăcie)

134

Problema violenței școlare e cunoscută la nivel global și național. Statisticile și studiile
realizate în unele țări au ajuns la următoarele concluzii:

Școala se confruntă cu o serie de probleme, printre care și violența, ce îi afectează profund
funcțiile sociale.

Studiul nostru relevă faptul că societatea civilă a devenit tot mai conștientă de pericolul
extinde rii acestui fenomen de violență (92%), dar că există mai multe modalități, în care situațiile
conflictuale pot fi combătute, iar școala, respectiv educația, este una din cele mai importante.

Factorii de risc de context social ale violenței școlare, în opi nia directorilor de școli ar fi:

– timpul acordat de părinți copiilor este insuficient sau absent (47%);
– starea de sărăcie în care se află familie (37,7%);
– influența nefastă a mass -mediei (7,9%);
– autoritatea redusă a părinților (3,4%) ș.a.

În opinia con silierilor, între factorii ce contribuie la crearea unui context favorabil violenței,
cel mai vehiculat este anturajul (30), urmate de programele TV, jocurile video și mediul de
rezidență. Sondajul relevă că, majoritar, actele de violență pot fi puse pe se ama unui anturaj
nepotrivit, generator de comportamente deviante. Dacă în educația unui adolescent se găsesc lacune,
acesta devine influențabil și, de multe ori, aceasta se transformă în violență.

135

Referindu -se la profesori, direcțiunea unui coleg iu nu iartă comportamentul colegilor de
breaslă, considerând că nu au nici o justificare, referitoare la atitudinea adoptată față de cei, pe care
ar trebui să -i pregătească pentru viață. Copilul nu trebuie judecat de profesori, pentru ceea ce fac
părinții. Legal nu au voie să -i marginalizeze.

Vina e în primul rând a dirigintelui, ce și -a uitat menirea de dascăl.

Copiii cu părinți în Italia, trăiesc o dramă, pentru că sunt singuri. Drama e că mulți se amuză,
fără să intervină, spune un alt factor educațion al. Există un consilier școlar, ce ar trebui consultat. În
asemenea cazuri, consilierii trebuie să se sesizeze, iar dacă nu o fac, înseamnă că și -au uitat fișa
postului.

Tabelul 2. Factorii de risc de context social mai larg, ai violenței în opinia consil ierilor
școlari, rezultați din studiile realizate în cadrul cercetării noastre

% din
Cauze Nr. total
răspunsuri
Anturajul din exteriorul școlii 30 30 %

Jocuri video 25 25 %

Internet 5 5 %

Mediul de rezidență (cartiere „rău – famat e”) 15 15 %

Programe TV cu conținut violent sau agresiv 25 25 %

Altul crede că, în perioada gimnaziului, răutatea copiilor este mai accentuată decât înalte
perioade, aceștia arătând cruzime față de situațiile delicate ale colegilor.

,,Copiii oricum sunt răi la această vârstă. Este suficient să afle că unul nu este copilul natural al
familiei sale, pentru a -l răni cu vorbe. Și dacă ești șchiop, ei găsesc această stare de fapt amuzantă.
Însă, dacă un diriginte își marginalizează elevul, el este cel care trebuie să plece”.
Pentru școlile ce nu au psihologi, există un centru de asistență psiho -pedagogică în Huși, județul

Vaslui. Noi nu avem violență în școală, dar problemele sunt tratate la suprafață.

Se fac campanii împotriva drogurilor, fumatul ui, alcoolului, dar nimeni nu le arată elevilor
cum arată un plămân distrus de tutun.

136

Elevii ar trebui învățați să comunice, consideră un alt respondent, în timp ce alt răspuns ne
arată că „educația permite sublimarea impulsurilor violente, conducân d la însușirea unor valori
umaniste”.

Participanții la studiu consideră că, în școli, există un nivel de indisciplină, inerent, rezultat al
faptului că elevii sunt la o vârstă, la care sunt tentați să încalce regulile impuse, că această
indisciplină poate conduce la o componentă violentă.

5Potrivit acestora, situația devine problematică, când astfel de incidente se repetă des, când
violența este foarte puternică sau se manifestă asupra profesorilor.

În urma cercetării s -a ajuns la concluzia că, în două d intre liceele incluse în studiu, nivelul de
violență crescuse suficient de mult, încât să fie considerat îngrijorător, ambele școli fiind considerate
,,mai puțin bune" , deși erau situate într -un oraș mare. În cele două licee au fost luate măsuri pentru
întărirea securității, prin angajarea unor firme de pază și realizarea unei colaborări mai bune cu
poliția.

De asemenea, într -una dintre școli a fost instalat un sistem de supraveghere video a curții și
holurilor școlii, în scurt timp urmând a fi instalat și în cealaltă școală. În alte licee incluse în studiu,
participanții au fost de părere, că violența în interiorul unității școlare nu e o problemă.

În toate grupurile de profesori și părinți, participanții și -au exprimat temerile privind faptul că
mediatiz area excesivă a cazurilor de violență și indisciplină poate influența comportamentul
elevilor, ce sunt tentați să imite acțiunile văzute la televizor.

În discuție a apărut și problema modelelor sociale, considerată foarte importantă, mai ales de
profesori .

Toți participanții aparținând grupurilor de profesori au fost de părere, că societatea românească
trece printr -o criză a valorilor sociale.

Profesorii au remarcat că în mass -media, în special, se pune accentul pe ideea că astăzi nu e
nevoie să ai multă școală, pentru a avea succes în viața, că succesul se măsoară prin bani.

Ei consideră că aceste modele sunt perpetuate în familie, pe stradă, că școala are puține șanse de a
schimba mentalitatea elevilor, când celelalte surse de informare și autoritate s pun contrariul.

În toate grupurile, participanții au concluzionat, că violența este un fenomen îngrijorător.
Potrivit studiului, în unele școli din orașele mari, acest lucru s -a întâmplat deja, profesorii

fiind cei mai îngrijorați de această perspectivă.

Profesorii sunt de părere că școala nu poate face față tendinței actuale, că e nevoie de o politică
hotărâtă, privind educarea părinților și combaterea violenței sociale.

137

Tabelul 3. Factorii de risc familial ai violenței, în opinia directorilor rezultați din
studiile realizate în cadrul cercetării noastre

Cauze % din totalul
răspunsuri
Alcoolism în cazul unui sau ambilor părinți 10, 9 %

Familii dezorganizate / monoparentale 11,4 %

Interesul redus al părinților pentru educația co piilor 17,1 %

Lipsa activității în familie 10,9 %

Nivelul redus de instruire și educație al părinților 10,7 %

Părinți aflați la muncă în străinătate 4,1 %

Părinți / părinte aflați în detenție 0,7 %

Statut socio -economic redus al famil iei (șomaj, sărăcie) 11,9 %

Talia mare a familiei (cu mulți copii) 4,1 %

Relații și stări conflictuale în familie 18,2 %

Una dintre opinii, la care majoritatea profesorilor au aderat, a fost, că părinții nu se implică
suficient în educarea copiilor. Înainte de problema financiară, avem problema mentalităților. Nu
mă refer doar la școală, ci la societate, în general. Copiii sunt în școală 5 -6 ore/zi. În rest, sunt
acasă, pe stradă, se uită la televizor.

Tot ce învață î n școală, cum să vorbească, să se poarte, este contrazis de ce văd în afara școlii.

Factorii de risc cei mai frecvenți de manifestări violente ale elevilor, în opinia respondenților,

sunt:

– realitățile și stările conflictuale din familie (18,2%);

138

– insuficienta preocupare a părinților privind educația copiilor (17,1%);
– starea de sărăcie (11,9%) ș.a.

Statistic, comportamentul părinților are o influență extrem de puternică, asupra nivelului de
agresiune manifestat de copii.

Rezultatele studiului i ndică o înclinație sporită spre violență, cu precădere, în cazul elevilor
provenind din medii familiale, dezorganizate (40,45%).

Elevilor ar trebui, să li se explice, că cel mai bun mod de rezolvare a problemelor e cel de a
discuta, dezbate, în nici un ca z, ,,a apela la violență” , e de părere unul din respondenții la studiu.

Conform rezultatelor sondajului, responsabilitatea pentru propagarea violenței în toate
formele ei, este împărțită între:

– mediul stradal – 75%;
– mediul familial – 54%;
– mass -media – 23%;
– școală – 21%.

Opinia dominantă în rândurile elevilor, directorilor și consilierilor școlari, este că profesorii
nu sunt deschiși la comunicare, astfel:

– din rândul acestora, se detașează consilierii școlari (81%);
– 54% din elevi cred că profesorii n u evaluează corect rezultatele lor la învățătură;
– directorii sunt mai rezervați, doar 7% cred într -o astfel de posibilitate;
– 22% din consilieri cred într -o astfel de posibilitate.

Percepția riscului violențelor în mediul școlar în opinia elevilor

139

În ultima perioadă, violența în școli a devenit o problema majoră, iar părerea unanimă a
elevilor este, că aceasta e un fenomen, ce ia amploare în educația formală.

În ce privește nivelul de securitate, doar o mică parte dintre elevi consideră, că în inst ituțiile de
învățământ nu se pot simți în deplină siguranță, deoarece în incinta școlii pătrund, uneori, persoane
străine de instituție, majoritatea elevilor considerând mediul școlar, încă securizat.

Dacă în incinta școlii, elevii au sentimentul că sunt în siguranță, zonele din vecinătatea școlii
prezintă riscuri mărite de izbucnire a incidentelor violente. Prin urmare, unii elevi consideră, că pot
deveni victime, în incinta școlii și în afara ei. Această situație ar putea dezvolta sentimentul de frică,
suferință psihică, frustrare, ce influențează dezvoltarea armonioasă, fizică și psihică a elevilor.

Argumente ce susțin percepția riscului violențelor în mediul școlar

Incidentele, din școlile prezente la dezbatere sunt de intensitate mică și medie, nu de intensitate
ridicată, deoarece au loc incidente cu risc mic, precum:

– agresiune verbală (injurii și vulgarități, amenințări);
– gesturi agresive moderate (îmbrânceli, piedici, loviri umilitoare).

Aceste agresiuni au loc, în special, între elevii școlii și , mai rar, între elevii școlii și alte
persoane, elevi din alte școli sau persoane adulte. Majoritatea incidentelor violente au avut loc

între elevi (agresiuni verbale, gesturi agresive moderate și, rar, bătăi între elevi).

În ceea ce privește agresiunil e profesorilor față de elevi, sunt reduse ca frecvență, iar când
apar, se manifestă sub formă de agresiune verbală.

Elevii participanți nu au menționat existența unor agresiuni directe ale colegilor față de
profesori, acestea manifestându -se doar în discu țiile lor, din afara școlii sau în pauze.

Conform declarațiilor, în incinta școlii nu au văzut colegi cu diverse obiecte contondente, arme
albe sau arme de foc.

Factori ce generează/întrețin circumstanțele producerii incidentelor violente

Elevii ce co mit asemenea agresiuni, provin din toate categoriile sociale, cu o frecvență mai
mare a celor proveniți din familii dezorganizate, cu dificultăți materiale sau copii ai unor persoane
importante în societatea locală.

Din declarațiile elevilor, rezultă urmă toarele cauze ale comportamentului violent:
a.probleme familiale :

– familii dezmembrate;
– situație materială precară;

140

– familii în care exista un climat conflictual;
– familii hiperpermisive;

b. poziția socială :

– modele de comportamente antisociale, înv ățate în familie;
– anturajul (afilierea la un grup implică a discuta, a fi împreună, a te îmbrăca și comporta
similar cu membrii grupului de apartenență);

– caracteristici specifice vârstei: dorința de a atrage atenția, a impresiona, teribilism,
afirmarea m asculinității;

c. relaționarea profesor -elev. În general, elevii au următoarele comportamente:

– se deschid în fața profesorului, pe care îl simt apropiat;
– se inhibă, când un profesor manifestă autoritarism față de cei cu rezultate slabe;
– își reprimă fur ia, când li se face o nedreptate, sunt etichetați că elevi -problemă sau se
creează o ruptură între membrii colectivului clasei;

– devin indiferenți, când sunt tratați cu indiferență.

d. violența psihologică repetată, îndreptată împotriva elevilor

Aceasta poate conduce la apariția sentimentului de frustrare, ce se poate generaliza,
determinând o schimbare a atitudinii față de profesor și activitatea școlară, în general.

În școlile prezente la dezbatere, sunt diferențe în privința relaționării profesor -elev, datorită
situației școlare, potențelor intelectuale, situației materiale.

Percepția riscului violentelor în mediul școlar

Școala are un rol important în procesul de socializare al elevilor, de aceea profesorii, ca agenți
educaționali, sunt direct resp onsabili de comportamentul elevilor. În ultima perioadă,

141

violența în școli a devenit o problemă majoră, iar părerea unanimă a profesorilor e că această stare
de fapt reprezintă deja un fenomen, ce riscă să ia amploare în câmpul educației formale. Cu toate
acestea, numărul incidentelor violente în școală nu a crescut semnificativ. În ceea ce privește nivelul
de securitate, majoritatea profesorilor consideră, că în instituțiile de învățământ se pot simți în
siguranță. Prin urmare, majoritatea lor consi deră, că nu pot deveni victimele comportamentelor
violente ale elevilor.

Din punctul de vedere al profesorilor, principalele cauze ale agresivității copiilor sunt:

– modelele comportamentale agresive, învățate în familie;
– adoptarea unor modele de comporta ment promovate între elevi, ce valorizează impunerea în
fața celorlalți;

– atragerea atenției, prin atitudini sfidătoare;
– etalarea prestigiului, prin forță;
– impresionarea colegilor, prin atitudini zgomotoase, duse până la agresivitate.

Altă cauză a agres ivității e tendința adolescenților de a adopta modele comportamentale la
modă, din dorința de a fi valorizați de cei din jur, a atrage atenția. În liceu, sub ochii profesorilor,
adolescenții cu personalitate, nu ezită să -și care pumni. Unii profesori nu vo r să vadă, alții intervin
rar, cei mai mulți preferă ca ,, rufele să fie spălate în familie ". Lucrurile nu -și găsesc rezolvare,
deoarece profesorii par a pierde din moralitate și rolul de ,, stâlp spiritual " al elevilor.

4.3. Programe și acțiuni de preveni re și combatere a violenței școlare

Combaterea violenței în școală este conexată cu cea a modalității de asigurare a disciplinei.

Această modalitate a generat o serie de controverse. În numele îndatoririi de asigura protecția
mediului școlar utilizarea de diferite tehnici autoritare cu pedepse corporale și exmatriculări, era
încurajată. De asemenea, unele cercetări arătă că numai prin menținerea unei discipline riguroase, se
pot dobândi cunoștințe în școlile publice sărace. Astfel, s -a ajuns ca și justiț ia să fie de acord cu
astfel de practici. De exemplu, în SUA, în anul 1975 Curtea Supremă a aprobat aplicarea unei
pedepse corporale ,,rezonabile” , pentru anumite comportamente necorespunzătoare în cadrul școlii,
ale copiilor de peste 4 ani., iar din anul 1990 pedeapsa corporală moderată a fost permisă în 31 de
state. Cu toate acestea, rezultatele a tot mai multor cercetări, au demonstrat că urmările pedepsei
fizice, ca modalitate de control asupra comportamentelor, pot fi ordonate de la ineficiență, la
generatoare de violență. Pedeapsa corporală poate fi mai mult ineficientă și contribuie direct la
generarea unor comportamente indisciplinate și creșterea delincvenței juvenile, se arată într -un
studiu din Marea Britanie

142

Practicarea pedepsei corporale d ezumanizează școlile, este cu totul nepotrivită pentru un
mediu educativ, împiedică învățarea, incită la comportamente necorespunzătoare și elevii, astfel
pedepsiți, nu mai manifestă interes față de școală.

Disciplina strictă din școli, cu excepția unor c azuri extreme, este respinsă de teoriile
pedagogice „umaniste” .

Abordarea filosofică a acestor teorii constă în faptul „ că atâta vreme cât copilul nu-și rezolvă
problemele legate de trebuințele sale de bază, cum ar fi acele de afecțiune, familie, securita te,
hrană, este posibil ca el să nu se poată concentra asupra problemelor pe care le are de învățat și să
nu reușească să învețe efectiv; prin urmare, primul pas pe calea sprijinirii copilului în a obține
succesul școlar ar trebui să fie rezolvarea acestor problemele de bază cu care se confruntă” [88, p.
263].

Este neîndoielnic faptul că modalitățile folosite de profesori în obținerea disciplinei
influențează relația profesor -elevi și pot conduce la amplificarea sau reducerea cazurilor de violență.
Oricum, comportamentul autoritar, violent al educatorului are ca rezultat imediat sau mediat, tot
astfel de conduite în rândul elevilor, prin urmare, exemplu personal al profesorului, relația
principială cu elevii, conduita corespunzătoare a acestuia în școală și în afara ei, constituie un model
și totodată un imbold pentru elevi.

Astfel, strategiile non -intervenționiste lansează ideea încrederii în capacitatea elevilor de a –

și rezolva singuri propriile lor problemele, cu ajutorul profesorilor

In opinia intera cționiștilor, profesorul este cel ce trebuie să orienteze comportamentul elevilor
spre acele opțiuni, ce sunt circumscrise în cadrul unor reguli și regulamente aprobate special. Dacă
profesorul a identificat un scop greșit (răzbunarea, sentimentul de neaju torare etc)

în comportamentul indisciplinat al elevului, îi poate redirecționa conduita, prin încurajarea acestuia
să găsească o modalitate adecvată, pentru atingerea scopului dorit.

Teoriile intervenționiste acreditează ideea, că managementul unei clase de elevi implică încă
de la început stabilirea, împreună cu aceștia, a unor standarde de comportare în școală, urmate de
utilizarea unui sistem adecvat de întăriri (pozitive și negative), pentru încurajarea sau descurajarea
anumitor conduite.

Siguranța e levilor e o altă preocupare principală a cadrelor didactice și conducerii unei
instituții școlare. Pentru prevenirea violenței, o serie de programe prevăd modalități de cooperare cu
elevii, cu organele de poliție, supravegherea școlilor de organele de ordi ne sau prin voluntariatul
părinților.

143

Un exemplu în acest sens, îl constituie un program american, în care un număr de elevi
voluntari („cadeți”) sunt instruiți de ofițerii de poliție, în spiritul tăriei de caracter și respectului față
de sine și de alții, ce își asumă voluntar diverse sarcini ca:

– reamintesc colegilor normele de comportare în școală;
– ajută la supravegherea ordinii pe holuri și în curte, atrag atenția acelor elevi, ce sunt tentați să
comită „mici infracțiuni” (n.n. țipete, îmbrân celi pe holuri ș.a);

– înmânează recompense colegilor cu un comportament exemplar și o dată pe săptămână

poartă uniforma ofițeri lor de poliție, ce îi pregătească.

– în alte școli, tinerii ce au fost exmatriculați din școală, mai mult de două ori, sunt luați de un
ofițer de poliție, ce îndeplinește rolul de mentor și tutore în afara programului zilnic

școlar [88, p. 263].

Rezolvarea conflictelor, pe cale rațională, este un alt obiectiv al altor programe de prevenire a
violenței școlare.

Violența în școli e ste o problemă de politică națională, care preocupă întreaga comunitate
internațională și Uniunea Europeană, preocupare ce reiese din studii, rapoarte și acțiuni:

– Studiul global al Națiunilor Unite ( UN Global on Violence , 2000);
– Raportul Mondial asupra Violenței și Sănătății ;
– Primul Congres Mondial organizat de Observatorul European privind Violența în Școli și

Politici Publice ( Paris, martie, 2001);

– Meetind of Safety and Security in Education – UNICEF – HQ ( 2002);
– Conferința Consiliului Europei de la Bruxelles (26-28 noiembrie, 1998), cu tema de lucru

„Violența în școli ”: sensibilizare, prevenire, penalități (violence in schools: prevention,

warenessraising, penalities);

– Conferința experților organizată de Consiliul Europei de la Utrecht în pe rioada 24 -26
februarie 1977 cu tema „Siguranța în școli” ( Safety in schools);

– Parteneriat local pentru prevenirea și combaterea violenței în școli (Local partnership for
preventing and combating violence at scools), Conferința de la Strasbourg (2002).

Cel mai important moment privind preocuparea față de violența în școală l -a constituit

Conferința Comisiei Europene din 1977, Utrecht, ce a fost urmată de următoarele schimbări:

– acceptarea unei definiții mai largi a violenței și necesitatea construirii unui corp de
cunoștințe obiective privind acest fenomen;

– acordarea unei atenții mai mari victimelor violenței din școli și importanța recunoașterii
acestui rol de cei implicați în educație;

144

– sublinierea recunoașterii rolului parteneriatului și rețelelor, în comunitățile locale, în
prevenirea violenței în școli și recunoașterea acestuia de cei implicați în educație;

– evidențierea faptului că violența în școli a căpătat a nouă dimensiune politică.

Toate aceste preocupări și acțiuni ale unor for uri internaționale și europene, împreună cu
recomandările pe care acestea le -a făcut, au reclamat faptul că fiecare stat trebuie să dea un răspuns
politic, prin adoptarea următoarelor măsuri:

– conceperea și realizarea unei politici globale și unor coordo nate de luptă împotriva violenței
cotidiene, în general, și împotriva celei școlare, în special;

– elaborarea principalelor elemente privitoare la activitățile prevăzute;
– desemnarea organismelor abilitate cu coordonarea măsurilor și comunicării, la nivele
diferite;

– descrierea metodelor ce urmează a fi aplicate.

În SUA și o serie de țări din Europa au fost adoptate diferite programe, ca cuprind:

– strategii de mediere pentru gestionarea conflictelor școlare;
– planuri de acțiune împotriva hărțuirii;
– planuri de acțiuni.

Aceste programe vizează asigurarea unui climat social mai bun în școli, prin formarea unor
comportamente non -conflictuale și dezvoltarea unor abilități sociale, care să evite generarea
situațiilor de violență.

Exemple de țări cu programe în acest sens, sunt următoarele:

– în SUA au fost inițiate și implementate unele proiecte și acțiuni. printre care:

– proiectul Safe Schools Against Violence in Education (SAVE), introdus de guvernatorul

George E. Pataki, în anul 1999;

– proiectul legislati v pentru sporirea siguranței în școli, creșterea calității educației, stabilirea
de noi programe de prevenire a violenței;

– înființarea unui centru pentru siguranța în școlile statului New -York, ce asigură resurse
pentru școli și comunități, în vederea obț inerii asistenței tehnice și informaționale privind prevenirea
și intervenția și coordonarea formării în școli și comunități locale. pentru prevenirea

violenței.

– Anglia: Programul național Behavior and Improvement Programe , ce are ca scop
ameliorarea c omportamentelor prin formarea profesorilor, pentru a gestiona eficient
comportamentele elevilor. Acesta a generat un alt program numit BEST ( Behavior and Education
Support Team ), inițiativă rezultată din consecințele pozitive ale programului privind amelio rarea
comportamentelor.

145

Strategia ce a avut ca obiect îmbunătățirea comportamentului, a fost pilotată în 34 de autorități
educaționale, având drept criterii de reușită următoarele: reducerea hărțuirii și intimidării, creșterea
frecvenței și a motivaț iei școlare, reducerea drastică a agresiunii asupra personalului educațional,
reducerea excluderii, a părăsirii școlii de profesori și scăderea ratei criminalității în timpul orelor de
școală.

Au fost înființate comitete pentru copii și tineri, workshop -uri, pe tema democrației în școli și
un serviciu rapid oferit de copii și tineri, bătrânilor singuri.

În Elveția a fost lansat Programul Zurich, ce are ca obiectiv dezvoltarea de cunoștințe practice
pentru întărirea eficienței programelor de intervenție ș i prevenire a violenței școlare, ce este bazat pe
Programul Communities that, conceput de Hawkins și Catalano în SUA.

În alte țări europene au fost lansate campanii naționale, cu mesaje sociale în legătură cu
violență în școli, însoțite de pliante, filme, clipuri, casete audio, ce se adresează publicului larg,
victimelor sau celor ce trebuie să intervină, pentru prevenirea violenței școlare. De asemenea, au fost
elaborate manuale cu metode pentru reducerea violenței și asigurarea unui climat școlar non -violent,
destinate educatorilor ce se confruntă cu violența în școală în activitatea lor zilnică.

Într-o serie de țări se organizează seminarii, conferințe și sesiuni de formare, pentru cei ce se
confruntă cu violența școlară și cei cu atribuții profesionale de acest fel.

Acestea sunt organizate, îndeosebi din perspectiva parteneriatului între instituții și participării
societății civile la prevenirea și controlul violenței școlare, ca parte a securității comunitare. Astfel, în
Germania ofițerii de poliție s e întâlnesc periodic cu elevii din școli și sunt stabilite zile în care aceștia pot
merge la poliție, unde pot aborda problemele cu care se confruntă. De asemenea, există un Congres
național pentru mediatori în școli și centre de tineret , unde au loc schim buri de informații și experiență
în domeniul prevenirii și controlului violenței școlare.

146

– rolul și funcțiile instituțiilor din cadrul sistemului educativ, referitoare la reducerea
fenomenului violenței;

– planul operațional minimal al unităților șc olare, privind reducerea fenomenului violenței în
mediul școlar;

În cadrul acestor structuri un rol important, pe linia prevenirii și combaterii violenței, îi
revine Mi nisterului Educației Sportului și Tineretului, care are următoarele atribuții:

– elabor ează strategia națională;
– inițiază, prin Consiliul Național , acțiuni de consultare privind problema violenței în cadrul
sistemului educativ, cu diferite organizații și instituții guvernamentale și neguvernamentale, poate
propune și iniția forme de coopera re intra și inter -instituționale, în vederea prevenirii și combaterii
violenței în mediul școlar;

– elaborează metodologii și ordine referitoare la problema violenței, inițiază programe și
campanii naționale de prevenire și combatere a violenței în mediul e ducațional;

– asigurarea supravegherii unităților școlare cu ajutorul camerelor video etc.;
– monitorizează și evaluează modul de aplicare al strategiei la nivel național.

– monitorizează și evaluează modul d e aplicare a Planului privind reducerea fenome nului
violenț ei în mediul școlar .

La rândul lor, unitățile școlare îndeplinesc următoarele roluri și funcții:

– elaborează și aplică Planul operațional al unității școlare privind reducerea fenomenului
violenței (în cadrul comisiei de prevenire și comba tere a violenței în mediul școlar);

– monitorizează și evaluează modul de aplicare a Planului operațional al unității școlare.

Strategia antiviolență școlară cuprinde măsuri și recomandări adresate celor implicați în
prevenirea violenței:

– intervenții la nivel individual;
– intervenții la nivel relațional;

147

– recomandări privind școala.

Din multitudinea acestor măsuri și recomandări, din motive de spațiu, evidențiem câteva, ce

ni se par mai semnificative:

– identificarea timpurie a elevilor cu potenț ial violent și cauzelor ce pot determina manifestări
de violență;

– elaborarea și derularea unor programe de asistență individualizată, pentru elevii implicați,

ca autori sau ca victime;

– derularea unor programe de asistență în parteneriat de școală și a lte instituții specializate

(Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, Poliția, Biserica, alte instituții
specializate în programe de protecție și educație a copiilor și tinerilor);

– colaborarea școlii, cu familiile elevilor cu potenți al violent, ce au comis acte de violență;
– identificarea unor părinți -resursă care să se implice în activitățile de prevenire sau în
rezolvarea cazurile de violență existente ș.a.

Cercetările noastre asupra modului în care se acționează, la nivelul unităț ilor școlare, pentru
prevenirea și combaterea violenței școlare au fost focalizate spre următoarele probleme:

– rolul regulamentului școlar;
– actorii sociali la care apelează elevii în cazul în care sunt victime ale violenței;
– activitățile și măsurile de p revenire violenței inițiate sau organizate la nivelul școlii.

Rolul regulamentului școlar, necesitatea cunoașterii și respectării lui de actorii școlari

Regulamentul școlar reprezintă un document de bază, utilizat în activitatea unităților de
învățămâ nt, ce are funcționalități multiple, reprezentând, așa cum consideră actorii investigați, un
mijloc de prevenire a violenței.

Suplimentar, unele unități școlare au elaborat regulamente specifice: regulament de ordine
interioară, regulamentul profesorului de serviciu și cel al elevului de serviciu.

Este un regulament de ordine interioară, pe care îl respectăm în totalitate. Este prelucrat în
clasă cu elevii, ce iau la cunoștință pe bază de semnătură. Dacă îl prezinți elevilor, fără a se lua la
cunoștință s ub semnătură, încă de la început, există tentația de a fi încălcat. Foarte importantă este
munca de lămurire, pentru a -i conștientiza, să respecte regulamentul școlar.

148

Dacă sunt încălcări, pe care nu le pot rezolva persoanele de serviciu, acestea a pelează la
conducerea școlii, agent de pază, portar, pentru a restabili ordinea și a se respecta regulamentul

Conform declarațiilor directorilor investigați, există multiple modalități, prin care școala

aduce la cunoștința elevilor regulamentul școlar.

Alte modalități utilizate sunt: expunerea regulamentului în locuri vizibile și aducerea la

cunoștința elevilor și părinților, prin responsabilizare formală (semnare de luare la cunoștință).

149

Elevii confirmă utiliza rea acestor modalități de informare, privind regulamentul. În cazul
acestora, este remarcat faptul că 9% nu menționează nici o modalitate de aducere la cunoștință a
regulamentului, ceea ce demonstrează lipsa de informație, cu privire la conținutul acestuia .

Aproximativ 4% din directorii și elevii chestionați au prezentat modalități alternative,
interactive, participative sau neconvenționale, pe care le putem aprecia, ca fiind inițiative interesante
privind aducerea la cunoștință a regulamentului. Acesta es te:

– prezentat la stația de radio a școlii;
– discutat în consiliul consultativ al elevilor sau în clasă;
– discutat în ședințele cu părinții;
– prezentat elevilor, ce sunt testați asupra cunoașterii conținutului;
– alte modalități sunt menționate cu o frecve nță mai redusă ( 4,4% ).

În concluzie, se poate observa, că directorii și elevii confirmă că în școală sunt utilizate
metodele tradiționale de tip informativ, fără implicarea activă a celor cu atribuții în prezentarea și
dezbaterea conținutului regulament elor interne școlare.

Actorii sociali la care apelează elevii în cazul în care sunt victime ale violenței

Din studiu rezultă prima persoană căreia aceștia se adresează, pentru asistență, consiliere și
găsirea unor soluții privind prevenirea violenței, es te dirigintele, persoana ce se bucură de un nivel
înalt de încredere, fiind amintit de aproape două treimi din cei investigați, respectiv 61,7% din
totalul elevilor.

Apelul la părinți, pentru rezolvarea unor situații de violență, este cel mai puțin frecve nt, în cazul
copiilor ce provin din familii, în care există relații conflictuale. Numai 11% din cei ce provin din astfel
de familii, menționează că se adresează părinților, comparativ cu aproximativ 50%, procentul
corespunzător ansamblului lotului de elevi investigați. O anumită diferență, referitoare la instanța căreia i
se adresează, în cazul unor situații de violență, se constată între elevii autori ai unor acte de violență și
cei „ non-violenți ”. Cei din prima categorie, într -un procent mai mare, declară că își rezolvă singuri
problemele, comparativ cu elevii fără manifestări de violență. Din declarațiile elevilor, se constată, că
principalele „instituții ” la care se apelează în cazul unor situații conflictuale și acte de violență, sunt
școala (dirigintel e) și familia. Cu toate acestea, numărul mare de elevi (40%) ce nu văd în cadrul
didactic, actorul căruia i se poate adresa în „ situații de criză”, atrage atenția asupra lipsei de încredere a
acestora, în capacitatea sau interesul școlii de a rezolva astfe l de situații și asupra deschiderii cadrelor
didactice la problemele elevilor.

Părinții și cadrele didactice consideră necesară depășirea soluțiilor de asistență unilaterală și o
mai bună comunicare între cei implicați, profesori, părinți, elevi.

150

Interviu cu un grup de părinți, din mediul rural

Profesorul trebuie să fie pentru elevi ca un părinte, întrucât o parte din timp și -l petrec în
școală. De aceea, profesorul trebuie să fie un model de disciplină, comportare și corectitudine,
pentru elev.

Numai o bună colaborare între profesor, elev și părinte poate duce, la prevenirea violenței în
spațiul școlar.

151

Activități și măsuri de prevenire violenței inițiate sau organizate la nivelul școlii

Directorii ches tionați au susținut următoarele:

– acțiuni de conștientizare a elevilor privind efectele negative ale devianței, la nivel
declarativ, au fost organizate în majoritatea instituțiilor (90% din școli);

– organizarea de întâlniri și discuții cu organele de poliț ie (85%);
– organizarea de activități de prevenire a violenței, cu participarea părinților (65%);

152

– derularea unor programe de formare a cadrelor didactice, privind dezvoltarea abilităților de
comunicare, managementul clasei și rezolvarea conflictelor, 23%.

Au fost menționate, cu frecvență mai redusă, programe de formare sau proiecte, special,

destinate prevenirii devianței comportamentului elevilor, respectiv:

– implicarea elevilor în proiecte, privind reducerea devianței șc olare, 22%;
– introducerea în curriculum a temelor privind promovarea cooperării, rezolvarea conflictelor și
dezvoltarea abilităților de comunicare, 23%;

Alte acțiuni de organizare a activităților de prevenire, indicate în 11% din școli, sunt:
– organizarea de lectorate cu părinții;
– organizarea de activități culturale, cu implicarea elevilor;
– schimburi de experiențe și dezbateri, pentru prevenirea devianței în școli;
– colaborarea cu organizații neguvernamentale, pentru prevenirea devianței;
– întâlniri cu r eprezentanți ai societății civile;
– implicarea bisericii.

Interviu de grup cu părinți și cu profesori

Părinții:

R. 1. „Școala ar trebui să fie dotată cu camere de supraveghere video. Interzicerea în spațiul
școlii a oricărui tânăr, care nu are legiti mația școlii respective” .

R. 2. „Soluția cea mai binevenită este prezența în perimetrul și în afara școlii a jandarmilor.
Suntem mulțumiți de activitatea acestora. Nu se mai plâng copii, că sunt bătuți la poartă, jefuiți,
batjocoriți de bande de huligani” .

Profesor : „Avem post de pază fix cu jandarmi la școală, dar avem și echipaje mobile ce
patrulează în apropierea școlii, la solicitarea noastră. Prezența jandarmilor este benefică, pentru
menținerea ordinii în perimetrul școlii și în apropierea acesteia” …

În opinia unora din cei intervievați, poliția de proximitate, specialiștii în domeniu și
organizațiile neguvernamentale sunt considerate ca principalii parteneri ai școlii, în organizarea unor
programe educative și de prevenire a actelor antisociale.

Intervi u de grup cu profesori

Avem acțiuni educative, pe teme de droguri, violență, la care am invitat medici, juriști, polițiști
și ONG -uri.

153

Poliția sunt de un real sprijin. La sesizarea noastră, se deplasează imediat. Cu

poliția de proximitat e colaborăm foarte bine, ne sprijină foarte mult.

Consilierii au fost in intervievați, în ceea ce privește acțiunile de prevenire și control,

pe care le -au inițiat sau la care au participat, la nivelul școlilor.

Din totalul acestora, peste 80% au declar at, că nu au participat niciodată la astfel de acțiuni,
situație ce demonstrează ignorarea de școală a unei surse importante, în organizarea de activități
de prevenire a fenomenelor de violență

Tabelul 8. Modalități utilizate pentru sancționarea comporta mentului deviant și
indisciplinei grave a elevilor (reprezentări ale directorilor) rezultate din studiile realizate în
cadrul cercetării noastre

Sancțiunea De câte ori % se aplică

Deloc 0
Observație individuală Rar 15
Des 77
Deloc 0
Mustrare în fața clasei și/sau în fața consiliului clasei/profesoral Rar 37
Des 55
Deloc 0
Mustrare scrisă Rar 36
Des 0
Deloc 0
Eliminare de la cursuri pentru o perioadă determinată (3 -5 zile) Rar 19
Des 40
Deloc 0
Exmatriculare Rar 19
Des 0
Deloc 0
Pedepse fizice Rar 1
Des 0

154

Principalele tipuri de activități de prevenire, menționate de consilierii investigați sunt:

– dezbateri pe tema devianței, în general și a celei școlare, î n special;
– consilierea elevilor ce au comis acte de violență și părinților acestora;
– aducerea la cunoștință a unor materiale, pe tema violenței și prevenirii acesteia;
– organizarea unor activități cu părinții elevilor, pe tema prevenirii devianței;
– prezentarea de studii de caz, referitoare la devianța școlară și modalități de soluționare.

Tabelul 9. Modalitățile școlii, de sancționare a elevilor cu manifestări deviante
(reprezentări ale elevilor) rezultați din studiile realizate în cadrul cercetării noa stre

Sancțiuni Număr % din totalul
răspunsuri de elevi

Am fost chemat la o discuție individuală și am fost mustrat 70 17 %

Am fost amenințat cu exmatricularea. 32 8 %

Am fost mustrat în fața clasei și/sau în fața consiliului clasei/ consiliului profesoral. 24 6 %

Am primit acasă o mustrare scrisă. 10 2 %

Am fost amenințat cu corigența sau repetenția 43 10 %

Am fost pedepsit fizic 23 5 %

Am fost eliminat de la cursuri o perioadă determinată (3 -5 zile) 12 3 %

Alte modalități 8 2 %

Nu am fost sancționat în nici un fel 195 47 %

155

Implicarea și eficiența redusă a activității consilierilor școlari, în prevenirea cazurilor de
devianță este justificată de inexistența material elor necesare, resurselor financiare necesare
achiziționării lor și, în unele cazuri, lipsa timpului necesar efectuării unor astfel de activități.

Pe lângă măsurile de prevenire, am urmărit identificarea măsurilor de intervenție concrete
luate de unitățil e școlare, când se confruntă cu diferite cazuri de devianță școlară.

Conform declarațiilor directorilor investigați, cele mai frecvente modalități utilizate de
sancționare a comportamentelor deviante, sunt:

– observația individuală;
– mustrarea „publică” (î n fața clasei, consiliului clasei/profesoral);
– mustrarea scrisă;
– eliminarea temporară 3 -5 zile; exmatricularea definitivă.
Directorii menționează alte acțiuni cu frecvență redusă, precum:

– interzicerea participării la unele activități extrașcolare;
– amen zi;
– mediatizarea în școală (afișarea la gazeta de perete);
– scăderea notei la purtare ș.a.

Un număr redus de directori (sub 1%) menționează, că anumite sancțiuni se dovedesc eficiente
în prevenirea unor acțiuni violente, ca aplicarea unor sancțiuni de ti p educativ (realizarea unor afișe,
crearea de sloganuri antiviolență, scrierea unor articole sau moderarea unei dezbateri pe teme
antiviolență ș.a.)

156

Focalizarea intervențiilor școlii pe aspectul punitiv este demonstrată de directori, prin
menționarea redusă a altor actori, ce participă la analiza cazurilor de violență școlară și sancționarea
elevilor: părinți, reprezentanți ai autorităților locale, poliția, biserica, comunitatea.

Luând în considerare perspectiva elevilor asupra modalităților de sancț ionare, la care recurge
școala, se constată că 74% din elevii ce au recunoscut, că au avut manifestări violente, declară că nu
au fost sancționați.

Ca și în cazul directorilor, sancțiunea pe care elevii o menționează cel mai des este observația
individual ă, indicată de 26,6% din subiecții, ce au comis acte de violență:

– numai 12,8% susțin că au fost mustrați în fața colegilor sau consiliului profesoral;
– numai 9,3% că au primit mustrări scrise;
– doar 4,1 % declară că au fost eliminați de la cursuri, pentru o perioadă determinată.

În comparație cu datele furnizate de directori, elevii chestionați menționează mult mai des
sancțiuni ce contravin principiilor pedagogice. Astfel, aproape 5% din elevii chestionați declară că
au fost pedepsiți fizic pentru actele de violență săvârșite sau amenințați cu corijența, repetenția sau
exmatricularea (17,0%). Alte modalități de sancționare indicate de elevi sunt: chemarea părinților la
școală, analiza comportamentului elevului la ora de diriginție și amenințarea cu scăder ea notei la
purtare.

Considerăm că amenințarea cu scăderea notei la purtare nu este recomandabilă, deoarece
presupune că dirigintele a abandonat posibilitatea utilizării altor metode educative. Luarea acestei
măsuri ar avea efecte nefaste asupra elevilor.

După cum am putut observa, cele mai multe cazuri de violență au fost rezolvate exclusiv de
diriginte sau consilierul școlar.

În opinia părinților, conducerea școlii ar fi principalul partener de dialog, îndeosebi în cazul
unor situații de violență la ca re sunt expușii copii lor.

Prin urmare, directorul școlii trebuie să se informeze asupra posibilelor cazuri de violență
manifestate în cadrul școlii, pentru a putea dispune măsuri oportune de combatere și prevenire a
acestor acte antisociale, împreună cu partenerii și ceilalți actori școlari.

Tabelul 10. Actorii școlari ce asigură asistența elevilor cu manifestări de violență sau
dificultăți de adaptare
Actorii sociali % din total
răspunsuri

Dirigintele 88 %

Consilierul școlar 10 %

Consi lierii școlari din centrele de asistență psiho -pedagogică 1 %

Alți specialiști din domeniu 1 %

157

Această soluție rezultă din interviul de grup cu profesori din mediul rural, județul Vaslui:
„Trebuie să ne u nim, să facem front comun, când e vorba de educația elevului, de
contracararea unor eventuale acte de indisciplină, din partea unor elevi. De unul singur,
dirigintele nu poate face mare lucru”.
În ceea ce privește asistența elevilor violenți, directorii i nvestigați declară că 82% din
unitățile școlare cuprinse în eșantion, asigură asistență elevilor cu manifestări de violență sau
dificultăți de adaptare.
Cei mai mulți apreciază că fenomenele de violență sunt o problemă punctuală, ce trebuie
rezolvată la n ivelul claselor, prin implicarea diriginților, în special.

Tabelul 11. Modalități principale de rezolvare a cazurilor de devianță (menționate
de directori)

Modalități % din total
răspunsuri

Discuții cu elevii 80 %

Discuții cu pă rinții 4,5 %

Discuții cu dirigintele 8,5 %

Dezbaterea în consiliul școlar 1,5 %

Apelarea la serviciile poliției 1 %

Apelarea la serviciile consilierului școlar 3,5 %

Apelarea la Autoritatea pentru protecția copilului 1 %

158

În afara diriginților, altă categorie importantă de actori la care apelează școala, este
reprezentată de consilierii școlari, de la nivelul școlii sau din Centrele de asistență psiho –
pedagogică , alți specialiști în domen iu (psihologi, polițiști, autorități locale ș.a.).

Analiza metodelor utilizate de școală, în rezolvarea cazurilor de violență, oferă informații
suplimentare privind actorii și activitățile, în care aceștia sunt implicați. Principalele metode de
rezolvare a cazurilor de violență, menționate de 80% din directorii investigați, sunt:

– discuția cu elevul, părinții și dirigintele;
– apelul la ajutorul consilierului școlar sau la instituțiile comunității, poliție ș.a.

Directorii investigați se referă la asistarea elevilor și alte modalități de soluționare a cazurilor
de violență, menționate ca având o frecvență redusă: jandarmerie, biserică, ONG -uri, centre
antidrog.

Consilierii școlari investigați aduc în discuție metode specifice propriei activități, ca:

– discu ții cu prietenii, colegii, cu cei din anturajul elevului violent;
– examinarea psihologică a elevului;
– acțiuni de mediere a conflictele;
– consilierea de grup, motivarea elevului ș.a.

Este interesant faptul că, în unul din cinci cazuri consiliate, inițiati va apelului la acest serviciu o
are, frecvent, chiar elevul implicat în cazuri de violență. Este explicabil acest lucru, victimele unor astfel
de acțiuni sunt primele ce apelează la ajutorul dirigintelui, părinților sau psihologului
școlar.

159

Trebuie remarcată frecvența scăzută a implicării părințiilor elevilor, ce au trăit experiența
trecerii prin situații de violență. Un procent de 13,7% dintre aceștia nu joacă nici un rol, iar în
jumătate din situații se implică rar, în semnalarea și rezolvarea aces tor cazuri. Numai 15% din elevii
chestionați au declarat, că părinții lor au adresat conducerii școlii o plângere oficială.

Majoritatea consilierilor și directorilor susțin că poliția e una din instituțiile importante, cu care
colaborează în soluționarea cazurilor de violență școlară, în special, în cele cu gravitate mai mare,
40% dintre directori declară că au avut loc intervenții ale poliției în școală.

Interviurile de grup cu cadrele didactice au semnalat, că managerii par să accepte, ca
fenomenele de violență să fie rezolvate punctual de diriginte/cadrul didactic/consilierul școlar, în
special, în cazurile cu gravitate redusă.

Intervenția poliției

Conform declarațiilor elevilor, polițiștii sunt văzuți în preajma unităților școlare chemate la
dezbat ere. Una dintre cerințe este ca polițiștii să fie prezenți cât mai des în zona școlilor lor, în
special seara. Din discuțiile cu elevii a rezultat că, atunci când au fost solicitați direct de elevi,
polițiștii au intervenit cu promptitudine, încercând să g ăsească soluții pentru rezolvarea conflictelor,
restabilirea ordinii și redobândirea sentimentului de siguranță. Elevii au intrat în contact direct cu
polițiștii de proximitate, la orele de dirigenție, în cadrul cărora au dezbătut teme diverse, ce vizau
prevenirea comportamentelor violente, alte genuri de comportamente infracționale (traficul de
persoane, consumul de droguri), prevenirea riscului victimizării.

Tabelul 12. Actorii ce au inițiativa semnalării cazurilor de indisciplină (menționați de
consilie rii școlari)

Actorii sociali Frecvența cu care se implică actorii sociali

Deloc Rar Des Foarte des

Cadre didactice 0,0 7, 1 57, 5 35,4

Directori de școli 1,3 36,5 52,1 10,1

Elevi / colegi 9,3 59,2 26,9 4,6

Părinți 13,7 52,5 29, 9 3,9

Elevul însuși 29,4 46,3 18,6 5,7

Reprezentantul poliției 57,8 30,6 11,,6 0.0

Inspectorul școlar 72,7 27,3 0,0 0,0

160

În ceea ce privește colaborarea între profesori și părin ții elevilor problemă, acesta este un
subiect sensibil, deoarece părinții au o percepție greșită asupra personalității propriilor copii,
considerând școala responsabilă pentru comportamentele copiilor lor.

Nici în rândul profesorilor nu există preocupare, în a-i ajuta pe copii, să depășească
problemele, ce au generat conflicte, deoarece cauzele ce generează comportamentele agresive sunt
de natură socială, iar școala nu are modalități de a le rezolva.

Pentru prevenirea, stoparea incidentelor violente în șc oli și creșterea gradului de siguranță,
elevii doresc angajarea unor agenți de pază autorizați, pe durata orelor de curs, prezența cu
regularitate a polițiștilor și jandarmilor în incinta școlii și în zonele adiacente, mai multă înțelegere
și implicare a p rofesorilor în viața elevilor, mai puțină discriminare între elevi.

Atitudinea cadrelor didactice fata de manifestările violente

În general, profesorii se implică în aplanarea conflictelor, poartă discuții cu cei ce au generat
situația, cer sprijinul p ărinților, iar când situația o cere, recurg la mijloace de constrângere, în urma
consultării consiliului profesoral, prin aplicarea de sancțiuni administrative: avertizare scrisă;
scăderea notei la purtare; în situații grave, exmatricularea.

Diriginții se implică activ în viața clasei, tratând în timpul orelor de dirigenție diferite teme de
importanță pentru aceștia, ca: devianța școlară, managementul conflictelor. În educația elevilor se
implică psihologii școlari, care au intervenit acordând asistență ps ihologică, ori de câte ori s -au semnalat
cazuri de violență în școală. De asemenea un rol important îl au polițiștii de proximitate,

161

ce au discutat cu elevii pe această temă, când au fost solicitați de diriginți, intervenind când li s -a
semnalat exis tența unui caz în școală.

Confruntați cu incidente violente, profesorii încearcă aplanarea conflictelor, discută cu părțile
implicate, încercând identificarea cauzelor producerii incidentului, solicitând sprijinul familiei,
poliției de proximitate, jandar meriei. Aceste incidente sunt discutate în cadrul orelor de diriginție,
încercându -se prevenirea izbucnirii altor incidente, în rândul elevilor. În cadrul acestor ore, diriginții
dezbat teme privind prevenirea comportamentului deviant, managementul conflic tului, reducerea
riscului victimizării. Teme asemănătoare au fost dezbătute de polițiștii de proximitate și consilierii
școlari. Conform declarațiilor profesorilor, măsurile ce ar trebui luate, pentru a diminua incidentele
violente din școală, sunt:

– emite rea unor regulamente legale ale ministerelor de resort, valabile pentru întregul sistem
de învățământ;

– paza permanentă, asigurată de agenți de pază;
– contactul regulat cu polițiștii și jandarmii.

Suplimentar, unele unități școlare au elaborat regulamente specifice: regulament de ordine

interioară, regulamentul profesorului de serviciu și regulamentul elevului de serviciu.

162

4.4.Concluzii la capitolul 4

Contribuția școlii la prevenirea criminalității este incontes tabilă, prin intermediul ei individul
are acces la realitatea socială.

Școala românească se confruntă cu profunde schimbări, determinate de mutațiile politice,
sociale, economice, interne și internaționale.

Globalizarea și integrarea europeană au constit uit factori determinați, în restructurarea și
reorganizarea învățământului tradițional românesc. Aceste mutații sunt justificate, până la
abandonarea și contestarea unor valori sociale, culturale și istorice românești. Este știut faptul că la
porțile Școli i, Bisericii și Armatei se oprește democrația. În temeiul așa -zisei democrații au fost și
sunt contestați, nedrept, unii profesori exigenți, incoruptibili, ce își fac datoria de dascăl, cu
profesionalism. Acest fapt nu înseamnă, că aceste instituții nu se bucură de încredere în rândul
populației. Școala are susținerea populației și se bucură de încredere, în contrast cu autoritățile
statale și comunitare care, sub pretextul lipsei de fonduri bănești, a marginalizat instituția școlii,
deosebit de importantă în educarea și formarea tinerei generații.

S-a ajuns până acolo, încât să fim confruntați cu abandonul școlar și analfabetismul, din cauza
sărăciei ce a afectat majoritatea populației, îndeosebi tineretul familist și nefamilist și
superficialității de car e dau dovadă autorităților statale și comunitare în tratarea acestor probleme
sociale deosebite.

Salariile mici ale cadrelor didactice, lipsa locuințelor, spațiile afectate învățământului
friguroase, situate la mari distanțe, necorespunzătoare, urmare a n ealocării resurselor financiare
necesare, comasării școlilor etc., la care se adaugă carențele de educație a unor dascăli, au
determinat scăderea nivelului de instruire și educare. Așa se face că, la un sondaj în rândul tinerilor
din învățământul superior, cu privire la personalitățile culturii române, aceștia au enumerat poeți,
muzicieni, actori, sportivi, politicieni, maneliști. Faptul că unii studenți confundă un om de cultură,
cu un sportiv, politician sau manelist este de -a dreptul straniu.

La nivelul scăzut al achizițiilor culturale a tinerei generații, se adaugă lipsa sau insuficientă
comunicare între școală, familie, comunitate, poliție, alți factori educativi, fenomene de tipul
corupției, amplificarea și diversificarea actele antisociale din școală și din în afara ei, apărute și în
rândul personalului din sistemul educațional.

Această realitate, confirmată de studiile realizate, reclamă o abordare realistă a factorilor de
risc ai violenței în școală. Rezultatele obținute ne arată că, școala reprezi ntă un mediu, ce poate
corecta și preveni fenomenul violenței, prin utilizarea mijloacelor informatice, pentru atragerea
elevilor spre educație, cultură și îndepărtarea de factorii posibili generatori de violență.

163

– PREVENIREA ȘI COMBATEREA VICTIMIZĂR II

5.1.Corelația dintre criminalitate, victimă și victimitate

Conceptul și criteriile de clasificare a criminalității

Noțiunea de criminalitate poate fi privită în sens general și într -un sens mai precis.

Privită la modul general, criminalitatea desem nează totalitatea faptelor penale săvârșite într -o
anumită perioadă de timp și în spațiu determinat, iar în sens mai precis vizează anumite categorii de
fapte penale.

Gruparea acestor fapte se poate realiza pe criterii subiective (clasificarea subiectivă) și criterii
obiective (clasificarea obiectivă).

Clasificarea criminalității după criterii subiective variabile vizează acele categorii de
criminalitate, ce se obțin prin raportarea la diferite elemente de referință alese aleatoriu, în funcție de
obiectul cercetării [60, p.20].

Acest tip de clasificare este astfel denumit, deoarece termenul subiectiv se referă al
modalitatea de clasificare, nu că respectivele categorii nu ar avea o existență obiectivă [60 p.21].

Elementele la care poate fi raportată crim inalitatea sunt următoarele:

– spațiul de referință;
– perioada de timp;
– natura faptelor penale (violente, neviolente);
– categoriile de persoane delincvente.

În funcție de spațiul de referință, criminalitatea (ansamblul faptelor penale) raportată la
următo arele teritorii sau zone:

– la teritoriul național (criminalitatea națională);

– la teritoriul unității administrativ -teritoriale, cartierului, satului etc;
– la zone geografice (Balcani, Europa de Est);
– la un continent;
– la nivel mondial.

În funcție de p erioada de timp, criminalitatea poate fi evaluată:

– anual;
– pe unități de timp mai mici (semestru, lună, zi, minut, secundă);
– unități de timp mai mari: cinci ani, zece ani, 100 de ani etc.

După natura faptelor (violente, neviolente), criminalitatea poate fi violentă și vicleană.
După categoriile de delincvenți:

– criminalitatea adultă;

164

– criminalitatea juvenilă;
– criminalitatea masculină;
– criminalitatea feminină etc

Clasificarea obiectivă a criminalității are în vedere acele categorii de criminalit ate, ce se obțin prin
raportarea la un criteriu unic, respectiv după cum sunt cunoscute sau nu delictele de organele judiciare.
Potrivit acestui criteriu, criminalitatea poate fi grupată în următoarele categorii:
– criminalitatea reală;
– cifra neagră a crimi nalității;
– criminalitatea aparentă (sau relevată);
– criminalitatea legală (judecată).

Criminalitatea reală constituie ansamblul faptelor penale comise efectiv, indiferent dacă ele
sunt ori nu cunoscute de organele judiciare. Acest tip de criminalitate pr ezintă un interes deosebit
pentru cercetarea științifică în domeniu, dar o cunoaștere riguros științifică a acestei categorii nu este
posibilă [218, p.52], un număr însemnat de delicte comise, numit „cifra neagră” (dark number) a
criminalității rămânând ne cunoscută de organele judiciare. Primele încercări de estimare a cifrei
negre au fost făcute de „Școala cartografică”, reprezentată de Quetelet și Guerry. În acest sens,
Quetelet a avansat o ipoteză potrivit căreia „există un raport invariabil între infrac țiunile cunoscute
și cele totale, de unde rezultă că cifra neagră crește sau descrește în aceeași măsură cu
criminalitatea aparentă.” Această ipoteză este greșită, deoarece nu s -au luat în calcul variația
factorilor, ce generează cifra neagră, respectiv:

– abilitatea infractorilor;
– nesesizarea organelor judiciare;
– ineficiența organelor de cercetare penală.

Abilitatea infractorilor presupune comiterea unui delict în astfel de condiții, încât organele
judiciare nu sesizează urmele materiale și rezultatul pe riculos al acestuia (ex. operațiuni financiare bine
gândite, așa -zisele ,, inginerii financiare”, omor urmat de ascunderea cadavrului sau disimulat
într-o sinucidere ș.a.)

Ineficiența organelor judiciare derivă din incompetență profesională și deficiențe î n activitatea
de organizare a activităților acestor organe.

Incompetența profesională se manifestă prin neputința organelor judiciare de a sesiza, depista
delictul și a proba vinovăția autorului.

Deficiențele în activitatea de organizare constau în lipsa cadrului legal de acțiune a
personalului, dotarea cu mijloace tehnice necorespunzătoare, personal insuficient, erori în activitatea
de gestionare a resurselor materiale și umane etc.

165

Nesesizarea organelor judiciare se materializează prin „ pasivitate a” victimelor de a nu aduce
la cunoștința acestora, din diverse motive, că au fost victimizate. Astfel, acestea nu sesizează
organul judiciar, despre sustragerea unor bunuri deoarece le -a deținut ilegal, că a fost agresată
sexual sau violată etc. Acești fa ctori pot varia sub diferite forme și limite, antrenând modificarea
cifrei negre, dar nu este obligatoriu să se producă modificări direct proporționale la nivelul
criminalității aparente [60, p. 26].

Cifra neagră a criminalității este o preocuparea consta ntă a cercetătorilor și organelor judiciare,
care, prin efectuarea unor anchete de autoconfensiune și de victimizare, încearcă să o evalueze, în
vederea propunerii și stabilirea măsurilor de natură să conducă la prevenirea și combaterea
fenomenelor crimina le. Aceste anchete au fost realizate, pentru prima dată în anul

1947, (ancheta de auto -confesiune) și 1965 (ancheta de victimizare), în S.U.A., ulterior fiind

întreprinse în Germania, Anglia ș.a., însă nu au condus decât la „ o evaluare foarte imprecisă a cifrei
negre.” [104, p.124].

Cu toate acestea, evaluarea prin aceste anchete este indispensabilă cercetării, deoarece pot
conduce la cauzele, ce au determinat victimele să nu reclame delictele, care, împreună cu cele deja
cunoscute de organele judiciare, formează criminalitatea aparentă. După unele estimări, 58% din
victime nu au reclamat la poliție, deoarece aceasta „ar fi neputincioasă, nu ar fi vrut să fie deranjată
sau infractorul nu ar putea fi descoperit” [191, p.172].

Criminalitatea aparentă (relev ată) e constituită din ansamblul faptelor cu aparență penală,
cunoscute de organele judiciare. În acest sens, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu
sau prin plângere, denunț sau plângerea prealabilă. Luând la cunoștință de comiterea unui del ict,
organele de urmărire procedează la cercetarea la fața locului, culegerea și interpretarea probelor,
administrarea probelor, pe baza cărora urmează să se pronunțe. Organele de urmărire penală pot
ajunge la următoarele concluzii:

– sunt întrunite element ele constitutive ale infracțiunii;
– lipsește unul sau mai multe elemente constitutive ale infracțiunii;
– fapta nu există;
– fapta nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, pot interveni împrejurări, ce nu permit tragerea la răspundere penală a
delinc ventului, ca: intervenția amnistiei, decesul făptuitorului, absența plângerii prealabile,
delincvenții rămân neidentificați, instanța dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului

penal. Aceste circumstanțe determină rămânerea delictelor în zona criminalității aparente.
După cum se poate observa România și R. Moldova la aceste categorii de delicte se

166

prezintă o situație operativă relativ egală, cu unele mici diferențe, în anumite tipuri de delicte.

Tabel 1. Starea și dinamica criminalită ții din România și R. Moldova

Anul Tipul infracțiunii România R. Moldova
% %
Traficul de droguri 34 35

Jafuri 19 17

2009 Tâlhării 4 3
Violuri 4 5

Vătămări intenționate 24 20

Omoruri 3,6 4

Huliganism 10 13

Traficul de droguri 40 39

Jafuri 18 18

Tâlhării 4, 5 4
2010
Violuri 3 4

Vătămări intenționate 20 21

Omoruri 3,5 4

Huliganism 11 19

Traficul de droguri 49 29

Jafuri 17 19

Tâlhării 5,48 3

2011 Violuri 4, 5 5
Vătămări intenționate 17 23

Omoruri 4 4

Huliganism 11, 5 12

Sursa: MI Din România și MI din R. Moldova

Traficul și c onsumul de droguri

La nivel național și internațional, prevenirea, combaterea traficului și consumului de droguri
sunt o problemă complexă, ale cărei manifestări și repercusiuni se concentrează ca un permanent atac
asupra sănătății populației, provocând dezechilibre în funcționarea normală a acesteia. În România, în
anul 2017 se constată un procent de 34% , în timp ce î n Republica Moldova 35%. În 2017 , în
România procentul era de 49%, în timp ce în Republica Moldova 29,ceea ce înseamnă, că

167

traficanț ii de droguri și -au intensificat activitatea criminală, iar organelejudiciare au acționat cu
eficiență mai mare, reușind să descopere mai mulți infractori cu 14%.

GRAFIC
Starea și dinamica criminalității din România și R. Moldova, în
perio ada 2014 -2017

Trafic de droguri -România Trafic de droguri – R. Moldova

Jafuri – România Jafuri – R. Moldova

Tâlhării -România Tâlhării – R.Moldova

Violuri – România Violuri – R.Moldova

Vătămări intențion ate – România Vătămări intenționate – R.Moldova
Huliganism – România Huliganism – R.Moldova

Omoruri – România
49 Omoruri – R.Moldova

40 39

34 35

29
24 23 21
19 20 20 19
18
17 17 18
17

11 11,5 13
12 10

4,5 5,48 5 5
4 4 4 4 4
3,6 3,5 3 3
0
România: 2015 2016 2017 R.Moldova: 2005 2016 2017

Sursa: MI Din România și MI din R. Moldova

Delictele contra patrimoniului

Este de menționat faptul că majoritatea indicatorilor referitori la infracțiunile contra
patrimoniului au înregistrat scăderi față de ultimele 6 luni ale anului 2016 , respectiv furturile de auto
au scăzut cu 1,34%, furturi le din oficii poștale, din unitățile CEC, din bănci au scăzut cu 28,26 %,
furturile de și din casele de bani au scăzut cu

64,44%, iar la furturile din bancomate, automate de schimb valutar o scădere cu 29,17%.

168

Mica criminalitate, infracțiunile de furturi din buzunare, genți, poșete au scăzut cu 2,33%, iar
cele de furturi din auto au scăzut cu 11%. Au scăzut infracțiunile de tâlhărie cu 5,15% și cele cu
autori mascați au scăzut cu 6,38%. Activitatea desfășurată de structurile poliției a condus la
creșterea cu 9% a numărului infracțiunilor constatate și soluționate.

Infracțiunile sesizate cunosc un trend pozitiv, o creștere de 17%, datorată, în special, micii
crimi nalități. În R. Moldova, în 2014 , procentul era de 19%, o diferență de 2%. Deși se con stată o
creștere cu 7%, mai mare față de anul trecut, a soluționării cazurilor, prin probarea activității
infracționale, de cele mai multe ori recuperarea prejudiciului se realizează cu greutate, contribuind la
creșterea nemulțumirii cetățeanului.

Infracț iunile de tâlhărie comise în cele două țări, diferă cantitativ, în sensul că în 2011 în
România (5,48 %) procentul este cu 2,5% mai mare decât în R. Moldova (3%).

Ambele țări se confruntă cu multiple și complexe tipuri de criminalitate, cum ar fi:

– trafic ul de persoane;
– terorismul și spălarea banilor;
– criminalitatea informatică;
– criminalitatea economico -financiară;
– criminalitatea de mare violență;
– criminalitatea stradală;
– criminalitatea itinerantă.

Acest tip de criminalitate pune într -o lumin ă defav orabilă țara , pe plan european .

169

Din analiza comparativă a stării și dinamicii criminalității aparente dintre România și

Republica Moldova rezultă că ambele țări se confruntă cu aceleași tipuri de criminalitate, iar în

ceea ce privește intensitatea acestora, vom constata că unele persistă în evoluția lor pe un trend

ascendent, în timp ce unele au trend descendent, ceea ce presupune că organele judiciare și cele de
informații depun eforturi, obțin rezultate bune în luptă cu vio lența și criminalitatea.

Cu toate eforturile depuse, aceste fenomene se manifestă în continuare, agravate de problemele
socio -economice, cu care se confruntă cetățenii.

170

Tabelul 2 Infracțiuni contra persoanei, în R. Moldova, în perioada 2014 -2017

Anul
Tipul infracțiunii 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
% % % % % % % %
Infracțiuni legate de droguri 38 32 33 37 36 35 39 29

Jafuri 24 19 20 16 15 17 18 19

Tâlhării 4 3 3 3 3 3 4 3

Violuri 4 5 4 4 5 5 4 5

Vătămări intenționate 6 20 22 22 24 20 21 23

Omoruri 5 5 4 4 4 4 4 4

Huliganism 19 16 14 14 13 13 10 12

Sursa Ministerul Afacerilor Interne

GRAFI CUL
Infracțiuni contra persoanei, în R. Moldova, în perioada 2014 -2017
Droguri Jafuri Tâlhării Violuri Vătămări intenționate Omoruri Huliganism
38 37 39
36
35

33
32

29
24 22 22 24 23 21 20 20
19 20 19 19 17 18 16 16
15

14 14
13 13 12
10
6 5 5 5 5 5 4 4 4 4
3 4 4 4
3 3 3 3 3
2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

În Republica Moldova este dificil să controlezi violența domestică, deoarece, în majoritatea
cazurilor, organele de resort se implică numai în situațiile cu urmări grave, celelalte fiind
considerate neînțelegeri familiale.

Cauzele și condițiile ce favorizează comiter ea acestui gen de infracțiune însumează o gamă
complexă de aspecte, generate de:

– climatul social;
– instabilitatea economică;
– restrângerea sistemului educațional etc.

Anual, mii de femei din țările est -europene sunt traficate, în scopul exploatării sexua le.

171

Pentru Republica Moldova traficul de ființe umane nu mai reprezintă un fenomen inedit, ci
constituie cea mai vulgară formă de discriminare și violență împotriva ființelor umane, o formă
modernă de sclavie. Traficul de ființe umane a căpătat am ploare, provocată de criza economică,

inflație, lipsa locurilor de muncă, creșterea numărului de șomeri, sărăciei ș.a.

Fenomenul social al criminalității nu poate fi controlat, prevenit și combătut, dacă nu se ia în calcul
problematica victimei. Din ans amblul definițiilor și clasificărilor victimelor rezultă că poate fi victimă
orice ființă umană, ce suferă un prejudiciu de ordin material sau moral, ca urmare a unei acțiuni sau
inacțiuni delictuale. Acesta ajunge, fără să -și „asume riscul, deci fără să v rea,
ajunge să fie jertfită în urma unei acțiuni sau inacțiuni criminale” .

Datorită acestei circumstanțe, categorii de persoane ce suferă unele prejudicii nu pot fi considerate
victime, cum ar fi [57, p. 313]:

– polițiștii răniți sau care își pierd viaț a în exercițiul misiunilor;
– luptătorii aflați în confruntări militare;
– inițiatorul acțiunii criminale, ce a decedat;
– delincventul aflat în stare legitimă apărare.

Unii criminologi și reformatori, în anii 1960 -1970, considerau că și infractorii sunt vi ctime ale
sărăciei, pregătirii școlare insuficiente, lipsei locurilor de muncă, discriminării, relațiilor familiale
dezorganizate și a altor instituții sociale. Aceștia nu pot fi considerați victime, întrucât nu au suferit
nici un prejudiciu, lipsa locuril or de muncă, sărăcia și altele asemenea pot constitui factori de risc ai
criminalității.

Ceea ce îi preocupă pe victimologi este problema împărțirii responsabilității între infractor și
victimă, în cazul comiterii unui delict. Astfel, Hans von Hentig auto rul lucrării „ Criminalul și victima ”,
introducând noțiunea de „ victimă activantă ”, prin care înțelege rolul jucat de victimă în declanșarea
mecanismelor latente ale infractorilor, ajunge la concluzia că, direct sau indirect, și victima poartă o
parte din v ină, în desfășurarea a acțiunii infracționale. Considerând că victima poartă o anumită
răspundere în desfășurarea activității infracționale B. Mendelsohn [326, p. 5], a avansat conceptul
„potențial de receptivitate victimală”, ce semnifică gradul de vulner abilitate victimală al unui individ.
Problema răspunderii victimei se pune din perspectiva strict psihologică, deși există cazuri, în care
victima adoptă o atitudine de prudență sau nu există nici o legătură între aceasta și agresor. De exemplu,
o persoană aflată într -un mijloc de transport în comun, este

înconjurată de indivizi ce o deposedează, prin violență, de bani sau alte bunuri, nu poartă nici o vină
în comiterea delictului, pe când o tânără ce este tâlhărită în timp ce se afla pe marginea unei

șosele, în mijlocul pădurii, în vederea practicării prostituției, poartă o anumită vină legată de acest
delict, întrucât a ignorat pericolele ce pot surveni în aceste împrejurări.

172

Aceasta nu înseamnă că autorul tâlhăriei va beneficia de circumstanțe ate nuante, datorită
conduitei imprudente a victimei.

Gradul de vulnerabilitate e condiționat de o multitudine de factori ca: vârsta, sexul, aspectul
bio-constituțional, pregătire socio -culturală, Q.I, caracteristici psiho -comportamentale.

Aprecierea gradulu i de vulnerabilitate victimală se realizează prin intermediul a două categorii
de factori [57, p.315]: factorii personali și factorii situaționali.

În categoria factorilor personali sunt incluși: retardații mintal și cei normali, cu nivel scăzut de
inteli gență (Q.I), imigranții nou -veniți, indivizii cu nivel educativ redus sau experiență socială și
interacțională modestă.

Din categoria factorilor situaționali fac parte: indivizii ce pot fi victimizați în mai mare
măsură, o perioadă de timp sau când se afl ă în diverse situații (turiștii).

O observație ar fi că persoanele de mai sus nu constituie factori, ci categorii cu grad sporit de
vulnerabilitate, poziție pe care se situează și Wolfgang (1958), care, studiind unele categorii de
indivizi, a luat în calc ul factori ca sexul, vârsta, rasa, ce au contribuit la moartea lor violentă.

Factorii de risc ca starea de boală, bătrânețea, lipsa iluminatului stradal sau sătesc, a

încuietorilor, ignoranță, ș.a., prezintă interes în luarea măsurilor de protecție și autoprotecție a
persoanelor aflate în această ipostază.

Cunoașterea multilaterală a modului de viață a victimei, a personalității și legăturilor victimei
constituie cheia soluționării unor cazuri, îndeosebi în a celor comise prin violență, unde analizarea
relației victimă -autor -context are un important rol în identificarea făptuitorilor. Identificarea
autorilor delictelor comise prin violență, în special a omorurilor, se poate realiza în condițiile
cunoașterii victimei. În acest sens, F.E. Lawage arată că „omuciderile pasionale pot fi comise din
gelozie, furie, frică, dorință, ură, răzbunare” . Prin urmare, când este vorba despre un omor,
cercetările trebuie să vizeze și pasiunile victimei, ce pot duce la elucidarea cazului.

Organele judiciare trebuie să in siste asupra circumstanțelor în care a avut loc comiterea
delictelor, printre care, tot atât de important, este rolul victimei în derularea actului delictual,
deoarece agresorii și victimele pot oferi date esențiale, ce configurează cauzele criminalității, în
scopul luării măsurilor adecvate pentru prevenire și reducerea victimității.

În literatura de specialitate, victimele fac obiectul unor cercetări din mai multe perspective. Astfel,
criminologul american Steohen Schafer [1977] propune o clasificare, di n perspectiva
gradului victimei de participare și răspundere, în producerea infracțiunii:

– victime fără relații anterioare cu criminalul;
– victime provocatoare (gradul de responsabilitate este apreciat în funcție de provocarea
conștientă sau inconștientă m anifestată de victimă);

173

– victime incitative (victima inițiază și participă la declanșarea actului de agresiune); victime
slabe sub aspect social (prin neasumarea responsabilităților sociale, pentru a schimba ordinea
acțiunilor sociale);

– victime polit ice;
– alte victim:

– victime ce achiziționează maladii și traume din naștere, parte din zestrea ereditară;
– victime ale părinților și mediului familial;
– victime ale societății și organizării sale politice și juridice;
– victimele legii și puterii judecătore ști;
– victimele terorismului și genocidului;
– victimele tehnicii avansate;
– victimele propriilor fapte dorite și nedorite.

Totalitatea victimelor dintr -un anumit teritoriu, într -o perioadă determinată, formează
victimitatea, concept indisolubil când este vorba de analiza fenomenului criminalității.

Între criminalitate și victimitate există, de regulă, o strânsă intercondiționare, pe măsură ce
crimele și delictele iau amploare, numărul victimelor se mărește, (victimitatea crește) și invers
scăderea victimi tății reale conduce la diminuarea fenomenului criminal.

Victimitatea poate fi reală, virtuală, relevată și necunoscută.

Victimitatea reală sau propriu -zisă reprezintă totalitatea persoanelor victimizate de autorii unor
acte delincvente, situație ce nu po ate fi stabilită cu certitudine.

Victimitatea relevată sau aparentă este formată din totalitatea victimelor cunoscute de organele
judiciare, iar cea necunoscută, numită și cifra neagră a victimității, este formată din totalul
victimelor despre care organe le judiciare nu au cunoștință. În literatura de specialitate se arată că
victimitatea poate fi și virtuală sau posibilă [141, p. 8]. Din moment ce vorbim de faptul că victima e
o ființa umană, ce a suferit efectiv un prejudiciu, nu se poate susține această opinie.

174

5.2. Protecția socială împotriva victimizării

Măsurile de protecție socială luate în vederea evitării riscurilor victimale revin, în special,
organelor judiciare cu atribuții și responsabilități în domeniul prevenirii și comba terii victimizării.
Activitatea infracțională potențială este, în mare măsură, inhibată de eficiența instituțională a acestor
organe, de existența cadrului juridic corespunzător de incriminare a faptelor penale și executare a
sancțiunilor și pedepselor. În cadrul acestor organe un loc important îl are poliția, jandarmeria care,
prin acțiunile de pază, anticipare, promptitudine în descoperirea infractorilor și aducerea lor în fața
justiției, contribuie substanțial la asigurarea ordinii juridice și siguranței cetățeanului. În colaborare
cu aceste organe, măsuri de protecție sociale revin unor organisme guvernamentale sau
neguvernamentale, ca: Ministerului Sănătății, Ministerului Muncii și Solidarității Sociale,
Ministerului Educației și Cercetării, Ministerulu i de Externe, comunităților locale, altor instituții ale
statului și organizațiilor neguvernamentale autorizate să desfășoare activități în domeniul prevenirii
criminalității și victimizării.

Problema protecției împotriva victimizării este o chestiune ce preocupă întreaga comunitate
internațională. În acest sens, au fost și sunt organizate ample manifestări internaționale și europene,
ce au condus la negocierea, semnarea și ratificarea de tratate și convenții internaționale, cu implicații
în domeniul preve nirii și combaterii victimizării, din care enumerăm:

– Convenția privind statutul persoanelor refugiate, adoptată de ONU, în anul 1951;

– Convenția privind statutul apatrizilor , adoptată în 1954;
– Simpozionul internațional asupra Problemelor Victimologiei (al patrulea), din 1982, de la
Tokio, unde s -a pus în discuție problematica exagerării drepturilor persoanei vătămate, care poate
conduce la lezarea drepturilor persoanei acuzate, rolul victimei revenind pe locul secund, după cel
deținut de delincvent;

– Simpozionul Internațional de Victimologie din Australia (1994), unde au fost dezbătute

175

probleme ce țin de politica de stat și practica victimologică, legătura dintre victimologie și
criminologie, chestiuni ce țin de metodologia protecției victimei și repararea prejudiciilor produse
prin infracțiune, precum și cele ce vizează victimizarea femeilor, traficul ilegal de femei și
victimizarea, ca urmare a violenței domestice;

– Simpozionul Internațional al Victimologilor (al IX -lea), de la Amster dam, din 1997, sub
egida O.N.U. și Consiliului Europei, unde s -au dezbătut următoarele teme principale:

– protecția juridică și organizarea ajutorului social al victimelor infracțiunilor;
– desăvârșirea activității de prevenire a victimizării;
– activitatea poliției și organelor judecătorești privind asigurarea securității, apărarea
drepturilor și intereselor victimelor și martorilor infracțiunilor;
– sporirea eficacității instituțiilor;
– cooperarea internațională în materie victimologică;
– integrarea organiza țiilor naționale ce acționează în domeniul protecției victimelor;
– acordarea ajutorului necesar;
– metodele de cercetare științifică;
– predarea și studierea victimologiei ca disciplină științifică autonomă și complexă;
– Simpozionul Internațional de Victimol ogie (al X -lea) Montreal, 2000, când au fost

dezbătute problemele privind contracararea tuturor formelor de violență, la scară planetară;

– Simpozionul Internațional de Victimologie (al XI -lea), Africa de Sud, 2003, unde au fost
abordate următoarele probleme:

– victimele torturilor;
– justiția de restabilire;
– violența față de femei și copii;
– victimele transnaționale,
– victimele abuzului de putere,
– traficul de femei și copii.

Dintre tratatele internaționale cu implicații în domeniul victimologiei, a mintim:

– Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ,

încheiată la Roma, la data de 4 noiembrie 1950, ratificată prin Legea nr. 30/1994 , unde au fost puse
în discuție și aprobate unele norme în materie penală, pri ntre care și cele privind dreptul la reparații
al persoanelor supuse unor măsuri preventive ilegale. În Protocoalele adiționale ale Convenției sunt
prevăzute norme, ce garantează următoarele drepturi:

– dreptul la proprietate;

176

– dreptul la respectare a demnității umane;
– dreptul de a nu fi expulzat de pe teritoriul unui stat, decât în condițiile normelor ce
garantează dreptul la liberă circulație;

– dreptul la viața intimă, familială, privată ș.a.
– Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului internațional , adoptată la Geneva

în anul 1937;

– Convenția unică asupra stupefiantelor a ONU din 1961, care a eliminat dispozițiile
convențiilor anterioare privind stupefiantele. România a aderat prin Decretul nr. 626/1973;

– Convenția pentru abolirea traficului de ființe umane și exploatării altuia , încheiată în anul
1949, la inițiativa ONU;

– Convenția asupra torturii, altor pedepse și tratamente aplicate cu cruzime, inumane sau
degradante , adoptată la New -York, în 10 decembrie 1984;

– Convenția europe ană asupra corupției adoptată de Consiliul Europei în anul 1999 ș.a.

Violența cotidiană este o problemă cu implicații psihologice, social -culturale și economice, de
aceea concluziile noastre vizează mai multe aspecte. Acest fenomen social este prezent în familie,
școală, societate, în zone rurale și urbane.

Orașul oferă condiții de viață mai bune decât cele din mediul rural (gaz, iluminat electric,
canalizare, școli de nivel calitativ superior, străzi asfaltate, servicii de transport în comun,
cinematogra fe, teatre etc.), dar și un cadru propice dezvoltării delincvenței. Orașul este locul cu cele
mai multe probleme sociale, unde un loc important revine prevenirii și combaterii delincvenței, spre
deosebire de mediul rural, deși în satele și comunele țării ș i-au făcut apariția unele acte antisociale,
neîntâlnite până acum. Cu toate acestea, situația nu este atât de alarmantă, ca în cazul marilor orașe,
unde au loc cele mai grave fapte: omoruri, tâlhării, jafuri armate, trafic de ființe umane, prostituție,
perceperea taxei de protecție, violuri, precum și infracțiunile comise de ,,gulerele albe”, ca: spălarea
banilor, devalizarea băncilor, evaziunea fiscală, darea și luarea de mită, traficul de influență ș.a.

Sesizând aceste probleme grave, Consiliul Europei a recomandat, că siguranța urbană trebuie
să devină prioritate pentru administrația publică.

Cartea Urbană Europeană evocă dreptul cetățenilor europeni la un ,, oraș mai sigur, fără
pericole, protejat, pe cât posibil, contra criminalității și agresiunilor.”

Tratatul de la Amsterdam specifică scopul Uniunii Europene, de a oferi un nivel ridicat de
protecție cetățenilor, într -un spațiu de libertate, securitate și dreptate, elaborând acțiuni comune a
Statelor membre, pentru cooperarea poliției judiciare.

Prevenirea socială trebuie, să țină seama de riscurile individuale, la care sunt expuși copii,

177

elevii, studenții, persoanele cu venituri mici, pensionarii etc., în același timp, nu trebuie neglijați
delicvenții, studierea, analiza, prevenirea și combate rea fenomenelor antisociale. În acest sens,
autoritățile locale au un rol important în prevenirea criminalității, conform responsabilităților
definite de Carta Europeană a Autonomiei Locale .

Consiliul Europei recomandă reducerea centralizării și controlul ui statului, în vederea mutării
centrului decizional în competența administrației locale, astfel încât:

– luarea deciziilor să se facă la nivel local, unde cerințele sunt mai bine cunoscute, însușite și
înțelese, iar soluțiile adecvate se găsesc mai ușor;

– bugetul și resursele locale să fie utilizate eficient în folosul colectivității, încurajându -se

dezvoltarea capacității de reacție la nivelul comunităților locale, prin educație cetățenească.

Între recomandările Consiliului Europei figurează:

– comunităț ile locale să aibă competența luării măsurilor de prim -ajutor acordat victimei;
– mass -media să fie determinată, în special, presa locală să participe la eforturile de
îmbunătățire a situației, la nivelul comunităților locale;

– mass -media, în special presa locală, să facă publicitate programelor, pentru a le asigura
transparență și vizibilitate, mai ales celor referitoare la tineri;

– să stimuleze întreprinderile locale, asociindu -le unor strategii de revitalizare și înființare de
noi locuri de muncă.

Cadrul juridic național de protecție a victimelor

Legea penală prevede o serie de instrumente juridice la îndemâna victimei cum ar fi:

– dreptul de a sesiza organele judiciare;
– dreptul de a participa ca parte vătămată, în procesul penal;
– dreptul la apărare în timpul procesului;
– dreptul de cere luarea unor măsuri procesuale ș.a.

De asemenea, victima poate utiliza unele instrumente juridice de natură mixtă cum sunt:

– constituirea ca parte civilă în procesul penal;
– introducerea unei acțiuni judiciare separate, în fața instanțelor civile.

Acțiunea sau inacțiunea ilicită antrenează răspunderea civilă și răspunderea penală, dând
naștere la două acțiuni: acțiunea penală și acțiunea civilă. Titularul acțiunii penale este statul, iar
titularul acțiunii civile este pe rsoana prejudiciată moral sau material.

Legiuitorul a adoptat și alte acte normative, menite să asigure protecția victimelor, din care

Legea pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor este cel mai important. Acest act normativ,
Ministerul Ju stiției , prin Institutul Național al Magistraturii și

178

Ministe rul Afacerilor Interne au obligația de asigurare a specializării personalului care, în
exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege, stabilește legături directe cu victimele i nfracțiunilor .
Autoritățile publice cu atribuții în domeniul protecției victimelor infracțiunilor, în cooperare cu
organizațiile neguvernamentale, organizează campanii publice de informare în acest domeniu.

În vederea protec ției victimelor infracțiunilor, autoritățile publice cu atribuții în domeniul
protecției victimelor trebuie să ia următoarele măsuri:

– informarea victimelor infracțiunilor;
– consilierea psihologică și alte forme de asistență;
– asistență juridică gratuită;
– compensație financiară acordată de stat.

Măsura informării prevede că judecătorii, în cazul infracțiunilor pentru care plângerea prealabilă
se adresează instanței de judecată, procurorii, ofițerii
și agenții de poliție au obligația de a încunoștința infracțiunile cu privire la:

– serviciile și o rganizațiile ce asigură consiliere psihologică sau alte forme de asistență a
victimei, în funcție de necesitatea acesteia. Serviciile ce asigură consiliere psihologică sau alte forme
de asistență a victimei, în funcție de necesitatea acesteia. Asigurarea s erviciilor de consiliere
psihologică ;

– organul de urmărire penală la care poate face plângere;
– dreptul la asistență juridică și instituția unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept;
– condițiile și procedura pentru acordarea asistenței juridice gratuite;
– drepturile procesuale ale persoanei vătămate, ale părții civile;
– condițiile și procedura de a beneficia de dispozițiile Codului de procedură penală privind
protecția martorilor ;

– condițiile și procedura pentru acordarea compensațiilor financia re de stat.

Victima este înștiințată, în scris sau oral, de judecătorul, procurorul, ofițerul sau agentul de
poliție, căruia s -a adresat, încheindu -se un proces -verbal, în acest sens.

Ministerul Justiției și Ministe rul Afacerilor Interne asigură, cu spri jinul Ministerului
Comunicațiilor și Tehnologiei Informației, funcționarea unei linii telefonice disponibilă permanent,
pentru informarea victimelor infracțiunilor.

Informațiile prevăzute de lege se publică pe paginile de Internet ale Ministerului Justiți ei și

179

Ministerului Afacerilor Interne , ce pot fi publicate și pe pagina de Internet a instan țelor judecătorești
și poliției.

Consilierea psihologică se acordă de serviciile de protecție a victimelor și reintegrare socială
a infractorilor, ce func ționează pe lângă tribunale.

Consilierea psihologică se acordă, la cerere, victimele următoarelor infracțiuni prevăzute de
Codul penal:

– tentativă la infracțiunile de omor, omor calificat și omor deosebit de grav;
– infracțiunile de lovire sau alte violen țe și vătămare corporală, săvârșite asupra membrilor de
familie, prevăzute de art. ? C.pen;
– infracțiunile de vătămare corporală, prevăzută de art. C.pen.;
– infracțiunile intenționate, ce au avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei;

– infracțiuni le de viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală și corupție sex uală,
prevăzute de art. C.pen;
– infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută de art. C.pen.

Consilierea psihologică se asigură pe o perioadă de cel mult trei luni, ia r pentru persoanele ce
nu au împlinit vârsta de18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni.

Servicii de consiliere psihologică și alte forme de asistență a victimelor pot fi organizate și de
organizații neguvernamentale, independent sau în cooperare cu autor itățile publice, care beneficiază
de subvenții de la bugetul public, în acest scop, potrivit legii.

Alături de aceste măsuri, victimele traficului de persoane și violenței în familie beneficiază de
măsurile de protecție și asistență prevăzute de Lege după caz, de prevederile
Legislației pentru prevenirea și combaterea violenței în familie .

Altă măsură de protecție a victimelor infracțiunilor e asistența juridică gratuită, ce se acordă
următoarelor categorii de victime:

– persoanele asupra cărora a fost comisă o tentativa la infracțiunile de omor, omor calificat și
omor deosebit de grav, o infracțiune de vătămare corporală gravă, o infracțiune intenționată,
ce a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei, o infracțiune de viol, act sexual cu un
minor ș i perversiune sexuală;

– soțul, copii și persoanele aflate în întreținerea persoanelor decedate, prin comiterea

180

infracțiunilor de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, infracțiunilor intenționate, ce
au avut ca urmare decesul persoanei.

Asistența juridică gratuită se acordă, la cerere, și victimelor altor infracțiuni, în condițiile de
mai sus, dacă venitul lunar pe membru de familie al victimei este cel mult egal cu salariul de bază
minim brut pe țară, stabilit pentru anul în care aceasta a f ormulat cererea de asistență juridică.
Victima beneficiază de asistență juridică gratuită pe tot parcursul procesului, în limita a unei sume
echivalente cu două salarii minime brute pe țară.

Victimele traficului de persoane beneficiază de o serie de măsu ri prevăzute de Lege potrivit
legislației, constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea,
cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere,
prin răpire, fraudă ori în șelăciune, abuz de autoritate, profitând de imposibilitate persoanei de a se
apăra sau de a -și exprima voința sau prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori alte
foloase pentru obținerea consimțământului persoanei, ce are autoritate asupra a ltei persoane, în
scopul exploatării ei.

În sfera victimelor sunt cuprinse persoanele vătămate prin infracțiunile prevăzute de actul
normativ menționat și alte victime ale acestor infracțiuni. Acestea beneficiază de protecție și
asistență specială, fizică , juridică și socială, le sunt ocrotite identitatea și viața privată.

Aceste victime au dreptul la recuperare fizică, psihologică și socială, minorilor li se acordă
protecție și asistență socială în raport cu vârsta, iar femeile beneficiază de protecție ș i asistență
socială specifică.

Pe teritoriul Moldovei , protecția fizică se acordă, la cerere, de Ministerul Afaciilor Interne , pe
toată perioada pr ocesului, iar cetățenilor aflați pe teritoriul altor state, de misiunile diplomatice și
oficiile consulare moldovenești din acele țări. Legea prevede o metodologie de repatriere,
identificare și preluare a victimelor, din punctele de frontieră, în vederea îndrumării spre centrele de
asistență și protecție a victimelor traficului de persoane, unde pot fi cazate , la cerere, temporar.
Durata cazării nu poate depăși 10 zile, iar la cererea organelor judiciare, aceasta

181

poate fi prelungită cu cel mult trei luni, în acest timp beneficiind de igienă personală, hrană,
asistență psihologică și medicală. T otodată, victimele, cetățeni români, pot beneficia, cu prioritate de
locuințe sociale. Cetățenilor străini li se asigură întoarcerea în țara de origine, fără nici o întârziere
nejustificată, li se asigură transportul în deplină securitatea până la frontier a statului , dacă nu e
prevăzut altfel în acordurile bilaterale.

– analiza cauzelor traficului de persoane și condițiile ce favorizează fenomenul traficului de
persoane, structura, starea și dinamica acestuia, în baza datelor oferite de instituțiile abili tate;

– evaluarea măsurilor legislative și altor măsuri luate în domeniul prevenirii și combaterii
traficului de persoane;

– analiza datelor și informațiile în domeniu, în baza cărora se formulează propuneri pentru

modificarea și completarea legislației, pr opuneri pentru elaborarea de noi acte normative în

domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane;

– elaborarea de strategii de prevenire, în colaborare cu instituțiile implicate și reprezentanții
organizațiilor neguvernamentale, ce desfășoară a ctivități în domeniu;

– sprijinirea programelor locale de prevenire și combatere a traficului de persoane;
– urmărirea îndeplinirii atribuțiilor stabilite în Planul național de acțiune și formularea de

propuneri pentru îndeplinirea acestor atribuții;

– elabo rarea materialelor de informare, ce urmează să fie pus la dispoziția victimelor traficului
de persoane, de misiunile diplomatice și consulare ale României în străinătate;

– elaborarea și realizarea trimestrială a rapoartelor de activitate, supuse atenției i nstituțiilor
interesate;

– realizarea trimestrială a evaluării activității de prevenire și combatere a traficului de
persoane, în baza datelor puse la dispoziție de instituțiile implicate și asociațiile și fundațiile ce
desfășoară activități în domeniu;

– asigurarea colaborării între instituțiile statului, asociațiile și fundațiile cu activitate în

domeniu;

– elaborarea și prezentarea periodică de rapoarte de activitate Comitetului Național de

Prevenire a Criminalității.

182

Obligația Min isterului Muncii este de a elabora periodic buletine statistice, diferențiate statistic
pe sexe, privind șomerii, rata șomajului, persoanele cuprinse în cursuri de calificare și perfecționare
și persoanele ce parcurg procesul de mediere, în vederea ocupări i forței de muncă, pe care le
transmite Grupului interministerial și altor instituții prevăzute de lege.

Anual, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă organizează, la nivel național,
burse ale locurilor de muncă pentru șomeri, colaborează cu i nstituțiile cu atribuții în aplicarea

Planului Național de Acțiune , la elaborarea de materiale de informare asupra riscurilor traficului de
persoane, ce vor fi prezentate persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.

Victimele traficului și persoanel e îndreptățite la venitul minim garantat din zonele
defavorizate, alte persoane cu risc ridicat de a fi traficate sunt cuprinse, ca „ grup țintă ”, în

Programul național de ocupare a forței de muncă și Programul național anual de formare
profesională .

În raioanele în care sunt organizate centre de asistență și protecție a victimelor traficului de
persoane, programele anuale de ocupare a forței de muncă și formare profesională pentru „ grupul

țintă ”sunt elaborate de agențiile pentru o cuparea forței de muncă raionale , pe baza propunerilor
centrelor, aprobate de consiliile raionale .

Persoanele cu risc ridicat de a fi traficate și victimele traficului de persoane beneficiază, cu
prioritate, de serviciile oferite de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Mu ncă și îndeosebi
în care funcționează centre de asistență și protecție a traficului de persoane.

Ministerului Educației și Cercetării îi revin o serie de atribuții pe linia prevenirii traficului de
persoane, dintre care menționăm:

– includerea în cadrul programei disciplinei „ Cultură civică” a unor referiri clare, ce vizează
problema traficului de persoane;

– realizarea, în cadrul orelor de cultură civică, a unor recomandări cu referire specială la
problematica traficului de persoane;

– include rea, în cadrul orelor de diriginție, a unor teme privind traficul de persoane;
– organizarea de acțiuni cu caracter regional, național și internațional privind problematica

traficului de persoane și rolul școlii în prevenirea acestui fenomen;

– sprijinire a de campanii mass -media, destinate elevilor și tinerilor, care să exemplifice și să
explice cauzele, dimensiunile, consecințele și amploarea acestui fenomen.

183

Ministerul de Externe și Ministerul Administrației și Internelor, vor lua măsurile neces are
împiedic ării accesului, pe teritoriul Moldovei , cetățenilor străini despre care există indicii temeinice,
că sunt implicați în traficul de persoane.

Cetățenii aflați peste hotare, victime ale traficului de persoane, beneficiază, la cerere, de
asistenț ă din partea misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României, care asigură
publicarea, inclusiv prin mijloace electronice proprii, informațiilor referitoare la legislația în
domeniu, națională și a statului străin, precum și adresele centrelor d e asistență și protecție a
victimelor traficului de persoane sau asimilate acestora.

Ministerul Administrației și Internelor este abilitat, să ia o serie de măsuri în domeniul
prevenirii și combaterii traficului de persoane, potrivit legii, ca:

– informare a populației din zonele de risc ridicat, despre traficul de persoane;
– identificarea persoanelor implicate în desfășurarea de activități legate de migrația ilegală,

traficul de persoane și locurile de desfășurare a acestor activități;

– sprijinirea program elor alternative organizate de instituțiile abilitate, pentru victimele
traficului ce nu doresc, să se întoarcă în țara de origine;

– coordonează activitatea centrelor de asistență și protecție a victimelor traficului de

persoane.

Ministerului J ustiției îi revin sarcini importante, pe linia prevenirii și combaterii traficului de
persoane, cum sunt:

– periodic, realizează studii de evaluare a efectelor măsurilor legislative asupra fenomenului
traficului de persoane;

– asigură pregătirea și perfe cționarea magistraților în domeniul combaterii traficului de
persoane;

– contribuie la realizarea de strategii naționale și locale, pentru prevenirea traficului de
persoane;

– asigură desfășurarea cooperării judiciare internaționale, în materie;
– urmărește p erfecționarea cadrului legislativ intern în materie;
– asigură asistența de specialitate, în domeniul elaborării actelor normative, în materie și

implementarea lor;

– elaborează și promovează proiecte de acte normative în materii conexe prevenirii și
comb aterii traficului de persoane;

– participă alături de instituțiile prevăzute de lege, la realizarea de campanii de informare a
opiniei publice asupra fenomenului traficului de persoane.

184

Din sarcinile Ministerul Sănătății și Familiei, în domeniul pre venirii și combaterii traficului

de persoane, menționăm:

– luarea măsurilor de informare a persoanelor, asupra riscurilor de conveniență;
– desfășoară programe educaționale de sănătate și psihologice, având drept țintă grupurile de
risc, copii străzii și co pii instituționalizați (în colaborare cu Ministerul Muncii și Solidarității

Sociale, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului);

– desfășoară campanii de informare a opiniei publice, asupra cauzelor, riscurilor și
consecințelor traficului de persoa ne (în colaborare cu instituțiile abilitate și organizațiile
neguvernamentale).

O serie de programe și măsuri, cu implicații în prevenirea și combaterea traficului de persoane,
sunt promovate de alte ministre, printre care:

– programe pentru combaterea săr ăciei;
– programe cultural -educative de întărire a sentimentului demnității umane și protecției
propriei persoane;

– programe de educație extrașcolară pentru părinți și copii privind combaterea violențelor
împotriva fetelor și femeilor;

– măsuri pentru conști entizarea societății cu privire la consecințele traficului de persoane.

Victimele traficului de droguri

Victimele traficului de droguri beneficiază, în condițiile legii, de servicii medicale, psihologice
și servicii sociale.

Serviciile psihologice cupr ind măsurile și acțiunile realizate, pentru a răspunde nevoilor
psihice generate de consumul de droguri, în scopul eliminării dependenței psihice și dezvoltării unor
abilități personale, care să permită reintegrarea socială a consumatorului.

Serviciile so ciale vizează măsuri și acțiuni destinate integrării sociale și profesionale a
persoanelor consumatoare de droguri, precum și de prevenire a consumului ilicit de droguri.

Acordarea serviciilor de asistență medicală, psihologică și socială se face în următ oarele
cazuri:

– la cererea consumatorului sau reprezentantului legal;
– în cazul minorilor sau a persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă;
– la dispoziția procurorului;

185

– unui program judiciar;
– unui program de urgență.

Tabelul 2. Ce instituții pot fi implicate în lupta pentru reducerea actelor antisociale ?

Instituții % din totalul

răspunsurilor

Poliția 60,25

Justiția 13,70

Comunitatea 0,60

Mass -media 0,22

Școala 2,22

Primăria 9,71

Guvernul 13,30

În ceea ce privește măsurile de prevenire și combatere a traficului și consumului ilicit de
droguri, legislația cuprinde dispoziții privind: informarea, educarea, comunicare -sensibilizare,
conștientizare, ce se derulează, de regulă, în baza unor p rograme de prevenire, conform
standardelor de calitate.

Aceste standarde și metodologia de avizare a programelor se elaborează de Agenția
Națională Antidrog și se aprobă, prin ordinul comun al ministrului sănătății, ministrului muncii,
familiei și solidar ității sociale și ministrului administrației și internelor.

Programele de prevenire se elaborează în baza evaluării necesităților, în raport cu situația
populației căreia i se adresează, cu mediul în care se implementează și cu tipul de drog avut în
veder e, cu avizul Agenției Naționale Antidrog .

În cadrul acestor programe, un loc aparte îl dețin programele integrate de asistență, aplicate
prin intermediul managementului de caz, constând într -un complex de programe terapeutice,
psihologice și sociale, conc retizate într -un plan individualizat de asistență.

O măsură cu caracter preventiv este operațiunea de distrugerea a drogurilor, aflate ilicit în
stăpânire făptuitorului.

Cercetarea noastră, având ca obiect evaluarea măsurilor luate de autorități și cetăț eni,
pentru protecția personală, a fost astfel concepută, încât să reprezinte un instrument de lucru
pentru autoritățile locale, în demersul de construire a modalităților concrete, ce permit
locuitorilor din orașele vizate de cercetare, să contribuie la pr ocesul de decizional referitor la
asigurarea securității și siguranței vieții și bunurile lor.

186

Scopul este realizabil, dacă se identifică modalitățile de prevenire socială și instituțională,

ce conduc la prevenirea criminalității.

În cadrul cerce tării, am urmărit următoarele obiective:

– identificarea modului de implicare a instituțiilor statului, comunității și mass -mediei în
reducerea actelor antisociale;
– măsurile de asigurare a ordinii publice și siguranței cetățeanului, ce pot fi luate de poli ție;
– în ce măsură poate fi redusă violența în localitate;
– evaluarea gradului de eficiență instituțională în prevenirea și combaterea criminalității;
– evaluarea activității poliției, privind prevenirea și combaterea actelor violente și
victimizării, în co munitate;

– identificarea măsurilor pe ce ar trebui luate de instituțiile statului, pentru prevenirea și
combaterea criminalității și victimizării.

Ca metode și tehnici de cercetare au fost utilizate: analiza de documentare, documentele
legislative și alte reglementări legale, chestionarul, interviul.

S-a realizat analiza statistică a următoarelor variabile: vârsta, nivel de școlarizare, statut
ocupațional.

Un procent de 60,2% din cetățeni văd în poliție instituția cea mai implicată în reducerea și
combat erea actelor antisociale, urmată de Guvern și Justiție, cu 13 % (tab. 3).

Subiecților li s -a cerut să aprecieze, ce măsuri consideră că ar trebui luate de poliție, pentru
ca cetățenii să se simtă în siguranță, liniștiți și în bună conviețuire socială.

Cei chestionați, în procent de 91,8% afirmă că, în măsura în care poliția își dovedește
profesionalismul, prin capacitatea de a răspunde prompt și responsabil la solicitările lor, ei ar
putea internaliza sentimentul de siguranță și securitate individuală.

Tabelul 3. Ce trebuie să facă poliția pentru că cetățenii să fie în siguranță ?
Măsuri Deloc Puțin Destul de Foarte
mult mult

Să asigure ordinea în cartier, 24 din 24 ore. 0 % 0 % 11,4% 88,6 %

Să acționeze ,,vizibil” pentru descura jarea delicvenților. 0,7% 0,8% 12,5% 86%

Să se preocupe de problemele oamenilor, să nu aștepte să li se
1,3% 11,3% 17,9% 69,5% solicite sprijinul.
Să răspundă imediat la solicitările cetățenilor 0,3% 0,4% 7,5% 91,8%

187

De asemenea, subiecții apreciază foarte mult, în proporție de 88,6 %, că numai prin asigurarea de
poliție a ordinii în cartiere (ziua, noaptea și în zile de sărbătoare) s -ar putea restabili ordinea, securitatea
și instala, în conș tiința cetățenilor, sentimentul de protecție și securitate
personală.

În opinia a 86,0% din subiecți, prezența manifestă, vizibilă, pe stradă a poliției ar contribui

mult la scăderea violenței, prevenirea acesteia și implicit la asigurarea liniștii cetăț enilor, 69,%

cetățeni consideră că poliția trebuie să manifeste mai mult interes pentru problemele cetățenilor,

să ia măsuri preventive, să nu aștepte să fie solicitată.

Chiar dacă cei mai mulți din subiecții investigați percep un nivel ridicat de viole nță la nivelul
orașului și trăiesc teama de a nu se întâmpla, în orașul lor, diferite acte de violență, aceștia trăiesc,
speră, cred că violența poate fi redusă în toate formele ei, în procent de 65,2% (în mare măsură și
foarte mare măsură).
Aproximativ 3 0,8% din cei chestionați își manifestă scepticismul, sunt pesimiști, consideră că
formele de manifestare și intensitate a violenței pot fi reduse într -o mică și foarte mică măsură. Un
procent de 0,4% din subiecți consideră că nu poate fi redusă.

Tabelul 4 . Violența poate fi redusă în localitate ?
Modul de apreciere % din
răspunsuri

În foarte mare măsură 14,9 %

În mare măsură 51,6 %

În foarte mică măsură 8,2 %

Deloc 21,6 %

Nu știu / Nu răspund 3,7 %

188

GRAF ICUL
cu punctele de vedere ale cetățenilor privind reducerea violenței

În foarte mare măsură În mare măsură În foarte mică măsură Deloc Nu știu / Nu răspund

3,70; 4%

14,90; 15%

51,60; 51%

21,60; 22%

8,20; 8%

Oamenii au păreri proprii despre cei ce încalcă lege, despre acțiunile poliției, care trebuie să vegheze
la respectare ei. Se discută public despre acțiunile poliției, prinderea infractorilor, cazurile de
„cârdășie” a polițiștilor cu membrii lumii int erlope, hotărârile judecătorești și decretele de grațiere.
Într-un cuvânt, există opinie publică despre sancțiunile penale și instituțiile statului
(poliție, justiție ș.a), cu atribuții în păstrarea ordinii și siguranței cetățenilor.

Fie că e favorabilă s au nu, opinia despre sancțiunile prevăzute de lege și instituțiile
îndreptățite să aplice legea, nu pot fi ignorate de factorii de decizie politică, chiar dacă
informațiile, pe care se bazează construcția ei, sunt lacunare și inexacte, uneori.

Tabelul 5. Gradul de eficiență instituțională

Instituții % din totalul
răspunsurilor

Autoritatea pentru protecția copilului 7,97 %

Justiția 19,12 %

Guvernul 8.11 %

Mass -media 14,60 %

Organizațiile neguvernamentale / societatea civilă 4,64 %

Organizațiile internaționale 4,62 %

Poliția 24,45 %

Primăria 12,12 %

Altele (poliția comunitară, jandarmeria) 5,33 %

189

GRAFICUL
Gradul de eficiență instituțională
Autoritatea pentru protecția copilului Justiția

Guvernul Mass – media

Organizațiile neguvernamentale / societatea civilă Organizațiile internaționale

19,12; 19%
7,97; 8% 8,11; 8%
5,33; 5%
12,12; 12% 14,60; 14%

4,64; 5%
24,45; 24%
4,62; 5%

Subiecții investig ați consideră, că cele mai eficiente instituții implicate în prevenirea și
controlul violenței sunt în ordine:

– poliția: 24,45%;
– justiția: 19,12%;
– mass -media: 14,60%;
– primăria: 12,1%;
– organizațiile neguvernamentale/societate civilă: 4,64%;
– altele (jan darmeria, poliția comunitară): 3,75%.

Organizațiile internaționale implicate sunt considerate cele mai ineficiente instituții ce luptă
împotriva violenței la nivel local (2,77 %). Altă problemă ridicată a fost implicarea instituțiilor și
organizațiilor în acțiunea de prevenire socială.

Chestionați asupra instituțiilor și organizațiilor ce ar trebui să se implice în acțiunea de
prevenire a actelor antisociale, respondenții estimează ca în cazul eficienței instituționale, dar
consideră că școala, cetățenii, biserica, societatea civilă sunt instituții considerate ca având un rol
important în funcția de prevenire socială: școala e apreciată cu un procent de 14,7%, biserica 13,3%,
societatea civilă 15,7%, ONG -le 12,3% etc.

190

Tabelul 6. Distribuția răs punsurilor la întrebarea: Cum evaluați activitatea poliției de

prevenire a actelor antisociale, în comunitatea dvs. ?

Aprecierea subiecților Înainte de aderare După aderare

% %

Foarte bună 7,30 5,70

Destul de bună 65,70 67,80

Nu așa bună 24,90 25,20

Slabă 2,10 1,30

Apreciem că s -ar impune din partea organelor abilitate (poliție, primării etc.) promovarea

unor programe de informare a cetățenilor asupra pericolului violenț ei, oferirea de strategii,

modalități individuale și colective, prin care aceștia s -ar putea proteja împotriva acestui fenomen.

De multe ori, în sondajele de opinie, se cere ca publicul să evalueze activitatea poliției,

justiției și, din numeroase ce rcetări, reiese că poliția, chiar dacă nu e extrem de eficientă, este mai

bine evaluată decât justiția.

Conform unui sondaj, în S.U.A. două treimi dintre cei intervievați au considerat activitatea
poliției, ca fiind excelentă sau bună, iar activitatea ju stiției a fost apreciată la fel numai de o
treime din eșantion.

191

În S.U.A., așa cum relevă sondajele de opinie publică, poliția se bucură de un suport popular
mai puternic decât justiția. De asemenea, în Canada, opinia despre poliție este pozitivă. Și în cazul
nostru subiecții apreciază mai mult activitatea poliției, decât a justiției.

Polițiștii, jandarmii, alți agenți specializați în pază, protecție și securitate, previn delincvența

în spațiul public, dând sfaturi asupra modului în care persoanel e se pot pune la adăpost de

eventualele agresiuni, mediind conflictele, ce riscă să degenereze, luând măsurile ce se impun

pentru menținerea ordinii și liniștii publice.

Prevenirea se realizează, în mod conștient, dar și spontan, de unele persoane, prin luarea unor

măsuri adecvate, acasă, la școală, în întreprinderi etc. Crește, din ce în ce mai mult, interesul pentru

prevenire, cetățenii și puterea publică pun în aplicare diverse mijloace și

modalități de prevenire, respingând soluțiile coercitive sa u punitive.

Aceste măsuri sunt urmare a faptului cunoscut, că efectele sancțiunilor penale sunt relative

și produc efecte perverse.

Studiile arată că aproape 90% din crime și delicte rămân nepedepsite, deoarece mai mult de
jumătate din victime nu merg să declare delictul, căruia le -au căzut victimă, neavând încredere în
poliție, întrucât consideră, că această instituție nu -și joacă încă, pe deplin, rolul în prevenirea și
investigarea crimelor și delictelor.

Peste 20% din actele delicvente nu sunt semna late, pentru că instanțele, de cele mai multe ori,
dau pedepse simbolice celor ce au comis crime și delicte sau îi achită, din lipsă de probe.

În ceea ce privește investigația noastră, 79,9 % dintre respondenți apreciază că sancțiunile
aplicate persoanel or, ce au comis crime și delicte, au fost ușoare, foarte ușoare, moderate, procent
foarte ridicat, în timp ce 4,5% cred că nu au fost aplicate sancțiuni, iar un procent de 8,5% apreciază
că acestea au fost aspre sau foarte aspre.

192

Tabelul 7. M ăsuri ce ar trebui întreprinse de instituțiile statului abilitate pentru

prevenirea și reducerea actelor antisociale
Instituția
Măsuri % din
răspunsuri

Asigurarea unui trai decent
Guvernul
9,15 Instituțiile statului cu atribuții de c ontrol, prevenire și combatere a actelor antisociale să –
și îndeplinească atribuțiile funcționale

Justiția Promovarea unor legi mai severe și aplicarea lor
13, 45
Sancțiuni cu amenzi mari

Școala Accent pe caracterul formativ -informativ al tânărului de vârstă școlară.
Relații durabile, eficiente între școală, familie și celelalte instituții cu atribuții de control, 2, 91

prevenirii și combaterii actelor antisociale
Urmărirea, reținerea infractorilor și trimiterea acesto ra în fața justiției

Mai multă comunicare între poliție și cetățeni

Poliția Mai multă atenție față de protecția cetățenilor 72, 51
Prezența polițistului de proximitate să se facă simțită în mijlocul comunității

Curățenie morală î n rândul polițiștilor; cei care se dovedesc corupți să fie dați afară și
deferiți justiției

Primăria Să aplice legea în zona de competență
2,89
Să acționeze pentru crearea unui climat de liniște și încredere în comunitate

În ce ne privește, apreciem că la individualizarea pedepsei trebuie să se țină seama de
comportamentul făptuitorului, înainte de comiterea delictului sau crimei, de vârstă, gradul de

193

pericol social al faptei și alte elemente prevăzute de codul de procedură penală, astfel încât
sancțiunea să constituie o măsură justă, care să ducă la reeducarea acestuia.

O altă problemă ce a stat în atenția investigației noastre, e a măsurilor, ce trebuie întreprinse de
instituțiile statale, p entru reducerea actelor antisociale.

Prin acest item am dorit să aflăm, care ar fi, în opinia cetățeanului, măsurile și ce instituție
trebuie să se implice în astfel de măsuri.

După cum observăm în opinia respondenților, pe primul loc se află poliția cu 72,51%, care
trebuie să se ocupe de tot ce înseamnă ordine, liniște publică, urmărirea și reținerea infractorului, să
fie aproape de cetățean. Toți cei chestionați văd în poliție cea mai importantă instituție în domeniu.
Din acest motiv, poliția se bucură de o credibilitate mult mai mare decât justiția, fapt confirmat și
acum, când respondenții (13%) văd importanța justiției doar în promovarea unor legi mai aspre și în
aplicarea acestora. Oamenii văd, simt, mass -media informează, statisticile demonstrează, că justiția
nu acționează totdeauna pentru fermitate în tragerea la răspundere a celor ce compar în fața sa, în
calitate de inculpați.

Problema Guvernului, văzută de cetățean, este să se preocupe de asigurarea unui trai decent,
iar instituțiile statului s ă-și îndeplinească atribuțiile conferite, în speranța, că delictele și crimele vor
scădea.

La procente apropiate se situează și sunt apreciate Școala și Primăria, cu responsabilități
privind educația, formarea tinerilor, întronarea unui climat de liniște și încredere în comunitate

5.3. Măsuri de autoprotecție

Autoprotecția este o manifestare egocentrică a prevenirii situaționale, ce se realizează de
persoanele particulare grijulii față de propria securitate, în timp ce prevenirea este o măsură, prin
care, specialiști și experți în analiza riscurilor, în elaborarea strategiilor sau în securitate, pază și
intervenții, sunt însărcinați cu asigurarea securității unei colectivități sau unor persoane juridice.

Evitarea riscurilor victimale derivă din faptul că, din păcate, cu toate măsurile luate în plan
legislativ și instituțional, au luat amploare crimele și delictele contra persoanei și proprietății,
aceasta, în parte, datorită faptului că victimele au ignorat unele măsuri de prevedere, s -au aflat în
situa ții precare, au avut un comportament provocator, nu s -au opus suficient sau dimpotrivă au
exagerat în aceasta atitudine.

Totodată, luarea unor măsuri de autoprotecție constituie o pârghie importantă de asigurare a
siguranței personale și a bunurilor.

194

În țări cum sunt S.U.A., Marea Britanie, Franța, Olanda ș.a., prevenirea victimizării e o
problemă căreia i se acordă toată atenție, prin elaborarea de politici, programe și strategii ce au vizat
victimele, infractorul sau comunitatea.

Pornind de la „responsabilitatea” victimei în producerea actului criminal, au fost adoptate o
serie de strategii ca:

– strategii adresate copiilor, pentru prevenirea abuzului sexual asupra lor;
– strategii adresate părinților, pentru prevenirea abuzului sexual asupra copii lor.

Din perspectiva infractorului au fost a adoptate strategii și măsuri, ce au avut în vedere
descurajarea infractorului, prin creșterea riscului de detectare.

În fine, alte programe sunt realizate ca urmare a ideii, conform căreia comunitatea este
considerată „ responsabilă” , pentru existența fenomenului de victimizare.

Dintre acestea, programele și măsurile concepute în baza responsabilității victimei constituie
pârghii importante de reducerea a victimizării.

În acest sens, unii autori au avansat o s erie de strategii, tactici și programe, cum sunt:

– strategia evitării;
– tacticile de depășire a situațiilor de risc;
– prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător.

Furstenberg [319, p.52 -65], consideră că strategiile evitării sunt acțiunile in divizilor, ce au ca
scop limitarea expunerii lor, în raport cu persoanele periculoase sau situațiile amenințătoare, ca
evitarea locurilor întunecoase, discuțiilor cu persoane necunoscute ș.a.

Skogan și Maxfield [224, p.27] consideră că tacticile de depăși re a situațiilor de risc sunt
acțiuni menite să minimalizeze pericolul de victimizare, în cazul inevitării riscului.

De exemplu, plimbarea în grup sau în compania altei persoane, implicare în situații
conflictuale periculoase neînarmat, fără a avea o cons tituție fizică robustă sau fără a stăpâni tehnici
de autoapărare.

Oscar Newmann [1972] arată că prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător
accentuează importanța creării „ spațiului de apărare”, prin „ îngreunarea atingerii țintelor”.

Rata in fracțiunilor poate fi redusă, prin crearea unui mediu care să nu favorizeze comiterea
delictelor. Newmann arată că spațiile largi din blocurile înalte, unde nimeni nu -și asumă
responsabilitatea sau nu le controlează, constituie adevărați magneți pentru acț iunile criminale, a
căror consecință se manifestă în reducerea activităților oamenilor ce locuiesc în zonă, din cauza
temerii; ce apare ca o deteriorare a calității vieții.

În opinia sa, reducerea ratei infracțiunilor presupune luarea în calcul a trei car acteristici:

195

– zonele de influență teritorială;
– posibilitatea supravegherii;
– imagine și ambient.

Zonele de influență teritorială sunt acele zone pe care oamenii le percep ca pe propriile lor
spații, utilizându -le și apărându -le la nevoie. În acest sens designul teritorial poate utiliza idei, pentru
a crea bariere reale sau simbolice cum ar fi, de exemplu, îngrădirea ce încurajează sentimentul de
teritorialitate. Dacă într -o comunitate nu este împărtășit acest sentiment, probabilitatea ca intrușii s ă
fie respinși, este mai mică.

Posibilitatea supravegherii presupune realizarea de construcții, astfel încât să permită celor
ce locuiesc în ele, observarea zonei de apropiere, recunoașterea persoanelor străine, să sesizeze și
raporteze orice delict comis în zonă.

Imaginea și ambientul se referă la faptul că designul construcțiilor imprimă o anumită
imagine vizuală și o identitate. Astfel, blocurile foarte înalte tind să arate toate la fel, în schimb o
serie semne ale individualității indică o zonă privat ă.

O serie de caracteristici ce pot duce la descurajarea potențialilor infractori au fost identificate de
Rubenstein [1980], respectiv:

– creșterea activității pietonilor în anumite zone;
– creșterea numărului de căi de acces sau alei;
– îmbunătățirea ilumin ării exterioare;
– reducerea posibilităților de fugă sau de ascundere ale infractorilor;
– reducerea numărului de spații deschise, ce nu sunt atribuite nimănui (real sau simbol).

Pentru anumite tipuri de delicte, de exemplu, furtul din buzunare, poșete, gen ți ș.a.,
aglomerația constituie un mijloc propice de comitere a acestui delict, iar un număr mai mare a căilor
de acces permite delincvenților să dispară mai ușor, după comiterea actelor criminale.

Brown și Atman [1983] iau în calcul trei caracteristici, ce pot fi utilizate pentru descurajarea
spărgătorilor de locuințe:

– bariere (garduri, garduri vii, ziduri, porți);
– marcheri și urme (plăcuțe cu nume, mobilă de grădină), includ indicatori ce arată că

locuința este locuită.

Punerea la adăpost de primejdi i a fost o preocupare dintotdeauna a omului, măsurile și
acțiunile întreprinse (împrejmuirea caselor cu ziduri înalte, garduri înalte și porți solide, folosirea
câinilor de pază), fac parte din ceea ce astăzi numim prevenirea situațională. Reflectarea aces tui tip
de prevenire, ce constă în luarea măsurilor de protecție a unei eventuale victime, a apărut târziu în
unele lucrări de specialitate.

196

Astfel, în anii '70, o serie de criminologi ridicau unele întrebări, ca urmare a unor observații
aparent bana le.

În Anglia, numărul furturilor s -a redus cu 75%, odată cu introducerea dispozitivelor de blocare
a direcției vehiculelor, iar numărul actelor de vandalism, înregistrate la etajul superior al autobuzelor
lăsate fără supraveghere, comparativ cu cel infer ior, era de 20 de ori mai mare.

Aceste variabile situaționale, par să exercite o influență mai puternică decât orice intervenție
terapeutică, socială sau represivă. Într -adevăr, este mai ușor să modifici situațiile, decât să schimbi
indivizi, ce nu doresc asta. Această strategie este fundamentată pe faptul că, numeroși delicvenți
potențiali nu sunt cu totul iraționali și incapabili să se adapteze situațiilor. De aici, se poate trage
concluzia, că modificările, în circumstanțele imediate ale delictului, ar putea să -i determine, să -și
schimbe atitudinea, dacă noua situație prezintă mai multe inconveniente decât avantaje. Prin urmare,
pentru a face, ca delictul să apară delicventului prea riscant, prea dificil sau nu destul de profitabil, au
fost avansate urmă toarele măsuri de autoprotecție [76, p.35]:
Supravegherile

Sistemele electronice de supraveghere (camere de luat vederi pe timp de zi, camere de
termoviziune – de vedere pe timp de noapte – alarme, detectoare, senzori de prezență, de mișcare
etc.), conduc la renunțarea comiterii furtului, de cel tentat a -l comite.

Protecțiile fizice

Acestea sunt dispozitive materiale ca uși, ziduri, case de fier, dispozitive antifurt, etc., ce sunt
astfel concepute, încât să se opună răufăcătorilor, pentru a pune la adăp ost bunurile, de eventualele
atacuri sau furturi.

Controlul accesului și ieșirilor

Controlul accesului și ieșirilor se exercită asupra celor ce intră sau ies dintr -un spațiu și sunt
măsuri, prin care se ține evidența persoanelor intrate sau ieșite din cl ădirea cu birouri, din cadrul
unei societăți, de faptul că clienții nu ies cu mărfuri furate din magazin. Sistemele moderne de
control al accesului combină aparatura electronică, optoelectronică, video și de termoviziune, cu
informația și intervenția omulu i.

Deturnările

Deturnările sunt măsurile de împiedicare, ce vizează delicvenții potențiali, pentru a -i

împiedica să vină în contact direct cu victima sau ținta. De exemplu, modificarea traseelor sau
orarului de deplasare a victimei sau țintei, separarea adversarilor, construirea casei astfel încât să
îngreuneze posibilitățile spărgătorilor de a -și repera țintele ș.a.

Mijloacele de diminuare a folosului scontat

197

Sunt măsuri ce vizează reducerea sau anularea câștigurilor sperate de delincvenți. D e

exemplu, evitarea purtării de bani mulți în buzunar, marcarea pieselor auto sau dispozitivelor

electronice, electrice ș.a., în scopul revânzării acestora. Aceste măsuri de prudență vizează

reducerea probabilității de producere, a circumstan țelor sau gravității faptelor antisociale. Prin

urmare, ele țin de prevenirea situațională

În cadrul cercetării noastre am încercat identificarea măsurilor luate de cetățeni pentru

prevenirea victimizării. În acest sens, am urmărit următoarele obiective :

– măsurile de autoprotecție luate de cetățeni;
– formele de protecție personală adoptate de cetățeni, când merg seara;

Referitor la protecția locuinței, escaladarea furturilor din locuințe a determinat o parte a

populației, să recurgă la instalarea unor mijloace suplimentare de protecție a locuinței, astfel:

– 82,9% din subiecții investigați au declarat că și -au luat măsuri în acest sens;
– 17,1% din subiecții declară că nu au luat nici o măsură.

Proporția mică a măsurilor de protecție luate de subiecții i nvestigați denotă lipsa informării

cetățenilor privind modalitățile de protecție, apatie, lăsarea responsabilității privind propria

protecție, în seama autorităților.

În ceea ce privește deținerea unei arme de foc:
– 93% din persoanele chestionat e declară că nu dețin o armă de foc;
– 3,0 % spun că dețin o armă de foc;
– (1,7%) spun că arma este folosită pentru vânătoare;
– (1,3%) spun că arma este folosită pentru tir.
Diferența foarte mare între cei ce nu posedă armă și cei ce o posedă în scopuri utili tare
relevă faptul că, în conștiința lor, arma nu e percepută că mijloc de protecție.
Tabelul 8. Măsuri de autoprotecție luate de cetățeni

Măsuri % din total
răspunsuri

Am câine 13,2

Am gard înalt 11,1

Am pus gratii la uși și fer estre 5,3

Am montat alarmă 13,1

Am montat interfon 10,1

Am cameră video de supraveghere 5,5

Am încuietori bune 19,9

Anunț vecinii / șeful de scară 0,5

Nu iau nici o măsură 17,1

Altceva 4,5

198

GRAFICU L
măsurilelor de protecție luate de cetățeni

Am câine Am gard înalt Am pus gratii la la uși și ferestre

Am montat alarmă Am montat interfon Am cameră video de supraveghere

Am încuietori bune Anunț vecinii / șeful de scară Nu iau nici o măsură

13,1 10,1
5,5
5,3
11,1 19,9

13,2
4,5 17,1

0,5

Subiecților li s -a solicitat, să menționeze modalitățile utilizate ca mijloc de autoprotecție
împotriva fenomenelor de devianță. Str ategia de evitare a persoanelor suspecte ocupă primul loc, un
procent cumulat de 61,8% din cei chestionați mizând pe o modalitate de protecție „totdeauna”
utilizată. Restul aprecierilor subiecților, cumulează ponderi nestructurate sub valoarea de 50%.
Astfel, strategia de a evita grupurile de tineri întrunește 46,9% dintre noțiuni, în timp ce modalitatea
de a lua întotdeauna un mijloc de transport în comun 41,9%. Pe locurile, următoare, ca pondere, la o
distanță oarecare, se află strategia celor ce se prote jează folosind mașina personală, un taxi (21,9%)
sau merge însoțit întotdeauna (15,7%).
Tabelul 9. Măsurile de autoprotecție când se deplasează seara în localitate

Forme de protecție Deloc Uneori Rareori Totdeauna NS/NR

Evit persoanele ce mi se p ar suspecte 26,5% 6,0% 4,4% 62,8% 0,3%

Evit grupurile de tineri aflați în stradă sau pe
5,9% 8,4% 34,0% 51,0% 0,2% trotuar
Evit străzile, parcurile și spațiile pustii și
7,1% 35,1% 10,1% 56,5% 0,2% neiluminate
Folosesc m ijlocul de transport în comun 7,4% 8,5% 23,7% 59,8% 0,6%

Merg cu mașina personală, taxi sau cu
58,5% 8,5% 23,7% 59,8% 0.6% bicicleta
Merg întotdeauna însoțit (ă) 64,0% 11,2% 15,5% 8,5% 0,8%

Învăț / cunosc tehnici de autoapărar e 87,2% 3,5% 5,1% 4,3% 0,6%

Port cu mine cuțit, box alte arme de apărare 82,2% 1,0% 14,7% 1,0% 0,1%

Alte măsuri 0,7% 0 % 0 % 0 % 97,0%

199

Din analiza acestor strategii aplicate ca modalități de protecție față de fenomenul de violență,
se observă că cetățenii utilizează, în principal, strategii de evitare. Puțini din subiecții investigați
apreciază, că apelează totdeauna la diferite instrumente de apărare (baston, cuțit, etc.), pentru a se
protej a față de actele de violență (14,4%). Pe ultimul loc se găsește aprecierea subiecților, ce și -au
dezvoltat o abilitate individuală, pentru a face față violenței (judo, box ș.a.).

Subiecții din zona de responsabilitate a secțiilor de poliție apreciază, înt r-un procent mai mare,
necesitatea apelării la strategii, modalități diferite de apărare împotriva violenței, când se deplasează
seara în drum spre casă (12,35%, respectiv 10,81% dintre subiecții chestionați folosesc diferite
strategii).

După cum am văzut , unii cetățeni își iau măsuri de autoprotecție, prin evitarea persoanelor ce
par suspecte, grupurilor de tineri aflați pe stradă, evitarea străzilor, parcurilor și spațiilor pustii,
neiluminate ș.a. Aceste măsuri sunt insuficiente, în raport cu imprevizib ilitatea și diversitatea unor
riscuri victimale, datorită multiplelor și diverselor cauze, cele mai multe fiind de natură psihologică
și psihosocială [165, p.331 -332]:

– consumul de alcool, ce determină dezinhibarea conduitei și limitarea posibilităților de
anticipare a consecințelor unor acțiuni;

– infatuarea, aroganța, exacerbarea eu -lui, trăsături ce conduc la supraestimarea imaginii de
sine și a posibilităților proprii fizice și mentale. Asemenea persoane, prin contrast, subevaluează
pericolul și devin ad esea victime ale diferitelor tipuri de agresiuni;

200

– neglijența, indiferența, trăsături care conduc la ignorarea totală, de cele mai multe ori
involuntară a pericolului de victimizare. Asemenea persoane nu dau importanță măsurilor de
asigurare (lasă sau uită ușile deschise, bunuri expuse etc.), nu manifestă grija în raport cu sine sau cu
alții (lasă copii nesupravegheați);

– credulitatea sau nivelul de influențare, trăsături ce permit infractorului stimularea și atragerea
unei persoane în acțiuni vi ctimizate (cazul infractorului escroc ce promite, în schimbul unei mari
sume de bani, să -i facă un serviciu de mare valoare sau cazul fetiței care, dând crezare promisiunilor
făcute de a primi lucruri de valoare, devine victima unui viol colectiv);

– stăril e de izolare, frustrare și complexitate, ce pot fi abil exploatate de infractor;
– nivelul modest sau redus al capacităților psiho -intelectuale, ce limitează foarte mult

posibilitățile persoanei de a înțelege și decodifica intențiile infractorului potenți al;

– nivelul de tulburarea și dezorganizare psihică (forme delirante, halucinatorii etc.) pot fi
speculate de infractori.

5.4. Concluzii la capitolul 5

Prevenirea criminalității, fiind apanajul instituțiilor statului abilitate în apărarea ordinii jur idice
și administrarea justiției, a rămas la latitudinea conducătorilor acestor instituții. În această perioadă,
asistăm la scăderea accentuată a rolului familiei, școlii, altor instituții, în prevenirea și combaterea
actelor antisociale.

Autoritățile pub lice, asociațiile și fundațiile au desfășurat activități cu caracter festivist, ce au
demonetizat conținutul conceptului de prevenție, deturnând intervenția în sfera unor preocupări
periferice, incoerente și lipsite de substanță. Activitatea de prevenție a fost mult diminuată din cauza
insuficienței fondurilor alocate, frecventelor reforme, organizări și reorganizări a instituțiilor
abilitate să apere ordinea socială în stat.

Problema prevenției trebuie pusă pe aceleași coordonate cu problema educației. C ampania de
prevenire a actelor antisociale nu dă rezultate satisfăcătoare, dacă nu se ia în calcul și factorul
educativ. În același timp, este necesară o colaborare strânsă, o coordonare unitară și acțiuni

201

integrate a tuturor structurilor sociale , cu atribuții incidente sau tangențiale privind prevenirea și
combaterea actelor antisociale, menținerea ordinii juridice și stabilității în societate.

Prevenirea criminalității este unul dintre atributele esențiale ale activității Poliției Române, ce
contribuie la apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, comunității,
proprietății publice și private, precum și apărarea ordinii publice.

La nivel național, Institutul pentru Combaterea și Prevenirea Criminalității are, ca atribuție
principală, elaborarea și derularea de programe de prevenire a criminalității. Aceste acțiuni urmăresc
stimularea atitudinii preventive din partea grupurilor sociale sau indivizilor, prin utilizarea mass –
mediei, organizarea de conferințe, simpozioane, înt âlniri de lucru ș.a.

Poliția realizează o prevenire ,, specifică” domeniului ei de activitate, prin utilizarea
mijloacelor tehnice de împiedicare a comiterii actelor delicvente. Poliția utilizează o strategie socio –
preventivă a criminalității, cu următoare le obiective:

– atenționarea publică asupra problemelor criminalității și serviciilor disponibile siguranței
cetățenilor;
– recomandări privind administrarea riscului infracțional;
– proiecte de grup, prin care organizațiile sunt ajutate, să -și dezvolte efici ent activitățile de
prevenție antiinfracțională;

– planning ambiental, prin modificarea unor factori de mediu, care să descurajeze activitatea
infracțională;

– încurajarea cetățenilor în depistarea activităților infracționale și să aducerea lor la cunoștința
organismelor judiciare.

Poliția acționează:

– în plan central, în colaborare cu Ministerul Justiției, Ministerul Educației, cu alte instituții ale
administrației publice centrale;

– în plan local, desfășoară activități în parteneriat cu școala, autoritățil e administrației publice
locale, cu alte instituții și organizații locale;

– au fost realizate forme de colaborare cu organizațiile ce se ocupă de apărarea drepturilor
diferitelor categorii de populație: bătrâni, persoane cu dizabilități, copii.

În școli, poliția desfășoară activității educative, prin care se urmărește evitarea victimizării.

Prin mass -media, sunt aduse la cunoștință comunității formele, mijloacele și acțiunile de
prevenire organizate de poliție; se urmărește formarea și dezvoltarea unei at itudini civice, pentru
preîntâmpinarea unor fapte antisociale și reducerea sentimentului de nesiguranță al individului.

202

Cu toate măsurile specifice ale poliției, practica demonstrează că infractorii sunt cu un ,,pas

înaintea” acesteia, în sensul că infractorul a comis crima, victima suferă fizic moral sau material, iar
aceasta se face nevăzut. Este adevărat că poliția este operativă, odată sesizată sau autosesizată despre
comiterea unei infracțiuni, întreprinde cercetări și, în marea majoritatea a cazurilor, infractorii sunt
reținuți în timp oportun.

Prevenirea criminalității nu poate fi realizată doar de poliție, deoarece are o cauzalitate
complexă, asupra căreia nu se poate interveni, decât în colaborare cu alte instituții, organizații și cu
sprijinul cetățenilor.

.

203

6.REINSERȚIA SOCIALĂ A PERSOANELOR PRIVATE DE LIBERTATE

6.1 Doctrine și norme juridice cu implicații asupra reinserției sociale

Criminalitatea este inerentă oricărei socie tăți, iar lupta acesteia se confundă cu istoria
societății. În cursul timpurilor, au apărut diverse concepții referitoare la rolul, justificarea și
individualizarea pedepsei ș.a., doctrinele penale, începând cu școala clasică, marcând evoluția
politicii pe nale.

Doctrina clasică de drept penal

Aceasta datează din a doua jumătate a sec. XVIII -a, actul de naștere a acesteia fiind lucrarea
lui Cessare Beccaria „ Dei delitti e delle pene” apărută în anul 1764. Autorul și -a expus ideile
privind problemele dreptu lui penal, condamnând cu fermitate, pedepsele și cruzimile actelor de
procedură. Gânditori iluminiști, ca Voltaire, Diderot, Montesquieu Rousseau și -au exprimat ideile
juridice privind tratarea problemelor filosofice și politice generale.

În concepția lui Beccaria și a majorității filosofilor din sec. XVII -XVIII, „ originea dreptului
de a pedepsi” se află în „ contractul social”. Exercitarea dreptului de a pedepsi revine statului, în
temeiul delegației date de membrii săi, la intrarea în societate, în limite precis fixate prin legi.
Numai legea este cea care delimitează sfera licitului, de sfera ilicitului și stabilește pedepsele
aferente fiecărui tip de infracțiune, nu judecătorii. Tipul și întinderea pedepsei aplicate, trebuie să se
înscrie în prevederile t extului de lege, ce incriminează fapta respectivă.

O serie de principii, gândite și exprimate de Beccaria, se regăsesc în codurile de procedură
penale moderne, astfel:

– principiul egalității de tratament penal e o aplicare a principiului egalității oame nilor în fața
legii, ce vizează persoanele condamnate, cărora statul trebuie să reglementeze, prin norme,
realizarea principiului, ceea ce reprezintă un drept al lor. Aceste norme trebuie să vizeze
reglementarea conduitei unei categorii de persoane și să a ibă, ca finalitate, creșterea eficienței
activității umane educative;

– principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv (în lege), constituie garanția legală că
persoana ce a comis o acțiune sau inacțiune ilicită, prin sancționarea sa, va suporta numa i
consecințele prevăzute de lege. Principiul trebuie să stabilească cu exactitate forma și întinderea
pedepsei penale, funcția și poziția ei în sistemul formelor represive. Acest principiu derivă din
necesitatea ca, prin lege, să fie prevăzute și apărate d repturile individuale, condițiile restrângerii lor,
susține Beccaria. Tragerea la răspundere pentru abaterile de la lege sau nerespectarea obligațiilor
prevăzute în lege, operează ulterior, în prealabil, e necesară cunoașterea drepturilor, pe care
persoana în cauză le are. Conform doctrinei clasice, utilitatea socială este baza pe care e

204

fundamentată pedeapsa. Scopul pedepsei „ nu este de a chinui și a lovi o ființă sensibilă, nici de a
desființa o infracțiune, care a fost săvârșită” , ci e „acela de a -l împiedica pe infractor să aducă
concetățenilor săi noi prejudicii și de a -i abate pe alții de la săvârșire unor fapte
asemănătoare ”[33, p.40];

– pedeapsa nu trebuie să fie retributivă, intimidatoare sau vindicativă, e un alt principiu ce
permite rezolva rea conflictelor. Excluderea pedepsei retributive înseamnă că aceasta nu trebuie
privită ca ,,prețul” , pe care trebuie să -l plătească persoana pentru fapta prejudiciabilă. Norma
juridică trebuie să prevadă pedeapsa, care trebuie să reflecte un echilibru în tre gravitatea faptei
prejudiciabile și urmările ei. Pentru realizarea dreptății, echilibrul trebuie, să existe între aceste
elemente și consecințele suportate de persoana condamnată, care nu trebuie să sufere o nedreptate,
nici victima și societatea să nu fie nemulțumite de pedeapsa aplicată făptașului. Prin excluderea
caracterului vindicativ al pedepsei, se urmărește ca victima și statul să nu urmărească răzbunarea, ce
ar genera altă răzbunare, prin încălcarea dreptului, ci realizarea dreptății;

– exclud erea pedepselor corporale, supliciului, abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu
moartea, în cazul faptelor foarte grave, constituie principiul severității penale, care reprezintă esența
sancționării și pedepsirii. Acest principiu constituie fundamentu l reeducării sociale, orice pedeapsă
privativă de libertate, trebuie să asigure un maxim de eficiență educativă, reformarea
comportamentului individului condamnat, trebuie să fie în interesul societății;

– principiul unicității pedepsei cere ca orice deli ct să fie sancționat cu o singură pedeapsă, chiar
dacă există o legătură directă între acțiunile sau inacțiunile, considerate delicte.

– principiul administrării probelor cere, ca judecata să aibă la bază probatoriul administrat, să
fie publică, pentru a se preveni abuzurile. Jurământul delincventului nu are relevanță, este
contradictoriu cu aprecierea subiectivă a propriului comportament.

Doctrina clasică promovează principul liberului arbitru, ca temei al răspunderii penale,
deoarece se consideră că ped eapsa este justă și legitimă, pentru că sancționează un act liber.

Merită pedeapsa aplicată doar persoanele ce se folosesc, în comiterea unui rău, de voința lor liberă,
cu excepția copiilor și alienaților mintal. Sancționarea persoanei operează când, în m omentul săvârșirii
acțiunii sau inacțiunii, are capacitatea fizică și psihică, dacă acțiunea sau inacțiunea este incriminată. Din
acest fapt derivă responsabilitatea infractorilor, care sunt, în măsură egală, responsabili pentru aceeași
faptă, deoarece fie care om ce a săvârșit o faptă identică, se află într -o situație identică cu celelalte
persoane ce au săvârșit aceeași faptă, având posibilitatea de a alege, între a o comite sau nu. Aceștia
trebuie supuși unor pedepse identice ca natură și întindere, ceea ce înseamnă că nu există un tip unic de
infractor și, prin urmare, nici o individualizare a pedepselor, deoarece doctrina clasică vede infractorul ca
un tip abstract, imaginat

205

de rațiune, în afara realităților vieții, nu o ființă reală ce acționează sub impulsul unor pasiuni și
mobiluri diferite [85, p.25].

Infracțiunea nu e văzută, ca fiind produsul activității unui om, cu pasiuni, caracter și
temperament proprii, ce e supus influențelor factorilor economici și sociali specifici, ci ca o entitatea
juridică abstractă, având natură invariabilă [85, p.25].

Datorită modului în care a prezentat pedepsele, în raportul stat -individ, Beccaria a fost acuzat
că vine în apărarea acestuia din urmă. Cu toate aceste acuzații și opoziții, ideile lui Beccaria nu
puteau fi ignorate, fiind preluate și aplicate de țările dezvoltate, în:

– sistematizarea legislației penale;
– activitatea administrației penitenciarelor;
– activitatea de prevenirea a crimelor și delictelor.

Ideile lui Beccaria au reprezentat baza demarării cercetărilor privind personalitatea
delincventului, ce prezentau interes pentru știința penală. La un deceniu de la publicarea operei sale,
unele state au renunțat la pedeapsa cu moartea, la tortură, au început să reformeze sistemul de
executare a pedepsel or.

Spre deosebire de doctrina clasică, școala clasică consideră că infracțiunea nu este actul
exclusiv al unei voințe absolut libere, ci al unei voințe relativ libere, deoarece este influențată de
numeroși factori sociali, individuali etc. Responsabilita tea morală e cea ce justifică pedeapsa.

Judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă infractorului, între limitele minime și maxime, pentru
fiecare tip de infracțiune, ținând seama de influența acestor factori, de împrejurările comiteri faptei,
deoarece făpta șul nu trebuie pedepsit „ nici mai mult decât este just ” [162, p. 2].

Doctrina pozitivistă de drept penal

Doctrina pozitivistă de drept penal promovează ideea determinismului absolut, potrivit căreia nici
o acțiune umană nu poate fi produsul voinței liber e, în comiterea infracțiunilor, prin urmare liberul
arbitru este doar o aparență. Debutul acestei doctrine are loc în anul 1876, în lucrarea

„L’Uomo delinquente” , a lui Cesare Lombroso, urmată de „ Sociologie criminale ” a lui Enrico Feri,
apărută în anul 1 881 și „ Il delitto naturale” a lui Rafaele Garofalo din 1885.

Potrivit concepției pozitiviste, reacția represivă se opune oricărei acțiuni ce tulbură condițiile
normale de existență individuală sau socială. Dreptul de a pedepsi derivă din necesitatea apăr ării
ordinii sociale, represiunea intervenind post factum, prin aplicarea unor măsuri de apărare a ordinii
sociale, numite sancțiuni, pentru a preveni recidiva.

Potrivit unor promotori ai acestei doctrine [162, p.29 -30], sancțiunile sunt multiple și diver se
din punctul de vedere al efectului imediat:

206

– reparatorii (suprimarea situației antijuridice, anularea efectelor delictului și repararea
prejudiciului);
– eliminatorii (moartea, detenția pe viață, internarea într -un azil);
– represive (închisoarea, a menda);
– sociale (îndepărtarea de un anumit loc, excluderea de la exercitarea unor profesii,

plasamentul într -o familie modestă).

Sancțiunile se aplică în funcție de gradul de periculozitate al faptei comise și stării de pericol
proprie fiecăr ui infractor, alese din gama pedepselor reglementate de lege.

Sancțiunea este stabilită în raport cu gradul de pericolul reprezentat de persoana infractorului, nu al
faptei comise de acesta, fără a se lua în calcul alte elemente. Ulterior s -a recomandat l uarea

în calcul al gradului de antisocialitate, al motivelor determinante (legitime sau ilegitime, morale sau
imorale, nobile sau josnice etc.), în funcție de care să se aplice a anumită sancțiune, prin aceasta
înțelegându -se pedeapsa și măsura de siguran ță.

Doctrina pozitivistă este importantă deoarece a adus în prim -planul preocupărilor justiției
penale, omul și individualizarea sancțiunii aplicate.

Doctrina modernă a „apărării sociale”.

Promovarea unei politici penale capabilă să combată eficient fen omenul criminal, a reprezentat
preocuparea unor gânditori de la începutul sec. XX, ce au creat bazele acestei doctrine. Este vorba
de Școala „Terza Scuola” , fondată de Alimena și Carnevale.

Ideile esențiale ce rezultă din această doctrină sunt [82, p. 3 3]:

– statul are obligația de socializare a celor care au încălcat regulile conviețuirii sociale, nu
simplul drept de a -i pedepsi;

– individul ce violează aceste norme este declarat „antisocial” în baza evaluării subiective a
personalității sale;

– sancți unea sau măsura de apărare socială are o funcție preventivă, curativă, educativă, nu de
pedeapsă de retribuție;

– politica de apărare socială pune în cauză întregul sistem juridic, aplicațiile sale extinzându -se de
la studiul omului în societate și căutarea mijloacelor de resocializare, la politica generală
[310, p. 633].

Apărarea socială, în fața problemelor criminalității, cere o politică veritabilă, în alți termeni, o
programare socială complexă [310, p. 644].

Tendința moderată a doctrinei „apărării soc iale”, denumită „ noua apărare socială”, vizează
„căutarea unui echilibru între protecția societății împotriva infracțiunilor și respectarea

207

drepturilor delincventului”, printr -o „umanizare crescândă a dreptului penal”.

Realizarea resocializării inf ractorului impune o cercetare a personalității acestuia, datele
psihologice, biologice și sociale, de un colectiv de tehnicieni, ce întocmesc un „ dosar de
personalitate”, astfel ca judecătorul să cunoască aceste date și să poată lua măsura cea mai corectă,
conformă cu prevederile legale. Dacă infractorul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de
libertate, urmează o individualizare penitenciară, iar magistratul ce a judecat procesul, trebuie să -l
urmărească în timpul executării pedepsei, pentru a vedea ef iciența tratamentului aplicat. În perioada
procesului și tratamentului penitenciar trebuie întreprinsă o veritabilă „ pedagogie a
personalității” [162, p. 38] .

Doctrina neoclasică contemporană

Constatând faptul că violența a luat „proporții îngrijorătoare” [322, p.766], datorită căreia
populația trăiește un intens „ sentiment de insecuritate ”[323, p.266], inițiatorii acestei doctrine se
pronunță, pentru reașezarea ideilor doctrinei clasice la baza represiunii, pentru o conciliere, dacă este
nevoie, cu tezele valoroase ale altor doctrine, îndeosebi cu cea a „ apărării sociale”.

Aplicarea pedepsei este determinată de infracțiunea săvârșită, iar la baza alegerii măsurii
trebuie să stea personalitatea infractorului. În acest sens, unii se pronunță pentru menținere a
dosarului de personalitate, alții consideră că nu este necesar, deoarece judecătorul dispune de datele
necesare, din dosarul supus judecății.

Tratamentul penitenciar e stabilit de autoritatea penitenciară, sub controlul judecătorului,
deoarece personali tatea infractorului nu poate fi cunoscută, decât în măsura în care acesta a fost
tratat [162, p.41 -42].

211

6.2. Politici sociale de prevenire în sistemul de detenție din Moldova

Politica socială în domeniul criminalității este o politi că de prevenire și intervenție, ce se
adoptă în funcție de anumite contexte, asigurând programe de coeziune socială, sub aspect
preventiv, în general, cuprinzând programe de intervenție directă în ameliorarea comportamentelor
celor violenți, toxicomanilor și alcoliștilor, programe specializate în tratamentul persoanelor
victimizate, delincvenților în timpul detenției și o politică, la nivel post -penal, de sprijin în
reintegrarea directă în societate.

Protecția socială a instituțiilor, grupurilor și colecti vității, recuperarea și reinserția, se
realizează printr -o serie de măsuri de constrângere și restrângere a drepturilor și libertăților
persoanelor, prevăzute de actele normative în vigoare [161, p.174].

În acest sens, politica socială se prezintă ca un i nstrument de reașezare a sistemului social,

în scopul eliminării marginalizării și integrării, ca principiu al menținerii puterii unui grup asupra
altuia, după ideologia interesului general.

Politica socială în domeniul criminalității, are ca obiectiv in tervenția statului în configurația
proceselor sociale caracteristice societății, din perspectiva fenomenului criminal și intervenția
comunității carcerale pentru atingerea nivelului societal de dezirabilitate.

Politicele sociale postdelictum se desfășoară în cadrul instituționalizat (penitenciar), ceea ce
presupune o implicare specifică a acestora, în calitatea de intermediar, între agresor și victimă,
implicit protecția societății. Rolul acestora constă în reducerea riscului recidivei, punând accent pe
personalitatea delincventului și caracteristicile delictului. Alegerea măsurii de prevenire a recidivei,
la nivelul condamnării, revine instanței de judecată, iar pe timpul executării pedepsei, autorității
însărcinate cu executarea sancțiunii. Activitatea de prevenire a recidivei vizează îndreptarea,
corijarea și reeducarea condamnaților, pentru ușurarea reintegrării în societatea deschisă. În acest
sens, sunt reglementate o serie de măsuri și activități din care menționăm:

– desfășurarea unei activități utile în cadrul colectivității;
– prevenirea psihologică;
– probațiunea;
– liberarea condiționată;
– programe de prevenire în colectivitate etc.

Obiectivul politicii penale vizează:

– eficiența programelor și practicilor corecționale;
– îmbunătățirea condițiilor de detenție;
– respectarea drepturilor condamnaților;

212

– îmbunătățirea și diversificarea metodelor de prevenire, în cadrul și în afara mediului carceral.

În sensul acestei politici, aplicarea pedepsei privative de libertate urmărește [161, p.217]:

– retribu irea;
– prevenția individuală, generală sau intimidarea;
– protecția populației (apărarea socială);
– ameliorarea, redresarea sau îndreptarea socială a infractorului.

La nivel internațional, rolul și funcțiile închisorii, ca instrument de control social, dau naștere la
numeroase controverse între specialiștii și practicienii din domeniul criminologiei, sociologiei

și psihologiei. Astfel, unii specialiști consideră că reeducarea din închisori, nu duce la rezultate
bune, dimpotrivă, are un efect dezumanizant a supra personalității umane.

Petre Pandrea [185, p.376] critică instituția penitenciarului din următoarele considerente:

– dispariția sentimentului de onoare în penitenciar, datorită promiscuității în care trăiește, ce
scade nivelul moral;
– apariția complex elor antisociale;
– capacitatea de adaptare la mediu se diminuează în penitenciare, din cauza atmosferei
artificiale;
– penitenciarul se transformă ușor în „ școala crimei”.

Documentul de lucru, întocmit de secretariatul celui de -al VI -a Congres al Națiunilo r Unite ,
referitor la prevenirea crimelor și tratamentul delicvenților (Caracas, Venezuela, 1980) constata că

,,întemnițarea nu este în stare să îmbunătățească șansele ca un delicvent să urmeze calea cea
dreaptă și faptul că instituțiile penitenciare nu a u reușit să facă să scadă criminalitatea” .

Închisoarea tinde să accentueze tendințele criminale ale delicventului condamnat. Din analizele
comparative a raportului cost/utilitate, rezultă că internarea în penitenciare este costisitoare și
constituie o ris ipă de resurse umane și sociale.

În contextul orientărilor menționate, Comitetul pentru prevenirea criminalității și lupta
împotriva delicvenței a recomandat următoarele:

a) trebuie să se recurgă la alte soluții decât închisoarea (libertatea supravegheat ă, probațiunea
sau eliberarea condiționată);

b) trebuie militat pentru trimiterea la închisoare a celui mai mic număr de delicvenți, după
epuizarea tuturor mijloacelor și soluțiilor de reeducare.

Principiul fundamental al acțiunii de resocializare și tra tament al delicvenților îl reprezintă

213

normalizarea, prin apropierea condițiilor vieții din penitenciar de condițiile lumii exterioare.

Ca regulă generală, normalizarea presupune că, în timpul executării pedepsei, deținutul își
păstrează și exerc ită marea majoritate a drepturilor civile și politice (dreptul la vot, la libera
conștiință religioasă, dreptul de proprietate).

În vederea diminuării riscurilor efectelor negative ale detenției, normalizarea presupune
realizarea a două deziderate:

– prin internarea în stabilimente deschise, deschiderea ce asigură deținuților condiții de viață
aproape sau identice cu cele din afara locului de detenție (dreptul la corespondență nelimitată,
contact permanent cu familia, vizionarea de programe TV și radio, dre ptul la vizite conjugale sau
dreptul de a vizita familia de sărbători, singurele restricții fiind cele referitoare la libera deplasare în
afara stabilimentelor;

– responsabilizarea, prin întărirea simțului răspunderii și încrederii personale a deținuților,
implicându -i în activități zilnice la locul de detenție, reobișnuindu -i cu viața din afara închisorii.

Detenția și privarea de libertate trebuie folosită ca o ultimă soluție (ultimo ratio), astfel încât,
înainte ca instanțele judecătorești să hotărască pr ivarea de libertate, ele trebuie să ia în considerație
toate celelalte sancțiuni posibile, mai puțin radicale. Decizia privind privarea de libertate trebuie
adoptată, când se consideră că celelalte măsuri posibile, pe care instanța ar putea să le ia, nu du c la
corijarea delicventului.

În conformitate cu Regulile penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei în
domeniul penitenciar, resocializarea și tratamentul delicvenților trebuie subordonate unor finalități
precise, menite să asigure menținerea stării de sănătate și respectului deținuților, prin asigurarea
unor condiții de viață, compatibile cu demnitatea umană și standardelor acceptate în cadrul
comunității.

Scopul detenției trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei
condamnate, prevenind apariția unor perturbări emoționale, idei obsesive, infantilism, idei de
sinucidere, comportamente violente, agresive, încurajând cele întemeiate pe individualizarea
tratamentului penitenciar, acesta fiind înțeles ca ansamblu de măsur i, activități executate și derulate
sub supravegherea, asistarea și consilierea personalului penitenciar sau altor specialiști voluntari.
Aceasta este o măsură complexă, ce se realizează în penitenciar, unde condamnatul este observat,
îndrumat și supravegh eat pe toată durata detenției, cu respectarea drepturilor fundamentale ale
omului și regulilor privind tratamentul deținuților, prevăzute în legislația internă, uniunii europene și
internațională, ce privesc:

– dreptul la informare;
– dreptul de petiție;

214

– dreptul de a trăi după un program ordonat;
– dreptul de a întreține legătura cu familia;
– desfășurarea unor activități ce vizează viața în detenție și postdetenție.

Asigurarea respectării acestor drepturi conduce la umanizarea executării pedepsei cu
închisoare. Condamnatul nu e o ființă pasivă, el dezvoltă relații de cooperare sau conflictuale cu cei
din jur (deținut -deținut, personal -deținut).

În acest sens, Harbourdt a identificat, în rândul deținuților, următoarele tipuri de relații:

– prosociale;
– pseudo -sociale;
– antisociale;
– sociale.

Natura acestor relații trebuie să reprezinte fundamentul procesului de resocializare, a cărei
reușită depinde de felul și calitatea programului.

Tratamentul penitenciar se aplică diferit, în funcție de o serie de par ticularități ca:

– circumstanțele personale ale condamnatului; natura și gravitatea faptei comise;
– durata pedepsei etc.

În penitenciare este prevăzută derularea unor programe, ce vizează:

– activități cultural -educative;
– instruire școlară, calificare și r ecalificare profesională;
– asistență socială specială;
– terapii de specialitate individuale sau în grup;
– activități de formare și stimulare a capacității de comunicare;
– alte programe.

Scopul acestor programe este de a dezvolta abilitățile mentale și soc iale ale deținuților și a -i
pregăti pentru viața post -detenție. Corecția condamnatului se realizează prin educație, asistență
psihologică și socială, muncă și desfășurarea de activități culturale, sportive, recreative etc.

Educația școlară și pregătirea p rofesională sunt componente esențiale ale procesului de
corecție, ce se desfășoară în instituțiile de detenție. În unele țări europene, aceasta prezintă anumite
particularități, astfel:

– în Lituania, toți deținuții ce nu au studii liceale, sunt obligați, s ă urmeze aceste studii în
perioada de detenție;

– în Danemarca, circa 40% din cei aflați în închisori, în special cele cu regim deschis, pot
beneficia de educație în afara mediului carceral;

215

– în Belarus, toți deținuții cu vârste sub 30 ani, trebuie să urmeze cursurile școlii generale, cele
liceale sunt facultative;
– în Ungaria, deținuții romi au un liceu special.

Educația religioasă se realizează de preoți, de regulă, angajați ai penitenciarului, prin
rugăciuni, studiul cărților religioase etc.

Asiste nța psihologică și cea socială sunt alte componente ale procesului de corecție al
deținuților, constând în derularea unor programe de consiliere, organizate în penitenciar, în unele
țări ca Norvegia, ele continuă și după punerea în libertate a condamnatulu i. Aceste programe au
menirea de a ajuta deținuții, să păstreze legătura cu familia, să se integreze în societate după
ispășirea pedepsei și să prevină recidiva post -condamnatorie. Alte programe sunt destinate
consumatorilor de droguri, autorilor infracțiu nilor sexuale etc. Munca în penitenciare este o
activitate utilă social, fiind, de regulă, obligatorie și retribuită, din care se reține un anumit procent,
iar în state ca Slovacia, deținuții ce muncesc cu norma întreagă și obțin rezultate bune, sunt plăti ți,
asigurați împotriva accidentelor și beneficiază de asigurări de pensie.

Diferențierea și repartizarea delicvenților în penitenciare se face după criterii ca: sexul, vârsta,
natura și gravitatea delictului săvârșit, nevoile speciale de tratament (îngri jire medicală, tratament
psihiatric, continuarea pregătirii școlare sau profesionale).

O categorie specială este cea a deținuților cu vârste cuprinse între (18 -21 ani), ce necesită o
abordare specială, deoarece au mai puțină experiență de viață, o parte n u au reușit să se integreze
suficient în societate, nu au studiile terminate, nu au calificare profesională, nu sunt dezvoltați
normal psihic și moral, dar pot fi resocializați și reintegrați social, dacă participă la programe, pe
categorii de vârstă, nive lul de școlarizare, având în vedere comportamentul din mediul carceral.

În cadrul programului psiho -social se desfășoară acțiuni de consiliere individuală, juridică, de
sprijin, necesități personale, sociale, se stabilesc relații cu servicii sociale.

În cadrul programului de învățământ și pregătire profesională se are în vedere alfabetizarea și
completarea studiilor, obținerea unei calificări profesionale, dezvoltarea unor calități și aptitudini
pozitive ale tânărului.

Alt program menit să conducă la res ocializarea tânărului deținut este programul de activității
culturale, sportive, recreative. Tinerii dependenți de droguri cei cu probleme psihiatrice deosebite,
beneficiază de programe speciale. Atmosfera în penitenciar nu e blândă, cum o prezintă
respons abilii acestor instituții, sunt semnalate cazuri de maltratare a deținuților de gardieni, rele
tratamente aplicate între deținuți, cărora le cad victime cei cu constituție fizică mai puțin robustă și
noii veniți, „ botezați ” în modul specific pușcăriașilor.

Referindu -se la relația de autoritate din această instituție, Gibb [1958] arăta că aceasta

216

îmbracă următoarele forme:

– relații patriarhale: prezența minimă simultană a sentimentelor de frică și afecțiune;
– relații tiranice: frica predominantă;
– relații ideale: primează afecțiunea;
– relații instrumentale: au importanță factorii cognitivi și relaționali, aspectul afectiv este

redus la minim.

Dintre acestea relațiile predominante sunt relațiile patriarhale și instrumentale,
penitenciarul deținând înc ă funcția paternalistă, fapt ce determină limitarea implicării deținutului
în diferite activități și implicit posibilitatea reală de reinserție în societate.

Dacă scopul detenției este prevenția, iar numărul recidiviștilor internați în penitenciar este
mai mare de 30%, se pune problema eficienței acestei instituții sau așa cum arăta Durkheim [91,
p. 34], „în ce măsură autoritatea impusă prin pedeapsă este recunoscută ca legitimă”

Din investigațiile noastre rezultă că 41% din deținuți consideră, că o vină parțială pentru
atmosfera conflictuală, le revine, dar e datorată supraaglomerării, stresului și condițiilor de
detenție (circa 12%).

Tabelul 1. Care sunt cauzele conflictelor angajați -deținuți ?
Cauze % din răspunsuri

Vina deținuților 41,00 %

Vina cadrelor 11,50 %

Supraaglomerare / stres / condiții de detenție 12,80 %

Personal insuficient 5,00 %

Disproporția drepturi – posibilități de asigurare a drepturilor 4,80 %

Legislația ambiguă, incompletă 2,00 %

Comunicare insuficientă 2,50 %

Boli psihice ale deținuților 3,10 %

Vina ambilor părți ( deținuți – angajați ) 2,10 %

Interpretarea greșită a regulamentelor 3,10 %

Hotărâri ale instanțelor judecătorești 2,10 %

Nu știu / Nu răspund 10,00 %

Din categoria „ noilor veniți ”, condamnații pentru viol devin adesea victime ale violului în
mediul carceral.

Deținuții suferă o serie de privațiuni: sunt lipsiți de libertate, de venit adecvat, absența
anturajului familiei și prietenilor, lipsa relațiilor heterosexuale, îmbrăcăminții proprii și altor
lucruri personale.

217

Închisorile sunt supraaglomerate, neîncăpătoare, deci trăiesc în condiții de grele și trebuie să
respecte, să execute ordinele personalului de pază, să se conformeze ordinii și disciplinei stricte di n
penitenciare, stare de fapt ce duce la crearea artificială a unui „zid” între deținuți și oamenii din
afara închisorii. Datorită acestui fapt, mulți din ei se „ școlesc”, se „specializează” în penitenciare,
pentru comiterea unor acte delictuale, artizanii fiind maeștri delincvenți recidiviști, încarcerați.
Referindu -se la rolul pe care îl joacă închisoarea, Daniel Glaser [337, p.65] arăta:

„accentuând tendințele de criminalitate la delincvenți, reunind în același loc delincvenți
primari și recidiviști înr ăiți, mici delincvenți și profesioniști ai crimei, duc adesea nu numai la
transmiterea valorilor societății criminale noilor veniți, dar încă propagă valorile și tehnicile
activității criminale”.

Din investigațiile noastre rezultă faptul că instituția pen itenciarului realizează reintegrarea
socială a unei părți din numărul total al delincvenților, având în vedere că un procent de aproximativ
44% din deținuți au confirmat acest lucru.

Tabelul 2 . Cum apreciați rolul instituției de detenție ?

Rolul % din
răspunsuri
Reintegrare socială 43,30 %

Rol custodial 21,90 %

Atât rol custodial cât și de reintegrare socială 18,70 %

Nu știu / Nu răspund 16,10 %

Instituția penitenciarului este un mediu specific închis, chiar dacă se vorbește de tran sparență
la nivel de teorie, aici domnește tăcerea cadrelor din aceste instituții și deținuților, în privința unor

comportamente și practici ale gardienilor și deținuților.

În baza observațiilor și datelor obținute, prin aplicarea interviurilor în pe nitenciar, am reținut
câteva aspecte relevante privind caracteristicile persoanelor aflate în detenție

Deși aproape toții au studii și calificare, în momentul arestării, nici unul nu avea ocupație. Toți
sunt recidiviști, majoritatea fiind condamnați pentr u furturi și tâlhării repetate, ceea ce

denotă că, pentru ei, infracțiunea este unicul mod de viață, o condiție a existenței.

Antecedentele penale ale familiei de origine și condițiile de socializare din centrele de
plasament, pot explica, în mare măsură , acest tip de comportament.

Chestionați în legătură cu modul în care sunt ajutați de colegii de cameră, să suporte regimul
de detenție, din cei 200 de deținuți nerecidiviști:

– 30 au răspuns „ în mare măsură”,
– 120 răspund „în mică măsură”,

218

– 70 deț inuți spun ,, de loc”.

Dintre recidiviști, 120 consideră că ajutorul în a suporta regimul de detenție, oferit de
colegii lor de cameră, contează „ în mică măsură”, 40 deținuți declară „ deloc ”, 30 răspund „în
mare măsură” și doar 10 deținuți susțin „ sunt cei mai importanți ”.

Tabelul 3. Suportarea regimului de detenție în opinia deținuților

Felul răspunsului Recidiviști Nerecidiviști Total

Sunt cei mai importanți 40 10 50

În mare măsură 20 30 50

În mică măsură 70 120 190

Deloc 70 40 110

Din investigația făcută rezultă că din 400 de deținuți, 115 au primit mustrări sau
avertismente, denotă faptul că tinerii deținuți s -au adaptat mai greu la viața penitenciară.

Chestionați asupra modului în care activitățile desfășurate în penite nciar ajută după liberare
din cei 200 de deținuți nerecidiviști un număr de 110 deținuți răspund cu „ DA”, și dintre cele mai
frecvente expresii întâlnit merită amintite „am citit cărți de filozofie și legăturile ei cu drogurile

și magia”, „mi -am făcut pri eteni de încredere”, „am citit cărți”, „am învățat să scriu și să
citesc”, „am învățat o meserie” .

În ceea ce privește activitățile desfășurate în timpul detenției, majoritatea declară că aceste
activități nu le va ajuta prea mult după eliberare.

Întreb ați dacă timpul petrecut în închisoare este o piedică în găsirea unui loc de muncă,
după executarea pedepsei, din 200 de deținuți nerecidiviști:

– 130 susțin că timpul petrecut în închisoare este o piedică în găsirea unui loc de muncă,
după executarea ped epsei;

– 70 deținuți răspund că „ Nu”.
– 150 deținuți recidiviști susțin că timpul petrecut în închisoare este o piedică, în găsirea
unui loc de muncă după executarea pedepsei;

– 50 deținuți răspund „ Nu”, susțin că timpul petrecut în închisoare nu este o piedi că, în
găsirea unui loc de muncă după executarea pedepsei .

Într-adevăr, integrarea în muncă, după eliberarea din închisoare a foștilor deținuți,
constituie o problemă deosebită , care reliefează o serie de elemente, ce descriu cu exactitate

factorul uman izolat și surprinde factorii externi perturbatori, ce contribuie la suportabilitatea /
insuportabilitatea detenției, la subiecții incluși în studiul de față.

Odată ispășită pedeapsa, la ajungerea în societatea civilă, care îi respinge, de regulă, pun în

219

aplicare „ tot ceea ce au învățat”, dedându -se la furturi, spargeri, tâlhării etc. și nu după mult timp,

ajung din nou după gratii.

Tabelul 4. Posibilitatea găsirii unui loc de muncă după liberarea din penitenciar

Deținuți Felul răspunsului Total
Da Nu
Recidivist 150 50 200

Nerecidivist 130 70 200

GRAFICUL
Posibilităților găsirii unui loc de muncă după liberarea din
penitenciar
Da Nu Total
200 200

200
150
150
50 130 70

100
Total

50 Nu

0
Da

Statisticile arată că peste 60% dintre bărbații eliberați, după ce au fost condamnați și și -au
ispășit pedeapsa, în Marea Britanie, sunt reîncarcerați pe parcu rsul a patru ani de la săvârșirea
delictelor inițiale. Dar rata reală este mult mai mare, întrucât unii dintre ei nu sunt prinși sau sunt
prinși mai târziu. Cu toate „ relele” închisorii, „ o soluție alternativă” mai bună pentru
delincvenții periculoși nu ex istă, aceștia trebuie izolați de societate, pentru a -i feri pe oamenii
corecți de eventualele lor practici, iar pe de altă parte, rigorile stricte ale acesteia îi fac pe unii
eliberați să dea un pas înapoi, când sunt pe punctul de a comite acte delictuale.

În acest sens, Wrightsman [258, p.37] afirma, că deținerea infractorilor deosebit de
periculoși în instituțiile speciale, asigură un înalt nivel de securizare psihologică a cetățenilor. Ca
instituție, închisoarea are efect descurajator pentru potențialii delincvenți. Există opinii ce susțin
că închisorile ar trebui desființate, dar majoritatea țărilor, probabil, vor menține detenția,
alternând -o cu o gamă de opțiuni [241, p.10].

Tabelul 5. Nivelul de instrucție a subiecților

220

Studii % din to tal
răspunsuri

Studii universitare 2,2

Colegiu 2,2

Școală postliceală 22,2

Liceu 21,3

Școală profesională 32,4

7-10 clase 33,3

Fără studii 6,4

GRAFICUL
cu nivelul de instrucție al subiecților
Studii universitare Colegiu Școală postliceeală Liceu Școală profesională
2,20% 2,20%
22,20%
33,30%

21,30%

32,40%

Pornind de la faptul că mulți tineri ce au trăit, în instituții de protecție a copilului, până la
împlinirea vârstei de 18 ani, se confruntă cu dificultăți de integrare socială după părăsirea
instituțiilor, am investigat gradul de integrare socială a persoanelor a flate în această situație.

Din cei chestionați:

– 87,70 % sunt de naționalitate română;

– 5,30 % maghiari;
– 3,90% romi;
– 2,10 % alte naționalități.
Lucrarea conține două secțiuni:

– prima în care sunt prezentate caracteristicile vieții persoanelor provenit e din sistemul
instituțional de protecție a copilului și partea a doua;
– a doua, în care sunt prezentate tipologiile de integrare socială, identificate.

Cercetările privind mobilitatea socială au relevat, că statusul social ocupat de individ în
societate este puternic influențat de nivelul de instrucție a individului. Din tabel, putem observa,

221

că persoanele ce provin din sistemul instituțional de protecție a copilului, au un nivel de protecție
scăzut. Dacă ținem cont de corelația pozitivă dintre nive lul de instrucție și ocuparea statusurilor
sociale, simpla vizualizare a gradului de pregătire școlară permite anticiparea concluziei, că
statusurile sociale ocupate de acești tineri vor fi de nivel inferior.

Alt răspuns sugestiv este, cel referitor la pr acticarea bătăilor și abuzului în instituțiile de protecție a
copilului. O majoritate de 85,0% au răspuns, că au fost bătuți sau abuzați, în perioada cât au locuit în
centrele de plasament și doar 15,0% au răspuns, că nu au fost victime ale abuzurilor
și nu cunosc astfel de situații.

Datele sugerează că, în instituțiile pentru protecția copilului din aceste județe, s -a practicat

și tolerat abuzul psihic și fizic asupra copiilor, ceea ce a marcat profund structura personalității și
comportamentului acestor a.

Dintre cei abuzați în instituții:

– 52,1% declară că au fost bătuți de colegii mai mari și educatori;
– 32,90 % au fost bătuți de cei mai mari;
– 17,5% au fost bătuți de educatori.

Acest fapt relevă clar că, în instituțiile de protecție a copilului, tine rii erau abuzați și maltratați
de cei mai mari și de persoanele ce trebuiau, să se ocupe de educația lor. Totdeauna aceste fapte sunt
prezentate ca amintiri neplăcute, cu o atitudine de revoltă și dezaprobare, subiecții considerându -se
discriminați, părăsi ți într -o „lume a nimănui”, unde nu au cui să ceară compasiune și sprijin,
determinați să găsească singuri mijloacele de supraviețuire în această „ junglă”, plasată, paradoxal,
în civilizația caracteristică sec. XXI.

Alt tip de abuz identificat în cadrul c ercetării este furtul de haine și bunuri, (95,90%) din
subiecți declarând că au fost victimele lui. Fenomenul poate sugera că toți erau victime și autori ai
unor astfel de comportamente. În această situație, e de înțeles că furtul în instituții nu se sancț iona,
nu existau preocupări pentru descoperirea autorilor și descurajarea acestor comportamente deviante.

Repetându -se, fără a fi sancționate, furturile au devenit obiceiuri acceptate de membrii
grupului, ceea ce explică de ce comportamentul de furt devin e o ocupație și mod de trai predilect
pentru o parte din subiecții investigați, după dezinstituționalizare.

Dacă luăm în considerare faptul că nu toții subiecții mărturisesc că au furat, deși practică astfel
de comportamente, avem motive să credem că, în realitate, infracțiunile de furt sunt mult mai mari,
decât cele descoperite de organele de poliție și cele declarate de subiecți, fiind o caracteristică a
comportamentului tinerilor post -instituționalizați.

222

Chestionați despre viața afectivă, cei ma i mulți subiecți declară, că nu s -au atașat de nimeni în
instituție (66,90%). Lipsa de atașament e o trăsătură specifică persoanelor socializate în astfel de
instituții. Persoana lipsită de afectivitate e incapabilă să mențină relații pe termen lung.

Incapacitatea de a respecta anumite reguli, nu se poate corecta la maturitate, când nevoia de
afecțiune nu poate fi compensată. Subiecții ce declară că s -au atașat de o persoană din instituție, au
avut evoluții diferite, în funcție de modelul oferit. Cercetare a prezentă nu dispune de date suficiente,
pentru a face aprecieri privind starea actuală de infracționalitatea a subiecților.

Răspunsurile la întrebarea referitoare la antecedentele penale, indică un procent de 17,70% ce
declară că au antecedente penale, condamnați, de regulă, pentru furt. Deși sunt conștienți de faptul
că furând, încalcă legile societății, reproduc faptele comise cu teribilism naiv, justificându –

și comportamentul prin nevoia de hrană, îmbrăcăminte, necesară lor, copiilor lor și ai priet enilor.

În cultura în care au fost socializați, comportamente ca furtul, bătaia, cerșitul, înșelătoria,
prostituția, abandonul, homosexualitatea nu sunt fapte condamnabile, ci valori specifice grupului de
,,copii ai străzii” , grupului din penitenciar, gru pului ce locuiește în case oferite de primărie.

Chestionați în legătură cu viața din instituții, surprinzător este faptul că:

– 69,30% au o părere bună și foarte bună despre instituțiile de protecție a copilului;
– 18,50 % declară că au o părere proastă și foarte proastă.

Acest aspect se explică prin aceea că instituția este singura realitate, la care această categorie
de populație se poate raporta. Majoritatea copiilor nu au cunoscut alte experiențe de viață, nici
măcar perioade scurte de timp. Cei ce -au c unoscut familiile naturale, au fost dezamăgiți,
considerând abandonarea lor de familie ca un avantaj. Așa se explică că, odată cu trecerea timpului,
când dispar amintirile neplăcute, ei rămân cu o impresie favorabilă despre copilărie. Răspunsul la
întrebar ea privind momentul cel mai dificil din viață, întărește concluzia că instituțiile pentru
protecția copilului reprezintă, pentru majoritatea subiecților, singurul grup social ce le -a oferit suport
emoțional și sprijin material, 51,1% din subiecți declarând că momentul cel mai greu l -a constituit
ieșirea din centrele de plasament. La polul opus se situează 17,8% din subiecți, ce declară că cele
mai mari greutăți le -au întâmpinat în aceste instituții, fiind mai slabi, mai puțin atractivi fizic,
comportamental , constituind ținta stigmatizărilor, agresiunilor și abuzurilor din partea celorlalți.
89,9% subiecți se consideră marginalizați și victime, apreciind că s -au confruntat cu greutăți tot
timpul, având puține speranțe de remediere a situației.

223

6.3. Măsuri și sancțiuni comunitare

Administrarea justiției ridică o serie de probleme privind eficiența acesteia, în contextul
profundelor mutații în planul vieții sociale și modernizării instituțiilor acesteia.

Din această perspectivă, comunitatea est e chemată, să participe la implementarea unor măsuri
și adoptarea unor sancțiuni neprivative de libertate, de natură să conducă la „ vindecarea rănilor
create”, prin comiterea unui delict.

Este firesc să fie așa, deoarece aceste „ răni” sunt produse de unii membri ai comunității, în
dauna ei și a membrilor ce o compun, în plus, aceasta derivă din faptul că menținerea unui climat de
normalitate și stabilitate socială nu este numai apanajul forțelor de ordine și organelor judiciare, ci
colaborarea strânsă cu co munitatea și -a dovedit eficiența.

Reabilitarea și reintegrarea socială a delincvenților, necesită educație mai bună, asigurarea
sănătății psihice și fizice, o relaționare mai bună cu ceilalți membri ai comunității, oferirea unor

șanse reale, prin găsirea unor asigurarea de locuri de muncă, asigurarea de locuințe etc., probleme ce
țin de comunitate și, mai puțin, de instituția detenției.

O problemă ce naște controverse este cea a pedepselor și sancțiunilor. În acest sens,
proporționalitatea pedepsei trebu ie avută în vedere la individualizarea acesteia și la modul de
executare a ei, altfel scopul reintegrării delincventului nu poate fi atins.

Victima, agresorul și comunitatea dețin rolul -cheie în cadrul procesului restaurativ, conlucrând
la soluționarea c azului, astfel încât să ducă la „ vindecarea” victimei, reabilitarea și reintegrarea
delincventului în comunitate sau, după caz ecluziunea acestuia.

Justiția restaurativă nu însemnă abandonarea sistemului tradițional de justiție penală, ci
redimensionare a cestuia în funcție de mutațiile produse în planul vieții economice, sociale, politice,
etc. Costurile detenției sunt uriașe, de aceea rata mare a recidivismului nu este

îmbucurătoare, deoarece indică eficiența scăzută a procesului de reeducare din peniten ciare și de
reintegrare socială a foștilor condamnați în societate. De exemplu, Marea Britanie cheltuie anual
4-10 miliarde de lire sterline.

Sancțiunile și mă surile ale dreptului Uniunii Europene vizează menținerea infractorului, prin

impunerea de restricții privind libertatea acestuia și obligații în sarcina condamnatului,

224

de implementarea căror răspund instituțiile prevăzute de lege. În această categorie sunt incluse
sancțiunile impuse de instanță, orice măsură luată în loc de sa ncțiune penală și orice modalitate de
executare a sentinței custodiale, circumscrise conceptului de sentință europeană.

În literatura de specialitate, conceptul de sentință europeană sau sentință neprivativă de libertate
face obiectul unor interpretări diferite, dar trebuie reținut că aceste sentințe sunt gestionate de serviciile
de probațiune din toate sistemele moderne de drept. Sintagma probațiune semnifică

,,corecție fără detenție ” și presupune lăsarea infractorului în libertate, în comunitate, sub
supraveghere.

Ca idee, probațiunea a apărut odată cu evoluția curentelor și doctrinelor criminologice,
sociologice, ce au determinat apariția altor concepte în filosofia justiției penale. Astfel, în perioada
modernă, probațiunea era definită ca fiind part e a complexului de justiție penală.

Probațiunea este o instituție de justiție penală, al cărui rol în cadrul sistemului, este hotărât de
guvern, ale cărei activități sunt determinate direct, prin politicile guvernamentale (prin care se
aplică, de fapt, po liticile stabilite de clasa politică).

. Rolul probațiunii este, mai degrabă, în termenii posibilelor beneficii ce sunt aduse
comunității, care ,,în mod specific, în termenii capacității probațiunii este de a proteja publicul, prin
activități ce sancțione ază și controlează infractorii” [299, p.3].

Analiza criminalității nu trebuie limitată la radiografia și diagnoza faptelor, sub aspect juridic,
ci implică luarea în calcul a tuturor factorilor criminogeni. Prin urmare, aceasta nu va putea fi
niciodată pre venită și combătută numai prin măsuri penale, ci prin luarea tuturor măsurilor de ordin
social, economic, educativ, politic etc.

Sub aspect strict juridic, unele fapte pot fi încadrate în categoria delictelor, dar analiza
contextului în care au avut loc, permite încadrarea lor în categoria protestelor de natură socială,
politică etc. De exemplu, acuzațiile verbale sau scrise de hoț, mafiot, corupt etc., reprezintă
infracțiuni de calomnie, iar dacă sunt afișate pe pancarde, benere, adresate șefului statului , unor
demnitari, primari ș.a., pe care presa îi acuză de corupție, iau forma protestelor sociale.

Dacă în teoriile clasice asupra criminalității, în explicarea cauzalității accentul e pus pe
făptuitor, sancțiunea fiind dată în funcție de gradul de perico l social al faptei și circumstanțele
personale ale făptuitorului, în teoriile contemporane sunt luați în calcul factorii contextuali, de
natură socio -economică și culturală [213, p.56].

Probațiunea se aplică, în locul încarcerării, tinerilor, infractorilo r primari, celor condamnați
pentru delicte minore și implică restricții, ce vizează, de regulă, interzicerea deținerii armelor,
consumului de alcool și părăsirii, fără aprobare, a teritoriului aflat în jurisdicția instanței ce a luat

225

această măsură. Probațiunea cuprinde programe, ce îl deturnează complet pe individ de la tribunale.
Programele, aplicate în diferite țări, se adresează infractorilor primari sau minori, și au scopul de a
planifica, pozitiv, reabilitarea.

Obiectivele sistemelor moderne de probațiune [169, p.224] sunt:

– nevoia de securitate a individului, în cadrul comunității;
– prevenirea infracționalității;
– asigurarea unui tratament corespunzător celor ce comit aceste fapte incriminate de lege și
victimelor lor, în sensul unei justiții r estaurative;

– adaptarea normelor etico -juridice la mutațiile survenite în ansamblul sistemului economic,

cultural sau social.

Reglementarea măsurilor, sancțiunilor neprivative de libertate și justiției juvenile este
prevăzută într -o serie de documente in ternaționale, europene și în dreptul intern printre care .

– Declarația Universală a Drepturilor Omului ;
– Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului ;
– Convenția împotriva Torturii și altor Pedepse ori Tratamente Crude, Inumane sau

Degradante ;

– Ghidul Națiunilor Unite privind prevenirea delincvenței juvenile – Ghidul de la Riyadh;
– Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice ;
– Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Cul turale ;
– Regulile și Standardele Minime ale Administrării Justiției Juvenile – Regulile de la Beijing;
– Regulile și Standardele Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate – Regulile de la
Tokyo;

– Regulile europene privind sancțiunile comunitare .

Regu lile și Standardele Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate – Regulile de la

Tokyo prevăd ca, în deciziile adoptate, autoritățile judiciare să ia în considerație aspecte ca:

– nevoile de reabilitare ale infractorului;
– protecția societății;
– protec ția intereselor victimei, ce va fi consultată de câte ori e necesar.

În acest sens, autoritățile pot dispune următoarele măsuri:

– sancționarea verbală (admonestarea, mustrarea, avertismentul);
– renunțarea necondiționată la învinuire;
– sancțiuni economice și amenzi;
– confiscarea sau decizia de expropriere;

226

– restituirea;
– suspendarea sau amânarea pronunțării hotărârii;
– probațiunea și supravegherea judiciară;
– munca în folosul comunității;
– arestul la domiciliu;
– orice alt tratament non -instituțional .

Aceste măsuri pot fi și combinate.

Consiliul Europei, preocupat de eficientizarea aplicării măsurilor și sancțiunilor comunitare, a
emis următoarele categorii de măsuri și sancțiuni comunitare:

– alternative la arestul preventiv;
– probațiunea ca sancți une independentă, fără pronunțarea unei sentințe cu închisoare;
– suspendarea executării pedepsei cu închisoarea sub supraveghere;
– munca în folosul comunității;
– mediere victimă -infractor;
– obligarea la tratament;
– supraveghere intensivă în comunitate;
– monitorizare electronică;
– libertate condiționată;
– supraveghere post -liberatorie.

Aplicarea măsurilor prevăzute de dreptul european, presupune și aplicarea instituției
probațiunii, caracterizează de continuitate, deoarece instanța stabilește în sarcina se rviciului de
probațiune supravegherea unei persoane (inculpat, condamnat, în virtutea unor argumente strict
juridice, precum gravitatea faptei, antecedente penale, cu reținerea datelor privind profilul psiho –
social din referatul întocmit de consilierul de probațiune).

227

Supravegherea nu are caracter polițienesc, probațiunea e o permanentă activitate integrată de
control, asistare și ajutor.

Deținuții internați au mai multe posibilități de a petrece timpul în afara penitenciarelor:

– ore de munc ă în serviciul comunității;
– înlocuirea pedepselor cu amenzi;
– despăgubiri oferite de făptuitor victimei, în bani sau servicii;
– programe de reconciliere victimă -făptaș;
– comunități terapeutice;
– permise de absență temporară.

Din analizele activității ins tituției probațiunii, rezultă că această instituție, relativ nouă,
întâmpină greutăți de ordin legislativ, financiar, organizatoric, neîncrederea în eficiența acesteia,
manifestată de unii magistrați. Astfel, puține sunt cazurile în care instanțele, cu gre u, pronunță o
sentință de suspendare sau supraveghere, dovadă este numărul mic de hotărâri date în acest sens.

Dacă, în urma evaluării riscului de consilierul de reintegrare socială, sunt îndoieli privind viabilitatea
măsurii luate, reprezentantul acestei instituții va fi primul, care va propune instanței de judecată,
aplicarea pedepsei privative de libertate. Dacă se constată nerespectarea condițiilor de supraveghere
impuse prin sentință, consilierul are obligația de a sesiza instanța de judecată, care po ate revoca
hotărârea, transformând -o în pedeapsă privativă de libertate.

Legea instituie în sarcina serviciilor de supraveghere și reintegrare socială, următoarele
responsabilități:

– supravegherea respectării de persoana condamnată, a măsurilor prevăzute de legea penală;
– supravegherea executării de persoana condamnată, a obligațiilor impuse de instanță;
– la solicitarea instanțelor de judecată, întocmesc referate de evaluare a inculpaților sau

persoanelor supuse reintegrării sociale;

– colaborează cu ins tituțiile publice, în vederea executării măsurii de obligare a minorului, la
prestarea unei activități nerenumerate, într -o instituție de interes public;

– la cerere, consiliază infractorii, privind comportamentul social, individual și de grup;

228

– inițiază și derulează programe speciale de protecție, asistență socială, juridică a minorilor și
tinerilor, ce au săvârșit infracțiuni;

– inițiază și derulează, potrivit legii, programe de resocializare a persoanelor, ce au solicitat

participarea, pentr u sprijinirea, respectarea condițiilor impuse de instanță și reintegrarea lor socială,
în colaborare cu voluntarii și reprezentanții societăți civile, organizații guvernamentale și
neguvernamentale, române și străine;

– colaborează cu instituțiile publice și private, cu persoane fizice și juridice din competența sa
teritorială, în vederea identificării locurilor de muncă disponibile, cursurilor școlare, de calificare
sau recalificare profesională;

– alte atribuții prevăzute de lege.

Serviciile de reinteg rare socială și supraveghere desfășoară activități în faza de urmărire
penală, în faza de judecată și în faza de execuție a sancțiunii civile sau penale, după caz.

În faza de urmărire penală: activitatea constă în întocmirea, la cererea parchetului, a
referatului de evaluare, cu motivele ce impun necesitatea dispunerii arestării preventive.

În faza de judecată: instanța poate solicita serviciilor de supraveghere și reintegrare socială,
întocmirea referatului de evaluare, ce trebuie depus la instanță, în m axim șapte zile de la solicitare.
În principiu, referatul reprezintă o evaluare criminologică a faptei penale, inculpatului, riscului de
recidivă și perspectivelor de reintegrare a acestuia.

În faza execuțională: serviciul de reintegrare socială supravegh ează modul de respectare a
măsurilor dispuse de instanță, de cel condamnat la închisoare cu suspendarea executării sub
supraveghere. Supravegherea condamnatu lui este în competența serviciilor de reintegrare socială și
supraveghere obligația de:

– a întocmi periodic, la fiecare șase luni, un raport privind modul în care condamnații respectă
măsurile dispuse de instanță;
– a informa periodic instanța cu privire la evoluția comportamentului persoanelor aflate în

supravegherea sa.

Nerespectarea, de condamnat ob ligațiilor stabilite, atrage avertizarea lui în scris, iar dacă
continuă să încalce obligațiile stabilite, nu dă semne de îndreptare, serviciul de reintegrare socială și
supraveghere va sesiza instanța de judecată competentă.

În baza protocoalelor de cola borare cu penitenciarele, aceste servicii pot oferi asistență,
consiliere, programe de resocializare și pregătire pentru liberare a condamnaților. În acest sens,
persoanele condamnate, aflate în supravegherea serviciilor de reintegrare socială și supravegh ere,

229

la cerere, pot beneficia de asistență și consiliere, în vederea obținerii unei locuințe.

Tabelul 6. Nivelul de instrucție a subiecților

Studii %

Studii universitare 2,20

Colegiu 2,20

Școa lă postliceală 22,20

Liceu 21,30

Școală profesională 32,40

7-10 clase 33,30

Fără studii 6,40

GRAFICUL
cu nivelul de instrucție al subiecților
Studii universitare Colegiu Școală postliceeală Liceu Școală profesională
2,20% 2,20%
23,30% 22,20%

21,30%
22,40%

Serviciile de supraveghere și reintegrare socială încheie o serie de protocoale de colaborare cu
instit uții și organizații locale (agenții de formare și ocupare a forței de muncă, primării, servicii
sociale etc) în vederea acordării sprijinului necesar condamnatului. De asemenea, au competența să
ofere, la cerere, persoanelor grațiate, asistență și consilie re.

Asistență și consilierea pot fi prestate de organizațiile nonguvernamentale, cu care serviciile de
reintegrare au încheiate protocoale.

Din investigațiile noastre rezultă că statusul social, ocupat de individ în societate, este puternic
influențat de nivelul de instrucție al individului.

Dacă ținem cont de corelația pozitivă dintre nivelul de instrucție și ocuparea status -lor

230

sociale, simpla vizualizare a gradului lor de pregătire școlară ne permite anticiparea concluziei că
statusurile sociale , pe care le vor ocupa acești tineri, vor fi de un nivel inferior.

Referitor la viața de familie , cei mai mulți subiecți manifestă o atitudine negativă, în raport cu
familia de origine, acuzând -o direct de statutul precar, pe care îl au în societate. Unii , în special, cei
cu o carieră școlară mai lungă, după ce și -au cunoscut familia, exprimă convingerea, că abandonarea
lor de familia de origine a reprezentat o oportunitate, pentru viața și cariera lor.

Ei conștientizează faptul că familia de origine nu l e-ar fi putut oferi condiții, nici măcar la
nivelul condiții asigurate de instituțiile de protecție a copilului. Cei mai mulți subiecți provin din
familii cu mulți copii, aproape 88,0% din cei ce au declarat că au frați, provin din familii numeroase,
cu ma i mult de patru frați și surori.

Referitor la viața familială actuală , majoritatea subiecților (85,10%) declară că sunt
necăsătoriți, 6,30% sunt căsătoriți, iar 4,40% trăiesc în coabitare consensuală, divorțații și văduvii
reprezentând un procent foarte m ic. Datele culese au sugerat, că subiecții investigați nu au o
reprezentare clară a noțiunii de căsătorie. Pentru ei, cei ce conviețuiesc împreună, indiferent dacă au
sau nu un act legal de căsătorie, se consideră căsătoriți. Acest lucru este evidențiat de faptul că,
numărul subiecților ce declară că au copii (28,0%), menționează că cei mai mulți copii se nasc în
afara căsătoriilor legale sau consensuale. Majoritatea mamelor sunt fete tinere, care nu știu sau nu
declară cine este tatăl copilului. Specialișt ii spun că multe au discernământ redus și, în consecință,
nu se pune în discuție păstrarea și îngrijirea copilului.

Un indicator relevant al integrării sociale îl constituie integrarea în muncă, 41% din subiecții
anchetați nu au nici o ocupație. Este de r emarcat faptul că, procentele celor încadrați ca muncitori
calificați și celor ce -și continuă studiile, sunt foarte mici, ceea ce indică un grad de integrare, în
muncă, foarte scăzut.

Cei fără ocupație susțin următoarele:

– 77,41% declară că sunt discrimin ați, nu au loc de muncă, motivul fiind că provin din casa de
copii;

– 16,78% se consideră discriminați, datorită apartenenței la etnia romă;
– 5,81% declară că nu merită să lucreze și recurg la cerșit, pentru a face rost de bani.

Veniturile reduse de care d ispun, explică marginalizarea socială a acestei categorii,
comportamentele deviante, infracționale, cerșitul, implorarea sprijinului celorlalți membri ai
societății, minciuna, comportamentele agresive și răutăcioase de multe ori, cărora nu li se poate
atribui o cauză concretă.

Este interesant faptul că, deși cei mai mulți tineri declară că nu lucrează, foarte puțini
beneficiază de ajutor social (17,35%). Din studiile efectuate reiese, că cei ce au urmat cariere

231

universitare și cei ce s -au integrat po zitiv în structura de roluri sociale, au avut ca model, de regulă o
educatoare sau persoană (o iubită sau un iubit), ce provenea dintr -o familie normală.

Aceste cazuri, confirmă teoria „ asociațiilor diferențiate”, formulată de sociologul american

Șutherl and, conform căreia comportamentul criminal sau noncriminal nu se transmite pe cale
ereditară, ci se învață în cadrul proceselor de comunicare și relaționare socială dintre individul în
cauză și grupurile sociale cu care intră în contact. Această „ comunica re” comportamentală poate fi
verbală sau transmisă prin mas -media, modelele de comportament fiind transmise, prin

„exemplul” persoanelor cu care individul intră în contact.

Tipologia de reintegrare

Variabila utilizată în prezentarea tipologiilor de rein tegrare socială este domiciliul sau, mai
corect, locul unde petrec cea mai mare a timpului. Această variabilă evidențiază diferențele stilului
de viață, pentru diferitele categorii de persoane, ce provin din sistemul instituțional de protecție a
copilului. Astfel, la o primă analiză s -au impus câteva concluzii privind categorii de persoane ce
locuiesc, au comportamente sociale și stil de viață distinct, după cum urmează:

– locuiesc în case repartizate de primărie sau camere din căminul pentru familiști, repa rtizate
de primărie;

– trăiesc pe stradă, în parcuri sau canale;
– locuiesc în fundații creștine;
– locuiesc în centre de plasament, pentru a -și continua studiile;

Tinerii fără adăposturi

Lipsa unui adăpost generează cele mai multe necazuri persoanelor ce t răiesc pe stradă, în
parcuri și canale. Subiecții din această categorie au fost identificați în procent de 9,68 %, în zone
centrale sau periferice ale orașelor, în parcuri, stații ale mijloacelor de transport în comun, piețe etc.,
unde ziua cerșesc, în nop țile calde dorm pe iarbă sau bănci, în nopțile friguroase, dorm în subsoluri,
în casa scării ale blocurilor din apropiere, în special ale celor fără sisteme de securitate (interfoane,
camere de luat vederi). Majoritatea persoanelor din această categorie su nt relativ recent externate din
centrele de plasament, cu vârste apropiate de 25 de ani. Practic, nu au adăpost, posibilitatea de a
întreține, a -și asigura igiena personală, își spală hainele în diferite bălți, uscându -le vara la soare,
iarna pe conductele de canalizare sau în scările unor blocuri.

În ceea ce privește activitatea zilnică, în parc, pe stradă manifestă agresivitate, asaltând cu
perseverență persoane, de regulă, singure, pentru a le convinge să le ofere bani, recurgând la toate
mijloacele (im plorându -le, expunându -și răni, prefăcându -se nevăzători, surzi, prezentând cartonașe
cu diferite mesaje, adresând urări în funcție de percepția pe care o au în legătură cu așteptările
trecătorilor, proferând amenințări sau injurii la adresa celor ce trec nepăsători).

Datele culese prin cercetare evidențiază, faptul că tinerii ce locuiesc pe stradă, au fost victime
ale actelor de violență și abuz în timpul instituționalizării, în procent de 85,0%.

Considerăm că explicația poate fi corelată cu vârsta lor ( sub 25 de ani), ce se asociază cu
perioada de socializare din instituții. Preferă să ducă o viață de grup, alături de tinerii ce provin din
centrele de plasament, la care se alătură tinerii ce locuiesc în casele oferite de primării Între ei se
dezvoltă rel ații de competiție și întrajutorare, cei mai puternici și abili impunându -se ca lideri
informali ai grupului, în multe cazuri, exploatându -i pe ceilalți.

Au fost cazuri când unii membri ai grupului, mai slabi, cu intelect scăzut, au fost deposedați de
banii obținuți din cerșit.

Referitor la nivelul de instrucție al tinerilor de pe stradă, constatăm că: –
nici unul nu este absolvent de liceu;

234

– 33,3 % sunt absolvenți de școală generală;
– 6,40 % sunt fără studii.

Datele sugerează că, tinerii ce locuies c în stradă și parcuri, nu au capacitatea de a învăța,
suferind de un anumit retard intelectual:

– din rândul lor se recrutează cel mai mare procent de analfabeți;
– nici unul nu declară că ar fi urmat măcar o clasă de liceu;
– majoritatea sunt absolvenți de școală generală și școală profesională, forme de școlarizare
obligatorii pentru tinerii din astfel de instituții;
– dificultatea manifestată în a înțelege întrebările chestionarelor, evidențiază lipsa unei

pregătiri școlare elementare.

Intervievați în le gătură cu nivelul de instrucție, majoritatea afirmă că sunt absolvenți ai școlii
generale și profesionale, că sunt discriminați, pentru că provin „de la casa de copii” , ca urmare, nu -i
angajează nimeni. Slaba pregătire școlară și profesională este reflecta t de statutul ocupațional al
acestora (89,28 % declară că nu lucrează).

Din analiza efectuată rezultă că cele două categorii de tineri, cei ce trăiesc în apartamente
repartizate de primării și cei fără adăpost:

– au vârste diferite;
– au fost socializați în instituții de ocrotire a copilului, în perioade diferite, primii, cea mai

mare parte în perioada anterioară evenimentelor din Decembrie 1989.

Deosebirile menționate, ne determina să considerăm că cele două categorii de persoane
manifestă comportamente d iferite, deși datele culese atestă că, în privința comportamentului și
modului de integrare socio -profesională, există următoarele asemănări între cele două grupuri:

– subiecții au nivel de instrucție scăzut;
– nu sunt încadrați în muncă pe perioadă nedeterm inată;
– preferă să trăiască din activități ocazionale, din cerșit, furt și prostituție.

Din interviurile realizate cu specialiștii rezultă că ambele categorii sunt caracterizate de:

– un discernământ redus;
– incapacitate de implicare în activități ce soli cită eforturi susținute, înscrierea într -un program
strict de activitate;

235

– se simt bine în grup, se sprijină reciproc, duc o viață dezordonată, se hrănesc la întâmplare,
din ajutoarele oferite;

– nu se preocupă de propria sănătate, suferă de boli cu transmitere sexuală, întreținând astfel
de relații, fără nici o măsură de protecție;
– mulți sunt toxicomani;
– unii sunt suspectați de pedofilie.

Problema critică este cea a propriilor copii, majoritatea părăsindu -i în spitale, maternități, fără
a se inte resa de soarta lor, reproducând comportamentul propriilor părinți.

Cei ce -și îngrijesc copii în condiții de promiscuitate, privațiuni și responsabilitate redusă
pentru soarta lor, sunt cei mai periculoși, deoarece transmit propriilor copii valorile subcul turii
delincvente în care trăiesc, îndemnându -i să fure, să cerșească, să se asocieze cu persoanele, din
grupurile ce evaluează negativ normele și valorile culturii dominante.

Astfel, se continuă aceeași situație, în care copii din noua generație vor fi o sursă importantă de
perpetuare a fenomenului de devianță, delicvență, transmiterea acestui mod de viață, trai subuman și
subculturi, ce vor genera justiției române noi candidați pentru judecare și internare în penitenciare, dacă
societatea rămâne indifere ntă față de problemele acestui segment al socialului
și nu ia măsuri eficiente de eradicare.

Tinerii ce locuiesc în fundații creștine

Fundațiile ce se ocupă de integrarea socio -profesională a tinerilor instituționalizați, au selectat
exclusiv fete, mai e xpuse riscului de marginalizare și exploatare sexuală. Acestea își propun
cultivarea calităților individuale și valorificarea diferitelor oportunități, pentru calificarea și
socializarea asistaților sau asistatelor. Din interviurile aplicate, am reținut că fundațiile îi selectează
într-adevăr pe cei cu șanse reale de integrare, ce au avut rezultate școlare bune, și -au

însușit valorile culturii dominante la un nivel corespunzător.

Datele analizate reliefează că tinerii din fundații au un nivel de instrucți e relativ ridicat, cea
mai mare parte a lor sunt încadrați în muncă, pe perioadă nedeterminată. Este important de
menționat, faptul că în fundații nu există nici o persoană analfabetă, cei mai mulți, 52,57%,
declarând că sunt absolvenți de școală profesion ală și doar 14,2% absolvenți de școală generală.

Un procent însemnat (33,23%), comparativ cu cele două tipologii, au urmat liceul.

În strânsă legătură cu nivelul de instrucție se prezintă și statusul profesional al subiecților.
Majoritatea (78,26%), mult mai mult decât dublu, locuiesc în locuințe oferite de primării și

de șapte ori mai mult decât cei ce trăiesc în stradă, au locuri de muncă stabile.

Principalul motiv ce explică această situație, este, că sunt asistați în identificarea unui loc

236

de muncă, în relaționarea cu reprezentanții societăților comerciale, în demersul întocmirii actelor de
angajare și integrare concretă în colectivele de muncă.

Tinerii din centrele de plasament

Aceștia formează alt grup, ce a fost în atenția noastră. Confo rm prevederilor art. 50 -51 din

Legea nr. 272/2004 , există posibilitatea legală că tinerii ce au împlinit vârsta de 18 ani (cu
capacitatea de exercițiu deplină), să locuiască în centre de plasament, pentru a -și continua studiile la
zi, până la terminarea l or sau până la vârsta de 26 de ani. Din această categorie fac parte tinerii, ce
au absolvit liceul cu examen de bacalaureat și urmează cursurile unei facultăți.

Altă categorie e formată din tinerii, ce nu și -au terminat studiile obligatorii (10 clase), de și au
împlinit 18 ani, din diverse cauze:

– au fost înscriși la mai târziu, motivele fiind diferite, de la caz la caz;
– în momentul respectiv, copilul era în familia naturală, ce nu era interesată ca el să
frecventeze școala sau era deja în centrul de plasa ment, dar dezvoltarea și maturizarea
psihică nu i -au permis înscrierea la școală;

– au rămas repetenți, intenționat sau nu, au rămas corigenți o dată sau de mai multe ori,

strategie aleasă în mod deliberat, pentru a prelungi perioada instituționalizării.

Conform prevederilor legale menționate, în centru mai există o categorie de tineri, ce au
împlinit 18 ani, au finalizat studiile și rămân continuare, ca urmare a permisivității legii, ce îi
protejează încă doi ani, pentru facilitarea integrării în familie și societate.

În sprijinul tinerilor din centrele de plasament, ce au împlinit 18 ani sunt modificările din

Legea învățământului , ce permite celor ce termină anul III de școală profesională, să -și continue
studiile la zi, încă doi ani, după care se pot î nscrie la examenul de bacalaureat, cu condiția să fi
promovat examenul de capacitate. Indiferent care e statutul tânărului de peste 18 ani din centrul de
plasament, solicitarea de a rămâne în centru este generată de teama de a nu mai fi „ ocrotit”, teama
de ce-l așteaptă „ dincolo de porțile centrului ”. Unii tineri rămân, intenționat, corigenți sau se înscriu
la diverse specializări universitare (profitând de admiterea pe bază de dosar, fără examen de
admitere), încercând să -și prelungească perioada de prote cție a instituției.

Interviurile aplicate specialiștilor și răspunsurile subiecților au conturat o caracterizare a
tinerilor cu vârsta peste 18 ani, din centrele de plasament, următoarele trăsături de personalitate și
comportament fiind relevante:

– chiar dacă nu au fost elevi eminenți, nu au avut rezultate școlare din cele mai bune, au
manifestat o atitudine pozitivă față de școală și o dorința de a se implica în activitatea școlară mai
mare decât ceilalți de vârsta lor, din centru.

– relațiile interper sonale stabilite între tinerii din aceste categorii, nu sunt bazate pe

237

afectivitate sau prietenie.

Sunt solidari în situațiile ce impun ascunderea unor comportamente, ce încalcă regulile
stabilite în cadrul instituției, de teama sancțiunii ce s -ar răsfrânge asupra tuturor.

Solidaritatea membrilor grupului nu are la bază motive afective, ci unele raționale:

– foarte sugestive și diferențiate sunt preferințele băieților și fetelor privind colegul de cameră.
Conform regulamentului de organizare și funcț ionare, tinerii din centru au dreptul să aleagă grupul
din care să facă parte și colegul de cameră. În acest sens, specialiștii consemnează că băieții își aleg
colegii de cameră dintre băieții cei mai mici, refuzând parteneriatul colegilor de aceeași vârst ă sau
cu același statut și vârstă;

– fiecare tânăr are un grup de prieteni, recrutați dintre cei mai mici, cu care locuiește în aceeași
cameră, relațiile primordiale stabilite între ei, fiind întrajutorarea. Probabil că, tocmai dorința de
afirmare ca lider al grupului, ca persoană cu autoritatea cea mai mare în grup, este motivul principal
al opțiunii, în alegerea colegilor de cameră. Astfel, sunt evitate rivalitățile, cu toate contradicțiile și
luptele, pe care le -ar implica afirmarea liderului informal, în cadrul grupului constituit din „egali”;

– tinerii din centrele de plasament cu vârste peste 18 ani, în cea mai mare parte, au pe cineva

din instituțiile respective sau din afara acestora (uneori din străinătate), care îi sprijină, consiliază, le
oferă ban i, hrană sau alt gen de ajutor, în funcție de situație.

Majoritatea au beneficiat de sprijinul unor „ persoane semnificative”, ce le -au oferit modele
pozitive de comportament, luându -i în vacanțe sau la sfârșit de săptămână, în propriile lor familii,
norma le din punct de vedere al comportamentului familial și social. Cu siguranță, că unul din
factorii explicativi ai „ reușitei” în integrarea socială a tinerilor din această categorie, îl reprezintă
modelul pozitiv de conduită cu care, au avut oportunitatea, s ă intre în contact. Totuși, nu se poate
face abstracție de rolul individului, ce are posibilitatea, să aleagă între cele două grupuri ce
evoluează liber.

238

6.4. Concluzii la capitolul 6

Prevenirea terțiară (postdelictum) se realizea ză, prin aplicarea sancțiunilor penale, conform
legii penale, în funcție de gradul de pericol social al faptei, comportamentul infractorului înainte de
săvârșirea faptei și alte circumstanțe.

Prin aplicarea sancțiunii, în principal, se urmăresc următoarel e obiective:

– intimidarea celor tentați să comite acte antisociale;
– îndreptarea delincventului;
– împiedicarea recidivei;
– reinstaurare ordinii de drept etc.

Executarea sancțiunilor educative sau sancțiunilor penale se realizează în instituții specializat e
ale statului (centre de reeducare pentru minori, penitenciare), ce presupune izolarea individului de
comunitatea din care face parte și încadrarea într -un program de resocializare.

Din demersul nostru privind acest aspect, rezultă că tratamentul și măsu rile de socializare din
aceste instituții au rolul de a corija tânărul aflat în această situație.

Tortura, bătăile, abuzurile colegilor de detenție, abuzurile personalului instituției și tainele
meseriei de ,, hoț”, învățate de la ,, profesioniștii ” încarce rați, fac din tânăr un potențial ,, chiriaș” al
penitenciarului.

Sentimentul de neîncredere cu care este primit după eliberare, în societate, lipsa mijloacelor de
existență, unui loc de muncă, conduc, în cele din urmă, la comiterea de noi acte infracțional e, de
regulă, înșelătorii, furturi, tâlhării etc., ce au ca efecte juridice, tragerea la răspundere penală a
individului și revenirea în mediul carceral.

Penitenciarele sunt aglomerate, oferă condiții improprii executării pedepselor și tratament
penitenci ar inadecvat, abuziv, dăunător individului încarcerat, în particular și societății, în general.
Cu toate măsurile și restricțiile luate de administrațiile penitenciarelor, corupția și drogurile sunt
prezente în aceste locuri, părtași fiind o parte a person alului de pază și alți factori responsabili. În
locurile de detenție funcționează legea tăcerii, cel care sesizează abuzuri sau alte nereguli este aspru
pedepsit de colegii de detenție, sub ochii îngăduitori ai gardienilor, în unele cazuri chiar de aceștia .

Dacă victima, în stare gravă, ajunge într -o unitate spitalicească, atunci sunt sesizate autoritățile
statului, pentru efectuarea cercetărilor și tragerea la răspundere a celor vinovați.

Teoria, legislația penală și necesitățile practice au condus, la l uarea unor măsuri și sancțiuni
neprivative de libertate, în cazul executării unei pedepse a închisorii pe durată scurtă, a infractorilor
primari, nepericuloși, ce au comis infracțiuni ușoare sau dacă se apreciază că este

239

mai eficientă nedispunerea un or astfel de măsuri.

Aplicarea măsurilor și sancțiunilor comunitare poate conduce la rezultate mai bune, dacă
condamnatul respectă obligațiile impuse de instanță, are un comportament conform obligațiilor
impuse de instanța de judecată, nu comite, cu inten ție, alte fapte penale în perioada pedepsei
neprivative de libertate.

Aceste măsuri și sancțiuni comunitare sunt benefice, la nivel individual și macrosocial, din
următoarele considerente:

– deficiențele din sistemul penitenciar, privind derularea procesul ui de resocializare;
– influențele negative ale mediului carceral, îndeosebi asupra infractorilor primari;
– post-condamnatul este primit cu neîncredere, în societate;
– costurilor ridicate ale procesului de resocializare a infractorului, din mediul carceral.
Serviciul de probațiune (serviciile de reintegrare și supraveghere), deși face parte din

sistemele moderne de drept, la noi s -a înființat cu întârziere, datorită reținerii autorităților, ce au
invocat lipsa fondurilor.

Asistența socială este principalul mecanism, prin care societatea intervine, pentru a preveni,
limita sau înlătura efectele negative ale evenimentelor ce se produc asupra persoanelor sau
grupurilor de persoane, mai mult sau mai puțin vulnerabile. Obiectivul principal al protecției sociale
îl constituie diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor riscuri asupra mediului și nivelului de trai
al unor segmente ale populației.

Principalele categorii de persoane identificate, ca posibile grupuri țintă ale sistemelor de
servicii sociale, sunt r eprezentate de copii, tinerii în dificultate, delincvenții juvenili, persoanele cu
dizabilități, persoanele vârstnice, persoanele dependente de consumul de droguri, alcool sau alte
substanțe toxice, victimele violenței în familie, persoanele și familiile f ără venituri, unele categorii,
de genul refugiaților, imigranților, populația romă, condamnați și deținuți perioade îndelungate, s.a.
Alături de sistemul de prestații sociale, sistemul de servicii sociale a fost creat ca formă de suport
activ și sprijin pr ofesionalizat pentru individul, familia și comunitatea, aflat în dificultate. Serviciile
sociale, prestațiile sociale și sistemele de securitate socială intervin, pentru soluționarea unor
probleme, potențial generatoare de excluziune socială.

În activitat ea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere s -au constat ca motive ale
eficienței parțiale a prestației acestor servicii, ce nu se ridică la nivelul scontat:

– lipsa comunicării și colaborării între organele judiciare, autoritățile locale, alte in stituții ale
statului și serviciile de reintegrare socială și supraveghere;
– lipsa resurselor financiare.

Alături de alte cauze sociale și alți factori criminogeni, ineficiența acestor servicii, datorate

240

unor cauze subiective și obiective, explică n arcomania, alcoolismul, prezența și traiul multor tineri
în canale, pe stradă, prezența prostituatelor, cerșetorilor etc.

Unii dintre tinerii post -instituționalizați au avut șansa de a fi preluați de fundații creștine și
organizații neguvernamentale, unde li s-au oferit condiții corespunzătoare de locuit, posibilitatea
continuării studiilor, obținerea unor locuri de muncă etc.

În concluzie, se impune evidențierea faptului că implementarea măsurilor de reintegrare
socială este îngreunată de lipsa fondurilo r cauzată de criza economică, lipsa de preocupare în
întocmirea de programe și proiecte de accesare a fondurilor europene, finanțarea programelor de
reintegrare și reinserție socială.

241

CONCLUZII GENE RALE ȘI RECOMANDĂRI

În urma demersul nostru științific, am ajuns la următoarele

CONCLUZII

Prevenirea criminalității a constituit o preocupare a oamenilor, ce poate fi pusă pe seama
aplicării primei pedepse din lume.

Ca fenomen social, criminalitat ea a apărut odată cu formarea comunității arhaice. Importanța
prevenirii criminalității a fost evidențiată, în antichitate, de marii filosofi Socrate,
Platon și Aristotel.

Evident, săvârșirea unei fapte penale aduce atingere unor importante valori sociale ca viața,
proprietatea, demnitatea și sănătatea persoanei, siguranța națională, altor drepturi și libertăți ale
omului, prin urmare, autoritățile timpurilor au căutat diverse soluții de prevenire și combatere a
criminalității. Astfel, s -a ajuns la elabora rea de strategii și programe în domeniul prevenirii și
combaterii criminalității, ce vizează prevenirea socială, prevenirea situațională și prevenire terțiară a
criminalității.

Prevenirea socială constă într -un ansamblu de măsuri de ordin educativ, social , economic și
legislativ, ce vizează întărirea rolului familiei, școlii și altor instituții, în crearea condițiilor de viață,
instruire și afirmare a tineretului, care să conducă la reducerea și combaterea faptelor antisociale în
rândul tineretului.

Preve nirea situațională se materializează în luarea unor măsuri de cetățeni, comunitate și
instituțiile abilitate ale statului, privind protecția cetățeanului și bunurilor sale, proprietății publice,
ordinii și liniștii publice. Acestea constau în asigurarea lo cuințelor cu încuietori, lacăte, dispozitive
de alarmă, iluminare, intensificarea activităților patrulelor polițienești, controlul accesului în clădiri
etc.

Prevenirea terțiară constituie un proces, ce se circumscrie între comiterea infracțiunii de
infrac tor, resocializare și reintegrarea socială a acestuia. Cu toate măsurile luate, la nivel
macrosocial și comunitar, vulnerabilitatea tinerilor este accentuată de o serie de factori agravanți, ce
reprezintă factori de risc, din care menționăm: zone cu dezvol tare economică scăzută, calitatea vieții
și sărăcia generalizată. Șomajul afectează negativ procesul de inserție profesională.

Nivelul și gradul scăzut de instrucție și educație reduc șansa tinerilor de a se adapta cerințelor,
tot mai diversificate, ale p ieței forței de muncă.

Creșterea alarmantă a criminalității se datorează disfuncțiilor economice, sociale,

242

dezorganizării vieții familiale, eșecurilor în viața profesională și personală, ineficienței activității
instituțiilor abilitate în asigurarea unui cadru social -juridic adecvat, eficient și combativ.

Prostituția și proxenetismul sunt forme specifice de delincvență, ce vizează, în special, tinerele
fete. Traficul și consumul de droguri au trend ascendent, cu tendință scăderii vârstei de debut și
răspândirii drogurilor tari.

Corupția a prins teren, se dezvoltă comportamentul corupt în toate mediile și la toate
nivelurile, este la ,,modă” . De asemenea, factorii de risc sunt mai accentuați, la următoarele
categorii sau microgrupuri:

– săracii: provi n din zone slab dezvoltate economic și social, din familii sărace, ce trăiesc la
limită de subzistență;

– tinerii din mediul rural: nu au pământ și nu au unde să se angajeze, din cauza nivelului

scăzut de instruire și educație;

– șomerii: au înregistrat eșe curi în efortul de inserție profesională și nu au perspective de
recalificare, policalificare pentru încadrare;

– o parte din tinerele femei: sunt victime ale ,,industriei sexului” ;
– tinerii cu nivel scăzut de școlarizare: nu -și pot găsi loc de muncă decât rar și foarte greu, deci
,,lucrează la negru”;

– tinerii proveniți din instituțiile de asistență socială: sunt expuși vagabondajului, șomajului și
delicvenței, deseori sunt victime ale criminalității, proxenetismului, prostituției, pedofiliei,
consumului de droguri etc., nu au locuință, familie și mijloace proprii de subzistență;

– tinerii dotați și supradotați: întâmpină greutăți materiale și sociale, sunt racolați de firme și
institute de cercetări străine sau pleacă în străinătate, în căutarea unui loc de muncă.

Pentru eficientizarea activității de prevenire a criminalității în rândul tineretului, este nevoie de
regândirea unei noi politici social -economice, educative și conlucrarea tuturor instituțiilor,
comunității, cetățenilor, altor factori de decizie și execuție.

În acest sens, facem următoarele

RECOMANDĂRI

Intervenții la nivel individual vizează :

– identificarea timpurie a elevilor cu potențial violent, cauzelor ce determină manifestări de
delincvență a acestora și implicarea familiei, biseric ii, școlii, altor instituții de socializare și
resocializare, personalului specializat (consilieri școlari, psihologi, asistenți sociali, mediatori).

243

– elaborarea și derularea unor programe de asistență individualizată, pentru tinerii implicați

(autori sau victime) în cazuri de violență, prin care să se urmărească:

– conștientizarea consecințelor actelor de violență asupra propriei persoane și celorlalte
persoane (părinți, cadre, didactice, prieteni, etc.);

– prevenirea apariției dispozițiilor afecti ve negative (resentimentul, suspiciunea, ostilitatea
etc.) ș.a.

Intervențiile, la nivel relațional, presupun:

– informarea părinților, privind serviciile oferite de școală sau altă instituție socială, pentru a
preveni delincvența și ameliora relațiile pă rinți-copii (consiliere, mediere, asistență psihologică;

– implicarea în acest tip de activități a personalului specializat (consilieri școlari, psihologi,
polițiști de proximitate);

– inițierea unor programe destinate părinților, centrate pe informarea, con știentizarea,
formarea și implicarea în rezolvarea dificultăților de adaptare a tinerilor la mediul și diferitele

aspecte ale delincvenței (forme, cauze, modalități de prevenire, parteneri);

– inițierea unor programe, care să răspundă situațiilor specifi ce instituției școlare

(identificarea riscurilor, în contextul actual al școlii, a actorilor cu potențial violent sau risc de a
deveni victimă), cu implicarea activă a elevilor, ca actori și parteneri -cheie;

– transformarea regulamentului de ordine inter ioară, specific școlii, din instrument formal, în
mijloc real de prevenire, care să prevadă atribuții și responsabilități precise.

Intervențiile, la nivel curricular , sunt recomandabile pentru:

– dezbaterea, în orele de consiliere și orientare, a situați ilor de violență derulate în școală sau
vecinătatea acesteia și încurajarea exprimării opiniei elevilor, privind aceste cazuri și posibile
modalități de soluționare;

– organizarea de programe de informare a elevilor, privind modalitățile adecvate de gesti onare
a unor situații concrete de violență, centrate pe dezvoltarea unor competențe de autocontrol,
negociere a conflictelor, comunicare, mijloace de autoapărare.

La nivel comunitar recomandăm:

– instituirea unor programe de sensibilizare a comunității l ocale, privind fenomenul de
delincvență și prevenire a acestuia (inspectorate școlare, poliție, autorități locale, ONG);

– dezvoltarea de parteneriate (școală poliție, poliție comunitară, jandarmerie, autorități locale,
ONG -uri privind prevenirea criminal ității, în rândul tineretului;

– derularea unor programe de asistență socială cu caracter preventiv și suport, de Biserică,
până la depășirea situației de criză și evitarea instituționalizării;

244

– construirea unor așezăminte sociale pentru tinerii cu comportamente deviante corijabile, de
Biserică, în scopul prevenirii delicvenței juvenile și abandonului școlar.

– instalarea în școli a unor sisteme de alarmare ( butoane de pancă ) a organelor de ordin e (
poliția locală, societăți de pază și interve nție) în cazul producerii unor violențe în școli

La nivel social este recomandabil:

– susținerea procesului de îmbunătățire a nivelului de trai al populației, prin sporirea reală a
salariilor, veniturilor și protejarea veniturilor populației împotriva in flației, prin crearea nivelului
salariilor, pensiilor și altor categorii de venituri;

– promovarea unor programe de acțiuni și măsuri, pentru funcționarea mai bună a pieței de
muncă, în vederea creării de noi locuri de muncă;

– organizarea de campanii social e, utilizând diferite canale de comunicare publică, în scopul
prevenirii criminalității în rândul tineretului (Ministerul de Interne, Ministerul Educației, alte
instituții pentru protecția copilului, ONG -uri);

– introducerea unor reglementări menite să prot ejeze mai eficient victimele violenței

familiale cum ar fi interzicerea prezenței agresorului de a se afla pe strada unde locuiește,

învață sau muncește victima sau pe traseul pe care îl parcurge frecvent victima la locul de mună,
școală ,piață etc.

– crearea unui cadru juridic și instituțional care să reglementeze institutia reeducării prin
muncă și educație a tinerilor delincvenți, pentrua fi feriți pe cât posibil de mediul carceral, unde
trebuie închiși numai acei infractori recidiviști, care prezintă pericol pentru ordinea publică și
comunitate.

– intruducerea unor sancțiuni contravenționale cum ar fi o amendă substanțială, împotriva
celor care apelează la serviciile prostituatelor, astfel încât să inhibe dorința acestora de a apela la
astfel de serv icii;

– sistemul de sancționare, tratament și resocializare a tinerilor delincvenți, trebuie să aibă ca
finalitate, realizarea protecției și apărării sociale, prevenirea comiterii de noi delicte și reintegrarea
socială a tinerilor, condamnați la diferite pedepse.

Sistemul penitenciar va trebui să aibă în vedere:

– schimbarea mentalității că asistarea condamnaților internați în penitenciare se rezumă doar
la activități de supraveghere și control;

– angajarea unui personal adecvat, ca psihiatri, medici gener aliști, psihologi, asistenți sociali,
consilieri juridici, preoți, etc

245

– elaborarea, de către specialiști, a unor programe educative, care să vizeze recuperarea
socială a tinerilor aflați în detenție, pregătirea reintegrării sociale a acestora și p revenirea săvârșirii
de noi acte antisociale.

Pentru reducerea consumului de droguri , a dependenței, riscurilor medicale și sociale
trebuie avute în vedere dezvoltarea și îmbunătățirea unui sistem de reducere a cererii, eficient și
integrat, bazat pe rezu ltate științifice, cu luarea în considerare a tuturor problemelor sociale și
medicale.

246

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI

1. Althusser Louis, Sisteme de învățământ și societatea în Fred Mahler (coord.),
Sociolo gia educației și învățământului.

2. Ancel, M., La defence sociale nouvelle, Paris, 1954, Editura PUF, 231 p.
3. Andrews, D.A, The Psychology of Criminal Conduct, Anderson, Cincinati, 1994, 270
p.
4.
5. Anthony Abela, Transmitting Values in European Malta, Rome: Malta Jesuit
Publications & Pontifical Gregorian University, 1991, 365 p.

6. Anthoni Vass, Alternative to Prissons, Punishent, London, age 1990, 430 p.
7.
8. Bailey, Frederick George, Numbuggery and manipulation: the art of leadership, Ithaco,
N. Y. Comell Uni versity Press, 1988, 429 p.

9. .

10.

11. Bowles S., Unequal Education and the Reproduction of the Social Divizions of Labor,
1972, 430 p.

12. Bourguinon O, Rallu J. L., Thery I., Du divorce et des enfants, Paris, P.U.F, 1985, 469
p.
13. Boudon Raymond, Dicționar d e Sociologie, Buc., Ed. Univers Enciclopedic, 1996,
341p.
14. Boudon T., Tratat de sociologie, București, Editura Humanitas, 1997, 750 p.
15. Bourdieu Pierre, Passeron Jean -Claude, Les heritiers, les etitudiants et la culture, Les
Editions de Minuit, Paris, 197 0, 230 p.

16. Braitwaite, John. Crime, Shame, and reintegration, Cambridge University Press, New
York, 1989, 230 p
17. Brimo Alberto, Les metodes des scences sociale, Paris, Ed. Mont Crestein, 1972, 569
p.
18. Editura Phobos, 2003, 590 p.
19. Pinguin Book, 2008, 510 p.
20. Cazacu A., Sociologia Educației, București, Editura Hyperion XXI, 1992, 234 p.
21. Carbonner Jean, Sociologie juridique, Paris, Armond Colin, 1972, 328 p.

22. Cloward Richard A. And Ohlin Lloyd E., Delinguency and Opportunity, New York;
Free Press, 1999, 367 p.

23. Cochinescu Corina, Șomajul – anxietatea și frustrația la persoanele șomere, Iași,
Editura
24. Lumen, 2005, 167 p.
25. Coleman Linda, Kay Paul, Prototype semantics. Language, the English word, 1981,
215p
26. Conklin, J. E., Criminology, Macmillan, New York , 1956, 234 p.
27. Humanitas, ed. a II -a, 2000, 212 p.
28. Dessete J. M., Sociologie du crime, Paris, PUF, 1982,473 p.
29. DeFleur M.L., S. Ball -Rokeach, Teorii ale comunicării de masa, Paris, PUF, 1978, 325
p.

30. Științifică și Enciclopedică, 1976, 342 p.

31. Durkheim Emile, L’education morale, Paris, PUF, 1963, 231 p.
32. Durkheim Emile, Le suicide étude sociologique, Paris, F. Alcans, 1987, 328 p.
33. Durkheim Emile, Suicide, A study in Sociology London, Routhledge and Kegan
P,1987,412 p

34. Durning P., Education fa miliale, Acteurs, processus et enjeus, Paris, P.U.F, 1995, 234
p.
35. Durnind P, Education familiale. Un panorama des recherches international, Vigneux,
Matrice, 1988, 342 p.

36. Epstein J.L., Enforcing Norms: When the Law Gets in the Way, 1985, 377 p.

37. Epstein J.L., School and Family Partnerships, in D.G. Unger and M.B. Sussman (eds)
Families community setting: in Interdisciplinary perspectives, New -York, Haworth
Press, 1990, 238 p.

38. Etioni Amitai, Stigler și Becker, New York, De Gustibus non est Disputandum, 19 96,
789 p.

39. Etioni Amitai, A comparative Analysis Complex Organizations, Free Press, Glencol,
1961, 678 p.

40. Etioni Amitai, The New Golden Rule, Basic Books, 1996, 432 p.
41. Evans David Y., Left realism and the spatial study of crime, in David Y. Evans et al,
Crime Policing and Place, Essays in Environment Criminology, Routledge, London,
1997, 438 p.

42. Farrington David and John Gurin, Aggression and Dangerousess Wiley, 1997, 321 p.
43. Ferrari Vincenzo, Funzioni del dirito, Soggio Critico ricostructivo, Bori, 198 7, 344 p.
44. Ferri E., Sociologie criminale, traducere din franceză, Paris, PUF, 1983, 238 p.
45. Fiske, John, John Hartley, Reading Television, London, Routhledge, 1999, 245 p.
46. Flowers, Ronald Barri, Women and Criminality The Woman as Victim, London,
Offender and Practitroner Zork Greenwood Press, 2001, 399 p.

47. ,
48. Ed. Humanitas, 1997, 334 p.
49. Garraud, R., Traite theorique et practique du droit penal francais, Paris, 1913, vol. I,
ediția 3. PUF, 1950, 367 p.

50. Garofalo, R., La criminologie, cinquieme edition entirement refondue et augumente,
Felix Alca editeur, Paris, 1905, 350 p.

51. Gassin R, Criminologie, ediția a 3 -a, Paris, Dalloz, 1988, 233 p.
52. Gassin, R., Criminologie, deuxieme edition, Galloz, 1990, 359 p.
53. Gelles I. Richard, Straus A. Murray, Steinnmetz K. Suzanne, Violence in the American
Family, New York, Garden City, Doubleday, 1978, 390 p.

54. Gelles, R., Family Violence, Springer Publishind Company, New York, 1989, 370 p.
55. Giorgio Del Vecchio, Philosophie du Droit, Paris, Dalloz, 1953, 327 p.
56. Gibbs, P. J., Martin, T. W., Status integration and suicide, Eugene, University of
Oregon Press, 1964, 344 p.

57. Gladchi Gh., Victimologie criminologică, probleme teoretice, metodologice și
aplicative (teza de doctorat), Chișinău, 2005, 160 p.

58.
59. Gossop M, Grout M, Preventing și Controling Drug Abuse, WHO, Geneva, 1990, 233
p.
60. Gould, J.W., Kolb L., A dictionary of the social science, New York, The Mac Millan
Company, 1964, 238 p.

61. Guyau I. M., Lexique des sciences sociales, Paris, Dalloz, 1991, 455 p.
62. Protecția europeană a drepturilor omului, Editura,
63.
64. Habermans, Jürgen, The theory of comunictive Action, vol. I., Reason and
Rationalisation of Society, London, Heineman, 1984, 344 p.

65. Hart, H.L.A., Conceptul de drept, Chișinău, Editura Sigma, 1999, 398 p.
66. Hatos Adrian, Sociologia educației, Iași, Editura Polirom, 2003, 380 p.
67. Henri Ross, Perspective son the social Order, Ridings in Sociology, New York, M.C.
Graw -Hill Book Company, 1968, 367 p.

68. .
69. Hirschi T., Causes of delinquency, Berkeley, Paris, Universit y of California, 1966, 356
p.
70. Hirsh, Adam, From Pillory to Penitentiary. The Rise of Criminal Incarceration in early
Massachusett's in Michigan Law review 80, 1982, 544 p.

71. Horowitz Luis, Professing sociology studies, in the Cycle of Social Sciences, Chic ago,
Aldine Publishing Company, 1990, 378 p.

72. C. H. Beck, 2006, 336 p.
73. Howard Raiffa, The art and science of negotiation, Cambridge, Mass: Harvard
University Press 1982, 387 p.

74. Human Lemert Edwin, Deviance, Social Problems and social control, Englewood
Cliffs, M.Y. Prentice -Hall, 2001, 539 p.

75. Kahan Dan, What do Alternative Sanctions Mean, in University of Chicago Law
Review 63, 1996, 245 p.

76. Klein H., Dependența de alcool. Consilierea familiei, Sibiu, Editura Hora, 1999, 179 p.
77. Kohler A., Deutsche Strafrecht (drept penal), Leipzig, 1917, 217 p.
78. Kormen A., Crime victims, An introduction to victomology, California, Brooks, Cole
Publishing Company, Pacific Grave 1990, 355 p.

79. Lewis, Alain., The Psychology of Taxation, St.Martin's Press, New York, 1982, 341 p.
80. Liska Allen E., Social Theory and Social Structure, Free press, New York, 1968, 367
p.
81. Lowery, Shearon A., Melvin L. DeFleur, Milestones in Mass Communication
Research. Media Effects, 3 edition, Longman Publishers USA, 1995 , 360 p.

82. Editura Lumina Lex, 2002, 215 p.

84. Nobert Elias, The civilizing process, vol. I și II, Oxford, University Press, 1978, 376 p.

85. Normandeau, A., Methodologie de la criminologie, Montreal, PUM, 1975, 320 p.

86. Lex, 20 10, 471 p.

87. Rokeack, M, The Nature of Human Values, New -York, Free Press, 1973, 397 p.

88. Ross, R.R., Fabiano, E.A, Time to Think, SUA, Tennesse, Institute o f Social and Arts, 1985,
436 p.

89.
90. Roy Maria, The Abusive Pa rtner. An Analysis of Domestic Battering, New -York, Van Nostrand
Reinhold Company, 1982, 298 p.

91.

92. Terra Nostra, 2010, 259 p.

93. Salvador Juan, Sociologie des genres de vie, Paris, Presses Universitaires de France, 1991, 439
p.

94. Sampson R.J., Simpson, R.J. Crime in cities: the effects of formal and informal social control,
Paris, Editura Dalozz, 1967, 320 p.

95. Saxton L., The Individual, Mariage Family, Sevent, Edition Belmont Wadsworth, 1990,

96. Schmidt Leigh Eric, Consumer Rites: The Bu ying and Selling of American Holidays,
Princenton University, 1974, 324 p.

97. Sellin Thorsten, Wolgang Marvin, The Measurement of Delinquency, New -York, Wiley, 1964,
235 p.
98. Singly Fr., Le couple et la familie, Paris, N atham, 1996, 235 p.

99. Shneidm an, S.E., Clasification of suicidal Phenomen, Deviance, New -York, Oxford University
Press, 1975, 359 p.

100. Sherman L.W, Policing crime. What Works, What Doesn’t, Washington, What’s

101. Promising 1984, 432 p.

102. Sherman Lawrence W., Three M odels of Organizational Coruption in Agencies of Social
Control, in Dallas H. Kely, Deviant Behavior, A text Reader in the sociology of Deviances, second
edition, New York, St. Martin's Press, 1984, 562 p.

103. Skogan W., Maxfield M., Coping with crime: I ndividual and neinghbordhood reactions,
Beverly Hills, C.A., Sage, 1981, 231 p.
104. Steinmetz K. Suzanne, Straus A. Murray, Violence in the Family, General introduction: Social
Myth and Social System in the Study of Intra -family Violence, Ed.Cit, 1980, 5 40p

105. Steinmetz S., Duty bound; Elder abuse and family care, New -York, Newbury Park. CA, 1998,
531 p.

106. Stoica Mihai Gheorghe, Concepții și teorii psihologice și psihosociale privind delincvența,

107. Arad, Editura Multimedia, 367 p.

108. Stahl, Paul H., Familia și școala, Contribuții la sociologia educației, București, Editura

109. Paideea, 2002, 167 p.

110. Szabo D., Les meseures de preventions sociale, criminologie en actions, Paris, Editura Dalozz,
1968, 327 p.

111. Szabo D., Criminologie et politique criminele, Bruxelles, Vrin PUM, 1978, 467 p.

112. Szepanscki I., Noțiuni elementare de sociologie, București, Ed. Științifică, 1972, 367 p.

113.. Sutherland Edwin, Principles of Criminology Chicago, Lippincolt, 1949, 563 p.

114. Sylvain de Coster, Hotyat, F., La Sociologie de l’education, Editions de l’Institut de Sociologie
de l’Universite Libre de Bruxelles, 1970, 487 p.

115.. Taylor Steve, Measuring Child abuse Sociology, Chicago, in American Sociological Review,
1940, 355 p.

116.. Thomas J. William, Znaniecki, Florian, Polish Peasant, Boston, in Europe and America, vol. V,
1940, 354 p.

117. Vass Anthoni A., Alternative to Prissons, Punishent, London, Custody and the Community,
1990, 245 p.

118. Waller V., The Sociology of Teanching, London, Rothledge, 1961, 466 p.

119. Weber M., Raționalizarea Educației și Pregătirii, (The Rationalisation of Educațion and

120. Training), Editura Dalloz, 1957, 370 p.

121. Welles J., Crime and Unemployement London, Employment Policy Institute, 1954, 322p.

122. Wrigtsman S.L., Psihology and the Legal System, California, Broks/Cole/Publishing Company
Montery, 1987, 313 p.

i. Alte surse

123. 266 Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007.

124. Recomandarea nr. R (87) 21 a Consiliului de Minișt ri ai Statelor membre ale Unuinii Europene
privind asistența victimelor și prevenirea victimizării din 17 septembrie 1987.

125. Recomandarea (2002) 5 a Comitetului Miniștrilor, către statele membre referitoare la protecția
femeilor împotriva violenței.

126. Recomandarea nr.R (1998) 21 privind mas -media și promovarea unei culturi a toleranței,
adoptată de Consiliul de Miniștri al statelor membre ale Uniunii Europene.

127. Recomandarea 1531 (2001) a Adunării Parlamentare a C.E. privind securitatea și preve nirea
criminalității în orașe și crearea unui observator european.

128. Recomandarea R 135 (2003) privind prevenirea și combaterea violenței în școală, adoptată la
Congresul Autorităților Locale și Regionale în Europa.

129. Constituția Moldovei.

130. Codul penal al Moldovei.

131. Hotărârea Guvernului nr.

132. Hotărârea Guvernului nr.

133. Legea nr. ? privind traficul de persoane.

134. Legea nr. privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

135. Hotărârea Guvernului nr. privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și
combaterea traficului de copii.

136. Hotărârea Guvernului privind aprobarea Planului național de acțiune pentru prevenirea și
combaterea abuzului sexual asupra copilului și exploatării sexuale a copiilor î n scopuri comerciale .

137. Traficului de Persoane, modificată și completată de HG nr.

138. Mintz Robert, Judge Turns Confessing into a Religios Experience, în Național Law

139. Journal, 6 februarie 1984, p. 47.
140. Ursula Dibble, Muray Straus, Some s ocial structure Determinants of Inconsistency between
Attitudes and Behavoir, The Case of Family violence, în Journal of Marriage and the Family, nr. 42
(February), 1980, pp. 70 -79.

141. Ziarul, Adevarul,

142. Ziarul Adevarul,

143. Durning, P., Educ ation familiale, în F. Champy și Eteve; Dictionare enciclopedique de
leducation et de formation, Paris, Nathajm, pp.331 -334.

144. Plano. C., Dicționar de analiză politică, București, Editura Ecce homo,1993.

CONTRIBUȚII

în reviste

145. Adam Hirsh, From Pillory to Penitentiary, The Rise of Criminal Incarceration in Early

146. Massachusetts, în M ichigan Law Review, 1982, p

147. Bulai C., Șt iința politicii penale, S.C.J, nr. 1/1972, p. 71.

148. Cloward Sentenc, Richard A., Lloyd, Ohlin E. Delinguency and Opportunity New -York, Crime
and Punishement: Shame Gains Popularity, in New York Times, 16 ian. 1997, sect.
149. A, p. 1 (apud „Sentencing to a Dose of Shame”, in CO Reseacher, 1997, p. 252.

150. Collar Criminality, Chicago, in American Sociological Review, 1940, 459 p.

151. Cooter Robert D., Recenzie la Against Legal Centrism de Robert C.Ellickson, in California Law
review 81, 1993, p. 3.

152. Cunnigham A., Jafe P.G., Dick T., ș.a., Theory -derived Explanations of Male Violence Aganist
Female Parteners: Literature Update and Related Implications For Treatment and Evaluation, London
Curt Clinic, 1998, pp. 245 -380.

153. Dutton, D.G., Star zomski, Personality Predictors of the Powe and Control Whell, Journal Of
Interpersonal Violence, nr. 12 (1), pp.70 -82, Jornals.html, 1997.

154. Furstenberg F., Fear of crime and its effect on citizen behavio, Biderman A., Ed. Crime and
Justice, Justice I nstitute, New York, pp. 52 -65.

155. Gassin R., La criminologie et de tendances modernes de la politique represive, Revue de
science criminelle et de droit penal compare, no. 2/1981, p. 266.

156. Gheorghiu A., Studii psihosociologice privind mediul penite nciar, B uletinul Penitenciarelor,
1982.

157. Glaser Daniel, Solutions de rechange a l’incarceration, in Revue Internationale de Politique
Criminelle, no.36/1980, Nations Unies, New -York, 1983.

158. Gramatica F., La politique de defence sociale devant le s aspects nouveaux de la delincquance,
in Revue de science criminelle et de droit penal compare, nr. 2/1972, p. 633.

159. Guilon I., La criminologie preventiv, 1941, în revista Prison et prisonniers, p. 604.

160. Hoffman Jan, Crime and Punishement: Shame Gains Popularity, in New York Times, 16
ianuarie 1997, secțiunea A, p.1, 21 martie 1997, p.2

161. Hughes Gordon, Taking crime seriosly, A critical analysis of New Left Realism, Sociology
Review 1997, p. 6.

162. Karp David, The Judicial and Judicios Use of Shame Penalties, in Crime and Delinquency 44,
nr. 2, aprilie, 1998, p.12.

163. Lazarsfeld, F. Stanton ,What Do We Really Want to Know about Daytime Serials, publicat in
Radio Res, 1954, p. 45.

164. Massaro Toni, Shame Culture and American Criminal Law , in Michigan Law Review 89/1991,
p. 45.

165. McAdams Richard, The Origin, Developement, and Regulation of Norms, in Michigan Law
Review 96, 1997, p. 5.

166. Mitrofan M., Noi puncte de vedere privind etiologia psihosocială a devianței la femei,

167. Buletinul penitenciarelor nr. 3/1985, p. 5.

168. Mărginean I., Calitatea Vieții în România, Buc., Calitatea Vieții nr. 3, p.12 și nr. 4, p.13.

169. Meares Tracey, Kahan Dan, Law and (Norms of) Order in the Inner City, London, in Lew &
Society Review no. 32/ 1998, p. 21, p 25.

170. Meares Tracey, Drugs: It s.a.Question of Connections, London, in Valparaiso University Law
review no.31/1997, p 13.

171. Mendelsohn B., La victimologie et les besoins de la societe actuale, in Sociological abstracts,
supl. no. 38/ 1973, p. 5.

172. Miron L., La cause des efants -sous divorce -Le point de vue d’une psychologue cliniciene, in
R.B.-Dandurand (dir.). Cupleus et parents des annes quatrevingt, Institut Quebecois de
173. la Recherche sur la Culture, pp. 209 -232.

174. Petcu M., Sursele de influențare a agresivității delincvente, în „Fiat Justiția”,

1. în lucrări științifice

2. în materialele simpozioanelor și conferințelor

ANEXE

Anexa 1: ANCHETA ȘCOLARĂ

Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare al tinerilor de vârstă
școlară și prevenirea violenței.

CHESTIONAR ADRESAT ELEVILOR

Stimate domn (doamnă), mă numesc ––––– și cercete z studiu sociologic, privind
evaluarea factorilor generatori de acte antisociale și modalitățile de prevenire în rândul
tineretului de vârstă școlară. Chestionarul este anonim. Vă rugăm, să răspundeți sin cer la toate
întrebările. Vă mulțumim, anticipat, pentru colaborare.
– Din ce mediu (familie) proveniți ?

– Biparentală : 88,0%;
– Monoparentală : 10 %;
– din instituții de plasament. : 2 %.

– Câți copii sunteți la părinți ?

– 1 copil : 24 %;
– 2 cop ii : 35,5 %;
– 3 copii : 25,5 %;
– 4 copii sau mai mulți : 13 %;
– Nu știu : 2 %.

– Ce studii au părinții ?

– studii superioare : 9,5 %;
– studii postliceale sau de maiștri : 25,5%;
– studii liceale : 37,4 %;
– 8 clase și mai puțin : 27,5 %.

– Ce ocupație au părinții ?

– profesor, medic, inginer, etc. : 9,5 %;
– Funcționar : 16,6 %;
– Muncitor : 18 %;
– Șomer : 30 %;
– Țăran : 9,2%;
– pensionar de invaliditate : 10 %;
– alte ocupații : 5,6;

– fără ocupație : 1,1 %.

– În familie sunt neînțelegeri ?

– Nu sunt : 11 %;
– Des : 15 %;
– foarte des : 16,7 %;
– Rar : 34,5 %;
– Uneori 14%;
– Nu știu / nu răspund : 8,8%.

– Aceste neînțelegeri au degenerat în acte violente ?

– Da : 27,5 %;
– Nu : 50, 5 %;
– Nu știu / nu răspu nd : 22 %.

– Părinții au recurs la acte violente împotriva dvs. ?

– foarte des : 7,1 %;
– Des : 3,5 %;
– Rar : 23,3 %;
– foarte rar : 30 %;
– Niciodată : 23,5 %;
– Nu știu / nu răspund : 12,6 %.

– Care părinte s -a manifestat violent ?

– Tata : 80 %;
– Mama : 7,4 %;
– Nu știu / nu răspund : 12,6 %.

– Care a fost cauza manifestării violente a părintelui ?

– consumul exagerat de alcool : 80%;
– vina comună, a mea și a părintelui : 7,2 %;
– Nu știu / nu răspund : 12,8%.
10. Sunt forme de violență în școală ?

Felul răspunsului % din total
răspunsuri
Confirmare 79,0 %

Infirmare 13,0 %

Nu știu / Nu răspund 8,0 %

11. Ce elevi comit mai multe acte de indisciplină, fetele sau băieții ?

Felul răspunsului % din total
răspunsuri
Fete 15,0 %

Băieți 85,0 %

12. Față de cine se comit acte de violență ?

Felul răspunsului % din total
răspunsuri
Elevi – față de elevi 77,0 %

Elevi – față de profesori 20,0 %

Profesori – față de elevi 3,0 %

13. Care sunt, în opinia dvs., cele mai frecvente manifestări de indisciplină ?

Forme de indisciplină % din total
răspunsuri
Insulte privind apartenența etnică 5,0 %

Insulte privind apartenența la diferite relig ii și confesiuni religioase 5,0 %

Insulte prind situația socio –economică a elevului (sărăcie) 10,0 %

Insulte privind trăsăturile fizice, psihice ale elevului, (handicap fizic, psihic) 15,0 %

Loviri, bătăi 5,0 %

Conflicte 10,0 %

Înjurii 50,0 %

14. Care sunt, în opinia dvs., formele de indisciplină față de profesori ?

Forme de indisciplină % din total
răspunsuri
Absența de la ore 64,0 %

Înjurii, insulte 1,0 %

Loviri 1,0 %

Agresiun i nonverbal 3,0 %

Refuzul îndeplinirii unor sarcini școlare 10,0 %

Atitudini ironice 11,0 %

Ignorarea unor mesaje 10,0 %

15. Care sunt cauzele, de context social mai larg, manifestărilor violente în rândul dvs. ?

Cauze % din total
răspunsuri
Anturajul extrașcolar 85,0 %

Jocuri video 4,80 %

Internet 2,20 %

Mediul de rezidență (cartiere „rău -famate”) 4,60 %

Programe TV cu conținut violent sau agresiv 3,40 %

16. Care sunt cauzele individuale ale comport amentelor violente în rândul elevilor ?

Cauze individuale % din total
răspunsuri
Probleme de comunicare 80,0 %

Complexe, toleranță scăzută la frustrări 6,70 %

Dificultăți de adaptare la disciplina școlară 4,80 %

Imagine de sine negati ve 4,70 %

Instabilitate emoțională 1,50 %

Instabilitate motrică 1,60 %

Dificultăți de concentrare 0,70 %

Tulburări psihice grave 0,0 %

17. Care sunt actorii sociali la care apelați, pentru asistență ?

Actori sociali la care elevii ap elează % din total
elevi

Dirigintele clasei 61,70 %

Părinți 11,0 %

Prieteni 8,0 %

Încerc să -mi rezolv singur problema, fără ajutorul cuiva 5,80 %

Alți colegi 4,30 %

Directorul școlii 3,60 %

Consilierul școlar din unitatea d e învățământ 3,30 %

Consilieri școlari din centrele de asistentă psiho -pedagogică 2,30 %

18. Ce sancțiune ați primit, când ați comis un act de indisciplină ?
Sancțiuni Nr. % din totalul
răspunsuri elevilor

Am fost chemat la o disc uție individuală și am fost mustrat 70 26,6 %

Am fost amenințat cu exmatricularea. 32 17,6 %

Am fost mustrat în fata clasei sau în fața consiliului profesoral. 24 12,8 %

Am primit acasă o mustrare scrisă 10 9,3 %

Am fost amenințat cu co rigența sau repetenția 43 17, 0 %

Am fost pedepsit fizic 23 4,8 %

Am fost eliminat de la cursuri o perioadă determinată (3 -5 zile) 12 4,1 %

Alte modalități 8 3,1 %

Nu am fost sancționat în nici un fel 195 74,0 %

19. În opinia dumn eavoastră Biserica, alături de alte structuri, joacă un rol în prevenirea

actelor antisociale, în rândul elevilor ?

% din
Modul de apreciere total
răspunsuri
În mare măsură 85,0 %

În mică măsură 15,0 %

Deloc 0,0 %

20. Vă rugăm să aprecia ți nivelul de violență din școală ?

Modul de apreciere % din total
răspunsuri

Foarte mare și mare 69,9 %

Foarte mic și mic 28,0 %

Nu există 1,8 %

Nu știu / Nu răspund 0,3 %

21. Cum apreciați că vor evolua actele de indiscipli nă școlară?
22. În ce zone credeți că se petrec frecvent acte antisociale ?

Modul de apreciere % din total
% din total
Zone răspunsuri
răspunsuri
Să crească 29,10 %
Actele antisociale s -au generalizat 73,10 %
Să rămână aceeași 19,30 %
Actel e antisociale există îndeosebi pe stradă 20,30 %
Să scadă 48,50 %
Actele antisociale există mai ales în școli 4,10 %
Nu știu / Nu răspund 3,10 %
Nu există acte antisociale 2,20 %

Nu știu / Nu răspund 0,10 %

23.Care este probabilitatea, în opinia dvs., să fiți victima următoarelor agresiuni, când
mergeți sau vă întoarceți de la școală ?
Nivelul de apreciere
Felul agresiunii Destul/Foarte mare Deloc/Mică NȘ/NR
% % %
Să fiu agresat (ă) verbal 79,90 % 20,00 % 0,10 %

Să fiu batjocorit (ă) de tineri 73,20 % 25,50 % 0,30 %

Să fiu atacat (ă) și jefuit (ă) 79,70 % 20,10 % 0,20 %

Să fiu omorât ( ă) 83,20 % 16,60 % 0,20 %

Să fiu agresat (ă) și rănit (ă) 57,35 % 41,45 % 0,20 %

Să fiu violat (ă) 26,30 % 73,30 % 0,40 %

24. La ce agresiuni ați fost supus (ă) dvs., un coleg de clasă (școală), un prieten sau altă
persoană cunoscută ?

Felul agresiunii % din total
răspunsuri

Am fost fur at în mijloacele de transport în comun 21,7 %

Am fost jefuit pe stradă, magazin, piață etc. 21,1 %

Am fost batjocorit de tineri 11,0 %

Am fost lovit sau vătămat corporal 11,7 %

Mi-au fost adresate cuvinte obscene, cu tentă sexuală, pe stradă 20,0 %

A fost omorât (ă) 3,5 %

A fost violată 2,9 %

Am fost lipsit, ilegal, de libertate 5,1 %

Am fost atacat (ă) de un individ, care mă urmărea, pentru a mă jefui sau viola 3,0 %

25 . Care sunt formele de protecție personală, când vă duceți sau vă întoarceți de la școală ?

Formele de protective Deloc Câteodată Rareori Totdeauna NȘ/NR
% % % % %
Nu merg niciodată neînsoțit (ă) 61,0 14,5 15,7 7,2 0,7

Învăț o forma individuală de apărare 89,3 3,5 4,1 2,3 0,8

Evit persoanele suspecte 28,5 5,0 3,4 62,7 0,4

Evit grupurile de tineri, pe stradă 7,9 9,3 31,0 51,4 0,3

Iau un mijloc de transport în comun 8,5 8,6 21,8 60,5 0,5

Iau mașina, taxi sau merg pe bicicletă 60,0 7,7 21, 8 9,9 0,6

Altele 0,5 0,0 0,0 0,0 95,0

26. Care sunt instituțiile ce ar trebui, să acționeze împotriva actelor antisociale din școli ?
Răspunsuri % din total
răspunsuri
Poliția 21,4 %

Justiția 18,3 %

Autoritățile locale (primăria, consiliul local, poliția locală) 20,7 %

Organizațiile neguvernamentale (ONG -uri) 11,2 %

Școala 14,4 %

Cetățenii 14,0 %

27. Care e eficiența instituțiilor implicate în lupta împotriva violenței în școli și vecinătatea lor ?

Răspunsuri % din total
răspunsuri
Guvernul 7,10 %

Primăria 7,15 %

Justiția 15,10 %

Poliția 25,15 %

Școala 25,30 %

Autoritatea pentru protecția copilului 4,96 %

Mass -media 9,01 %

Organizațiile neguvernamentale/Societatea civilă 3,04 %

Organizațiile international 2,90 %

Nu știu / Nu răspund 1,10 %

28. De câte ori ați văzut poliția, patrulând în imediata apropierii a școlii, unde învățați ?

Frecvența trecerii % din total
răspunsuri
Cel puțin o dată pe săptămână 0,0 %

Cel puțin o dată pe lună 0,0 %

Mai rar decât o lună 0,0 %

Cel puțin o dată pe zi 99,2 %

Niciodată 0,0 %

Nu știu / Nu răspund 0,8 %

29. Cum evaluați activitatea poliție i de prevenire a actelor antisociale, în școala unde învățați și în

apropierea acesteia?

Apreci erea activității Poliției din R.Moldova % din total
răspunsuri
Foarte eficientă 10,35%

Eficientă 25,65%

Ineficientă 30,65%

Așa și a șa 29,75%

Nu-mi dau seama 3,00%

Nu știu / Nu răspund 0,30%

30. Considerați că violența poate fi redusă, în școală și în apropierea acesteia ?

Modul de apreciere % din total
răspunsuri

În foarte mare măsură 49,9%

În mare măsură 24,6%

În foarte mică măsură 14,9%

Deloc 8,2%

Nu știu / Nu răspund 2,4%

Anexa 2

ANCHETA ȘCOLARĂ

Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare al tinerilor de
vârstă șc olară și prevenirea actelor antisociale, în rândul acestora

CHESTIONAR ADRESAT DIRECTORILOR DE ȘCOLI

Stimate do mn/doamnă, mă numesc –––––- și cercetez studiu sociologic privind
evaluarea factorilor generatori de acte antisociale și modalitățil or de prevenire a acestora, în
rândul tineretului de vârstă școlară. Chestionarul este anonim. Vă rugăm să răspundeți sincer la
toate întrebările. Vă mulțumim anticipat pentru colaborare.

1. În școală sunt prezente acte de indisciplină și violență ?

Tipu l răspunsului % din total
răspunsuri
Confirmare 7 3,0 %

Infirmare 20,0 %

Non – răspuns 7,0 %

2. Dintre elevi, cine comite mai multe acte de indisciplină, fetele sau băieții ?

Răspunsuri % din total
răspunsuri
Fete 25,0 %

Băieți 75,0 %

3. În opinia dvs., între cine se manifestă cele mai frecvente forme de violență ?

Răspunsuri % din total
răspunsuri
Elevi – elevi 71,0

Elevi față de profesori 25,0

Profesori față de elevi 4,0

4. Ca re sunt, în opinia dvs., cele mai frecvente manifestări de indisciplină între elevi ?

Formele de indisciplină % din total
răspunsuri

Insulte privind apartenența etnică. 5%

Insulte privind apartenența la diferite religii și confesiuni relig ioase. 5%

Insulte prind situația socio -economică a elevului (sărăcie). 20 %

Insulte privind trăsăturile elevului (handicap fizic, psihic). 40

Loviri, bătăi. 5 %

Conflicte. 10 %

Injurii 15 %

5. Care sunt, în opinia dvs., formele de i ndisciplină manifestate față de profesori?

Forme de indisciplină % răspunsuri

Absența de la ore 42 %

Înjurii, insulte 3 %

Loviri 1 %

Agresiuni nonverbale 4 %

Refuzul îndeplinirii unor sarcini școlare 15 %

Atitudini iro nice 15 %

Ignorarea unor mesaje 20 %

6. Care sunt cauzele de context social ale manifestărilor violente în rândul elevilor ?

Cauze % răspunsuri

Alcoolul și drogurile 0,2 %

Criza valorilor în societatea modernă 7,0 %

Demon etizarea cultului muncii, necunoașterea noțiunii de democrație 0,3 %

Influența negativă a mas -mediei 7,9 %

Insuficiente modalități de petrecere a timpului liber 0,6 %

Lipsa de autoritate a școlii 1,6 %

Lipsa modelelor/modele care nu conving. 0,7 %

Nivelul socio -economic scăzut al familiei (starea de sărăcie) 37,7 %

Scăderea autorității părinților 3,4 %

Timp insuficient acordat de părinți 47,0 %

Tentațiile străzii 0,6 %

7. Care sunt, în opinia dvs, cauzel e familiale ale manifestărilor violente în rândul elevilor ?

Cauze % din total
răspunsuri
Alcoolism în cazul unui sau ambilor părinți 10,9 %

Familii dezorganizate / monoparentale 11,4 %

Interesul redus al părinților privind educația copii lor 17,1 %

Lipsa activității în familie 11,9 %

Nivelul redus de instruire și educație al părinților 10,7 %

Părinții aflați la muncă în străinătate 4,1 %

Părinți / părinte aflați în detenție 0,7 %

Statut socio -economic redus al familiei (șomaj, sărăcie) 10,9 %

Talia mare a familiei (cu mulți copii) 4,1 %

Relații și stări conflictuale în familie 18,2 %

8. Care sunt modalitățile școlar de aducere la cunoștința elevilor a regulamentului?

Modalități utilizate % din total
răspunsuri

Regulamentul este prezentat și dezbătut la orele de dirigenție. 36,7 %

Regulamentul este expus în locuri de mare vizibilitate. 43,4 %

Elevii (și părinții) semnează un document, prin care iau la cunoștință, de acest
15,5 % regulament

Alte modalități 4,4 %

11. Care sunt modalitățile principale de rezolvare a cazurilor de indisciplină, în rândul elevilor ?

Modalități % din total
răspunsuri
Discuții cu elevii 80,0 %

Discuții cu părinții 4,5 %

Discuții cu dirigintele 8,5 %

Dezbaterea în consiliul școlar 1,5 %

Apelarea la serviciile poliției 1,0 %

Apelarea la serviciile consilierului școlar 3,5 %

Apelarea la Autoritatea pentru protecția co pilului 1,0 %

9. Care sunt modalitățile utilizate, pentru sancționarea actelor de indisciplină ale elevilor ?

Sancțiunea Cum se % din total
aplică răspunsuri

Deloc 10 %
Observație individuală Rar 15 %
Des 77 %
Deloc 8 %
Mustrare în fața clasei și/sau în fața consiliului clasei/profesoral Rar 37 %
Des 55 %
Deloc 25 %
Mustrare scrisă Rar 36 %
Des 34 %
Deloc 41 %
Eliminare de la cursuri pentru o perio adă determinată (3 -5 zile) Rar 19 %
Des 40 %
Deloc 81 %
Exmatriculare Rar 19 %
Des 0 %
Deloc 99 %
Pedepse fizice Rar 1 %
Des 0 %
10. Care sunt actorii școlari, ce asigură asistența elevilor cu ma nifestări de violență sau
dificultăți de adaptare ?

Actorii sociali % din total
răspunsuri

Dirigintele 87,0 %

Consilierul școlar 10,0 %

Consilierii școlari din centrele de asistență psiho -pedagogică 1,0 %

Alți specialiști din domeniu 1,0 %

12. Ce credeți că ar trebui să facă poliția, pentru ca elevii să se simtă în siguranță ?

Măsuri Deloc Puțin Destul Foarte
de mu lt mult

Să asigure ordinea în cartier, 24 din 24 ore, în vecinătatea 0,0 % 0,0 % 11,4 % 88,6 %
școlilor, în special.

Să acționeze ,,vizibil” pentru descurajarea delicvenților. 0,7 % 0,8 % 12,5 % 86,0 %

Să răspundă imediat la solicitările noastre. 0,3 % 0,4 % 7,5 % 91,8 %

13. Vă rog să răspundeți dacă, în opinia dvs., Biserica alături de alte joacă un rol în prevenirea

actelor antisociale în rândul elevilor ?

Modul de apreciere % din total
răspunsuri
În mare măsură 88,0 %

În mică măsură 12,0 %

Deloc 0,0 %

14. Considerați că violența poate fi redusă în școală ?

Modul de apreciere % din
răspunsuri

În foarte mare măsură 51,6 %

În mare măsură 21,6 %

În foarte mică măsură 14,9 %

Deloc 8,2 %

Nu știu / Nu răspund 1,3 %

277

Anexa 3

ANCHETA ȘCOLARĂ

Evaluarea aportului școlii la ridicarea nivelului de instruire și educare

a tinerilor de vârstă școlară și prevenirea violenței

CHESTIONAR ADRESAT CONSILIERILOR ȘCOLARI

Stimate do mn/doamnă, mă numesc –––– și cercetez studiu sociologic privind
evaluarea factorilor generatori de acte antisociale și a modal ităților de prevenire a acestora în
rândul tineretului de vârstă școlară. Chestionarul este anonim. Vă rugăm, să răspundeți sincer la
toate întrebările. Vă mulțumim anticipat pentru colaborare.

1.Care e opinia dvs, privind existența sau inexistența actelo r de violență, în rândul elevilor?
Răspuns % din total
răspunsuri
Confirmare 95,0 %

Infirmare 3,0 %

Nu știu / Nu răspund 2,0 %

2. Cine comite acte de indisciplină, fetele sau băieții ?
Răspuns % din total
răspunsuri
Fete 32,0 %

Băieți 68,0 %

3.Care sunt, în opinia dvs., cele mai frecvente manifestări de indisciplină, între elevi ?

Formele de indisciplină % din total
răspunsuri

Insulte privind apartenența etnică 5,0 %

Insulte privind apartenenț a la diferite religii și confesiuni religioase 5,0 %

Insulte prind situația socio -economică a elevului (sărăcie) 20,0 %

Insulte privind trăsăturile fizice, psihice ale elevului, (handicap fizic, psihic) 25,0 %

Loviri, bătăi 5,0 %

Conflicte 10,0 %

Injurii 30,0 %

4. Care sunt, în opinia dvs., formele de indisciplină față de profesori ?

Forme de indisciplină % din total
răspunsuri

Absența de la ore 49,0 %

Înjurii, insulte 3,0 %

Loviri 1,0 %

Agresiuni nonverb ale 3,0 %

Refuzul îndeplinirii unor sarcini școlare 13,0 %

Atitudini ironice 11,0 %

Ignorarea unor mesaje 20,0 %

5. Care sunt, în opinia dvs., cauzele, de context social mai larg ale manifestărilor violente în

rândul elevilor ?

Cauze % din total
răspunsuri
Anturajul din exteriorul școlii 80,0 %

Jocuri video 7,8 %

Internet 1,2 %

Mediul de rezidență ( cartiere „rău – famate” ) 4,6 %

Programe TV cu conținut violent sau agresiv 6,4 %

6. Care sunt cauzele individ uale ale comportamentelor violente în rândul elevilor ?
Cauze individuale % din total
răspunsuri
Probleme de comunicare 79 %

Complexe, toleranță scăzută la frustrări 6,4 %

Dificultăți de adaptare la disciplina școlară 5,8 %

Imagine de si ne negativă 4,7 %

Instabilitate emoțională 1,7 %

Instabilitate motrică 1,5 %

Dificultăți de concentrare 0,9 %

Tulburări psihice grave 0 %

7. Care sunt actorii ce au inițiativa semnalării cazurilor de actelor de indisciplină, în rân dul

elevilor ?

Actorii sociali Frecvența cu care se implică actorii sociali

Deloc Rar Des Foarte des
Cadre didactice 0,0 % 7, 1 % 57,5 % 35,4 %

Directori de școli 1,3 % 36,5 % 52,1 % 10,1 %

Elevi / colegi 9,3 % 59,2 % 26,9 % 4,6 %

Părinți 13,7 % 52,5 % 29,9 % 3,9 %

Elevul însuși 29,4 % 46,3 % 18,6 % 5,7 %

Reprezentantul poliției 57,8 % 30,6 % 11,6 % 0.0 %

Inspectorul școlar 72,7 % 27,3 % 0,0 % 0,0 %

8.Considerați că violența poate fi redusă în școală ?

Modul de apreciere % din total
răspunsuri

În foarte mare măsură 51,6 %

În mare măsură 20,6 %

În foarte mică măsură 15,9 %

Deloc 11,7 %

Nu știu / Nu răs pund 0,2

Anexa 4

ANCHETA

Evaluarea măsurilor pe care le iau cetățenii, propunerilor
pentru protecția personală și a bunurilor lor

CHESTIONAR ADRESAT CETĂȚENILOR

Ancheta pentru cetățeni a fost real izată în per ioada decembrie 2016 -februarie 2017 , pe un
eșantion regional, ce cuprinde 1.703 subiecți, cu vârste peste 18 ani, reprezentativ pentr u
Moldova , în 10 localități.

1. Care sunt problemele sociale deosebite, cu care vă confruntați ?

Estimare
Probleme sociale Deloc grav Așa și așa Foarte grav
% % %
Violența 8,0 % 15,6 % 75,4 %

Sărăcia 6,1 % 16,6 % 77,3 %

Corupția 6,3 % 19,6 % 74,1 %

Criminalitatea 8,3 % 19,4 % 72,3 %

Prostituția 23,4 % 20,3 % 54,3 %

Traficul de femei 19,3 % 22,6 % 58,1 %

Consumul și traficul de droguri 12,3 % 21,6 % 66,1 %

Cerșetoria 8,3 % 26,6 % 65,1 %

Taxă de protecție 50,6 % 11,6 % 37,8 %

Conflictele interetnice 55,4 % 15,5 % 29,1 %

Abandonul de copii 41,3 % 14,2 % 44,5 %

Șomajul 5,2 % 20,1 % 72,7 %

Lipsa locuințelor 14,0 % 29,9 % 56,1 %

Calitatea serviciilor 11,0 % 30,2 % 57, 8 %

2. Cum ați defini dvs. actele antisociale ?

Ce înțeleg cetățenii, prin acte % din total Ce înțeleg cetățenii prin % din total
antisociale răspunsuri acte antisociale răspunsuri
Utilizarea forței fizice 21,2 % Atac sexual 6,1 %

Bătaie pe stradă, în familie sau
14,9 % Sărăcie 0,4 % cartier
Scandaluri, certuri 6,17 % Băutura 0,15 %

Violența în fa milie 8,17 % Nesiguranța 0,15 %

Tâlhării 4,35 % Lipsa educației 0,16 %

Hoții sau furturi 10,4 % Violența economică 0,30 %

Violență verbală 10,75 % Conflicte interetnice 0,30 %

Securitatea persoanelor pe stradă 0,15 % Securitatea per soanelor 0,2 %

Climat agresiv 5,6 % Prostituție 0,15 %

Omoruri, crime 1,7 % Terorism 0,15 %

Agresarea femeilor pe stradă 1,6 % Găști de cartier 3,3 %

Atac la proprietate 3,2 % Frica pentru protecția proprie 0,6 %

Criminalitate a în general 1,9 % La ce e mai rău 0,6 %

Lovituri 0,6 % Violența psihologică 1,15 %

Agresarea copiilor 1,1 % Ceva grav, nedreptate, durere 0,9 %

Abuzuri 1,1 %

3 Care sunt, în opinia dvs., formele grave ale actelor antisociale ?

Tipuri de violență % din total Tipuri de violență % din total
răspunsuri răspunsuri
Abandonul de copii 45,6 % Omorul 94,1 %

Amenințarea 61,2 % Pruncuciderea 65,0v

Bătaia în familie 84,0 % Sinucideri

Certurile în familie 81,0 % Scandaluri stradale 91,5 %

Consumul și traficul de droguri 51,0 % Șantaj 45,1 %

Furturile din locuințe 82,0 % Tâlhăria 89,1 %

Furturile din buzunare 75,7 % Traficul de femei 65,1 %

Insultă 7,2 % Violul 93,0 %

Lipsirea de libe rtate 62,1 % Ultraj contra bunurilor moravuri 53,3 %

4. Care sunt factorii care în opinia dvs generează actele antisociale ?

Factori generatori În mare În mică De loc NȘ / NR
măsură măsură % % % %
Absența unor sancțiuni mai aspre 85,1 % 14,2 % 0,5 % 0,2 %

Consumul de alcool 96,1 % 2,1 % 1,7 % 0,1 %

Dezinteresul poliției privind formele actelor antisociale 86,1 % 12,4 % 1,3 % 0,2 %

Ezitare în aplicarea legilor 85,1 % 12,3 % 1,5 % 0,1 %

Imoralitatea cetăț enilor 80,1 % 19,2 % 0,5 % 0,2 %

Lipsa de educație 90,1 % 8,4 % 0,3 % 0,2 %

Neînțelegeri în familie 89,1 % 9,5 % 1,1 % 0,3 %

Naivitatea unor persoane 85,1 % 14,4 % 0,3 % 0,2 %

Neimplicarea cetățenilor în prevenirea actelor antis ociale 74,1 % 25,2 % 0,5 % 0,2 %

Nivelul scăzut al salariilor 52,1 % 43,3 % 4,4 % 0,2 %

Numărul mic de polițiști 87,0 % 11,4 % 1,4 % 0,2 %

Scăderea autorității familiei, sau neglijența acesteia 93,0 % 5,0 % 1,8 % 0,2 %

Șomajul 62,0 % 35,6 % 1,2 % 0,2 %

Toleranța societății față de actele antisociale 86,3 % 13,2 % 0,3 % 0,2 %

5. Care sunt efectele negative ale actelor antisociale ?

În mare În mică
Deloc NȘ/NR Efectele negative măsură măsură
% % % %

Creșterea imoralității 68,0 % 20,3 % 9,50 0,2 %

Creșterea nesiguranței cetățeanului 93,0 % 6,3 % 0,50 0,2 %

Creșterea numărului de prostituate 82,0 % 17,3 % 0,60 0,1 %

Destrămarea familiilor 83,3 % 16,2 % 0,30 0,2 %

Degrad area societății 89,0 % 9,2 % 1,60 0,2 %

Instabilitatea mediului școlar 85,5 % 13,2 % 1,20 0,1 %

Lipsa de credibilitate a celor aflați la putere 89,2 % 9,2 % 1,50 0,1 %

Scăderea prestigiului legii și a dreptății 92,0 % 7,5 % 1,30 0,2 %

Scăderea prestigiului autorității 79,3 % 19,2 % 1,50 0,2 %

Sporirea numărului de copii ai străzii 89,3 % 9,3 % 1,30 0,2 %

Sporirea climatului agresiv 97,0 % 2,0 % 0,80 0,2 %

12. Menționați formele de protecție personală, câ nd mergeți seara acasă.

Formele de protecție Deloc Câteodată Rareori Totdeauna NȘ/NR

% % % % %

Nu merg niciodată decât însoțit(ă) 64,0 % 11,2 % 15,5 % 8,5 % 0,8 %

Învăț o forma individuala de apărare 87,2 % 3,5 % 4,1 % 4,3 % 0,6 %

Port cu mine o armă de apărare 82,2 % 1,0 % 14,7 % 1 % 0,1 %

Evit persoanele suspecte 26,5 % 6,0 % 4,4 % 62,8 % 0,3 %

Pe stradă, evit grupurile de tineri 5,9 % 8,4 % 34,0 % 51,5 % 0,2 %

Evit străzile pustii, parcurile, spaț iile
7,1 % 35,1 % 10,1 % 56,5 % 0,2 % neiluminate

Iau un mijloc de transport în comun 7,4 % 8,5 % 23,7 % 59,8 % 0,6 %

Iau un taxi sau merg pe bicicletă 58,5 % 8,6 % 23,9 % 8,6v 0,6 %

Altele 0,7 % 0 % 0 % 0 % 97, %

13. Ce măsuri de protecție a propriei locuințe ați luat ?

Măsuri de protecție % din total
răspunsuri
Am montat încuietori speciale 19,9%

Când plec, anunț vecinii 0,5%

Am montat interfon 10,1%

Am montat camere video de supraveg here 5,5%

Am montat grilaje la uși, ferestre 5,3%

Am luat un câine 13,2%

Am supraînălțat gardul 11,1%

Am montat sistem de alarmă 13,1%

Nici o măsură 17,1%

Altceva 4,3%

14. Dvs dețineți o armă de foc ?

Măsuri de pro tecție % din total
răspunsuri
Da 3,0%

Nu 93,0%

Refuză să răspundă 2,0%

15. Care este scopul dvs., privind deținerea unei arme de foc ?
Felul armei % din total
răspunsuri
Pentru vânătoare 2,7 %

Pentru tir 1,3 %

Nu răspund 96 %

16. Considerați că violența poate fi redusă în orașul dvs. ?

Puncte de vedere privind reducerea violenței % din total
răspunsuri

În foarte mare măsură 14,9%

În mare măsură 51,6%

în mică măsură 8,2%

În foarte m ică măsură 21,6%

Deloc 2,4%

Nu știu / Nu răspund 1,3%

17. După dvs., care sunt instituțiile, ce ar trebui, să acționeze împotriva actelor antisociale?

Instituțiile statului cu atribuții și competențe în reducerea violenței % din total
răspu nsuri

Poliția 17,2%

Justiția 14,8%

Autoritățile locale(primăria) 12,4%

Organizațiile neguvernamentale(ONG) 11,2%

Cetățenii 15,0%

Biserica 14,0%

Școala 15,4%

18.Care este gradul de eficiență al instituțiilor implica te în lupta împotriva violenței ?

Gradul de eficiență al instituțiilor implicate în lupta împotriva violenței % din total
răspunsuri

Guvernul 8,11%

Primăria 12,12%

Justiția 19,12%

Poliția 24,45%

Autoritatea pentru protecția copilului 7,97%

Mass -media 14,60%

Organizațiile neguvernamentale / Societatea civilă 4,64%

Organizațiile internaționale 4,62%

Altele 2,77%

19.Ce trebuie să facă poliția, ca cetățenii să se simtă în siguranță ?

Activități Deloc Puțin Mult Foarte
% % % mult %
Să asigure ordinea publică în cartier, 24 din 24 ore 0% 0% 11,4% 88,6%

Să fie ,,vizibili”, pentru a descuraja delicvenții 0,7% 0,8% 12,5% 86%

Să se preocupe de problemele oamenilor, să nu aștepte, 1,3% 11,3% 17,9% 69,5%
să li solicite sprijinul

Să răspundă cu promptitudine la solicitările cetă țenilor 0,3% 0,4% 7,5% 91,8%

20. De câte ori ați văzut poliția trecând pe strada dvs. ?

Frecvența trecerii % din totalul
răspunsuri

Cel puțin o dată pe săptămână 36,10%

Cel puțin o dată pe lună 15,30%

Mai rar decât o lună 9,70%

Cel puțin o dată pe zi 29,20%

Niciodată 9,60%

Nu știu / Nu răspund 0,20%

21. Cum evaluați activitatea poliției de preve nire a actelor antisociale în comunitatea dvs. ?

Activitatea poliției de prevenire a actelor antisociale % din total
răspunsuri

Foarte eficientă 0,3%

Eficientă 25,60%

Ineficientă 30,6%

Așa și așa 39,90%

Nu-mi dau seama 3,3%

Nu știu / Nu răspund 0,3%

22. Care e opinia dvs., privind sancțiunile aplicate persoanelor ce comit acte antisociale ?

Opinii privind sancțiunile aplicate % din total
răspunsuri
Foarte blânde 7,3%

Blânde 22,3%

Modera te 26,2%

Severe 31,6%

Foarte severe 8,0%

Nu s-au implicat 0,3%

Nu știu / Nu răspund 4,3%

23. Cum apreciați rolul și ponderea instituțiilor statului, în prevenirea și reducerea actelor

antisociale ?

Opinii privind rolul ins tituțiilor statului în prevenirea % din total
și reducerea actelor antisociale răspunsuri
Mai ales cu ajutorul poliției 71,27%

Rolul justiției în reducerea violenței 13,08%

Rolul comunității 0,70%

Rolul mas -media 0,23%

Rolul învățământulu i 2,80%

Rolul primăriei 2,80%

Rolul guvernului 9,11%

24. Prin care modalități cetățenii ar trebui să acționeze împotriva actelor antisociale ?

Modalități privind acționeze împotriva actelor antisociale % din total
răspunsuri

Implicare 35,88%

Acțiune 15,08%

Responsabilitate 32,40%

Comunicare eficientă 0,67%

Resemnare 15,98%

Anexa 5

ANCHETA

PRIVIND „DEZVOLTAREA UMANĂ ÎN PENITENCIAR”

1. În ce măsură colegi i de cameră vă ajută, să suportați regimul de detenție ?

Răspuns Deținuți Deținuți Total recidiviști nerecidiviști
În mare măsură 30 20 50

În mică măsură 120 70 190

De loc 40 70 110

Sunt cei mai importanți 10 40 50

2. Aveț i prieteni în rândul colegilor de detenție ?

Felul răspunsului Deținuți Deținuți Total recidiviști nerecidiviști
Petrec foarte mult timp împreună 100 % 80 % 180 %

Au foarte multe în comun 60 % 90 % 140 %

Aceștia mă înțeleg cel mai mult 40 % 30 % 70 %

3. V-a fost înșelată încrederea de colegii de detenție ?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total recidiviști nerecidiviști

Da 165 155 320

Nu 35 45 80

4. Sunteți considerat de colegii de cameră, ca fiind unul de al lor?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total recidiviști nerecidiviști

Da 170 155 325

Nu 30 45 47

5. Ca recidivist, v -a fost mai ușor, să vă faceți prieteni în detenție ?

Răspunsuri Deținuți
recidiviști
Da 125

Nu 75

6. În ce mod contează numărul de condamnări, în relațiile cu ceilalți deținuți?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidivi ști

Sunt mai respectat 125 55 180

Am mai mulți prieteni 25 35 60

Nu are nici o importanță 40 110 150

Sunt evitat de ceilalți 10 0 10

Sunt mai puțin respectat 0 0 0

7. Prietenii dvs., din mediul necarceral, au ante cedente penale ?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidiviști

Nu au antecedente penale 175 180 355

Au antecedente penale 25 20 45

8. Criteriile de selecție a prietenilor în penitenciar sunt: med iul de proveniență, tipul
infracțiunii săvârșite, mod de gândire?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidiviști

Același mod de gândire 130 170 300

Același mediu de proveniență 50 30 80

.Același tip de infracțiune săvârșită 20 0 20

9.Credeți că la ultima condamnare s -a ținut cont, că ați mai fost condamnat ?

Răspunsuri Recidivist

Da 185

Nu 15

10. Credeți că timpul petrecut în închisoare este o piedică în găsirea unui loc de muncă, după

executarea pedepsei ?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidiviști
Da 130 150 280

Nu 70 50 120

11.Ce efecte credeți că a avut condamnarea dvs., f ață de prietenii din mediul necarceral: v -a

ajutat, nu a avut efecte, ați avut probleme ?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidiviști
M-a ajutat 35 45 80

Nu a avut nici un efect 125 75 200

Mi-a creat probleme 40 80 120

12. În timpul detenției ați desfășurat activități, care să vă ajute după eliberare ?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidiviști

Da 110 115 225

Nu 90 85 175

13. În perioada detenției ați fost mustrat sau ați primit avertismente ?

Răspunsuri Deținuți Deținuți Total nerecidiviști recidiviști

Da 60 55 115

Nu 140 145 285

14. În ce măsură sunteți mul țumit de relațiile cu personalul penitenciarului ?

Nivelul de apreciere

Activitate În mare În foarte În mică În foarte
mare mică măsură măsură
măsură măsură
Comportamentul cadrelor 48,60 % 38, 70 % 9,40 % 3,30 %

Modul de adresare 49,40 % 44,80 % 3,30 % 2,50 %

Gradul de implicare în soluționarea problemelor 30,50 % 32,53 % 14,30 % 1,90 %

Corectitudine în aplicare a legilor și regulamentelor 49,50 % 36,70 % 15,30 % 2,50 %

15. Ați fost victima unui abuz pe timpul detenției ?

Răspuns % din total
răspunsuri
Nu am fost victima nici unui abuz 94,80

Am fost victima unui abuz 5,20

16. La cine apelați, frecven t, pentru soluționarea problemelor ?

Cadrul la care apelează % din total
răspunsuri
Supraveghetor 42,40 %

Șef de tură 18,50 %

Educator 0,80 %

Șef de secție 34,50 %

Personal medical 0,70 %

Birou de evidență 0,40 %

Alții 2,70 %

17. Care sunt cauzele conflictelor între deținuți și personalul penitenciarului ?

Cauze % din total
răspunsuri
Comportamentul cadrelor 8,20 %

Comportamentul deținuților 38,50 %

Comportamentul cadrelor și deținuților 22,80 %

Cauze economice 7,20 %

Drepturi insuficiente 18,70 %

Nu știu / Nu răspund 4,80 %

18. Vă rugăm să apreciați în ce măsură sunteți mulțumită (ă) de modul de relaționare cu

deținuții tineri ?

Felul aprecierii În mare În foarte În mi că În mare Nu
măsură mare măsură măsură răspund/
măsură Nu știu
Mod de adresare deținuți 9,50 % 44,00 % 26,90 % 18,70 % 5,90 %

Comportament deținuți 5,30 % 39,60 % 34,30 % 17,60 % 3.20 %

Respectarea legilor și regulamentelor 9,60 % 30,40 % 36,80 % 17,80 % 5, 20 %

294

19. Cum apreciați frecvența conflictelor angajați -deținuți ?

Apreciere % din total
răspunsuri

Inexistente 1,50 %

Foarte rare 18,90 %

Rare 39,90 %

Dese 35,20 %

Foarte dese 5,50 %

20. Care sunt cauzele conflictelor angajați -deținuți ?

Cauze % din total
răspunsuri

Vina deținuților 41,00 %

Vina cadrelor 11,50 %

Supraaglomerare / stres/ condiții de detenție 12,80 %

Personal insuficient 5,00 %

Disproporția drepturi – posibilități de asigurare a drepturilor 4,80 %

Legislația ambiguă, incompletă 2,00 %

Comunicare insuficientă 2,50 %

Boli psihice ale deținuților 3,10 %

Vina ambelor părți (deținuți – angajați ) 2,10 %

Interpretarea greșită a regulamentelor 3,10 %

Hotărâri ale instanțelor judecătorești 2,10 %

Nu știu / Nu răspund 10,00 %

21. Care sunt șansele de reintegrare socială a persoanelor ce au fost private de libertate ?

Apreciere % din total
răspunsuri

În foarte mică măsură 0,50 %

În mare măsură 14,80 %

În mică măsură 63,70 %

În foarte mică măsură 21,00 %

295

22.Care sunt cauzele eșecului procesului de integrare socială ?

Cauze % din total
răspunsuri
Etichetare/stigmatizare / marginalizare 32,20 %

Lipsa motivației pentru schimbarea comportamentului social 16,60 %

Lipsa instituțiilor și programelor de sprijin post -detenție 18,30 %

Lipsa unui loc de muncă 19,30 %

Nivel de trai scăzut / sărăcie 9,10 %

Raportul calitatea vieții de detenție -calitatea vieții după eliberare 2,60 %

Lipsa suportului familial 1,90 %

23. Cum apreciați rolul instituției de detenție ?

Rolul i nstituției de detenție

Reintegrare socială

Rol custodial

Rol custodial și de reintegrare socială

Nu știu / Nu răspund

% din total
răspunsuri
43,30

21,90

18,70

16,10

Declarație privind asumarea răs punderii

Subsemnat a ––––– declar, pe răspundere personală, că materialele prezentate în teză,
sunt rezultatul propriilor cercetări și realizări științifice.

Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele, în conformitat e cu legislația
în vigoare.

Data ––––––––––

CĂRȚI ȘI STUDII PUBLICATE

Cărți (manuale, monografii, trat ate, etc.) publicate în țară, la edituri recunoscute CNCSIS.

Articole / studii publicate în reviste de specialitate de circulație internațională sau în reviste din
țară recunoscute de către CNSIS

Studii publicate în volumele unor manifestări știin țifice internaționale din străinătate ( cu ISSN
sau ISBN )

1.

Studii publicate în volumele unor manifestări științifice din țară ( cu ISSN sau ISBN )

1.